Like/Tweet/+1
Ultimele subiecte
» Forumul lui NANU ....redivivus !
Scris de Nemo 26.01.17 15:49

» CRONOLOGIA PRINCIPALELOR MĂSURI ANTIEVREIEȘTI ÎN ROMÂNIA
Scris de Admin 18.01.17 20:22

» Adio întemeietorului forumului si o privire spre viitor...
Scris de Admin 17.01.17 21:20

» Pogromul de la București; noi dezvaluiri- ADRIAN CIOFLANCA
Scris de Admin 17.01.17 18:42

» Uli Valureanu
Scris de Admin 17.01.17 10:11

» Nemo's corner - - amestecate
Scris de Nemo 31.12.16 19:06

» O VESTE TRISTA
Scris de anita47 13.12.15 21:27

» AUTO[3=====]
Scris de Admin 24.11.15 16:23

» CASA&GRADINA[3=====]
Scris de Admin 24.11.15 13:56

» CULINARE[4=====]
Scris de Admin 24.11.15 13:41


Goma[v=]

Pagina 5 din 5 Inapoi  1, 2, 3, 4, 5

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Goma[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 25.02.06 18:13

Rezumarea primului mesaj :

Paul


Ultima editare efectuata de catre Admin in 31.05.15 15:04, editata de 23 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Dosar Goma-Stoiciu

Mesaj Scris de Admin la data de 04.05.06 17:35


Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

DE-A V-AȚI ASCUNSELEA

Mesaj Scris de Admin la data de 30.04.06 21:29


Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

A FI “A N T I S E M I T”

Mesaj Scris de Admin la data de 24.04.06 10:13


Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Ce-a ratat securistul, lichideaza procurorul

Mesaj Scris de Admin la data de 18.04.06 12:45


Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Paul Goma

Mesaj Scris de Admin la data de 17.04.06 16:47


Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

SUB FLAMURI VECHI, NUME NOI

Mesaj Scris de Admin la data de 13.04.06 18:17

SUB FLAMURI VECHI, NUME NOI

Despre victimele călăi


Cu o anume întârziere și oarecum ezitant răbufnește în presă dezbaterea cu privire la Holocaust și reflectarea lui în cea mai recent apărută carte a lui Paul Goma, Basarabia. Atrăgea atenția asupra acestei chestiuni un dialog contrariat al lui Laszlo Alexandru cu Ion Solacolu, publicat inițial pe un sit internet privat, dar reluat de curând de unul dintre numerele magazinului cultural virtual electr@. Respectivul număr este, de altfel, consacrat în bună măsură dezbaterii chestiunii antisemitismului românesc, analizând, în studii ample și serioase, ipostazele sale din opera cioraniană sau din presa românească postdecembristă. De mai mare impact la categoriile de public sensibile la presa scrisă se dovedește articolul polemic al lui Radu Ioanid, găzduit de Observatorul cultural.

Una peste alta, somația de a limpezi apele, atâta cât o permit documentele și conștiințele, sosește iarăși, după ce, de mai mulți ani, ea a fost mereu reînnoită cu varii prilejuri (apariția jurnalului lui M. Sebastian, discutarea legionarismului lui Mircea Eliade și E. M. Cioran, a tăcerilor lui E. Ionesco cu privire la prezența lui oficială pe lângă guvernul de la Vichy etc.). Și, ca de fiecare dată, aduce cu sine și un spor de lumină. Dacă intervenția lui Radu Ioanid, tăioasă și bogată în triste detalii, nu mai lasă loc de fantazări idealizante și alibiuri morale, discuția Laszlo-Solacolu angajează, și ea, semnificative delimitări și invită la o scrutare mai atentă a epocii și contextului de mentalitate. Pentru Ion Solacolu este limpede că: “...nu românii din Basarabia sînt răspunzători de uciderea în masă a evreilor ce erau deportați în Transnistria [între 1940-1944 – n. O.P.]. Asta e dincolo de orice discuție”. Din păcate, însă, nimic nu este, aproape niciodată, dincolo de orice discuție. Cine citește cartea Irinei Livezeanu Cultură și naționalism în România Mare. 1918-1930 (București, Ed. Humanitas, 1998) se poate convinge că în Basarabia primei jumătăți a secolului al XX-lea antisemitismul colcăia printre populațiile neevreiești, indiferent de originea lor etnică. Marele pogrom de la Chișinău, din 1903, pus la cale de Sutele Negre, includea printre zeloșii săi organizatori și o serie de moldoveni. Un alt pogrom, organizat tot acolo doi ani mai târziu, în timpul revoluției, trebuie și el avut în vedere la o evaluare critică a antisemitismului basarabean al începutului de secol XX. Autoarea americană observă că “În timpul scurtei perioade de independență a Basarabiei, atât față de Rusia, cât și față de România, din 1918, evreii s-au bucurat pentru prima dată de egalitate în calitate de cetățeni”. După unirea Basarabiei cu România, treptat, antisemitismul a dat loc unor noi discriminări semnificative. Naturalizarea evreilor nu s-a produs, în marea majoritate a cazurilor, nici în perioada interbelică. Școlile evreiești au fost românizate, cele particulare au fost închise, retrăgându-se, implicit, dreptul la școlarizare în propria limbă (idiș). Manualele în ebraică erau supracenzurate. În 1926 deja, deputatul evreu basarabean Aron Ghendrich semnala agitația antisemită: “În orașele și satele Basarabiei agenții propagandei antisemite incită la ură și provoacă tulburări. Impunitatea de care se bucură constituie un exemplu și o încurajare pentru elementele dezordinii. Sub ochii autorităților cer expulzarea și uciderea evreilor. Sub ochii autorităților se petrec jafuri și crime”. Actorii evrei ai Teatrului Național din Chișinău au trebuit să părăsească instituția în 1927. Țăranii din Soroca și Bălți au recurs la violență antisemită în 1930. În 1935, evreii din Cetatea Albă semnalau că sunt ținta unei “propagande a masacrului”. În concluzie, chiar dacă nu se poate susține că populația basarabeană neevreiască a fost în totalitate antisemită sau că ea a practicat consecvent mijloacele violente de manifestare a antisemitismului, ceea ce relevă cercetări precum cea a Irinei Livezeanu este departe de a-i absolvi pe toți basarabenii de vina întreținerii unei atmosfere de restricționare a drepturilor civice – și, uneori, chiar de teroare – pe seama concetățenilor lor evrei. Firește, însă, că această atitudine își avea originile în ura antievreiască propagată încă pe vremea Imperiului Țarist, anterior anului 1918, și că, totodată, vina ei trebuie împărțită, pentru perioada de după 1918, cu celelalte provincii românești, ca și cu statul român animat de un puternic colorat centralism naționalist.

Faptul că, după cum arată Ion Solacolu în același dialog, “Atît românii din Basarabia, între 1940-41, cît și evreii deportați în Transnistria, între 1941-1944, au fost victime. Și unii, și alții. Unii ai Gulagului, alții ai Holocaustului”, nu mai poate prezenta un alibi istoric și o scuză. Într-o demonstrație magistrală sub raport istoriografic, deși lugubră prin concretețea și precizia evocării, istoricul american Jan T. Gross a arătat în volumul Vecini. Suprimarea comunității evreiești din Jedwabne, Polonia (Iași, Ed. Polirom, 2002) cum o comunitate asuprită succesiv de două mari puteri – cea hitleristă și cea stalinistă –, anume cea poloneză din localitatea Jedwabne, a folosit interludiul ivit la schimbarea primului dominator cu cel de-al doilea pentru a-și extermina vecinii evrei, de la mic la mare. Iată o tristă revelație a unuia dintre cele mai recente studii de istorie contemporană: poți fi și asuprit, și asupritor, în același timp. Iar unii dintre românii basarabeni nu au făcut, nici ei, excepție de la această tristă condiție, în așa măsură încât Radu Ioanid vede în Basarabia o “citadelă electorală a antisemitismului românesc”.

În latura sa politică, nu etnică și rasială, fenomenul acesta al victimelor care terorizează alte victime a atins apogeul în anii imediat următori instaurării comunismului în România, în închisoarea de la Pitești. Cum se știe – și nu voi mai insista – acolo, un număr de foști studenți, arestați pentru apartenența lor la mișcarea legionară (și nu numai), au torționat, cu complicitatea gardienilor, pe alți deținuți, într-unul din episoadele cele mai negre ale istoriei contemporane autohtone cunoscut sub numele generic de “Reeducarea de la Pitești”.


2. Un “accident istoric fericit”?


Cu aceasta ajung la cuvintele lui Laszlo Alexandru, conform cărora basarabenii din perioada interbelică : “…pentru puțini ani, s-au regăsit printr-un accident istoric fericit la pieptul patriei”. Oricât de neplăcut ar fi pentru mulți dintre noi, nu este deloc sigur că interludiul dintre cele două războaie a fost socotit de locuitorii dintre Prut și Nistru un eveniment – accident? – istoric fericit. Unirea din 1918 le-a apărut, fără îndoială, fericită tuturor acelora care se simțeau români, în virtutea unei tradiții naționale întreținute de cărturari romantici precum Constantin Stamati și Alexandru Hâjdeu pe la mijlocul secolului al XIX-lea, ori precum Constantin Stere și Ion Nistor în prima parte a veacului al XX-lea. Costurile acestei fericiri au fost însă mari încă din timpul deceniilor interbelice: păstrarea marginalității acestei provincii, “apostolii” oneroși ai unirii și abuzurile unei politici și ale unei administrații care, de multe ori, foloseau doar ca paravan ideea națională, nu au rămas invizibile basarabenilor. Explicarea întoarcerii unora spre bolșevism numai prin recursul la ipoteza originii etnice alogene s-a făcut cam în pripă fiindcă, dincolo de această realitate, a structurii etno-culturale pestrițe (moștenire a țarismului), existau și realități apăsătoare, rămase nerezolvate, precum: sărăcia endemică, diferențierea socială, frontiera invizibilă dintre orășeni și țărani. În această lumină, incidentul de la Tatar-Bunar, din 1926, explicat până acum exclusiv prin instigarea bolșevicilor ruși, ar putea fi reintrepretat și ca semnal al unei nemulțumiri care plutea deja în aer. La urma urmei, cine se lasă instigat dacă nu rezonează măcar un pic, pentru temeiuri precise, la viziunea instigatorilor? Poate că basarabenii nu rămăseseră insensibili nici la amintirea trocului practicat de București, la 1877-1878, când Principatele Unite au acceptat Dobrogea și, odată cu ea, indispensabila ieșire la mare, în schimbul județelor din sudul Basarabiei, părăsite, de astă dată printr-un acord parafat și semnat de părți, și nu din imposibilitate de reacție, la voia țarului. Înțelegerea rațională a situației, dacă va fi survenit, nu echivalează și cu eliminarea sentimentului de acută frustrare care se putea naște în sufletul locuitorilor zonei care făcuse obiectul trocului.

În articolul său din Observatorul cultural, Radu Ioanid evidențiază că în momentul retragerii din Basarabia și imediat după aceea, circa 43.000 de ostași ai armatei noastre au fost dați “dispăruți”, fiind, de fapt, dezertori desemnați ca atare de autoritățile militare. El arată că “Acești soldați erau localnici care proveneau în mare majoritate din Basarabia și Bucovina de Nord și care pur și simplu nu au vrut să traverseze împreună cu regimentele noua graniță cu Uniunea Sovietică și să rămână dincolo de ea fără acces la familiile lor”. Este și acesta un argument în sensul susținerii că nu toți basarabenii au fost fericiți de opțiunea din 1918.

Pe scurt, existau, deci, în anii interbelici, semnale care pot nuanța calificarea de “fericită” a intrării Basarabiei în orbita statului român. A fost, atunci, fericită această înglobare pentru România însăși? Dacă observăm că Basarabia i-a creat probleme de administrare încă din prima clipă – motiv pentru care a fi un slujbaș trimis acolo semnifica mai curând o pedeapsă decât o recompensă cu speranța unei cariere prospere și notabile –, devenind ulterior obiectul unui ultimatum și silind, în cele din urmă, la intrarea în război, putem spune că nici România nu s-a simțit regalată de acest “cadou”, dincolo de elanurile panromânești ale naționaliștilor ori de speranțele legitime într-un stat al lor ale tuturor românilor rămași, până atunci, în afara unei asemenea structuri. Nici astăzi, de altfel, basarabenii și românii nu au, unii față de alții, o conduită clară ci, tocmai dimpotrivă, se observă de ambele părți un baleaj de atitudine circumspect, ezitant în multe privințe. Câți dintre basarabeni ar vota astăzi o nouă alipire la România? O minoritate, oricât de neplăcut ne-ar fi să o recunoaștem, chiar și dintre cei nerusofoni. Și iarăși: câți dintre basarabeni s-au regăsit în prim-planul politic și administrativ românesc de după 1989? Dacă nu luăm în calcul candidatura lui Mircea Druc la președenție ori episodul întemnițaților de la Tiraspol, nici unul. Te poți întreba cât se vor mai complace oamenii politici veniți la București din Basarabia ori poeții de la Chișinău stabiliți, mai mult sau mai puțin definitiv în România, să fie manipulați și ținuți în poziții marginale de “ai noștri”…

“Fericitul accident istoric”, cum îi spune Laszlo Alexandru unirii Basarabiei cu România, la 1918, a fost mai curând o acomodare contrariantă și plină de tensiuni: a basarabenilor cu românii, a românilor cu basarabenii și a tuturor cu ideologia naționalistă panromânească. Până la urmă, oricum o privim, ea se dovedește un eșec, cum tot un eșec a fost și aplicarea aceleiași conduite politice înspre sud, în relația cu românii balcanici. Alimentați cu manuale românești, în loc să fie ajutați să-și învețe aromâna, făcând obiectul unor transferuri de populație, îndoctrinați cu naționalism românesc fervent – asumat de ei în maniera radical intransigentă a xenofobiei grecești –, nu puțini aromâni și vlahi s-au văzut, în timpul războiului și al comunismului, asimilați cu legionarii și internați în colonii de muncă și penitenciare. Nu fără motiv, de altfel, știut fiind că printre cei mai duri legionari s-au numărat și unii fii ai romanității balcanice.

O fericire problematică, așadar; mai curând un faliment datorat într-o măsură care rămâne de stabilit unor cauze interne, dar provocat în mod sigur de evoluțiile politico-militare externe (ultimatumul sovietic).


3. Spirit civic și… antisemitism


De fapt, însă, este important de văzut care este mirarea ce stă la baza schimbului de opinii dintre Laszlo Alexandru și Ion Solacolu, ca și la cea a articolului lui Radu Ioanid din Observatorul cultural. Formulând-o succint și explicit, este vorba despre mirarea că un opozant la dictatură și un apărător al drepturilor omului ca scriitorul Paul Goma se dezvăluie dintr-o dată ca antisemit. Concluzia cu privire la antisemitismul lui Goma provine dinspre generalizările operate de autor în pagină. În cartea despre Basarabia, el se referă la episoadele retragerii românilor din această provincie, în urma ultimatumului sovietic, când trupele românești ar fi fost victimele unor provocări din partea unora dintre evrei. Lucrul este cunoscut și acceptat ca autentic, după cum arată și Radu Ioanid. Dar a spune că evreii – în general – s-au dedat la asemenea acte și că ele ar justifica tratamentul la care au fost ulterior supuși evreii – iarăși în general – în România este inexact și imprudent.

La o privire atentă, deci, “antisemitismul” lui Paul Goma se dovedește mai curând o pripeală logică. Nu fără explicații, desigur. Una dintre ele ar fi, poate, aceea că Paul Goma a trăit și văzut unele dintre lucrurile pe care le acuză în maniera prea generală despre care vorbeam. Alta ar fi că el a trăit o bună bucată de timp într-o Românie unde asemenea alunecări logice pe tema dată se practicau în medii foarte largi (pot atesta și eu acest lucru, deși sunt mai tânăr decât autorul Basarabiei). Unele dintre resorturile care au putut activa nemulțumirea latentă a lui Paul Goma cu privire la relativa tăcere care înconjoară agresarea unor soldați și ofițeri români în retragere de către grupuri filocomuniste care includeau și (sau numai) evrei au putut, iarăși, fi și diversele operațiuni prin care s-a produs escaladarea conflictului israeliano-palestinian după asasinarea premierului evreu Itzak Rabin. Superioritatea tactică și tehnologică a Israelului a putut lăsa, în acest context, adeseori impresia unui agresor care atacă o populație mai puțin organizată. Faptul că Israelul este un stat, iar populația palestiniană nu beneficiază de o entitate statală proprie a putut sugera, iarăși, că în conflictul care opune cele două părți unii joacă rolul Italiei mussoliniene, iar alții pe cel al Abisiniei rudimentare, expuse la atacurile aviației fasciste și putând riposta numai cu lănci preistorice. Intifada, hărțuiala ostașilor israelieni cu pietre de către copiii și adolescenții palestinieni, duce cu gândul la așa ceva, chiar dacă face, inevitabil, victime de ambele părți. Senzația este reală, dar analiza lucidă arată că, la rândul lor, arabii acționează prin grupări extremiste și teroriste care, nu mai puțin instruite și dotate cu tehnologie de distrugere, își fac simțită prezența cu o radicalitate ce nu poate stârni decât riposte pe măsură. Cred, așadar, că o asemenea impresie datorată percepției diurne, prin intermediul știrilor televizate și radio, poate fi corectată de o analiză lucidă și complexă, restabilind adevărul că fiecare dintre părți își are partea de justețe și de eroare, de glorie și de mizerie.

Parte din iritarea actuală a lui Paul Goma provine, cred, și din caracterul oarecum consecvent și sistematic al abordării Holocaustului, care poate da impresia de concertare ocultă (și aceasta este, vai, o marotă ventilată în legătură cu evreii, expresia cea mai notorie a ei fiind teza despre faimoasele protocoale – apocrife – ale înțelepților Sionului), de pisălogeală. Este ceea ce aud de mulți ani ca explicație a straniului antisemitism românesc actual, atâta cât există: un antisemitism fără… evrei!

Citind replica lui Radu Ioanid, rămâi nu numai impresionat de tragedia istorică evocată acolo, ci și surprins de finele disocieri conceptuale operate atunci când vine vorba să îl califice pe autorul comentat. “Negaționist absolut” Goma nu este, spune Radu Ioanid. El este, însă, un “negaționist deviant” (deflective negationism ar fi denumirea anglo-saxonă a acestei categorii), așadar unul care deturnează vina de la făptași la victime. Goma e și autorul unei “diversiuni ieftine”, el este “un militant anti-israelian”. Asemenea noțiuni, cu un vag iz de ședință stalinistă de demascare, devin, pe de altă parte, niște epitete stridente atârnate de pieptul unui scriitor căruia, altminteri, cu inteligență analitică, Radu Ioanid nu îi contestă în nici un fel meritele civice și epice.

Fără îndoială, Paul Goma s-a pripit în judecățile sale doar parțial și lacunar informate cu privire la istoria modernă și contemporană a relațiilor dintre evrei și români. La fel, este bine că mai mulți autori au luat poziție în fața acestei situații, fiindcă lucrurile spuse greșit trebuie îndreptate, pentru a evita repetarea erorilor și perpetuarea răului. Dar este oare Paul Goma un antisemit? Nu cumva cădem prea ușor în judecăți maniheiste? Să admitem că, în Basarabia, scriitorul a sărit peste cal. Anulează acest fapt consecvența cu care a militat el pentru drepturile omului și pentru restabilirea adevărurilor, istorice sau nu, în toate deceniile din urmă? Eu cred că nu și mi se pare că și Radu Ioanid este de aceeași părere. Altminteri, nu s-ar strădui să treacă în revistă judecățile de valoare emise, în diverse contexte, de Goma fără nici o relevanță în raport cu subiectul dat. E important că, rând pe rând, romancierul i-a urechiat – drastic și crud, în unele cazuri și nedrept, mi se pare – pe liderii de opinie intelectuală din România postcomunistă în contextul discuției despre antisemitism numai într-o argumentație de tip falacios, după care dacă Goma greșește când îi critică pe evrei, atunci el greșește ori de câte ori critică pe cineva. Lucrurile pot părea chiar mai grave, fiindcă Radu Ioanid menționează, în articolul domniei sale, că autorul comentat a fost excepția, în materie de curaj civic, care a întărit regula lașității intelectuale a românilor, reproducând și remarca unui alt intelectual care spunea că “disidența română trăiește la Paris și numele ei este Paul Goma" (Michael Shafir). În această ordine de idei, a-l demola pe Goma ca antisemit înseamnă nu numai să îl negi pe Goma în calitatea lui de critic al moravurilor și năravurilor actuale – cum am văzut –, ci și să negi existența unei disidențe valide, reducând întreaga elită românească la o adunătură de lași.

Poate că Radu Ioanid nu a dorit cu tot dinadinsul să bată în această direcție. Cred însă că ceva în sensul acesta l-a făcut pe Laszlo Alexandru, cunoscut admirator al exilatului parizian, să emită atât de drastica lui sentință pe care Ion Solacolu s-a străduit să o atenueze prin nuanțări succesive. Tot într-acolo privesc și eu cu îngrijorare. Fiindcă pot accepta că am trăit într-o țară de lași și de delatori, dar îmi vine greu să admit că nici măcar unul dintre noi nu a putut depăși această condiție. Iar Paul Goma a produs, cred, destule dovezi că a făcut-o, oricât de nesuferit s-ar dovedi el cu un prilej ori altul.

Va trebui, deci, să ne obișnuim cu imaginea unui Goma luptător pentru drepturile omului, însă în același timp antisemit? Iată un tip uman interesant. La fel de interesant era și un Gh. Calciu-Dumitreasa, fost torționar ajuns preot, oponent al dictaturii însă de pe poziții de dreapta care aminteau de trecutul lui legionar. Sau D. Țepeneag, opozant la dictatură care a ajuns să se dezintereseze ani buni de limba și cultura română, după ce inițial luptase pentru ambele din exil, pentru ca după 1989 să se ralieze tot mai mult suporterilor regimului Iliescu. Sau Virgil Tănase, luptător pentru libertatea cuvântului prin literatura lui suprarealistă, dovedit însă agent al Securității. Dacă va trebui să ne obișnuim cu acest fel de Goma, fără îndoială că o vom face.

Dar dacă, repet, nu e la mijloc decât un exces, o scăpare de sub control, o subiectivitate care n-a mai avut răgazul interior să aștepte verificarea unei percepții proprii, deformantă și parțială ca orice percepție individuală? Fiindcă, totuși, nu se poate trece cu vederea: scriind Basarabia – și nu altceva –, Goma abordează cu curaj un subiect încă tabu în România. Romancierii ceilalți îl ocolesc, iar istoricii nu se înghesuie să îl investigheze în laturile lui complementare, preferând una dintre cele două poziționări unilaterale posibile. Dacă un istoric din România sau de oriunde abordează chestiunea Holocaustului dezvăluindu-i toată oroarea, vor fi mulți români care să îl dezavueze ca pe un falsificator de istorie. Și asta nu pentru că ar fi neapărat antisemiți, ci fiindcă, datorită educației lor, ei nu pot accepta în ruptul capului că părinții, bunicii, rudele sau cunoscuții lor au participat la asemenea teribile evenimente. Este o problemă de reactivitate umană, o chestiune de mentalitate și psihologie, dar rezultatul va fi aceeași dezavuare a istoricului și a operei sale ca în cazul antisemiților. Dacă, dimpotrivă, un istoric va colecționa documentele care demonstrează clar participarea unor evrei la actele îndreptate împotriva armatei române în retragere din Basarabia, el va fi considerat de “ceilalți”, cu mare probabilitate, un antisemit, sau măcar un neinspirat, lucrarea lui fiind repudiată sau trecută sub tăcere. (Există asemenea cazuri, pe unul l-am aflat și eu.) Iar faptul este cu atât mai injust, cu cât documentele respective se referă la cazuri concrete, neacuzând evreii în general, ci numindu-i, atunci când îi cunoaște, pe cei vinovați. Nici o generalizare, așadar, și totuși… Istoricul care a avut ciudata idee de a pune cap la cap documentele care ar vădi implicarea evreilor în asemenea acte se face vinovat de antisemitism (în varianta “negaționismului deviant”).

Trebuie să adaug că, dacă n-ar fi vorba despre evrei, chestiunea nu ar fi într-atât de delicată. Iată, Jacques de Launay a scris o carte unde încearcă să reconstituie represiunea arbitrar aplicată civililor germani la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, pe măsură ce armatele coaliției victorioase avansau în Europa (Marea prăbușire, 1944-1945, Iași, Ed. Polirom, 1996). La prima vedere, s-ar zice că istoricul francez se grăbește să le ia apărarea celor care, cu mic, cu mare, au sărit să sprijine regimul hitlerist. De fapt, însă, nu este așa. El se interesează de una dintre marile – prea multe – tragedii ale secolului al XX-lea.

Dând acest exemplu, nu am uitat nici o clipă diferența dintre persecuția aplicată evreilor – pentru simpla vină de a se fi născut evrei – și cea destinată germanilor (a căror vină era de alt grad, fără legătură directă cu condiția lor existențială dată prin naștere). Ultimii pot fi comparați, de pildă, cu victimele Gulagului roșu acuzate, fie și într-o retorică a arbitrarului politic, măcar de o culpă politică imaginară, însă rațională și, teoretic, conștientă, asumată.

Radu Ioanid însuși observă mai multe merite ale cărții pe care o critică: în ea, autorul recunoaște că România trebuie să-și asume responsabilitatea pentru peste 200.000 de victime evreiești; tot aici, el pune o întrebare fundamentală, anume cea despre pretextul, temeiul, cauza pentru care românii i-au masacrat cu cruzime pe evrei. Fie și atât doar, o asemenea întrebare și elanul – prea puțin vizibil în societatea noastră – care o însoțește, de a asuma public, cu tristețe, răspunderea pentru cele întâmplate, mai aduc ele cu atitudinea unui antisemit? Poate că Ion Solacolu are dreptate când observă că, până la urmă, în termenii corectitudinii politice, “dacă Paul Goma ar fi scris cartea despre Mareșalul Antonescu și evreii și Jean Ancel cea despre Săptămîna roșie, atunci totul ar fi fost în regulă: un român ar fi scris despre cele comise de co-etnici de-ai lui, iar un evreu, tot așa, despre cele comise de-ai săi co-etnici”.

Revin însă și spun: atunci când, timorați sau neinteresați de subiect, istoricii trec pe lângă el, Paul Goma are curajul să-și riște întregul prestigiu, încă o dată, pentru a repune chestiunea pe tapet. El nu are în spate nici pregătirea istoricului, nici instituții al căror program de cercetare să îi asigure materialul și armătura argumentației. Va recurge, în consecință, la raționamente proprii, întemeiate pe experiență, pe o cunoaștere indirectă, prin alții, a evenimentelor, pe memorie – depozitara trecutului subiectivat – și, vai, pe propriile (re)sentimente. La ce concluzii a ajuns, se poate vedea, citind cartea și pe comentatorii săi critici. Mă alătur acestora în sublinierea greșelilor de informare și de interpretare acolo unde ele apar. Dar sunt dispus să observ și temeritatea încercării, fără echivalent în literatura română.

http://193.226.7.140/~leonardo/n02/Pecican1.htm


Ultima editare efectuata de catre Admin in 17.03.11 16:32, editata de 1 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Buzura vs. Goma

Mesaj Scris de Admin la data de 08.04.06 20:27

Buzura vs. Goma
Pina acum, Paul Goma era un om fericit: se certase cu toata lumea,
fosti disidenti romani, scriitori din tara, personalitati ale
emigratiei romanesti. Au ramas neatacati de stilul procuratorial al
celui mai faimos disident roman doar Dumnezeu, Papa, sotia lui Paul
Goma si copilul lor. De curind, acest polemist incontinent a reusit
sa se puna rau si cu istoria suferintelor evreiesti, ceea ce nu este
de ici de colo. A atacat intr-un text intitulat "Basarabia si
problema" istoria antisemitismului in Romania si a propus memoriei
noastre sa tinem cont de faptul ca primii care au aruncat piatra
conflictului ar fi fost evreii bolsevici.
----------------------------------------------------------------------
----------
Dupa cum se stie din propriile sale marturisiri, publicate in
numeroasele sale articole din ultimii 12 ani, Paul Goma nu se poate
intoarce in Romania, din pricina faptului ca pe pasaportul sau
francez (singurul pe care il detine) scrie negru pe alb ca nu are
voie sa intre in Romania.
Acesta este contextul in care Presedintia Romaniei, sub semnatura lui
Ion Iliescu, a elaborat o scrisoare-invitatie prin care Paul Goma
este rechemat in tara. Subtextul acestei invitatii este urmatorul:
Ion Iliescu ar fi dispus sa-i ofere lui Paul Goma presedintia
Institutului Cultural Roman.
Ce va fi acest Institut Cultural Roman? Va fi o fundatie de stat,
subordonata institutiei prezidentiale, finantata printr-o taxa de 1%
ce va fi aplicata exporturilor romanesti. Se vor aduna in acest fel
in jur de 80 de milioane de dolari anual. Cu acest fond financiar
Institutul Cultural Roman (care va fi botezat, probabil,
Fundatia "Romania") va organiza exportul valorilor romanesti pe cele
mai importante piete ale lumii de azi.
Multa vreme acestui proiect i s-a opus presedintele Fundatiei
Culturale Romane, scriitorul Augustin Buzura, care sustinea ca
aceasta fundatie ar fi cea mai potrivita pentru atingerea acestui
scop, dat fiind faptul ca de 12 ani ea a fost dotata cu obiective
asemanatoare si fonduri impresionante.
Bineinteles, Augustin Buzura se insela din interes, intrucit scopul
programatic al Fundatiei Culturale Romane era altul: punerea in
contact a valorilor culturale din tara cu valorile romanesti din
emigratie.
Ideea unui Institut Cultural Roman care sa faca ceea ce fac, de
pilda, Institutul "Goethe", Institutul "Cervantes" ori Institutul
Cultural Francez, ca sa dam numai trei exemple, aceasta idee a fost
lansata de scriitorul Laurentiu Ulici printr-un proiect legislativ.
Proiectul a cazut din motive de concurenta politica, dar a fost
preluat de presedintele Iliescu si concretizat in vara acestui an.
Din toamna vom avea, asadar, un fel de minister de externe al
culturii romane. Batalia care se duce in acest moment, vizeaza postul
de presedinte. Multe "voturi" l-au ales pe Augustin Buzura ca fiind
un presedinte potrivit.
De ce a fost invitat, atunci, Paul Goma sa delibereze daca i-ar
conveni ori ba aceasta demnitate extrem de importanta?
Gurile rele dau urmatoarea explicatie: presedintele Iliescu a dorit
sa se impace cu emigratia culturala romaneasca la fel cum a facut-o
cu Regele Mihai. Daca Paul Goma ar fi acceptat presedintia
Institutului Cultural Roman, rolul sau ar fi fost acela de a
concretiza aceasta operatiune de seductie si impacare. Ar fi avut 80
de milioane de dolari la dispozitie pentru traduceri, pentru editari,
pentru evenimente dintre cele mai diverse, care ar fi implicat
personalitatile romanesti din emigratie. De asemenea, Paul Goma ar fi
putut oferi unor nume mari din emigratia romaneasca posturi de
director in filialele de la Paris, Londra, Washington, Berlin,
Moscova etc. ale acestui Institut Cultural Roman.
Dar cum Paul Goma este obligat sa refuze invitatia presedintelui
Iliescu daca vrea sa-si pastreze cetatenia franceza, iata care este
lovitura de teatru: presedintele nostru va putea sa se prevaleze
oricind de-acum inainte de faptul ca, iata, cel mai faimos
reprezentant al emigratiei noastre i-a refuzat propunerea. Asadar, de-
acum inainte pisica este doar in curtea emigratiei culturale
romane. "Eu am vrut sa va ofer demnitati, am vrut sa va ofer posturi
importante si bine platite, am vrut sa va asociez la cel mai
important proiect cultural romanesc din ultimii 12 ani, dar voi m-ati
refuzat."

http://www.cuvantul.ro/articol/?artID=1

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Presedintele Goma

Mesaj Scris de Admin la data de 29.03.06 14:31

Presedintele Goma

Paul Goma a dat si da o lectie de tinut minte: cea a intransigentei. Fie ca a fost vorba de relatia cu puterea, fie ca s-a pus problema moralitatii confratilor, el ramine etalon al inadecvarii la compromis, chiar daca judecatile ii sint uneori socotite drept excesive. Sint, oricum, benefice intr-un teritoriu in care nu ne putem lauda cu prea multe exemple de acest gen. Mai ales ca scriitorii au depasit parca cel mai usor mostenirea comunista; de parca toate umilintele indurate pina in 1989 au fost o etapa, depasita astazi, in domeniul creatiei. Poate tocmai de aceea, in pragul noului mileniu, dinozauri ai istoriei literare comuniste dau lectii mai mult sau mai putin academice de civilizatie sau patriotism. Dar daca Paul Goma ar fi ajuns presedintele Romaniei, nu ma indoiesc ca acestia ar fi fost judecati pentru colaborationism, iar dovezile care sa le probeze compromisurile injositoare sau odioasele delatiuni nu ar fi lipsit.
Dar Paul Goma nu e presedinte, iar in Romania comunismul a trecut si sintem indemnati sa-l uitam si-l uitam ca pe orice amintire neplacuta. Asa ca exemplul sau ramine sa-i scandalizeze pe aceia pe care nu i-a iertat si refuza in continuare sa-i ierte, lovindu-i prin lipsa amneziei de care da dovada. Paul Goma e un om hotarit mai ales cind distruge. Cum s-a nascut un asemenea comportament intr-un spatiu in care compromisul este conduita? Imi permit sa avansez o ipoteza, probata prin documentele prezentate in continuare. Cred ca ele indica acel viitor ,comportament' al D-lui Goma, scriitor dominat de incrincenare, o incrincenare asumata treptat de cel care a refuzat orice fel de umilinta, cu orice pret; s-a nascut de aici un fel de sinceritate taioasa, singulara si, pentru unii, suparatoare - mai ales in paginile memorialistice.
Pe vremuri, studentul Goma nu era, cred, mult diferit de colegii sai. Ceea ce i-a dat apoi toata vigoarea scrisului a fost acel spirit vindicativ pe care l-a dobindit dupa primul contact cu realitatea regimului comunist. Confruntarea din tinerete a lui Paul Goma cu duritatea anchetelor, cu puscaria, cu josniciile delatorilor si lasitatile prietenilor a lasat urme de nesters. Goma pe care il cunoastem astazi s-a nascut atunci. Cred ca daca cei care au decis arestarea si anchetarea sa in 1956 ar fi avut capacitatea de a privi in viitor si ar fi prevazut care sint rezultatele confruntarii lui Goma cu regimul, ar fi evitat provocarea justitiarului care hiberna nestitut in firea tinarului student la litere. In fond, ceea ce a facut Paul Goma in 1956 nu reprezentase defel un pericol pentru ,regimul democrat-popular'. Pusese doar niste intrebari ceva mai incomode profesorului de marxism Radu Florian, azi autoritate academica, si se ingrijorase in legatura cu soarta unor colegi arestati dupa evenimentele din Ungaria.
A fost insa drastic pedepsit. In ancheta Securitatii si-a pastrat totusi singele rece si capul pe umeri. Abia de atunci incolo, Paul Goma a devenit un pericol pentru regim.
Procesele verbale de ancheta prezentate mai jos sint rezultatele primelor confruntari dintre Goma si Securitate. Desi in general anchetele Securitatii, asa cum sint ele consemnate in procesele verbale sint in proportie de circa 90% rodul vointei anchetatorilor, exercitata prin presiune fizica sau morala asupra victimei, cantitatea de adevar din continut fiind minima, in cazul lui Paul Goma aceasta paradigma este exceptata. Cerbicia de acum patru decenii a tinarului Goma, respirind printre rindurile proceselor verbale de ancheta, s-a transformat treptat in hotarirea de neclintit de a prezenta autoritatilor comuniste nota de plata a umilintelor, chiar si in numele celor pe care frica i-a impiedicat intodeauna sa faca acest gest. Dovedindu-i sinceritatea demersului, furia rece fata de ticalosiile comunismului si fata de slabiciunea celor care l-au slujit si acceptat nu l-a parasit niciodata. Este bine ca se intimpla asa; macar pentru ca intram in mileniul urmator cu aceasta lectie a intransigentei inca neinvatata, iar Paul Goma a fost harazit sa spele o parte din acest pacat.
REPUBLICA POPULARA ROMaNA
MINISTERUL SECURITAtII STATULUI
PROCES - VERBAL DE INTEROGATOR
24 iunie 1956 Orasul Bucuresti
Interogatoriul a inceput la ora 7 si 30 minute. Interogatoriul s-a terminat la ora 14 si 30 minute.
Eu Lt. maj. Vasile Gheorghe am interogat in calitate de anchetator penal de securitate.
1. Numele: GOMA.
2. Prenumele: PAUL.
3. Anul, luna si ziua nasterii: 1935, octombrie 2.
4. Locul nasterii: In Com. Vatici - satul Mana - Orhei - U.R.S.S.
5. Cetatenia: romana.
6. Nationalitatea: romana.
7. Apartenenta politica: U.T.M.-ist din ce an 1952.
8. Studii: student anul III la Fac. de Filologie - Bucuresti.
9. Profesia: student.
10. Ultimul loc de munca si functia: student.
11. Ultimul domiciliu: Caminul studentesc din Str. Matei Voevod 77.
12. Situatia familiara: necasatorit.
13. Originea sociala: parintii Eufimie - invatator si Maria - invatatoare - nu au posedat avere niciodata.
14. Activitatea politica pana in 1947: nu am fost incadrat in nici un partid politic. Am participat la alegerile de dupa 23 august 1944 ca alegator.
15. Decoratii, distinctii si premii guvernamentale: nu am primit.
16. In ce armata a facut serviciu, grad, functie: declarat inapt.
17. Daca a fost prizonier: nu am fost.
18. Daca a fost in strainatate, unde, cand si in legatura cu ce: nu am fost - m-am nascut insa in U.R.S.S., refugiindu-ma in timpul razboiului de acolo.
19. Daca a participat in bande, in organizatii contra-revolutionare: nu am participat.
20. Daca a fost judecat, cind, din ce cauze, de cine si la ce pedepse a fost condamnat: nu am fost niciodata. Intrebare: Arata D-ta ce incidente au avut loc intre studentii de la sectia din care faci si D-ta parte a Facultatii de Filologie si conducerea facultatii?
RASPUNS: In timpul anului scolar 1955-1956, cu ocazia seminariilor ce se desfasurau la marxism, s-au ivit unele probleme pe care - dupa parerea noastra - asistentul de marxism MIRON, nu ni le-a putut lamuri pe intelesul nostru, sau mai bine zis nu eram de acord cu raspunsurile pe care ni le-a dat. Probabil ca asistentul Miron, a comunicat conferentiarului de marxism FLORIAN RADU, faptul ca noi nu suntem multumiti cu raspunsurile pe care el ni le-a dat la intrebarile puse de noi, pentru ca la un moment dat ni s-a comunicat ca ni se vor lamuri problemele de catre conferentiarul Florian Radu. In scopul pregatirii ca sa raspunda la intrebari, ni s-au cerut sa scriem intrebarile centralizate pe o foaie de hartie si sa le predam lui Florian Radu. Aceste intrebari au fost predate de catre BRADU MIRCEA responsabilul grupei I-a a sectiei din care fac si eu parte, catedrei de marxism, respectiv conferentiarului Florian Radu. - Intrebarile ce ni le-am pus erau urmatoarele: I. In chestiunea taraneasca - ceream sa ni se lamureasca: - pentru ce pentru tarani nu s-a facut tot ceea ce s-ar fi putut face in scopul imbunatatirii nivelului lor de trai. - Aici aratam ca, cotele sunt prea mari si ca taranii sunt nevoiti sa cumpere paine de la oras.
II. In chestiunea de politica economica a statului - ceream sa ni se lamureasca, care este criteriul de baza in relatiile economiei dintre tarile socialiste. Respectiv ceream sa ni se lamureasca probleme de import si export ale R.P.R. In acest sens ceream sa ni se explice urmatoarele: - pentru ce livram curentul electric R.P.Bulgaria, aceasta pentru ca noi aflasem de la un coleg bulgar, ca in Bulgaria procentul de electrificare a satelor este mai mare decat la noi in tara. - pentru ce s-a dat R.P.Bulgaria butasi de vie destinati a fi plantati in statiunea Murfatlar, din moment ce noi importam vin din Bulgaria, iar acei butasi ar fi putut da rezultate bune la noi. - care a fost criteriul pentru care s-a incheiat acord cu R.P.Ungara in legatura cu crearea unui combinat chimic pe baza de gaz metan cu utilaj si documentatie maghiara in schimbul alimentarii cu gaz metan a unui combinat similar pe teritoriul R.P.Ungare pe timp de 60 de ani. - pentru ce cumparam automobile sovietice (Pobeda) si cehoslovace la preturi mari cand s-a auzit ca Italia ne-ar oferi turisme la preturi mult mai mici. - pentru ce s-a ridicat pretul bicicletelor de import dupa aparitia pe piata a bicicletelor romanesti. - pentru ce s-au scumpit motocicletele.
III. In chestiunea de lingvistica ceream sa ni se lamureasca: daca limba care se vorbeste in Republica Moldoveneasca este limba de sine statatoare sau un dialect al limbii romane. Aceasta intrebare am pus-o pentru ca cu un an in urma (1954-1955) ni se spusese ca limba ce se vorbeste in Republica Sovietica Moldoveneasca nu este un dialect al limbii romane si ca este o limba de sine statatoare iar in anul scolar 1955-1956 ni s-a spus ca limba moldoveneasca este un dialect al limbii romine, care tinde sa devina limba de sine statatoare in urma conditiilorgeografice si economice create.
- Sa ni se explice care este criteriul de valorificare al clasicilor: M. Eminescu, Ion Creanga, Vasile Alecsandri si Mihail Sadoveanu, care s-au nascut in Moldova (R.P.R.) pentru ca in unele carti care au aparut in Chisinau - Republica Sovietica Moldoveneasca, se scrie ca, clasicii de mai sus apartin literaturii moldovenesti si romane.
- In aceasta problema cunosteam ca Mihai Beniuc fusese in Republica Moldoveneasca si luase legatura cu LUPAN si BUCOV EMELIAN oameni care au functii importante in Uniunea Scriitorilor din R. Moldoveneasca si nu au putut rezolva aceasta problema urmand sa se intruneasca mai multi literati romani si moldoveni care sa lamureasca aceasta problema.
- Acestea sunt intrebarile ce voiam sa ne fie lamurite. INTREBARE: Vi s-au lamurit aceste probleme? RASPUNS: Aceste probleme ne-au fost lamurite doar partial. Lucrurile s-au intamplat astfel: am fost chemati la o consultatie - pe la sfarsitul lunii mai 1956 - in care conferentiarul FLORIAN ne-a lamurit unele probleme dintre cele puse de noi insa noi nu am fost multumiti cu lamuririle date, aceasta nemultumire exprimand-o fata de asistentul Miron. Cu aceasta ocazie s-a pus problema intre noi studentii de a vizita pe cineva din conducerea partidului sau guvernului sa ne lamureasca aceste probleme.
INTREBARE: Cine a formulat intrebarile aratate mai sus?
RASPUNS: Intrebarile au fost formulate de studentii celor doua grupe A si B de la sectia de critica literara anul II ( anul scolar 1955-1956 ) a Fac. de Filologie. Intr-o grupa erau 14 studenti (circa) iar in cealalta grupa cam acelasi numar. Intrebarile le-am centralizat eu. Nu pot preciza insa cine anume a pus intrebarile, eu personal am pus problema: , sa se lamureasca de ce taranii cumpara paine de la oras'.
- INTREBARE: Cum s-au petrecut lucrurile mai departe?
RASPUNS: Dupa consultatia data de conferentiarul Florian, am fost chemati pe rand mai multi studenti din anul nostru, de catre catedra de marxism, prodecan si secretarul organizatiei de Partid si U.T.M., cu care ocazie am fost chemat si eu. Am fost intrebat ce parere am despre intrebarile puse si daca nu mi se pare ca sunt intrebari tendentioase, puse dupa o pozitie dusmanoasa. Eu am raspuns ca intrebarile au fost puse din dorinta de a cunoaste aceste probleme si ca daca ne-am fi dus si am fi cerut sa ne fie rezolvate aceste probleme de catre cineva din conducerea partidului sau guvernului, cu siguranta ca ne-ar fi lamurit aceste probleme si nu am fi fost suspectati ca le punem dupa pozitii dusmanoase. - Deoarece era perioada de examene, am lasat rezolvarea problemelor pentru mai tarziu. La inceputul anului scolar 1956-1957 - in luna septembrie, pentru faptul ca intre timp aparuse o hotarare a Partidului cu privire la imbunatatirea muncii ideologice in randul studentilor, in care se prevedea printre altele ca fruntasi ai partidului si guvernului sa vina in mijlocul studentilor si sa lamureasca politica statului nostru, ne-am gandit sa insistam pe langa Comitetul U.T.M. al Facultatii ca sa faca demersurile necesare si sa vina tov. Chisenesvski si sa lamureasca problemele aratate mai sus, considerandu-l ca cel mai competent de a ne lamuri, deoarece se ocupa cu problemele ideologice ale partidului. - In acest sens studenta Gloria Barna care facea parte din Comitetul U.T.M. a luat legatura cu Comitetul U.T.M. al facultatii in acest sens. - Nu am primit nici un raspuns in sensul aratat mai sus si nici noi nu am mai insistat, deoarece intre timp intervenind situatia din Ungaria, nu am voit sa se creada ca profitam de evenimentele internationale ca sa ridicam aceste probleme. INTREBARE: In ce scop ati pus intrebarile de mai sus?
RASPUNS: Intrebarile aratate mai sus le-am pus din dorinta sincera de a ni se lamuri.
INTREBARE: Dar initiativa de a merge si a protesta pe langa decanul facultatii pentru eliberarea unor studenti- pe care nici nu-i cunosteai-care fusesera arestati de organele de stat, din ce dorinta ai luat-o? RASPUNS: Initiativa de a merge si a protesta pe langa decanul facultatii am luat-o in primul rand pentru a afla pentru ce au fost arestati studentii iar in cazul cand aflam ca au fost nevinovati, urma sa protestam pentru eliberarea lor.
- INTREBARE: Cine trebuia sa cunoasca motivele pentru care fusesera arestati studentii, decanul sau organele care ii arestase?
RASPUNS: Noi am crezut ca decanul trebuia sa cunoasca.
- INTREBARE: Tot ce D-ta ai declarat pana in prezent nu corespunde cu adevarul. Acest lucru rezulta cu prisosinta din caracterul ,intrebarilor' pe care le-ati pus spre a fi - dupa cum spui D-ta - lamurite si din pozitia pe care ati adoptat-o fata de elementele contrarevolutionare ce fusesera arestate. De aceea ti se cere sa declari in mod sincer adevaratul substrat al actiunilor intreprinse de D-ta?
RASPUNS: Eu sustin ca am declarat adevarul in legatura cu cauzele pentru care am pus spre lamurire problemele declarate mai sus. In legatura cu atitudinea mea fata de studentii arestati, adevarul este ca am vrut sa aflam motivul arestarii si in cazul cand aflam ca sunt nevinovati sa protestam pentru eliberarea lor. INTREBARE: Ce studenti cunosti ca au pus intrebarile despre care ai vorbit mai sus?
RASPUNS: Intrebarile despre care am declarat mai sus au fost puse de toti studentii fostului an II al Facult. de Filologie sectia de literatura si creatie literara ,Mihai Eminescu', in total circa 30 studenti.
INTREBARE: In legatura cu actiunea de protest fata de studentii arestati, arata D-ta cine a luat aceasta hotarare?
RASPUNS: Hotararea in legatura cu actiunea de protest in legatura cu eliberarea studentilor arestati am luat-o subsemnatul si Popescu Horia (coleg de an din alta sectie) in discutiile purtate intre noi. - In acest sens am hotarat sa mai anuntam si alti studenti eventual colegi cu cei arestati pentru a intreprinde aceasta actiune. Eu personal am anuntat in acest sens pe colegul meu ALBU VASILE de care insa am fost refuzat spunandu-mi sa-mi vad de treaba pentru ca nu suntem nici colegi cu cei arestati si nici cel putin nu-i cunoastem. Dupa ce am citit prezentul proces verbal de interogatoriu cuvant cu cuvant si am constatat ca el corespunde intrutotul cu cele declarate de mine il sustin si semnez propriu.
(...) Intre timp au intervenit problemele internationale si in aceste momente noi nu am mai insistat asupra chemarii unei persoane competente de a ne raspunde la intrebari, pana cand un activist din partea raionului U.T.M. nu a venit la facultate de a ne informa despre cele petrecute in R.P.Ungara. tin sa precizez ca activistul respectiv nu a venit la grupa I-a din care faceam si eu parte ci a venit la grupa II-a. Subsemnatul afland ca la grupa a II-a este sedinta U.T.M. m-am dus cu Gloria Barna - cu care m-am intalnit pe sala - la grupa unde se tinea sedinta. Cand am intrat in sala grupei II-a sedinta incepuse deja.
- Intrebare: Cu ce scop te-ai dus d-ta la sedinta de U.T.M. a grupei II-a ?
Raspuns: Cu toate ca nu era sedinta grupei din care faceam si eu parte totusi m-am dus la sedinta pentru a afla mai multe lucruri ce se petreceau atunci in R.P.Ungara.
Intrebare: Ce s-a discutat la sedinta sus aratata? Raspuns: In momentul in care am intrat in sedinta se discuta problema presei si a scopului pentru care au fost arestati unii studenti din anul V, deasemenea s-a mai discutat si problema taraneasca. Deci desi sedinta avusese alt scop totusi noi am discutat probleme legate de situatia din tara.
Intrebare: Cine anume a discutat problemele aratate mai sus?
Raspuns: La aceasta sedinta au luat cuvantul aproape toti studentii din grupa a II-a in afara de Georgescu Aurel si Barna Gloria. ¦i subsemnatul am luat cuvantul aratand ca nu este justa masura luata impotriva unor studenti din anul cinci si l-am intrebat pe activist de ce au fost arestati studentii sus aratati. De asemenea am intrebat si eu de ce nu se publica in ziar toate evenimentele din R.P.Ungara. In legatura cu problema taraneasca am spus in sedinta faptul ca taranii din cauza cotelor sunt siliti sa cumpere paine din oras. La discutii au luat de mai multe ori cuvantul Mihaiescu Gheorghe, Albu Vasile si Bucalau Ion, care au insistat mai mult asupra problemelor.
Intrebare: De unde anume ai aflat d-ta faptul ca unii studenti din anul cinci au fost arestati pentru unele fapte penale?
Raspuns: Colegul meu de camera HAITONIC ION, intr-o seara, mi-a spus ca un consatean de-al lui din anul cinci i-a spus ca au fost arestati - inainte de 1 noiembrie 1956 - penrtu faptul ca au inaintat o ,Motiune' ,Scintei Tineretului' prin care cereau ca acest ziar ar fi bine dupa parerea lor sa-si ,imbunatateasca' activitatea. In seara aceea subsemnatul, Bucalau Ion, Bradu Mircea, ¦erban Corneliu si HAITONIC, am spus ca nu este justa masura arestarii. Insa de data aceea nu am discutat nimic in legatura cu vre-un protest in problema arestarii studentilor. Dupa ce am citit prezentul proces verbal de interogator cuvant cu cuvant si am constatat ca el corespunde intru totul celor declarate de mine il sustin si il semnez.

http://members.tripod.com/interval/03-98/oprea.html


Ultima editare efectuata de catre Admin in 17.03.11 16:31, editata de 1 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Paul GOMA

Mesaj Scris de Admin la data de 28.03.06 11:34



Ultima editare efectuata de catre Admin in 17.03.11 16:29, editata de 1 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

O POVESTE ADEVARATA

Mesaj Scris de Admin la data de 21.03.06 19:35

O POVESTE ADEVARATA


Domnule Paul Goma,



Vreau să vă spun o poveste adevărată, din viața literară de azi.

1) În decembrie 2003, Laszlo Alexandru primește de la Gheorghe Grigurcu spre publicare în revista E-Leonardo un text semnat de Elvira Iliescu: o lungă lingușeală, compusă din citate peste citate pescuite din volumul Orient Expres. L.A. îl respinge instantaneu, jenat de subcalitatea materialului.

2) E.I., în fața refuzului formulat în termeni politicoși, reacționează din nou cu violență, dar acum în sens invers: în ianuarie 2004 îi trimite lui L.A. o scrisoare insultătoare. Elogiul pătimaș s-a schimbat peste noapte în sudalmă incendiară. Toate calitățile anterioare ale lui L.A. s-au evaporat subit, lăsînd în urmă tot atîtea defecte. Ce băiat bun era L.A. cînd îl elogia pe Paul Goma! Însă acum, de cînd s-a disociat de Goma, E.I. se miră că L.A. își permite să scrie despre P.G., se întreabă dacă familia lui L.A. a făcut sau nu pușcărie, insinuează că L.A. e un mare laș etc. A publicat L.A. o amplă cercetare critică despre Nicolae Manolescu, elogiată de vreo zece critici pentru independența și intransigența tonului? Nu contează! Vine E.I. și-i reproșează – exact pe dos – obediența față de obiectul său de studiu. Pe scurt vorbind, tot ce-a fost alb a devenit negru și viceversa, în deplină indiferență față de minimul verosimil: al tonului, al ideilor, al expunerii și al demonstrației. Și pentru că tot era vorba de o scrisoare personală a lui E.I. către L.A., expeditoarea mai face și cîteva copii xerox și le trimite în patru zări: lui G.G. la Tîrgu Jiu, lui P.G. la Paris și pe unde o mai fi luminat-o cel de sus.

3) L.A., îndată ce primește… originalul, răspunde pe puncte, cu argumente și citate, corectează neadevărurile flagrante, după care în semn de protest rupe definitiv relațiile cu E.I.

4) Paul Goma, citind fotocopia mesajului E.I., comentează cu groasă voluptate în Jurnalul său (vineri, 23 ianuarie 2004) aberațiile și minciunile azvîrlite în obrazul lui L.A. Nu stă să se împiedice în detaliile realității. Diaristul gustă cu încîntare bădărănia insultătoare a calomniei: “Și dă-i, și zi-i-o de la obraz!”; “Și dă-i! Și urechează-l pe copilul Laszlo!” [?!]; “Și pune-i capac!”. După ce și-a încheiat încîntat trebușoara, P.G. își expune pe internet jurnalul.

5) L.A. i se adresează în scris lui P.G., solicitîndu-i să prezinte corect realitatea faptelor, să-i dea cuvîntul și părții lezate, să precizeze cauza conflictului, să-i consemneze deznodămîntul. Să respecte, adică, un elementar profesionalism în comunicarea de informații.

6) P.G. se apleacă din nou asupra subiectului în Jurnalul său, în ziua de joi, 26 februarie 2004. Sub ce formă? Reia, nemodificat, pasajul anterior incriminat, iar apoi comentează: “Nu am nici un chef să mă justific: citatul există. Însă nu și pentru Laszlo. Care de multă vreme nu mai vede pe unde calcă.” Va să zică tot nimic despre cauza conflictului dintre L.A. și E.I.! Tot nimic despre argumentele și răspunsurile oferite de L.A.! Și asta înseamnă pentru Paul Goma informare corectă a cititorilor?!

7) Aflîndu-se pe un teritoriu incomod, viclenia scoasă din mînecă de Paul Goma este să… schimbe subiectul discuției. Nu va mai fi vorba, va să zică, despre “suferințele” Elvirei Iliescu – o problemă pe care diaristul ar fi fost dator s-o lămurească pînă la capăt. De-acum cunoștea dedesubturile afacerii. De ce nu ni le comunică și nouă, celorlalți cititori? Doar fiindcă faptele realității îi contraziceau satisfăcutele adnotări anterioare?

El sare însă la rezervele exprimate cu doi ani mai-nainte de L.A. împotriva lui P.G., care sînt reamintite pe ton reprobator: “pasa antisemită”, “elogiul lui Antonescu, la unison cu Vadimică”. Întrucît e vorba de fapte… palpabile, oricînd documentabile prin ample citate din ultimele scrieri ale lui Paul Goma, diaristul se mulțumește să le consemneze dezolat, fără a le contrapune argumente.

Cool Pentru a avea tacîmul complet, P.G. garnisește platoul și cu un set de minciuni flagrante și jenante.

a) Îi atrăsesem Elvirei Iliescu atenția să nu-mi dea lecții pe domeniul comentariilor despre Paul Goma, întrucît activasem în zona respectivă cu cîțiva ani înaintea ei. Acum Goma notează: “Despre asta era vorba? Firește: nu. Laszlo a sărit în apărarea mea în 1997, după apariția Jurnalului I-II-III de la Nemira. Presupun că în 1997 Elvira Iliescu aflase, totuși, de existența mea.”

Îi răspund:

Nu este adevărat! I-am luat apărarea lui Paul Goma încă din 1992, în timpul confruntării lui cu Nicolae Breban pe marginea Uniunii Scriitorilor din Exil, și am angajat o polemică eu însumi cu Marta Petreu (vezi Contrapunct, nr. 4/1992, p. 14). I-am luat apărarea lui Paul Goma la apariția volumului Scrisori întredeschise și am polemizat cu Cătălin Țîrlea (vezi Timpul, nr. 8/1995, p. 24). I-am luat apărarea lui Paul Goma după ce și-a anunțat candidatura la Președinția României și fuseseră publicate în Adevărul literar și artistic fragmente calomnioase din dosarul lui de Securitate (vezi România literară, nr. 33 și 34/1995, precum și Lumea liberă de la New York și Micro Magazin din California). În afara acestor texte explicit polemice în favoarea sa, alte zeci de remarci în sprijinul lui Paul Goma am presărat în mai toate textele publicate de mine de-a lungul anilor și care pot fi găsite, consultînd indicele de nume, în toate volumele mele. Nu mai adaug prefața mea la Jurnalul lui. Nici campania polemică ce i-a urmat și la care am participat din plin, susținîndu-l împotriva scriitorilor: Ioan Buduca, George Pruteanu, Ion Simuț, Ștefan Borbély, Monica Lovinescu, Gabriel Liiceanu, Gabriela Adameșteanu, Gabriel Andreescu, Alex. Ștefănescu etc. Nu vorbesc nici despre emisiunea televizată care a fost organizată de Mariana Sipoș.

Mai adaug:

După cum mi-a mărturisit într-o scrisoare, Elvira Iliescu a aflat de la mine (văzîndu-mă cum pledez la TVR 2 cauza lui Paul Goma) că ar fi ceva interesant pe-acolo și s-a apucat să-i citească volumele. Asta se întîmpla în februarie-martie 1997

Am făcut tot ceea ce-am făcut din proprie inițiativă. Așa am crezut – așa cred și acum – că era bine. Dînd timpul înapoi, aș proceda la fel. Nu aștept recunoștință din partea nimănui. Dar am dreptul moral să-i pretind lui Paul Goma să nu mintă!

b) Un reflex folosit adesea de Goma în polemicile sale a fost să-i reproșeze interlocutorului lașitatea din timpul comunismului. Venind dinspre Paul Goma, personaj cu o ascendență biografică eroică, observația usturătoare putea avea întemeiere, chiar dacă îi conferea automat o certă superioritate morală în toate polemicile, indiferent de obiectul lor sau de adevărul lui. Să mă pomenesc însă eu cu această impertinență azvîrlită în obraz dinspre o Elvira Iliescu mi s-a părut incalificabil. I-am reamintit, va să zică, Miței Baston detaliul că n-a lipsit mult să fiu împușcat la 21 decembrie 1989, așa că nu sînt “șantajabil” nici măcar la acest capitol. Comentează Goma în Jurnal: “Elvira Iliescu scrisese Rîsul între 1981-1983, iar prin 1985 cu nesfîrșite-primejdii [sic!] scosese manuscrisul din România și, la Paris, îl propusese spre editare Monicăi Lovinescu. Dacă aș judeca și eu după maniera de a judeca a lui Laszlo Alexandru [sic!], l-aș întreba: ce făcea el în vremea aceea – la frumoasa vîrstă de 19 ani? / Dar eu nu-l întreb. Îl las așa – neîntrebat.” Ce facem noi acum? Vorbim vorbe? Mă întreabă și pe mine Goma ce-am făcut înainte de 1989 (de parcă n-ar ști), sau nu mă întreabă? Dacă mă întreabă, îi răspund. Dacă nu mă întreabă, nu-i răspund. Îl rog doar să nu-mi atribuie propriile sale ticuri mentale tractoriste-întrebătoriste. Destul că le-au preluat deja Gabriel Andreescu și Elvira Iliescu și mi le-au servit gata încălzite.

Întrucît “cei care au deschis mai tîrziu aparatele de radio” riscă să nu mai priceapă nimic din această foșgăială, rezum în cîteva cuvinte întreaga tărășenie. Paul Goma s-a apucat la bătrînețe să scrie texte antisemite. Laszlo Alexandru, după ce l-a susținut public vreo zece ani, s-a disociat de el. Elvira Iliescu, refuzată la publicare de Laszlo Alexandru, îi plătește polițe ascunzîndu-se sub… fustele lui Goma. Acesta din urmă îi plătește, la rîndul său, polițe lui Laszlo Alexandru, slujindu-se de diverse viclenii: redă parțial conflictul, îi ocultează motivațiile, îi trece sub tăcere deznodămîntul, schimbă pe neobservate planul discuției, face uitate prin hocus-pocus-uri o întreagă serie de fapte ale trecutului, îi atribuie propriile sale idei și principii preopinentului.

V-am spus o poveste adevărată, din viața literară de azi.

http://193.226.7.140/~leonardo/n05/Laszlo6.htm


Ultima editare efectuata de catre Admin in 17.03.11 16:28, editata de 1 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Infarctus

Mesaj Scris de Admin la data de 21.03.06 11:59

Infarctus


1 aprilie

Dacă m-aș fi uitat atunci (în 1970) în jur și aș fi perceput/constatat adevărul-adevărat: eram singurul scriitor interzis-total (cu întreaga familie), însă… nu eram și arestat din aceeași pricină, nu eram dat afară de la România literară – unde, firește, nu mai puteam publica nici măcar note de lectură, nesemnate, fiindcă veghea, neadormit, neadormitul motan-de pază, etern-adjunctul Gabriel Dimisianu, dealtfel fost coleg al meu în prima studenție (cea de până la Revoluția Maghiară, din 1956); dacă aș fi privit cu atenție în jur și aș fi fost atent la “situație” – de astă dată generala mea, nu particulara Ceaușeascăi – aș fi avut destule șanse de a face măcar un pre-infarct – de amuzament:

Vasăzică în România “independentă” față de ruși, în România cea liberalizată, liberă – se deschiseseră porțile Lagărului de Concentrare Carpato-Danubian, un număr inimaginabil doar în urmă cu doi ani de oameni primiseră pașapoarte pentru călătorii în Occident (nu mai vorbesc și de emigranții în Israel și în Germania Federală – aceia erau, cu toții cumpărați) – ba amicul meu Țepeneag căpătase porecla de ”navetistul pe ruta București-Paris”; în interior slăbirea șurubului politic era vizibil, simțibil mai cu seamă în “aprovizionarea populației”, obsesia coșmarul deceniilor de economie de război comunistă, devenise aproape-corectă; în cultură săreau în ochi prefacerile, schimbările (care ni se arătau imense), nu doar prin trimiterea la plimbare a “personalului” care îmbătrânise în posturi de sentinele și de caralii ideologici, dar și în rezultate: ce se expunea (în sfârșit!), ce se (în sfârșit) cânta, ce se publica, ce se re-publica – în sfârșit…

Iar în această atmosferă generală de jubilație, de sărbătoare (a libertății recâștigate, de re-aparținere la Europa), eu… eram interzis – total. Re-repet: din martie 1970.

Chiar dacă aș fi fost atent la mine-în-peisaj – ce aș fi observat?

Un caz. Un singur scriitor interzis – și acela nesemnificativ, neconsacrat… Apoi, vorba comuniștilor, mari operatori-manipulatori ai comparațiilor: “Ce contează un singur scriitor – și acela mărunt – care nu publică – deocamdată! – față de numărul tractoarelor construite la Brașov, față de tonele de oțel pe capul locuitorului, fabricat la Reșița, față de numărul televizoarelor de la Pipera…?”

Bine-bine, un caz eram – dar din care motiv? Trăsesem cu praștia în Popescu-Dumnezeu, satrapul culturii și autor al discursurilor din ce în ce mai insuportabil de foarte-lungi ale lui Ceaușescu? Mă pișasem pe soclul statuii lui Lenin din fața Casei Scânteii? Mă îmbătasem și strigasem în prezența activă a doi câini vagabonzi și chiar a unei babe surde că Ceaușescu este un analfabet, întrecut doar de nevastă-sa, cacademicianca (ca)? Nici.

Atunci? De ce fusesem total interzis – în prea-frumoasa primăvară a lui 1970? Îl reabilitasem eu pe Mareșalul Antonescu – pentru că la 22 iunie 1941 dăduse ordin trupelor române: “Ostași! Ordon: treceți Prutul! Zdrobiți vrăjmașul de răsărit și miază-noapte!” – și ne liberase pe noi, Basarabenii, Bucovinenii de Nord, Herțenii de jugul rusesc, îndurat din iunie 1940 (e drept, pe tata, nu: apucaseră să-l deporteze în Siberia, bestiile bolșevice)? Aș fi avut mai multe motive decât Marin Preda să o fac, dar iată, n-o făcusem – iar Delirul, romanul care avea să provoace protestele Pravdei (“dictatorul fascist, criminal de război, pedepsit de mânia poporului”) urma să apară abia în 1975, având ca personaje, nu doar pe Mareșalul Antonescu, ci și pe Secretarul-general Ceaușescu (“acel tânăr revoluționar, dârz, care…”, cum delira Pravda de la București, Scînteia); scrisesem eu despre Reeducarea de la Pitești, după dictarea partidului, cum avea să o facă Lăncrănjan, “zugrăvind” în termeni realistsocialiști varianta-de-stat-și-de-securitate care suna astfel: “Deținuții legionari executaseră ordinul șefului lor Horia Sima, exilat în Spania, de a se întretortura, de a se întreucide prin celule – fără știrea personalului de pază! – în scopul evident de a compromite societatea noastră socialistă în drum spre comunism, pretinzând că la noi se maltratează dușmanii poporului ce-și ispășesc crimele în închisori”? Nici.

Atunci care să fi fost păcatul meu literar? De ce fusesem interzis?

Marin Preda, directorul editurii formula…poetic motivul:

«Din moment ce s-a lansat (să se observe impersonalul) zvonul că te-ai dat la Tovarășa…»

Abia după două decenii și ceva (în 1992) am aflat, din volumul Confesiuni violente de N. Breban – că Ivasiuc, acuzatorul principal, nu citise Ușa noastră cea de toate zilele, carte pe care o… respinsese, condamnând-o (dimpreună cu autorul ei), pentru că…făcea aluzii la Elena Ceaușescu.

Ce pot spune? Atunci, în 1970, știam că Ivasiuc, fostul meu coleg de celulă de la Gherla și prietenul meu cel bun, era perfect capabil să vorbească – între amici – despre o carte (și așa – și invers) fără a o fi citit. În ruptul capului nu mi-aș fi imaginat că, fără a citi o carte, va avea neobrăzarea să o condamne (și ce mai conta că autorul îi era prieten!).

În 1977, când am fost arestat pentru ultima oară, am rămas trăznit, citind în dosarul de trimitere în judecată (pentru complot și trădare de patrie), notele-informative redactate, semnate de el. Prietenul meu Sașa Ivasiuc se dovedea a fi fost, nu doar un biet pușcăriaș terorizat, prefăcut, prin tortură, în informator al Securității (surpriză dureroasă), ci unul care confecționa și rapoarte ale stării-de-spirit relative la un ins, la un grup; mai mult; se ocupa și de “tehnică” – în familie: asculta radio Europa Liberă, înregistra, apoi transcria…-a, nu, nu emisiunile despre literatură (acelea aveau dreptul la “comentarii”), ci texte ale unor scriitori trăind în România, publicate în Occident, transmise la radio – așa făcuse cu Biserica Neagră de A. E. Baconsky, așa făcuse cu Gherla mea.

De acord: atunci, în 1970, Ivasiuc nu citise cartea Ușa… (el o confunda, iar pe urmele sale: N. Breban, cu…Ostinato – în acel moment în curs de traducere la Paris, la Frankfurt, la Milano) – dar ceilalți redactori de la Cartea Românească? Inițial, manuscrisul predat fusese încredințat lui Mircea Ciobanu; îl citise și Magdalena Popescu. După cearta lui Ivasiuc cu Geta Dimisianu, în care îi scăpase decodificarea: «Sub personajul Iosub se ascunde Ceaușescu, sub personajul Florica: Elena Ceaușescu!», Marin Preda, speriat, hotărâse ca toți redactorii să citească, pentru a se lua o decizie justă…- în unanimitate. Drept care mai citiseră Țepeneag, Paleologu, Gafița. După lectură se ținuse o reuniune în care s-a, vorba lui Preda, luat hotărârea de a mi se restitui manuscrisul – însă, doamne-ferește, să se motiveze, oficial, respingerea. Reuniune în care Țepeneag a fost prezent; și a tăcut.

[Deși…(până) și el confundă cărțile (Ușa… cu Ostinato): în Dicționarul esențial al scriitorilor români, Albatros, București 2000) iată ce stă scris în articolul lui Țepeneag redactat de I. Simuț:

“În 1969 e (…) lector la Editura Cartea Românească, unde sprijină, fără succes, romanul Ostinato al lui Paul Goma”.

Informațiile provin direct de la Țepeneag, care dialoghează frecvent în presă cu I. Simuț. Deci Țepeneag se înșeală, lăudându-se cu ce nu făcuse: Ostinato nu avea cum să fie “la Cartea Românească”, editură înființată mult după ce predasem Ostinato (în 1966!) la ESPLA, devenită Eminescu. Iar Țepeneag nu avea cum să ia Ușa… drept Ostinato – (spre deosebire de N. Breban, care nu le citise niciuna din cărți, știa ce știa de la Ivasiuc - care nu le citise– etc…etc), el le cunoștea pe amândouă: Ușa (de la Cartea Românească) fusese citită și de el, lector – și, vorba lui I. Simuț; “fără succes” – fiindcă tăcuse mâlc atunci când se formulaseră acuzații idioate; Ostinato fusese susținută de el, în calitate de…amic și de “agent literar benevol” în Franța și în Germania].



Revin: singurul care a fost împotriva “procedeului”: Paleologu – repet: el a atras atenția că manuscrisul nu conținea aluzia (“situația”); apoi că procedeul (folosit cu o carte) nu e deloc onest…

Așadar, eu am fost scos din literatura română (înainte de a mă fi instalat)…pe degeaba!

Ce-ar fi să cer revizuirea “procesului” – ba chiar și despăgubiri?

2 aprilie

Atunci nu realizam interzicerea; nici ca semnificație, nici ca durată. Dacă aș fi înțeles că va fi totală și generală, că li se va interzice să facă traduceri și Anei Maria și tatălui său, Năvodaru – și că va dura cât va dura comunismul ceaușist în România, adică încă două decenii – aș fi făcut pe loc un infarct. Cinstit.

De aici concluzia: e bine în viață să fii, uneori, inconștient de ceea ce ți se întâmplă. Ori să joci, cu artă, inconștiența.

Paradox românesc: un abia debutant ca mine era interzis cu întreaga familie a sa, în timp ce “fascistul” Eliade (așa fusese etichetat timp de trei decenii) era publicat, era monografiat de zor; se pregătea revalorificarea “nazistului” Cioran, însă/în schimb (sic) peste un an avea să fie interzis abia-descoperitul Eugen Ionescu – oare de ce?

“Cazul” meu stârnea printre colegii mai tineri, dacă nu gelozia, sigur o invidie stranie, mărturisită deschis.

Țepeneag mormăia ceva de genul:

<> dar nu se mai deslușea ce anume zicea că ar fi făcut-dres el, dacă Ceaușescu (!) l-ar fi interzis și pe el! – dealtfel avea să plece din nou la Paris cu o bursă și nu avea să mai vadă România decât în 1990.

Mai explicit era poetul Virgil Mazilescu, coleg al meu și de România literară, unde publica extrem de rar (dealtfel foarte rar scria – și foarte bine); el zicea mereu același lucru:

«În locul tău, mi-aș da foc în fața Comitetului Central».

«În fața Comitetului Central să-și dea foc ei!» - răspundeam și totul reintra în ordine.

Adică discutam despre altceva. Despre literatură în general și despre ceea ce mai scriam eu, Virgil și soția sa, Ștefania fiind singurii dintre colegii-prietenii-confrații dinainte (de interzicere) care acceptau să citească ce mai comiteam…

Ana Maria luase foarte bine “măsura” – deși tocmai traducea Balzac și avea predat un volum de Pagnol…Socrul meu nu suferea decât pentru noi, deci mima înțelepciunea milenară…Eu însă…

Ca un perfect membru al unei societăți comuniste, gândeam că… chiar dacă Ivasiuc nu o nimerise cu acuzația, Ei (adică Cenzura; adică Partidul; adică Securitatea) vor fi depistat în textele celelalte (în Ostinato, de pildă) “probleme” mult mai grave decât cele din Ușa…; decât aluzia la un personaj – fie acela și de importanța Ceaușeascăi – anume: colectivizarea agriculturii, făcută cu mijloace de o brutalitate necunoscută de țăranii români nici pe când erau iobagi. Într-adevăr, despre Elena Ceaușescu se spunea că ar fi fost delirant de inventivă în sadismul ei de activistă analfabetă, dealtfel isprăvile ei erau povestite în gura mare, la restaurantul Casei Scriitorilor, de poetul festivisto-ocazionalist (scria și publica numai de sărbătorile comuniste), pe nume Grișa Gherghel care le știa de la mama sa, fostă activistă și colegă de teren cu “Tovarășa”. Apoi: “atmosfera” din carte, oprimantă, închisă (pe dinafară) dă senzația de celulă de închisoare – asta mi-o strecurase, încă înainte de izbucnirea scandalului, Gafița, el fiind “primul filtru” și nu doar la proaspăta editură Cartea românească …Nu mă gândeam la vreun paralelism cu bolșevicii din Procesele de la Moscova – deși citisem despre ei/despre ele în cărțile aduse de Țepeneag de la Paris, însă asta trebuie să fi fost: setea (sau foamea?) de “obiectivitate” mă împingea – sau trăgea? – înspre concluzia, dealtfel populară: “Au și ei dreptatea lor…”

Astfel, călău și victimă (exagerez, însă ca în caricatură: numai adevărul) trăiau în pace…Fiecare cu dreptatea lui.

A mea era următoarea: comisesem un act neconform; chiar anticonform…Scrisesem și în această a doua carte, Ușa…, ceea-ce-nu-se-scrie…”Colegii” mei (vorbesc de scriitori), față cu teme ca: opresiunea comunistă în general, în special teroarea, în special Securitatea, în special colectivizarea, în special cenzura – și n-am terminat lista înspecialităților – vedeau trei atitudini posibile, în scris:

Prima – cea mai uzitată: scriau incifrat, aluziv – de regulă apelând la “vremuri trecute”, lăsând în seama cititorului, devenit (pe urmele scriitorului) maestru al decodificărilor, comparația între, de pildă, ocupația turcească de acum câteva secole și ocupația rusească de până acum câțiva ani; între personajul literar Moțoc, rău sfetnic al lui Alexandru Lăpușneanu, domn al Moldovei de pe la 1565, și Popescu-Dumnezeu, contemporanul nostru, tartor al culturii cenzurate înalt-socialiste; în fine, între personajul de legendă Dracula (nu adevăratul Vlad Țepeș!) și Ceaușescu…O “variantă” a inversiunii cronologico-faptică (deci a adevărului) o folosise chiar Ivasiuc, în romanul de debut, Vestibul: o anume întâmplare trăită de autor, alături de mine, în 1958, fusese “mutată” în 1942, în timpul “războiului de agresiune antisovietic”: gardienii și directorul bestial al închisorii comuniste Gherla deveniseră, sub pana transfiguratoare a romancierului Ivasiuc: jandarmi români păzind un lagăr în Transnistria; comandantului nu-i mai țin minte numele, însă știu că autorul îi păstrase gradul: maior;

O altă metodă (“de creație”) artistică: colaborarea cu Puterea! Începând cu Clasicul în Viață: Mihail Sadoveanu, producător al ororii: Mitrea Cocor, devenită îndreptar al realismului-socialist în proză. După o vreme – nu multă – au apărut “lupii tineri”, dintre care cel mai feroce: Petru Dumitriu. Cu Drum fără pulbere, el a inaugurat cronica-ororii în direct: în 1951, când i s-a publicat romanul, onorat cu Premiul de Stat și a devenit martirizator a câtorva generații de elevi și de studenți, șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră era în toi, “mormântul burgheziei românești”, cum îi spusese însuși Stalin imitației fidele a modelului sovietic, înghițea cu miile pe lună cadavre de țărani necondamnați, vinovați că nu se născuseră de-a dreptul colhoznici, de profesori universitari, jurnaliști, juriști, preoți, funcționari, demnitari, “burghezi”, studenți, elevi…Lauda Abatorului Românesc nu a fost singura faptă-de-litere-scrisă-cu-căcat-și-cu-sânge a Canaliei Canale (cum am avut eu dezonoarea să-l numesc pe Dumitriu): înainte de a fugi în Occident, în 1961, pentru că se temea de destalinizarea României (imitat peste câteva decenii de albanezul Kadare), a avut ocazia să fie premiat pentru alte două porcării: Vânătoare de lupi și Pasărea furtunii…Din fericire, această perioadă a literaturii-de-curte-comunistă a încetat (un deceniu…) odată cu venirea la putere, în 1965 /(să fie doar o coincidență ne-nefericită?), a lui Ceaușescu;

În fine, o altă metodă de creație; tăcerea!

Nu era ea tăcerea din moși-strămoși, mama înțelepciunii?

Nu era tăcerea, dintotdeauna, “de aur”?

Scriitorul român cel foarte rezistent față cu tirania rezista… tăcând. Aceasta (lipsă de) “atitudine” avea să fie rapid botezată, după 89: “rezistență prin cultură”. Curat rezistență…Din 1948, când comuniștii acaparaseră toate posturile de comandă, scriitorii români consacrați (chiar clasicizații în viață – ca Arghezi, Călinescu, Ion Barbu, Blaga) tăcuseră – dar nu pentru că, demni, ar fi refuzat să vorbească, astfel sfidând Tirania, nu! – ci pentru mizerabilul motiv că (încă) nu li se permitea să se exprime. Însă de cum au primit bilet-de-voie de la Comitetul Central, cum au scris porcării, măgării, ticăloșii, cu asupra de măsură , recuperând “întârzierea” față de confrații mai rapizi în înțelegerea lumii în care căzusem.

Venirea la putere a lui Ceaușescu (1965) a coincis cu liberalizarea. Destalinizarea în România a întârziat 12 ani în cap (măsurați de la moartea lui Stalin). Însă nici chiar atunci (în 1965), nici după explozia Primăverii de la Praga, nici măcar după vizita lui de Gaulle la București (în luna mai 1968!), scriitorul român nu a avut înțelepciunea și nici curajul de a lărgi “gaura” din Zidul Totalitarismului Mental pe care o concedea (o dăruia, o azvârlea ca pe un os de ros Comunismul carpato-danubian “intelectualității socialiste”), ca aceștia să ajungă, dacă nu la o desăvârșită libertate de exprimare, măcar la o acceptabilă libertate de gândire.

Desigur, nu era de așteptat ca îmbătrâniții în rele activiști-de-partid-pe-tărâm ideologic (cei care, nu doar supravegheaseră “linia”, dar, după o vreme se apucaseră să comită ei înșiși delicte hârtiice, raționând astfel: «Dacă ani, decenii, i-am învățat noi pe tovarășii ingineri ai sufletului omenesc cum și ce să scrie, de ce n-am scrie noi, învățătorii lor, ceea ce e just să se scrie?», producând monștri librici/de la libra, nu de la limbric!); să dovedească, acum, că partidul schimbase macazul, că ei, deși tovarăși-juști, iată, știu ce este aceea libertate-ca-necesitatea-înțeleasă (de gândire, de creație…) și cu ce se mănâncă ea. Necazul a fost că nici clasicii-în-viață din perioada burgheză”, supraviețuitori ai pușcăriilor, sau doar ai carantinei staliniste, după liberare/liberalizare, puși la treabă…ideologică (citește: autocritică) – nici ei nu au avut onestitatea să-și renege perioada realist-lingușistă; iar pentru că ei, “strigoii” își mai aduceau aminte de libertatea de exprimare (cea care în România funcționase chiar în timpul războiului, chiar într-un regim de dictatură militară), să încerce să-i îndemne pe tineri să…fie liberi – adică așa cum ei nu avuseseră normalitatea să fie.

Admițând ca bornă de hotar anul 1965, deși aveam experiența penitenciară pe care o aveam, deci eram și eu un “strigoi”, făceam parte dintre “tineri”. Debutasem în Luceafărul la vârsta de 31 de ani și trei luni, editorial la ceva mai puțin de 33 de ani. În categoria noastră de vârstă existau scriitori cu zece-cincisprezece ani mai tineri decât mine, dar și cu zece-cincisprezece mai bătrâni. Ceea ce ne unea (citește: ne vărsa în aceeași oală) era Momentul ’65: atunci se ridicaseră interdicțiile de publicare și de urmare a studiilor pentru toți foștii deținuți politici.

Mai bine mă înțelegeam cu nepușcăriași mai tineri cu un deceniu decât cu foști colegi de detenție, fie aceia și de aceeași vârstă. Motivul: pe mine închisoarea nu mă cumințise.

Necuminții mai tineri erau și ei…fii ai taților lor, învățaseră bine lecția terorii stalino-dejiste. Grozav de îndrăzneți, chiar insolenți, atâta vreme cât (socoteau ei) nu făceau “politică”. Însă în discuții între amici pretindeau că, făcând neosuprarealism (ca Ivănceanu), onirism ca Țepeneag, ei erau “mult mai periculoși, din punct de vedere politic, pentru Putere” decât “careva care scrie: <> - o practică depășită…” – ca să nu mai vorbim de “soljeniținii indigeni…” (eu fiind indigenul vizat).

Cunoscusem, pe când, “făceam coridoarele” redacțiilor în așteptarea unei vești, în sfârșit, bune, pe cei care atunci se uniseră sub stindardul onirismului: Țepeneag, desigur, apoi Mazilescu, Turcea, Ivănceanu, Titel, Florin Gabrea, Dinulescu, Neacșu...; apoi pe adevăratul părinte al lor: Leonid Dimov (și el fost deținut politic, și el basarabean, și el mai bătrân decât ucenicii săi - chiar cu zece ani decât mine). Țepeneag, cu aerul lui de sergent recrutor decretase că eu pot fi “membru tolerat” al “școlii”- ceea ce mă așeza într-o poziție de invidiat, pe care nu o aveau membrii-plini: eu nu eram obligat să mă supun canoanelor onirismului, în primul rând celui care proclama: “noi facem artă, nu politică!” Mă bucuram însă de compania unor oameni tineri, frumoși, veseli – și mai ales extrem de talentați (cum altfel, dacă erau români – chiar și rusul Dimov). Datorită apartenenței – tolerate – la onirici am beneficiat și de protecția lui Miron Radu Paraschivescu.

Fostul stalinist (feroce) se căinase și revenise la viața literară ca mentor al “celor mai tineri dintre tineri”, printre care oniricii. El, întâiul, îi publicase în suplimentul unei reviste de provincie, Ramuri, apoi mai mult de dragul lor luase conducerea Cenaclului Tinerilor al Uniunii Scriitorilor. Acolo am fost îndemnat să mă produc și eu, citind (fiind filmat de Televiziunea Austriacă) “fragmente penitenciare din Ostinato”…Este adevărat, impulsul nu avusese vreo legătură cu oniricii: M(iron) R(adu) P(araschivescu) în vizită la revista germană Neue Literatur, răsfoise un manuscris, rămăsese peste o oră, citind, apoi exclamase: «Dar băiatul ăsta e un Soljenițîn român!» Voise să-l cunoască – mă cunoscuse, mă îndemnase să vin la Cenaclu… În timpul lecturii prieteni și colegi de închisoare: Marcel Petrișor, Nicolae Balotă, Ovidiu Cotruș, prudenți (și…pățiți) părăsiseră sala, iar eu rămăsesem cu…nepușcăriașii – ca oniricii, ba chiar cu fostul caraliu-cultural MRP…



Asta se întâmplase în 1969. Tot atunci, încurajat de ecoul favorabil înregistrat la austrieci, la germani, trimisesem un exemplar din Ostinato în Occident – nu eram eu…”un Soljenițîn român”?

Și din acest motiv nu mă simțeam cu totul nevinovat de interdicție. De acord, nu făcusem aluzie (voită) la Ceaușeasca, în Ușa…- dar rostisem răspicat alte blasfeme la adresa comunismului biruitor într-o carte pe care o trimisesem – ca modelul meu, Soljenițîn – în Occident, spre publicare?

Atunci?

3 aprilie

Cum mă simțeam eu, contractasem “interzisul”? M-aș fi simțit mai-altul dacă cei din jur, colegii, prietenii, m-ar fi tratat mai-altfel. Nu contractasem o boală incurabilă sau/și rușinoasă pentru ca cei din anturajul meu să mă menajeze, nevorbindu-mi de maladie. Și totuși, ei așa mă luau. Emiteau două-trei cuvinte (în fapt: interjecții) compasive, după care treceau, grăbiți la…tăcere. Se înțelege: tăcere asupra situației – de astă dată alunecată de la Ceaușeasca la interdicție.

Printre colegii de redacție (altă fațetă a paradoxului românesc: eram total interzis, însă continuam a fi redactor la România literară – de astă dată cu normă întreagă, nu cu doar jumătate, ca pe timpurile de restriște, când aveam voie să public”) noua, inedita mea situație nu trezea reacții deosebite. Nu vorbesc de Breban, umflat în pene fiindcă el, membru-plin al CC al PCR, fusese numit șef al revistei în locul lui Geo Dumitrescu de către un oarecare secretar al Comitetului Central, deci de puterea politică; nu-i era deloc rușine, lui, bun romancier, că nu fusese ales de scriitori, cum se statornicise obiceiul, ci de oameni, nu de apendixuri ale câte unei limbi de lemn; mereu absent de la redacție, fiind ba “la noi, la CéCé”, cum zicea el, nonșalant, ba “la filmări” (Partidul cel Darnic îi dăruise, nu doar revistă și vilă, ci și dreptul proletar de reprezentant al clasei muncitoare de a face un film – după un roman de-al său, bineînțeles; și, bineînțeles a rezultat o catastrofă…)

Or aceștia se purtau cu mine de parc-aș fi fost normal. Ca și ei.

Sau: de parcă n-aș fi fost anormal – spre deosebire de ei.

Asta mă nemulțumea. Om eram și eu, n-ar fi stricat să fiu (puțin) compătimit; și admirat (oleacă). Or ei – nimic. Ba chiar Mazilescu îmi atrăgea atenția că prea mă alint cu interdicția ceea (dar nu-i spunea pe nume). Și că (interdicția – nerostită) nu era mare scofală.

Nu, nu era – dar până una-alta, numai eu mă bucuram de ea.

Singurul la care am observat o schimbare de comportament față de mine: Sorin Titel. Fusesem colegi în prima studenție, în timpul Revoluției din Ungaria, pe mine mă arestaseră, în noiembrie 56, în 1957 pe Titel, îl exmatriculaseră (iar Dimisianu, și el coleg de-al nostru, nu fusese deloc “plictisit” – din acest motiv să fi ajuns el, oricine ar fi fost șeful revistei, “eternul-adjunct”?). De atunci rămăsese Titel un speriat-de-avioane. Făcea și el parte din grupul oniric, am înțeles că îi convenea de minune doctrina care trona arta-politică («sântem sătui de realism-socialism!», zicea tatăl onirismului, Țepeneag chiar și batiușka Dimov). Lucram în același birou redacțional, însă cum eram în total patru, nu se observa că prezența mea l-ar fi deranjat, amenințat. Însă imediat după interzicere, Titel i-a cerut lui Dimisianu să-l mute în alt birou – fără a explica motivul. Mazilescu îl lua peste picior.

«Ți-e frică să nu te molipsești de la el, de…interzită? Ești prea fricos de-acasă, ca să te îmbolnăvești de boala lui...» și mă arăta.

La urma urmei, Sorin Titel, singurul, reacționase normal: frica era semnul indubitabil al înțelegerii “situației” mele. Care ar fi devenit și a lui, dacă se mai arăta prin târg cu unul ca mine.

Aș fi putut să nu mai trec pe la redacție cu săptămânile – dacă tot nu mă dăduseră afară, ca urmare a interzicerii…Mă duceam însă, ca să simt cu blana celorlalți – încă nu învățasem să fiu singur.

Pe măsură ce trecea timpul, se manifestau mai vădit cele două “curente” contrarii care mă lucrau – unul îmi șoptea la ureche:

<>

Celălalt zicea, bravând:

«E-he, câți dintre colegii mei ar vrea să publice numai în Occident, numai în ne-românește!» - însă constatam că nu mă convingeam nici cu șoapta-unu, nici cu șoapta-doi. Fiindcă nu le acceptam.

Mă gândeam că, la un moment dat, mă convoacă însuși Dumitru Popescu-Dumnezeu și îmi propune un târg:

«Renunță la editarea în Occident și te publicăm la noi…».

Iar eu – ce fac? Ce fac? Nu eram deloc – dar deloc – sigur că voi respinge oferta, chiar dacă învățasem în atâta vreme și în atâtea împrejurări că ei mint de sting, că ei vor să câștige cu orice preț – în primul rând, timp; ei, cu mentalitatea lor asiată, mizează pe valoarea non-timp. Iar dacă eu voi constata că ei nu se țin de promisiune (de a mă publica “la noi”), cum am să-l trag la răspundere pe Însuși Dumnezeu? Adevărat, în anume ședințe Popescu fusese, nu doar criticat tovărășește, dar de-a dreptul tăvălit, acuzat de cutare act de cenzură, de cutare abuz de putere… Ei și? Ei și – nimic, fiindcă între timp aflasem (de la Ghișe, secretar al C.C., unul dintre “interlocutorii” mei favoriți în timpul convocărilor…): puteam să-l criticăm” nu numai pe tovarășul Popescu, dar chiar pe tovarășul Ceaușescu!” – însă… “numai în cadru organizat” – citește: în ședință; citește: între patru pereți – însă de cum pășim pe trotuar și rostim doar a zecea parte din ceea ce urlasem în ședință, “suferim rigorile legii”.



Adineauri mi-a parvenit un număr din Cotidianul de la București (aprilie 2001). Octavian Paler scrie:

“… «rezistența prin cultură», câtă a fost și așa cum a fost nu era vorbă goală. N-am avut toți curajul unui Goma, unui Dorin Tudoran, dar nu ne-am comportat ca niște viermi. S-au auzit la conferințele naționale ale scriitorilor filipice strălucite în favoarea culturii și împotriva amestecului poliției în cultură. Au existat febre, tensiuni, momente de adevărată solidaritate intelectuală, fie și fisurată de mici sau mari lașități. Febre, tensiuni și solidaritate care i-a speriat, adesea, pe ideologi (…)”.

Vorbim despre același lucru, însă el, Paler (și confrații lui, rezistenții-prin-cultură) refuză să vadă (și să vorbească) despre… urmarea, consecința, rezultatul acelor “filipice strălucite” – le-am auzit și eu, din gura lui Dan Deșliu, poet stalinist, devenit anti-; nu vor fi fost “strălucite” filipicele mele, dar violente, da… Și nu… “împotriva amestecului poliției (sic) în cultură”, cum formulează eternul activist C.C. Octavian Paler în Anul Domnului 2001, ci împotriva amestecului Securității (în cultură); împotriva lui Dumitru Popescu-Dumnezeu, aflat de față, la tribună; ba chiar împotriva… - adevărat, nu “împotriva lui Ceaușescu”, dar “împotriva politicii culturale a tovarășului Ceaușescu”, da.

Ei și? Ei și – nimic. Crezusem și eu – atunci – că făceam mare brânză, că eram curajos, că îmi riscam pielea… Da de unde! Cel care îmi atrăsese atenția că puteam spune orice între patru pereții sălilor de reuniune – însă, odată ajunși pe trotuar, pierdeam “imunitatea de scriitor”, cădeam sub lege, oricare cetățean de rând… - de unde se observă egalitatea comunistă… era tovarășul Dumitru Ghișe nu doar un oarecare cunoscut al lui Paler, ci și coleg de CC, tovarăș de… aripă-intelectuală a activismului băștinaș – și prètin, ca între ardeleni. Cum Paler fusese țef al Televiziunii, ceva mare țef ți la Radio, redactor țef al cotidianului guvernamental, nu se poate ca unul ca el să nu fi știut până unde puteau scriitorii merge prea departe… Or acum, fără jenă, laudă breasla, ca să fie lăudat breslașul de el, încercând să reabiliteze marele-curaj-dintre-patru-pereți…

Vorba Anei Maria: să laude; să reabiliteze…



Nu o singură dată discutasem cu ea ipoteza-de-lucru (a târgului dintre ei și mine). Era, fără nuanțe, împotrivă. Nici nu mai așteptam argumentele, eram cu totul de acord cu ea. Însă în modul următor:

«Nici vorbă să accept acest schimb – pe de o parte e singurul meu mijloc de șantaj: “Ridicați interdicția și publicați-mă în România – dacă nu, nu să fie, știu ce-mi rămâne de făcut!” Și totuși… Gândesc în românește, scriu în românește, îi am în vedere – și în față, când scriu – pe vorbitorii-cititorii de română… Să rămân nepublicat în românește însă cine știe câți ani?»

Aveam să rămân nepublicat în românește, în România, nu “cine știe câți ani”, ci câteva decenii. Atunci însă mai credeam în minunea normalității – ba chiar și în minunea minunilor – aceasta:

Mă convoacă Ceaușescu însuși și își cere scuze pentru gafele subalternilor…

Vise, vise. Ceaușescu nu-și cerea iertare nici pentru faptele rele ale sale – dar pentru ale unui tovarăș din fundul sălii?

Care nu avea nume. El fiind, ca să spunem așa: populațiunea scriitoricească română.

Deși mă ardea buza, nu i-am întrebat niciodată pe prietenii mei, scriitori, de ce nu protestaseră împotriva interzicerii mele de a publica. Să se fi indignat măcar față de mine de un asemenea asasinat. Mă va fi împiedecat să o fac termenul asasinat: părea umflat, arăta exagerat – deși adevărat. Așteptam însă inițiativa lor. Dar nu venea nimic, nici un semn nu se arăta.

După o vreme n-am mai așteptat. Știu când a fost acest prag:

Îmi făcusem de multă vreme “filiere” de trimis manuscrise peste graniță. Dieter Schlesak, “rămas” în Germania Federală, promisese că va traduce Ostinato; știam că ar traduce și publica în revistele de-acolo poeți români. Drept care, într-o seară la restaurantul Casei Scriitorilor, am vorbit despre acest lucru cu Virgil Mazilescu și cu Daniel Turcea. Mazilescu a zis că trimite – doar și el îl cunoștea pe Schlesak – însă mai întâi să-i apară în franceză poemele trimise la Paris prin Țepeneag. Turcea s-a prefăcut că nu auzise propunerea mea. Am repetat-o, de astă dată numai pentru el. Dintr-o dată delicatul, minunatul (și ce bun poet!) Turcea a căpătat o privire rea – după o ezitare mi-a aruncat: «Ție-ți convine să trimiți la capitaliști…»

N-am înțeles: ce îmi convenea – și de ce?

«Îți convine să trimiți manuscrise în Occident», a reluat Turcea. «Tot nu mai ai nimic de pierdut…».

Erau destule momentele în care nu înțelegeam ce ar fi vrut să spună Turcea prin cuvintele rostite. În alte împrejurări nici nu ceream lămuriri, îmi spuneam că poetul delirează cu talent nedesmințit – ba cu geniu – și în proza cea de toate zilele. Acum însă era un răspuns la o propunere a mea – ce înțelegea când spunea că eu îmi permit (!) să trimit manuscrise în Occident?, fiindcă eu, spre deosebire de el, nu mai aveam nimic de pierdut…? Mazilescu observase că eram gata să revin cu întrebările – a intervenit:

«Lasă-ne, domnule, netraduși în nemțește. Noi facem poezie, nu politichie…».

M-am uitat lung și pe rând la prietenii mei – cei mai apropiați în acel moment. Mă întrebam dacă nu voi fi făcut o gafă cu propunerea – dar nu, cu ei discutam… chiar și politică, împreună înjuram Securitatea, ba îl pizdeam, în cor și pe Ceaușescu… Ce va fi fost în capul poetic al poetului Turcea: credința că eu îmi permiteam (!!!) să risc, fiindcă… Dar ce înțelegea el prin “tot nu mai ai nimic de pierdut”? Faptul că deja pierdusem totul? – n-ar fi fost un motiv de aruncat… Dar Mazilescu: vasăzică pentru el, a fi tradus în franceză era… poezie; pe când a fi tradus în germană era… politică, nu poezie?



Am renunțat să caut un sens vorbelor poeților români, la o masă a restaurantului Casei Scriitorilor – și, culmea: în acel moment amândoi erau treji… Sau poate din această pricină erau prostește de prudenți?

Atunci am înțeles că am murit. Că încetasem de a mai fi de-al lor.

Fiindcă nu mai aveam nimic de pierdut. Decât de (re)înviat.

Printr-un infarct.

http://www.fundatiacolumna.home.ro/revistacolumna/revce/arhiva/goma/pg34_02.htm


Ultima editare efectuata de catre Admin in 17.03.11 16:27, editata de 1 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

PAUL GOMA ȘI UNII EVREI

Mesaj Scris de Admin la data de 18.03.06 11:45

PAUL GOMA ȘI UNII EVREI


ÎN “DREPTUL LA REPLICA” din Jurnalul literar nr. 17-20/2004, Dl Laszlo Alexandru face o surprinzătoare remarcă acuzându-l pe Paul Goma, printre altele, că “s’a apucat la bătrânețe să scrie texte antisemite”. Bănuim că este vorba de eseul “Săptămâna roșie”, numit și “Basarabia și evreii” (Editura Vremea, 2004), în care Dl Goma, apărător al adevărului istoric, îi pune pe unii evrei, dintr’un anumit loc și anumit timp, într’o lumină defavorabilă, a cărei responsabilitate nu-i revine nicidecum Dlui Goma, în calitatea sa de victimă. Era vorba despre unii evrei bolșevici din Basarabia anului 1940, cu mâinile pătate de sânge românesc și care nu pot în nici un caz reprezenta poporul evreu în totalitatea sa. După cum, atunci când îi amintește pe criminalii comuniști români ne-evrei, care nici ei nu reprezintă, din fericire, întreg poporul român, Paul Goma nu poate fi acuzat de atitudine antiromânească.
Transmutarea sentimentelor pe care un ne-evreu le poate nutri la adresa unui evreu care l-a nedreptățit, nu poate fi proiectată asupra întreg poporului evreu, după cum nici recunoașterea calităților morale ale unui evreu care a ajutat un ne-evreu nu se referă decât la persoana respectivă și nu la întreg poporul evreu. Nu acuzând, pe drept, pe un evreu (sau pe unii evrei) devii antisemit, după cum nici lăudând, pe merit, pe alții, nu-ți conferă calitatea de filosemit. Această judecată este la fel de superficială și de simplistă ca și în cazul în care ar fi vorba despre oricare alt popor. Un ne-evreu nu are dreptul să emită aprecieri și judecăți la adresa întregului popor evreu, ci poate doar aprecia sau acuza, în funcție de circumstanțe, pe unul sau unii evrei. La fel, dacă un evreu a fost la rândul său nedreptățit de un ne-evreu, el nu a fost nicidecum victima întregului popor din care persecutorul său făcea parte și pe care el nu are dreptul moral de a-l acuza în ansamblu.
Dar cum evreii nu sunt singurii semiți, neavând exclusivitatea acestei rase, acuzația de “antisemitism” a Dlui Alexandru nu apare formulată în perfectă claritate, deși se poate bănui că textele critice scrise de Paul Goma nu se referă nici la arabi, sirieni sau etiopieni, nici la fenicieni, arameeni, cananeeni, amoriți ori akkadieni, pentru a nu-i enumera decât pe aceștia. Iar ca să știm dacă textele respective pot fi sau nu pot fi considerate “antievreiești”, ar trebui cu siguranță să știm, înainte de a pronunța verdicte implacabile, cine este și cine nu este evreu.

Încearcă Soljenițîn (“Deux siècles ensemble”, pag. 9-28, Ed. Fayard, 2003) să lămurească această complicată controversă, afirmând că, asimilându-se altor popoare, evreii înșiși au ajuns să-și pună această întrebare, fără a putea însă obține decât răspunsuri diverse și contradictorii. Nu vom insista aici asupra indicibilei tragedii a poporului evreu și nici asupra forței sale excepționale de a supraviețui în diasporă și de a renaște după atâtea catastrofe distrugătoare. Nu este obiectul articolului nostru și aceste lucruri sunt unanim recunoscute și profund respectate de orice om integru, inclusiv de Dl Goma.
Mai interesante ni s’au părut, din cauză că sunt puțin cunoscute, criteriile apartenenței evreiești și Soljenițîn are meritul de a cita o multitudine de autori evrei cunoscuți care s’au pronunțat asupra acestui subiect. Spicuim printre aceștia, alegând câteva opinii semnificative despre cine este și cine nu este, până la urmă, evreu:
Arthur Koestler susține că apartenența iudaică nu este tributară limbii sau culturii ebraice (mulți evrei din diasporă ignorându-le), ci doar religiei. Alexander Koutcherski întărește această opinie, susținând că în afara modului de viață religios nici nu se poate vorbi de vreo apartenență iudaică.
Dan Levine însă, pretinde contrariul și anume că evreii religioși nu pot avea exclusivitatea iudaității, întrucât și aceștia dar și cei nereligioși au valori comune, o istorie comună sau trăsături comune ale personalității.
În 1958, relatează Soljenițîn, Curtea supremă a Israelului a decis, în cadrul unui proces, că un evreu convertit la altă religie va rămâne în continuare evreu, chiar dacă acesta nu se mai consideră ca atare, întrucât, pentru un evreu, convertirea la o altă religie este prin definiție imposibilă. Însă nu toți evreii sunt religioși, unii cred fără a practica, iar alții sunt atei convinși, ceea ce este dreptul lor. Evreii ortodocși nu constituie decât o mică parte a poporului evreu, subliniază I. Libler. Sthurman recunoaște că astăzi, din păcate, evreii din lumea întreagă au încetat a mai avea o religie comună unică, o cultură seculară unică sau o ideologie comună.
Cât despre Iuri Karabtchievski, acesta se indigna remarcând numele lui Boris Pasternak pe listele de evrei ruși alcătuite de evreii din afara Rusiei, întrucât era știut că Pasternak nu s’a considerat niciodată evreu, refuzând orice asociere cu comunitatea evreiască din Rusia, care îl contraria. Ba chiar, la un moment dat, Pasternak a compus niște poeme religioase creștine.
Enciclopedia evreiască rusă (1994) explică în alt fel apartenența iudaică a unei persoane, precizând că doar faptul de a avea ambii părinți evrei (ori măcar doar unul dintre ei, oricare ar fi acela) o poate conferi, în timp ce confesiunea religioasă nu prezintă importanță. Pentru Amos Oz însă, evreul care nu-și recunoaște nici o legătură cu lumea evreiască (cazul lui Pasternak) nu poate fi considerat evreu împotriva voinței sale. Iar R. Nudelman, adept al neamestecului evreilor în viața politică a popoarelor printre care aceștia au fost nevoiți să trăiască, susține că această imixiune nu poate fi nicicum benefică, nici popoarelor respective și nici evreilor înșiși.
Amintim în final pe Sonya Margolina care afirma, referitor la teroarea perioadei sovietice, că nu se poate vorbi numai de evrei buni și pioși, ci, din păcate, și de bestii fără nici o conștiință. Și că aceste rușinoase pagini din istoria evreilor au fost sistematic și cu bună știință ocultate de aceștia în conștiința lor colectivă.
Nu le poate oculta însă Paul Goma, revoltat de tragicul adevăr al acelei perioade, mai precis de abuzurile si crimele săvârșite de unii evrei bolșevici în Basarabia sa natală, între 28 iunie și 3 iulie 1940. “Unii evrei”, subliniază Dl Goma, pentru care un evreu nu este considerat ticălos pentru că este evreu, ci pentru că așa s’a născut sau a devenit, sau pentru că așa a decis el să fie, ceea ce constituie doar o opțiune individuală, care nu se poate nicidecum extinde asupra întregii comunități, pentru a căpăta caracter rasist. Există și buni și răi la toate popoarele și dacă un singur evreu a fost persecutat sau omorît din cauză că era evreu este la fel de abominabil ca și în cazul în care un ne-evreu a avut de suferit sau a fost omorît pentru că nu era evreu.
Eseul istoric al “jidănitului” Paul Goma de ieri, devenit “antisemitul” Goma de azi, în funcție de direcția din care bate vântul contestatarilor săi, poate fi și obiectul unor interpretări greșite sau nesincere. El constituie însă, în mod indubitabil, o încercare de conștientizare a opiniei publice, de perpetuare a memoriei colective, așa cum fac și evreii, cu atâta justețe, pentru ca aceste tragedii ale unui trecut nu prea îndepărtat să nu se mai repete. Acesta cred că este durerosul mesaj al nu mai puțin îndureratului autor basarabean.

http://ro.altermedia.info/opinii/paul-goma-i-unii-evrei_3512.html


Ultima editare efectuata de catre Admin in 17.03.11 16:25, editata de 2 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

O CARTE-DOCUMENT LA POLIROM: CULOAREA CURCUBEULUI &#8216

Mesaj Scris de Admin la data de 01.03.06 17:19

O CARTE-DOCUMENT LA POLIROM: CULOAREA CURCUBEULUI ‘77


CELEBRUL disident roman Paul Goma a publicat la Editura Polirom fragmente din dosarul sau de Securitate (dintre anii 1957-1977), carora le-a adaugat comentarii, punindu-le astfel in contextul lor real. Goma reconstituie prin prisma acestor documente o lume cuprinsa de absurd, in care el devenise un veritabil “dusman al poporului”. “Ceea ce arata filele din dosarele mele este subterana mai… subpamintica decit Jilava, decit ‘Submarinul de la Interne’, decit minele de plumb din Maramures”, remarca autorul in nota ce precede textele grupate sub titlul Cod “Barbosul”.
Pentru Goma, adevaratul dusman de moarte este securistul – insul in uniforma, cel care haituieste, hartuieste, chinuieste, umileste – chiar omoara semeni ai sai, iar nu informatorul. Din acest motiv l-a refuzat pe istoricul Stejarel Olaru sa deconspire pe baza dosarului sau de Securitate informatorii “protejati”.
Intr-o nota de analiza a actiunii “Barbosul”, Paul Goma este caracterizat astfel: “‘Barbosul’ este unul dintre cele mai periculoase elemente ostile din rindul scriitorilor. Fost condamnat politic pentru actiunile dusmanoase initiate in rindul studentilor, a continuat si dupa aceea sa se situeze pe o pozitie nepatriotica.”
Notele informative ale Securitatii sint prefatate de celebrul jurnal publicat la sfirsitul anilor ’70 in strainatate – Culoarea curcubeului ’77, in care Goma depune marturie despre tratamentul indurat din partea organelor represive ale statului, impreuna cu familia si prietenii sai, “doar pentru ca cerusem… drepturi ale omului”.
Exilat de peste douazeci de ani la Paris, Paul Goma si-a pastrat intact tonul critic fata de realitatile romanesti. Intr-o emisiune recenta a lui Vlad Nistor de la Realitatea TV, realizata la Paris, Goma afirma ca nu se gindeste inca la o reintoarcere in tara. “Voi reveni doar atunci cind vor pleca de la putere si ultimii comunisti”, afirma scriitorul.
Paul Goma (nascut in 1935, in Basarabia) si-a publicat majoritatea volumelor initial in franceza sau germana. Abia dupa 1990 i-au fost editate cartile si in Romania. Dintre cele mai cunoscute volume ale sale, amintim: Gherla (in franceza – 1976, in suedeza – 1978, in romana – 1990), Culoarea curcubeului (in franceza – 1979, in olandeza – 1980, in romana – 1990), Patimile dupa Pitesti (in franceza – 1981, in germana – 1984, in olandeza – 1985, in romana – 1990), Jurnal (4 vol., 1997), Din calidor (2004)

http://ro.altermedia.info/cultura/o-carte-document-la-polirom-culoarea-curcubeului-77_2076.html


Ultima editare efectuata de catre Admin in 17.03.11 16:22, editata de 1 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Gabriel Andreescu incinge "Razboiul Goma"

Mesaj Scris de Admin la data de 01.03.06 16:26

Gabriel Andreescu incinge "Razboiul Goma"
http://ziua.ro/search.php?year=2005&id=170410

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Razboiul Goma

Mesaj Scris de Admin la data de 01.03.06 16:19


Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

PAUL GOMA ANTISEMIT

Mesaj Scris de Admin la data de 27.02.06 20:39

PAUL GOMA ANTISEMIT


1. România după “dezgheț”





Pe lîngă numeroasele vicisitudini sau tragedii în plan social și al destinului individual pe care le-au provocat deceniile de comunism, una din amprentele specifice ale dictaturii a fost înghețarea dezbaterilor intelectuale de substanță. Întrucît sistemul editorial și publicistic se afla sub monopol de stat, oficialităților nu le-a fost greu să elimine orice reflecție spontană cu privire la locul și rolul nostru în prezentul și trecutul istoric. Puținele intervenții pe asemenea subiecte se cereau avizate și aprobate în prealabil de către “specialiști”, nuanțele erau negociate cu cenzura, tonalitățile erau atent cumpănite. Istoria constituia unul din vîrfurile de lance în activitatea ideologică a partidului, ca atare despre istorie se scria cît, cînd și cum permitea partidul.

După decembrie 1989, apusul dictaturii a adus cu sine, pe lîngă alte avantaje, liberalizarea pieței de idei. Libertatea cuvîntului a înlesnit inițial dezvăluiri senzaționale și răfuieli elementare, dar a contribuit și la apariția unor intervenții tot mai substanțiale. S-a impus într-un asemenea context rediscutarea în sfîrșit obiectivă a trecutului nostru. Două mari teme și-au făcut loc în dezbaterea publică: oroarea extremismului fascist și intelectualii care l-au sprijinit (Holocaustul), oroarea extremismului comunist și gînditorii care l-au susținut (Gulagul). Era normal ca aceste două uriașe traume istorice ale secolului XX, provocate de moartea violentă a milioane de oameni, să fie pînă la urmă analizate și cumpănite, pentru a fi înțelese și conștientizate.

Surpriza pe care o trăiește un observator oarecum neutru al fenomenului este că o asemenea dezbatere, în loc să fie purtată azi doar cu argumente, dovezi, demonstrații și seninătate științifică, include numeroase izbucniri pasionale. E incredibil în special faptul că discuția este percepută sub formă de “concurență”, prin constituirea a două “tabere” distincte, care parcă tind a se elimina reciproc. În locul unei armonioase colaborări între cele două direcții de studiu (și-și), asistăm de multe ori uimiți la competiția exclusivistă (sau-sau). În toiul acestei confruntări aberante, fiecare grupare încearcă să încarce nota de plată a adversarilor, să relativizeze răspunderea aliaților. Criticii feroci ai comunismului mai scapă considerații indulgente asupra “imprudențelor” de dreapta, analiștii versați ai fascismului mai eliberează certificate de bună purtare pentru “naivitățile” de stînga. Circumstanțele atenuante sînt mereu acordate celor din propria tabără, chiar și cu riscul de a părea sofisme. Circumstanțele agravante sînt consecvent aruncate peste gardul vecinului. Nu poate exista spectacol mai decepționant, în plan intelectual, decît acela de a asista la îndiguirea lucidității pe brazde înguste, la teleghidarea spiritului critic în direcții preconcepute.








2. Aria lui Goma





În această operă în aer liber avînd ca decor propria noastră existență, aria lui Paul Goma dobîndește un loc inconfundabil. Profilul său eroic din perioada totalitară, implicarea sa activă, biografică, în lupta împotriva abuzurilor și a samavolniciei, forța impresionantă a talentului său artistic și puterea de convingere a argumentelor pe care le pune în mișcare îl plasează indiscutabil pe unul din cele mai proeminente locuri în dezbaterea contemporană. A-l citi pe Paul Goma reprezintă principala obligație pentru oricine își propune să înțeleagă dezastrul postbelic, efectele perverse ale ceaușismului, colaboraționismul otrăvitor al scriitorilor, mecanismele istorice, psihologice, sociale și individuale de îngenunchere în fața comunismului.

Avînd toate aceste elemente în fața ochilor, am acceptat bucuros cu ceva timp în urmă inițiativa lui Paul Goma de a purta cu mine un dialog. Întins de-a lungul anului 1997, el reflecta în prima sa jumătate o armonie a celor doi colocutori, deși era vorba despre subiecte fierbinți ca resurecția Securității în viața publică, aservirea Bisericii Ortodoxe față de interesele puterii politice, jocurile mărunte ale anumitor grupuri intelectuale de presiune sau importanța contemporană a mărturiei. Canalul de comunicare dintre noi s-a perturbat însă după ce mi-am permis să aduc în dezbatere tinerețea fascist-legionară a lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintilă Horia etc. Duelul de floretă s-a schimbat în izbituri cu parul. Paul Goma mi-a reproșat că… fac legături strîmbe și vizez alături de țintă, apoi mi-a refuzat dreptul la replică, apoi a publicat doar partea lui de conversație, în care mă ataca, nu și partea mea, în care mă explicam, dialogul a fost retezat și relația dintre noi s-a răcit. Deși mi-a displăcut în mod acut, acest incident nu m-a îngrijorat excesiv, cîtă vreme încă mai speram că era vorba de o neînțelegere momentană. Îmi închipuiam cel mult că vocea critică a lui Paul Goma e condiționată de legăturile de recunoștință personală față de Mircea Eliade
[1].

Dar în ultimii ani partizanatul antisemit al lui Paul Goma a prins un contur tot mai consistent
[2]. În special un text intitulat Basarabia și “problema” și publicat în presa literară [3] mi-a stîrnit nemulțumirea, pe care am exprimat-o într-un schimb epistolar cu Ion Solacolu [4]. În 2002 apărea Basarabia, roman în care Goma își strîngea la un loc cîteva din ostilitățile antievreiești [5]. Un alt admirator al autorului, cercetătorul Michael Shafir, și-a mărturisit atunci dezamăgirea față de evoluția (involuția?) pe care o constata[6]. Un eseu polemic tăios împotriva lui Paul Goma a fost publicat apoi sub semnătura lui Radu Ioanid[7]. În paralel a pornit în revista electronică E-Leonardo dezbaterea în jurul respectivei situații, prin intervenții ale lui Ion Solacolu[8] și Ovidiu Pecican [9]. Paul Goma a revenit cu volumul incendiar Săptămîna Roșie 28 iunie - 3 iulie 1940 sau Basarabia și Evreii[10], în care postfața lui Mircea Stănescu schița anumite răspunsuri la adresa contestatarilor scriitorului. Acestea ar fi manifestările de suprafață ale unui conflict căruia mă văd obligat să-i sintetizez în continuare coordonatele ideatice.

Teza fundamentală a lui Paul Goma este expusă încă din primele două fraze (ample) ale cărții, ce exprimă fără echivoc intenția urmărită. Le citez integral, în ciuda incongruenței lor stilistice (datorită direcțiilor semantice suprapuse și intersectate): “Care să fi fost motivul, pretextul, temeiul – sau/și cauza – pentru care, din prima zi (22 iunie 1941) a Campaniei antisovietice a celui de-al doilea război mondial, «cu nebănuită cruzime, românii i-au masacrat din senin pe evrei, atît pe solul național: Abatorul de la București, Pogromul de la Iași, Trenurile Morții, Basarabia și Bucovina – cît mai ales în Transnistria»? (teza evreilor) – crimă care ar fi «devansat în timp, egalat în cruzime Auschwitzul»?, cum scrie Matatias Carp. Care să fi fost resortul criminal care, dintr-o comunitate ca a noastră, dacă nu legendar de tolerantă, atunci sigur: îndelung răbdătoare, a făcut-o să devină în interval de doar un an: 28 iunie 1940-22 iunie 1941 – și dacă numai în o săptămînă: 28 iunie-3 iulie 1940? - «una majoritar, fățiș, feroce antisemită, încuviințînd măsurile guvernamentale de persecutare, de lichidare a evreilor»? – din senin, cum susțin, de jumătate de veac, evreii" (Săptămîna Roșie, ed. cit. – în continuare S.R., p. 5, sublinierile lui P.G.).

După cum se vede, încă din primul paragraf lucrarea izbucnește cu violență, exprimînd o frămîntare îndelung reținută, o nemulțumire și o indignare manifestă. Tonul va rămîne constant neschimbat, de-a lungul întregii expuneri a autorului, care își hărțuiește și își “agresează” cititorul, îl obligă la lecturi încrucișate, pe mai multe niveluri de semnificație, cu sufletul la gură, împărțit între stupoare și oroare. Îndată ce intrăm în contact cu cronotopul istoric și ne dăm seama că e vorba de o lucrare ce tratează despre anumite realități legate de al doilea război mondial, pentru a-l înțelege cu adevărat trecem la rearanjarea mesajului pe diversele sale componente de sens: 1) Românii i-au masacrat fără vină pe evrei (teza evreilor); 2) Aceste crime au precedat cronologic Auschwitzul, dar l-au egalat în cruzime (teza lui Matatias Carp); 3) Comunitatea românească – dacă nu excesiv tolerantă, dar totuși răbdătoare – a devenit atunci fățiș antisemită; 4) Această modificare de mentalitate și atitudine colectivă s-a petrecut într-un singur an, ba poate chiar într-o singură săptămînă a anului 1940; 5) Autorul (Goma) urmează să ne spună “motivul, pretextul, temeiul – sau/și cauza” pentru care s-a petrecut o asemenea metamorfoză mentală; 6) Autorul (Goma) polemizează cu ideile susținute de cercetătorii evrei. 7) Toți evreii exprimă aceleași idei, pesemne bazîndu-se pe aceleași fapte, și pot fi confutați în bloc. Cam multe afirmații sentențioase înghesuite în doar două fraze! Lui Paul Goma cea mai inocentă imputație care i se poate aduce, încă din prima pagină a discursului său, este incoerența stilistică.

În diverse capitole ale lucrării, scriitorul se avîntă pe un teritoriu foarte sensibil, legat de viața și de moartea unei comunități etnice. Paul Goma contestă cifra de 400.000 victime evreiești ale Holocaustului (S.R., p. 5). El preia cu toată convingerea teza lui Norman G. Finkelstein și îi acuză pe evrei că urmăresc doar extorcarea de fonduri ca despăgubiri pentru Holocaust (S.R., p. 115-118). Reafirmă mitul ceaușist al lui Antonescu – salvator al evreilor (S.R., p. 9). Îi acuză pe evrei de instaurarea comunismului, adevăratul “Holocaust Roșu” (S.R., p. 15 ș.a.). De altminteri toți evreii sînt bolșevici, adică “nu chiar toți, numai circa 98%” (S.R., p. 77). Goma recitește mare parte din istoria României în cheie antisemită: răscoala țărănească din 1907 s-a produs ca reacție la rapacitatea evreilor (S.R., p. 104-105); în timpul primului război mondial, evreii au colaborat cu ocupantul (S.R., p. 105); obsesia de căpătîi a evreilor a fost dezmembrarea României ca stat național, desprinderea Basarabiei (S.R., p. 77-78, p. 190), a Bucovinei de Nord (S.R., p. 190) precum și a Transilvaniei (S.R., p. 190); criza frontului în primul război mondial, după revoluția bolșevică, li se datorează în mare măsură evreilor (Basarabia, ed. cit. – în continuare B., p. 139); evreii au jucat un rol considerabil în înființarea P.C.R. (B., p. 139). Fiind dușmanii prin excelență ai României și ai românismului, evreii i-au măcelărit cu bestialitate pe românii care se retrăgeau pașnic din Basarabia: “Evacuarea armatei și a civililor din Teritoriile Ocupate în iunie-iulie 1940 a constituit, din partea evreilor, nu a rușilor ocupanți, prilej de agresiune sălbatică, fanatică, rasistă, anti-românească, anti-goi, anti-creștină” (S.R., p. 21). Acestea fiind… premisele istorice de la fața locului, sigur că și românii, nemaivrînd să joace în eternitate rolul de victime ale unei minorități impertinente și criminale, s-au dezlănțuit în acțiuni spontane, antievreiești – ca de pildă Pogromul de la Iași, “primul act sîngeros – victime: evreii din România”, dar care a avut loc doar la un an și o zi după agresiunea provocatoare evreiască din Basarabia (S.R., p. 21). Statul român a intervenit totuși spre a potoli furia mulțimilor, iar mareșalul Antonescu a dat chiar un ordin formal în sensul respectiv (Goma îl reia pe larg, lăsînd să treacă necomentat oribilul antisemitism flagrant al mesajului
[11]).

Acesta fiind “scheletul” ideatic al cărții, “plămînii” sînt reprezentați de numeroasele citate din epocă (problemă asupra căreia voi reveni ulterior), iar “sîngele” îl constituie stilul pamfletar, scrîșnit, biciuitor care, aplicat unei probleme adînc tragice, e greu să nu stîrnească indignarea cititorului de bună credință. Întocmind, pe ton coleric, liste negre ale cercetătorilor care nu-i împărtășesc punctul de vedere, Paul Goma se discreditează lamentabil: “Absența documentelor nu-i deranjează pe Dinu C. Giurescu, Răzvan Theodorescu, Andrei Pippidi, S. Tănase, D. Pavel, G. Andreescu, M.D. Gheorghiu, români imparțialiști, eterni lingușiți emeriți care din dezgustătoare slugărnicie legitimează orbește cele mai…” etc. etc. (S.R., p. 14).

Ținînd seama de argumentele și explicațiile de mai sus, apare în mod legitim întrebarea: este sau nu este Paul Goma un antisemit? Avea dreptate Ion Solacolu să ne îndemne la multă prudență în situațiile cînd ne slujim de o asemenea clasificare: “Eticheta de antisemit e astăzi pentru un intelectual degradantă, ea îl stigmatizează, îl descalifică, așezîndu-l împreună cu toată prestația lui de pînă atunci − și de aici rezidă gravitatea și responsabilitatea demersului − într-un justificat con de umbră, punîndu-l așadar pe cel etichetat astfel sub semnul întrebării, altfel spus, demolîndu-l”. Paul Goma este cel mai important reper al nostru de curaj și verticalitate din anii comunismului, a-l demola înseamnă a priva societatea de un model pozitiv. Or societatea nu poate progresa în absența reperelor luminoase
[12].

Problema cu care ne confruntăm este, în consecință, extrem de gravă. Orice pripeală în judecată, orice caracterizare șovăitoare pot fi catastrofale.








3. Discurs asupra metodei





Iritat pesemne de conținutul dezbaterilor libere stîrnite de paginile sale, Paul Goma nota recent, cu nedezmințit grobianism, în jurnalul expus pe internet: “Solacolu, Pecican, Laszlo dezbat, discută, se chiar dispută, pe «tema»: este sau nu este antisemit Goma? (de ce nu: are Goma un sex – sau trei?, și dacă nici unul?) – ca și cum aceasta ar fi problema crucială pentru români în general, pentru intelectualii români în special, în Anul Domnului 2004. (…) Credeam, cu naivitate[,] că problema – fie: una dintre ele [–] este dacă da sau ba Goma a scris adevărul (sau a mințit) în cărțile sale Basarabia și Săptămîna Roșie sau Basarabia și Evreii. / Vai: și Solacolu[,] și Pecican[,] și Laszlo s-au oprit la gard; din uliță au încercat să vadă, să audă ce se petrece înăuntru (în ogradă, în casă)…” etc. etc. (miercuri, 31 martie 2004) [13].

Să fie sănătos Paul Goma! Pasajul de mai sus reflectă, în toată splendoarea, desuetudinea concepției sale despre istoriografie. Cercetarea istorică de azi nu mai situează cu predilecție faptele studiate pe modelul binar adevăr – neadevăr, ci preferă distincția verosimil – neverosimil, plauzibil – neplauzibil. Tot mai mare pondere ocupă discursurile istorice de natură relativistă (“eu presupun că e așa, dar s-ar putea să mă înșel”), abordarea pluriperspectivistă, cercetarea realităților din trecut cu ajutorul instrumentelor alternative. Evoluția este dinspre istoriografia totalitară, arțăgoasă, intolerantă și monologală spre cea democratică, tolerantă (în limite științifice), dialogală. Iată, spre exemplu, următoarele enunțuri:

A. Vlad Țepeș a fost domnitorul Țării Românești în secolul al XV-lea.

B. Vlad Țepeș a fost domnitorul Moldovei în secolul al XIX-lea.

Între A. și B. avem banala deosebire dintre adevăr și neadevăr, a cărei dovadă o reclamă sus și tare Paul Goma.

Iată acum următoarele enunțuri:

A1. Vlad Țepeș a fost un tiran sadic, care își omora supușii din pură plăcere.

A2. Vlad Țepeș a fost un domnitor patriot care, fie și pe calea forței, urmărea civilizarea supușilor săi.

În A1. și A2. există două interpretări istorice diferite, ambele plauzibile și care, la o rigoare, pot coexista (A1. fiind preferată de unii comentatori străini, iar A2. de cei autohtoni). Nu contest că ar putea cîndva să apară și o variantă bizară de tipul:

A3. Vlad Țepeș, fiind agresat de unii supuși ai săi, s-a apărat trăgîndu-i în țeapă.

Înainte de a mă grăbi să strig “nu-i adevărat!”, voi șopti prudent: “nu prea îmi vine să cred…”.

Eroarea unui istoric, foarte gravă, poate consta va să zică nu doar în spunerea/scrierea neadevărului, ci și în lansarea unor variante explicative bizare, aberante, neverosimile, asupra evenimentelor din trecut.

Iar cît privește problema sexelor lui Paul Goma, de cînd l-am auzit pe primul ministru al României cum, de la tribuna Parlamentului, își invita contestatarii să-i numere ouăle, nimic nu mă mai surprinde în materie de grobianism. Spiritele mari se întîlnesc.



*








Exemplele mele anterioare sînt confirmate de o răsunătoare demonstrație istoriografică a lui Ovidiu Pecican. Deși pornește de la realitățile descrise de Paul Goma, folosind și alte rapoarte militare ale vremii, inaccesibile autorului parizian, precum și luînd în discuție diversele puncte de vedere ale eșichierul politic (extrema stîngă prin Troțki, extrema dreaptă prin C.Z. Codreanu, P.N.Ț. prin memorialistica lui Zaharia Boilă etc.), O. Pecican ajunge la concluzii cu totul diferite: “nu evreii (în general, la nivelul întregii lor comunități) i-au hărțuit pe românii în retragere. Nu a fost vorba despre un conflict interetnic [subl. mea, L.A.]. O serie de cetățeni români din Basarabia aparținând altor etnii (ucraineni, evrei) i-au hărțuit pe reprezentanții statului român din motive care se întrezăresc: unii, pentru că era un stat burghez, păzind ordinea inegalităților sociale și a discriminărilor; alții, pentru că era un stat corupt, ori, mai bine zis, pentru că fenomenul corupției, observat la nivelul întregii țări, în Basarabia atingea, prin slujbașii statului din această provincie răsăriteană, cote greu de suportat. În ambele cazuri, mesajul este unul de critică socială…” [14]. Între P. Goma care acreditează în absolut izvoarele istorice unilaterale și forțează concluzia sa antisemită neplauzibilă – respectiv O. Pecican care interoghează o paletă întreagă de resurse și propune, sub forma unei ipoteze de lucru, concluzia plauzibilă a criticii sociale, se află tocmai distanța care separă vechea și noua istoriografie.

Dar Paul Goma nu este nici măcar un reprezentant al vechii istoriografii! El “nu are în spate nici pregătirea istoricului, nici instituții al căror program de cercetare să îi asigure materialul și armătura argumentației. Va recurge, în consecință, la raționamente proprii, întemeiate pe experiență, pe o cunoaștere indirectă, prin alții, a evenimentelor, pe memorie – depozitara trecutului subiectivat – și, vai, pe propriile (re)sentimente”
[15]. O gafă de proporții a lui Goma este creditul orbesc pe care îl acordă propagandei antisemite antonesciene [16]. De fapt sursele istorice la care apelează autorul sînt destul de numeroase, dar unilaterale și neplauzibile: bilanțuri militare oferite de Marele Stat Major sau rapoarte ale unor ofițeri, impregnate de limbajul antisemit funcționăresc al vremii[17]; articole de ziar exprimînd realitățile dorite de regimul dictatorial-militar; scrisori personale ale unor soldați de pe front (dar de o proveniență neclară); ba chiar mesaje ale mareșalului Antonescu acuzîndu-i pe evrei! E ca și cum un istoric comunist și-ar propune să demonstreze bunăstarea și fericirea românilor pe vremea ceaușismului, servindu-ne lungi citate din… editorialele ziarului Scînteia, memoriile lui Paul Niculescu-Mizil, confesiunile generalului Pleșiță și discursurile festiviste ale lui Nicolae Ceaușescu!

Deși autorul plasează la sfîrșitul volumului Săptămîna Roșie… o lungă listă bibliografică, majoritatea citatelor probatoare pe care ni le oferă nu sînt individualizate prin trimiteri precise la volum, ediție și pagină spre a putea fi verificate și, pînă la proba contrară, îmi permit să mă îndoiesc de autenticitatea cel puțin a cîtorva referințe. Într-o concluzie provizorie, se cuvine precizat că cercetarea întreprinsă de Paul Goma nu respectă în forma sa exterioară (ton pătimaș, subiectivism, stil pamfletar și insultător, apel la surse unilaterale, aparat critic imprecis și lacunar) exigențele unei veritabile lucrări științifice pentru a se face credibilă.








4. Minciuni





După aceste remarci preliminare și circumstanțiale, să ne adîncim de-acum în analiza propriu-zisă a tezelor autorului. Să-i facem pe plac și să răspundem la întrebarea sa arțăgoasă: “da sau ba, Goma a scris adevărul (sau a mințit)?”. Vom opera în acest capitol cu distincția adevăr – neadevăr (A. vs. B.), urmînd ca în capitolul următor să ne aplecăm asupra distincției verosimil – neverosimil (A2. sau A3.?) în ipotezele și interpretările preopinentului nostru.

Paul Goma a mințit atunci cînd a prezentat situația politică a evreilor din România. După cum arată reputata cercetătoare a fenomenului totalitar Hannah Arendt, “nu este o exagerare să spunem că România era cea mai antisemită țară a Europei antebelice. Încă din secolul al XIX-lea antisemitismul românesc era un fapt bine stabilit. În 1878, marile puteri încercaseră să intervină, prin Tratatul de la Berlin, și să determine guvernul român să-i recunoască pe locuitorii evrei drept cetățeni români – chiar dacă ar fi rămas cetățeni de rang secund. Nu au reușit, și la sfîrșitul primului război mondial toți evreii români – cu excepția cîtorva sute de familii sefarde și a cîtorva evrei de origine germană – erau încă străini rezidenți pe teritoriul românesc. A fost necesară întreaga forță a Aliaților, în timpul negocierilor tratatelor de pace, pentru a «convinge» guvernul român să accepte un tratat al minorităților și să acorde minorității evreiești cetățenia română. Această concesie, făcută de ochii lumii, a fost retrasă în 1937 și 1938 cînd, încrezători în puterea Germaniei hitleriste, românii au simțit că pot risca denunțarea tratatelor favorabile minorităților ca fiind impuse în detrimentul «suzeranității» lor, putînd astfel să priveze de cetățenia română cîteva sute de mii de evrei – aproximativ un sfert din totalul populației evreiești. Doi ani mai tîrziu, în august 1940, cu cîteva luni înaintea intrării României în război – de partea Germaniei hitleriste – mareșalul Ion Antonescu, șeful noii dictaturi a Gărzii de Fier, i-a declarat apatrizi pe toți evreii români, cu excepția celor cîtorva sute de familii de evrei ce fuseseră cetățeni români înaintea tratatelor de pace. În aceeași lună, el a instituit o legislație antievreiască care era cea mai severă din Europa (luînd în considerare și Germania). Categoriile privilegiate, veteranii de război și evreii care fuseseră cetățeni români înainte de 1918, nu reprezentau mai mult de zece mii de oameni, deci cel mult unu la sută din întregul grup. Hitler însuși era conștient că Germania risca să fie depășită de România și i s-a plâns lui Goebbels, în august 1941, la cîteva săptămîni după ce dăduse ordinul pentru Soluția Finală, că «un om ca Antonescu procedează în această chestiune într-un mod mult mai radical decît am făcut-o noi pînă la ora actuală»”
[18].

Potrivit lui Paul Goma, în schimb, evreii n-aveau motive a se plînge de… ospitalitatea plaiurilor mioritice. “În «putregaiul» românesc, în «pseudo-democrația» carpato-dunăreană (…) evreii au viețuit binișor, chiar confortabil, după 1867 – dar după 1878!; și după 1938, cînd a venit la putere guvernul Goga-Cuza, autodeclarat «antievreiesc»” (S.R., p. 103-104). Uluitor!

Chiar Goma ne citează, imprudent, fragmente din discursurile rostite de Mihail Kogălniceanu în Parlamentul României (S.R., p. 30-42), îmbibate de un flagrant antisemitism, de care însă refuză a ține seamă: “Dincolo de Milcov s-a ridicat un strigăt foarte mare în contra acestei invaziuni a unui popor străin, care era numai vătămător (Aplauze).” “Veți vedea că Moldova e secată, suptă de cîrciumarii și accizarii evrei; veți vedea cum în Moldova un evreu intră în sat sărac lipit și peste 2-3 ani iese cu capital mare, veți vedea lipitorile satelor din Moldova (Aplauze).” – Iată un excelent motiv ca statul “democrat” român să intervină în comerțul liber, luînd aminte la apartenența etnică a comerciantului sătesc și hotărîndu-i soarta în Parlament… – “Acest popor, jidovii, se ține la pîndă și așteaptă ca să lovească celelalte popoare…” – Teoria conspirației. – “Dumneavoastră voiți ca noi, care avem o sumă de patru sute de mii de jidovi, să stăm cu mîinile la pept și să-i lăsăm să facă ce vor vrea?” – Într-adevăr, nu: un stat profund democratic trebuie să ia poziție, să-și persecute evreii! După ce le-a interzis prin lege să cumpere pămînt, acum să le suspende inclusiv autorizațiile comerciale! Iar cînd guvernele vest-europene fac presiuni pentru respectarea drepturilor minorităților din România, cum le răspunde faimosul Mihail Kogălniceanu? “Tractatul de la Paris n-a făcut decît a complecta și pune sub garanția marilor puteri europene seculara noastră autonomie. Iată limbagiul ce l-am ținut străinilor, am zis că noi nu recunoaștem puterilor străine dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru [interior] (Aplauze)”. Cine ar fi crezut? Refrenul ceaușist al “neamiestecului în treburili intierni” funcționa deja la 1869! Timpul s-a oprit în loc.

Dar nu numai Parlamentul român și legislația statală erau impregnate de autoritarism împotriva minorităților neasimilate, ci chiar mentalitatea populară nu ezita să îndemne la violențe. Toată Basarabia era un butoi de pulbere antisemită: pogrom la Chișinău în 1903; alt pogrom în 1905; după unirea cu România evreii n-au fost naturalizați; școlile evreiești au fost românizate și nu s-a mai permis studierea limbii idiș; actorii evrei din Teatrul Național de la Chișinău au fost dați afară în 1927; țăranii din Soroca și Bălți recurg la violență antisemită în 1930; se organizează propagandă în favoarea masacrului antisemit la Cetatea Albă în 1935
[19]. “Basarabia era o citadelă electorală a antisemitismului românesc”, încît la 1937 Garda de Fier a cîștigat 22,8% din voturi, Partidul Național Creștin, de orientare violent antisemită, 9,3%, după care guvernul a anulat în cîteva luni cetățenia română a cîtorva zeci de mii de evrei, iar folosirea limbii idiș în public a fost interzisă [20]. În 1940, “masacrele împotriva evreilor au însoțit retragerea trupelor românești. Zeci de evrei au fost uciși în diverse sate din Bucovina și uneori în localități precum Rădăuți, Dorohoi și Galați, care nu au venit niciodată în contact cu ocupația sovietică. Asasinatele erau de obicei executate de soldați, dar uneori și de grupuri de români sau ucraineni. Cele mai cumplite crime au avut loc în timpul retragerii din Bucovina, prima fiind săvîrșită în comuna Milcoreni (județul Dorohoi)” [21]. Goma însuși ne prezintă date elocvente ale unor statistici despre evoluția demografică a evreilor (S.R., p. 76):

În Basarabia rusească:

1812 – 3.000;

1817 – 19.130;

1850 – 78.216;

1862 – 95.927;

1897 – 228.168.

În Basarabia românească:

1919 – 267.000;

1931 [de fapt: 1930] – 204.858.

Goma nu se obosește să analizeze cifrele și să enunțe concluziile care se impun: pentru prima dată în istoria Basarabiei, pe timp de… pace și prosperitate, sub guvernare românească numărul evreilor nu a mai crescut, ci a scăzut cu o cincime! Asta înseamnă că “au viețuit binișor”, nu-i așa? Atunci cînd afirmă că “primul act sîngeros” împotriva evreilor s-a comis abia la 29 iunie 1941, Pogromul de la Iași (S.R., p. 21), Paul Goma minte din nou, încercînd să stabilească false raporturi cauză-efect, prin trecerea sub tăcere a realităților inconvenabile.

Altă minciună a lui Paul Goma ține de parțializarea geografică a genocidului. Pentru a putea omite dimensiunea continentală a fenomenului, scriitorul înalță bariere de… imaginație la granițele României. El refuză să privească faptul istoric în conexiunea sa internațională și decretează că evreii sînt răspunzători (întrucît i-au agresat pe românii în retragere pașnică din Basarabia și Bucovina) și prin urmare au fost măcelăriți. Clasica situație românească: mortul e de vină. Din nefericire Holocaustul a avut o îngrozitoare și macabră extensie, aproape toate statele europene cunoscîndu-i flagelul. În sinteza sa, Hannah Arendt se oprește pe scurt asupra evenimentelor din Germania, Austria, Protectoratul Cehiei și Moraviei, Franța, Belgia, Olanda, Danemarca, Italia, Iugoslavia, Bulgaria, Grecia, România, Ungaria și Slovacia. Nici vorba de un frivol scenariu western, așa cum ni-l prezintă Paul Goma: pieile roșii atacă diligența – potera pleacă la asalt și dă foc corturilor! N-a fost vorba de o răfuială “internă”, ci de o crimă la nivel continental, cu diverse nuanțe specifice, de la stat la stat. În cazul României, insistă H. Arendt, “curios este faptul că, de la început și pînă la sfîrșit, Antonescu nu a fost mai «radical» decît naziștii (după cum gîndea Hitler), ci numai permanent cu un pas înaintea progreselor Germaniei. El a fost primul care i-a lipsit pe evrei de cetățenie și care a început masacrele pe scară largă, în mod fățiș și fără nici o rușine; aceasta într-un moment în care naziștii erau încă ocupați cu testarea primelor lor experimente. Reacționase la ideea vînzării [evreilor în străinătate] cu peste un an înainte ca Himmler să ofere «sînge contra camioane» și a sfîrșit, ca și Himmler, prin anularea întregii afaceri ca și cum totul nu ar fi fost decît o glumă”
[22].

Michael Shafir și Radu Ioanid sînt indulgenți cu Goma, atunci cînd îl consideră un negaționist “prin deviere”. (E drept că cei doi se refereau doar la romanul Basarabia și la fragmentele apărute în presă.) E suficient să citim un pasaj de la p. 273 a volumului Săptămîna Roșie… pentru a-l judeca mult mai aspru pe autor: “Doar știm, avem și hîrtii[,] și ținere-de-minte: «Holocaustul românesc» este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă amenințare («Punga sau viața!»)”. Paul Goma aici minte violent, negînd frontal Holocaustul! Atrag atenția că ne aflăm deja în sfera unei culpe sancționabile penal: România s-a sincronizat cu legislația statelor europene și, prin Ordonanța de Guvern nr. 31/13 martie 2002, interzice negarea în public a Holocaustului și o pedepsește cu închisoare între 6 luni și 5 ani
[23]. Iar publicarea unei cărți negaționiste ține de domeniul public.

Paul Goma minte atunci cînd pune semnul egalității între evrei și comunism (“Holocaustul Roșu, de care evreii s-au făcut vinovați, din 1917, în Rusia; în 1919: în Ungaria; din 17 septembrie 1939 în Polonia; din vara lui 1940: în Țările Baltice, în România, iar din 1944-45 în toată Europa de Est” – S.R., p. 15.) După cum arată Leon Volovici, “argumentul «evreu = bolșevic» nu constă, de fapt, în evidențierea numărului evreilor în rîndul elitelor comuniste, ci în cea a pretinsei culpabilități colective a evreilor pentru nelegiuirile și dezastrele regimurilor comuniste. Marxismul avea să fie – și continuă să fie prezentat drept o ideologie «evreiască», emanată din iudaism și servind drept instrument de stăpînire a lumii și subjugare a altor națiuni. Propaganda arată cu degetul spre o «vină evreiască» pe cît de totală, pe atît de imaginară, pentru a contrabalansa culpabilitatea reală și responsabilitatea față de crimele comise împotriva populației evreiești”
[24]. Falsitatea logică a concepției autorului e semnalată și de Radu Ioanid: “Goma se luptă din greu cu o dilemă comună antisemiților români. Pe de o parte, aceștia sînt gata să accepte că PCR era un partid mic, dominat de minorități (unguri, evrei, slavi), din cauză că aceasta le servește scopul – acela de a demonstra originile ne-românești ale PCR și fragilitatea sa. Pe de altă parte, semnul de egalitate pe care ei îl pun între evrei și comunism îi tentează să afirme că majoritatea evreilor erau comuniști sau simpatizanți cu ei. Aceste două teorii nu se potrivesc. Ori PCR-ul era o forță politică minusculă, insignifiantă, ori era un partid majoritar evreiesc, important. Și această dilemă trebuie să fie rezolvată de cei care au creat-o”[25].



http://193.226.7.140/~leonardo/n05/Laszlo5.htm


Ultima editare efectuata de catre Admin in 17.03.11 16:21, editata de 1 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

MINCIUNILE LUI PAUL GOMA

Mesaj Scris de Admin la data de 27.02.06 20:37

MINCIUNILE LUI PAUL GOMA

Laszlo Alexandru
MINCIUNILE LUI PAUL GOMA

Constat cu profunda tristete, dar si cu indignare, ca Paul Goma a "dezertat la inamic" in ultimii ani si, din promotor al moralitatii si adevarului in viata publica romaneasca, a devenit promotor al mesajului antisemit, intransigent si intolerant. Nu mi-as fi inchipuit niciodata ca principalul adversar al comunismului romanesc, omul situat in secolul XX pe baricada civismului, se va transforma in secolul XXI in partizanul minciunilor scandaloase. Care mai poate fi legatura dintre drepturile omului si defaimarea unei minoritati etnico-religioase? Cum se impaca militantismul pentru dreptate cu resuscitarea propagandei fasciste?
In cartea Saptamina Rosie 28 iunie - 3 iulie 1940 sau Basarabia si Evreii, Buc., Ed. Vremea XXI, 2004, folosind pretextul analizei istorice, Paul Goma face o lunga serie de afirmatii flagrant si stupefiant antisemite. Minciunile sale se revarsa in torente: a) autorul deduce in mod fals ca exterminarea evreilor s-ar fi datorat faptului ca acestia i-au agresat pe romanii in retragere din Basarabia (in realitate motivele Holocaustului sint mult mai numeroase si complexe, de anvergura continentala); b) autorul inverseaza in mod fraudulos semnificatia morala a faptului istoric si arunca vina Holocaustului pe umerii victimelor; c) autorul dezechilibreaza ponderea intimplarilor, exagerind pierderile de vieti omenesti printre romanii din Basarabia, dar minimalizind pierderile de vieti omenesti printre evreii din Romania; d) autorul deplaseaza focalizarea "investigatiei" sale doar asupra anumitor fapte pe care le hipertrofiaza (agresiunile antiromanesti), in schimb neglijeaza ponderea reala a altor fapte, mult mai grave (exterminarea evreilor); e) autorul, procedind astfel, recupereaza si imbratiseaza argumentele propagandei antonesciene; f) autorul resuscita si cosmetizeaza chiar figura criminalului de razboi Ion Antonescu; g) autorul reciteste mare parte din istoria Romaniei in cheie antisemita (rascoala taraneasca din 1907, criza frontului in primul razboi mondial, infiintarea partidului comunist, "importarea" comunismului rusesc, toate s-ar fi produs din "vina" evreilor); f) autorul pune in mod fals semnul echivalentei intre evrei si comunism; g) autorul trece cu vederea sau ascunde numeroasele agresiuni antisemite romanesti care au precedat anul 1940; h) autorul culmineaza in minciunile sale atunci cind neaga explicit Holocaustul din Romania, scriind negru pe alb: "Holocaustul romanesc este o minciuna, un fals, o escrocherie, o ticaloasa amenintare (Punga sau viata!)" (vezi ed. cit., p. 273).
In examinarea unor asemenea afirmatii extrem de grave, orice cititor cu minim bun simt va fi obligat sa porneasca de la insusi textul legii. Conform Ordonantei de Guvern nr. 31/13 martie 2002, negarea in public a Holocaustului este interzisa si este pedepsita cu inchisoare intre 6 luni si 5 ani. O asemenea reglementare exista in numeroase state occidentale, reprezinta un semn minim de civilizatie si o conditie ca Romania sa se integreze in Europa.
O flagranta eroare de judecata ar fi sa echivalam scrierile anticomuniste "ilegale" ale lui Paul Goma dinainte de 1989 cu scrierile antisemite ilegale ale lui Paul Goma de dupa anul 2000. In prima situatie autorul critica realitati dictatoriale si sfida o lege abuziva. In a doua situatie autorul rastalmaceste fapte istorice si sfideaza o lege democratica, de anvergura europeana. In anii represiunii, Goma a fost un ilustru promotor al libertatii. In anii democratiei, Goma se dovedeste un penibil promotor al dogmatismului.
Citiva intelectuali au constatat in scris ca Paul Goma face afirmatii neadevarate, insultatoare la adresa unei comunitati etnice si chiar incalca legislatia in vigoare. Am fost si eu unul dintre scriitorii care au protestat impotriva minciunilor lansate din Belleville, fara a-i cunoaste (cu o singura exceptie) pe ceilalti, fara a ma coordona cu ei si fara a beneficia de vreun avantaj material pentru studiul amanuntit pe care l-am publicat in presa tiparita si electronica (vezi Paul Goma antisemit, in Tribuna, nr. 56-57-58/2005; in E-Leonardo, nr. 5/2004, la www.eleonardo.tk).
Paul Goma a reactionat personal sau prin intermediari, pravalind alta avalansa de minciuni impotriva celor care l-am contestat. Cea mai recenta dintre ele a aparut in ziarul Ziua de simbata, 20 august 2005, precum si in numarul 9 al revistei electronice Tiuk (la www.tiuk.reea.net). Subsemnatul Laszlo Alexandru ma vad nevoit sa dezmint aici public sirul de neadevaruri jenante si flagrante pe care le lanseaza romancierul la adresa mea.
1. Autorul sustine ca o ampla conjuratie de intelectuali s-a mobilizat in vederea blocarii sau cenzurarii cartilor sale si se refera la ""interventia" concertata a holocaustologilor in defavoarea mea ca autor, pe linga directia Polirom - ii mai numesc o data: cu exceptia lui Al. Florian, Laszlo si a lui Pecican, sint autori Polirom…" etc.
La acestea raspund:
- Subsemnatul nu sint holocaustolog (ce-o fi asta? cine-ti da diploma in domeniu?); am scris despre Holocaust doar atunci cind m-am simtit obligat sa contest cu argumente aberatiile lui Paul Goma pe tema respectiva.
- Subsemnatul nu sint (intr-adevar) autor publicat la Editura Polirom.
- Subsemnatul declar ca n-am intervenit niciodata pentru nepublicarea vreunei carti a lui Paul Goma. In schimb am contribuit la publicarea citorva dintre ele, i-am prefatat Jurnal I-II-III la Ed. Nemira, Bucuresti, i-am ingrijit editia de Scrisori intredeschise de la Oradea si i-as fi ingrijit inclusiv Jurnal IV-V-VI de la Ed. Dacia, Cluj, daca nu gaseam in spalturi, pe neasteptate, note mincinoase inclusiv la adresa mea, colaboratorul de citiva ani al lui Paul Goma.
2. "…in ultimele decenii, m-au tot pus la stilpul "antisemitismului" - inca o data: etichetindu-ma, insa evitind a da citate din textele mele "antisemite"…"
- Subsemnatul doresc sa arat ca Paul Goma si-a obtinut titlul de antisemit in mod perfect justificat, dupa eforturi si stradanii repetate, pe baza textelor sale publicate in 2002 (Basarabia, Buc., Ed. Jurnalul literar), in 2004 (Saptamina Rosie 28 iunie - 3 iulie 1940 sau Basarabia si Evreii, Buc., Ed. Vremea XXI), precum si in jurnalul expus pe internet in ultimii doi-trei ani; cel care vorbeste insa de "ultime decenii" de persecutie pentru antisemitism frizeaza mania persecutiei.
- Subsemnatul am reactionat la textele lui Paul Goma in corespondenta mea publica, in 2002, in studiul Paul Goma antisemit, in polemica Pacala invata istorie etc. In interventiile mele am reluat citeva zeci de citate antisemite, mincinoase, aberante, din scrierile recente ale Paul Goma (peste 30 de citate, cel putin). Pasajele respective nu erau trunchiate. In dreptul fiecaruia era indicata pagina de provenienta, pentru a putea fi verificat, si era insotit de comentariul sau analiza mea. Orice cititor de minima buna-credinta poate verifica aceste afirmatii aruncind o privire pe contributiile mai sus amintite, publicate pe internet sau in presa tiparita.
3. "…lalaiala calomnioasa semnata de R. Ioanid despre "antisemitul" de mine. Textul a devenit Evanghelia holocaustologilor carpatodanubieni, el i-a scutit pe M. Shafir, G. Andreescu, Oisteanu, A. Cornea, V. Ciobanu, V. Garnet, Pecican, M.D. Gheorghiu, Laszlo de a citi cartile incriminate, de a da citate din ele…"
- Subsemnatul declar ca mi-am exprimat in scris pentru prima data disocierea de antisemitismele lui Paul Goma in octombrie-noiembrie 2002. Radu Ioanid si-a publicat pentru prima data amplul studiu despre antisemitismul lui Paul Goma in iulie 2003. Il invit pe autorul bellevillian sa-mi explice mai detaliat cum am facut eu sa "copiez" concluziile lui Radu Ioanid, cu o anticipatie de peste jumatate de an, fara a recurge la spiritism sau telepatie.
- Subsemnatul declar ca am citit cu multa atentie cartile publicate de Paul Goma in Romania, ba chiar am scris vreo 20 de studii critice si analize despre ele.
- Subsemnatul declar ca in viata mea n-am scris despre o carte pe care n-am citit-o. Daca cineva poate dovedi contrariul, ii astept cu nerabdare dovezile.
4. "…Ce ii minase [in lupta] pe G. Andreescu, Dan Pavel, V. Garnet, Laszlo, Pecican: nu o irepresibila sete de adevar (istoric), ci o represibila apucatura a oamenilor fara coloana vertebrala: aceea de a se oferi sa faca "un serviciu" necerut…"
- Subsemnatul declar ca niciodata nu i-am cerut voie lui Paul Goma sa scriu despre el: nici cind l-am laudat, nici cind l-am contestat. Subsemnatul declar ca, in general, cind am scris sau publicat n-am asteptat niciodata bilet de voie din partea nimanui.
- Subsemnatul declar ca nu-i permit nici lui Paul Goma si nici altcuiva sa se pronunte calomnios despre coloana mea vertebrala. Mi-a fost suficient ca am pus-o la bataie aparindu-l si laudindu-l public pe Goma insusi, intre anii 1992-1999, atunci cind o merita cu adevarat si cind majoritatea lumii culturale romanesti il defaima.
- Subsemnatul declar ca in primul rind tocmai irepresibila sete de adevar istoric m-a impins sa contest in public, sub semnatura, cu citate, analize, demonstratii si argumente, antisemitismele revoltatoare ale lui Paul Goma din ultima vreme.
In acest context, consider incalificabila viclenia suplimentara a lui Paul Goma de a mima defensiva (prin publicarea unui fals drept la replica) pentru a-si prelungi ofensele si ofensiva. Ii promit ca voi raspunde fara ezitare la toate minciunile jenante pe care se va mai gindi sa le raspindeasca la adresa mea.

http://www.tiuk.reea.net/9/reactii.html


Ultima editare efectuata de catre Admin in 17.03.11 16:16, editata de 1 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

PĂCALĂ ÎNVAȚĂ ISTORIE

Mesaj Scris de Admin la data de 25.02.06 18:16

PĂCALĂ ÎNVAȚĂ ISTORIE

“- De unde ești, măi creștine?

- Ia din sat de la noi, răspunse Păcală.

- Din care sat de la voi?

- Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătînd negustorului cu mîna spre un deal.

- Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l știu.

- Ei! cum să nu-l știi; e satul nostru, și eu de acolo vin.

- Nu așa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moșie este și cum îi botezat?

- Doamne! da’ nu știi că moșiile sunt boierești și asta-i a cuconului nostru, ce șede la București? Iar satu-l botează popa într-o căldărușă cu apă, cum îi scrie lui în cărți.”
(Ion Creangă)






Am arătat în studiul Paul Goma antisemit gravele neadevăruri istorice exprimate în ultimele scrieri ale autorului parizian. Spre final m-am oprit în trecere și la unul din servanții săi, Mircea Stănescu. Oricine va arunca o privire asupra acelui pasaj, va constata că prea puțin m-am referit acolo la realitatea istorică răstălmăcită. Am formulat în special obiecții de procedură: modul necinstit în care M. Stănescu citește și citează; tehnicile sale dizoneste de desfigurare a adevărului; ticurile sale nervoase de supralicitare; vicleniile prin care lansează absurdități. Nu prea mai era vorba despre evrei sau basarabeni, despre Antonescu sau Hitler, despre Basarabia sau Bucovina, ci mai mult despre un set de reguli elementare în comunicarea publică și științifică decentă. Îi contestam în mod explicit lui M. Stănescu buna credință. Fără ea, orice schimb de idei se transformă în gesticulație gălăgioasă, independentă de obiectul dialogului. Întrucît junele pescuitor în ape tulburi schițează în direcția mea o replică prin care își prelungește parada mincinoasă, mă văd din nou obligat să le arăt cititorilor cine este Mircea Stănescu.

La majoritatea obiecțiilor mele, preopinentul nu are răspunsuri sau produce replici aiurite, după cum se va vedea în continuare. În schimb (?), îmi aruncă el mie în cap un munte de insanități aberante, în dorința de a mă vedea îngropat sub ele. Nu va fi după voia lui. Ridicînd mănușa, îi propun cititorului să-și îndrepte atenția, alături de mine, asupra detaliilor.
*


1. I-am reproșat avocatului improvizat că exagerează ponderea unor infime neconcordanțe de citate din textele lui Radu Ioanid, pentru a-și diaboliza adversarul de idei. La acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.

2. I-am reproșat avocatului improvizat că răstălmăcește cauza reală a acestor minore nepotriviri și, în loc să le ia drept erori involuntare, cum erau de fapt, le consideră neadevăruri premeditate; în loc să li le impute traducătorilor, le pune pe seama autorului. La acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.

3. I-am reproșat avocatului improvizat că scrie neghiobii despre Michael Shafir, atribuind ipotetica lipsă de sens a cuvintelor sale unei lipse de argumente – de parcă lipsa de argumente ar presupune în mod necesar lipsa de sens! La acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.

4. I-am reproșat avocatului improvizat că falsifică sensul unor pasaje pe care le citează. Atunci cînd Goma vorbește despre “motivul, pretextul, temeiul – sau/și cauza pentru care…” românii i-au masacrat pe evrei, postfațatorul deduce că autorul nu face ceea ce tocmai face; afirmă că el nu aruncă vina masacrelor pe umerii victimelor, așa cum se întîmplă de fapt. La acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.

5. I-am reproșat avocatului improvizat că legitimează caracterul neavenit al construcției cauză-efect realizate de Goma (care avea impresia că Holocaustul din România ar fi derivat pe cale directă din agresiunile evreilor din Basarabia și Bucovina de Nord). În realitate Holocaustul a avut un întreg ansamblu de cauze interne și internaționale evidente, puse în lumină de numeroși cercetători. La acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.

6. I-am reproșat avocatului improvizat că ignoră falsitatea tendențioasă a schelăriei logice a lui Goma: autorul parizian exagerează flagrant în prezentarea pseudo-cauzelor (agresiunile evreiești), în schimb diminuează forțat expunerea pseudo-efectelor (exterminarea evreilor). La acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.

7. I-am reproșat avocatului improvizat că neagă în mod indirect Holocaustul din România, deoarece plasează conceptul între ghilimelele deriziunii și îl însoțește cu un epitet relativizator (vorbind despre “originea vreunui presupus «Holocaust din România»”). La acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.

8. I-am reproșat avocatului improvizat că ascunde gravitatea gestului prin care Goma încearcă să reabiliteze imaginea criminalului de război Antonescu. (În timp ce Goma îl laudă pe mareșalul Antonescu atribuindu-i titlurile de “erou” și de “martir”, postfațatorul său ne garantează că “nicăieri, dar nicăieri Goma nu-l disculpă pe Antonescu pentru crimele făcute”). La acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.

9. I-am reproșat avocatului improvizat că atenuează prin eufemisme afirmațiile iresponsabile ale lui Goma, punîndu-le pe seama… memoriei sale (“memoria intră în conflict cu istoria”) – cînd în realitate doar antisemitismul lui Paul Goma e cel care intră în conflict cu istoria! La acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.

10. I-am reproșat avocatului improvizat că își minte cititorii, atunci cînd îi asigură că “citează pe larg” cuvintele mele, dar în realitate elimină tocmai argumentele pe care îmi întemeiam rezervele la adresa lui Goma. La acest aspect M. Stănescu admite oarecum că m-a citat trunchiat, dar susține că pasajele escamotate nu prezentau interes în argumentație. Cu toate că și această scuză este neadevărată, rămîne celălalt aspect: de ce și-a anunțat cititorii că “citează pe larg”, cînd de fapt a procedat invers?

11. I-am reproșat avocatului improvizat că emite absurdități în scopul de a-și contrazice cu tot dinadinsul interlocutorii. Întrucît eu îi imputasem lui Paul Goma lipsa de echilibru și de imparțialitate în discursul istoric, postfațatorul a intrat în vorbă lansînd părerea că “e o groasă exagerare” să se pretindă, în general, echilibru și imparțialitate într-o cercetare științifică. Am calificat ipoteza lui drept crasă neghiobie. La acest aspect M. Stănescu nu-mi răspunde.

12. I-am reproșat avocatului improvizat că deformează sensul ideilor mele, care se refereau la relația dintre evrei și basarabeni în contextul agresiunii spre Est a mareșalului Antonescu. Întrucît M. Stănescu insistă să nu priceapă limba română, mă văd nevoit să-mi reiau a treia oară propriile cuvinte, însoțindu-le de explicația necesară: “eu, ca scriitor, aleg să mă transpun în pielea evreilor persecutați de Antonescu, discriminați, spoliați, alungați și decimați în Transnistria, iar nu în pielea basarabenilor care, pentru puțini ani, s-au regăsit printr-un accident istoric fericit la pieptul patriei”. În situația alipirii Basarabiei la România și a deportării evreilor în Transnistria, am considerat că basarabenii au fost privilegiați, iar evreii au fost persecutați. Am punctat șansa istorică a primilor, respectiv neșansa ultimilor, cu care m-am solidarizat. M. Stănescu se apleacă de două ori asupra cuvintelor mele și le comentează de două ori în mod mincinos. În prima intervenție, postfațatorul are impresia că aș stabili semnul egalității între evrei și basarabeni (?), dar aș deplînge numai una din tabere (Laszlo Alexandru este doar aliatul victimelor evrei, nu și al victimelor basarabeni”, “argumentația sa etică este și chioară[,] și șchioapă”). În a doua intervenție, scandalagiul admite jumătate din punctul meu de vedere – basarabenii nu mai sînt numiți explicit victime –, dar continuă să refuze a doua jumătate – anume că basarabenii au fost în acel context chiar privilegiați (“Laszlo Alexandru alege să se situeze cu mintea, cu imaginația etc. doar în situația evreilor persecutați, iar nu și a basarabenilor”). Nu mă interesează absolut deloc dacă Mircea Stănescu este sau nu de acord cu mine. Dar datoria lui profesională era ca, înainte de a-și exprima disocierea, să expună corect ideea pe care o combate!

Și cum pot eu să stau de vorbă cu cineva căruia trebuie să-i explic de trei ori ce gîndesc, pînă cînd el să declanșeze efortul de-a pricepe?!

13. I-am reproșat avocatului improvizat că habar n-are de logica temporală, atunci cînd afirmă că, în loc să mă disociez de Paul Goma, ar fi trebuit să condamn… afirmațiile lui Radu Ioanid. I-am atras atenția că eu însumi am fost primul critic al antisemitismului lui Paul Goma (în octombrie-noiembrie 2002), nu Radu Ioanid (în iulie 2003) și nici Michael Shafir (a cărui cercetare s-a difuzat în România abia după noiembrie 2002). Cum îmi răspunde M. Stănescu la acest aspect? El face observația că rîndurile mele polemice s-au tipărit cu întîrziere în revista Columna. Mie-mi spune? Dar acest detaliu nu schimbă prin nimic prioritatea formulării lor. Apoi îmi povestește că cercetarea lui Michael Shafir a avut anterior o variantă în limba engleză – publicată în august 2002 la Centrul Internațional Pentru Studierea Antisemitismului de pe lîngă Universitatea Ebraică din Ierusalim – așadar pretențiile mele de prioritate cronologică în critica antisemitismului lui Paul Goma sînt neîntemeiate. Așa ar fi, dacă Mircea Stănescu ar avea dreptate. Dar el și aici minte cu aceeași dezinvoltură caracteristică. Îl informez că faimoasa variantă engleză, publicată la Ierusalim, invocată de el cu dezinhibiție, ei bine, nu conține nici o critică la adresa lui Paul Goma! (Autorul ei nu reușise încă la acea dată să distingă în mod clar, din textele apărute în presa literară, noua orientare a romancierului parizian.) E totuși uluitor cum “istoricul” Mircea Stănescu poate cita în sprijinul său o carte de al cărei conținut habar n-are, fără să treacă în ochii comunității științifice drept un lamentabil escroc. Michael Shafir mă autorizează să fac publice următoarele afirmații: “mă alătur acuzei pe care ați lansat-o primul” privind antisemitismul lui Paul Goma și “consider «producția» lui Mircea Stănescu execrabilă din toate punctele de vedere, de la logic la metodologic sau deontologic”.

Dar chiar dacă M. Stănescu ar fi avut dreptate și chiar dacă Michael Shafir m-ar fi precedat întîmplător în critica antisemitismului lui Paul Goma – tot rămîne nerezolvată stupefacția mea inițială. Cum puteam să dau curs îndemnurilor postfațatorului și să mă refer, în octombrie 2002, la cuvintele lui Radu Ioanid, care s-au publicat doar în iulie 2003?! La această întrebare doar Mircea Stănescu poate da un răspuns!
*


I.D. Sîrbu a prevăzut foarte clar tacticile dezbaterilor din zilele noastre, atunci cînd nota cu ironie: “O dată ce scopul general este de a-i întuneca mintal pe adversari, metoda e simplă: cînd ei joacă fotbal, tu joci baschet și-i acuzi că nu respectă regulile; cînd ei te invită la tango, tu tragi la țintă, iar cînd ei joacă șah, tu dai cu zaruri proprii. Simplu, eficace, general valabil”. Păcală face eforturi să adapteze rețeta și la domeniul istoriei. El lasă fără un răspuns credibil obiecțiile grave pe care i le-am adresat în intervenția mea anterioară. În schimb sare să-mi impute el mie un păienjeniș de chițibușuri, de parcă ar șterge astfel cu buretele grava sa incompetență! Dar nu-i voi face nici măcar aici pe plac și-i voi explica răbdător tot ce nu pricepe.

a) “Laszlo nu a băgat de seamă că nu sînt autorul vreunei «postfețe» – postură încărcată de autoritate în care refuz să mă situez – ci al unui studiu însoțitor”. Iată ce gravă eroare! Dar cum era să-mi dau seama? Pe foaia de titlu stă scris: ediție îngrijită de Flori Stănescu; studiu și index de Mircea Stănescu. Deși editorii nu indică limpede unde se termină minciunile lui Goma și unde încep aberațiile lui Stănescu, vina e numai a mea, fiindcă am făcut confuzia între o… postfață și un… studiu însoțitor. Aceeași viclenie a exagerării culpei inventate, în scopul diabolizării preopinentului (specialitatea casei cînd era vorba despre Radu Ioanid) este experimentată și pe pielea mea. Cu o nuanță suplimentară: propria sa lipsă de profesionalism în editare îmi este imputată mie.

b) Laszlo Alexandru e “preocupat să «demonstreze» – «prin deviere» – că eu însumi sînt «antisemit»” (toate ghilimelele inteligenței îi aparțin lui Stănescu). Nu, nici pomeneală. În studiul Paul Goma antisemit am fost “preocupat”, cum o spune titlul, de Paul Goma și nu de Mircea Stănescu. La acesta din urmă m-am referit doar spre final, pentru a-i pune în lumină înfiorătorul cabotinism științific.

c) ”Reacția nervoasă a «polemistului» Laszlo (…) are loc pe un ton amuzat”. Ce subtil psiholog e Stănescu! Va trebui să-mi explice mai limpede cum poate un om nervos să se amuze.

d) “Reacția nervoasă a «polemistului» Laszlo (…) într-o chestiune dintre cele mai serioase – aceea a memoriei și istoriei exterminării evreilor și a responsabilității comunității românești, în paralel cu cea a comunității evreiești pentru crime similare – are loc pe un ton amuzat, ceea ce denotă o gravă iresponsabilitate intelectuală”. Preopinentul evocă în continuare cele două momente ale mele de amuzament: cînd Paul Goma îi dădea lecții de Biblie rabinului Șafran și cînd Mircea Stănescu își anunța publicul că mă citează pe larg, iar apoi îmi trunchia afirmațiile. Ambele situații evocate se referă la șarlatania interlocutorilor mei și nicidecum la problema… “memoriei și istoriei exterminării evreilor”. Grava iresponsabilitate intelectuală îi aparține pe de-a-ntregul istoricului Păcală care continuă să-și mintă de la obraz cititorii.

e) “Replica sa este măcinată de numeroase contradicții interne. Iar acestea nu sînt deloc, dar deloc amuzante, ci: grave. Într-un loc afirmă că: «pînă la proba contrară, îi acord deplin credit lui Goma în descrierea faptelor», pe cînd în altul: «‘ceea ce a fost cronologic înainte’ nu explică, în cazul de față, mai nimic, întrucît e vorba de realități masiv contrafăcute, preluate prin optica propagandei fasciste a vremii». Cum poți să-i acorzi cuiva credit – așa cum face Laszlo în ce-l privește pe Goma – atunci cînd «descrie fapte», în condițiile în care în același timp apreciezi că respectivul utilizează o informație «masiv contrafăcută»?” Să limpezim lucrurile. În octombrie 2002, nefiind familiarizat în detaliu cu realitățile istorice despre care vorbea Paul Goma, îi contestam doar metoda de lucru unilaterală și înverșunarea neavenită, deși îi ofeream un credit de principiu (“pînă la proba contrară”) în legătură cu faptele pe care le relata. În august 2004, văzînd intervențiile specialiștilor în domeniu, i-am retras lui Paul Goma inclusiv creditul privind relatarea obiectivă a faptelor istorice (“e vorba de realități masiv contrafăcute, preluate prin optica propagandei fasciste a vremii”). Evoluția s-a produs în direcția aprofundării obiecțiilor, a înăspririi reproșurilor, a consolidării criticilor. Fapul că aș fi susținut “în același timp” două lucruri diferite despre Paul Goma este o altă minciună a lui Mircea Stănescu, iar “numeroasele contradicții interne” pe care le-ar găsi el prin textele mele sînt praf în ochii cititorilor: nu te contrazici atunci cînd susții – în momente succesive și cu intensități variabile – același punct de vedere!

f) “Dacă actele scrise ale regimului Antonescu falsifică «masiv» realitatea, așa cum pretinde Laszlo, atunci de ce ele sînt folosite pentru a descrie acțiunile criminale ale aceluiași regim în Basarabia, Bucovina de Nord, Transnistria, Dorohoi sau Iași de către cei care, asemeni lui Laszlo, le neagă veracitatea? Cu alte cuvinte, cînd sînt ele «documente» și cînd sînt simplă «propagandă»?”. Pentru a mai disipa din nedumerirea ipocrită a lui Mircea Stănescu, voi recurge la un exemplu concret, punînd față în față un document al vremii care, prin precizia detaliilor, riscă să-i convingă pe cititorii creduli, respectiv rezultatul cercetărilor efectuate ulterior la fața locului. Iată raportul militar semnat de colonelul Matieș Ermil referitor la faptul că “au fost executați un număr de 40 de jidani din comuna Sculeni” fiindcă “au încercat să fugă de sub escortă”, sau fiindcă “au tăiat cablul telefonic”, sau fiindcă “au semnalizat din Sculeni Tg. armatei sovietice, care se afla pe D. Nord de Sculeni, indicînd posturile de comandă ale infanteriei și artileriei, precum și amplasamentele bateriilor de artilerie, care au fost bombardate cu precizie de artileria sovietică”, sau fiindcă “au sabotat armata română și germană, trăgînd foc de arme și aruncînd grenade asupra soldaților în timpul cînd erau evacuați din Sculeni” (vezi Paul Goma, Săptămîna Roșie…, Buc., Ed. Vremea XXI, 2004, p. 111).

Iată acum ce s-a găsit concret în zonă: “Exhumarea victimelor, care a avut loc sub supravegherea unui medic legist în 1945 la Gura Căinari, a găsit în cele trei morminte comune 311 cadavre, din care 33 erau copii între unu și doisprezece ani, inclusiv șapte copii sub un an și paisprezece copii sub șase ani. (…) Acești copii erau și ei «teroriști bolșevici» care au atacat, în iunie 1940, armatele române în retragere, motivați fiind de «ura rasială»?” (vezi Radu Ioanid, Paul Goma – între Belleville și București, în Observator cultural, Buc., nr. 177/15-21 iulie 2003).

Fără a avea pretenția de a oferi un răspuns unilateral la problema ridicată de M. Stănescu (surprizele pe care ni le rezervă propaganda politică – mai ales pe timp de război – sînt inepuizabile), probabil că le putem acorda un oarecare credit prudent documentelor emanate de la oficialitățile antonesciene, atunci cînd informează despre producerea unui masacru antisemit, în schimb să le ignorăm atunci cînd vorbesc despre cauze și proporții (orice criminal are reflexul de a invoca legitima apărare și de a minimaliza rezultatele nemerniciilor sale). Dar să mergem mai departe cu insanitățile lui Stănescu.

g) Laszlo Alexandru “se arată drept (sic!) partizan al unui discurs de tip postmodern care respinge nu doar principiul corespondenței, ci și pe cel al cauzalității”. Nicăieri n-am afirmat așa ceva! Am spus doar că “cercetarea istorică de azi nu mai situează cu predilecție faptele studiate pe modelul binar adevăr – neadevăr, ci preferă distincția verosimil – neverosimil, plauzibil – neplauzibil. Tot mai mare pondere ocupă discursurile istorice de natură relativistă («eu presupun că e așa, dar s-ar putea să mă înșel»), abordarea pluriperspectivistă, cercetarea realităților din trecut cu ajutorul instrumentelor alternative”. Chiar și cititorii superficiali constată cu ușurință că făceam în pasajul citat o afirmație estimativă, nicidecum una participativă. Descriam o stare de fapt, nicidecum o opțiune proprie. Iar eliminarea investigării cauzalității din studiul istoriei e o gogomănie pe care doar Mircea Stănescu o putea inventa.

h) “Argumentul absenței unei formații istorice de școală – preluat de la Pecican –, pe care Laszlo i-l adresează lui Goma, i se poate întoarce, căci nici el nu poate să facă dovada unei patalamale în acest sens.” Diferența frapantă este că, în timp ce Paul Goma se străduia să explice cu instrumentele istoricului realitățile din Basarabia anilor 1940; cu instrumentele politologului și ale etnologului situația minorității evreiești din România; cu instrumentele hermeneutului textul Bibliei etc., eu unul demonstram, folosind instrumentele polemistului, lipsa de coerență, de logică și de adevăr a afirmațiilor lui Paul Goma. El executa triplu-salturi mortale pe teritorii străine, travestit în specialist, dar fără nici o abilitare profesională și mînat de impulsuri antisemite. Eu evoluam pe un teritoriu devenit, vai mie, foarte familiar în peste zece ani de exerciții repetate. El folosea în construcția sa documente unilaterale emanate de la regimul antonescian și de la numeroșii antisemiți viscerali de ieri și azi, eu mă sprijineam în critica mea pe concluziile formulate de istorici, cercetători ai Holocaustului etc., ba chiar și pe intuițiile bunului simț.

i) “Dacă la începutul textului său Laszlo ne anunța că problema în discuție este dacă afirmațiile lui Goma corespund sau nu realității cu privire la subiectul aflat în discuție, cum de poate el stabili acest lucru în timp ce se declară adversar al principiului corespondenței?” Îi repet postfațatorului că nu m-am declarat “adversar al principiului corespondenței”, ci am făcut o simplă… “descriere de peisaj” (vezi supra, paragraful g). În ce mă privește, sînt convins că adevărul istoric poate fi limpezit – și anume recurgîndu-se la argumente, citate, comparații, demonstrații, investigații, apel la surse alternative etc. Eu însumi am procedat astfel în studiul Paul Goma antisemit, dovedind erorile autorului atît din perspectiva discursului “vechi” (adevăr vs. neadevăr), cît și a celui “nou” (verosimil vs. neverosimil).

j) “Ca istoric ori, în genere, ca intelectual, trebuie să dai dovadă de o enormă carență intelectuală pentru a crede că există etnii – în speță cea evreiască – predispuse la comunism, căci pentru omul de știință nu există alte explicații decît cele de natură socială. Asemenea pretinse explicații nu au nimic de-a face cu rațiunea, ci cu dogma.” Așa o fi, dar pînă una alta nu eu eram de această părere, ci chiar șeful său, Paul Goma, care în volumul postfațat de neobositul Stănescu susținea că toți evreii sînt bolșevici, adică “nu chiar toți, numai circa 98%” (p. 77).

k) “Nici stilistic vorbind textele sale nu se prezintă mai grozav”. Asta o susține cu tupeu tocmai cel care își permite să scrie: “se arată drept partizan”; “pe cît de lungul, pe atît de nulul text”; “reacția nervoasă (…) pe un ton amuzat”; “ca intelectual, trebuie să dai dovadă de o enormă carență intelectuală pentru a crede că…” și alte asemenea trufandale.

l) “Laszlo nutrește convingerea că în cazul «atrocităților comise de evreii din Basarabia împotriva românilor», «nu a fost vorba despre un conflict interetnic», ci că «mesajul este unul de critică socială», evreii respectivi protestînd astfel – alături de ucraineni (și de ruși!) – împotriva discriminărilor și corupției statului burghez. Cu o asemenea gîndire adîncă asupra subiectului – care presupune că în timp ce-i ucideau, jefuiau și batjocoreau pe ostașii și reprezentanții administrației românești, evreii (împreună cu ucrainenii și rușii) transmiteau mesaje filozofice de critică socială – nu este de mirare că…”. Pasajul abia citat surprinde pe viu imbecilitatea frapantă a lui Mircea Stănescu, felul în care el confundă cauzele cu efectele, planul intelectual cu planul fenomenal, demersul explicativ cu demersul aplicativ.

m) “A încerca să-ți sprijini argumentația pe textele Hannei Arendt (…) este de două ori eronat.” Asta s-o creadă Stănescu! În realitate Hannah Arendt e unul din cei mai stimați și apreciați cercetători ai fenomenului antitotalitar de la ora actuală. Dar, indiferent de acest aspect, pe lîngă observațiile ei avizate am recurs de asemeni la fapte istorice descrise de Michael Shafir, Radu Ioanid, Irina Livezeanu, Ovidiu Pecican, Ion Solacolu – ba chiar și la cifre statistice oferite de Paul Goma sau la citate antisemite din cuvîntările lui Mihail Kogălniceanu și Ion Antonescu! E suficient de amplă paleta opiniilor luate în discuție?

n) “Autorul nu ne luminează nici de ce «atrocitățile comise de evreii din Basarabia împotriva românilor» ar fi niște «ignominii», adică niște crime obișnuite (și, în plus, «masiv contrafăcute»), în timp ce crimele colective comise de regimul antonescian un «genocid»”. Nu trebuia să-l luminez eu pe Stănescu, ar fi aflat-o de unul singur dacă s-ar fi așezat pe un scaun să citească studiul lui Ion Solacolu, Instigare – pogrom – genocid, care îi explică atît de clar diferențele încît pînă și cineva cu mintea lui împăienjenită putea s-o priceapă (“Spre deosebire de pogrom, genocidul nu mai este pus în operă de mase de oameni ce acționează haotic, ci de forțe militare ce acționează disciplinat. Ca formă supremă de manifestare a antisemitismului criminal, genocidul este o operație metodică de eliminare fizică, totală a populației evreiești. El debutează prin promulgarea unor legi antievreiești, care conferă un cadru aparent «legal» crimei, uciderii în masă ce va urma”).

o) “Expunerea istorică a lui Laszlo este cînd contrafactuală, cînd fără referire la contextul istoric, toate acestea arătînd că el lucrează cu o schemă de analiză anistorică. Este cazul chestiunii politicilor protecționiste, al măsurilor sociale ale tînărului stat național al Principatelor vizînd stoparea imigrației și a polemicii lui Kogălniceanu cu influenta Alianță Israelită Universală, în legătură cu care Laszlo comentează: «Cine ar fi crezut? Refrenul ceaușist al ‘neamiestecului în treburili intierni’ funcționa deja la 1869! Timpul s-a oprit în loc.» În fapt, nu timpul, ci aplecarea asertorului asupra subiectului este cea care comite clasica eroare istorică de a analiza trecutul prin prisma prezentului.” În sfîrșit am reușit și eu să pricep ce înseamnă istoria pentru Mircea Stănescu! Dacă în 2004 cineva afirmă despre evrei că sînt “un popor străin, vătămător”, care ne invadează – avem antisemitism; dar dacă Mihail Kogălniceanu o spune în 1869 – e vorba de… politici protecționiste. Dacă în 2004 cineva susține că evreii sînt “lipitorile satelor din Moldova” – avem antisemitism; dar dacă Mihail Kogălniceanu o spune în 1869 – e vorba de… măsuri sociale ale tînărului stat național. Dacă în 2004 cineva proclamă că “jidovii se țin la pîndă și așteaptă ca să lovească celelalte popoare” – avem antisemitism; dar dacă Mihail Kogălniceanu o spune în 1869 – e vorba de… stoparea imigrației. Pînă la urmă nu doar cronologia reprezintă problema lui Mircea Stănescu, ci și terminologia. Infirmitatea mentală respectivă a fost descrisă atent de Hannah Arendt, care a detaliat pudoarea eufemistică a rapoartelor hitleriste: “exterminarea” se numea “soluție finală”, “lichidarea” era de fapt “evacuare”, “uciderea” însemna în hîrtii “tratament special”, “deportarea” era tradusă prin “schimbare de reședință” sau “reașezare” etc.

Ce simplu e să te faci istoric în ziua de azi! Schimbi cuvintele, eufemizezi adevărul și ai devenit un savant pe care nu-l paște “clasica eroare de a analiza trecutul prin prisma prezentului”.

p) “Îți vine să te închini, atunci cînd Laszlo ia Parchetul drept arbitru într-o dezbatere intelectuală.” Negarea Holocaustului a încetat de multișor să mai fie în Europa civilizată o simplă dezbatere intelectuală. Dacă Stănescu nici măcar atîta n-a aflat, să facă bine să deschidă ziarul. Sau televizorul. Sau să-l întrebe pe Paul Goma, care locuiește la Paris.

q) “De la un asemenea vajnic denunțător-la-Parchet ar fi fost bine ca în același timp să-și asume, în calitate de membru responsabil al comunității din care face parte – iar ca româno-maghiar al celor două comunități – responsabilitatea individuală pentru crimele făptuite de conaționalii săi – români și maghiari deopotrivă – împotriva evreilor.” Pe Mircea Stănescu, postfațator de negaționiști, traducător de antisemiți și cabotin gălăgios al cercetării istorice, încă nu l-am denunțat la Parchet, dar dacă va mai îndrăzni să recurgă în textele sale la asemenea tertipuri josnice – cum sînt diabolizarea minorităților etnice și folosirea tendențioasă a trecutului istoric ca un ciomag de luptă în sprijinul intoleranței extremiste din prezent – voi lua foarte în serios această ipoteză.
*



Scrie Paul Goma în jurnalul său (la 5 octombrie 2004): “Aseară am primit prin web replica lui Mircea Stănescu dată lui Laszlo. Ca de obicei, foarte bun, Stănescu. Din păcate nu are unde să publice. I-am cerut permisiunea de a-i trece textul în jurnalul meu pe octombrie…”. Așa de-ar fi, nu s-ar povesti. I-a mai crescut oare nasul diaristului cu încă un centimetru? Căci Mircea Stănescu avusese anterior chiar din partea mea oferta să-și reia lamentabila postfață – unde scria minciuni despre mine – în revista E-Leonardo. N-a fost de acord. În aceeași lună octombrie cînd la Paris era deplîns pentru neputința… de a publica, Stănescu se lăfăia la Iași în revista Timpul, cu un episod de-un kilometru dintr-un serial-fluviu, precum și cu traducerea antisemitismelor impertinente ale lui Norman G. Finkelstein, pe alte două hectare. Polemica mea Paul Goma antisemit i-am oferit-o încă din august 2004 revistei Jurnalul literar din București, dar redactorul-șef Nicolae Florescu a ascuns-o bine-bine pînă prin decembrie 2004, cînd a tipărit... replica stănesciană! Ca la noi (în presa literară legionară românească), la nimeni: blochezi textul de referință, publici riposta mincinoasă, după care te plîngi în gura mare că ești persecutat. Halal persecuție!

Cît despre ce “foarte bun” e – ca de obicei – Mircea Stănescu…



“- Mă!… da’! ce namilă de om ești tu? Nu cumva ești vrun duh rău, frate cu Miază-noapte sau cu Spaima-pădurei?

- Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, cînd mă privești? Ce? Nu mă vezi că-s om ca și dumneata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mîni și cu picioare, mă mișc și mă uit ca toți.

- Așa te văd și eu, dar ai minte și simțire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveți butnari sau dogari în sat la voi?

- Avem.

- Na cinci bani și du-te să-ți puie doagele ce-ți lipsesc.”
(Ion Creangă)


http://193.226.7.140/~leonardo/n06/Laszlo7.htm


Ultima editare efectuata de catre Admin in 17.03.11 16:13, editata de 1 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Goma[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 25.02.06 18:13

Paul


Ultima editare efectuata de catre Admin in 31.05.15 15:04, editata de 23 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Goma[v=]

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 5 din 5 Inapoi  1, 2, 3, 4, 5

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum