Forum Informativ

Istoria evreilor in Romania interbelica, actualitate evreiasca si...lucruri mai putin cunoscute din istoria si cultura romana[si...mondiala].
 
AcasaAcasa  PortalPortal  CalendarCalendar  FAQFAQ  CautareCautare  InregistrareInregistrare  MembriMembri  GrupuriGrupuri  Conectare  
Distribuiti | 
 

 Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos 
Mergi la pagina : Inapoi  1 ... 23 ... 42, 43, 44 ... 55 ... 67  Urmatorul
AutorMesaj
Admin
Admin


Numarul mesajelor: 118773
Data de inscriere: 14/12/2005

MesajSubiect: Re: Al Doilea Razboi Mondial[1-----]   27.06.11 17:32

La 26 decembrie 1942 s-a declansat o noua contralovitura sovietica
ceea ce a insemnat esuarea tuturor tentativelor de restabilire a situatiei.

Infrangerea din Cotul Donului a generat incordarea relatiilor romano-germane
si acuzatii la adresa militarilor romani care nu au vrut sa lupte si s-au
facut vinovati de situatia tragica ce s-a creat Armatei a 6-a Germane.

In realitate romanii au luptat ca la Marasesti, au suportat bombardamentele
de artilerie de o duritate extrema, au primit atacul unei mari mase de
tancuri, care au trecut peste ei, romanii neavand armamentul necesar pentru
a riposta. Maresalul Manstein aducea grave acuzatii romanilor. In scrisoarea
de raspuns a maresalului Ion Antonescu catre maresalul Manstein, la scrisoarea
memoriu, care aducea grave acuzatii romanilor, seful armatei romane face
dovada clasica de ceea ce inseamna mandria si demnitatea unui comandant
daruit, obligat sa suporte invinuiri nedrepte, ce atingeau onoarea unei
armate loiale, sacrificata din vina comandamentului german. Maresalul roman
„trimisese repetate avertismente OKW-ului asupra comportarii trupelor sovietice...,
ceruse intarirea frontului defensiv prin armament si munitie, dovedise
ineficienta rezistentei liniare, slabe peste tot, statice, fara rezerve
si fara posibilitatea de interventie a comandamentului. Nu se luase nici
o masura.

Maresalul Manstein este obligat sa recunoasca partea de vina a comandamentului
german si „serviciile aduse cauzei comune de catre Romania".

Apoi, generalul von Hauffe, in raportul intocmit asupra operatiilor
din sectorul Armatei a 3-a Romane aprecia „ca de la 19 la 27 noiembrie,
trupele romane ,s-au luptat cu vitejie si au consimtit sacrificii eroice",
iar generalul Hans Doerr, fost sef al detasamentului de legatura cu Armata
4 Romana in timpul acestei batalii scria: „Prabusirea frontului roman in
Cotul Donului si in Stepa Kalmuca este vina conducerii supreme germane,
care in nemarginita ei ingamfare dadea aliatilor misiuni la care nu puteau
face fata".

Bilantul pierderilor la Stalingrad este grav: din cele 14 divizii romane
participante, patru divizii de infanterie si o divizie de cavalerie au
fost incercuite, patru divizii de infanterie si divizia blindata au suferit
pierderi grele, iar patru divizii au ramas in aceeasi forma combativa.
Armatele 3 si 4 romane, care avusesera la 19 noiembrie 1942 un efectiv
de 228.072 oameni, mai aveau la 7 ianuarie 1943 doar 73.062 de militari
valizi. Factorii dezastrului de la Stalingrad pot fi considerati: presiunea
germana privind angajarea fortelor „oricum si oriunde", folosirea abuziva
a trupelor romane si despartirea trupelor de comandamentele organice; folosirea
artileriei grele, a aviatiei etc. doar in folosul trupelor si sectoarelor
germane, fara a tine cont de nevoile sectoarelor romanesti; atribuirea
de misiuni trupelor romane care le depaseau capacitatea tactica si operativa;
comportamentul inadecvat fata de militarii romani si nerespectarea regulilor
elementare ale unui razboi de coalitie.

Dupa batalia Stalingradului, Armata 3 Romana a mai ramas pe front cu
doar patru divizii de infanterie de la aripa ei stanga. Armata 4 Romana
a fost retrasa pe un aliniament mai inapoi, dupa ce pierduse Corpul 6 Armata
si a fost intarita cu Corpul de Cavalerie (Diviziile 5 si 8 Cavalerie).
Ea a luat parte la operatiile Grupului de Armate Hoth, intre 12 si 23 decembrie,
in scopul salvarii trupelor incercuite la Stalingrad. Dar respectivul grup,
epuizat de grelele pierderi suferite, dupa trei zile a fost puternic atacat
si dupa alte trei zile de lupte indarjite, a fost desfiintat. Armata 4
Romana si-a pierdut astfel, orice valoare operativa.

Pe frontul Armatei 3 Romana si a Armatei 8 Italiene, la 16 decembrie
1942, rusii au reluat ofensiva in Cotul Donului, inaintand vertiginos spre
vest. Armata 3 Romana a fost scoasa definitiv din lupta.

Astfel, ramasitele celor doua armate romane au fost trimise in tara
pentru refacere si organizare.
Participarea trupelor romane la luptele din Caucaz
Un sector distinct al frontului de est unde au luptat si cateva mari
unitati romane, simultan cu actiunile din Cotul Donului, a fost cel din
Caucaz. Conform Directivei nr. 41 a lui Hitler pentru campania de vara
1942, planul german viza: lichidarea trupelor sovietice din Crimeea; ocuparea
Voronejului, ceea: ce ar fi expus atat partea centrala a Rusiei la sud-est
de Moscova, cat si Stalingradul; incercuirea si lichidarea principalelor
forte sovietice din Cotul Donului; ocuparea Stalingradului. Dupa aceea
fortele germane urmau sa fie orientate spre Caucaz, pentru a pune stapanire
pe zona petroliera Maikop-Groznii Baku si de a ajunge la granita Turciei
pentru a o forta sa intre in razboi alaturi de puterile Axei.

Oprirea germanilor la Voronej de catre rusi, esecul preconizatei incercuiri
a sovieticilor in Cotul Donului ca si succesul facil al nemtilor in ocuparea
Rostovului, l-au determinat pe Hitler sa isi schimbe planul initial. In
loc sa dezvolte succesiv operatiile, sa ocupe Stalingradul cu grosul fortelor
si apoi sa trimita acele forte in Caucaz, Hitler s-a hotarat sa execute
simultan doua operatii: ocuparea Stalingradului si ofensiva spre Caucaz.
El spera ca astfel, prin taierea caii de aprovizionare a Rusiei pe Volga
si ocuparea cele trei centre ale industriei petroliere, din Caucaz, in
foarte scurt timp sa distruga complet economia sovietica. Ocuparea orasului
Baku era prevazuta pentru sfarsitul lunii august 1942.

Daca intregul plan german pentru 1942 in sud-estul Rusiei era ambitios
si hazardat, presupunand dispunerea fortelor pe doua directii diferite,
aceleasi trasaturi le avea si planul de cucerire a Caucazului. El subaprecia
capacitatea de rezistenta a rusilor si isi propunea sa realizeze in Caucaz
prea multe directive deodata.

Constient de pericolul patrunderii germanilor spre Baku, comandamentul
sovietic si-a pregatit defensiva: 90 mii civili, zi si noapte, in august
si septembrie 1942, au construit fortificatii, amplasamente de artilerie,
santuri antitanc. In jurul orasului Baku au fost construite zece linii
de aparare. Armata Rosie dispunea in Caucaz de suficiente rezerve, constituite
in Frontul Transcaucazian, comandat de generalul Tiulenev. In plus exista
si posibilitatea aprovizionarilor pe Marea Caspica de la Krasnovodsk la
Baku.

Dupa o retragere grabita din Kuban si Caucazul de nord, regiunea agricola
cea mai bogata care mai ramasese Uniunii Sovietice in partea ei europeana,
sovieticii au reusit sa opreasca ofensiva germana prin darzenia deosebita
a trupelor, prin aliniamentele naturale de aparare si prin uriasa munca
pregatitoare depusa de soldati si populatia civila la realizarea liniilor
de fortificatii. Au fost realizate 100 mii de amplasamente pentru tehnica
de lupta, 800 km santuri antitanc, obstacole antiinfanterie pe o lungime
de 300 km si 1600 km transee.

Oprirea efectiva a inaintarii coloanelor de tancuri germane s-a produs
la cativa kilometri vest de Vladicaucaz, printr-o lovitura nimicitoare
data de trupele sovietice. Dupa aprecierile sovieticilor germani au pierdut
in cinci zile de lupta 140 tancuri, 2.500 autovehicule, o mare cantitate
de armament si 5.000 de oameni socotindu-i numai pe cei morti gasiti pe
campul de lupta.

Din acest moment germanii nu au mai intreprins actiuni ofensive, sperand
sa reia inaintarea in primavara urmatoare. Cum, insa, lucrurile evoluau
pe dos la Stalingrad, sovieticii preiau initiativa si planuiesc inchiderea
coridorului de retragere a germanilor spre Rostov si izolarea trupelor
din Caucaz din peninsula Taman – drumul pe care trupele germane si romane
se puteau retrage in Crimeea. Din mai multe motive sovieticii nu au putut
realiza acest plan si inaintarea lor a fost incetinita de retragerea organizata
a adversarului.

Situatia de la Stalingrad a impus ca Grupul de Armate "A" (von Kleist),
care ajunsese pe pantele d nord ale muntilor Caucaz pana in zona Groznii,
sa se retraga cu Armata I Blindata pe la Rostov si ca Armata 17 Germana
prin Kuban. In cadrul acestei din urma armate se aflau si diviziile 1,
2 si 3 munte romane, 10 si 17 infanterie si 6 si 9 cavalerie. La inceperea
retragerii, Armata 17 se afla pe aliniamentul Novorosisk (pe coasta Marii
Negre) pana la Nalcik unde se gasea Divizia 2 Munte. In fata acestei armate
se afla Grupul de armate Ieremenko, compus din 5 armate cu un total de
36 divizii infanterie, 37 brigada de tragatori, mai multe brigazi blindate
si doua flote aeriene. Conditiile retragerii au fost foarte grele di. cauza
drumurilor desfundate. For(ele romano-germane s-au retras spre aliniamente
succesive, pivotand spre dreapta la Novorosisk, pana la linia aleasa pentru
rezistenta in capul de pod Kuban. Inamicul, foarte activ si pe timp de
iarna, incerca prin toate mijloacele sa impiedice trupele germane si romane
sa se stabilizeze pe o pozitie si sa le impinga direct in Crimeea. Superioritatea
sa numerica ii permitea realizare acestui lucru. Rusii s-au straduit prin
atacuri masive repetate (sfarsitul lui aprilie 1943, 26 mai-6 iunie 16-22
iulie, 7-12 august) sa isi realizeze planul. Germanii rezistau, Hitler
voind sa mentina capul de pod Kuban ca baza de plecare a ofensivei de vara.
Rusii si-au dovedit superioritatea si nu mai putea fi vorba de reluarea
ofensivei germane. Retragerea nemtilor din zona nord Marea de Azov, l-a
obligat pe Hitler solicitat in acest sens si de Ion Antonescu, sa ordone
la 4 septembrie 1943 retragerea din Kubar Ariergarda a trecut la Kerci
in noaptea de 9/10 octombrie 1943. S-a terminat, astfel, batalia defensiva
di Kuban, care a durat sapte luni si jumatate si in care trupele romane
au avut o comportare onorabila. Armata romana a luptat in Caucaz cu 64.606
militari, din care a pierdut 1598 morti, 7.264 raniti si 806 disparuti.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor: 118773
Data de inscriere: 14/12/2005

MesajSubiect: Re: Al Doilea Razboi Mondial[1-----]   27.06.11 17:32

Luptele din Crimeea (octombrie 1943-mai 1944)
Incepand cu 9 octombrie 1943 si pana la 12 mai 1944 Crimeea avea sa
fie din nou teatrul unei confruntari de mari proportii intre cei doi adversari.
Partea germano-romana avea in Crimeea Armata 1 Germana, formata din doua
divizii germane si sapte romane, din care nici una blindata, cu care nu
s putea realiza o aparare eficienta in folosul aripei de sud a frontului
de est. In Stepa Nogaica, rusii inainta rapid amenintand sa inchida istmul
Perekop, iar in Marea Neagra detineau superioritatea navala. O evacuare
pe mare risca mult. In consecinta, comandantii Arrnatei 17 si a Grupului
de Armata „ A" a pregatit retragerea din Crimeea, dar Hitler nu a aprobat
si la I noiembrie 1943 Armata 17 a fost incercuita in Crimeea, fara alte
legaturi decat pe apa si in aer cu restul trupelor. Generalul Ion Antonescu
est si el ingrijorat de soarta trupelor romane din peninsula, intelege
inutilitatea rezistentei si propune in scris lui Hitler evacuarea imediata.
Refuzand, Hitler promite sprijin cu blindate, amiralul Doenitz asigura
ca dispune de mijloace in Marea Neagra pentru ca in 40 zile sa evacueze
pe cei 200 raniti luptatori si materialul militar.

La sfarsitul lui octombrie si inceputul lui noiembrie, rusii au atacat
la Perekop si la Kerci, reusind s realizeze capete de pod amenintatoare.
Diviziile romane au participat astfel, in dispozitivul initial d aparare:
diviziile 10 si 19 infanterie erau dispuse la nord si nord-est in istmul
Perekop; divizia 9 cavaleri la vest de Perekop, pentru supravegherea litoralului;
in peninsula Kerci se aflau diviziile 6 cavalerie si munte, ultima in rezerva
frontului de aici in muntii Yalta si pe coasta de sud se aflau exclusiv
Corpul d Munte cu diviziile 1 si 2 munte romane.Dupa ce criza de la inceputul
lunii noiembrie a fost depasita, presiunea rusa a scazut si trupele romano-germane
au atacat capetele de pod realizate de rusi.

Dar s-a intamplat ca Armata 6 Germana, aflata la nord de Niprul inferior
sa fie respinsa la 31 ianuarie 1944 spre vest si astfel sa se spulbere
ultima speranta pentru trupele din Crimeea de a fi eliberate pe uscat.
Ion Antonescu considera ca nu mai exista nici un motiv ca trupele romane
sa mai ramana in Crimeea, dar Hitler refuza sa accepte o evacuare. A facut-o
si in februarie 1944, cand Ion Antonescu 1-a vizitat in Germania si la
sfarsitul lui martie, cand printr-o scrisoare Ion Antonescu solicita sa
admita evacuarea „de buna voie". Soarta trupelor din Crimeea era astfel
definitiv pecetluita.

Raportul de forte era favorabil rusilor. Ei aveau la Perekop Frontul
4 Ucrainian care dispunea de 18 divizii de tragatori si doua corpuri de
armata blindate. Trupele romano-germane numarau trei divizii iar in rezerva
o parte din Divizia 3 Germana. La Kerci, rusii aveau 10 divizii de tragatori
si 100 care de lupta, iar apararea avea 4 divizii, din care 2 romane, iar
in rezerva restul Diviziei 3 Germana.

Ofensiva rusa in istmul Perekop a inceput la 7 aprilie cu o larga pregatire
de artilerie urmata de atacurile masive cu tancuri si apoi de infanterie.
Trupele germane si romane, doua divizii, rezistau si „valuri de atac ruse
erau transformate in mari gramezi de morti si raniti". Totusi, in noaptea
de 9/10 aprilie, rusii au debusat in campia Crimeii. Situatia operativa
in peninsula se complica rapid, Armata 17 Germana nu mai poate contraataca
si se impune retragerea tuturor fortelor germano-romane din Crimeea. Are
loc, mai intai, retragerea lor spre Sevastopol, sub presiunea tot mai puternica
a inamicului. Pana la 18 aprilie, toate fortele romano-germane, s-au concentrat
in zona Sevastopol, inregistrand insa, pierderi insemnate. In intervalul
9-18 aprilie 1944, Armata 17 a pierdut 111.000 oameni, ramanand doar 78.000
de germani si 46.000 romani.

Ion Antonescu continua sa solicite retragerea trupelor din Crimeea
si dispunerea lor in fata cavaleriei rusesti care se apropia de teritoriul
romanesc. Totusi trupele romane au ramas in dispozitivul Sevastopol cu
diviziile 1 si 2 munte, 10 infanterie si unitati ale Corpului de Munte
in sectorul de nord si cu diviziile 3 munte, 19 infanterie, 6 si 9 cavalerie
si unitati ale corpului de cavalerie in sectorul de sud. Toate aceste trupe
romane au fost subordonate comandantilor de corpuri de armate germane.

Inamicul avea in zona Frontul 4 Ucrainian cu trei armate si un total
de 24 divizii de tragatori, un corp de blindate, 2-3 divizii de artilerie
etc. Era clar ca Armata 17 Germana nu putea rezista si s-a cerut din nou
acordul lui Hitler pentru retragere. Acesta cerea Armatei 17 sa reziste
pana cand asteptata debarcare de vest va fi zdrobita, timp in care Turcia
va fi mentinuta neutra. El punea in cumpana si marea importanta politica
si economica a Crimeii, precum si speranta ca urmau sa apara armele noi
si pana atunci Crimeea trebuia mentinuta. Pe de alta parte cele 25 divizii
rusesti trebuiau tinute pe loc la Sevastopol cat mai mult timp si cu cat
mai multe pierderi, altfel rusii le deplasau in scurt timp in alt punct
al frontului.

Intre 25 aprilie si 3 mai, la noi insistente ale lui Ion Antonescu
sunt aduse in patrie ca sa apere acolo locurile lor de nastere inundate
de inamic: 29.000 romani dar si 13.400 germani, 6.00(` raniti germani,
2.000 raniti romani, 15.000 voluntari rusi, 700 soldati slovaci, 4.500
prizonieri si 3.000 civili).

In zilele de 5-7 mai 1944, rusii au atacat in ambele sectoare de la
Sevastopol cu forta formidabila, reusind sa distruga sectoarele a doua
divizii germane si sa patrunda adanc in spatele frontului. In seara zilei
de 7 mai, Hitler a aprobat evacuarea regiunii Sevastopol. Ea s-a facut
cu foarte mai greutati sub atacurile si bombardamentele de aviatie si artilerie
ale rusilor. Au fost scufundate vasele „Totila", cu 4.000 oameni, „Teja",
cu 5.000 oameni, vasele „Romania", „Danubius", „Helga" si „ Gneisenan".
In noptile de la 9 pana 11/12 mai au mai fost evacuati 25.697 luptatori,
6.011 raniti iar in afara de acestia 8.100 s-au inecat.

In total intre 12 aprilie si 13 mai, au fost evacuati 130.000 de germani
si romani din 230.000; aviatia a transportat si ea 21.457; 57.500 au fost
morti si disparuti iar la 20.000 nu li se cunoaste soarta. Romanii au pierdut
22.522 de militari, ceea ce inseamna 34% din efectivul aflat in Crimeea.
Apararea teritoriului national. Batalia din Moldova
In sectorul Grupului de Armate Sud, superioritatea rusa a devenit coplesitoare
si a obligat armatele germane la o retragere continua pe tot intinsul Rusiei
vestice, pana cand frontul a ajuns pe teritoriul romanesc.

In februarie 1944, linia frontului a ajuns pe teritoriul romanesc al
Moldovei si Basarabiei, unde au intrat masiv in dispozitiv de lupta si
trupele romane, cu ajutorul lor, oprindu-se inaintarea rusilor si consolidandu-se
aripa de sud a frontului de est. Batalia din Moldova si Basarabia, din
vara anului 1944, pentru apararea pamantului romanesc, avea sa fie ultima
mare batalie a Armatei Romane pe frontul de est.

Linia frontului urma inaltimile de la vest de Siret, din Bucovina pana
la sud de Pascani, apoi linia Tg. Frumos-Podul Iloaiei-masivul paduros
Cornesti-nord Chisinau-Tighina-Nistru pana la varsarea Marea Neagra, cu
un cap de pod rusesc la nord de Liman. Din acest front, lung de 650 km,
300 km erau acoperiti de trupele romane, incluse Grupului Armate" Ucraina
de sud", comandat, incepand cu 24 iulie 1944, de generalul Friessner si
cuprinza Grupul Wohler, cu Armata 80 Germana (generalul Wohler) si Armata
4 Romana (generalul Racovita) dispus din Bucovina pana la Prut; Grupul
Dumitrescu, cu Armata 3 Romana (generalul P. Dumitrescu Armata 6 Germana
(general Fretter-Pico), dispus pe frontul basarabean. In total, pe acest
front, erau puse 21 divizii germane si 23 divizii romane (inclusiv 4 brigazi
de vanatori de munte). In rezerva se ai 4 divizii germane si 3 divizii
romane.

Dispozitivul de lupta si pozitia erau destul de tari, cu exceptia sectorului
Tg. Frumos-Iasi, unde inamicul domina de pe pozitie mai inalta, si a zonei
Nistrului de jos, unde capul de pod pe malul drept, pe o lungime de 15
km, primejduia flancul drept al frontului. Configuratia de ansamblu a acestei
pozitii a pronuntate asemanari cu cea a frontului de la Stalingrad. In
conceptia lui Friessner, chiar in mometele preluarii comenzii, s-ar fi
impus retragerea apararii pe Prut tocmai pentru a evita o situatie similara
Hitler si Ion Antonescu nu au inteles similitudinea cu Stalingradul si
nu au acceptat ideea lui Friessner. Comandamentul sovietic avea in Moldova
si Basarabia Frontul 2 Ucrainian (generalul Malinovs dispus in sectorul
de vest de Prut si. Frontul 3 Ucrainian (general Tolbuhin), dispus in sectorul
basarab al frontului. Rusii dispuneau de circa 94 divizii de tragatori,
7 corpuri blindate, un corp de cavalerie doua armate aeriene. Comanda suprema
a tuturor acestor forte o avea maresalul Timosenko.

Ofensiva sovietica pregatita minutios si cu realizarea unei densitati
de foc pe care germanii nu o putusera realiza niciodata pe toata durata
razboiului, a inceput la 20 august 1944 pe intregul front dintre Siret
si Nistru, dar in doua zone cu presiune maxima: zona Podul Iloaiei-Iasi
si zona capului de pod de Nistru, nord Liman. In aceste sectoare se aparau
exclusiv trupe romane: Diviziile 5 Cavalerie s Infanterie la vest de Prut
si 4 Munte, 21 Infanterie in Basarabia. La inceput s-a executat o pregatire
artilerie cu intensitate formidabila de o ora si jumatate, care a impus
unor divizii romane sa se retraga chiar din timpul pregatirii de artilerie.
Ofensiva infanteriei si tancurile au dus inca din prima zi realizarea a
doua patrunderi in frontul romano-german. Era de asteptat ca inaintarea
rusilor sa continuu doua zi si sa arunce armata din Moldova spre vest,
iar Grupul general Dumitrescu sa fie incercuit in sudul Basarabiei. In
consecinta, in acord cu Ion Antonescu, aflat pe front la 20-21 august,
generalul Friessnf hotarat oprirea inaintarii inamicului pe linia Carpatilor
Orientali si linia fortificata Focsani-Galati. Dar a mai apucat sa o faca,
fiind arestat la 23 august 1944, in Palatul regal, din ordinul Regelui
Mihai.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor: 118773
Data de inscriere: 14/12/2005

MesajSubiect: Re: Al Doilea Razboi Mondial[1-----]   27.06.11 17:33

S-a produs, astfel, o cotitura de mari proportii in desfasurarea razboiului
si in istoria poporului rom. In seara zilei, Regele a anuntat la radio
un armistitiu inexistent si a ordonat armatei romane sa inceteze razboiul
contra armatelor sovietice. Rusii insa, nu stiau de vreun armistitiu si
au continuat operatiunile contra armatelor romane, facand prizoniere toate
trupele romane din Moldova si Basarabia, ajunse din urma de catre rusi.
Au impartasit aceasta soarta, luand calea lagarelor de prizonieri din Rusia
114.000 militari romani, capabili inca de lupta. Astfel, s-a consumat ultima
mare batalie pentru salvarea neamului, impotriva monstrului rasaritean.
„O politica de o usurinta fara precedent in istorie, politica unor partide
din opozitie, arestarea maresalului in palatul regal si ordinul regelui
de a inceta razboiul contra Rusiei, au permis trupelor rusesti sa treaca
peste linia Focsani-Galati fara nici o lupta" – spunea Gh. Margherescu.
3. Trecerea Romaniei de partea Natiunilor
Unite. Operatiile militare desfasurate de armata romana in perioada 23
august 1944 – 12 mai 1945

Trecerea Romaniei de partea Natiunilor Unite, la 23 august 1944, ce
s-a produs concomitent cu inlaturarea de la putere a maresalului Ion Antonescu
si declansarea luptei impotriva Wehrmachtului nazist, intr-un context extraordinar
de complex in care nu se precizase cu claritate infrangerea Germaniei naziste
si in care nu se incheiase Conventia de armistitiu cu Natiunile Unite,
a reprezentat un moment important in istoria celui de-al doilea razboi
mondial, ale carui consecinte pentru desfasurarea razboiului au fost apreciate
de la inceput ca fiind incalculabile .

Ducand la indeplinire ordinele Marelui Stat Major, care pentru prima
data in cursul celui de-al doilea razboi mondial si-a asumat atributele
conducerii la nivel strategic a organismului militar national, armata romana
a reprezentat principalul instrument si elementul hotarator al asigurarii
victoriei asupra trupelor germane de pe teritoriul national aflat sub jurisdictia
guvernului roman in perioada 23-31 august 1944. Acest lucru a fost posibil
datorita faptului ca, spre deosebire de alte state care au trecut in diferite
faze ale razboiului de partea Natiunilor Unite, Romania dispunea de un
puternic potential militar, de o armata cu o conducere centralizata si
structuri bine definite, incadrata cu aproximativ 1.100.000 de militari
(circa 8,5% din populatia intregii tari si 15% din potentialul barbatesc),
care au fost declarate imediat utilizabile pentru frontul antihitlerist.

Fara nici un simptom de dezagregare, armata romana a incetat (initial
unilateral), ostilitatile cu trupele sovietice si a trecut imediat la indeplinirea
misiunilor de lupta incredintate.

Principalele misiuni indeplinite de armata romana in august 1944 impotriva
trupelor germane au fost precizate in Directiva strategica emisa de noul
sef al Marelui Stat Major, generalul de divizie Gheorghe Mihail, in seara
zilei de 23 august 1944 si au constat in lichidarea fortelor hitleriste
aflate in zona de competenta a guvernului roman in acel moment, regruparea
armatelor 3 si 4 romane de pe frontul sovieto-german din estul tarii, acoperirea
frontierei nationale si a liniei vremelnice de demarcatie impusa prin Dictatul
de la Viena din 30 august 1940 si pregatirea ofensivei eliberatoare in
partea de nord-vest a tarii. Indeplinirea misiunilor incredintate s-a realizat
prin tot atatea operatii militare de anvergura.

Percepand imediat consecintele catastrofale pe care le-a avut pentru
Germania hitlerista trecerea Romaniei de partea Natiunilor Unite, conducerea
suprema a Reich-ului a reactionat deosebit de violent, emitand in noaptea
de 23 spre 24 august, la 26 si 29 august 1944, trei directive strategice
privind situatia din Romania.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor: 118773
Data de inscriere: 14/12/2005

MesajSubiect: Re: Al Doilea Razboi Mondial[1-----]   27.06.11 17:33

Actiunile armatei romane in campania din vest (23 august 1944
– 12 mai 1945)


Actiunea energica a armatei romane a facut ca, intr-un timp foarte scurt
strategia germana privind restabilirea controlului in Romania sa sufere
un categoric esec, Wehrmachtul nazist nemaifiind in stare sa influenteze
evenimentele politice si militare din spatiul romanesc.

Actionand sub conducerea comandamentului national, armata romana a
reusit, in perioada 23-31 august 1944 sa elibereze, prin efort propriu
spatiile istorice ale Munteniei, Dobrogei, Olteniei, Banatului, Crisanei
si podisul transilvan de la nord de Carpatii Meridionali pana la linia
vremelnica de demarcatie. Concomitent, Armatele 3 si 4 au executat actiunea
de repliere din dispozitivul german si de regrupare in adancimea teritoriului
national in vederea deplasarii spre noul front din Transilvania. Operatia
s-a efectuat in conditii complexe, determinate de intercalarea diviziilor
romane cu cele germane si de comportarea comandamentelor si trupelor sovietice
care, in multe situatii au considerat trupele romane ca inamice si au actionat
in consecinta, continuand sa traga sau sa le dezarmeze si sa le captureze,
asa cum au procedat si cu majoritatea fortelor fluviale si maritime.

In acelasi timp, Armata 1 romana a executat „acoperirea" frontierei
nationale si a liniei vremelnice de demarcatie din podisul transilvan,
importanta operatie strategica desfasurata pe un front de aproximativ 400
km, prin care s-a interzis patrunderea unor noi forte inamice in spatiul
romanesc controlat de guvernul roman si pastrarea unui important cap de
pod la nord de Carpatii Meridionali si la vest de Carpatii Occidentali
in vederea declansarii viitoarei ofensive eliberatoare in partea de nord-vest
a tarii.

In numai 8 zile de lupte aprige, fortele militare si populatia romana
au provocat Wehrmacht-ului, cu pierderi proprii minime (8.586 militari
ucisi, raniti si dati disparuti) – mari pierderi umane cifrate la 61.500
militari germani ucisi si luati prizonieri, ceea ce echivaleaza cu 6 divizii
de infanterie si importante cantitati de tehnica de lupta (circa 300 de
avioane, 500 de nave fluviale si maritime, multe blindate, tunuri, mitraliere
etc.). Datorita realizarii surprinderii inamicului si ritmului rapid in
care au fost nimicite, capturate sau alungate, trupele germane nu au mai
avut posibilitatea sa execute distrugeri de obiective economice, ceea ce
a permis pastrarea intacta a acestora si punerea lor la dispozitia coalitiei
antihitleriste.

Deosebit de importante au fost si consecintele militar-strategice,
economice si logistice pe care le-a avut trecerea Romaniei de partea Natiunilor
Unite: deschiderea „Portii Focsanilor", una din cele mai puternice zone
fortificate din estul Europei si inlesnirea deplasarii fortelor sovietice,
practic nestingherite, prin Campia Romana spre noul front creat de armata
romana in podisul transilvan, Crisana si Banat; incetarea imediata si totala
a aprovizionarii Wehrmacht-ului din Romania, in special cu petrol si cereale;
prabusirea defensivei germane la aripa de sud a frontului sovieto-german;
pulverizarea dispozitivului amenajat de Wehrmacht in Peninsula Balcanica;
provocarea sau precipitarea unor grave crize politice in majoritatea statelor
ocupate sau aflate sub influenta Berlinului etc.
Eliberarea partii de nord-vest a Romaniei de sub ocupatia horthysto-hitlerista
Dupa victoria repurtata asupra trupelor hitleriste in perioada 23-31
august 1944, fortele armatei romane au actionat eroic pentru eliberarea
partii de nord-vest a tarii rapita de Ungaria horthysta prin Dictatul de
la Viena din 30 august 1940. Armatele 1 si 4 si-au realizat dispozitivele
operative la nord de Carpatii Meridionali si la vest de cei Occidentali.

Comandamentul suprem sovietic a ordonat armatelor sale sa afluiasca
prin trecatorile Carpatilor Meridionali in podisul transilvan. In drumul
lor spre noul front de lupta diviziile sovietice au trecut prin orasele
Pitesti, Craiova, Turnu Severin, Brasov, Sibiu, Sighisoara, Medias, Lugoj,
Timisoara etc. si prin trecatorile carpatine fara a mai fi nevoie sa duca
lupte grele, asa cum procedau marile unitati care incercau sa traverseze
Carpatii Orientali de la est spre vest.

Hotararea conducerii politice si militare a U.R.S.S. privind subordonarea
fortelor armatei romane incepand cu noaptea de 6/7 septembrie 1944 a impus
insa, modificari esentiale in conceptia strategica a comandamentului militar
national privind eliberarea partii de nord-vest a tarii, acesta fiind practic
exclus de la conducerea operatiilor militare. Incorporate in dispozitivul
Frontului 2 ucrainean, armatele 1 si 4 romane au constituit, impreuna cu
cate o mare unitate sovietica similara, cate un grup de armate condus de
comandantul marii unitati sovietice. Desi, in acest context, atributiile
Marelui Stat Major roman au fost grav stirbite, acesta a continuat sa se
preocupe indeaproape de buna desfasurare a operatiilor militare, sa coordoneze
instructia contingentelor, aprovizionarile, evacuarile, completarile cu
personal si materiale etc.

Armata 4 a desfasurat cu fortele de la centru si flancul stang, intre
5 si 8 septembrie 1944, o ferma operatie de aparare, stavilind puternica
ofensiva declansata de inamic cu intentia de a impinge frontul pe coronamentul
Carpatilor Meridionali. De la 9 septembrie, Armata 4 a declansat o ofensiva
pe intregul front, actionand in cooperare cu trupele sovietice, care incepusera
sa afluiasca masiv la nord de Carpatii Meridionali. In partea de vest a
tarii, Armata 1 s-a gasit initial in aparare, intre 13 si 18 septembrie,
dupa care a trecut la ofensiva spre Salonta si Oradea, impreuna cu forte
sovietice.

La 9 octombrie, Armata 4 romana, actionand in cooperare cu forte sovietice,
a atacat cu impetuozitate pe directia Ludus, est Cluj, Carei, obligand
comandamentul hitlerist sa treaca de la aparare la retragerea treptata
prin lupta a fortelor prin „Poarta Somesului".
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor: 118773
Data de inscriere: 14/12/2005

MesajSubiect: Re: Al Doilea Razboi Mondial[1-----]   27.06.11 17:33

Actiunile militare desfasurate de armatele romane in faza finala a
luptelor pe teritoriul national, la Cluj, Carei, Satu Mare, Oradea si in
alte locuri au avut consecinte importante pentru desfasurarea generala
a operatiilor militare, inamicul fiind impins, intr-un timp scurt, spre
vest, cu aproximativ 200 km. Datorita luptei eroice a armatei romane, intrandul
pe care-l forma dispozitivul inamic in nord-vestul Romaniei a fost eliminat,
frontul de est capatand practic o configuratie aproape liniara intre Marea
Baltica, valea Dunarii si Marea Adriatica. Diviziile Armatei 1 care au
actionat la vest de Carpatii Occidentali au oprit singure sau au participat
la oprirea a doua mari ofensive inamice si la operatia Debretin.

Eliberarea partii de nord-vest a tarii, finalizata in chip stralucit
la 25 octombrie 1944 a fost obtinuta prin jertfa a 58.330 de militari,
ucisi, raniti sau luati prizonieri. Pierderile provocate inamicului s-au
ridicat la 82.934, dintre care 76.275 prizonieri.

Eliberarea partii de nord-vest a Romaniei nu a insemnat insa si incetarea
luptei alaturi de coalitia Natiunilor Unite. Armata romana a continuat
operatiile militare, in cooperare cu armata sovietica, pe teritoriile Ungariei,
Cehoslovaciei si Austriei, pana la victoria finala asupra Germaniei naziste.
Armata romana in operatiile militare pe teritoriul Ungariei
Actiunile militare duse de armata romana pe teritoriul Ungariei au inceput
la 24 septembrie 1944, cand primele unitati romane au depasit frontiera
romano-ungara, la vest de Salonta, in urmarirea trupelor hitleriste si
horhyste.

In ansamblu, operatiile armatei romane pe teritoriul ungar, desfasurate
in cooperare cu fortele sovietice, au acoperit un spatiu vast din partea
estica a Ungariei, pana la Tisa (pe cursul superior si mijlociu al acesteia),
pe caile de acces si in interiorul Budapestei, in Muntii Hegyalia, Bükk
si Matra, pe valea Hernadului etc., fiind incluse in doua mari operatii
ofennsive de anvergura: „Debretin" si „Budapesta", organizate si conduse
de comandamentul sovietic.

In cadrul operatiei „Debretin", pe teritoriul Ungariei, armata romana
a participat cu peste 182.000 de militari, in trei focare principale: Debretin
(cu 5 divizii), Nyiregyhaza (13 divizii, inclusiv cele care luptasera la
Debretin) si pe cursul mijlociu al Tisei (4 divizii).

Pe directia principala de ofensiva spre Budapesta a actionat si Corpul
7 armata roman, care, la 30 octombrie si-a inceput, din capul de pod de
la nord-vest de localitatea Alpar, gloriosul drum de lupta ofensiv ce va
lua sfarsit 80 de zile mai tarziu, la 2 km de Dunare, in interiorul capitalei
maghiare. Atacand cu multa vigoare, cele trei divizii romane au ajuns la
30 decembrie 1944 la periferiile Capitalei ungare, iar la 1 ianuarie au
reluat ofensiva in interiorul Budapestei. Prin luptele grele de strada
si asalturi eroice, militarii romani au patruns aproximativ 10 km in interiorul
Budapestei, ajungand in seara zilei de 15 ianuarie 1945 la mai putin de
2 km de Dunare. Pentru eliberarea Budapestei, Corpul 7 armata roman a pierdut
10.708 militari, morti, raniti si disparuti, adica circa 30 % din cei 36.348
militari care au participat la lupte.

Concomitent cu participarea Corpului 7 armata roman la eliberarea Budapestei,
celelalte doua mari unitati ale Armatei 1, diviziile 2 si 3 munte au contribuit
la eliberarea localitatii si a zonei Miskolc, apoi au zdrobit, pana spre
mijlocul lunii decembrie, inamicul in Muntii Bükk. In acelasi timp,
in masivul Matra, a actionat Divizia „Tudor Vladimirescu – Debretin", care
la 31 decembrie a atins si ea frontiera ungaro-cehoslovaca la nord-vest
la Salgotarjan.

Cu deosebita bravura au actionat pe teritoriul Ungariei si diviziile
Armatei 4 romane, care, dupa ce au trecut Tisa prin capul de pod realizat
de sovietici la nord de Tiszalök, au zdrobit rezistentele inamice
din zona localitatilor Tokaj, Csobaj, Szerencs, Halmaj etc., apoi a atacat
impetuos pe valea Hernadului, creand conditii favorabile manevrarii rezistentelor
inamice din Muntii Hegyalja. Dupa ce a infrant fortele adverse din acest
masiv muntos (in 17 decembrie) Armata 4 si-a trecut toate fortele la vest
de Hernad depasind, in ziua urmatoare, frontiera ungaro-cehoslovaca.

Pe timpul celor aproape patru luni cat a luptat pentru eliberarea Ungariei,
armata romana a intrebuintat in lupte 17 divizii de infanterie, munte si
cavalerie, un corp aerian, doua brigazi de artilerie antiaeriana, o brigada
de cai ferate si numeroase alte unitati si formatiuni militare, insumand
peste 210.000 de militari. Participand la 7 mari batalii, in care a desfasurat
81 de lupte mai importante, cele doua armate romane au patruns pe teritoriul
Ungariei 250-300 km, au strabatut prin lupte trei masivi muntosi, au fortat
patru cursuri mari de apa (Tisa, Bodrog, Hernad, Ipoly), au eliberat 1237
de localitati, dintre care 14 orase si au produs inamicului pierderi ce
se cifreaza la 30.745 de militari (prizonieri si morti). Pierderile armatei
romane s-au ridicat la 42.700 de militari (morti, raniti si disparuti).
Armata romana in operatiile militare pe teritoriile Cehoslovaciei
si Austriei

Operatiile armatei romane pe teritoriul Cehoslovaciei s-au desfasurat
aproape in totalitate in regiunea muntoasa din estul si centrul tarii,
avand ca scop incercuirea sau nimicirea fortelor hitleriste si hortyste
din intrandul pe care-l forma aici aliniamentul frontului strategic german,
anihilarea capacitatii de riposta a trupelor inamice si impiedicarea lor
de a efectua contraatacuri spre sud si nord in flancurile fortelor Fronturilor
2 si 4 ucrainiene, care inaintau spre Austria si spre Germania.

Intr-o prima etapa, Armata 4 a executat intre 18 decembrie 1944 si
11 ianuarie 1945 operatia de aparare de la Seña-Turna imobilizand
importante forte adverse care nu au mai putut si folosite impotriva armatelor
sovietice ce inaintau spre Kočice sau impotriva fortelor sovietice si romane
care luptau in sud-vest pentru eliberarea Budapestei. Concomitent, Corpul
4 armata din Armata 1, care depasise frontiera ungaro-cehoslovaca la 26
decembrie 1944, a luptat pe directia Iolytarnok-Hali?, manevrand dispozitivul
de lupta al gruparii germane din zona orasului Lu?enec.

In etapa a II-a (12 ianuarie – 25 martie 1945) Armata 1 romana a executat
operatia din Muntii Javorina si a iesit in valea Hronului, iar Armata 4,
operatiile „RoŸ?ava" (12-31 ianuarie 1945) si „Zvolen-Banska Bystrica"
(10 februarie – 25 martie 1945).

In etapa a treia, armatele 1 si 4 au executat intre 26 martie si 2
mai 1945 ample operatii intre Hron si Morava, iar intre 6 si 12 mai 1945
au participat la operatia „Praga", executand o viguroasa urmarire a inamicului
la vest de Brno spre capitala Cehoslovaciei.

La succesele repurtate de trupele romane in estul Cehoslovaciei si-a
insumat efortul si Divizia „Tudor Vladimirescu – Debretin", care a luptat
in compunerea Armatei 53 sovietice, la sud-vest de Lu?enec si in Muntii
Javorina, apoi in capul de pod de la est de Zarnovica, pana la 20 martie
1945 cand a trecut in rezerva si apoi a fost trimisa in tara.

Timp de cinci luni, cat au durat operatiunile pe teritoriul Cehoslovaciei,
17 divizii romane de infanterie, munte, cavalerie si artilerie antiaeriana,
Corpul 1 aerian, Brigada de cai ferate, Regimentul 2 care de lupta si alte
unitati si formatiuni militare, cu un total de 248.430 militari, au patruns
peste 400 km in dispozitivul inamic, au fortat 4 cursuri mari de apa (Hron,
Nitra, Váh si Morava), au strabatut prin lupte 10 masive muntoase,
au eliberat 1722 de localitati, intre care 31 de orase. Pe frontul din
Cehoslovacia, trupele romane au provocat pierderi inamicului care s-au
cifrat la 22.803 de militari (morti si prizonieri). Pierderile proprii
s-au ridicat la 66.995 de militari (morti si disparuti), adica aproximativ
30 % din totalul efectivelor angajate in lupta.

Pe teritoriul Austriei a fost angajat in lupte, in lunile aprilie si
mai 1945, in sprijinul unor mari unitati sovietice, Regimentul 2 care de
lupta, care a luptat eroic in zona localitatilor Hohenruppersdorf, Schrick,
Wilfersdorf, Mistelbach, Aspern, Zistersdorf, Poysdorf etc. pana in apropierea
Vienei. In aceeasi perioada de timp, in spatiul austriac au fost prezente
si subunitati ale Grupului operativ al Brigazii romane de cai ferate, care
au participat la reconstructia sau repararea de poduri pe diverse tronsoane
de comunicatii, la sporirea capacitatii de garare a unor statii de cale
ferata etc.

Marea victorie asupra fascismului din mai 1945 a gasit armata romana
in prima linie de lupta alaturi de Natiunile Unite. Prin mobilizarea intregului
sau potential material si uman, poporul roman a adus o importanta contributie
la obtinerea victoriei de la 9 mai 1945.


_________________
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor: 118773
Data de inscriere: 14/12/2005

MesajSubiect: Re: Al Doilea Razboi Mondial[1-----]   27.06.11 17:34

Concluzii si invataminte de ordin strategic, operativ si tactic rezultate
din actiunile desfasurate de armata romana in cel de-al doilea razboi mondial

Experienta participarii Romaniei la marea conflagratie a pus in lumina
numeroase concluzii si invataminte cu privire la strategia si arta militara,
la organizarea si ducerea actiunilor de lupta. Daca in ceea ce priveste
conditiile politico-militare, practica militara romaneasca din perioada
razboiului a fost incorsetata de conceptiile doctrinar-strategice germane
si, ulterior, sovietice, gandirea militara antebelica si chiar cea din
anii conflagratiei a dovedit de multe ori originalitate si caracter novator.

In perioada celui de-al doilea razboi mondial, strategia militara
romaneasca s-a manifestat de sine statator in doua actiuni deosebit de
importante: actul istoric de la 23 august 1944 si operatia de acoperire
din perioada 24 august – 5 septembrie 1944.

In legatura cu evenimentele dintre 23-31 august 1944, se poate arata
ca surprinderea realizata prin pastrarea secretului operatiilor, in pregatirea
in ascuns a actiunilor si declansarea lor simultana pe intreg teritoriul
national a dus la paralizarea comandamentelor germane si punerea lor in
imposibilitatea de a reactiona coerent si de a coordona actiunile trupelor
hitleriste din spatiul romanesc.

Totodata, rapiditatea cu care armatele 3 si 4 de pe frontul din Moldova
s-au desprins de trupele sovietice din contact si de trupele germane vecine
a facut ca flancul drept al frontului german de est (Grupul de armate „Ucraina
de Sud") sa se disocieze complet si sa nu mai poata opune nici un fel de
rezistenta trupelor sovietice (Fronturile 2 si 3 ucrainene) intre Marea
Neagra si Carpatii Padurosi. Ca urmare, aliniamentul de contact intre trupele
hitleristo-horthyste si cele sovieto-romane s-a mutat in cateva zile cu
aproximativ 600 km mai spre vest, punand in pericol situatia tuturor fortelor
germane din Balcani.

Marsul trupelor sovietice si actiunile fortelor romane pentru realizarea
dispozitivului strategic pe noul aliniament s-au desfasurat sub acoperirea
Armatei 1 romane, care a asigurat, astfel, crearea unui nou front in Transilvania
si Banat. In cadrul acestei actiuni strategice s-au evidentiat, in special,
capacitatea organizatorica si de conducere a Marelui Stat Major si rapiditatea
manevrelor de forte si mijloace. Dupa numai 48 de ore de la primirea misiunii,
trupele romane se gaseau in dispozitiv, gata de lupta, fiind in masura
sa interzica orice interventie a fortelor germane si ungare din partea
de nord a Transilvaniei, din Ungaria, Iugoslavia si Bulgaria.

Conceptia operatiei de acoperire a dovedit capacitatea si nivelul de
pregatire ale comandamentelor romane in aplicarea cu ingeniozitate a principiilor
luptei moderne, prin concentrarea si esalonarea adanca a fortelor pe directiile
amenintate si prin realizarea unei cooperari operative si tactice deosebit
de eficiente.

In acelasi timp cu actiunile duse pentru lichidarea fortelor germane
din interiorul tarii, trupele romane au consolidat si completat succesiv
dispozitivul strategic de acoperire si aici evidentiindu-se supletea si
simplitatea manevrelor pentru executarea inlocuirilor si regruparilor.

Invataminte semnificative rezulta si din participarea la lupta a fortelor
militare romane alaturi de cele germane, pe frontul de est si de cele sovietice,
in razboiul de vest. Participarea nu a fost lipsita de seroase animozitati
datorate unor masuri la nivelul comandamentelor ce nu tineau de realitati,
de forta marilor unitati romane, de dotarea sau regulamentele lor de lupta.
Atitudini susceptibile a leza prestigiul ofiterilor si ostasilor romani,
utilizarea efectivelor romanesti in situatii ce le expuneau unor grave
pericole, discriminarile in ce priveste aprovizionarea trupelor romane
cu subzistente, echipament si mijloace de lupta etc., toate acestea au
constituit practici ce veneau in contradictie cu reglementarile purtarii
razboiului de coalitie.

In domeniul tactic a fost dobandita, in mod firesc, o ampla
experienta, comandamentele si trupele romane avand posibilitatea sa se
manifeste, in multe situatii, de sine statator, fara ingerinte straine.

Atat in campania din rasarit cat si in cea din vest, trupele romane
au desfasurat actiuni de lupta in terenuri deosebit de diverse, in toate
anotimpurile si in conditii de timp si stare a vremii foarte variate. Experienta
armatei noastre in cel de-al doilea razboi mondial a dus la perfectionarea
continua a formelor si procedeelor, metodelor de organizare si conducere
a actiunilor de lupta, ca rezultat al perfectionarii armamentului si tehnicii,
al complexitatii elementelor dispozitivelor de lupta.

In aparare, marile unitati tactice, de tip divizie, adoptau dispozitive
de lupta, de regula, pe doua esaloane, in fasii cu o dezvoltare frontala
de 6-10 km ( pe perioada initiala chiar 20-30 km). Adancimea fasiei de
aparare a diviziei a crescut de la 3-4 km la 5-7 km.

Organizarea si mentinerea continua a cooperarii, cercetarea inamicului,
asigurarea flancurilor si jonctiunilor, conducerea continua, energica si
centralizata, asigurarea materiala si tehnica a trupelor au fost elemente
importante, care au asigurat succesul fortelor in lupta de aparare.

Ofensiva a fost executata, de regula, impotriva unui inamic puternic
organizat la teren pe mai multe fasii de aparare, fiecare compusa din mai
multe pozitii esalonate in adancime si amenajate in sistem transee, uneori
cu cazemate si intariri cu retele de sarma si campuri de mine. Trecerea
la ofensiva era precedata de o scurta pregatire de artilerie si uneori
de aviatie, dar de o mare intensitate.

Largimea fasiei de ofensiva a scazut in comparatie cu prima parte a
razboiului, diviziile trecand la ofensiva pe fronturi cu o dezvoltare cuprinsa
intre 1,5-5,2 km, uneori si mai putin; corpul de armata trecea la ofensiva
in fasii cuprinse intre 10-15 km; au fost insa numeroase situatii cand
aceste marimi au fost depasite. Adancimea dispozitivului era, de asemenea,
variabila, in functie de taria apararii si de gradul de dezvoltare a amenajarii
genistice, de raportul de forte, de teren si conditiile meteorologice.
O caracteristica a luptei ofensive in ultima perioada a razboiului consta
in realizarea frecventa a incercuirii in campul tactic.

In concluzie, ultimul razboi mondial a marcat progrese mari in dezvoltarea
artei militare: s-au fundamentat noi principii si s-au verificat unele
conceptii privind trecerea la ofensiva din miscare, modul de desfasurare
a operatiilor combinate cu forte terestre, aeriene si maritime. Armamentul
s-a inmultit si diversificat, au aparut mijloace de lupta noi, metodele
si procedeele artei militare s-au imbunatatit treptat, adaptandu-se la
mijloacele tehnice care-si faceau prezenta in campul de lupta, folosind
experienta acumulata.

A fost evidentiata capacitatea comandamentelor si statelor majore romane
de a insusi si aplica principiile ducerii actiunilor de lupta moderne,
de a rezolva in timp optim situatii dintre cele mai complexe, de a pune
in aplicare planurile elaborate de instantele operative. Or, se stie ca
realizarea concordantei intre conceptie si executie constituie dezideratul
major al oricarei actiuni militare.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor: 118773
Data de inscriere: 14/12/2005

MesajSubiect: Oameni curajosi[i]   28.06.11 8:23

Jurnalul de front al actorului Constantin Popian (SMM nr. 8 si 10/2004) surprinde excelent momentele de panica si de demoralizare a trupelor aflate in situatii dificile pe campul de lupta, fara armamentul corespunzator si mai ales fara informatii clare despre inamic.

5 septembrie 1916. Bombardament de artilerie, ziua intreaga. Popa Ionescu aduce o pereche de desagi, plini cu pahare de pro­iectil, cu focoase, cu bucati de schije, din care reiesea ca inamicul ataca cu artilerie de 75, 105, 150 si 210. Noi aveam o singura baterie de 75, munte, o sectie de 105 obuziere si o sectie de 75 artilerie de camp, care era vesnic incadrata de inamic. Stiu ca am fost trimis chiar eu la o cercetare, cand un obuz de 210 inamic izbise un tun de 75 de camp, tocmai cand voia sa schimbe de pozitie si omorase patru cai, un sergent si ranise vreo trei-patru soldati; iar comandantul tunurilor, un locote­nent, nu mai avea curaj sa mai ocupe nici o pozitie. Sergentul acela fusese sufletul sectiei.

6 septembrie. Inamicul cearca sa ne atace din nou spre dimineata, dupa obiceiul lui. Il luam in chiot, in pripa, si-ntr-o jumatate de ora il silim sa renunte la expeditie. Tinea mortis sa ia pozitia noastra, scopul nu stiu care-i era. Am avut vreo 12 raniti si doi morti, intre care si caporalul Scordoc Preda, fost in plutonul meu, la Dragasani. Era, sarmanul, admirabil sef de patrula si la inapoierea din recunoastere a fost impuscat de ai nostri, care tocmai incepusera a trage spre inamic; iar el nu s-a ferit, se vede treaba.

Pe la ora 5-6 p.m. sosesc oamenii spre completare, de la partea sedentara. Printre ei erau Aron, Teodorescu, Muresan si altii. Oamenii acestia, absolut neinstruiti, fara arme, fara nici un fel de echipament, iti produceau si ras, si scarba. Cand i-am cntrebat „unde le sunt armele“, au raspuns ca li s-a spus de la P. S. ca ei vor lua arme de la cei morti si raniti. I-am repartizat cate 10 la o companie, cu toate ca erau companii – de pilda compania locotenentului Orezeanu – carora le lipseau chiar si cate 70 de oameni.

7 septembrie. Ne schimba Regimentul 48 Buzau. Ah! Buzoienii! Pareau ca merg la nunta. Cred ca Armata Romana a avut putine regimente echipate ca acesta. Ce trasuri, ce carute inflorate si bine invelite, ce cai pietrosi, cu hamuri noi si ajustate, ce popa in uniforma luxoasa, ce colonel cu scut si pieptar de otel – asa mi-au declarat ofiteri din acest regiment – iar soldatii, scosi din cutie. Cu flori la capela si la piept, de-i intrebam unde se duc, ne raspundeau, sfidandu-ne: „Sa cucerim ce-avem de cucerit!“1

Oh, ai nostri, sarmanii, ofiteri si trupa, de opt zile pe pozitie, in ploi si neodihna, pareau o laie de tigani, iar colonelul „Pustiulache“ (colonelul Dumitrescu Apostol - n.r.), un vataf, in dolmanul lui plin de noroi si cu capela soldateasca.

Cum au venit flacaii lui '48, cu viteazul lor colonel in frunte, au luat in primire intai si intai gardurile satului si mai apoi pozitia, pe care au recunoscut-o foarte sumar. Au carat blanarie pana seara, de ne minunam de unde dracu' iese atata si au inceput a croi bordeie acoperite cu scanduri. „Eu nu-mi tin trupa-n ploaie“, zicea colonelul Jecu. Credea domnia-sa ca-l vor lasa sa se odihneasca. Noi n-avusesem timp sa facem nici corturi. Colonelul Dumitrescu Apostol le-a atras indea­juns atentia asupra primejdiei ce-i astepta din clipa in clipa, dar a predicat in pustiu.

Seara tarziu, dupa ce am urat camarazilor, acum intai sositi pe campul de bataie, bun succes si noroc, ne-am retras, plini de bucurie, spre Vestem. Eram asa de voiosi, ca si cum terminasem razboiul si eram asa de obositi, incat seara in cantonament era liniste de moarte.

Eu a trebuit sa merg intai la Divizie cu raportul si nu m-am inapoiat decat pe la unu noaptea, in cantonament, unde n-am mancat nimic si m-am culcat, frant de osteneala, intr-un sopron cu fan, langa cal si langa credin­ciosul meu soldat, Fugaru Simion, care nu stia ce sa-mi mai faca. Habar n-am cand mi-a schimbat incaltamintea uda si m-a primenit.

8 septembrie. Sfanta Maria Mica. De dimineata, mergem la biserica din Vestem. Aici, romanii sunt uniti, dupa rit. Biserica era plina de soldati si ofiteri si slujba a facut-o popa al nostru, Capetel, care a predicat foarte frumos. Acest popa era numai suflet, tot. De aceea era foarte iubit de toti ofiterii. Era sprinten si facea servicii pe care, poate, multi ofiteri nu le-ar fi facut. Asa, spre exemplu, facea recunoasteri riscante, sta ore intregi la observatoare, iar noaptea, nu o data, pleca in inspectie, cu de la el initiativa, pe linia de santinele. Colonelul Apostol il iubea foarte mult si nu-l lasa niciodata de langa el, asemenea maiorul Balanescu.

Masa am luat-o intr-o fosta carciuma, unde era o sala curatica si mare. La masa a luat parte si generalul Castris T., care venise sa aduca multumiri regimentului nostru pentru felul cum se purtase in noaptea de 3 septembrie. Inaltatoare a fost cuvantarea din camp a colonelului Dumitrescu, care, asa mic cum era, parea ca tuna, vorbind in aceste clipe. Regimentul era in careu, pe aratura, de la marginea de Sud a satului Vestem. Generalul a vorbit la masa, care s-a terminat pe la ora 3 p.m. S-au servit mancaruri alese si s-a baut vin de Cisnadie. Tudorica, bucatarul nostru, a fost la inaltime.

Dupa masa, muzica regimentului, cu capelmaistrul Dumitriu, a cantat, in mijlocul satului, hore romanesti, adunand toate fetele satului, in mandrele lor costume ardelenesti: „Cu sorturi negre, prinse-n brau/Mladii ca spicele de grau…“2

Batranii lacrimau pe marginea horei, iar flacaii nostri din Vaideeni si babenarii chiuiau de mama focului: „Pe sub mana ca-i romana/Ca de-ar fi din alta lege/Pe sub mana mea n-ar trece!“

Uitasem, pe 3 septembrie, c-asa-i romanul. El, daca se hodina o tara, mananca ceva cald si se dichiseste nitel cu ceva vinisor, uita tot. Jucau laolalta, soldati si ofiteri, strangand la sold cate o codana bucalaie, fiecare. Si numai la cativa kilometri bubuia tunul, ba si mitraliera se auzea in rastimpuri, spre Sacadate.

Vestemul este sat curat romanesc insa nu tocmai bogat, nici asa frumos. E insirat pe soseaua Raul Vadului-Sibiu si inconjurat pe partea de rasarit de raul Cibin. Barbatii lipseau, mai toti, unii fiind catane, altii prizonieri la muscali; iar cei mai in varsta in rechizitii si la sapat de transee. Femeile si fetele, fricoase la inceput, stau mai mult dosite. Ungurii, in retragere, le spusesera ca vin cu noi si cazacii si le batjocoresc. In case, mai nici o mobila, deoarece sarmanele femei isi adunasera tot si varasera intreaga avere in desagi, gata de refugiu. Totusi, in toate casele domnea cura­tenia si eram peste tot primiti cu voie buna.

Soldatii nostri, departe de a corespunde, ne faceau mult de ocara cu grosolaniile si nesimtirea de care erau tixiti. De pilda, la un gospodar, am gasit doi caporali, lungiti in pat, cu bocancii plini de noroi, pe un strai de cele batoase, alb ca spuma. Gazda, biet, nu zicea nimic, dar ochii ei spuneau multe. In alte case scuipau pe jos si aruncau tigari pe scandura curata. O fata – Maria – m-a-ntrebat „cum de se face ca ficiorii nostri nu stiu toti ceti?“ Fata asta era indragostita de plutonierul Ilina si canta foarte frumos.

Ziua de 8 septembrie a fost cea dintai si cea dupa urma zi buna, pentru Regimentul 42, in luptele din Transilvania.

9 septembrie. Ora 3 si jumatate a.m. Pornim din Vestem la Selimbar. Ocupam liziera de sud a satului pe ambele laturi ale soselei principale. Artileria noastra de 75, sub comanda locotenentului Sandulescu, bate din cand in cand din adapostul ei, de dinapoia liniei ferate. Nu e descoperita de inamic, care bate fara mila satul. Scoala si alte cateva cladiri sunt gaurite ca vai de ele, oameni insa nu au fost loviti. Ceva greu ne apasa pe suflete si fiecare presimte inceputul unei nenorociri. Patrulele aduc stiri ca trupe germane sadea debarca in dosul Sibiului, hopna, hopna! Artileria bate din ce in ce mai infricosat, oprind inaintarea noastra, planuita pe aceasta zi, la ora 4 a.m. Ici-colo, infanteria noastra impusca des spre campul de exercitiu, din fata Sibiului, iar la dreapta, spre Gusterita, bate o mitraliera a Regimentului 44. Pe la ora 9-10 incep a se scurge pe dinaintea noastra care cu raniti care coborau de pe drumul Mohului, venind de la Dolman. Ce se intamplase? Regimentul 48, cel care ocupase pozitia Sud-Dolman in locul nostru, dintr-o incercare nechibzuita de a ataca pe inamic, suferise o infrangere foarte grea, din care pierdea peste 150 de oameni – morti si raniti. Oameni intrati proaspat in lupta, batuti cu eficacitate de artileria si multele mitraliere inamice, au fugit inapoi in cea mai indescriptibila debandada. Ranitii acestui regiment se scurgeau acum prin Selimbar, inapoia frontului, in care sasesti, cu boi rosii. Avusesera patru ofiteri, nebuni din cauza bombardamentului. Capitanul X trecea intr-o brisca cu cai, tinut de ordonanta lui si de alti doi soldati, si racnea, repetand intr-una cuvintele: „Ionescule, tine legatura la stanga, nu ma lasa, puiule! Ionescule, mitraliera la dreapta!“ Apoi asculta si soptea inecat: „Miselul, a fugit si m-a lasat singur! Ah, cum bubuie tunul! I-auzi! Hi! Ionescule!“ Etc…

Ne cuprindea groaza vazand si auzind atatea gemete si svarcoliri. Unii soldati, raniti mai usor la maini sau picioare, se uitau linistiti, ca si cum ar fi spus: „Bine ca ne-a scapat Dumnezeu!“

Pe la ora 1-2 p.m. vine generalul Popovici, comandantul grupului Olt, sa inspecteze operatiunile care incepusera a-l ingriji3, pe cat se parea. I se raporteaza telefonic de la Divizie ca Regimentul 48 a suferit infrangerea pome­nita mai sus si ca intreaga pozitie e neocupata in fata dusma­nului, in intreg sectorul Dolman-Harman. Aceasta, dupa raportul maiorului Mares Petre, comandantul Batalionului II din Reg. 42, care fusese trimis in ajutor cu cateva ore mai devreme, si care nu cuteza sa ocupe intreaga pozitie cu un singur batalion.

Cand sosi stirea telefonica, generalul Popovici convorbea langa automobil, in fata localului brigazii mixte din Selimbar, cu colonelul Mihailescu, comandantul Brigazii, si cu colonelul Dumitrescu Apostol, comandantul Regimentului 42.

Generalul se adresa colonelului Dumitrescu:

- Ai un ofiter bun, care sa ne aduca stiri precise?

Colonelul raspunse, aratand spre mine, care ma gaseam la zece pasi de grupul lor:

- In acest ofiter am toata increderea.

Generalul ma cheama si-mi spune, cu ton foarte grav:

- Vei merge, vei recunoaste toata pozitia si-mi vei raporta cu punctualitate tot adevarul. Orice minciuna o vei plati cu pielea dumitale! Cat timp iti trebuie?

Am raspuns inecat:

- Doua ore, domnule General!

- Te astept aici.

Incalec4 pe cal si plec spre locul dezastrului. In dealul Mohului ma trezesc sub o ploaie de srapnele care se spargeau foarte sus. Una se sparge jos, la vreo suta de pasi inaintea mea, una la aceeasi distanta, in urma mea. Sar de pe cal si-l tarasc intr-un tufaris, luand-o razna, inspre Sud. Ocolesc astfel si ajung intr-o ograda cu pruni, unde gasesc o trasurica, un cal si, langa trasurica, descult, intins pe iarba, mort de osteneala, colonelul Sava Dumitriu, care comanda brigada in care intra si regimentul 48. Ii raportez de insarcinarea ce aveam si ma roaga mult sa-i aduc si domniei sale stiri precise, caci nu stia exact de soarta Reg. 48, deoarece nu i se raportase inca totul.

O intind in galop prin Valea Harului si ori de cate ori ieseam la creasta ma pocnea cate un srapnel sau obuz, urmarindu-ma astfel tot drumul.

In apropiere de Harman, intr-o rapa adanca, dau peste un locotenent de rezerva, cu vreo 150 de oameni din Regimentul 48, care aveau insarcinarea sa aduca ranitii, efectele pierdute, armele, munitiile si sa le strecoare prin padurea N-Vestem la locul de refacere al regimentului – Talmaciu, dupa spusele lui. Imi povestea ingrozit de patania lor si ma ruga sa ma feresc, ca porumbul e plin de patrule inamice, care cauta raniti si urma­resc pe fugarii razleti. Langa el era o gramada enorma de efecte noi, lazi goale de cartuse si granate, arme etc. Inamicul ii urmarise pana deasupra Vestemului, dar se retrasese in vechea-i pozitie, deoarece el n-avea ordin de ofensiva, dupa cat se parea.

Merg ascuns, pe cat posibil, pe drumuri mai bune de goana, pana la locul unde fusesera bucatariile noastre; si de aci, de pe o cota mai inalta, observ cateva minute cu binoclul. Nimic si iar nimic! Cu cat ma convingeam mai strasnic ca nu e nimic, cu atat mi se facea mai urat. Campul acela, unde eu vazusem atata moarte, pe langa cota 540, mi se parea ceva straniu, mi se parea o cursa mare in care eram randuit sa alerg calare fara sa intampin nimic, nici o fiinta in cale. Ce era sa raportez generalului? Ca nu e nimic? Era sa ma creada? O pozitie de 7-8 km goala?

Si totusi, asa era. Dinspre inamic nu m-a suparat nimeni cu nici un foc de infanterie. La inapoiere, mi se parea drumul de 10 ori mai lung si mi se parea ca tot vad in urma cum inamicul ocupa pozitia, odata cu apunerea soarelui.

In marginea unui lan de cucuruz am gasit pe domnul maior Mares Petre cu tot batalionul masat sub o rapa, astepta venirea serii pentru a ocupa intreaga pozitie cu o linie subtire de tragatori. Vazandu-ma pe mine, parea ca a vazut pe Dumnezeu. M-a asigurat ca, intr-adevar, pozitia e desarta de inamic si m-a rugat sa raportez si din partea dumisale acest lucru si sa cer ajutor cel putin un regiment, deoarece inamicul aducea mereu trupe inapoia satului Dolman.

- Vesnic urla automobile mari, in dosul padurii, pe soseaua ce vine dinspre Ocna Sibiului – zicea domnul maior Mares.

Fug in cea mai mare graba posibila, trec pe la colonelul Dumitriu-Sava si-i raportez, apoi in goana mare la generalul Popovici, care ma astepta langa automobil. Ii raportez intocmai, adaug ca atat la ducere cat si la intoarcere am fost batut de artilerie, in dealul Est-Mohu. Domnia Sa ordona colonelului A. Dumitrescu sa mearga imediat sa-si reocupe pozitia, ca unul ce o pascuse opt zile. Ii atrage atentia sa inconjure dealul Mohului.

Eu cu locotenentul Balaceanu Gh. mergeam inainte, calari, iar in urma noastra, Batalionul III al maiorului I. Balanescu. Cu tot ocolul facut, artileria lunga dusmana tot ne-a ajuns in cateva locuri, omorandu-ne ceva oameni.

Innoptandu-se, am ajuns cu bine si am ocupat pe intuneric pozitia, fara sa fim suparati de inamic.

La 11 si jumatate noaptea am pornit la Talmaciu, cu raportul la Divizie, de unde am venit a doua zi, pe la orele 5 a.m.

Stam pe loc inca doua zile. Dimineata aveam liniste, iar dupa amiazi, incepand de pe la 4 p.m., bombardament napraznic de artilerie, de toate calibrele. Urla vazduhul si cu mare greutate puteam „tine“ in transeele prost facute pe cei din linia intai.

Doamne, ce nenorocire! In santuri simple, pentru tragatori, in picioare, fara santuri de comunicatie, sedeau bietii oameni, hraniti, din seara-n seara, sub ploaia de srapnele, iar de indrasneau sa scoata capul, apoi ii pocnea si infanteria din pozitiile ei mai inaintate. Vezi, Doamne, pozitia inamica predomina. Pana seara tarziu bubuia tunul, iar peste noapte ne luminau din vreme in vreme artificiile multicolore cu care acum ne deprinsesem si ne produceau placere. Ah, ce ciuda ne era ca n-avem si noi asa jucarii frumoase!>>>>>
http://ro.altermedia.info/calendar/


Ultima editare efectuata de catre Admin in 28.06.11 15:28, editata de 1 ori
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor: 118773
Data de inscriere: 14/12/2005

MesajSubiect: CUM A OCUPAT ARMATA ROȘIE ȚINUTUL HERȚA    28.06.11 15:27

CUM A OCUPAT ARMATA ROȘIE ȚINUTUL HERȚA
În majoritatea cazurilor, când veți citi un material documentar ori vreo lucrarea despre teritoriile românești anexate cu forța de Uniunea Sovietică în urma memorandumurilor din iunie 1940, veți găsi menționate “Basarabia și Bucovina de Nord”. Intenționat sau nu, nu pot acuza pe nimeni, se uită că, în acea perioadă tragică pentru România, mai ales pentru românii din ținuturile respective, România a pierdut și ținutul Herța.
Nu mulți români cunosc că “„Ținutul Herța este un vechi și dintotdeauna pămant romanesc care, cu o suprafață mai mică de 400 km2, era situat in fostul județ Dorohoi, in partea de nord-est a Romaniei (Vechiul Regat)”, dintr-o lucrare a prof.dr.doc. Ion Gherman. Deci acest ținut nu aparține nici Basarabiei, nici Nordului Bucovinei, ci Vechiului Regat, mai prtecis jud. Dorohoi. Cum a ajuns Armata Roșie acolo?
Pentru a găsi răspunsul la această intrebare, punctul de plecare trebuie să fie Raportul Informativ al Biroului de Statistică Militar Iași, din 29 iunie 1940. „Azi, 29 iunie, tancuri sovietice au intrat in Herța. Tancurile au deschis foc, omorand pe căpitanul Boroș, doi soldați, rănind pe sublocotenentul Dragomir. In urma parlamentărilor s-au retras la ieșire N.V. Herța.
Marele Stat Major Secția Operații
Copie de pe telegrama nr. 5871 a Armatei a 3-a
Comunicare de la Ghiocel (colonel Halunga) la 29.06, ora 11.
1. Locotenentul, trimis de Colonelul Atanasiu (Comandantul Grupării Tactice de pe Masivul Păduros Herța) să ia contactul cu elementele ruse intrate în Herța, a comunicat că rușii au declarat că au greșit că au mers până la Herța. La ora 12, se așteaptă răspunsul comandantului de corp de armată de la Cernăuți, unde au trimis un car de luptă după ordine, și vor comunica rezultatul.
2. Detașamentul, aflat pe Prut la Mamornița și care fusese dezarmat de ruși, a fost reînarmat, și a primit ordin să se dirijeze la locul lui în dispozitiv.
Șef de Stat Major al lui Glia General (ss) Mazarini”2
Ceea ce trebuie reținut cu precădere din acest raport este: a) rezistența opusă de militarii romani, care, știind că ținutul Herța face parte din Vechiul Regat, nu se așteptau la intrarea trupelor sovietice, considerată pe bună dreptate ca o violare a teritoriului național; b) declarația militarilor sovietice că au greșit, pătrunzand pe teritoriul ținutului Herța. In cursul aceleiași zile, ministrul de Externe, Constantin Argetoianu, l-a informat pe Gheorghe Davidescu, ministrul Romaniei la Moscova, despre incidentele din Herța și despre faptul că trupele sovietice „au trecut mai departe cu 11 km. de linia de demarcație, pretinsă de URSS”, cerandu-i să intervină pe langă guvernul sovietic „să ia măsuri urgente pentru conducătorilor militari sovietici”.
Ministrul Gheorghe Davidescu a fost primit de V.M. Molotov, tot la 29 iunie, orele 17.30 (ora Moscovei) și, in cursul convorbirii, l-a informat și despre cele petrecute la Herța. El a subliniat că Herța era „un vechi teritoriu romanesc, aparținand Romaniei incă inainte de războiul din 1914” și că „problema are o mare importanță pentru opinia publică romanească”. Șeful diplomației sovietice a replicat că diplomatul roman nu luase harta care insoțea nota ultimativă sovietică din 26 iunie, astfel că nu cunoștea linia de demarcație din teren.
Nu excludem posibilitatea ca, pe harta din 26 iunie, ținutul Herța să nu fi fost inclus in teritoriul sovietic, iar intre timp, harta să fi fost schimbată pentru a „justifica” raptul teritorial. Intrebarea capitală pentru noi este: de ce militarii sovietici au recunoscut inițial că au intrat in ținutul Herța din greșeală.
Cartea istoricului rus Mihail Meltiuhov, Osvoboditelnîi pohod Stalina (Campania eliberatoare a lui Stalin), aduce o informație de cel mai mare interes pentru cunoașterea imprejurărilor in care URSS a anexat ținutul Herța. Inainte de a o prezenta, să precizăm că volumul lui Mihail Meltiuhov este prețios prin baza documentară, dar, in ceea ce privește interpretarea, autorul a rămas prizonierul vechilor clișee ale istoriografiei sovietice (am spune chiar staliniste), așa cum se poate constata și din titlu. Aflăm acum că, a doua zi, după demersul lui Gheorghe Davidescu. Statul Major General sovietic a cerut șefului de Stat Major al Frontului de Sud, N.F. Vatutin, să comunice, pană la orele 14, o evaluare a importanței ținutului Herța din punct de vedere militar și economic. Evaluarea suna astfel: „Herța nu are o insemnătate deosebită din punct de vedere economic.Din punct de vedere militar, raionul Herța, prin dispunerea sa pe malul de sud al raului Prut, ocupă o poziție de comandă asupra raionului Novoselița (stație de cale ferată), constituie un nod de drumuri și un punct intărit. De aceea, este necesar ca raionul Herța să se afle in mainile noastre”. Toate demersurile ulterioare ale guvernului roman in privința ținutului Herța au fost respinse de guvernul sovietic. Acum știm de ce!
In lumina acestei noi informații, credem că: a) trupele sovietice au intrat, intradevăr, din greșeală in ținutul Herța; b) guvernul sovietic a avut ezitări in privința acceptării demersului guvernului roman; c) evaluarea insemnătății militare a ținutului Herța a decis guvernul sovietic să păstreze acest ținut romanesc.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor: 118773
Data de inscriere: 14/12/2005

MesajSubiect: Cum și cu ce se hrănea soldatul român   29.06.11 7:41

Cum și cu ce se hrănea soldatul român

Ce mânca soldatul român pe Frontul de Est? Hrană caldă, hrană rece? Cum se transportau alimentele pe distanțe mici, dar mai ales pe distanțe mari? Cu ce erau hrănite animalele? Ce alimente avea în permanență la el un soldat? Ce mâncau românii și ce mâncau germanii? Articolul de mai jos își propune să trateze câteva aspecte ale hrănirii trupelor române în războiul pentru apărarea ființei neamului (căci asta a reprezentat pentru români a doua mare conflagrație a secolului XX).

Serviciul însărcinat cu hrănirea și echiparea trupelor la pace și la război îl formează serviciul intendenței de la comandamentele marilor unități. Scopul acestui serviciu este de a asigura reaprovizionarea cu hrană, echipament, combustibil și furaje etc., la timpul și locul fixat de comandant,în condițiile cele mai bune, oricare ar fi situația și mijloacele de care dispune.

Principiile care stau la baza funcționării serviciului de hrănire în timp de campanie sunt următoarele: 1) hrănirea trupelor prin resursele rechiziționate din teritoriul unde operează armata (exploatare locală); 2) hrănirea trupelor cu subzistențele trimise din urmă, în cazul când zona în care cantonează sau operează trupele nu oferă resurse suficiente; 3) serviciul subzistențelor să fie organizat astfel ca în imediata apropiere a soldatului să se dispună de: hrană proaspătă pentru ziua curentă; hrană de rezervă care se va consuma când nu se poate asigura hrană caldă; mijloace pentru prepararea hranei (bucătării și brutării); mijloace de transport pentru transportul și recompletarea hranei consumate; 4) transportul subzistențelor să se facă pe calea ferată, iar la convoiul de trăsuri sau convoiul auto să nu se recurgă decât în situația în care nu se dispune de cale ferată. 5) transporturile din urmă trebuie organizate astfel încât serviciul de reaprovizionare să funcționeze automat.

Extrem de important este faptul că Serviciul Intendenței trebuie să calculeze încă din timp de pace resursele de care au nevoie trupele atât pentru declanșarea războiului, cât și pe timpul derulării campaniei. La aceste calcule se au în vedere atât resursele din depozitele armatei, cât și resursele existente pe teritoriul național pe care se poate conta în mod sigur.
În Regiunea interioară se concentrează subzistențele necesare armatei



La decretarea mobilizării, teritoriul național se împarte în două mari regiuni, și anume: Regiunea Armatelor de operațiuni și Regiunea interioară. Regiunea Armatelor cuprinde o parte a teritoriului național, precum și teritoriul ocupat de la inamic. Ea este pusă sub autoritatea Comandamentului de Căpetenie al Armatei, având ca organ de direcție pe intendantul General al Armatei și care face parte din Marele Cartier General. Regiunea Armatelor de operațiuni este despărțită de Regiunea interioară printr-o linie care trece prin diferite puncte, pe cât este posibil, limitele politice-administrative (granița țării, provincii, județe) sau limitele naturale geografice (râuri, creste de munți, dealuri). Această linie ia denumirea de linie de demarcație și se stabilește de Marele Stat Major al Armatei împreună cu Guvernul. În timpul campaniei, ea se modifică în raport de operațiunile militare. La rândul ei, Regiunea interioară cuprinde teritoriul din spatele liniei de demarcație, se găsește sub autoritatea Ministerului Apărării Naționale și aici se concentrează și se adună subzistențele necesare armatelor de operații, fie din țară, fie din import. Toate structurile industriale sunt militarizate, lucrând numai pentru armată.


Eșalonarea mijloacelor de subzistență la corpurile de trupă de diferite arme


Mijloacele de subzistență de care dispun corpurile de trupă pentru hrănirea efectivelor (oameni și animale) sunt cele de mai jos:


Ce purta cu sine soldatul



Sacul de merinde, ranița și împachetajul de la șa (coburi, sacul de grăunțe, plasa de fân) sunt mijloacele puse la dispoziția fiecărui om pentru a putea transporta pâinea proaspătă destinată a fi consumată pe ziua curentă și cele două rații zilnice de hrană de rezervă, alcătuite din:
Rația de hrană de rezervă pentru cai era compusă numai din grăunțe.


De menționat că în zona frontului se asigura hrană caldă în general, o mâncare scăzută la prânz și seara, atunci când operațiunile militare permiteau transportul hranei la luptători. Atunci când nu se putea asigura hrană caldă, la ordinul comandantului se consuma hrana de rezervă (din cele 2 zile de hrană de rezervă aflate permanent asupra luptătorului).

Organizarea de principiu a activității de hrănire presupunea organizarea unor subdepozite, depozite, centre de aprovizionare care procedau la aprovizionarea trupelor luptătoare. Având în vedere situațiile des schimbătoare, determinate de acțiunile de luptă, anotimpul și starea vremii, resursele zonei de exploatare, de cele mai multe ori sărăcite sau inexistente, este de înțeles că hrănirea trupelor nu s-a desfășurat întotdeauna fără sincope, fără întrerupere și fără greutăți.



Bucătăriile de campanie

Fiecare mică unitate (companie, escadron, baterie), precum și fiecare formațiune similară de la diferite trupe și formațiuni de servicii, trebuia să fie dotată cu bucătării de campanie necesare pentru prepararea hranei calde. În principiu, trupele de infanterie erau dotate cu bucătării portative transportate pe trăsuri sau samare. Pentru transportul bucătăriilor portative, fiecare companie avea câte o trăsură numită trăsură de bucătării. Trăsurile erau de tip regulamentar; în lipsa acestora, se procurau trăsuri prin rechiziție, la declararea mobilizării. La rândul lor, trupele călări (cavalerie, artilerie) și formațiunile de servicii erau dotate cu bucătării pe roate.

În staționare, bucătăriile de campanie se găseau la trupe; în marș, ele mergeau la trenul de luptă (eșalonul II) al micilor unități, iar în timpul luptei rămâneau la locul stabilit de comandant prin ordinul de operații partea a II-a. Linia trenului de luptă a micilor unități era fixată de către comandanții de Regimente, în principiu, la o distanță de 4-5 km departe de trupe.


Trăsuri de aprovizionare



Fiecare campanie, baterie, escadron, precum și formațiunile similare de la diferite trupe și formațiuni de servicii aveau prevăzute câte o trăsură de aprovizionare, în scopul transportării necesarului de aprovizionat pentru o zi de la sursa de aprovizionare (gară de reaprovizionare, centru de reaprovizionare, coloană de subzistență). De regulă, aprovizionarea cu alimente se făcea numai în cursul nopții, distribuind trăsurilor de bucătării jumătate din cantitatea de alimente necesară micilor unități pentru prepararea mâncării calde de prânz. După servirea mesei de prânz, trăsura de aprovizionare distribuia trăsurii de bucătărie cealaltă jumătate din rația de hrană, pentru a se prepara masa de seară.În anumite situații, întreaga rație zilnică de hrană se distribuia bucătăriilor de campanie, în afară de pâine, care se distribuia direct soldaților.

Trăsurile de aprovizionare, odată golite, se deplasau la sursa de aprovizionare stabilită prin ordinul de operații partea a II-a pentru a se reaproviziona cu alimentele necesare efectivului pentru a doua zi sau contribuiau efectiv la strângerea resurselor obținute prin exploatarea locală din zona repartizată unității respective. Trăsurile de aprovizionare se deplasau cu trenul regimentar și numai în mod excepțional puteau să meargă și la trenul de luptă (în marșurile desfășurate la depărtare de inamic).
Furgoane și trăsuri de furaje



Pentru transportul grăunțelor și al furajelor, corpurile de trupă aveau în dotarea serviciului de hrănire al fiecărei mici unități (batalion, divizion și la comanda regimentului) trăsuri de furaje și furgoane. Acestea erau destinate strângerii grăunțelor și a furajelor din zona repartizată fiecărei unități. Atunci când zona de exploatare era săracă, trăsurile de furaje se deplasau la sursa de aprovizionare stabilită prin ordinul de operațiuni, de unde primeau, transportau și distribuiau la unități furajele necesare animalelor. De regulă, furgoanele se deplasau împreună cu trăsurile de aprovizionare la trenul regimentar, iar în marșul la distanță de inamic se puteau deplasa și la trenul de luptă al unităților respective. Trupele de infanterie erau dotate cu trăsuri de furaje, iar trupele călări (cavaleria și artileria) – cu furgoane.
Trăsuri cu hrană de rezervă



În scopul transportului unei zile hrană de rezervă pentru oameni și o rație grăunțe pentru cai, fiecare regiment batalion și divizion corp aparte (independent) dispunea de trăsurile necesare, numite trăsuri hrană de rezervă. Numărul acestora se stabilea în funcție de efectivele în oameni și animale ale fiecărei unități. Trăsurile cu hrană de rezervă se deplasau la trupe atunci când era necesară recompletarea hranei de rezervă consumată din sacul de merinde aflat asupra fiecărui luptător. În războiul de poziție sau în orice altă situație operativă, când exista certitudinea că trupele nu se vor mișca un anumit timp, hrana de rezervă se descărca, depozitându-se în localuri închise sau în adăposturi improvizate, iar trăsurile erau întrebuințate la colectarea resurselor procurate prin exploatarea locală, precum și la reaprovizionări și evacuări, dacă situația impunea majorarea numărului mijloacelor destinate acestui scop. Trăsurile cu hrană de rezervă se deplasau cu trenul regimentar; în marșul la distanță de inamic ele se puteau deplasa însă pe căi de comunicație laterale sau intercalate între coloane.

Linia pe care urmau să fie instalate trenurile regimentare se stabilea de către Divizie, prin ordinul de operație partea a II-a, la o distanță aproximativă de 7-8 km de linia trupelor. Distanța era justificată prin aceea că trenul regimentar trebuia instalat în afara razei de acțiune a artileriei inamice. Această distanță se stabilea însă în funcție de situația operativă (ofensivă sau defensivă), teren și stare a vremii, acoperiri naturale sau dispunerea localităților, astfel încât trenul regimentar să se poată distanța chiar mai mult (la 9-10 km), în păduri sau după denivelări
de teren, pe contrapante mascate și bine adăpostite de observația aviației inamice. Terenurile în pantă ușoară erau preferabile, se evita fundul văilor din cauza atacurilor cu gaze. În plus, trenul regimentar urma să fie instalat cât mai aproape de drumurile și potecile care duceau la unități, pentru a putea interveni la timp să recompleteze hrana consumată.
Cu ce se hrănea Regimentul 10 Artilerie înainte de război



Prezentăm, spre exemplificare, meniul săptămânal în perioada 22.09-28.09.1939, R. 10 Art., conform Livretului ordinar (documentul de stabilire săptămânală a modului de hrănire). Amintim că la 4 septembrie 1939 guvernul hotărâse mobilizarea generală.


Aveam obligația să-i aprovizionăm pe nemți



În ceea ce privește obligația de a asigura hrana trupelor germane, activitatea se derula prin Direcția Intendenței din Ministerul Apărării Naționale în relație directă cu Biroul German din cadrul Misiunii militare germane. În principal se solicitau animale vii care se livrau „la export”, la fabricile de conserve de carne, care produceau pentru germani diverse sortimente de preparate din carne (în special cârnați) și conserve din carne (a 300 g/buc.). Contingentul de animale vii care se livra se stabilea săptămânal, împreună cu gara de destinație.

De la sosirea Misiunii militare germane s-a stabilit contingentul săptămânal de export în Germania, astfel: 200 capete de vite vii și 400 capete de porci vii, în condițiile acordului intervenit la prețurile de export (pentru vitele vii a câte 600 kg – 39 lei/kg în viu și pentru porcii vii a câte 130 kg – 60 lei/kg în viu). Valabilitatea prețurilor era stabilită până la sfârșitul lunii februarie 1941. Dimensiunea contingentului de vite pentru germani a cunoscut însă modificări pe parcursul timpului. De exemplu, în ianuarie 1941 se stabilea livrarea a 400 de vite și a 800 de porci, în februarie, contingentul se mărea la 1200 de vite și 3200 de porci.

Pentru luna iunie 1941 (adresa nr. 74275/10 iunie 1941) se stabilea contingentul de export în Germania astfel:

  • Vite a 400 kg, câte 30 bucăți în garnizoanele: București, Pitești, Craiova, Caracal, Roșiorii de Vede, Constanța, iar pentru Sibiu, 20 bucăți;
  • Porci a 150 kg, câte 60 bucăți în aceleași garnizoane, iar în Sibiu, 40 bucăți.




Producția fabricilor de conserve și preparate din carne care prelucrau carnea rezultată în urma sacrificării era preluată de germani și distribuită trupelor proprii. În ceea ce privește acțiunile comune pe front, în situația în care trupele române erau angajate în acțiuni militare sub comandă germană, alocarea la drepturi de hrană (sarcinile de subzistență adică) revenea armatei germane.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor: 118773
Data de inscriere: 14/12/2005

MesajSubiect: Documente desecretizate: Cum plănuiau naziștii să invadeze M   29.06.11 8:11

Documente desecretizate: Cum plănuiau naziștii să invadeze Marea Britanie
Potrivit unor documente desecretizate legate de cel de-al doilea Război Mondial, englezii să temeau că naziștii aveau de gând să folosească un gaz toxic în încercarea de a invada Marea Britanie, scrie Daily Mail.


Potrivit serviciului secret britanic MI14, armata nazistă ar fi dispus de un arsenal imens de arme chimice și ar fi testat mortiere infectate cu antrax și virusul febrei aftoase. Într-unul dintre rapoartele care nu au fost confirmate scrie că naziștii ar fi creeat un gaz care putea opri motoarele autovehiculelor, arată documentele declasificate.
În ianuarie 1941 britancii se așteptau ca germanii să atace. Serviciul secret credea că forțele lui Hitler aveau de gând să folosească gaz otrăvitor împotriva Marii Britanii.
"Dacă Germania va încerca să invadeze această țară, va pune la cale una dintre cele periculoase operațiuni al cărei premiu ar putea fi dominația mondială. În cadrul acestei operațiuni naziștii își vor concentra toată puterea iar dacă sunt de părere că prin folosirea gazului șansele de a câștiga vor crește, atunci nu vor ezita să folosească o astfel de armă," se arată în documentele MI14.
Potrivit rapoartelor, datorită industriei chimice foarte dezvoltate a Germaniei, naziștii aveau stocuri mari de iperită și fosgen care ar fi fost pregătite în cazul unei invazii. Oficialii britanici erau de părere că gazele nu urmau să fie folosite pe civili, ci se intenționa evacuarea zonelor de coastă înaintea invaziei. De asemenea, se spune că Hitler se pregătea să acuze Marea Britanie de un atac cu arme chimice pentru a-și justifica o eventuală lovitură.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor: 118773
Data de inscriere: 14/12/2005

MesajSubiect: Pactul RibbentropMolotov (1939)   29.06.11 13:47

Pactul RibbentropMolotov (1939)
Istoria nu trebuie uitata!

Stalin si Ribbentrop la Kremlin, Moscova, in timpul semnarii Pactului,23august1939

Continutul Pactului Ribbentrop-Molotov (Ribbentrop-Stalin)

Guvernul Reih-ului German si Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (nota redactiei: U.R.S.S.), orientate spre imbunatatirea pacii dintre Germania si U.R.S.S., si pornind de la Acordul de Neutralitate semnat in Aprilie 1926 intre Germania si U.R.S.S., au elaborat prezentul Acord: Articolul I. Ambele Importante Parti Contractante se obliga reciproc a evita orice forme de violenta, orice actiune violenta, si orice atac una asupra celeilalte, atat individual, cat si in alianta cu alte Puteri. Articolul II. In cazul in care una dintre cele doua Importante Parti Contractante devine parte beligeranta cu o a treia Putere, cealalta Importanta Parte Contractanta trebuie sa se abtina de la oricare forme de ajutor pentru aceasta a treia Putere. Articolul III. Guvernele celor doua Importante Parti Contractante trebuie pe viitor sa mentina contactul reciproc in scopul consultarii pentru schimbul de informatii pe subiecte ce afecteaza interesele lor comune. Articolul IV. In cazul in care disputele si conflictele intre Importantele Parti Contractante vor creste, acestea vor participa in orice grupari de Puteri, care direct sau indirect tintesc cealalta parte. Articolul V. In cazul aparitiei disputelor sau conflictelor intre Importantele Parti Contractante asupra subiectelor de un fel sau altul, ambele parti vor aplana aceste dispute sau conflicte exclusiv in cadrul unor schimburi de opinii prietenesti sau, daca este necesar, prin crearea comisiilor de arbitraj. Articolul VI. Prezentul acord este elaborat pentru o perioada de zece ani, cu conditia ca, ulterior, una din Importantele Parti Contractante nu-l va denunta cu un an inainte de expirarea perioadei de valabilitate, validitatea prezentului Acord automat se prelungeste cu inca cinci ani. Articolul VII. Prezentul Acord va fi ratificat in cel mai scurt timp posibil. Ratificarea va fi facuta la Berlin. Acordul va intra in vigoare din momentul semnarii.

(Nota redactiei: Sectia de mai jos nu a fost facuta publica in momentul in care cea de deasupra a fost anuntata).

Protocolul Aditional Secret

Articolul I. In eventualitatea unor rearanjamente politice si teritoriale in regiunile ce apartin Statelor Baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), hotarul de nord al Lituaniei va reprezenta hotarul sferelor de influenta ale Germaniei si U.R.S.S. In aceasta privinta interesul pentru Lituania in regiunea Vilna este recunoscut de ambele parti. Articolul II. In eventualitatea unor rearanjamente politice si teritoriale in regiunile ce apartin Poloniei, sferele de influenta ale Germaniei si ale U.R.S.S. vor fi limitate conform liniei raurilor Narev, Vistula si San. Chestiunea privind modul in care interesele ambelor parti fac dorita pastrarea statului independent Polon si cum acest stat trebuie demarcat poate fi determinat doar in cursul viitoarelor discutii politice.

In orice caz, ambele Guverne vor rezolva aceasta intrebare printr-un acord prietenesc. Articolul III. Privitor la Sud-estul Europei, atentia este atrasa de catre partea Sovietica privitor la interesul acesteia in Basarabia. Partea Germana declara dezinteresul politic total in aceasta regiune. Articolul IV. Prezentul Protocol trebuie tratat de ambele parti ca unul strict secret.

Moscova, 23 August 1939. Pentru Guvernul Reih-ului German, v. Ribbentrop Plenipotentiarul Guvernului U.S.S.R., V. Molotov
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor: 118773
Data de inscriere: 14/12/2005

MesajSubiect: Ofițerii români, ținta lunetiștilor inamici din...   01.07.11 6:42

Ofițerii români, ținta lunetiștilor inamici din...

La declanșarea ofensivei pentru eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, majoritatea trupelor române erau echipate cu uniforme și echipament md. 1939, realizate pe baza cercetărilor efectuate în cursul anilor 1930 în vederea găsirii unui model mai practic decât cel folosit în timpul Primului Război Mondial.


Pentru trupele de uscat uniforma consta din bonetă, veston și pantaloni, fiind confecționată din postav kaki. Pe timp de vară se puteau purta vestoane din doc sau din pânză, având aceeași croială cu cele din postav. Vestoanele aveau două buzunare aplicate la piept, prevăzute cu burduf și clapă dreptunghiulară, fiind încheiate printr-un nasture metalic, vopsit kaki.



Nu aveau buzunare laterale și nici șliț la spate. Manșetele erau rotunde, tip cămașă, încheiate cu câte doi nasturi dispuși vertical, care permiteau ajustarea mânecii. Vestoanele pentru trupă erau lipsite de orice însemn – paspoal sau petlițe – care ar fi putut indica apartenența militarului la o unitate sau armă. Doar însemnele de grad, care constau din trese de bumbac galben pentru gradați sau din fir auriu pentru subofițeri, erau aplicate pe epoleți.
[b]Casca olandeză și silueta inconfundabilă a ostașului român[/b]



Pantalonii erau largi, tip golf, fixați la glezne prin intermediul unor jambiere din piele, încheiate lateral prin trei curelușe mici, prevăzute cu catarame. Bocancii pentru trupele de infanterie erau confecționați din piele neagră, cu talpă din toval, întărită cu ținte și blacheuri metalice.

FOTO: Soldatul român pe Frontul de Est, în 1941. Planșă color realizată de Horia Șerbănescu pentru lucrarea The Romanian Army of World War 2 (seria Men-At-Arms, Editura Osprey Military)

Mantaua, deși nu a fost purtată în timpul primelor luni de campanie, se afla în dotarea ostașilor și era transportată fixată la raniță sau era depozitată la trenul regimentar. Ea era confecționată din postav kaki, fiind încheiată la două rânduri de câte patru nasturi metalici simpli, brunați sau vopsiți kaki. Avea două buzunare laterale, cu clape dreptunghiulare și o martingală (gaică) la spate. Ca și vestonul, mantaua era lipsită de petlițe și alte însemne.

Drept coifură, trupa purta o bonetă confecționată din postav kaki, mai simplă și mai economică decât tradiționala capelă românescă (adoptată în anul 1881); aceasta oferea însă o protecție mai redusă împotriva soarelui sau a intemperiilor.

Casca aflată în dotare era de model olandez și a fost adoptată de armata română în 1939, în urma unui contract cu firma olandeză „Verblifa”. Introducerea în dotare a căștii olandeze a fost motivată de faptul că ea oferea o siluetă inconfundabilă ostașului român în raport cu armatele statelor vecine, potențial inamice. Într-adevăr, după capitularea rapidă a armatei olandeze în aprilie 1940, casca olandeză a fost utilizată doar de armata română pe tot parcursul celui de-Al Doilea Război Mondial ajungând să se identifice cu imaginea ostașului român din acea perioadă. Inițial, căștile olandeze au fost ornate în față cu monograma regelui Carol al II-lea, dar după abdicarea acestuia monograma a fost ștearsă. După ocuparea Olandei de către trupele Wehrmacht-ului, a fost livrat României un nou lot de căști, fără monogramă. Trupele din spatele frontului sau cele care aparțineau unor arme și servicii auxiliare au purtat în continuare căștile franceze, model „Adrian”, din vremea Primului Război Mondial, de pe care fuseseră îndepărtate monogramele regilor Ferdinand I sau Carol al II-lea.
[b]Uniforme mai vechi pentru unitățile din spatele frontului[/b]



Față de acest echipament standard, unele unități create la mobilizare și formate din rezerviști au fost echipate cu uniforme mai vechi, model 1924 sau versiuni ulterioare ale acestora, aflate în stocurile de rezervă. Aceste uniforme erau compuse din vestoane kaki cu buzunare îngropate, dispuse la piept și lateral, prevăzute cu clape dreptunghiulare. Pantalonii erau bufanți, mai largi pe coapse și strânși pe gambă, fiind purtați cu moletiere. Coifura consta dintr-o capelă de postav kaki, prevăzută cu cozoroc și cele două „vârfuri” specifice. Toate aceste articole de uniformă erau paspoalate în culoarea distinctivă a armei. Doar petlițele și numerele de unitate de pe epoleți și capelă fuseseră îndepărtate pentru a se conforma reglementărilor din 1939. În general, aceste uniforme au fost distribuite unor unități din spatele frontului sau aparținând unor arme și servicii speciale (grăniceri, jandarmi). Pentru a proteja uniformele din postav, la instrucție, diferite lucrări dar uneori și în campanie, au fost utilizate salopete (combinezoane) md. 1940, confecționate din pânză de căptușeală de culoare kaki. Acestea se puteau îmbrăca și peste uniforma de postav.
[b]Elemente specifice fiecărei arme[/b]



Vânătorii de munte aveau uniforme asemănătoare cu ale infanteriei, însă drept coifură purtau bereta specifică, confecționată din postav kaki. În general, pe beretă nu era fixat niciun însemn, însă unii militari purtau ramura de brad cu o coroană deasupra – semnul tradițional al vânătorilor de munte – confecționată din metal.



Pantalonii erau drepți, ca și la infanterie, strânși la glezne cu un șiret. Vânătorii de munte nu purtau jambiere, ci doar șosete albe răsfrânte peste bocancii speciali, de munte, prevăzuți cu crampoane și ținte metalice. În multe cazuri, vânătorii de munte, în special cei din unitățile constituite la mobilizare, purtau bocanci obișnuiți de infanterie, cu jambiere din piele sau moletiere. Regimentele de vânători moto și cei din Regimentul de infanterie ușoară purtau berete de postav kaki, ca ale vânătorilor de munte.

FOTO: Soldați de cavalerie, 1941

Trupele călări (cavalerie și artilerie) purtau pantaloni bufanți, întăriți cu bazoane din postav în zona șezutului și cizme de călărie. Acestea erau decupate în „V” la partea superioară a carâmbului, sub genunchi, având ca ornament o rozetă din alamă în cazul trupelor de cavalerie (roșiori și călărași) sau erau drepte la partea superioară, fără rozetă, în cazul călăreților din unitățile de artilerie. Toate trupele călări aveau pinteni din oțel fixați la cizmă prin curele de piele.

Trupa din unitățile de tancuri purta beretă neagră, fără însemn, restul uniformei fiind după modelul armatei de uscat. În activitățile de întreținere erau echipați cu salopete din doc de culoare kaki sau ocru.

Unitățile din Divizia de gardă erau echipate cu uniformele obișnuite ale armatei de uscat, la care, cu ocazia ceremoniilor, se adăugau eghileți împletiți din bumbac galben, purtați pe umărul drept. Batalionul de gardă al Conducătorului Statului, înființat în martie 1941 din Batalionul 1 al Regimentului 1 infanterie ușoară, aveau tot berete kaki, dar la ceremonie purta eghileți (șnururi) de gardă pe umărul drept.

Unitățile de grăniceri și jandarmi erau echipate cu uniformele obișnuite ale armatei de uscat, însă în timpul serviciului purtau elementele specifice armei din care făceau parte: eghileți din bumbac, neîmpletiți, de culoare verde deschis la grăniceri și albă la jandarmi. În campanie, aceste accesorii specifice nu erau purtate.
[b]Observațiile lui Antonescu vizavi de uniformele ostașilor[/b]



Uniformele model 1939 nu au corespuns însă pe deplin necesităților frontului și, încă din vremea perioadei de pregătire a campaniei, autoritățile militare au emis o serie de critici și au recomandat o serie de modificări. Referindu-se la uniformele armatei române, generalul Ion Antonescu făcea următoarele observații în vara anului 1941. „...Pentru trupe e bine să se adopte salopete, adică o uniformă de serviciu ușoară care ține la tăvăleală, rezistentă, economisind în felul acesta haina de război. Pentru încheieturi se va avea o deosebită grijă ca să le menajăm pe vreme friguroasă, prin adoptarea unor șaluri, mânecuțe, ciorapi de lână etc., fiind că acestea sunt părțile cele mai vulnerabile la frig. Pantalonii să fie de model «golf», pretabil a fi ridicați până peste genunchi, pentru a-i feri de udătură atunci când este cazul. Pentru încălțăminte se recomandă cismulițe, adică bocancii actuali, făcând corp comun cu jambiere scurte. În ceea ce privește capela, trebuie să ne întoarcem la cea veche românească, cu clape, cu care se poate dormi și rezista pe orice vreme. Boneta actuală, care a schimonosit fizionomia ostașului român, trebuie să dispară pentru că nu este potrivită cu situația noastră climatică.”

FOTO: Uniforma și echipamentul de campanie al soldatului român pe Frontul de Est, colecția Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I”

Pentru a răspunde acestor cerințe, în cursul anului 1941 s-au efectuat o serie de modificări la uniformele armatei: boneta a fost înlocuită prin capela românească tradițională, vestonul md. 1939 a fost înlocuit printr-un nou model, care se încheia la 5 nasturi de uniformă aparenți și avea manșete în colț, pantalonii golf, purtați cu jambiere din piele, au fost înlocuiți cu pantaloni bufanți, de model vechi, purtați cu moletiere din postav kaki, pentru a se economisi pielea... Aceste modificări nu vor putea fi vizibile însă decât în a doua parte a anului 1942, pe măsură ce uniformele md. 1939 s-au deteriorat și au ieșit din uz.
[b]Echipamentul de campanie[/b]



Echipamentul de campanie al infanteristului român utilizat în Al Doilea Război Mondial a fost adoptat tot în anul 1939 și consta dintr-o centură din piele natur, încheiată dinainte cu o pafta din alamă sau din oțel brunat, pe care era ambutisată o coroană regală. Au fost însă distribuite și paftale din oțel, lise, fără niciun ornament. Pe centură, încadrând paftaua, erau fixate două cartușiere, fiecare conținând câte cinci lamele a cinci cartușe calibru 7,92 mm, pentru pușca „ZB” din dotare. Pe șoldul stâng se afla portbaioneta care era asigurată împotriva balansului prin curelușa de fixare a lopeții „Linemann”. Tot de centură era agățat și bidonul pentru apă. Erau utilizate mai multe modele de bidoane, confecționate din aluminiu sau sticlă, îmbrăcate în postav kaki, pentru protecție și pentru a asigura o temperatură cât mai constantă lichidului din interior. Pentru a susține greutatea accesoriilor de echipament atârnate de centură, infanteristul mai era dotat cu un ham din piele, cu două bretele în față și una la spate, prevăzut cu catarame pentru ajustare și inele metalice pentru fixarea unor accesorii de echipament suplimentare sau piese de armament (grenade).

Pe șoldul drept, infanteristul purta sacul de merinde. Pe capacul acestuia era fixată gamela individuală, confecționată din tablă emailată, după modelul austro-ungar, sau din aluminiu, după modelul german. La interior, sacul de merinde trebuia să conțină: un cuțit, o lingură, o furculiță, cana din metal pentru ceai, rația de hrană de rezervă pentru două zile și pâinea (pesmeții) de rezervă. În cea de-a doua despărțitură a sacului era transportată trusa de întreținere a puștii (bidonașul cu petrol, câlți, degetar, cilindru fals, câteva pene de lemn).

Pe șoldul stâng era purtat și sacul pentru masca contra gazelor. Soldații români erau echipați cu măști contra gazelor Md. 32, de fabricație poloneză sau produse, sub licență, în România, la fabricile „Sarogaz”, „Antigaz” și „Fabrica materiale de protecție”, sau măști Md. 39B, o variantă perfecționată a măștii Md. 32, de concepție și fabricație românească. Acestea erau transportate în saci de pânză kaki, care mai conțineau și o trusă sanitară individuală pentru tratarea intoxicațiilor cu gaze toxice de luptă.



FOTO: Infanterist român cu echipamentul complet, octombrie 1941

Infanteristul era dotat cu raniță model 1939, confecționată din pânză impermeabilă kaki, prevăzută cu curele și bretele din piele. La extremități, bretelele aveau cârlige metalice care se fixau de inelele cartușierelor, împiedicând alunecarea acestora în jos când erau pline cu muniție și echilibrarea greutății raniței. Pe capacul raniței era fixată casca olandeză, iar pe partea stângă ranița era prevăzută cu un buzunar în care erau puse segmentele bețelor de cort, țărușii și sfoara pentru realizarea unei jumătăți de cort. Foaia de cort, model 1937, care putea fi folosită și ca pelerină de ploaie, era fixată prin ciochinări (curelușe) pe exteriorul raniței, peste manta, dacă aceasta nu era îmbrăcată. În raniță soldatul trebuia să aibă: o cămașă, o pereche de izmene de schimb, două ștergare, o batistă, o pereche de ciorapi din bumbac sau din lână, o perie de bocanci, o perie pentru haine, un săculeț cuprinzând diverse mărunțișuri (săpun, cremă de ghete, ață, ace, nasturi, catarame etc.), o pătură din lână ușoară, o pereche de moletiere de rezervă și o unitate de foc (50 cartușe) plasate în cutii de carton. Bocancii de rezervă erau așezați deasupra, sub capacul raniței.

În realitate, tot acest echipament a fost rar purtat în campanie. Pentru ușurința deplasării, ostașul lăsa ranița la trenul regimentar și păstra asupra lui doar sacul de merinde (în care transporta și unele obiecte de folosință îndelungată sau imediată), masca contra gazelor și mantaua sau foaia de cort, purtată în bandulieră.
[b]Modificări ale uniformelor și echipamentului ostașilor români, survenite în primele luni de război[/b]



Încă din primele săptămâni de conflict s-au produs schimbări în ceea ce privește purtarea echipamentului, impuse de condițiile specifice ale câmpului de luptă. Astfel, pentru a evita reflexia luminii, căștile au fost acoperite cu huse improvizate din foi de cort sau au fost fixate ramuri de frunze cu ajutorul unor plase din sfoară sau sârmă. Însă mijlocul cel mai des utilizat a fost acela de a mânji suprafața căștii cu noroi sau cu un amestec de noroi și iarbă sau frunze. În cursul luptelor, soldații au mai utilizat semne tactice diverse. Astfel, în timpul luptelor pentru cucerirea Sevastopolului, militarii români au avut o dungă albă vopsită pe partea posterioară a căștilor, pentru a fi mai ușor identificați de observatorii artileriei proprii.

Din cauza asemănării între nuanțele de kaki ale uniformelor românești și sovietice, încă din primele săptămâni de război militarii români au purtat ca semn de recunoaștere o brasardă galbenă pe brațul stâng.
[b]Uniformele ofițerilor[/b]



La intrarea în război, ofițerii din trupele de uscat au purtat uniforme de serviciu și campanie model 1934, cu modificările introduse prin Ordinul general nr. 7 din 4 aprilie 1941. Prin acest ordin au fost desființate uniformele de ceremonie și gală, introduse la începutul anilor 1930 de regele Carol al II-lea și au fost efectuate o serie de simplificări la uniformele de serviciu, prin adoptarea epoleților moi, din stofă, cusuți „în umăr” și înlocuirea nasturilor metalici cu nasturi din os sau din lemn, îmbrăcați în piele maron.

Prin același ordin s-a redus numărul culorilor distinctive ale armelor și specialităților, purtate de ofițeri la banda șepcii și la petlițe. Aceste culori erau: albastru – infanteria; verde închis – vânătorii și vânătorii de munte; vișiniu – cavaleria (inclusiv Regimentul de gardă călare); negru –artileria; cenușiu – tanchiștii; negru paspoalat cu roșu – geniul; bleu-gendarme – jandarmeria; verde deschis –grănicerii; alb – Batalionul de gardă al Palatului, aghiotanții regali și atașații militari; roșu deschis –Batalionul de gardă al Conducătroului Statului; catifea vișinie – medicii; catifea verde – veterinarii; catifea albastră – farmaciștii (ofițerii medici aveau o cruce emailată aplicată pe petliță).

FOTO: Echipament de ofițer pe Frontul de Est, în primele luni de război. Colecția Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I”
La ținuta de serviciu era purtată caschetă, cu o calotă foarte mare, ornată în față cu emblema caracteristică armei sau specialității, încadrată de frunze de stejar, având deasupra o coroană regală. Cozorocul caschetei era simplu la ofițerii inferiori și ornat cu un rând de frunze de stejar, din alamă, pentru ofițerii superiori. Vânătorii de munte, ofițerii din infanteria ușoară și vânătorii moto, precum și tanchiștii preferau bereta de postav kaki, respectiv neagră, agrementată cu însemnul de armă brodat din fir auriu. În campanie, ofițerii purtau boneta model 1939, ornată în față cu tresele de grad dispuse în formă de „V” răsturnat. Unii ofițeri aveau ca însemn al gradului un pătrat din carton, îmbrăcat în postav kaki sau de culoarea armei, pe care erau dispuse orizontal tresele din fir auriu. Acesta era fixat pe partea stângă a bonetei.

Vestonul model 1934, purtat de ofițeri și la ținuta de campanie, era confecționat din stofă camgarn de culoare kaki, avea revere și era încheiat la un rând de 4 nasturi aparenți din piele maron. Vestonul avea patru buzunare aplicate, două la piept, prevăzute cu burduf și două laterale, având clapă dreptunghiulară încheiată printr-un nasture mic de uniformă. Epoleții erau confecționați din stofă kaki, cusuți în umăr și aveau aplicate însemnele de grad (trese și galoane din fir auriu). Pe reverele vestonului erau cusute petlițe din postav, de culoarea distinctivă a armei sau specialității. Pantalonii erau confecționați din stofă camgarn de culoare kaki, fără vipușcă și erau purtați cu cizme lungi din piele neagră, prevăzute cu pinteni din oțel la ofițerii de cavalerie și artilerie sau la cei superiori. Mantaua ofițerească era confecționată din postav kaki, cu revere, încheiată la două rânduri de câte 4 nasturi, fiind prevăzută cu două buzunare laterale, orizontale, închise cu clapă rectangulară și avea o martingală la spate, încheiată cu doi nasturi îmbrăcați în piele maron. Epoleții și petlițele erau ca la veston.

Ofițerii de stat major purtau însemnele specifice ale specialității lor: eghileți neîmpletiți din fir auriu sau mătase galbenă, pe umărul drept al vestonului, petlițe brodate și insigna de absolvent al Școlii Superioare de Război, plasată deasupra buzunarului drept al vestonului.

Ofițerii din unitățile de gardă (aghiotanții regali, Batalionul de gardă al Palatului, Batalionul de gardă al Conducătorului Statului, Regimentul de gardă călare etc.) aveau pe umărul drept eghileți împletiți și broderii de gardă aplicate pe petlițe și paftalele de la manșete.

Ofițerii de cavalerie purtau cizme cu rozete și pinteni și, ca semn al eleganței militare și nonconformismului specific acestei arme de elită, îmbrăcau adesea pantaloni de călărie de culoare bej. Este surprinzător faptul că și mareșalul Antonescu, deși milita cu severitate pentru respectarea întocmai a regulamentelor militare, ca ofițer de cavalerie a purtat cu diferite ocazii pantaloni de călărie neregulamentari, de culoare deschisă.

Toți ofițerii aveau la ținuta de campanie centură cu diagonală, model 1938 sau modele mai vechi. Pe șoldul stâng era fixat tocul de piele pentru pistoletul din dotare, tip „Beretta” md. 1934, cal. 9 mm. În fotografiile de epocă se poate totuși observa că ofițerii purtau și alte tipuri de pistoale, neregulamentare, uneori fixate pe partea dreaptă a centironului. Sabia cu dragon de fir auriu era purtată doar la ceremoniile militare, iar pumnalul md. 1930 (sau o varianta a acestuia), la ținuta de campanie.
[b]Din pricina uniformei elegante, ofițerii – ținta preferată a lunetiștilor inamici[/b]



Generalii din trupele de uscat, indiferent de arma de origine, aveau drept culoare distinctivă roșu închis (la banda șepcii, petlițe, reverele mantalei și lampasul dublu de la pantaloni). Peste emblema șepcii era aplicat „soarele de general” – o emblemă argintie cu raze în centrul căreia era fixată o steluță aurie cu cinci colțuri – iar pe cozoroc erau aplicate două rânduri de frunze de stejar. Încă de la sfârșitul anilor ’30, unii colonei care îndeplineau funcția de comandat de brigadă sau divizie au purtat însemne de general: „soarele”, două rânduri de frunze de stejar pe cozorocul caschetei și lampas (vipușcă) dublu, de culoare roșie, la pantaloni. Ei aveau pe epoleți gradul de colonel și erau denumiți „colonei cu stea”.

Subofițerii din trupele de uscat purtau uniforme cu aceeași croială ca uniforma ofițerilor, dar confecționate din stofă mai aspră. Emblema șepcii era brodată din mătase galbenă, în loc de fir auriu. Ei purtau centură ofițerească fără diagonală.



FOTO: Soldați români pe poziție, în primele luni de război. Poartă căști camuflate cu noroi uscat

Pe timpul lunilor călduroase de vară, mulți ofițeri au preferat o ținută mai lejeră compusă dintr-o bluză de bumbac sau doc kaki, încheiată până la jumătatea pieptului, prevăzută cu epoleți și buzunare la piept. Aceasta era purtată băgată în pantaloni, pentru a se deosebi de rubăștile rusești.

Uniformele de serviciu și de campanie ale ofițerilor, așa cum au fost prevăzute prin regulamentele din 1934 și 1941, nu corespundeau întrutotul condițiilor grele de campanie. Erau elegante dar se diferențiau destul de mult de uniformele trupei, ceea ce avut ca rezultat un procentaj ridicat de pierderi în rândul ofițerilor, în special în primele săptămâni de război. Deveniți ținte preferate ale lunetiștilor inamici, ofițerii de pe front au adoptat în mod tacit o ținută mai puțin vizibilă. Acesta consta în uniformă soldățească, agrementată sau nu cu petlițe și însemne de grad pe epoleți. Centura cu diagonală a fost simplificată prin renunțarea la diagonală sau adoptarea unei centuri soldățești.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor: 118773
Data de inscriere: 14/12/2005

MesajSubiect: Sexul în armată - o realitate de sute de ani   01.07.11 6:44

Sexul în armată - o realitate de sute de ani

Instinctul sexual nu cunoaște poziția de „drepți“ și nici pe cea de „pe loc repaus“. Deși este pomenit în regulamentele militare, instinctul sexual le ignoră și, în plus, face abstracție de loc, naționalitate și grad militar. Așadar, nimic mai firesc și mai uman decât faptul că, recent, un foarte respectabil colonel german, excelent profesionist și tată a patru copii, s-a îndrăgostit de o conațională pe timpul lungilor luni de misiune NATO în Afganistan. Din clipa în care și-a recunoscut sentimentele și a făcut raport să locuiască în aceeași cameră cu iubita lui, în trei zile generalul comandant american i-a expediat pe amândoi acasă, în Germania.

Despre gloria vivandierelor de altădată

Încă din timpurile homerice ale amazoanelor, femeile au însoțit, în diferite ipostaze, armatele formate din soldații-masculi luptători: fie purtau haine bărbătești și arme luptând alături de cruciați, fie lucrau ca spălătorese sau bucătărese, fie doar pentru susținerea moralului, tonusului și libidoului vajnicilor luptători. Francezii – cine alții? – au fost cei care au creat încă de la 1650 onorabilitatea statutului femeilor atașate corpului militar, prin corpul așa-numitelor „vivandiere“ (de la viande – carne, în franceză, sau vivenda – hrană, în latină). Vivandierele, spre deosebire de „cantiniere“ – care puteau lucra doar în tabere militare –, erau acceptate și pe câmpul de luptă propriu-zis, pentru aducerea mâncării sau ca infirmiere. Vivandierele au început să dobândească un statut oficial mult mai bine conturat pe timpul războaielor napoleoniene, fiind apoi consfințit și printr-o uniformă aparte în armata celui de-al doilea imperiu francez. Marea majoritate a acestor vivandiere erau soții ale militarilor, dar unele mai tinere se bucurau de o aură romantică, fiind considerate mascotele sau fiice ale regimentului, precum în opera omonimă a lui Donizetti.

În aceeași perioadă a mijlocului secolului al XIX-lea, în Statele Unite, femeile au fost acceptate să însoțească trupele pe fronturile Războiului Civil, fie ca soții, fie ca furnizoare a diferite servicii menajere sau sexuale, ceea ce, inevitabil, a dus la înflorirea prostituției și proliferarea bolilor venerice aferente. Ca urmare, considerentele de ordin dermato-veneric s-au adăugat celor moral-creștine în a restrânge accesul prostituatelor și al femeilor, în general, în apropierea sau chiar în mijlocul maselor din ce în ce mai mari de militari concentrați în tabere sau pe fronturilor Primului Război Mondial. Prin Actul Conscripției din 1917 americanii au interzis prostituția (adică bordelurile) și vânzarea alcoolului în vecinătatea taberelor militare de instrucție. Cu toate temerile morale și medicale, ei nu s-au putut dispensa de înființarea unui atât de necesar Corp permanent al infirmierelor din trupele terestre și navale. Imensa nevoie de personal de sprijin specializat, creată de complexitatea din ce în ce mai mare a ducerii operațiunilor militare din cel de-al Doilea Război Mondial, avea să deschidă însă definitiv porțile instituției militare în fața avalanșei nestăvilite a urmașelor Evei.

Război fără femei, nu se mai poate…

Aproape toate filmele despre cel de-al Doilea Război Mondial, fie acestea americane sau sovietice, depun mărturie despre prezența, în diferite posturi, a femeilor în uniformă, cu inevitabilele povești de dragoste adiacente. Statutul lor era însă diferit. Hitler rezervase femeilor germane doar funcția de născătoare de copii arieni pentru proliferarea rasei germane, rolul tatălui fiind dedicat îndeobște bărbaților din SS sau și mai umilitoarea poziție de sclave sexuale pentru menținerea voinței combative a soldaților germani. Conform rețetei naziste, sexul a fost militarizat și ideologizat, fiind redus la o mecanică animalică, uneori violent-bestială, fie și pentru a descuraja flagelul homosexualității din armata germană interbelică, încriminat de articolul 175 al Codului Penal, dar stimulat de practicile spartane din Hitlerjugend și SS.

Bolșevicii lui Lenin și Stalin au ideologizat și ei sexualitatea, acoperind-o cu o ipocrită pudibonderie prin lozincile eliberării femeii de sub corupta și decadenta morală burgheză, proclamând egalitatea femeii cu bărbatul atât în uzină, cât și în armată sau politică. Astfel a apărut femeia-bărbat, care, dacă partidul o cerea, putea deveni femeia-comisar, femeia-soldat, femeia-erou-al-muncii-socialiste și, în sfârșit, mama-eroină. Relația bărbat-femeie, dacă nu era strict tovărășească, trebuia să fie musai principială, indiferent de locul în care aceasta se înfiripa: în pauza ședințelor comsomoliste, în fabrică sau pe fronturile Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Există însă o tulburătoare scenă ce contrazice clișeul ideologic în filmul Enemy at the Gates ce descrie sălbatic-disperata bătălie pentru Stalingrad, în care doi tineri soldați ruși (interpretați de Jude Law și Rachel Weisz) fac dragoste printre trupurile extenuate și împuțite ale camarazilor adormiți în pauza bombardamentelor germane.

În fine, americanii, la fel ca britanicii, au înrolat masiv femei în armatele lor pe funcții specifice (dactilografe, telefoniste, șoferițe, administratoare etc.) în cadrul Corpului Femeilor din Trupele Terestre (Women’s Army Corps), dar au distribuit și prezervative, au difuzat trupelor și filme documentare educative despre efectele devastatoare ale sifilisului și gonoreii precum și metodele de prevenție, iar după 1944 au tratat infecțiile venerice cu penicilină. Yankeii (cu Richard Gere și Vanessa Redgrave) sau Strada Hanovra (cu Harrison Ford, Christopher Plummer și Lesley-Anne Down) sunt doar două dintre multele filme care vorbesc despre faptul că militarii timpurilor moderne nu sunt niște produse regulamentare obediente așa cum și-ar dori generalii și politicienii, ci bărbați și femei din carne și oase care-și cer drepturile.

Pe timpul Războiului Rece, cam în perioada Războiului din Vietnam, în Occident a avut loc și o Revoluție Sexuală inițiată de dr. Ben Kinsey, de festivalul de la Woodstock, de Beatles, de studenții de la Sorbona și care a fost resimțită doar de Lumea liberă, deoarece dincolo, în Lumea comunistă, se experimenta Omul nou multilateral dezvoltat. Vetustele și ipocritele prejudecăți sexuale au fost măturate de câmpul de trupuri goale ce ascultau Joan Baez, Janis Joplin și Jimi Hendrix făcând dragoste și nu război (Make Love, Not War), la doar câțiva ani după ce Marilyn Monroe le cântase în Coreea soldaților americani intrați în delir. A apărut, în schimb, mai ales prin armatele occidentale (deoarece în cele comuniste funcționa imbatabil castrarea ideologică de masă), spectrul amenințător al SIDA și al extinderii homosexualității, cel care va deveni un flagel al fostei falnice Armate Roșii abia după anul 2000, sub forma prostituției masculine.

… și nici război fără sex

Abia în anul 2008 a fost relaxată politica sexuală americană în campusurile militare din teatrele de operații din Afganistan și Irak, în sensul că, deși sunt descurajate, relațiile sexuale nu mai sunt interzise cu desăvârșire, cu excepția cuplurilor legal căsătorite, așa cum era înainte. Această decizie a autorităților militare, mediatizată prin cotidianul forțelor armate americane Stars and Stripes, vine după ce multe voci tinere trimise să lupte și să moară pentru țara lor clamaseră, sub rezerva anonimatului, evidenta realitate că la acea vârstă tinerii fac sex în mod firesc (detaliu mărunt, care se pare că fusese ignorat de artizanii celei mai perfecționate mașini de război din lume). În ciuda aparențelor, nici homosexualii nu o duc prea bine în armata americană, în pofida intervenției legislative clintoniene din 1993 în favoarea admiterii lor oficiale în cadrul forțelor armate: practic, ordinul prezidențial a fost ignorat și înlocuit printr-o politică de compromis, rezumată prin dictonul Nu spune nimic și nu pune întrebări! Oricum, situația este mai fericită decât cea din armata rusă unde au fost semnalate repetate cazuri de prostituție masculină ca urmare fie a sărăciei, fie a presiunilor superiorilor.

Armata fiind un mediu predominant masculin (în armata SUA, femeile în uniformă ating astăzi un procent de 14%), sexul, femeia, erotismul ocupă o poziție centrală în ethosul cazon și în fantasmele colocviale de bivuac sau de birou, bahice sau nu. Indiferent de gradul militar, de vârstă, de ambientul ostil, de însemnul național purtat pe mâneca stângă, bărbații și femeile sunt iremediabil atrași unii de alții în dorința, adesea oarbă, de a face uneori dragoste și adesea sex. Aceste reacții sunt cu atât mai irezistibile într-un stresant și frustrant teatru de operații și mult mai domoale în condițiile normale de acasă, unde bordelurile sunt oricând la îndemână, asta în caz că nu există deja un partener/parteneră.

Au fost cazuri recente și în mioritica noastră oștire în care o tânără locotenentă a făcut o casă trainică de piatră și iubire cu un vajnic general, iar un maistru militar a făcut-o fericită pe o tomnatică (foarte!) căpităneasă. La fel de adevărat a fost și penibilul caz semnalat de Academia Cațavencu în 2007 al unui aproape sexagenar general român ce se ocupa cu o libidinoasă hărțuire sexuală a subordonatelor sale. La vremea aceea, respectivele povești au făcut carieră în respectabila instituție a bârfei derulată la capătul culoarelor din sinistra clădire a Ministerului Apărării, dar ele erau de fapt un simptom clar de însănătoșire a armatei noastre: spre deosebire de vremurile Tratatului de la Varșovia, generalii români încă mai sunt virili (cu real succes), locotenentele au studii superioare, se dau cu Chanel no.5 și se îmbracă de la Sinequanone, iar majoritatea subofițerilor tineri știu engleză, au charismă și nu au burtă.

Desigur, pe timpul celor șase luni de misiune dintr-un teatru de operații (Kosovo, Irak, Afganistan), lucrurile se complică prin încețoșarea aurei romantice, creșterea pulsiunilor sexuale, amplificarea interdicțiilor și frustrărilor de tot felul: sunt strict interzise relațiile sexuale ale peace-keeperi-lor cu localnicele (în timp ce bordelurile sunt inaccesibile din considerente de securitate), site-urile erotice sunt restricționate (cele care conțin imagini cu peste 60% piele), intervin asprele reglementări și sancțiuni referitoare la hărțuirea sexuală și, colac peste pupăză, stresul și adrenalina aferentă ating cote insurmontabile… Pentru că, așa cum spuneam, militarii, de oriunde ar proveni și oricât de aspru instruiți sau bine plătiți ar fi, sunt și ei oameni din carne și oase.

Sursă: Revista Flacăra
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor: 118773
Data de inscriere: 14/12/2005

MesajSubiect: Româncele, îndemnate să fie elegante, chiar dacă e...   02.07.11 9:37

Româncele, îndemnate să fie elegante, chiar dacă e...

Pantofi și poșete din lemn acoperit cu pânză, rochii reciclate din anii trecuți, pardesie și pălării vechi, dar accesorizate în așa fel încât să pară noi. Afectată de conflagrația mondială, moda a căutat soluții de supraviețuire. În 1941, acestea au fost găsite nu în croieli inedite ale hainelor, ci în combinații de materiale diferite, de care nu era nevoie pe front.

O discuție despre moda anilor 1940 nu-și are rostul fără a înțelege impactul pe care l-a avut cel de-Al Doilea Război Mondial asupra vieții de zi cu zi. Conflagrația mondială a schimbat, astfel, fața modei pentru totdeauna. S-ar putea spune chiar că moda feminină a perioadei a fost dictată de Adolf Hitler. Invadarea Poloniei de către Germania nazistă în septembrie 1939 a dat tonul a tot ceea ce s-a întâmplat în următorul deceniu. Iar moda a urmat trendurile sociale și evenimentele din sfera economică. Lumea era în război și preocupările legate de vestimentație au trecut în plan secund, influențate, în mod evident, de privațiunile impuse de conflictul global. Japonezii îi bombardau pe americani la Pearl Harbor, în 1941, la 7 decembrie, iar Germania invada Norvegia, Danemarca, Olanda, Belgia și Franța.
[b]Raționalizare, cuvântul de ordine[/b]



Aprovizionarea fabricilor a fost raționalizată. Nylonul și lâna erau necesare frontului, iar importul de mătase japoneză a fost întrerupt după episodul Pearl Harbor. Vâscoza, un material sintetic, înrudit cu nylonul și descoperit în 1930, devine astfel cel mai utilizat material pentru confecționarea hainelor.

FOTO: Pantofi cu talpă din lemn și cu ținte, purtați în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

În iunie 1940, Marea Britanie e atacată de naziști, iar blocada implicită îi determină pe britanici să recurgă la instaurarea unui sistem de cupoane. Adulții din insulă primeau 66 de cupoane pentru haine pe an. Resursele erau puține, iar prețurile mari. Multe guverne au instituit restricții prin care era interzisă utilizarea materialelor necesare militarilor pentru confecționarea hainelor civile. După ce Londra a fost bombardată, iar oamenii se așteptau la un atac cu gaze din partea germanilor, designerul Harvey Nichols a scos pe piață un costum din mătase impregnată cu ulei, în culori diferite. Deși semăna mai degrabă cu un costum de protecție, multe femei alegeau să și-l pună îndată ce se auzeau sirenele. Noua creație era călduroasă și confortabilă și era dotată cu buzunare pentru acte și obiecte de preț.

În perioada cu pricina, Parisul pierde locul fruntaș în lumea modei. Casele de modă rămân deschise, dar fără clienții din țările aliate, care nu puteau accepta că unii dintre designeri cooperează cu naziștii. Coco Chanel, de pildă, faimoasa creatoare de modă, își închide magazinele în timpul războiului, dar e aspru criticată pentru relațiile strânse cu naziștii. Chanel a sprijinit, de asemenea, și detestatul regim de la Vichy, regim considerat drept criminal de Rezistența Franceză și de posteritatate. Așa se face că, într-o perioadă în care omenirea făcea cu greu față catastrofelor, Parisul scotea pe piață stofe și croieli sclipitoare, inclusiv manșete și mâneci impunătoare, nasturi nefuncționali, stofă încrețită și buzunare acoperite.
Moda de la Viena – copiată la București



Dacă aruncăm o privire asupra creațiilor vestimentare din primăvara lui 1941, observăm că ele nu diferă deloc de cele din 1940, ci păstrează aceeași linie. Rochiile sunt scurte și largi, au cute sau pliuri și talia foarte bine marcată. Buzunarele abundă și ele la orice tip de rochie. Jachetele și taioarele sunt lungi, cambrate pe talie și încheiate în față cu nasturi. Fusta de la taior e dreaptă, aproape strâmtă sau foarte puțin evazată.Se poartă jachetele în culori vii – roz ridiche, verde bob de mazăre sau galben lămâie – care să înveselească rochiile din anul precedent. Pardesiele rămân și ele identice cu cele din perioada anterioară: lungi, fără guler și, adesea, din stofă ecossaise, prinse uneori în cordoane pe talie.

Dacă în materie de haine schimbările sunt aproape inexistente, nu același lucru se poate spune despre accesoriile anului 1941. Poșete, pantofi, eșarfe, voalete, toate sunt create cu ingeniozitate din materiale refolosite sau neobișnuite. Astfel, lemnul e la mare modă pentru confecționarea poșetelor și pantofilor. Și aceasta nu pentru că ar fi mai bun, ci pentru că piele și talpă nu se mai găseau aproape deloc. Nici în Franța, nici în Germania, nici în Italia... niciunde. Dar această nevoie de a face pantofi din lemn (izvorâtă din necesitățile timpului) nu i-a împiedicat pe creatori să mizeze pe culoare și să dea o aparență de eleganță. Talpa pantofilor era vopsită, astfel, în roșu aprins, bleumarin sau galben, iar căputa era din pânză sau stofă. Talpa groasă de câțiva centimetri era bătută în ținte, la fel ca bocancii de armată. Doar că țintele erau din cauciuc și mari cât o monedă, fapt care împidica alunecarea din picior.



FOTO: Vânzare pe cupoane la magazinul londonez Selfridges, în 1941

O altă invenție sunt pantofii confecționați din aceeași stofă cu rochia, purtați după-amiază. Au toc înalt și talpă din trei bucăți prinse între ele cu benzi de cauciuc pentru a da mai multă flexibilitate piciorului. Pantofii de seară sunt îmbrăcați în mătase colorată și brodați cu perle. Cu toate acestea, sunt confecționați tot din lemn. Același material a fost folosit cu succes și pentru poșete. Acestea sunt mari, din lemn natural, lăcuit sau vopsit în culori vii. În unele modele e valorificată chiar și scoarța copacilor. Altele, mai elegante, combină lemnul cu stofa și mătasea cu fermoare strălucitoare din metal.

Pălăriile sunt însoțite de voaletă. Calota îngustă și înaltă cu boruri largi e înfășurată în voal alb sau negru. Toca din voal avea de obicei forma unui turban sau a unei tamburine înclinate pe stânga, iar capul e înfășurat în două benzi de voal înnodate la ceafă.

Pentru românce, azimutul în materie de modă era Viena. Femeile sunt îndemnate prin revistele de modă să fie elegante chiar dacă e război – și privațiunile nu lipsesc – și sunt învățate cum să valorifice vechile ținute astfel încât să pară noi.
[b]Americancele își taie părul[/b]



Dacă Parisul decade, industria modei se mută în New York-ul aflat în ascensiune. Creatoarea Claire McCardell, de exemplu, utiliza pentru hainele sale toate materialele care nu erau supuse restricțiilor guvernamentale. Adică bumbacul, denimul, jerseul, materiale care erau funcționale și confortabile și puteau fi purtate cu orice ocazie. Îmbrăcămintea „ca de război” devine o tendință. Culorile la modă sunt cele ale steagurilor naționale. Cum lâna se folosea pentru păturile militarilor, creatorii o reciclează pe cea existentă sau o înlocuiesc cu fibre sintetice precum vâscoza.

Atât Marea Britanie, cât și Statele Unite au impus restricții asupra folosirii materialelor în producția de îmbrăcăminte. Ordinul L-85 preciza cantitatea de stofă care trebuia să fie folosită pentru un obiect vestimentar. Femeile care trecuseră prin austeritatea Marii Crize de după 1929 se descurcau reciclând stofa și făcându-și haine și jachete din pături uzate. Căptușeala hainelor de iarnă a început să fie umplută cu pluș și câlți.

Mai puțină stofă înseamna un stil auster, cu croială strânsă peste șolduri și cusături economicoase. Scurt și drept erau cuvintele de ordine ale modei acelei perioade. Pentru că multe dintre americance au fost nevoite să se angajeze în fabrici pentru a susține efortul de război, și-au tăiat părul purtat până atunci în bucle răsfirate. În plus, saloanele de coafură erau scumpe și nu oricine și le putea permite.

Ca să dea o turnură și mai paradoxală modei de criză, paietele imitând zechinii, prețioasele monede renascentiste, au început să orneze îmbrăcămintea, adăugând o notă de strălucire ieftină. Și, cu toate că Hollywood-ul continua să etaleze staruri atrăgătoare, vedetele feminine aduceau pe ecrane un nou tip de eleganță. În filmul „Mildred Pierce” (1945), Joan Crawford personifică o mamă singură care, pentru a atrage atenția, se îmbracă cu haine atractive, dar cu o tăietură sobră. În „Somnul de veci”(The Big Sleep, 1946), frumoasa Lauren Bacall se înfățișează sexy și atrăgătoare, în haine largi care reproduc multe dintre fanteziile modei din acea perioadă. Rochiile scurte pe care le impunea economia de material au deplasat atenția asupra picioarelor femeilor. Picioarele deveniseră, astfel, personajele principale ale industriei filmului și celebra fotografie a lui Betty Grable îmbrăcată într-un costum de baie și privind peste umăr este exemplară pentru importanța pe care o căpătaseră picioarele femeilor în imaginarul masculin al unei lumi aflate în miezul războiului.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor: 118773
Data de inscriere: 14/12/2005

MesajSubiect: Presa austriacă pune la zid România din cauza lui Băsescu   02.07.11 9:48

Presa austriacă pune la zid România din cauza lui Băsescu



"România laudă operațiunea nazistă Barbarossa"


"Die Presse", cel mai important ziar de orientare centru-dreapta din Austria, mătură pe jos cu România din cauza declarațiilor lui Traian Băsescu referitoare la trecerea Prutului în 1941.
Ziarul austriac are un titlu șocant pe prima pagină: "România laudă operațiunea nazistă Barbarossa" (n.red. Barbarossa - numele de cod pentru invazia Germaniei naziste și a aliaților săi în URSS, la 22 iunie 1941)". În deschiderea articolului, jurnaliștii de la "Die Presse" spun că președintele României Traian Băsescu "aplaudă participarea țării sale la ofensiva Germaniei naziste împotriva Uniunii Sovietice", fapt care a determinat o reacție extrem de dură din partea Kremlinului.
"Die Presse" relatează pe larg filmul evenimentelor care au condus la replica tăioasă de ieri a Ministerului de Externe rus dată declarațiilor ciudate ale lui Băsescu. Austriecii redau într-o notă ironică și "mirăririle" de ieri ale președintelui atunci când a aflat de reacția dură a Moscovei. "Acest Băsescu", spun ziariștii de la "Die Presse", "a afirmat joi seara că el nu a înțeles furia Moscovei, mai ales din moment ce Uniunea Sovietică nu mai există astăzi". De remarcat faptul că, pe parcursul întregului articol, "Die Presse" se referă la Traian Băsescu folosind expresia disprețuitoare "acest Băsescu".
Jurnaliștii de la cunoscutul ziar austriac nu au pierdut ocazia să îl urecheze pe Băsescu și pentru grosolăniile spuse de acesta despre Regele Mihai. Mai mult chiar, austriecii de la "Die Presse" explică foarte clar că aberațiile lui Băsescu despre "Regele Mihai, trădător, sluga rușilor, vinovat de Holocaust etc." sunt contrazise de adevărul istoric certificat. "În același interviu TV Traian Băsescu l-a numit pe Regele Mihai I trădător și l-a acuzat de implicare în Holocaust. Acest lucru spus de președintele României este contrazis de adevărul istoric garantat", se arată în "Die Presse".
Lovitura de grație pentru Traian Băsescu vine la finalul articolului, acolo unde ziariștii de la "Die Presse" spun fără prea multe menajamente că cine are cultul mareșalului Ion Antonescu și îl defăimează pe Regele Mihai I este ori propagandist al dreptei radicale românești, ori al fostei Securități: "Pentru Studierea Holocaustului în România, Ion Antonescu a fost responsabil, în timp ce Regele Mihai a căutat mereu contact cu puterile occidentale, iar încheierea alianței țării sale cu Germania a fost forțată de Antonescu. Cultul mareșalului Ion Antonescu, aliatul Germaniei naziste, precum și defăimărea Regelui Mihai I fac parte din propaganda dreptei românești radicale, dar mai ales din cea a susținătorilor Securității comuniste, fosta poliție secretă a regimului Ceaușescu".
Reamintim că „Die Presse" este același ziar (nota bene! de centru dreapta) care, în octombrie 2009, atunci când Traian Băsescu a refuzat numirea lui Klaus Iohannis în postul de prim-ministru din partea coaliției PSD-PNL-UDMR, l-a făcut praf pe președinte acuzându-l de xenofobie pentru că "a refuzat desemnarea unui etnic german ca prim-ministru".
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
 

Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus 
Pagina 43 din 67Mergi la pagina : Inapoi  1 ... 23 ... 42, 43, 44 ... 55 ... 67  Urmatorul

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Forum Informativ :: -