Like/Tweet/+1
Ultimele subiecte
» O VESTE TRISTA
Scris de barbu 19.02.17 21:10

» Forumul lui NANU ....redivivus !
Scris de Nemo 26.01.17 15:49

» CRONOLOGIA PRINCIPALELOR MĂSURI ANTIEVREIEȘTI ÎN ROMÂNIA
Scris de Admin 18.01.17 20:22

» Adio întemeietorului forumului si o privire spre viitor...
Scris de Admin 17.01.17 21:20

» Pogromul de la București; noi dezvaluiri- ADRIAN CIOFLANCA
Scris de Admin 17.01.17 18:42

» Uli Valureanu
Scris de Admin 17.01.17 10:11

» Nemo's corner - - amestecate
Scris de Nemo 31.12.16 19:06

» AUTO[3=====]
Scris de Admin 24.11.15 16:23

» CASA&GRADINA[3=====]
Scris de Admin 24.11.15 13:56

» CULINARE[4=====]
Scris de Admin 24.11.15 13:41


Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Pagina 26 din 41 Inapoi  1 ... 14 ... 25, 26, 27 ... 33 ... 41  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Mesaj Scris de Admin la data de 12.01.06 14:45



Ultima editare efectuata de catre Admin in 05.04.14 19:47, editata de 4 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Spionii "Romeo"

Mesaj Scris de Admin la data de 20.03.09 17:22

Spionii "Romeo" folositi pentru a seduce secretarele germane, in timpul Razboiului Rece

In timpul Razboiului Rece, membrii Stasi - politia secreta din Germania de Est - au trimis spioni "Romeo", in Vest.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Diplomatii si spionajul

Mesaj Scris de Admin la data de 16.03.09 20:58

Diplomatii si spionajul
"Cel mai important spion al celui de al Doilea Razboi Mondial"
Multa vreme calitatea de spion care a avut cea mai hotaratoare contributie la victoria impotriva Germaniei fasciste a fost atribuita, pe rand, fie lui Richard Sorge, fie lui Rado sau altora. Aportul acestor asi ai informatiilor, care, in marea lor majoritate, apartineau serviciilor de spionaj ale Aliatilor, a ajuns sa fie concurat recent de o alta personalitate a "razboiului secret" din interiorul Reich-ului, diplomatul Fritz Kolbe (1900-1971).
Pentru ca a refuzat sa intre in partidul nazist, Kolbe nu a putut beneficia de posturi diplomatice in exterior, in afara de Cape Town si Madrid. Chiar in aceste posturi, Kolbe a trecut la actiuni, punand la dispozitia evreilor pasapoarte, cu care puteau parasi Germania.
Din 1941, se hotareste sa actioneze direct impotriva regimului nazist. Se pare ca aceasta hotarare a luat-o cu ocazia unei reuniuni a unui grup antinazist, condus de Ferdinand Sauerbruch, cand a aflat despre planurile de exterminare in lagare de concentrare ale regimului national-socialist.
Ocazia de a actiona ii este oferita de calitatea sa de curier diplomatic pentru Elvetia, ceea ce ii da posibilitatea de a pune la dispozitia Ambasadei Angliei documente de mare importanta. Totusi, cu ocazia unui prim contact cu serviciul de informatii englez, la 15 august 1943, nu i se acorda credibilitate. Dupa razboi, autoritatile engleze isi vor exprima tardiv regretul pentru aceasta eroare. In schimb, din 1944 (mai bine mai tarziu decat niciodata!), serviciul de informatii al SUA (OSS) realizeaza valoarea de agent a lui Kolbe, caruia i se accepta serviciile, primind si un nume de cod. Kolbe va lucra pentru OSS, fiind in contact cu Allen Welsh Dulles, repezentantul serviciului in Elvetia. OSS a realizat autenticitatea si valoarea informatiilor furnizate de Kolbe, care a transmis nu mai putin de 1.600 de documente, fiind considerat ulterior de catre CIA, urmasa OSS, drept "cel mai important spion al celui de al Doilea Razboi Mondial".
Dintre domeniile asupra carora Kolbe a furnizat informatii sunt de amintit unele decisive pentru desfasurarea conflagratiei mondiale: programele de producere a rachetelor V1 si V2, precum si a avionului cu reactie Messerschmitt Me 262; presupunerile Germaniei in legatura cu locul unde urma sa aiba loc debarcarea Aliatilor; planurile Japoniei in Asia de Sud-Est ; lista agentilor germani din Marea Britanie, Suedia, Spania si Turcia; activitatea agentului Elyesa Bazna in cadrul Ambasadei Marii Britanii de la Istanbul. Informatiile oferite de Kolbe au dat posibilitatea localizarii Comandamentului suprem al lui Hitler din Prusia Orientala, de la Wolfsschanze. Kolbe a avertizat asupra pericolului atacarii, de catre submarinele germane, a navelor Aliatilor si a informat asupra masurilor care urma sa fie luate impotriva evreilor din Roma, ca si in legatura cu cele referitoare la deportarea evreilor din Ungaria de catre Eichmann, in primavara anului 1944. In fine, de mare importanta au fost informatiile sale despre relatiile dintre partenerii din Axa. Valoarea si gradul de confidentialitate a documentelor microfilmate transmise de Kolbe, prin... servicul de coletarie al cailor ferate germane spre Elvetia (dar uneori transportate si personal) reiese si din faptul ca de continutrul lor era permis sa ia cunostinta doar presedintele Roosevelt si inca alte cateva persoane. Chiar presedintele a recunoscut, in 1944, ca sursa reprezentata de Kolbe "a fost probabil cea dintai inflitrare majora in interiorul spionajului german la varf". Iar britanicii au recunoscut, tardiv, ca diplomatul german a fost "cea mai inteligenta sursa din intreg razboiul".
In 1943, Kolbe redactase un testament pentru fiul sau, depozitat la Berna, in care ii cerea ca, in caz ca va fi ucis de nazisti, sa nu ii urasca pe asasinii sai si sa ramana fidel idealurilor libertatii Germaniei. Iar, in 1965, scria: "Am fost un patriot german cu fata umana. Scopul meu a fost de a scurta razboiul pentru nefericitii mei compatrioti si de a usura suferintele celor din lagarele de concentrare".
Totusi, dupa razboi, Kolbe a fost considerat in unele medii politice germane, doar un "tradator" interesat, desi refuzase sa primeasca din partea Aliatilor orice fel de recompensa baneasca si nu a dobandit vreo pozitie proeminenta.
Din contra, dupa razboi, lui Kolbe i s-a refuzat reintegrarea in Ministerul Federal de Externe, prin decizia unui diplomat care fusese... membru al partidului national-socialist! Astfel incat Kolbe este pus in situatia sa isi castige existenta in Elvetia, ca simplu comerciant, reprezentant al unei firme americane, pana la moartea sa, intr-un spital elvetian, in 1971.
"Riscurile pe care si le-a asumat Kolbe au fost incalculabile. Sper ca injustitia care i-a fost facuta sa inceteze si intr-o zi sa i se recunoasca adevaratul rol", scria Allen Dulles, cu care Kolbe colaborase in Elvetia, deci persoana cea mai avizata in ceea ce priveste contributia sa informativa la cauza Aliatilor. Dupa ce, peste cinci decenii, cei mai multi dintre compatriotii sai nu auzisera niciodata de Kolbe, el a patruns in constiinta opiniei publice prin prima biografie care i-a fost consacrata, datorata lui Lucas Delattre, Un spion in inima celui de al Treilea Reich, aparuta abia in 2004.
Ca o recunoastere a rolului hotarator al lui Kolbe, in septembrie 2004, ministrul de externe din acel moment al RFGermania, Joschka Fischer, a dat numele sau unei sali de conferinta din sediul ministerului, unde a fost fixata si o placa, amintind de faptele de curaj ale diplomatului german. "Este foarte tarziu, dar nu prea tarziu, pentru a ne arata recunostinta", a adaugat Joschka Fischer.

Si consulii romani la Viena si-au facut datoria
Intre diplomatii care au merite incontestabile in salvarea persoanelor de origine evreiasca din diferite tari ocupate sau aliate cu Germania s-au aflat si consulii romani de la Vichy, dar si de la Viena. Dat fiind ca asemenea actiuni contraveneau legislatiei si politicii oficiale a Germaniei naziste, implicand riscuri reale, se poate afirma ca ele s-au incadrat unor "conspiratii salvatoare".
In perioada in care am indeplinit functia de atasat cultural al Ambasadei Romaniei la Viena, am primit solicitarea de la o familie de evrei originari din Bucovina de a-i identifica pe urmasii consulilor romani de la Viena din perioada celui de al Doilea Razboi Mondial, Constantin Mares si Radu Flondor, pentru a le aduce multumiri datorate masurilor active pe care acestia le intreprinsesera in vederea salvarii unor evrei romani, aflati in Austria, de la deportarea in lagarele de exterminare naziste.
In ce au constat actiunile salvatoare ale consulilor romani la Viena? In primul rand, au permis acestor familii sa se adaposteasca in Consulat (dupa anexarea Austriei de catre Germania, fosta Legatie fusese transformata in reprezentanta consulara), unde au primit ajutor si hrana. In afara de aceasta, consulii romani le pun la dispozitie refugiatilor o serie de documente care le pun la adapost persoana si avutul.
[color:2a78=#000]In cele din urma, pentru a-i feri de pericolul viitoarelor transporturi catre lagarele de exterminare, consulii romani inlesnesc evreilor originari din [color:2a78=#0494e1! important]Romania, aflati in acel moment la Viena, intoarcerea in tara de origine prin emiterea documentelor necesare intoarcerii in tara de origine, unde, dupa 1942, masurile antisemite scazusera in intensitate, putand avea posibilitatea, mai tarziu, sa se refugieze in Palestina.
Asa cum am aratat, asemenea initiative au avut si alti consuli, diplomati romani, ele conformandu-se, de fapt, unei dipozitii din 1941 a Ministerului Afacerilor Straine de la Bucuresti, prin care membrii misiunilor diplomatice erau autorizati sa acorde "protectie tuturor cetatenilor romani din strainatate, fara nici o distinctiune".
Ce riscau totusi consulii romani la Viena "conspiratori" prin aceste actiuni care "sabotau" chiar legislatia germana referitoare la "solutionarea finala a problemei evreiesti"? Probabil chiar internarea in lagarele de exterminare de care voiau sa-si faca salvati conationali.
In tot cazul, masuri impotriva lor au fost luate chiar de autoritatile romanesti, dupa instaurarea regimului comnunist: atunci cand, in 1948, Ana Pauker a devenit ministru de externe, consulii C. Mares si R. Flondor au fost "epurati", alaturi de alti colegi ai lor, din "corpul diplomatic".
...Din pacate, masurile pe care le-am intreprins in vederea depistarii unor urmasi ai consulilor romani de la Viena nu au putut da rezultate. Poate printre cititorii acestor randuri se vor afla persoane care sa sprijine aceasta tentativa.
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/diplomatii-si-spionajul-v-3077625/

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Fenomenul Kamikaze

Mesaj Scris de Admin la data de 13.03.09 14:27

Fenomenul Kamikaze
In 1941 puterea Japoniei se afla la zenit: cucerise intinse teritorii in Asia de Sud-Est si in bazinul Pacificului si detinea o formidabila masina de razboi navala, terestra si aeriana capabila sa le mentina. Insa in ciuda modernizarii ideologia care ii sustinea moral expansiunea, fapt paradoxal, era pur medievala: supunere absoluta fata de imparat, urmasul direct al zeitei soarelui, Amaterasu-ÿmi-Kami, si fata de superior cu pretul vietii; revalorizarea vechiului cod al razboinicului, Bushidÿ, specific defunctei clase a samurailor, si al seppuku – sinuciderea rituala in cazul unei infrangeri – corolarul acestuia; reactualizarea shintÿ – Calea Zeilor, stravechea religie animista japoneza – prin Templul Yasukuni, noul Altar al Natiunii, al carui ctitor, imparatul Mutsuhito, l-a dedicat memoriei eroilor Epocii Meiji, perioada inceputului modernizarii Japoniei, a transformarii sale dintr-un stat izolat intr-o mare putere regionala; si, mai ales, exaltarea mitului stravechiului "Pamant al Zeilor" reprezentat de catre Japonia, care are prin urmare dreptul moral de a supune alte state in virtutea originii sale sacre.

La 3 ianuarie 1941 generalul Hideki Tojo, ministru al armatei si viitor sef al guvernului, ordona raspandirea unei brosuri, Senjin Kun (Etica bataliei), indreptar ideologic al armatei, in care se afirma, printre altele:
"Un sens sublim al sacrificiului de sine trebuie sa te calauzeasca tot timpul vietii, pana la moarte. Nu te gandi la moarte pana ce nu epuizezi fiecare gram din puterea ta ca sa-ti indeplinesti indatoririle. Fa-ti o bucurie din a-ti folosi fiecare particica din forta fizica si spirituala la lucrul pe care il ai de facut. Nu te teme ca mori pentru cauza dreptatii eterne. Nu muri intr-un fel care sa lase in urma ta un nume rau."
La 7 decembrie 1941 Flota Combinata japoneza loveste si distruge, prin surprindere, Flota americana a Pacificului, andocata in radele portului Perlei, din insulele Hawaii. SUA era ultimul obstacol in calea impunerii suprematiei definitive a Japoniei in Pacific. Succesul de la 7 decembrie a fost anulat. Patru ani mai tarziu Flota Combinata era anihilata de flota SUA dupa un lung sir de infrangeri.

Intre aceste infrangeri s-a numarat si cea din vara anului 1943. Lupta a fost Stalingradul Pacificului – dat fiind ca Japonia, similar aliatului sau german dupa catastrofa din orasul de pe Volga, intelege faptul ca nu mai poate spera intr-un sfarsit victorios a razboiului. si, asemeni aliatului sau de cealalta parte a globului, spera, totusi, intr-un reviriment militar miraculos, datorat utilizarii pe scara larga a unor arme secrete. Pentru Germania aceste arme s-au numit V-1 si V-2, adica bomba dirijata si racheta, datorate eforturilor savantilor grupati in Centrul Peenemüde, Berlin; pentru Japonia aceste arme s-au numit atac banzai, Ohka, shinio, tyeisintai si kaiten bazate ideologic pe tactica kesshi (sfideaza moartea), enuntata teoretic anterior anului 1941.

Prin mijloace industriale urma sa fie asigurat suportul logistic necesar executarii de lovituri navale, terestre si aeriene sinucigase la scara mare, astfel incat spiritul sa infranga materia, altfel zis sa fie contracarata indiscutabila superioritate tehnologica americana prin spiritul de sacrificiu al milioanelor de ostasi japonezi, indiferent de arma. Yomiuri Shimbun, cotidian de mare tiraj, va inalta un omagiu fierbinte celor care vor pieri in atacurile sinucigase (aici, aeriene): "si cei care vor purta aceste atacuri, fara sa se ingrijeasca de vietile lor, vor merita numele de ostasi ai zeilor". Articolul a fost publicat in vara anului 1944, cand programele pentru proiectarea si realizarea aparatelor necesare misiunilor suicidale erau in plina desfasurare.
Atacurile banzai au fost prima etapa a industrializarii mortii pe altarul patriei. Constau, pana in 1945, intr-un ultim asalt al supravietuitorilor garnizoanei unei insule ocupate de catre japonezi asupra pozitiilor atacantului american, care pana atunci reusise lichidarea de facto a capacitatii de rezistenta a aparatorilor.

Denumirea unor astfel de atacuri deriva din urletul de lupta japonez, banzai, o urare catre imparat de a trai 10.000 de ani. Sustinerea materiala a unui astfel de asalt era inexistenta, deoarece japonezii erau lipsiti de mijloace. Dorinta lor era de a ucide cat mai multi dusmani inainte de a fi ei insisi ucisi. Americanii, in prima etapa a razboiului, nu asteptau un astfel de asalt, ci la predarea garnizoanei, astfel ca au avut pierderi mari. Ulterior au devenit mai atenti, astfel ca japonezii erau lichidati inainte sa poata atinge liniile americane. Atacurile banzai puteau fi si individuale – fixarea de corp, voluntar, a unei mine magnetice antitanc, strecurarea pana in unghiul mort de observatie al blindatului si apoi intre senile, si detonarea minei impreuna cu propriul corp si blindatul inamic. Din aceste atacuri banzai, mai precis din ultima lor varianta, deriva Divizia Tyeisintai a generalului Nabutakye Konda, activa pe frontul manciurian in august 1945.

Soldatii purtau pe corp o vesta speciala, incarcata cu batoane de trotil interconectate la un detonator, declansat prin actionarea unui cablu terminat cu inel metalic. Erau folositi contra unui atac desfasurat al unor blindate, intr-o zona de campie – un imens camp mobil de mine. Similar predecesorilor, urmau sa detoneze blindatul inamic odata cu propriul corp, in aceeasi maniera. Unitatea nu a fost insa la inaltimea asteptarilor superiorilor sai – blindatele sovietice au lichidat-o usor, fara a plati un pret prea ridicat – doar cateva tancuri. In etapa urmatoare au fost folosite avioane Ohka, submarine kaiten, vedete shinio in executarea de atacuri sinucigase asupra fortelor americane. In 1281 Kubilai Han, stapanul unei jumatati din imperiul cucerit de catre Genghis Han, ilustrul sau bunic, organizeaza cucerirea Japoniei.

Un taifun (vant divin), numit si kamikazi, ii scufunda insa in largul Marii Interioare a Japoniei flota pregatita pentru debarcare, cam 1000 de nave. Momentul reprezinta pentru japonezi confirmarea ocrotirii lor de catre zei; ulterior, la circa 7 secole de la eveniment, supranumele de kamikazi va fi acordat pilotilor voluntari care cadeau in picaj cu avioanele lor asupra navelor americane – ei fiind salvarea tarii de la pieire din perspectiva propagandei japoneze. Initial acestia zburau pe avioane de vanatoare "Zero" uzate, incarcate cu bombe de cate 250 kg. fiecare; ulterior a fost elaborat proiectul Yokosuka MXY-7 Ohka (Floare de cires exploziva). Americanii vor numi acest avion baka (nebun).

Ohka era o avioneta derivata din bomba zburatoare dirijata germana V-1. Constructia sa era de o robusta simplitate – fuselaj metalic, aripi si ampenaj din lemn; propulsia se baza, principial, pe utilizarea prafului de pusca, sistem rogo, ceea ce ii asigura o viteza de 900km./ ora. Jumatatea-fata a avionetei reprezenta o bomba de 500 kg., armata si detonata in urma unei actiuni simultane a 6 focoase: doua principale, pentru armarea si detonarea la contact a bombei dirijate uman, si patru secundare, avand montat fiecare cate un temporizator, menite sa elimine posibilitatea declansarii accidentale a dispozitivului exploziv. La mijlocul avionetei erau amplasate carlinga, stramta, cu sistemul de comenzi si aripile, scurte; jumatatea-spate continea sistemul reactiv de propulsie si avea montat ampenajul.

Nu exista tren de aterizare, avioneta fiind montata in lacasul bombelor unui bombardier, caruia ii era practicata in podea o gaura pentru cupola carlingii si accesul final al pilotului.sinucigas. Pe un bombardier puteau fi montate doua astfel de avionete. Avioneta, in tandem cu bombardierul-mama, intra in dotarea Corpului de Atac Special "Zeii Tunetului". Corpul cuprindea escadrilele Yamato, Shikishima, Azahi si Yamazakura. Au fost create cat mai multe posibil astfel de tandemuri, fiind construite nenumarate Ohka pentru a fi montate pe bombardiere modificate in serie. Corpul a fost folosit in bataliie pentru Filipine si Okinawa, cu pierderi dramatice, insa rezultate nesperat de bune – circa 400 de nave sunt, conform datelor documentare, scufundate sau avariate, cu pierderi umane proportionale. Au pierit 3913 piloti-sinucigasi japonezi. Efectele atacurilor sinucigase au fost anulate. Americanii reusesc sa compenseze relativ usor pierderile suferite, umane si materiale.

Kaiten (plecare spre cer) se bazau constructiv pe torpila model 93, lansata de marina japoneza in perioada interbelica. Torpila dispunea de un sistem propulsor de mare putere, si de mare silentiozitate, alimentat cu oxigen, alaturi de o sarcina utila de 300 kg. exploziv; raza sa de actiune era dubla comparativ cu raza de actiune a unei torpile clasice. Daca ii era fixat, inainte de lansare, un stabilizator de lemn in regiunea dorsala-spate, putea sa actioneze si in apele joase; transformata in submarin-sinucigas, ii sporeste greutatea, are probleme la nivel de motor, este greu de manevrat – existand permanent riscul de a se scufunda cu pilot cu tot la scurta vreme de la lansarea de pe submarinul-mama. Dupa modificari succesive este apta sa execute misiunile pentru care a fost modificata.

Pagubele provocate de kaiten-uri sunt, ca si cele provocate de Ohka, salutare; o realizare importanta a pilotilor acestor submarine este, in primavara anului 1945, scufundarea navei americane "Indianapolis", care transportase un set de planuri ale primei bombe atomice din lume.
Shinio sunt vedete foarte rapide, foarte joase, cu pescaj limitat, folosite pentru lovirea, in coca, a navei inamice, foarte aproape de linia de plutire, astfel incat scufundarea navei ca urmare a patrunderii unei mari cantitati de apa sa fie sigura. Dispuneau de o bomba in varf, a carei detonare se realiza prin contact. Au actionat in paralel cu dispozitivele kaiten, majoritar in batalia pentru Okinawa, insa efectele au fost sub asteptari. Sunt capturate de americani in cantitati relativ mari, similar dispozitivelor kaiten si avioanelor Ohka.

Conform credintei universal raspandite in anii razboiului, sufletele celor ucisi in cursul indeplinirii misiunilor-sinucigase urmau sa se revada la Templul-Altar Yasukuni din Tÿkyo – astfel ca veteranii Corpului "Zeii Tunetului" se intalnesc si azi la templu pentru a mentine vie, vesnic, legatura cu prietenii lor cazuti. Misiunile sinucigase nu au nimic din aura salbatica de romantism pe care incerca sa le-o imprime propaganda; voluntarii participanti la misiuni stiau ca urmau a fi avansati post-mortem, cu unul pana la doua grade, in functie de gradul initial – se gandeau prin urmare la viitorul familiilor lor cand semnau angajamentul, pentru ca acestia urmau sa primeasca o pensie de urmas net superioara pensiei unui orfan de razboi obisnuit.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Mesaj Scris de Admin la data de 07.03.09 10:24

După ce ani de zile, Comandamentul de Bombardament fusese adulat de britanici, acum, devenise ținta tuturor criticilor și a disprețului public.
Mareșalul Aerului, Sir Arthur Harris, a devenit din gloriosul „Bomber” Harris disprețuitul „Butcher” Harris („Măcelarul” Harris). Deși Comandamentul de Bombardament administrase sectorul din armata britanică cu cele mai mari pierderi umane și materiale din anii războiului, nicio decorație nu i-a fost acordată la sfârșit. În discursul dedicat victoriei în război, Sir Winston Churchill a omis să le aducă piloților de pe bombardierele britanice vreun omagiu.
După alegerile postbelice câștigate de Partidul Laburist, noul prim-ministru, socialistul Earl Attlee, s-a arătat și mai hotărât: în ianuarie 1946, Sir Arthur „Butcher” Harris nu a mai fost nominalizat pe lista cu onoruri de război. Zilele „Bătăliei pentru Anglia” - de la începutul războiului – păreau uitate în 1946. Înțelegând că trebuie găsit un vinovat, Sir Arthur Harris a acceptat cu onoare această gravă insultă: la 13 februarie 1946 se autoexila în Africa de Sud.
De partea cealaltă a Oceanului, în Statele Unite, „8th Air Force” a avut parte de un tratament diferit. Piloții americani au fost decorați pentru merite de război. Aceasta însă datorită inspirației generalului George C. Marshall, care a declarat public, foarte liniștit, că americanii bombardaseră Dresda, dar „la cererea rușilor”. O „gogoașă”, o „dezinformare” care i-a salvat însă pe piloții americani. „La cererea rușilor” însemna că piloții americani „prestaseră” doar un serviciu pentru Armata Roșie, aflată în ofensivă, conform unor planuri de bombardament existente la Moscova.
Argument suficient pentru liniștirea opiniei publice americane. La Nurenberg, bombardamentele de la Dresda nici măcar nu au fost menționate, cu toate că făcuseră de două ori mai multe victime decât atacurile nucleare de la Hiroshima și Nagasaki! Decenii la rând, masacrul de la Dresda, din februarie 1945, nu a existat pentru Aliați.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Mesaj Scris de Admin la data de 06.03.09 9:00

Șapte zile și șapte nopți, Dresda a fost pradă flăcărilor, făcând imposibil orice bilanț al catastrofei După o săptămână, s-a constatat că din cele cinci teatre ale orașului nu mai exista niciunul.
Din 44 de biserici, nouă fuseseră „rase de pe fața pănântului”, iar 38 transformate în ruine. Din 139 de școli, 69 încetaseră să mai existe, iar 60 deveniseră și ele niște ruine fumegânde. După primul bombardament, peste 10.000 de locuitori ai Dresdei își găsiseră adăpost ascunzându-se în „Grosse Garten”, magnificul parc regal al orașului. Aici i-a prins însă al doilea val de bombardamente și „tornada de foc”, formată după primul val. În câteva minute, urganul flăcărilor i-a lovit pe cei din „Grosse Garten”. Parcul regal prezenta imagini de coșmar: copacii erau plini de resturi umane și de haine, până și bicicletele ajunseseră pe ramuri.
La Altmarkt, în piața veche, mulți locuitori disperați au sărit în rezervorul cu apă, fiind descoperiți înecați după o săptămână. În stațiile ferate din Dresda, „tornada de foc” a măturat totul atât la suprafață, cât și în subteran, unde se găseau restaurante, pivnițe și tuneluri. La Grădina Zoologică - bombardată de americani pe 14 februarie - resturile animalelor se amestecau cu cele ale oamenilor. Câteva animale scăpate de la Grădina Zoologică rătăceau prin oraș, căutându-și salvarea în cele mai neașteptate locuri. 9.000 de cadavre, care deveniseră de nerecunoscut, au fost depuse mai târziu în containere și înmormântate într-o mare groapă comună.
R.H.S. Crossman dezvăluie că, până la bombardamentul apocaliptic de la Dresda, în parlamentul britanic criticii bombardamentelor formau doar o minoritate neluată în seamă. După Dresda, presiunea opiniei publice - oripilată de unele relatări de presă și ale piloților, care povestiseră rudelor și prietenilor - i-a determinat și pe politicieni să bată în retragere. Simțind că pierde teren, Churchill însuși a trimis un memorandum Statului Major al Aerului, care începea cu cuvintele: „Mi se pare că a venit momentul ca bombardarea orașelor germane doar în scop de teroare, indiferent de pretext, să fie revizuită”.
Acest memorandum, de pe 28 martie 1945, a stârnit furia Statului Major al Aerului, mai ales pentru distanța pe care Churchill o lua - mai nou - față de crimele de război de care se făcea el, în primul rând, vinovat: toate ordinele veniseră de la Churchill, care acum cerea, pe un ton ipocrit, „revizuirea” unei tactici de bombardament urmate timp de aproape un an, cât sperase el că germanii se vor preda necondiționat”. Atât de ultragiat s-a simțit Sir Arthur Harris, șeful Statului Major al Aerului, scrie Crossman, încât i-a cerut lui Churchill să-și revizuiască memorandumul într-un document „ceva mai discret și cu cuvinte mai potrivit alese”. Dar răul fusese făcut, declară Crossman.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Mesaj Scris de Admin la data de 04.03.09 11:08

„Uraganul de foc” de la Dresda a fost cel mai mare incendiu cunoscut de Terra, vizibil de la 200 de km distanță, după cum au relatat ulterior mai mulți piloți britanici. Incendiile au izbucnit cu violență în mii de locuri și, din cauza vântului, au căpătat o întindere enormă.
Căldura imensă degajată în centrul incendiului, de coloana înaltă de foc și fum, a creat o teribilă lipsă de oxigen. Din cauza presiunii de la baza marelui incendiu și a diferențelor enorme de temperatură (în centru 600-1000 de grade Celsius, pe laterale - diferențe de 30 de grade Celsius), s-a creat ceea ce specialiștii numesc o „tornadă de foc”, care s-a pus în mișcare cu violență, măturând totul în calea ei. Dar „tornada de foc” nu reprezenta decât primul val al planului britanic.
Exact trei ore mai târziu, la ora 1.10, în noaptea de 14 februarie 1945, peste 500 de „fortărețe zburătoare”, constituite în valul al doilea, și-au împărțit obiectivele: jumătate din bombardiere au întreținut „nucleul central” al focului, în timp ce restul acționau la limita ariei de incendiere, pentru a ajuta „tornada de foc” să se extindă cât mai mult. S-a raportat ulterior că bucăți de corpuri omenești, haine, o mare cantitate de cenușă umană sau membre atârnând în ramurile copacilor- proiectate de „tornada de foc” - s-au descoperit până la 20 de kilometri de Dresda. A doua zi, americanii din „8th Air Force” au luat în primire Orașul Nou: 450 de bombardiere au făcut una cu pământul totul.
După terminarea celor trei valuri succesive de bombardamente aliate, personal medical și ajutoare de urgență au început să sosească la Dresda din întreg centrul Germaniei. Ferocitatea bombardamentului de la Dresda urmărea să provoace capitularea imediată a Germaniei și să-l impresioneze pe Stalin. Dar „tornada de foc” nu i-a îngenuncheat pe civilii germani. Nu bombele și incendiul uriaș, ci avioanele de vânătoare Mustang, care coborau aproape razant cu solul și mitraliau tot ce mișca, au avut un efect devastator asupra populației.
În acest adevărat holocaust, și-au pierdut viața - asfixiați, lichefiați, transformați în cenușă - mult mai mulți oameni decât au murit în urma exploziei nucleare de la Hiroshima ori Nagasaki. Nu este de mirare, așadar, că decenii la rând, după război, nu s-a suflat niciun cuvânt despre „apocalipsa de la Dresda”, despre „tornada de foc” din februarie 1945, care a incinerat orașul și împrejurimile, iar la Nurenberg s-a tăcut mâlc despre această crimă de război care nu poate fi, totuși, uitată.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Stalingrad inceputul sfarsitului

Mesaj Scris de Admin la data de 28.02.09 21:07

Stalingrad inceputul sfarsitului

Stalingrad, 2 februarie 1943. Mii de soldati in uniforme germane ies din gropile inghetate si din casele transformate in ruine, ridicand mainile si indreptandu-se spre cel mai apropiat ofiter sovietic, pentru a se preda.
Este proaspat-numitul feldmaresal Friederich von Paulus, care parafeaza capitularea armatei a sasea in cel mai cumplit dezastru militar suferit vreodata de germani. In fond, din acea clipa, Reichul pierduse inevitabil razboiul. Stalingradul reprezentase obiectivul numarul 1 al lui Hitler, dupa esecul suferit la portile Moscovei, in iarna anului 1941. Cucerirea „Orasului lui Stalin“, aflat pe Volga – important nod de comunicatii feroviare si fluviale –, ar fi deschis drumul armatei germane spre petrolul din Caucaz si i-ar fi consfintit definitiv stapanirea asupra Ucrainei si a bogatelor sale resurse alimentare. Nu in ultimul rand, Hitler considera ca impactul psihologic al caderii Stalingradului va contribui decisiv la slabirea moralului cetatenilor sovietici.

La 4 septembrie 1942, se declanseaza ofensiva germana, avand ca varf de lance armata a sasea, comandata de generalul Friederich von Paulus. Rezistenta sovietica sporeste in intensitate pe masura ce germanii se apropie de oras. Pentru aparatorii acestuia, retragerea este de neconceput; pe malul celalalt al Volgai, ii asteapta plutonul de executie. Pe 19 noiembrie 1942, sovieticii lanseaza, la nord si la sud de oras, contraofensiva. Frontul, slab aparat de trupe romanesti, italiene si maghiare, cedeaza, iar asediatorii devin asediati. Prins intre aparatorii Stalingradului inca necucerit si cele doua brate ale clestelui rusesc, care se inchid la 20 noiembrie, von Paulus cere disperat ajutor. Hitler il trimite sa scoata armata a sasea din incercuire pe von Manstein, cel mai capabil general al sau. Führerul face insa si greseala de a-i ordona lui von Paulus sa reziste cu orice pret. Sansa de a iesi din capcana este astfel ratata.

Temerarele eforturi ale lui von Manstein de a despresura armata a sasea se lovesc de rezistenta indarjita a sovieticilor. In Stalingrad, pe un ger de minus 25 de grade Celsius si un viscol cumplit, rusii si germanii lupta practic corp la corp pentru fiecare strada, fiecare casa, fiecare pivnita. Göring, laudarosul sef al armatei germane, ii promite Führerului 500 de tone de alimen­te si munitii parasutate pentru soldatii aflati in incercuire. Nu vor fi insa nici macar 60. La 23 ianuarie 1943, sovieticii rup gruparea germana in doua. Sfarsitul este aproape.

Von Paulus cere permisiunea sa capituleze. Raspunsul lui Hitler este tipic: generalul este ridicat la rangul de feldma­resal, dar ordinele raman neschim­bate: rezistenta pana la ultimul om. Nu va fi insa nevoie, caci Paulus capituleaza, realizand inutilitatea continuarii luptei. 22 de divizii si 330.000 de soldati, forta de soc a Wehrmachtului, se predau, pe 2 februarie. La auzul vestii, Hitler explodeaza: „Macar sa fi avut demnitatea sa se impuste.“ Batalia pentru Stalingrad se incheiase. Soarta Reichului milenar fusese definitiv pecetluita.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Mesaj Scris de Admin la data de 26.02.09 5:57

Pe 13 februaire 1945, ora 22.20, „uraganul de foc” a coborât asupra Dresdei.
Primul val - constituit de Grupul 5 Bombardiere britanic - a fost format din 250 de avioane de bombardament, care au lovit Dresda cu peste 650.000 de bombe incendiare și 3.000 de bombe cu „explozibil înalt”, transformând vechiul centru al orașului într-o mare de flăcări. Deoarece Dresda avea la acea dată 1.250.000 de locuitori, rezultă că britanicii au folosit o bombă incendiară la fiecare doi germani, o rată cu adevărat „apocaliptică”.
Trebuie precizat că bombele incendiare nu au o eficacitatea prea mare în distrugerea echipamentului militar greu sau a căilor ferate ori a podurilor. În schimb, produc maximum de pierderi de vieți omenești.
Obiectivul primului val a fost îndeplinit: după cum declara Sir Arthur „Bomber” Harris, primul bombardament a „pus orașul pe foc”.
Lipsa de apărare a Dresdei a permis bombardierelor britanice să coboare foarte jos, de unde au expediat cu maximă precizie bombele asupra unor femei, copii, bătrâni sau răniți disperați.
În „dezinformarea” piloților dinaintea bombardamentului, acestora li s-a spus că la Dresda există un „mare arsenal militar” și că în oraș sunt „două fabrici de gaze otrăvitoare”: arsenalul arsese încă din 1916, în primul război mondial; „fabricile de gaze otrăvitoare erau, în realitate, o fabrică pentru pastă de dinți și o fabrică pentru pudră de talc pentru nou-născuți.
Deși piloții britanici care executau bombardamentul zburau la mică altitudine și puteau vedea că lovesc doar în civili ori puteau vedea cu ușurință piața din centrul Dresdeiși spitalele pe care le incendiau, au executat totuși ordinelepână în cele mai mici amănunte.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Mesaj Scris de Admin la data de 25.02.09 11:24

Spre deosebire de Alexander McKee, simplu martor al evenimentelor, mărturia lui R.H.S. Crossman este, în schimb, esențială, tocmai datorită funcției deținute de acesta în perioada războiului.
Ca director al lui „Psihological Warfare against Germany” („Războiul psihologic contra Germaniei”), Crossman dirija întreaga „dezinformare”: așadar, nu numai că el cunoștea în amănunt toate evenimentele războiului, dar era inițiat și în „Scopurile ultime” ale Aliaților. În articolul citat la început, „Apocalipsă la Dresda”, Crossman scrie: „Devastarea Dresdei, în 1945, a fost una dintre crimele de război ai cărei autori ar fi trebuit să fie judecați la Nurnberg, dacă Tribunalul nu ar fi fost pervertit într-un instrument al justiției Aliaților”.
Preludiul bombardamentelor de la Dresda - scrie R.H.S. Crossman - a fost comunicatul sovietic din 12 ianuarie 1945, prin care se anunța o ofensivă a Armatei Roșii pe toate fronturile și înaintarea sovieticilor în Prusia și Silezia. Comunicatul a fost urmat pe 26 ianuarie de traversarea Oder-ului de Armata Roșie, care ajungea astfel la vreo 60 de kilometri distanță de Dresda. Churchill a devenit furios: pe 4 februarie, începea Conferința de la Ialta, iar ofensiva armată sovietică îi permitea lui Stalin ca, în timpul Conferinței, să exercite mari presiuni asupra anglo-americanilor, în timp ce aliații occidentali veneau după ofensiva umilitoare din Ardennes, de Crăciun, a germanilor aflați sub comanda generalului Karl Von Rundstedt. 25 ianuarie 1945, scrie R.H.S. Crossman, a fost ziua când s-a luat decizia bombardării Dresdei.
Ministrul Apărării al Marii Britanii, Sir Archibald Sinclair, a încredințat misiunea Comandamentului de Bombardament, de sub comanda mareșalului Aerului, Sir Arthur „Bomber” Harris, principalul responsabil pentru masacrul de la Dresda. Planul complet britanic prevedea bombardarea orașelor Leipzig, Chemnitz și Dresda - în cooperare cu aviația americană „8th Air Force” - conform celor cerute, în mod specific, de primul ministru Winston Churchill: „Raderea orașelor de pe fața pământului”, prin noua metodă de bombardament incendiar pusă la punct de britanici: „bombardamentele prin saturație”. O metodă prin care numeroasele incendii, provocate în prima fază, se uneau apoi, creând acel „uragande foc” care a lovit și Dresda. Înainte de Dresda, fusese „bombardat prin saturație” Hamburgul, provocând acolo mari pagube materiale și 40.000 de morți: trei sferturi dintre victime au decedat din cauza monoxidului de carbon degajat de incendii.
Churchill considera că, prin acest „uragan de foc”, îl va face pe Stalin ceva mai prudent la Ialta. Din nefericire, vremea i-a jucat o festă lui Churchill, scrie R.H.S. Crossman: timpul defavorabil a făcut ca bombardarea Dresdei să se desfășoare abia în 13 și 14 februarie 1945, la două zile după încheierea Conferinței de la Ialta, astfel că Stalin nu a avut de ce să fie impresionat (aliații anglo-americani au folosit totuși „strategia” mai târziu, la Conferința de la Postdam, în timpul căreia s-a desfășurat prima explozie nucleară americană la Los Alamos, dar Stalin nu a părut prea impresionat nici atunci, în mare măsură - se pare - pentru că credea că o „explozie nucleară” este doar o explozie mult mai puternică decât altele).
Planul mareșalului Aerului, SirArthur Harris, prevedea atacarea Dresdei în trei valuri aeriene succesive: două britanice, în noaptea de 13 februarie 1945, și un bombardament de zi, efectuat de americani, pe 14 februarie. Obiectivul primului val era acela de a crea „tornada de foc” în Orașul Vechi al Dresdei. Trei ore mai târziu, un covor de bombe avea să cadă peste locuitorii din Dresda, când încercau să stăvilească incendiile. Scopul celui de-al doilea val era să extindă aria aflată în flăcări. În sfârșit, a doua zi americanii aveau să atace Noul Oraș al Dresdei. Un asemenea atac prelungit, în trei valuri succesive, era un lucru unic și unic a fost și „succesul” său: între 120.000 și 150.000 de victime, dublul Hiroshimei!

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Mesaj Scris de Admin la data de 24.02.09 3:45

Alexander McKee a început să aibă dubii privind „eficacitatea militară” a bombardamentelor aliaților cu mult înaintea bombardamentului de la Dresda, din februarie 1945.
Ca militar în Armata 1 Canadiană, McKee a fost martor ocular la bombardarea orașelor franceze „prietene”, Caen și Lisieux: „obiectivele” erau civile.
„Nu sunt surprins că, în înaintarea trupelor noastre între Caen și Lisieux, mulți civili francezi ne-au întâmpinat cu focuri de armă”.
Canadianul a fost martor la distrugerea totală a orașelor Emmerich și Arnheim.
El relatează: „În Emmerich nu am văzut nicio singură clădire care să fi rămas intactă... Acest proces, făcut pe când orașul era în mâna Aliaților, noi l-am numit, cu un cuvânt înșelător, «eliberare». Dacă asta se numește «eliberare», mă întreb cum naiba mai stă piatră pe piatră”.
La Dresda, bombardamentele au urmat o hartă ciudată. Existau câteva barăci militare, dar în Orașul Nou, departe de zona vizitată de aviația Aliată.
Taberele din oraș, în schimb, erau ocupate de refugiații care fugeau din calea rușilor.
Rețeaua de stații ferate nu se afla nici ea în zona orașului vechi, obiectivul principal al bombardamentelor.
Nici șoseaua principală, aflată la vest de oraș. Pe hărțile britanice nu figura, de fapt, nicio stație de cale ferată și niciun pod din Dresda, care - distruse - ar fi împiedicat legăturile cu Frontul de Est.
În 1978, istoricii militari americani au motivat distrugerea Dresdei ca fiind o „solicitare a sovieticilor”, dar, din păcate, nu s-au găsit documente în acest sens.
După război, McKee a căutat o explicație pentru masacrul de la Dresda.
Iată concluziile sale:

1) Începând cu sfârșitul verii lui 1944, „există dovezi că Aliații au urmărit un sfârșit rapid și teribil al războiului, comițând atrocități care să sperie inamicul și să-l determine să se predea”.

2) „Comandanții bombardierelor nu erau, de fapt, interesați de niciun obiectiv militar sau economic (...) Ceea ce căutau ei era o arie cât mai largă, pe care să o bombardeze cu ușurință și să o incendieze (...) Atracția Dresdei pentru «Comandamentul de Bombardament» a fost centrul vechi al orașului, pentru că acesta putea fi incendiat foarte ușor și arde magnific: și exact asta au făcut”.

3) În momentul bombardamentelor din 13/14 februarie 1945, locuitorii Dresdei erau mai ales femei și copii, refugiați din Est. Exista și un număr de prizonieri aliați. Foarte puțini bărbați de vârstă militară se găseau în împrejurimi. McKee îi citează pe istoricii oficiali ai Comandamentului de Bombardament - Sir Charles Webster și Dr. Noble Frankland -, care recunosc că „din nefericire, refugiații civili, înghețați și înfometați, au fost primul obiectiv al atacului aerian”.

4) Dresda era un oraș lipsit de apărare. Avioanele Luftwaffe zăceau la sol fără combustibil. Cu excepția câtorva tunuri ușoare, toată antiaeriana orașului fusese deplasată în alte locuri, mai expuse. McKee notează declarația unui britanic, participant direct la raid: „Adevărata noastră problemă a fost să nu fim loviți de bombele lansate de alte avioane Lancaster care zburau deasupra noastră”.

5) Obiective militare nu au existat și nici nu fuseseră măcar menționate pe lista oficială a țintelor. Printre obiectivele neglijate se număra podul de cale ferată de pe Elba. Nici rețeaua de căi ferate nu fusese precizată ca țintă oficială.

6) În decursul raidului aliat din 14 februarie, bombardierele americane au lovit direct civili. „Printre cei care au pierdut totul într-o singură noapte s-a instaurat o panică de nedescris. Femei și copii au căzut sub bombe. A fost un asasinat în masă”. Americanii au atacat până și animalele de la Grădina Zoologică din Dresda.

7) McKee conchide că „Dresda a fost bombardată din rațiuni politice, nu militare, dar, din nou, fără efect. Exista mizerie, dar aceasta nu afecta războiul”.

S-a avansat și teoria că bombardarea-masacru a Dresdei s-a făcut doar pentru a-l intimida pe Stalin, la Ialta, cu forța aliaților anglo-americani.
Dacă aceasta a fost intenția, în mod sigur, ea a eșuat: Stalin a rămas inflexibil la Ialta.
După opinia lui Alexander McKee, bombardarea Dresdei din februarie 1945 de către Aliația fost un „atac terorist contra civililor”, ordonat de Winston Churchill.
Sintagma „pagube colaterale”, se vede treaba, nu fusese încă inventată.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Crime de război: Dresda 1945 (I). Apocalipsă la Dresda

Mesaj Scris de Admin la data de 21.02.09 8:20

Crime de război: Dresda 1945 (I). Apocalipsă la Dresda
http://www.atac-online.ro/20-02-2009/Crime-de-razboi-Dresda-1945-I-Apocalipsa-la-Dresda.html
Recentele manifestații din Germania, care comemorau genocidul de la Dresda, de la sfârșitul războiului, au readus în memorie unul dintre cele mai groaznice masacre ale civililor din al Doilea Război Mondial.
Ocultat total din 1945 până în ziua de azi. Distrugerea Dresdei, în 1945, prin bombardamente aliate devastatoare - orientate împotriva civililor - rămâne unul dintre cele mai controversate episoade ale celui de-al Doilea Război Mondial. În februarie 1945, războiul era aproape de sfârșit, Germania părăsită de aliații ei, iar Dresda lipsită de orice relevanță militară sau industrială. De secole, era un cunoscut centru cultural și turistic, orașul muzeelor și al teatrelor, al stadioanelor, al vechilor biserici și catedrale, al porțelanurilor, al artiștilor și meșteșugarilor, al actorilor și dansatorilor, al turiștilor, comercianților și hotelurilor. Datorită faptului că nu avea nicio semnificație militară sau industrială, orașul ajunsese să fie populat, în februarie 1945, mai ales de femei, bătrâni copii și răniți.
În același timp, aici veneau valuri de refugiați civili scăpați de ocupația Armatei Roșii și a autorității sale. În oraș și în afara lui, mai existau și 25.000 de prizonieri aliați. Mai presus de toate, însă, Dresda era în 1945 un oraș lipsit de apărare: cele câteva baterii antiaeriene fuseseră deplasate în alte zone ale Germaniei. Pentru toate aceste motive, la Dresda, domnea în 1945 impresia că orașul va scăpa de bombardamentele aliate devastatoare din alte părți ale Germaniei, bombardamente care se întețiseră mai ales din vara lui 1944. Cu toate acestea, în noaptea de 13 și în dimineața de 14 februarie 1945 (ziua de Sf. Valentin), orașul Dresda a fost lovit de trei valuri succesive de bombardamente, cu bombe incendiare ale aliaților anglo-americani, dirijate exclusiv împotriva populației civile, care au transformat orașul într-o ruină și care au produs mai multe victime și pagube materiale decât bomba nucleară de la Hiroshima!
Din 28.410 de imobile - cât avea Dresda înaintea bombardamentelor aliate din 1945 - au fost distruse 24.866. Dacă la Hiroshma au murit 71.879 de oameni în urma exploziei nucleare, la Dresda, cifra morților este cu mult mai înfricoșătoare: se estimează că între 120.000 și 150.000 de civili germani și-au pierdut viața în circa 12 ore de bombardamente intense. Din nefericire, Tribunalul de la Nurnberg - care a judecat crimele de război ale celui de-al Treilea Reich - nu a fost conceput să judece și crimele de război ale URSS (Katyn, Starobielsk etc.) sau ale anglo-americanilor, dintre care bombardamentele de la Dresda împotriva civililor germani. Multă vreme, în jurul masacrului de la Dresda, din februarie 1945, s-a așternut tăcerea. În anii -80--90, martori ai evenimentelor au rupt tăcerea și au mărturisit adevărul.
Este cazul britanicului R.H.S. Crossman, directorul lui „Psichological Warefare Against Germany” („Război psihologic contra Germaniei”), care, în articolul „Apocalypse at Dresda: The long supressed story of the worst massacre in the history of the world” („Apocalipsă la Dresda: Îndelung înnăbușita poveste a celui mai crud masacru din istoria lumii”), din „Esquire Magazine”, are marea calitate de a cunoaște, în amănunt, rațiunile politice care au stat la baza masacrului; și al militarului canadian Alexander McKee, care a scris o carte consacrată evenimentului: „Dresda 1945: The Devil Tinderbox” („Dresda 1945: Butoiul cu pulbere al diavolului”), carte apărută la New York, E.P. Dutton Inc, 1984. Cei doi autori reconstituie - din perspective diferite, dar complementare - ceea ce chiar Crossman nu se sfiește să numească „cel mai cenzurat și mai crud masacru al istoriei lumii”.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Titanicul lui Hitler, cea mai mare catastrofă maritimă

Mesaj Scris de Admin la data de 11.02.09 18:07

,,Titanicul” lui Hitler, cea mai mare catastrofă maritimă National Geographic difuzează azi, la ora 22.00, reconstituirea celui mai mare dezastru maritim. Scufundarea navei ,,Wilhelm Gustloff” continuă și astăzi să nască controverse. A fost moartea celor peste 9.000 de oameni de pe vas un dezastru civil sau pierdere de război?
National Geographic transmite în această seară „Nava lui Hitler”, un documentar despre cea mai mare tragedie maritimă din istorie, un dezastru în care au murit 9.400 de oameni, de șase ori mai mulți decât în urma scufundării vasului
Titanic.

Documentarul examinează evenimentele care au dus la scufundarea vasului și aduce probe care ar putea duce la lămurirea misterelor și a controverselor legate de caracterul, militar sau civil, al acestui dezastru.

Mărturii ale supraviețuitorilor, fotografii și filme de arhivă compun acest portret detaliat și sensibilizator al catastrofei.

Marea, singura salvare

Cu doar câteva săptămâni înaintea terminării celui de-al Doilea Război Mondial, mii de refugiați și soldați germani încercau cu disperare să-și găsească salvarea din calea armatei sovietice. Cu toate rutele tereste blocate, singura salvare se dovedea a fi Marea Baltică.

Pe 30 ianuarie 1945, la o temperatură de minus 20 de grade, peste 10.000 de oameni, majoritarea civili, au urcat la bordul vasului „Wilhelm Gustloff”, depășind de cinci ori capacitatea navei.

Peste 5.000 dintre ei erau copii. La puțin timp după plecarea vasului din portul polonez Gdynia, vasul a fost reperat de submarinul sovietic S13, condus de căpitanul Alexander Marinesko.

Nava „Wilhelm Gustloff” a fost atacată cu trei torpile, care au atins și motorul vasului. În mai puțin de 45 de minute, „Titanicul” lui Hitler a fost scufundat. Mulți dintre refugiați au murit chiar la bordul vasului, în momentul torpilării sau în timpul scufundării. O parte a echipamentului de salvare a fost pierdut din cauza haosului creat.

Mărturii șocante

Mare parte a copiilor morți au fost victimele vestelor de salvare, care erau concepute pentru susținerea corpului unui adult.
„Erau capete de adulți care pluteau în jurul meu, alături de care erau mii de picioare de copii ridicate în aer.

Capetele lor erau sub apă, erau înecați”, mărturisește în ziarul „The Independent” Heinz Schön, supraviețuitor al catastrofei și unul dintre cei mai prolifici autori și istorici ai acestui caz.

Marinesko, ,,eroul” român

Comandantul submarinului sovietic care a ordonat torpilarea vasul ,,Wilhelm Gustloff” era fiul unui marinar român și al unei ucrainence.

El a fost considerat cel mai de succes comandant de submarine din Armata Roșie, după ce a reușit să scufunde un al doilea vas german după atacarea vasul ,,Wilhelm Gustloff”.

Considerat un personaj controversat, el a fost retrogradat datorită problemelor cu alcoolul și indisciplinei

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Hitler a condamnat Leningradul la infometare

Mesaj Scris de Admin la data de 30.01.09 15:38

Hitler a condamnat Leningradul la infometare
Hitler nu a dorit sa cucereasca orasul Leningrad, ci l-a condamnat la infometare, asediul metropolei de 3,5 milioane de locuitori durind aproape 900 de zile si soldindu-se cu doua milioane de morti si alte mii de oameni transformati in canibali, scrie Der Spiegel. La patru saptamini dupa invadarea URSS, Wehrmachtul a ajuns la portile vechiului oras Sankt Petersburg (din 1924 cunoscut ca Leningrad), grupul de armate Nord, format dintr-o jumatate de milion de soldati si dotat cu cea mai moderna tehnica, incercuind complet orasul la inceputul lui septembrie 1941. Hitler, insa, a ordonat armatei sa opreasca inaintarea in oras, el nedorind sa cucereasca acest simbol al Rusiei, ci sa-l stranguleze printr-o blocada, in timp ce artileria si Luftwaffe (armata aerului) urmau sa-l faca una cu pamintul. Condamnarea la moarte a orasului a fost una fara precedent in istorie, pentru 3,5 milioane de oameni incepind "o noapte fara sfirsit", asa cum se exprima autorul american Harrison Salisbury, in cronica sa despre asediul Leningradului.
A domnit infernul Dupa terminarea asediului, pe 27 ianuarie 1944, la exact 871 de zile de la inceperea sa, circa 1,1 milioane de locuitori murisera de inanitie, inghetati sau sub ploaia de bombe, in timp ce un alt milion de soldati ai Armatei Rosii si-a pierdut viata aparind orasul. Timp de doi ani si jumatate, pe Neva (riul care traverseaza St. Petersburg) a domnit infernul, o tragedie pe care niciun alt oras nu a mai suferit-o in acest fel. Catastrofa prin infometare pusa la cale strategic de asediatori a fost accentuata prin erorile si neglijentele aparatorilor. Rusii nu s-au gindit la un asediu de lunga durata si au decretat masuri extreme in eventualitatea unui asalt, care urma sa fie oprit prin aruncarea in aer a caselor, minarea totala a orasului si ridicarea poporului infometat pina la ultimul om. Tactica nu a avut succes, iar agresorii, in persoana ministrului propagandei, Dr. Joseph Goebbels, au folosit chiar aceste declaratii belicoase ale sovieticilor drept alibi pentru soarta pe care urma sa o aiba orasul. Erorile propriei conduceri au facut sa sufere si aprovizionarea orasului. Secretarul de partid responsabil pentru Leningrad, Alexei Jdanov, se lauda ca aprovizionarea orasului functioneaza bine si a refuzat inclusiv livrarile suplimentare anuntate de Moscova. Conform partidului, in depozite se aflau rezerve de alimente pentru o luna, desi un raport secret de control indica in realitate o situatie dezastruoasa: unt mucegait, umezeala in locurile de depozitare a fructelor uscate, orez invadat de acarieni si saci de biscuiti rosi de sobolani, raportul conchizind ca "rezervele sint pe cale de degradare".
Alimentele au devenit raritate si s-au inmultit cazurile de canibalism Primele bombardamente au dat dreptate pesimistilor. Depozitul Badaev, cel mai important de la fata locului, s-a mistuit in flacari inca de la inceput. Alimentele au devenit raritate, iar in curind au cazut victime si alimentarea cu curent electric, apa, precum si transporturile. Apoi a venit iarna, mai devreme ca de obicei, deja in noiembrie temperaturile scazind la 20 de grade sub zero. In acest moment s-a declansat catastrofa. Ratiile de piine erau aproape de zero, iar oamenii s-au apucat sa manince animalele de casa, sobolanii si celuloza. La temperaturi de minus 40 de grade, oamenii istoviti se inghesuiau in spatele ferestrelor ramase fara geamuri, in timp ce foamea si delirul suprimau toate inhibitiile. Pentru alimente se ducea o adevarata lupta, cei infometati furind muribunzilor bonurile de masa, in timp ce in plina strada se ucidea pentru supravietuire. Administratia a recurs la duritate pentru a stopa fenomenul, zilnic fiind anuntate in ziarul "Leningradskaia Pravda" ("Adevarul de Leningrad") executii de criminali, hoti si comercianti la negru. Masurile au avut totusi putin efect, in oras inmultindu-se inclusiv cazurile de canibalism. Dintre cele 2.000 de persoane suspectate de a fi consumat carne de om au fost executate 500. In unele zile se inregistrau chiar si 6.000 de persoane moarte prin inghetare, oamenii prabusindu-se pur si simplu pe unde se aflau, pe strada, pe coridoarele spitalelor sau in curti. Secatuita de puteri, autoarea Vera Ketlinskaia scria la romanul ei, intitulat "Asediul", in timp ce mama ei zacea ingheaata in camera alaturata. Mortii, tiriti pe strada pe miile de sanii de copii se adunau gramada in cimitire, unde genistii aruncau in aer tone de pamint, creind gropi comune uriase. Intre timp, orasul se chinuia sa supravietuiasca si sa mentina restul de normalitate.
Teatrul si orchestra functionau Fabricile de armament lucrau in continuare, fiind construite chiar tancuri, trimise de pe banda rulanta direct pe linia de asediu, radio Leningrad emitea programe zilnice, iar teatrul si orchestra functionau si ele. Compozitorul Dimitri Sostakovici a inceput sa compuna "Simfonia Leningrad" in orasul asediat, premiera avind loc in iulie 1942, in fata unui public secatuit de puteri. Se spunea ca dirijorul Karl Eliasberg, care tocmai fusese dus la spital pe jumatate mort de foame, a cerut sa fie transportat pe o sanie de copii, la proba orchestrei sale sau ca renumita poeta Ana Ahmatova fusese vazuta cu masca pe cap cosind saci cu nisip. Erau stiri de care orasul descurajat avea nevoie, progresele vizibile ridicind starea de spirit, ca de exemplu atunci cind, dupa un bombardament, tramvaiele circulau iar, oamenii aplaudind si mingiindu-le de bucurie. Astfel de stiri erau de bun augur si pentru organele de propaganda si securitate, care aveau de lucru mai mult decit isi doreau cu vocile critice la adresa situatiei, recurgind la confiscarea de aparate de radio, inchiderea telefoanelor si pedepsirea colportorilor de zvonuri. Grija administratiei pentru mentinerea treaza a spiritului de rezistenta al leningradenilor era justificata. Cenzura militara, care citea toate scrisorile si retinea una din cinci, intilnea in scrisori, in loc de patos combativ, disperare si furie la adresa autoritatilor. "Ne-am transformat intr-o hoarda de bestii", se spunea intr-o scrisoare, in timp ce un altul se plingea ca strazile sint "alei ale mortii", unii pledind chiar pentru "revolte ale foamei" si "revolta populara" sau afirmind "pierderea increderii in puterea sovietica".
Marea interna Intr-o scrisoare redactata de o gospodina pe nume Kornetova se spunea: "Conducatorii nostri au dus poporul intr-acolo incit oamenii isi omoara si-si maninca copiii, iar noi prostii stam si tacem". Suferinta era indulcita intrucitva de faptul ca asediul nu izolase orasul chiar complet. Germanii incercasera in zadar sa taie legaturile Leningradului si dinspre est, cu ajutorul aliatilor finlandezi, care insa au ezitat sa o faca, asa ca orasul a dispus continuu de un acces catre lacul Ladoga, aflat la 60 de kilometri distanta. Prin aceasta mare interna, de 35 de ori mai mare decit lacul Konstanz (Bodensee - lac la granita dintre Germania, Elvetia si Austria, n. red.), rusii organizasera linii de aprovizionare, chiar si in primele luni mai grele ale asediului. Ambarcatiunile de transport au adus in oras 25.000 de tone de cereale si carne, pina cind in noiembrie s-a produs inghetul. Dupa ce stratul de gheata a atins circa douazeci de centimetri grosime, transportul a fost continuat cu camioane, pe zi fiind aduse circa 2.500 de tone de provizii peste pista de gheata, denumita oficial "autostrada militara numarul 110", slab aparata contra bombardierelor germane de citeva avioane de vinatoare si de baterii antiaeriene montate pe gheata. Camioanele au continuat sa ruleze pe gheata chiar si cind aceasta a inceput sa se topeasca, zeci dintre ele prabusindu-se in adincuri. Pe aceasta cale s-a reusit insa evacuarea unui milion de oameni din oras, motiv pentru care leningradenii au botezat drumul "strada vietii". La sfirsitul lui ianuarie 1944, cind ofensiva Armatei Rosii a pus capat complet asediului, in Leningrad mai traiau 560.000 de persoane.


Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Peste 1.800 de germani, descoperiti intr-o groapa comuna din

Mesaj Scris de Admin la data de 17.01.09 14:24

Peste 1.800 de germani, descoperiti intr-o groapa comuna din Polonia


O groapa comuna unde au fost îngropati circa 1.800 de germani a fost descoperita întâmplator într-un oras din Polonia, a anuntat arheologul Zbigniew Sawicki. Victimele au fost aruncate în groapa comuna din orasul Malbork, fost Marienburg, în primavara anului 1945, când acesta a fost ocupat de Armata Rosie. “Pâna acum, 1.800 de cadavre au fost deshumate”, explica Sawicki. “Persoane de toate vârstele. Toti au fost îngropati dezbracati. Circa 30 dintre acestia au urme de gloante în cranii”, a adaugat arheologul. “În rest, nimic. Nici un obiect, nici o bucata de metal, nici ochelari, inele, nici macar proteze dentare. Nimic care ne-ar putea ajuta sa identificam victimele”, a precizat el. Potrivit ipotezelor arheologilor, multe dintre persoanele respective au murit de frig, de foame sau din cauza bolilor, în timp ce altele ar fi fost omorâte în luptele dintre Armata Rosie si Wehrmacht în acest oras din fosta Prusie de Est. Groapa “dateaza probabil din perioada în care majoritatea germanilor parasisera deja orasul, trecut sub control sovietic”, considera el.Citeste toata stirea

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Mesaj Scris de Admin la data de 11.01.09 18:44

Armistitiul
(...) Lunile Ianuarie, Februarie si Martie 1944 au fost timpul de febrila actiune, atat pe plan intern, cat si extern, coalitia anglo-ruso-americana a acordat din nou timpul necesar pentru ca Romania sa paseasca la realizari concrete de ordin intern si extern. Cu toate sfortarile facute in aceste trei luni de cei patru lideri ai opozitiei, de a caror buna-credinta nu se indoiau cei cu care se trata la Cairo, totusi necesitatile de ordin militar au determinat si impus sa i se faca cunoscute poporului roman adevaratele greutati si suferinte ale razboiului, iar guvernului si cercurilor antonesciene ca marele lor aliat si garant este in plina prabusire.
Ziua de 4 Aprilie 1944 si cele ce au urmat dupa ea au aratat mai mult decat evident tuturor nebunia angajarii si persistarii ramanerii in razboi a Romaniei. Ion Antonescu si cercurile sale credeau si sperau in himere, obsesia realizarii bombei atomice de catre germani le intunecase complet judecata si, cu toate ca in scurtele momente de ratiune recunosteau momentan greseala si se angajau la remedierea ei, nu isi respectau propria lor hotarare, intre vorba si fapta era un abis.
Stiu ca intre 4 Aprilie si 23 August 1944 actiunile si eforturile celor patru lideri ai opozitiei atat pe plan extern, cat mai ales pe plan intern nu au incetat nici o clipa. Au gandit si folosit cele mai felurite metode, atat separat, cat si in comun, spre a ajunge si determina cat mai devreme iesirea Romaniei din razboi. Fata de ruso-anglo-americani au fost de totala buna-credinta si loialitate si in tot timpul au dovedit acestora ca tot ce le statea in putinta in acele timpuri s-au straduit cu toate riscurile si urmarile lor a le satisface. In mod continuu au aratat si personal lui Ion Antonescu, cat si cercurilor sale ca actiunea si scopul urmarite de ei si gruparile lor politice este dictat numai de interesele superioare ale tarii si ca sunt orisicand gata a-i sprijini in hotararea si realizarea iesirii noastre din razboi, lasandu-le intreaga glorie a acestei actiuni, beneficiind de toata recunostinta tarii. Mai mult, sunt gata a oferi garantia respectarii angajamentelor ce isi vor lua fata de ruso-anglo-americani, in momentul cand s-au hotarat si au semnat armistitiul.
Pentru a evidentia in mod concret greutatile, atmosfera si conditiunile in care au fost obligati a lucra cei patru exponenti ai partidelor grupate in blocul partidelor democrate, voi relata unul dintre ultimele evenimente principale care au dus si impus modul de realizare a actului de la 23 August 1944.
La inceputul lunii August 1944 aterizeaza pe aeropotul Baneasa o cursa speciala venind de la Istanbul din care coboara colonelul Traian Teodorescu, atasatul militar al Romaniei in Turcia. Direct de la aeroport acesta se deplaseaza la Ministerul de Externe, unde este imediat primit in audienta de Mihai Antonescu. Dupa ce ofiterul arata ministrului de Externe urgenta si importanta misiune ce o are, Mihai Antonescu avizeaza pe maresal, cerandu-i si obtinand de la acesta primirea imediata in audienta a trimisului special al Ambasadei romane din Ankara.
Inainte de a se desparti, Mihai Antonescu ii face col. Teodorescu exprese si insistente recomandari ca in prezentarea pe care o va face maresalului sa puna toata capacitatea de cunostinte si argumentare, pentru a-i determina lui Ion Antonescu hotararea definitiva de a incheia imediat armistitiul, inainte de a incepe ofensiva armatei sovietice, care urmeaza a se declansa la 15 August 1944.
Atasatul militar in Turcia, col. Traian Teodorescu, era trimis de ambasadorul Romaniei, Creteanu sAlexandru Cretzianut, care datorita relatiilor si increderii de care se bucura in cercurile diplomatice neutre aflase ca rusii sunt pe punctul de a-si termina regruparea si concentrarea fortelor in vederea reluarii ofensivei pe ziua de 15 August 1944, fiind consiliat a informa guvernul roman pentru a grabi incheierea armistitiului, Romania avand sanse de conditiuni mai satisfacatoare inainte de reluarea operatiunilor militare ofensive.
Informatia era extrem de pretioasa si impunea o actiune imediata, fapt ce a determinat trimiterea cu o cursa aeriana speciala a atasatului militar roman la Bucuresti.
Audienta la Ion Antonescu a durat cateva ore, timp in care col. Teodorescu, pe baza documentarii atat pe plan politic, cat si pe plan militar cu care fusese inzestrat de ambasadorul Creteanu, a cautat a determina si convinge pe maresal ca nemtii au pierdut razboiul, chiar si in ipoteza cea mai fericita si de ultima ora, realizarea bombei atomice, totusi adversarii nu vor ceda, iar tehnica americana isi va doza si accelera eforturile pentru a realiza bomba atomica, pe care nu sunt departe a o infaptui si folosi, astfel ca la actiunea germana anglo-ruso-americanii dispun de resurse militare, tehnice si economice spre a deslantui si impune o reactiune care va infrange actiunea si rezistenta germana.
Singurul lucru pentru ca Romania sa se salveze de la un dezastru este incheierea imediata a armistitiului, inainte de 15 August 1944.
Ion Antonescu a ascultat expunerea col. Teodorescu, a discutat si cerut explicatii si amanunte complementare, lucru ce a necesitat timp, apoi a raspuns: da, razboiul este pierdut, trebuie incheiat armistitiul fara intarziere. Mergi si comunica si MS Regelui cele ce mi-ai spus mie, iar maine ma voi prezenta in audienta la MS spre a-i comunica hotararea mea.
Col. Teodorescu, dupa audienta, a trecut pe la Mihai Antonescu, pe care l-a pus la curent cu cele petrecute la Ion Antonescu, apoi a plecat la palatul regal. In dupa-amiaza zilei a fost primit de Rege, intr-o lunga audienta, informandu-l complet; la terminarea audientei, a primit recomandarea de a merge si informa si pe Maniu, lucru ce l-a facut, iar acesta la randul sau a pus la curent pe ceilalti trei lideri politici.
Ion Atonescu a doua zi a fost primit in audienta de Rege si, dupa ce au discutat indelung, a comunicat ca a ordonat generalului Steflea, seful de Stat Major al Marelui cartier general, sa vina la Bucuresti impreuna cu generalii comandanti de armata, spre a examina impreuna situatia frontului si a aviza la masurile de ordin militar ce urmeaza a recurge in momentul cand armistitiul se va incheia. Totodata, va examina cu Mihai Antonescu problemele de ordin politic ce urmeaza a fi intreprinse si fixarea delegatilor imputerniciti a incheia si semna armistitiul, precum si deplasarea acestora. Modul cum au decurs discutiunile si atitudinea nehotarata a lui Ion Antonescu au impus lui Mihai o stare de suspiciune si l-au determinat a trece la o actiune de lamurire deschisa a generalilor comandanti, dupa care sa urmeze a cere acestora sa-si spuna parerea lor in mod deschis si cinstit, precum si solutiile la care ei avizeaza.
Odata luata aceasta hotarare, Regele Mihai a trecut la punerea ei in practica, reusind astfel a-i capacita pe generalii comandanti sa sprijine in mod colectiv punerea in aplicare a hotararilor de incheiere a armistitiului, cu sau fara contributia lui Ion Antonescu.
Informati, cei patru lideri s-au asociat si l-au asigurat pe Mihai de intreg sprijinul lor, atat pe plan intern, cat si pe plan extern.
In acest timp, in care fiecare zi ce trecea era o pierdere irecuperabila si cu trecerea zilelor se apropia de 15 August 1944, Iuliu Maniu sondeaza cercurile politice turcesti care in tot timpul au marcat o intelegere deosebita a pozitiei grele a Romaniei - exemplu evident era informarea ambasadorului Creteanu -, astfel ca, bazat pe aceste consideratiuni, Maniu intreprinde aceasta actiune. Rezultatul este mai mult decat satisfacator; in cazul cand Romania iese imediat din alianta cu Germania, fapt ce ar determina un atac al nemtilor contra Romaniei, determinand astfel angajarea in razboi alaturi de anglo-ruso-americani, Turcia paraseste neutralitatea si sprijina atat politic, cat si militar actiunea Romaniei; acest raspuns a fost comunicat Regelui si celor trei lideri.
Ion Antonescu a inceput sa fie presat cu asiduitate, dar zadarnic; se indoia de veridicitatea informatiilor venite din Turcia, astfel ca ofensiva sovietica a cazut implacabila. In fata crudei realitati se stabileste un consens comun si unanim; cel mai tarziu pana la 26 August 1944, armistitiul trebuie incheiat, semnat si pus in aplicare. Regele Mihai si cei patru lideri politici, reprezentanti ai blocului partidelor democratice, hotarasc ca pana la data mai sus aratata, fie cu colaborarea lui Ion Antonescu, fie fara aceasta, Romania sa iasa din razboi, incheind armistitiul, in care scop Regele va intreprinde ultimele actiuni de capacitare a lui Ion Antonescu si, in functie de reactiunea si comportarea acestuia, sa avizeze la masurile impuse de imprejurari.
Ion Antonescu, in fata desfasurarii evenimentelor politico-militare si presiunii exercitate de Rege, fata de care isi luase angajamente pe care nu le onorase, ultimul dadea asigurari ca totul este gata si delegatii cu imputernicirile corespunzatoare vor pleca cel mai tarziu la 22 August 1944, lucru ce nu s-a petrecut.
Informat ca la Baneasa se fac pregatiri in vederea deplasarii pe calea aerului pe front a maresalului si ca nici un delegat nu a parasit tara, Regele, in dimineata zilei de 23 August 1944, cheama pe Ion Antonescu la palat pentru o importanta convorbire. Spre a inlatura orice suspiciune si a-l determina sa vina imediat, chemarea este facuta telefonic personal de Mihai, lui Ion Antonescu.
Maresalul, care, inainte de plecarea pe front, ii adunase in consiliu pe toti ministrii spre a le da instructiuni si dispozitii, ii lasa in consiliu, spunandu-le sa-l astepte, spre a continua dupa intrerupere, care nu va dura mult, fiind chemat urgent de Rege pentru comunicari importante.
Ajuns la palat, imediat este primit de Rege; primul lucru de care este intrebat Antonescu a fost daca delegatii au plecat si, daca nu, ce a determinat ramanerea lor pe loc si cand urmeaza a se realiza aceasta plecare.
Raspunsul lui Antonescu a fost: este numai o intarziere, dar vor pleca in cursul zilei de 23 August 1944, pe calea aerului.
Mihai, privindu-l pe Antonescu, a ripostat: probabil vor calatori cu acelasi avion cu care urmeaza a va deplasa Dv. azi pe front, cu toate ca am stabilit impreuna ca prezenta Dv. in Capitala este mult mai necesara decat pe front, date fiind masurile ce urmeaza a fi puse in practica, din momentul intrarii in vigoare a armistitiului la care ati consimtit si v-ati angajat sa-l incheiati.
Surprins si vazand ca Regele este perfect informat, incearca intai a scapa, perorand o argumentatie lipsita de orice valoare, dar Mihai il intrerupe si, ferm si raspicat, il intreaba: "Maresal Antonescu, sunteti hotarat si convins ca trebuie incheiat armistitiul? Va avertizez ca este pentru ultima oara cand va mai pun aceasta intrebare la care astept imediat raspunsul".
Atitudinea Regelui a facut o puternica impresie asupra lui Antonescu, facandu-l a-si pierde siguranta si stapanirea de sine; astfel ca in primul moment incerca o ocolire, spunand: sunt convins si hotarat a incheia armistitiul, dar consideratiuni de onoare imi impun ca, inainte de a face acest act, trebuie sa avizez si consult pe Hitler, aliatul de azi al Romaniei, pe care nu-l pot parasi inainte de a-l anunta. Ion Antonescu, de data aceasta, era sincer. A scontat ca aceasta sinceritate brutala, fruct al ambitiei si mandriei care i-a intunecat judecata, va impresiona pe copilul, marioneta regala, facandu-l sa dea inapoi. Sigur si plin de el, de data aceasta se inselase amarnic.
Riposta Regelui a fost prompta: cred ca ceea ce ai spus nu este rezultatul unei gandiri serioase si a glumi cand soarta tarii este in joc dovedeste totala inconstienta, in cel mai bun caz, si tradare, in cel mai rau. A-l aviza si consulta pe Hitler este egal cu distrugerea tarii si a conducatorilor politici constienti, in cap cu mine, astfel ca ma pui in situatia de a te impiedica a face acest lucru, facandu-te inofensiv, dispunand arestarea. La chemarea Regelui a intrat generalul Sanatescu, care, pasind spre Antonescu, i-a spus: "in numele MS Regelui, esti arestat". In acel moment, Regele a parasit incaperea, iar Ion Antonescu, in culmea furiei, a inceput a debita amenintari si insulte generalului Sanatescu; totodata insa au intrat imediat ofiteri din garda palatului, care l-au dus pe Ion Antonescu intr-o camera din palat, unde a fost retinut. (...)

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Mesaj Scris de Admin la data de 11.01.09 18:43

Deriva
(...) In toamna anului 1943, tratativele de la Stockholm mergeau foarte greu; din desfasurarea lor Ion Antonescu a tras concluzia ca nu se bucura si nici nu se va bucura de increderea celor cu care trata. Fata de aceasta situatie, se hotaraste a avea o intalnire cu Maniu, cu care din August 1940 nu mai avusese nici un fel de raporturi personale. Mihai Antonescu primeste dispozitiuni sa aranjezae aceasta intalnire intre el si Maniu; comunicarea lui Mihai Antonescu l-a surprins pe Maniu, mai ales ca desfasurarea operatiunilor militare era favorabila armatei sovietice, astfel ca ele influentau in mod direct proportional tratativele de la Cairo. Bazele conditiunilor initiale erau in continua schimbare in defavoarea Romaniei, astfel ca a socotit ca peste consideratiuni de ordin personal, pentru interese superioare de stat, trebuia sa raspunda la invitatia facuta de Ion Antonescu. In a doua jumatate a lunii August 1943, intr-o locuinta particulara din Capitala, a avut loc intalnirea intre cei doi. Dupa aproape doua luni a avut loc, in aceleasi conditii si tot la initiativa si invitatia lui Ion Antonescu, a doua intalnire, la o luna dupa aceasta a urmat in acelasi mod a treia intalnire, dupa care orice raporturi intre cei doi au fost total intrerupte. Iuliu Maniu a pastrat o discretie absoluta asupra acestor intalniri si asupra problemelor dezbatute in cursul lor. Dupa terminarea bataliei de la Uman si ajungerea trupelor sovietice in fata Iasilor, fapt ce a determinat o criza de nervi, urmata de o stare de depresivitate a lui Ion Antonescu, lucru ce a produs ingrijorare in cercul apropiat acestuia, starea aceasta a facut pe Mihai Antonescu sa incerce sa determine pe Ion Antonescu la o hotarare definitiva si imediata de iesire a Romaniei din razboi. In acest sens el a avizat si cercurile opozitiei, iar Maniu a dat asigurari ca nu numai ca nu vor face greutati, dar vor sprijini cu toata taria hotararea luata de Ion Antonescu, in momentul cand ea va fi pusa in practica.
Reteaua de informatii germana veghea si astfel Ion Antonescu este urgent invitat de Hitler. Deplasarea se produce pe calea aerului imediat dupa Craciunul 1943; la aterizare pe aeroportul Tempelhoff, Antonescu este intampinat de Hitler care, in fata suitelor ce ii insoteau, au inceput a se certa si acuza reciproc de tradare; cauza erau tratativele de la Stockholm. Hitler invinuia pe Antonescu ca a inceput si duce tratative de iesire din razboi, fara a-l preveni si consulta, iar Ion Antonescu i-a raspuns ca el a facut acest lucru deoarece Hitler a inceput si duce tratative cu mult inainte, fara a face cunoscut acest lucru aliatilor sai, astfel ca primul tradator este el, iar tratativele pe care le duce sunt o urmare fireasca a tradarii Germaniei. Firi impulsive, amandoi nu s-au putut stapani pana cand vor fi in doi si au izbucnit in fata tuturor; numai datorita interventiei maresalului Keitel a fost intrerupta discutia in public, dar ea a continuat a fi dezbatuta intre cei doi parteneri. Dupa intrevederile care au durat doua zile, timp in care Antonescu si insotitorii sai au fost dusi sa viziteze pentru prima oara instalatiile in care se lucra la realizarea bombei atomice si in care patrundeau numai elementele germane riguros verificate, Ion Antonescu, care inainte de Craciunul 1943 era in stare disperata, spunand "totul este sfarsit, am fost inselat de nemti" etc., la inapoiere era total schimbat, din nou plin de el, cauta sa-i intimideze prin atitudinea sa pe cei care vedeau si isi dadeau seama de realitate. Hitler ii daduse in dar un automobil blindat de ultimul tip, spre a-si feri prietenul de orice surpriza, iar Ion Antonescu, drept multumita, prin reteaua sa oculta, facea cunoscut liderilor politici din opozitie ca, daca nu se potolesc si cumintesc, ii aresteaza pe toti, in cap cu Regele Mihai, dandu-i pe mana nemtilor.
Sunt nevoit a arata ca un numar redus de oameni politici mai ramasesera consecventi pe linia de gandire politica initiala si intelegeau sa activeze in consecinta. Cei mai multi care fusesera infectati de boala cameleonismului politic, dezorientati, timorati, lipsiti de orizont, foiau peste tot, oferindu-se si alaturandu-se la cei care le dadeau mai mult. Aceasta atmosfera deprimanta era dezgustatoare; ea insa a contribuit sa insele vigilenta germana si a lui Ion Antonescu si a facut posibila actiunea ce a avut corolar actul din ziua de 23 August 1944.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Mesaj Scris de Admin la data de 11.01.09 18:42

Tratativele
(...) Esecul total al operatiunilor militare de la sfarsitul anului 1942, cand initiativa operatiunilor trece definitiv in mana rusilor, care o mentin pana la sfarsitul razboiului, zdruncina profund opinia publica romaneasca in toata propaganda si masurile de intimidare ce s-au intensificat de guvernul Antonescu.
Ecoul dezastrului de la Cotul Donului, urmat la scurt timp de cel de la Stalingrad, micsoreaza vazand cu ochii numarul sustinatorilor razboiului sfant, scepticismul in victoria germanilor incepe sa patrunda chiar in cercul redus al colaboratorilor lui Antonescu.
Fata de noile situatii ce se creau, se hotaraste a se accelera actiunea de capacitare a Regelui si exercitarea unei presiuni continue din ce in ce mai accentuata asupra lui Antonescu, prin memoriile trimise de Maniu si Bratianu, marindu-se amploarea cuprinsului lor si lasand sa se intrevada, in mod din ce in ce mai evident, rezultatele inregistrate pana atunci, precum si raspunderile asupra urmarilor acestor rezultate. In memoriile trimise se arata in mod transparent ca Germania a pierdut razboiul si ramanerea Romaniei alaturi de ea duce la un final dezastruos, cu urmari ce pot duce pana la distrugeri si pierderi ireparabile.
Actiunea de la palat este intensificata si are un rezultat pozitiv, Mihai este capacitat de necesitatea imperioasa de a se intreprinde o actiune pe plan extern pentru iesirea Romaniei din razboi, in conditiuni satisfacatoare. Data fiind prezenta trupelor germane pe teritoriul tarii, activitatea serviciilor de informatii si contrainformatii german si roman, atitudinea instabila a lui Antonescu, de comun acord se hotaraste ca Regele sa discute si sa examineze in mod deschis situatia politica si militara cu Antonescu, cautand a-l determina sa inteleaga necesitatea iesirii Romaniei din razboi. In acest scop si pentru a se obtine rezultate cat mai satisfacatoare, precum si pentru a se asigura inlaturarea unui eventual esec, tratativele se vor duce pe doua cai, ramanand ca, in functie de rapiditate si rezultate, sa se adopte cel mai favorabil. Actiunile se vor incepe si desfasura simultan in paralel, una va fi pornita de guvernul Antonescu si cealalta de opozitie, in functie de tratative si rezultatele lor, Regele va arbitra. Mihai este de acord cu acest punct de vedere si incepe a lucra in mod persuasiv in aceasta directie, mai intai asupra ministrilor si in special asupra lui Mihai Antonescu, si, in functie de reactiunea acestora, incet si cu multa precautiune incepe a-si pregati terenul si atmosfera de a castiga o atitudine mai concilianta si apropiata din partea maresalului Antonescu, caruia trebuia sa-i determine convingerea ca lui ii apartine ideea si initiativa.
Aceasta atitudine si mod de procedare Mihai le-a folosit si fata de colaboratorii maresalului, in special asupra lui Mihai Antonescu; realizandu-se astfel un complex permanent in jurul maresalului, se anihileaza intr-o foarte mare masura supravegherea germana si romana asupra liderilor opozitiei si activitatii lor.
Declansarea ofensivei armatei sovietice, care nu a slabit nici o clipa armata germana in plina retragere, a inlesnit actiunea Regelui si a liderilor politici din opozitie.
Maresalul Antonescu a fost nevoit a ceda in fata evenimentelor in plina si continua desfasurare si mai ales cand a primit confirmarea ca Hitler a cerut si se straduieste sa obtina incheierea unei paci separate cu URSS. Confirmarea i-a fost adusa de generalul Ion Gheorghe, ambasadorul Romaniei la Berlin. In fata crudei realitati, a dispus ca Mihai Antonescu sa inceapa tratativele de iesirea Romaniei din razboi, cu D-na Kolontai, ambasadorul URSS la Stockholm, si a achiesat la propunerea Regelui de inceperea tratativelor de la Cairo, autorizand si inlesnind mai intai plecarea lui Barbu Stirbei si apoi a lui Constantin Visoianu la Cairo.
Hotararea de a se duce tratativele pe doua cai a fost fericita, pentru ca ea a inselat perfect atentia germanilor, deplasand intreaga lor supraveghere asupra tratativelor lui Antonescu de la Stockholm, pe care au reusit sa le depisteze si sa le urmareasca si chiar sa le indrumeze. In acest scop, actiunea de la Cairo s-a putut desfasura in perfect secret, cu un final bun, care a surprins total pe Kilingher sManfred von Killingert, ambasadorul german de la Bucuresti, si a facut sa se prabuseasca complet actiunea de impiedicare de punere in aplicare si respectare a armistitiului prin forta in zilele de 24, 25, 26 si 27 August 1944 de catre trupele germane aflate in tara si in special asupra Capitalei.
Legatura intre Bucuresti si Cairo a fost asigurata in mod fericit prin masura dotarii cu un post mobil rtff s?t de receptie si transmisie, ce lucra in releu cu un post instalat la Istanbul. Acesta primea si transmitea, pe lungimi de unda variabila stabilite in mod secret, toate telegramele pe baza de cifru.
A trebuit sa se lucreze prin releu, deoarece aparatul cu care a fost dotat Bucurestiul era de dimensiuni mici spre a fi usor transportabil, el nelucrand niciodata din acelasi loc, mutandu-se in mod continuu, evitandu-se astfel depistarea lui de reteaua de ascultare germana si romana. Aparatul si codul cifrului au fost incredintate lui Iuliu Maniu care si-a asumat toate riscurile si raspunderea.
Intre Cairo si Bucuresti s-au schimbat telegrame si mesaje care erau comunicate Regelui, care in acelasi timp era tinut la curent de mersul tratativelor intre Stockholm si Bucuresti prin Mihai Antonescu, dupa care Regele discuta cu maresalul Antonescu situatia creata, atat in lumina operatiunilor militare, cat si a tratativelor ce se desfasurau. Maresalul insa in tot timpul a avut o atitudine de instabilitate. Atunci cand era pus in fata evidentelor ce nu puteau fi contestate, era nevoit a le recunoaste, momentan se angaja ca va activa in consecinta, dar a doua zi schimba hotararea, uitand de angajamentul luat. Metoda de tergiversare adoptata de Antonescu a creat o atmosfera de suspiciune care a ingreunat foarte mult mersul tratativelor atat la Cairo, cat si la Stockholm, care, coroborate cu mersul operatiunilor militare aflate in curs de desfasurare, au facut ca conditiunile initiale ale tratativelor sa sufere modificari esentiale ce se repercutau in mod direct asupra foloaselor ce urmareau sa obtina ambele parti.
Obsesia realizarii bombei atomice de care erau cuprinsi toti conducatorii nazisti il contaminase si pe maresalul Antonescu, care isi inchipuia ca, achiesand la tratativele incepute, adversarii isi vor diminua presiunile lor, realizandu-se un timp extrem de pretios pentru desavarsirea construirii bombei atomice si folosirea ei in operatiunile militare. Paranoismul ii intunecase ratiunea si il facuse sa uite tot ceea ce invatase, precum si scopurile, conceptiile si metodele izvorate din filozofia nietzscheeana, care, in cazul unei victorii, ar fi avut urmari nefericite pentru semenii sai romani, mai ales ca in tot acest timp factorii politici de opozitie, constienti, ridicandu-se deasupra oricaror consideratiuni si patimi de natura si nuanta politica, cu totala buna-credinta, au cautat sa impiedice angajarea tarii pe drumuri nefiresti intereselor ei. Nereusita lor insa nu i-a facut sa dezarmeze si, infruntand toate riscurile durei reactiuni germane, au oferit o colaborare loiala, bazata si lucrand in interesul general al tarii; maresalul Antonescu, impreuna cu o mica minoritate de oameni politici arivisti, ce voiau sa isi acopere faptele trecutului lor, nu au inteles sau mai bine zis nu au voit sa inteleaga ca sunt pe un drum gresit. (...)
Anul 1943 este cel care marcheaza inceputul actiunii de realizare practica a iesirii Romaniei din razboi. Tratativele incepute la Stockholm si la Cairo deschid o perioada extrem de grea si primejdioasa, mai ales ca pe buna-credinta a maresalului Antonescu era periculos a conta. Rationamentul facut prin angajarea lui practica la tratative directe era judicios ales, dar instabilitatea pe care a manifestat-o in tot timpul a facut ca durata tratativelor sa fie prea lunga, iar efectele intarzierii sa fie daunatoare ambelor parti angajate in discutii. Consensul stabilit la inceput si care era obligatoriu pentru Antonescu, ca si pentru opozitie, si in care se preciza ca, in cazul cand tratativele de la Stockholm vor obtine conditiuni satisfacatoare ce ar urma sa duca mai repede la iesirea Romaniei din razboi, fata de cele de la Cairo, ele vor fi puse imediat in aplicare si obligatorii pentru ambele parti.
Trebuie mentionat ca maresalul Antonescu, in tratativele duse de el prin Stockholm, la inceput a manifestat o actiune pozitiva care, daca era mentinuta pe linia bunei-credinte, ar fi castigat increderea, intelegerea si bunavointa adversarilor cu care trata si urmarile practice pentru tara ar fi fost optime. Greseala facuta de el, prin angajarea Romaniei la carul intereselor germane in principal si ale tarii in secundar, ar fi fost mult estompata si consecintele mult ameliorate. Aceeasi lipsa de loialitate a manifestat-o in tot timpul si fata de tratativele de la Cairo, pentru ca, chiar atunci cand ele prezentau situatii satisfacatoare pentru Romania si urma sa se treaca la infaptuirea practica pe plan extern si intern, nu se puteau realiza din cauza lui Antonescu. In mod continuu acest om aducea argumentul ca, daca s-a ajuns la conditiuni bune la Cairo, de ce sa nu incerce el a obtine si mai bune la Stockholm, astfel ca inca de la inceput tratativele de la Cairo au fost duse in conditiuni grele si nu putin a lipsit de a fi soldate cu un esec total. Comportarea lui Ion Antonescu, cu cat timpul trecea, a nascut suspiciunea care s-a adancit din ce in ce mai mult in tratativele de la Stockholm si a contribuit ca sa se extinda si asupra celor de la Cairo, pe masura ce ele se prelungeau, iar situatia initiala, care determinase inceperea lor, suferea modificari continue, ce reduceau zi de zi conditiile satisfacatoare ce le puteau obtine daca actionau intr-un ritm mai accelerat si mai scurt.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Mesaj Scris de Admin la data de 11.01.09 18:42

Maniu
Raporturile mele cu Iuliu Maniu au fost determinate de o intamplare, care avea un caracter de ordin national si general, fara nici un substrat politic, eu gasindu-ma in executarea unei misiuni de ordin militar, in toamna anului 1937. Invitat de Iuliu Maniu la proprietatea sa din Badacin, determinat de satenii din acea regiune, care, satisfacuti de modul cum eu am rezolvat problemele de ordin militar in totala armonie cu interesele localnicilor, a facut pe Iuliu Maniu sa ma invite la dansul, spre a ma cunoaste si a adauga si multumirea sa la cele ale satenilor din Badacin. (...)
Iuliu Maniu era un om cu o putere de analiza deosebita, el cauta izvoare de cunoastere in toate paturile sociale, era un pasionat colectionar de informatii din viata asociala si publica, atat din mediul intern, cat si extern, pe care, dupa ce le aduna cu o meticulozitate extrema, le analiza indelung si numai dupa multa chibzuinta isi forma o sinteza, pe care, cu foarte multa prevedere, o impartasea celor apropiati din jurul lui si numai dupa ce o alambica indelungat. Era un om cu o putere de interiorizare si de retinere rar intalnita, foarte meticulos si incet in hotarari, acoperindu-si cu o grija deosebita orice eventualitate de scapare, ce ar putea da nastere la interpretari sau rastalmaciri.
In jurul lui au roit foarte multi oameni din toate straturile sociale, dar am convingerea ca extrem de putini pot spune cum a gandit si ce a gandit Iuliu Maniu; as putea spune ca nici unul nu a cunoscut si nu a patruns pe acest om, reusind sa-l determine a-si confia intimitatea gandurilor sale si hotararilor sale. Cand era obligat sa faca declaratiuni publice ce urmau a fi cunoscute prin presa, redactarea lor o facea cu o grija deosebita si ele nu se tipareau pana ce el personal nu facea corectura, plasand cu toata grija si o virgula. In raporturile cu personalitatile vietii politice interne si externe, Iuliu Maniu folosea o practica extrem de variata, pe care, daca o priveai superficial, iti dadea impresia unui om inconstant si fara o linie consecventa; in fond insa era un deosebit psiholog al slabiciunilor omenesti, modificandu-si si gradandu-si comportarea in raport direct cu cel cu care urma sa stea de vorba si numai in scop de a-si realiza rezultatele ce urmarea. Extrem de retinut atat cu prietenii politici, cat si cu adversarii, atunci cand unul ii solicita o convorbire, nu o refuza nimanui, dar avea o deosebita grija ca pentru cei care nu prezentau pentru el incredere sa decurga convorbirea fie in mod public, fie in prezenta unui al treilea. Totodata, cand urma sa aiba intrevederi cu caracter secret, isi alegea cu deosebita grija insotitorul, iar daca acesta avea imprudenta de a-i cere relatii asupra intrevederii avute, ii dadea un raspuns de circumstanta, politicos, dar a doua oara nu il mai lua cu el. De asemenea, cu o grija deosebita urmarea daca insotitorul impartasea si altora locul unde a fost si cu cine a vorbit Iuliu Maniu. Acesta nu mai era folosit de aici inainte decat in misiuni pe care el dorea si urmarea sa fie cunoscute in mod public. In anturajul lui apropiat si cunoscut public afluiau multi oameni pe care el ii intrebuinta dupa necesitati si scopuri si, chiar cand unii dintre ei comiteau abateri, ii mentinea de forma si ii intrebuinta de circumstanta, acest procedeu aplicandu-l chiar fata de cei pretinsi apropiati ai lui, mergand pana la rudele sale. Iuliu Maniu era omul care ierta, dar nu uita, astfel ca celor care greseau el le arata multa ingaduinta si cateodata le tolera si greseli si abateri grave, dar ei erau definitiv caracterizati si niciodata acesti oameni nu erau promovati in posturi de incredere, el fiind un grijuliu dramuitor si al calitatilor intelectuale, dar si al slabiciunilor si greselilor facute pe care la timpul lor le iertase, dar nu le uitase.
Cred ca Iuliu Maniu, atunci cand gandea la o actiune, nu o dezvaluia in totalitatea ei nimanui, iar in cazurile cand aceasta nu putea fi intreprinsa de el singur si trebuia sa aiba si concursul altora, acestora nu le dadea decat atat cat socotea el ca trebuie sa cunoasca pentru a-i asocia la realizarea actiunii. Totodata el nu facea cunoscut partizanilor politici, in scopul ca acestia sa difuzeze public, actiuni care se consumasera de mult, dar care atunci cand le-a intreprins nu putea sa le incredinteze nimanui pentru ca ar fi periclitat atingerea scopului final ce il urmarea.
Era un taciturn prin excelenta, un solitar care, totusi, printr-o educatie a vointei, stia ca in raport cu circumstantele sa fie comunicativ atat cat trebuia pentru a se face placut in societate. Cred ca rudele directe de sange ale lui Iuliu Maniu nu i-au patruns si nu i-au cunoscut cutele intime ale sufletului si ratiunii sale.
Avea un temperament static extrem de rational, stia sa-si stapaneasca impulsiunile si dorintele, extrem de meticulos, mergand pana la pedanterie in hotararile ce le lua si foarte greu in punerea lor in practica, astfel ca, chiar daca ele erau perfecte pentru momentul ce le-a impus, intarzierea punerii lor in practica, fie ca le scadea valoarea, fie ca ele erau depasite de situatiile nou create.
Incepand din Februarie 1942, cel putin de doua ori pe saptamana il vedeam si aveam convorbiri cu Iuliu Maniu, de obicei miercurea si sambata, zile in care primeam de la dansul buletinele de ascultare a posturilor straine, ce erau imprimate la Ghestetner de postul de ascultare al armatei si distribuite intr-un numar extrem de redus la o parte din membrii guvernului si conducatorilor armatei, precum si presa si publicatiile straine, ce erau oprite a intra in tara in timpul acela. Eu primeam acest material, il citeam, apoi intocmeam o nota informativa rezumativa si o sinteza saptamanala, pe care o expuneam si discutam cu Domnia Sa, stabilind concluziile ce se desprindeau din materialul documentar. Stiam ca Iuliu Maniu ii informa pe Constantin Bratianu, Titel Petrescu si Lucretiu Patrascanu si discuta cu acestia desfasurarea evenimentelor, in lumina materialului documentar pe care reusea sa si-l procure. In afara de materialul informativ de ordin extern, Iuliu Maniu dispunea si de un bogat material informativ de ordin intern.
Pe baza acestui material s-au intocmit o serie de memorii semnate de Iuliu Maniu si Constantin Bratianu, ce erau trimise confidential personal generalului Antonescu si care, de-abia la sfarsitul anului 1943, numai o parte din ele au inceput a fi multiplicate si difuzate, cu o deosebita grija, in numar redus, in public, prin intermediul partizanilor politici.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Cum a intors Romania armele

Mesaj Scris de Admin la data de 11.01.09 18:41

Cum a intors Romania armele

Ion Cosoveanu - martor al istoriei -
Nascut la Craiova in 1900, comandorul de aviatie on Cosoveanu, fost sef al serviciului terenuri de aviatie din Ministerul Aerului si Marinei, a fost trecut in cadrul disponibil de generalul Ion Antonescu, in 1941, ca urmare a participarii lui la grupul ofiterilor superiori care au refuzat sa treaca Nistrul si sa continue operatiunile militare pe teritoriul URSS, dupa ocuparea Basarabiei de catre armatele romane.
Dupa 23 august 1944, el a condus Comisia de Supraveghere a Bunurilor Inamice (CASBI), ca subsecretar de stat in guvernul condus de generalul Radescu.
In 1948, in noaptea de 28/29 martie, a fost arestat in locuinta sa din Bucuresti de catre un grup de securisti care, timp de doua zile, au ocupat si perchezitionat casa.
Anchetat timp de doi ani, a fost judecat intr-un proces cu usile inchise, in 1950, de catre Tribunalul Militar Bucuresti, Sectia a II-a si condamnat la munca silnica pe viata pentru crima de inalta tradare.
In sentinta nr. 754/27 iulie 1950 se mentiona: "inculpatul, fost comandor aviator, fost sef al cabinetului militar al condamnatului Iuliu Maniu, a participat la activitatea subversiva a acestuia (...) A primit de la condamnatul Iuliu Maniu in ianuarie-februarie 1948 un buletin informativ pe care l-a predat serviciului de spionaj englez".
Comandorul Ion Cosoveanu a fost eliberat in 1964 (in urma amnistiei generale) cu sanatatea grav subrezita de tuberculoza pulmonara si osoasa contractata in primii ani de detentie petrecuti in inchisoarea din Aiud, la "Zarca", in regim de carcera. A trecut prin inchisorile Jilava, Pitesti, Aiud, Oradea, Botosani. La iesirea din inchisoare avea 64 de ani.
A murit in 1976 in urma unui atac cerebral.
In 1963, cu un an inainte de eliberarea ultimilor detinuti politici, Ion Cosoveanu, aflat in inchisoarea din Botosani, a fost invitat de ofiterul politic la o discutie privind schimbarile petrecute in Romania, discutie care s-a incheiat cu propunerea acestuia ca detinutul sa relateze in scris tot ce nu avusese dreptul sa spuna in timpul procesului din 1950, referitor la activitatea pentru care fusese condamnat.
In 2004, in urma studierii dosarelor puse la dispozitie de CNSAS (Dosar Securitate nr. 88411, vol. 2), am gasit acea declaratie olografa de 37 de pagini, cea despre care ne vorbise noua, fetelor lui, dupa eliberarea sa. Ea cuprinde, printre altele:
- intamplarile care au dus la stabilirea relatiei comandorului Cosoveanu cu presedintele Iuliu Maniu, in 1937, in Ardeal, la Badacin;
- consideratii privind personalitatea lui Iuliu Maniu si anturajul sau;
- reintalnirea cu Iuliu Maniu in Bucuresti in 1941;
- colaborarea cu Iuliu Maniu, incepand cu februarie 1942, cand Ion Cosoveanu nu mai era ofiter activ;
- relatarea si analizarea evenimentelor politice din anii celui de-al doilea razboi mondial si a personalitatilor care au luat parte la ele, evenimentele politico-militare de dupa 1943 (ianuarie-martie 1944), preludiul zilei de 23 august 1944.
In relatarea discutiilor din preajma evenimentelor din august 1944, comandorul Cosoveanu precizeaza insa ca nu a fost de fata la momentele in care ele au avut loc, dar ca i-au fost relatate in amanunt de catre Iuliu Maniu si generalul Sanatescu, in vederea redactarii notelor informative pastrate de Iuliu Maniu, asa cum o facea din 1942.
Cele 37 de pagini pun in lumina personalitatea de exceptie a marelui patriot si om politic care a fost Iuliu Maniu, cat si a celorlalti participanti importanti la desfasurarea evenimentelor istorice din perioada 1 septembrie 1940-12 septembrie 1944. Comandorul de aviatie Ion Cosoveanu nu a fost membru in niciun partid politic, niciodata. A fost un om drept, curajos, loial, credincios sie insusi si tarii. In omul si politicianul care a fost Iuliu Maniu, de care il desparteau multi ani ca varsta, el a gasit modelul si sprijinul moral de care avea nevoie intr-o epoca framantata de evenimentele istorice grave care au dus, din nefericire, la instalarea regimului comunist in Romania.
A fost o colaborare bazata pe apreciere reciproca, incredere desavarsita, principii morale stabile, intransigenta, departe de orice avantaje materiale.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Un barbat rapit de SS si-a descoperit adevarata identitate

Mesaj Scris de Admin la data de 08.01.09 18:40

Un barbat rapit de SS si-a descoperit adevarata identitate
Un barbat rapit de SS cand era copil pentru programul arian “rasa stapanilor” si-a descoperit radacinile dupa decenii de cautari. Folcker Heinecke, in varsta de 68 de ani, a petrecut 34 de ani pentru a face lumina asupra trecutului sau. El a descoperit ca a fost rapit de doi soldati germani din satul sau din Crimeea pentru a fi inclus in programul nazist “Lebensborn”- “Izvorul vietii”. Arhitectul acestui program a fost liderul SS Heinrich Himmler, care urmarea sa populeze Al Treilea Reich cu persoane considerate pure din punct de vedere rasial. Heinecke a inceput cautarile in 1975, dupa moartea parintilor sai adoptivi germani. “Dupa 20 de ani am aflat ca faceam parte din programul Lebensbor, dar nu aveam idee de unde am venit”, a spus barbatul. Numai dupa deschiderea in urma cu doi ani a celor mai mari arhive ale Holocaustului, de la Bad Arolesn, Heinecke a reusit sa puna la cap piesele de informatii. A aflat ca numele sau adevarat este Alexander Litau si s-a nascut in localitatea Alnowa din Crimeea. Acum singurul sau vis este sa descopere mormantul parintilor sai adevarati.
http://www.gardianul.ro/Un-barbat-rapit-de-SS-si-a-descoperit-adevarata-identitate-s127224.html

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Operatiunea Z

Mesaj Scris de Admin la data de 09.12.08 18:20

Operatiunea Z
La 7 decembrie 1941, avioanele flotei de portavioane comandata de viceamiralul Nagumo au efectuat un raid aerian-surpriza la Pearl Harbor, cea mai mare baza navala americana din Pacific. Fortele japoneze au infrant rezistenta slaba a americanilor pe larg [...]

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

67 DE ANI DE LA PEARL HARBOR

Mesaj Scris de Admin la data de 08.12.08 14:02

67 DE ANI DE LA PEARL HARBOR


Pe 7 decembrie, in urma cu 67 de ani, japonezii au atacat baza navala americana de la Pearl Harbor, cand fortele flotei Statelor Unite din Pacific au fost zdrobite. In dimineata zilei de 7 decembrie 1941, peste 350 de avioane de vanatoare si bombardament japoneze au atacat baza din arhipelagul Hawaii, intr-o incercare de a distruge intreaga flota americana din Pacific, transmite AFP.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Un general japonez rescrie istoria

Mesaj Scris de Admin la data de 07.12.08 10:34

Un general japonez rescrie istoria
Din 1945, Japonia și-a cerut scuze altor națiuni asiatice, însă, totodată, a ținut să prezinte și efectele bombei atomice, în propriile manuale de istorie
La 7 decembrie 1941, 353 de avioane de luptă japoneze, lansate de pe șase portavioane, au distrus cea mai mare parte a flotei americane din Pacific, la Pearl Har­bour, Haway. În acea dimineață, 2.402 americani au fost uciși. Până la 11 septembrie 2001, acesta a fost atacul cu cele mai multe victime, asupra unei ținte de pe teritoriul american.

Însă, 67 de ani și trei generații mai târziu, amintirile pălesc. Unii japonezi încearcă chiar să rescrie istoria țării lor. Recent, șeful Forțelor Aeriene Japoneze, generalul Toshio Tamogami, a fost dat afară de premierul Taro Aso, după ce a câștigat premiul întâi într-un concurs, cu un eseu istoric, în care avansa idei „interesante“. Printre altele, generalul Tamogami a scris că președintele Franklin Roosevelt a păcălit Japonia să atace la Pearl Harbour, că de fapt Japonia nu ar fi intenționat să pună la cale nicio agresiune și că, dacă Japonia nu ar fi luptat, ar fi devenit „o colonie a statelor albe“.

Asta este o bună știre pentru cele 15 milioane de chinezi, coreeni, filipinezi și alte naționalități care au luptat împotriva japonezilor și au murit. Generalul Tamogami nu este însă singurul care crede aceste lucruri. Mulți membri ai armatei japoneze sunt deranjați de restricțiile impuse, de propria Constituție, ceobligă Japonia să mențină numai o forță de apărare.

Din 1945, Japonia și-a cerut scuze altor națiuni asiatice, însă, totodată, a ținut să prezinte și efectele bombei atomice, în propriile manuale de istorie, fără a fi atentă la ce a urmat după acel eveniment. Japonia nu este singurul stat care rescrie istoria. Practic, fiecare țară implicată în cel de-al Doilea Război Mondial a dezvoltat propria versiune a conflictului. În Rusia, povestea a ceea ce ei numesc „marele război de apărare a țării“ nu amintește deloc de pactul dintre Hitler și Stalin sau despre motivele pentru care germanii au pus capăt înțelegerii și au mărșăluit către Moscova.

Germanii au fost onești în asumarea vinei. Studenții continuă să facă vizite la centrele de concentrare naziste. Austriecii se autointitulează „primele victime ale nazismului“, însă uită de cele două milioane de austrieci care l-au aplaudat pe Hitler când acesta a intrat în Viena. Cei care neagă Holocaustul susțin că taberele naziste nu au existat niciodată în realitte. Într-un bestseller recent de Pat Buchanan, aflăm că de fapt Winston Churchill a fost cel care a forțat începerea celui de-al Doilea Război Mondial.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

PRACTICI ALE CONTRASPIONAJULUI RUSESC

Mesaj Scris de Admin la data de 06.12.08 10:59

PRACTICI ALE CONTRASPIONAJULUI RUSESC


Secretele privind planurile de distrugere a Teatrului Bolsoi in 1941 si a altor institutii emblematice in cazul in care Moscova ar fi fost ocupata de catre nazisti au fost dezvaluite opiniei publice la o expozitie rusa de contraspionaj militar, sustine seful arhivelor serviciilor de securitate, Vasili Hristoforov. Atunci cand armata germana era la portile orasului, la 40 de kilometri distanta de Kremlin, contraspionajul sovietic a pus la punct "Planul Moscovei". "Slava Domnului, nemtii n-au pus niciodata stapanire pe Moscova si n-a trebuit sa fie aruncate in aer obiectivele in chestiune", printre care celebrul Teatru Bolsoi si Catedrala Vasili Blajenii din Piata Rosie, a mai spus Hristoforov. Printre armele de razboi expuse, se afla si un pistol ascuns intr-un baston, pe care toate serviciile secrete europene l-au utilizat inaintea revolutiei bolsevice.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Mesaj Scris de Admin la data de 23.11.08 17:01

Submarinul în istorie Misterioasa lume a adâncurilor a fascinat oamenii încă din preistorie, evidența existenței acestei curiozități existând însă abia din Antichitate.


Misterioasa lume a adâncurilor a fascinat oamenii încă din preistorie, evidența existenței acestei curiozități existând însă abia din Antichitate.


Nu se poate spune că istoria submarinelor începe în preistorie, însă se poate evidenția faptul că, încă din acele timpuri, oamenii se aflau în căutarea unor metode de a depăși obstacolul impus de imposibilitatea respirației sub apă. Potrivit lui Aristotel, una dintre strategiile militare de atac ale lui Alexandru cel Mare a fost folosirea scufundătorilor pentru asediul cetății Tir în anul 332 î.Hr. Legendele egiptene spun că acești scafandri primitivi se scufundau la adăpostul unui clopot care permitea menținerea oxigenului pentru o perioadă scurtă de deplasare.


EVOLUȚIE. Ideea submarinului s-a născut abia la sfârșitul secolului al XVI-lea, englezul William Bourne concepând primele schițe ale unui astfel de aparat. Ideea lui Bourne nu a depășit însă niciodată faza de proiect. Primul submersibil cu adevărat funcțional a fost construit în 1620 de un inventator olandez aflat în serviciul regelui Iacob I Angliei. Submarinul lui Cornelis Drebbel, construit dintr-un schelet din lemn îmbrăcat în piele, funcționa cu ajutorul unor vâsle, unii istorici susținând că seamănă cu modelul conceput de Bourne. Vehiculul se putea scufunda până la 20 de metri, transportând – pe o distanță de zece kilometri – 20 de persoane (dintre care 12 erau vâslași). În timpul utilizării submersibilului a fost ridicată pentru prima dată problema reînlocuirii sursei de oxigen pe parcursul scufundărilor.


PESCĂRUȘII. Nu avea să dureze mult până când urma să fie redescoperit potențialul cuceririi mediului subacvatic pentru operațiunile militare. Cazacii foloseau în secolul al XVII-lea un tip de bărci, denumite "pescăruși", în misiuni de recunoaștere desfășurate în zone cu ape curgătoare. Aceste ambarcațiuni urmau principiul descrierii făcute de Aristotel în urmă cu câteva mii de ani, răsturnându-se ușor și menținând aerul respirabil în interior pentru ca membrii echipajului să se poată deplasa în siguranță sub apă.
Primul submarin militar a fost construit de inginerul David Bushnell în America, în timpul Războiului de Independență (1775-1783). Botezat "Turtle" ("Țestoasa"), datorită formei sale ovale, vehiculul era propulsat cu ajutorul a două elice manevrate de singurul om aflat la bordul său. Vehiculul era dotat cu un sistem complex de valve, supape și elemente de stabilitate confecționate din plumb pentru deținerea controlului scufundării. În plus, submersibilul avea atașată o mină cu focos de distanță destinată vaselor inamice. La prima utilizare, în 1776, "Turtle", aflat sub comanda sergentului Ezra Lee, a atacat nava britanică HMS Eagle ancorată în portul New York. Operațiunea a eșuat deoarce, în momentul încercării de atașare a minei, elicea acesteia a fost deviată din cauza învelișului din cupru al navei. Registrele navei britanice nu au înregistrat, însă, nici un atac.
Nautilus, primul submarin cu dublă propulsie, a fost construit 24 de ani mai târziu, în anul 1800. Robert Fulton a conceput acest submersibil, construit de francezi, dispus atât cu pânze pentru navigație la suprafață, cât și cu elice manevrate manual pentru deplasarea subacvatică.


ALIGATORUL. Pe parcursul următoarei sute de ani au mai avut loc o serie de încercări de construcție și teste ale submersibilelor militare, dintre care merită amintit primul submarin al Marinei militare americane, construit în 1862 după un model francez. "Alligator" se remarcă în primul rând prin rezerva sporită de oxigen datorită utilizării principiului aerului comprimat și prin dotarea sa cu primul sistem de filtrare a aerului. Submarinul avea peste 14 metri lungime și un diametru mai mare de un metru, la bordul său având loc nu mai puțin de 20 de persoane. Un an mai târziu, în 1863, submarinul "Alligator" a fost remorcat către prima misiune militară.


Secolul al xx-lea

Utilizarea la scară largă a submarinelor militare a avut loc, pentru prima dată, în timpul primului război mondial. Ele au fost utilizate în Germania în timpul campaniei militare navale "prima bătălie a Atlanticului". Devenite mașinării de război, submersibilele erau dotate cu tehnologii de ultimă oră, inclusiv cu sisteme combinate de motoare diesel și electrice. La începutul primei conflagrații mondiale, Germania deținea 48 de submarine, dintre care doar 29 erau operaționale. Germania era însă depășită numeric de Marea Britanie, care se afla în posesia a 77 de astfel de submersibile militare funcționale. În timpul celui de-al doilea război mondial, Germania avea 65 submarine performante. Efectul acestora a fost dezastruos în timpul "celei de-a doua bătălii a Atlanticului", dar nemții au eșuat totuși în încercarea de a tăia căile marine de aprovizionare ale Marii Britanii prin scufundarea cât mai multor nave engleze.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Pagina 26 din 41 Inapoi  1 ... 14 ... 25, 26, 27 ... 33 ... 41  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum