Forum Informativ

Istoria evreilor in Romania interbelica, actualitate evreiasca si...lucruri mai putin cunoscute din istoria si cultura romana[si...mondiala].
 
AcasaAcasa  PortalPortal  CalendarCalendar  FAQFAQ  CautareCautare  InregistrareInregistrare  MembriMembri  GrupuriGrupuri  Conectare  

Distribuiti | 
 

 Primul Razboi Mondial

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos 
Mergi la pagina : Inapoi  1, 2, 3, 4 ... 8 ... 14  Urmatorul
AutorMesaj
Admin
Admin


Numarul mesajelor : 135913
Data de inscriere : 15/12/2005

MesajSubiect: Războiul «nervilor»: Neutralitate sau beligeranța...   04.02.11 12:25

Războiul «nervilor»: Neutralitate sau beligeranța...
Evenimentul lunii iunie a anului 1914, respectiv atentatul de la Sarajevo, soldat cu moartea arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei, a rămas în istorie drept pretextul pentru care a fost declanșat Primul Război Mondial. Succesiunea de evenimente a fost rapidă : atentatul din 28 iunie 1914 (1) a fost o ofensă gravă adusă monarhiei austriece. La 23 iulie guvernul austriac adresează un ultimatum Serbiei, acceptat aproape în totalitate. Considerând că Serbia continuă să fie o amenințare, la 28 iulie 1914 Austro-Ungaria declară război Serbiei. Succesiv, Rusia declară mobilizarea generală la sfârșitul lunii iulie, pentru a veni în ajutorul Serbiei. Germania declară război Rusiei la 3 august. Franța rămâne de partea aliatului rus, urmată de Marea Britanie, care declară război Germaniei la 4 august.
Această succesiune rapidă de evenimente nu ar fi fost posibilă fără să existe deja un fond de tensiune în relațiile dintre statele europene. Rusia, Marea Britanie și Franța erau reunite într-o alianță cunoscută ca Antanta, încheiată printr-o serie succesivă de tratate, ultimul în 1907. De partea cealaltă, Germania, Austro-Ungaria și Italia alcătuiau Tripla Alianță (Puterile Centrale), fiind reunite în cadrul unui tratat defensiv care data din 1882. Jocul alianțelor, suprapus peste alți factori, precum concurența colonială sau problema Balcanilor, a reprezentat motivul pentru care statele europene au intrat succesiv în război în vara anului 1914.
România în vara anului 1914

Situația României în acest context este una relativ dificil de apreciat. În eventualitatea unui conflict european de proporții, ca cel care se prefigura, era necesară o decizie. La momentul 1914, România se afla încă în alianță cu Puterile Centrale, sub incidența tratatului încheiat în octombrie 1883. Tratatul încheiat era unul defensiv, România promițând ajutor Austro-Ungariei în cazul unui atac. Tratatul nu a trecut prin procesul de ratificare de către Parlament, și o mică parte din oamenii politici au fost informați de Regele Carol I de existența lui.
În vara anului 1914, România este condusă de un guvern liberal, cu Ion I.C. Brătianu în funcția de prim-ministru și ministru de război. Înainte de a se pune în discuție modul în care liderii politici au luat decizia privind raportarea României la conflictul european, este necesară o privire asupra opiniei unor lideri politici în perioada imediat următoare atentatului de la Sarajevo și a declarației de război adresată de coroana austriacă Serbiei.
Politicenii români despre confclictul care "bătea la ușă"

Este de remarcat faptul că reacțiile politicienilor români, așa cum au fost notate de liderul conservator Alexandru Marghiloman și ministrul liberal I.G. Duca, denotă surprindere generală în ceea ce privește izbucnirea războiului. I.G. Duca este convins, aflând de atentatul de la Sarajevo, că în ciuda raporturilor dintre puterile europene un război nu este posibil, notând ulterior că “dacă logica ar fi cârmuit lumea, războiul mondial nu ar fi izbucnit niciodată” (2). Ultimatumul adresat de Austro-Ungaria Serbiei în data de 10/23 iulie 1914 a precipitat situația. Alexandru Marghiloman consemnează: “Notă austriacă. Primul ei efect e de a produce mirare” (3) . Evocă întâlnirea cu ministrul liberal de externe, Emanoil Porumbaru, în data de 13/26 iulie. Ministrul este convins că nota a fost în prealabil supusă aprobării Germaniei (4). Asistăm la primele formulări de opinii în privința conflictului.
În perioada imediat următoare, problema principală era reprezentată de faptul că tratatul încheiat de România cu Puterile Centrale era necunoscut de o mare parte din oamenii politici de la care se va aștepta o decizie. I.G. Duca remarcă faptul că această necunoștință de cauză este o reală problemă, având în vedere că Regele Carol a dezvăluit tratatul doar liderilor de partid și primilor miniștri. Tratatul rămâne necunoscut chiar pentru ministrul de externe în funcție, Emanoil Porumbaru. Cei cu adevărat informați asupra prevederilor tratatului sunt Ion I.C. Brătianu, liderii conservatori Petre P. Carp și Alexandru Marghiloman, ulterior și Take Ionescu. I.G Duca dezaprobă acest mod de a realiza o alianță, denunțând alianțele secrete ca „alianțe izbite de caducitate”. Primul ministru Ion I.C Brătianu, în discuțiile evocate de Duca, pare să adopte o atitudine care prefigurează deciziile sale ulterioare : „Nu știu, presupuneți pentru moment că n-am avea nicio alianță cu Puterile Centrale. Ce sunteți de părere că ar trebui să facem ?” (5) . Sugestia primului ministru este deci de a se discuta în abstract, neluând în calcul tratatul existent.
Guvernul, regele, opoziția și războiul

Prima luare de poziție oficială este cea a Consiliului de Miniștri, la 16/29 iulie 1914, o zi după ce Austro-Ungaria declarase oficial război Serbiei. Guvernul se pronunță pentru neutralitate, având în vedere evoluția evenimentelor (6). Această atitudine, menținută de liberali, este una “potrivită cu responsabilitatea guvernării”, așa cum remarcă istoricul Lucian Boia (7) . Totuși, este necesară o luare de poziție oficială : Regele Carol I convoacă, pentru data de 21 iulie/3 august Consiliu de Coroană la Sinaia.
Consiliul de Coroană convocat va reuni membrii guvernului liberal, liderii opoziției conservatoare, precum Alexandru Marghiloman, Petre P. Carp, Take Ionescu sau Theodor Rosetti, regele Carol I și prințul moștenitor Ferdinand de Hohenzollern. Luările de poziții în cadrul Consiliului sunt relevante pentru analiza deciziei finale.
Astfel, Regele Carol I alege expunerea în limba franceză, pe care o consideră mai potrivită pentru subtilitățile diplomatice. Expunerea conține toate cele trei poziții posibile: neutralitate, intrare de partea Rusiei sau de partea Triplei Alianțe. Regele consideră varianta neutralității cea mai nepotrivită în contextul dat. Argumentul adus este unul de ordin istoric : într-un război de proporții, țările care aleg neutralitatea vor fi tratate pe un plan secund, și în mod cert nu vor lua parte la deciziile luate prin tratativele de pace. A doua situație, cea a alianței cu Rusia, este exclusă de suveran încă de la
început. Situația pentru care Regele Carol I se pronunță favorabil este intrarea în război alături de Tripla Alianță. Forța militară a statelor componente, și implicit victoria lor sunt considerate incontestabile. De asemenea, România este legată de Tripla Alianță printr-un angajament(Cool.
Ion I.C. Brătianu aduce două argumente principale pentru soluția neutralității. Primul ține strict de raportul României cu Austro-Ungaria, care nu a anunțat România, în calitatea sa de aliat, privind intenția de a declara război Serbiei. În același timp, așa cum au demonstrat ceilalți participanți care au luat cuvântul, juridic România nu este obligată să intervină în cazul de față. Cel de-al doilea argument este cel al “sentimentului public”, care, afirmă ministrul liberal, nu poate fi ignorat “în ceasurile mari ale vieții naționale”. La acesta se adugă și problema românilor din Ardeal, care nu poate fi ignorată de liderii politici (9).



















Conform altei relatări, poziția sa este concisă și fermă : “Să ne înarmăm, să preparăm opinia publică, să nu ne declarăm neutri, dar în stare de apărare a granițelor noastre”(10.) Observăm o nuanțare a ideii de neutralitate.
Este de asemenea notabilă expunerea lui Petre P. Carp, cunoscut pentru fermitatea cu care a susținut intrarea României în război. România, consideră liderul conservator, trebuie să își respecte tratatele intrând imediat în război de partea Puterilor Centrale. Neutralitatea nu este o soluție, nici sub aspect moral, nici sub aspect material. Aspectul moral privește necesitatea respectării tratatelor, iar cel material iminența unei invazii a teritoriului românesc în contextul unui conflict general. Cel mai virulent în argumentație, lansându-se într-o dispută deschisă cu Ion I.C. Brătianu, Petre P. Carp susține că România trebuie să susțină germanismul în lupta sa împotriva slavismului. De altfel, expunerea lui Carp conține referințe clare la pericolul rusesc. Opinia publică este, în acest sens, un factor secundar, după cum afirmă liderul conservator : “Datoria omului de stat e să conducă el opinia publică, nu să se lase târât de ea”(10).
De partea opoziției conservatoare, este de notat și poziția lui Alexandru Marghiloman, președintele Partidului Conservator. Poziția clară a lui Alexandru Marghiloman este neutralitatea, afirmând că atât Austro-Ungaria cât și Rusia, puterile majore în jurul cărora se concentrează discuția, vor accepta. Prin acțiunea sa, Austro-Ungaria nu a creat un casus foederis care să justifice intervenția imediată a României. Concomitent, Italia, membră a Alianței încă de la început, nu a decis să intrevină.
Concluzia lui Marghiloman este pragmatică : “să ne înarmăm spre a ne păzi granițele și atâta tot pentru moment”(12). Take Ionescu intervine de asemenea în discuție, afirmând că România nu a fost consultată înaintea trimiterii ultimatumului către Serbia. Se declară de acord cu Marghiloman în privința neutralității (13).
În opinia sa, nici guvernul austriac nu a considerat că există de facto un casus foederis, având în vedere că nu și-a anunțat aliații privind decizia sa. În condițiile existente, soluția potrivită este cea a neutralității armate (14). Alte luări de poziție au fost cele ale lui Theodor Rosetti, lider conservator și fost prim-ministru, care se declară pentru soluția neutralității, pe care o consideră cea firească, având în vedere că războiul implică state puternice, iar în condițiile actuale România nu poate intra într-un război împotriva opiniei publice(15).
Se declară pentru neutralitate și Mihail Pherekyde, liberal și Președinte al Adunării Deputaților, precum și foștii miniștri conservatori Ion Lahovary și Ion C. Grădișteanu(16).
Conform relatării lui I.G. Duca, Regele Carol I declară finalul întrevederii, cerând ca fiecare dintre participanți să declare dacă este pentru sau împotriva neutralității. Cu excepția lui Petre P. Carp, liderii politici prezenți se declară în favoarea acestei luări de poziție. Este de notat faptul că ministrul Afacerilor Străine, Emanoil Porumbaru, nu intervine în discuții, demonstrând faptul că liderul pe filiera politicii externe este Ion I.C. Brătianu, în dubla sa calitate de prim-ministru și ministru de Război.
Exemplul italian

Un aspect interesant al dezbaterii privind neutralitatea este raportarea la modelul italian. Italia este membră deplină a Triplei Alianțe încă din 1882(17), iar situația ei este văzută ca similară celei românești. Raportarea la atitudinea Italiei va rămâne constantă pe toată perioda 1914-1916. I.G Duca este de părere că problema esențială de lămurit, pentru a se stabili poziția oficială a României, este decizia pe care o va lua Italia. Astfel, ministrul liberal consideră că pentru liderii politici români ar fi mai ușor să se pronunțe dacă ar exista garanția neangajării Italiei în război (18).
De altfel, raportarea la poziția Italiei va influența chiar discuțiile în Consiliul de Coroană din iulie 1914. Conform relatării lui I.G. Duca, vestea despre neutralitatea Italiei a marcat punctul decisiv în discuția aprinsă între conservatorul Petre P. Carp și Ion I.C Brătianu : “Pe când dialogul era mai înflăcărat, ușa se deschide și apare un lacheu cu o telegramă pe o tavă de argint. O remite lui Brătianu, care o deschide grabnic : era știrea oficială a neutralității Italiei. O adevărată lovitură de teatru”(19).
Averescu și războiul

Perspectiva liderilor politici asupra poziției României în Primul Război Mondial poate fi completată de cea militară, dată de însemnările lui Alexandru Averescu, la acel moment general de brigadă, fost Ministru de Război (1907- 1909) și fost Șef al Marelui Stat Major General (1911-1913) (20).
Personalitatea lui Averescu este în general asociată cu victoriile purtate de România în vara anului 1917, precum și cu viața politică de la începutul perioadei interbelice. Perspectiva sa asupra contextului militar în care se găsește România în anul 1914, după decizia Consiliului de Coroană de la Sinaia este una semnificativă.
În memoriile sale, partea dedicată anilor neutralității, Alexandru Averescu alege să analizeze situația războiului european prin prisma informațiilor date de comunicatele de presă. În vara anului 1914 neutralitatea decisă este o problemă foarte prezentă. Generalul nu este nefavorabil neutralității ca opțiune, notând că “Italia foarte înțelepțește a găsit mijlocul a se declara neutră”(21.) Totuși, nu este în favoarea unui mimetism față de politica Italiei, așa cum dovedesc însemnările sale ulterioare. Generalul Averescu este convins că soluția potrivită pentru România este intrarea în război de partea Antantei. În acest sens este evocat (22) un episod din iunie 1914, când consulul austriac din Craiova îi adresează din partea contelui von Czernin (23)
întrebarea privind atitudinea României în cazul unui război cu Austria. În replică, Averescu afirmă că având în vedere poziția fermă a Austriei față de inițiativele naționale ale statelor vecine, cel mai indicat pentru România ar fi să se plaseze de partea Antantei, care se declară în favoarea principiului naționalităților.
Alexandru Averescu nu este un susținător al folosirii Italiei drept model în acțiunea politcă externă. Intrarea în război a Italiei de partea Antantei, în 1915, va demonstra acest lucru. Astfel, generalul consideră că Italiei nu îi era absolut necesară participarea la război, în timp ce pentru România neparticiparea înseamnă pierderea unei ocazii semnificative. Cele două situații nu pot fi comparate : “ O mare greșeală a fost din partea noastră a ne compara cu Italia și a voi să procedăm ca dânsa” (24.).
Neutralitatea este decizia oficială a României la începutul Primului Război Mondial. Totuși, opiniile rămân împărțite. Provizoratul neutralității este dat nu numai de diversele presiuni ale aliaților, ci și de fermitatea cu care diverse persoane publice susțin intrarea în război de o parte sau de cealaltă.
"Antantofili” vs. “germanofili
Lucrări recente (25) încearcă să aducă noi perspective asupra poziției elitelor românești la momentul 1914-1918. Împărțirea clasică, între “antantofili” și “germanofili”, nu este una atât de clară, în contextul în care există mai multe curente de opinie în interiorul fiecărei tabere. Astfel, Take Ionescu și Partidul Conservator-Democrat optează pentru o intrare în război de partea Antantei, pentru eliberarea Transilvaniei. Opinia este împărtășită și de conservatorul Nicolae Filipescu. Polul germanofil este reprezentat în principal de Petre P. Carp, cel mai virulent susținător al războiului de partea Puterilor Centrale, argumentul său fiind pericolul Rusiei. Un susținător al ideilor lui Carp este și liberalul basarabean Constantin Stere. Există și un curent germanofil moderat, reprezentat de personalități ale Partidului Conservator precum Alexandru Marghiloman sau Titu Maiorescu, care pledează pentru o neutralitate favorabilă Austro-Ungariei și Germaniei (26).
Istoricul Florin Constantiniu disociază între o opțiune pentru unitate națională, a celor care susțineau eliberarea Transilvaniei, respectiv o opțiune pentru securitate națională, având în vedere pericolul rusesc, reprezentată de Constantin Stere și Petre P. Carp (27).
Un exemplu al dezbaterii aprinse pe tema intrării în război, în perioada neutralității, este o broșură publicată în 1915 la editura Societății “Tiparul”, intitulată “România și războiul european. Cu cine trebuie să mergem”. Broșura este o colecție de articole publicate de diverse persoane publice, precum Petre P. Carp (sub direcția căruia este publicată broșura), Constantin Stere, Radu Rosetti sau Mihail Sadoveanu.
Astfel, Petre P. Carp afirmă în mod clar faptul că „ar fi o neînțeleasă iluziune să credem că am putea sta simpli spectatori ai conflictului european”, făcând un bilanț al costurilor neutralității, care ar aduce România în pierdere. Superioritatea militară germană este incontestabilă, iar victoria Puterilor Centrale o certitudine (28).
Constantin Stere analizează consecințele neutralității pentru România, ajungând la concluzia că pasivitatea nu poate aduce urmări pozitive. România va fi nevoită la un moment dat, în opinia lui Stere, să renunțe la neutralitate. Se impune o analiză asupra atitudinii corecte la momentul acestei renunțări, despre care “nu se știe însă când, cum și cu cine sau împotriva cui”(29).
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor : 135913
Data de inscriere : 15/12/2005

MesajSubiect: Re: Primul Razboi Mondial   05.02.11 12:34

Tratatul de la Trianon: Bătălia pentru TransilvaniaÎnainte ca Marele Forum al Pacii, care si-a deschis lucrarile în capitala Frantei, la 18 ianuarie 1919, sa recunoasca unirea Transilvaniei cu România, a existat o alta recunoastere internationala a justetei cauzei românesti, cel putin la fel de importanta ca si cea a guvernelor tarilor lumii. Este vorba de recunoasterea opiniei publice internationale.


Un fapt recunoscut
La începutul secolului al XX-lea, caracterul românesc al Transilvaniei încetase sa mai fie apanajul unui grup restrâns de cunoscatori, cum fusese în Evul Mediu, si devenise, treptat, un fapt comun, cunoscut si recunoscut de cercuri tot mai largi ale opiniei publice internationale. Contribuisera la aceasta românii ardeleni însisi, prin revolta lui Horea, Closca si Crisan, prin unirea unei parti a românilor ardeleni cu Biserica Catolica si activitatea "Scolii ardelene", prin revolutia de la 1848 si miscarea "memorandista" etc. Iar, la 1 Decembrie 1918, când, la Alba Iulia, peste 100.000 de români prezenti la Marea Adunare Nationala au votat unirea teritoriilor românesti din partea ungara a fostei monarhii habsburgice cu Tara, opinia publica internationala, în imensa ei majoritate, a salutat evenimentul ca un fapt de justitie si normalitate, a carui împlinire era doar o chestiune de timp.
Iar timpul, în sfârsit, venise!
Specialistii sunt chemati sa-si spuna cuvântul
Conferinta de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, s-a impus în istoria relatiilor internationale, fara îndoiala, în primul rând prin importanta hotarârilor sale, care au schimbat nu numai harta Europei, dar si soarta unor natiuni, inclusiv a natiunii române. Ea se remarca însa si prin rolul important pe care l-au jucat expertii si oamenii de stiinta în impunerea unor decizii ale "Consiliului celor Patru Mari" (Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franta si Italia). Practic, nu a existat pâna atunci si nici dupa aceea o conferinta de pace în care rolul specialistilor si al oamenilor de stiinta sa fie atât de mare în determinarea hotarârilor luate de oamenii politici ai lumii.
Comisia americana vine cu o propunere realista
În SUA, înca din 1917, a fost creata o Comisie de investigare (Inquiry Commission), având drept coordonator pe colonelul House, un apropiat al presedintelui Woodrow Wilson. Din comisie mai faceau parte, printre altii, profesorul Clive Day, seful Departamentului de Stiinte Politice al Universitatii Yale, Charles Seymour, profesor de istorie la aceeasi universitate, Will S. Monroe, pofesor de istorie la Scoala Normala din Montclaire, Douglas Johnson, profesor de geografie la Columbia University etc. Comisia a redactat peste 20 de studii în care recunosteau dreptul poporului român la unitate national-statala. "Românii - se arata într-un referat întocmit de John F. Carter Jr. - traiesc astazi pe locurile unde au trait cu cincisprezece secole în urma stramosii lor daci si romani".
În ianuarie 1919, în recomandarea pe care Comisia o facea presedintelui Wilson, se sustinea ideea de a se acorda României întreaga Transilvanie, zonele locuite de români din Ungaria si doua treimi din Banat. Frontiera propusa era foarte apropiata de cea pe care, în final, Conferinta o va stabili între România si Ungaria.
Comisia britanica sustine Unirea pe principiul nationalitatilor
În Marea Britanie, echivalentul britanic al Inquiry Commission a fost Departamentul de Informare Politica (Political Intelligence Department - P.I.D.), din cadrul Foreign Office-ului, condus de Sir William George Tyrell, colaborator apropiat al ministrului Afacerilor Externe, Sir Edward Grey. Din P.I.D. faceau parte eminenti cunoscatori ai situatiei din Europa Centrala si de Sud-Est, precum Harold Nicolson si Allen Leeper, dar Departamentul se baza si pe prestigiosi colaboratori precum Robert Seton-Watson si altii. Acest grup, înca din 1916, când guvernul britanic nu luase înca în considerare dezmembrarea Imperiului habsburgic, cu o extraordinara capacitate de anticipare a evolutiilor politice din regiune, avansa ideea disparitiei Imperiului, a carui existenta era în contradictie cu aspiratiile de libertate si unitate nationala ale popoarelor pe care le subjuga. Într-o alta lucrare - Peace Handbooks -, George Walter Prethero, coordonatorul activitatii P.I.D., sustinea unirea Transilvaniei si Banatului cu România, pe baza principiului nationalitatilor.
Expertii francezi vin cu o solutie favorabila
Si guvernul francez a trecut, în ianuarie 1917, la formarea unui Comité d'Études, care sa faca propuneri pentru reglementarea problemelor postbelice din Europa Centrala. Doi membri ai Comitetului - André Tardieu si geograful Emmanuel de Martonne -, în proiectele privind frontiera de vest a României, au dat solutia cea mai favorabila României.
Datorita situatiei în care s-a aflat în anii 1916-1918, România nu a putut crea un colectiv de experti în vederea pregatirii documentatiei si lucrarilor necesare pentru apararea drepturilor tarii la Conferinta Pacii. Dar când s-a negociat "pacea" cu Puterile Centrale, semnata la 7 mai 1918, la Bucuresti, guvernul Marghiloman a reusit sa prezinte un excelent studiu în care se demonstra caracterul românesc al Dobrogei. Din pacate, factorul politic antiromânesc a primat însa atunci, si nu argumentele si dreptatea.

Profesionalismul specialistilor români

Delegatia româna la Conferinta de la Paris, condusa de primul ministru I.I.C. Bratianu, a avut însa în componenta sa valorosi experti în domenii variate: juridic (Eftimie Antonescu, Constantin Antoniade, Mircea Djuvara), economic si financiar (G. Caracostea, dr. Creanga, C. Crisan, N. Flondor, Eugen Neculce), geologie (Ludovic Mrazec), geografie si etnografie (Caius Brediceanu, Alexandru Lapedatu), militare (col. Toma Dumitrescu) etc. Notele, memorandumurile, aide-mémoire-urile etc. înaintate reprezentantilor marilor puteri reprezentate în Consiliul celor Patru, care au avut în mâinile lor puterea deciziei, se caracterizeaza prin înalt profesionalism, argumentatie moderna, sobra si, lucru demn de remarcat, prin respectul datorat popoarelor vecine.
Dar nu numai învingatorii - "mari" sau "mici" - au apelat la oamenii de stiinta în vederea pregatirii participarii lor la Conferinta de Pace, ci si tarile aflate în rândul celor învinsi. Pentru ca - într-un anumit sens - Conferinta de la Paris era "un altfel de razboi", pe care cei învinsi pe câmpul de lupta au sperat si au cautat sa nu-l piarda si la masa verde.
Documentarul fara pereche al Ungariei
Ungaria este un exemplu. Când, în ianuarie 1920, delegatia maghiara, condusa de contele A. Apponyi, soseste la Paris, la invitatia Conferintei de Pace, ea este însotita de 38 de experti alesi dintre personalitatile stiintifice cele mai stralucite ale inteligentei ungare, multi dintre ei specialisti în problemele românesti si, în mod special, în problemele Transilvaniei. Delegatia aducea cu sine un material documentar si de propaganda imens, despre care Nicolae Titulescu, semnatar, împreuna cu Ioan Cantacuzino, al Tratatului de la Trianon, declara câtiva ani mai târziu: "Afirm ca Ungaria s-a prezentat la Conferinta pacii cu un material documentar fara pereche si de asa natura, încât cercetarea lui nu poate provoca decât admiratia pentru patriotismul celor ce l-au adunat. Afirm, fara teama de a putea fi dezmintit, ca nu este un singur argument, ca nu este un singur considerent întrebuintat de propaganda actuala care sa nu fie cuprins în materialul prezentat Conferintei pacii".
Si delegatia ungara se mândrea, pe buna dreptate, cu materialul prezentat în fata Conferintei de la Paris: "Aceasta lucrare este un tezaur unic al stiintei ungare. Niciodata n-a aparut o lucrare similara. Ar fi imposibil sa se faca una la fel în viitor. Este o lucrare standard, izvor constant pentru istoricii viitorului".
Într-adevar, si astazi unii istorici, nostalgici ai Coroanei Sfântului Stefan, întrebuinteaza acelasi "tezaur" de argumente în pledoarii revizioniste. Dar faptul ca acest "tezaur" nu se mai "îmbogateste" dovedeste o epuizare, care anunta un apropiat sfârsit.
Dupa ce la 31 ianuarie 1919, Ion I.C. Bratianu a expus în fata Consiliului Suprem punctul de vedere românesc, în problema Banatului, iar la 1 februarie a prezentat revendicarile teritoriale complete ale statului român, la 3 februarie, Consiliul Suprem a format Comisia pentru Studiul Chestiunilor Teritoriale ce interesau România. Este vorba de opt excelenti experti, câte doi din partea fiecarei mari puteri: Clive Day si Charles Seymour (SUA), Sir Eyre Crowe si Allen W.A. Leeper (Anglia), André Tardieu si Jules Laroche (Franta) si Giacomo de Martino si contele Vannutelli-Rey (Italia).

Se traseaza frontiera de vest a României
La începutul lunii aprilie, raportul Comisiei era gata. Au fost luate în considerare în trasarea frontierei de vest a României fata de Ungaria si Serbia elemente de ordin etnic, istoric, economic, cultural si de ordin strategic-militar. Si chiar daca au fost exprimate puncte de vedere usor diferite, ele s-au apropiat destul de repede. În linii generale, frontiera trasata avea în vedere revendicarile românesti, dar era la Rasarit de linia acceptata prin Tratatul din august 1916. La 12 mai 1919, Consiliul celor Patru a aprobat traseul frontierei între România si Ungaria, care a ramas neschimbat si dupa ce, la începutul anului 1920, delegatia ungara a luat cunostinta de el si si-a exprimat punctul de vedere.
Fixarea liniei de frontiera nu a însemnat însa si sfârsitul greutatilor pe care România le avea de înfruntat pentru a vedea realizata si în fapt unirea Transilvaniei si a tuturor teritoriilor locuite de români din fosta dubla monarhie cu Tara.
Confruntari pe zona neutra
În aprilie 1919, când trupele române se aflau pe o linie la vest de Muntii Apuseni, ele au trebuit sa duca o actiune ofensiva împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor, instaurata la 21 martie 1919, pentru împingerea trupelor ungare dincolo de zona neutra stabilita de Consiliul Suprem la 26 februarie 1919. Scopul crearii acestei zone era acela de a împiedica producerea unor ciocniri între trupele române si cele ungare. La încheierea operatiunii, trupele române s-au oprit pe linia Tisei, unde au asteptat în zadar realizarea dezarmarii armatei ungare, în conformitate cu prevederile armistitiului din 13 noiembrie 1918 de la Belgrad, pentru a fi ferite de un atac din partea acesteia. Prevedere care s-a dovedit a fi absolut necesara: întrucât dezarmarea nu s-a produs, la 20 iulie a avut loc un atac ungar. Reactia armatei române a fost prompta: contraofensiva victorioasa a dus armata româna la trecerea Tisei, urmata de prabusirea guvernului bolsevic de la Budapesta si ocuparea capitalei ungare.
Românii n-au dorit aceste noi confruntari si jertfe. "Nu platisem, se vede, destul acest scump Ardeal pentru dreapta stapânire a caruia sute de mii dintre ai nostri au închis ochii luptând în oroarea spitalelor" - scria atunci Nicolae Iorga. Si marele istoric continua: "Mai trebuia, în momentul când oastea, ca si poporul, puteau crede ca dajdea de sânge s-a împlinit cu vârf si îndesat, aceste cumplite lupte din câmpia Tisei, cu trei pâna la sase sute de raniti în fiecare zi si cu colonei cazând în fruntea regimentelor pe care eroic le duc la asaltul liniilor dusmane".
O bucurie demna
Când, la 4 iunie 1920, la Trianon a fost semnat Tratatul de pace cu Ungaria, la Bucuresti nu au fost manifestatii exuberante de satisfactie. Bucuria a fost prezenta, o bucurie "linistita", profunda, calma. Era reactia faptului ca se cunosteau de mai înainte prevederile acesteia si recunoasterea Unirii Transilvaniei cu România? Desigur. Dar nu numai aceasta. Reactia calma, demna avea explicatii multiple, complexe. Românii considerau recunoasterea Unirii un fapt de normalitate care trebuia sa se întâmple, mai devreme sau mai târziu, pentru ca ideea de unitate româneasca era sapata adânc în constiinta lor de o istorie lunga de secole. Pe buna dreptate, Nicolae Titulescu declara: "Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor, si îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfintire a unei ordini de drept mult mai redusa decât aceea pe care veacuri de convietuire si suferinte comune au sapat-o în constiinta istorica a neamului nostru. De aceea, în chip firesc, în opinia noastra publica, Tratatul de la Trianon evoca mai curând ideea unei completari decât ideea unei amputari".
... fara a ofensa suferinta
Si mai era ceva, care poate surprinde în atmosfera de ura acumulata în anii razboiului, prelungita si în anii postbelici: respectarea durerii celor învinsi.Acestui sentiment îi dadea glas Nicolae Iorga: "Ca unii care avem în inimile noastre cultul omeniei, întelegem si prin experienta proprie, care e lunga de atâtea veacuri, durerile morale cele mari ale altora, pe care-i atinge suprema nenorocire a înfrângerii. (...) Din suflet compatimim pe unguri, ale caror calitati de rasa suntem în stare a le pretui, pentru cumplita nenorocire la care i-au adus defecte tot atât de însemnate si neputinta de a se conduce în momente de criza. Si, oricât ar fi fost de firesc ca la Bucuresti sa se faca demonstratie pentru triumful final al unei ostiri asa de încercate, care e cea mai mare iubire si mândrie a noastra, n-a stat în intentia noastra sa ofensam suferinta. (...). Si am dori ca prin aceasta sa fim si provocatorii acelui reviriment în spirite, care ar reda operei comune a civilizatiei moderne pe un popor maghiar rationabil, fara nimic din acel imperialism coplesitor pentru altii, care exclude pâna acum pe unguri de la orice colaboratie folositoare".
Întelegerea româneasca pentru durerile altora ar trebui sa implice, obligatoriu, si respectul altora pentru drepturile românesti.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor : 135913
Data de inscriere : 15/12/2005

MesajSubiect: Campania pentru desrobirea Ardealului si ocuparea Budapestei   09.02.11 12:10

Campania pentru desrobirea Ardealului si ocuparea BudapesteiPe 12 aprilie 1919, generalul G.D. Mardarescu primeste ordin de la Regele Ferdinand sa preia comanda trupelor din Transilvania, care urmau sa înfaptuiasca eliberarea Transilvaniei. Un an mai tîrziu, pe 20 aprilie 1920, misiunea era îndeplinita. Dupa înca un an, si tot în aprilie, generalul Mardarescu publica volumul "Campania pentru desrobirea Ardealului si ocuparea Budapestei", o lucrare scrisa, aproape la cald, despre aceasta sublima pagina a istoriei neamului, din care reproducem mai jos cîteva fragmente. Facem precizarea ca ilustratiile si explicatiile au fost preluate din aceeasi carte, asa cum au fost semnalate de autor.


De la desrobirea Ardealului pâna la ofensiva din Aprilie 1919
Situatia creata României, prin pacea de la Bucuresti, echivala cu o robie a întregului neam românesc. Ea nu putea fi privita, asa dar, decât ca o necesitate de moment, rezultata din tradarea fara precedent a armatelor rusesti.
România, în urma sugrumarii ce i se aplicase, nu putea avea decât o singura tinta: salvarea armatei.
În adevar, din Maiu pâna în Octombrie 1918, n`a ramas sfortare neîncercata pentru nestirbirea ostirii noastre. Pretentiunile dusmanilor se loveau continuu de rezistenta si patriotismul luminat al Românilor strânsi în coltisorul neinvadat al Moldovei. Armamentul era ascuns cu îngrijire, spre a nu fi predat vrajmasului. În fine, efectivele, ce ni se tagaduiau sub cele mai injurioase amenintari, erau mereu sporite de catre bravii nostri ostasi, care nu voiau sa se demobilizeze si sa se reîntoarca sub apasarea teutona din teritoriul ocupat.
Între timp, numeroasele încercari ofensive ale dusmanului, îndreptate cu furie pe frontul de vest, se prabuseau si slabeau considerabil fortele lui, pe câta vreme, acele ale aliatilor, alaturi de care ne sacrificasem din belsug, sporeau continuu.
La data de 15 Iunie 1918, echilibrul este pentru totdeauna rupt în favoarea aliatilor, astfel, ca somarile ce ni se faceau la Bucuresti, pentru disolvarea armatei noastre, din ce în ce mai greu puteau fi aduse la îndeplinire de dusman, din lipsa de mijloace de constrângere.
Strânsi de aproape în lupta decisiva, ce se angajase pe frontul de vest, germanii îsi subtiasera neîncetat diviziile din Muntenia, astfel ca, la începutul lui Octombrie, atunci când Bulgaria era scoasa afara din cauza, armatele franceze nu mai întâmpinara la Dunare decât o rezistenta descusuta, din cauza slabiciunii adversarului si a reintrarii în scena a armatei românesti (28 Octombrie 1918), care - conform întelegerii prealabile si la apelul Comandamentului francez - porneste cu tot elanul contra dusmanului, ramas înca în teritoriul nostru ocupat.
Ora suprema a victoriei sunase si pentru mult încercata armata româneasca.
Situatia politica si militara a României, la data reluarii operatiunilor
Rusia iesise din scena, însa armatele ei revolutionare fraternizau cu germanii si ele nu puteau uita ca au fost dezarmate pe teritoriul nostru. În loc de o Rusie tarista aliata, dar rau voitoare, aveam acum la rasarit o Rusie revolutionara, dusmanoasa pe fata, care ne declarase razboi în mod oficial. O parte din mica noastra armata trebuia deci, sa stea cu arma în mâna, în lungul Nistrului.
Ungaria nu se putea obisnui cu ideea ca fiind învinsa, avea sa fie constrânsa sa renunte pentru totdeauna la tinuturile frumoase si manoase ale Ardealului si deci, îsi retragea din toate partile armata ei, pe care o reorganiza si înarma contra noastra. Ea îsi gasea ajutor si încurajare în conditiunile armistitiului acordat de Generalul Franchet d`Espereu, care ignorase revendicarile recunoscute noua prin tratat si oprise înaintarea trupelor noastre. Serbia aliata noastra de totdeauna, ignora orice moderatiune, fata de noi, si în betia victoriei, trecu peste îndatoririle aliantei noastre cu ea, ocupând în întregime Banatul, care constituia unul dintre punctele de capetenie ale aspiratiunilor, pentru care ne jertfisem alaturi de ea. Puteam si eram îndreptatiti a nu mai conta deci pe amicitia si alianta acestui popor.
Bulgaria ocupa înca, cu consimtamântul marilor nostri aliati, toata Dobrogea, pe care germanii, aliatii lor, nu le-o recunosteau. Armistitiul, încheiat la prabusirea Bulgariei, nu tinea seama de loc de interesele României, care se sbatea înca în ghiarele acaparatoare ale dusmanilor, contra carora îsi sacrificase tot ce putea fi sacrificat. Asistam, astfel, la o situatie fara precedent în istoria popoarelor: ca învinsul sa mentina si sa cotropeasca mai departe tinuturi, care au fost ale învingatorului.
În rezumat deci, aliatii uitasera legaturile contractate, si, desi reintrati în lupta dupa cererea lor, invocau pacea ce din vina lor ni s`a impus la Bucuresti, spre a se desinteresa complet de tara noastra. Era deci necesar, ca aducerea la îndeplinire a acelor ce ni s`au promis si recunoscut în scris de ei, sa le înfaptuim cu propriile noastre forte.
Situatia noastra militara, în acel moment, nu era dintre cele mai stralucite, caci, pacea de la Bucuresti impunându-ne un efectiv redus al oamenilor sub arme, am fost siliti sa demobilizam în vara anului 1918 toate contingentele de militieni si rezervisti, mentinând sub arme numai 4 contingente: 1916, 1917, 1918 si 1919.
Afara de Diviziile IX-a si X-a, precum si I-a si II-a de cavalerie, concentrate în Basarabia, restul armatei era dislocat cu diviziile din Moldova în garnizoanele lor de pace, iar diviziile din Muntenia, Dobrogea si Oltenia erau grupate în diferite regiuni din Moldova. Armatura si munitiuni erau în cantitati relativ suficiente, lipseau însa animalele de tractiune pentru unitatile de artilerie si diferitele trenuri.
Cavaleria, de asemeni, ramasese dupa razboi cu cai putini si slabiti, din cauza lipsei de furaj, datorita faptului ca teritoriul Moldovei, prea mic chiar pentru nevoile propriei noastre armate, a trebuit sa aprovizioneze si o numeroasa armata rusa. Îmbracamintea din magaziile de mobilizare ale corpurilor, ca si aceea existenta în restul depozitelor, nu era suficienta decât pentru un efectiv restrâns.
În privinta hranei oamenilor, depozitele din Moldova ar fi putut face fata pentru un timp nevoilor armatei; lipseau însa mijloacele de transport necesare.
Eram redusi, deci, si din punct de vedere militar tot la propriile noastre mijloace, totusi actiunea trebuia începuta, cu ceeace aveam.
Mobilizarea a fost ordonata pe ziua de 28 Octombrie 1918.
Au fost mobilizate la început numai diviziile, care îsi aveau resedinta în Moldova. Diviziile din Muntenia si Oltenia nu puteau fi mobilizate, întrucât oamenii demobilizati erau plecati la vetrele lor din teritoriul ocupat. Mobilizarea lor nu se putea începe, decât dupa transportul partilor active în garnizoanele de resedinta, ceeace, în situatia de atunci a transporturilor noastre, nu se putea face înainte de Martie 1919.
Marele cartier general a dispus chemarea sub arme numai a 4 contingente: 1912, 1913, 1914 si 1915, stabilind pentru deviziile mobilizate numai oarecare norme de organizare, care le vom arata mai jos.
Diviziile Corpului IV armata, dislocate în garnizoanele de pace, terminând cele dintâi mobilizarea, au fost destinate a opera astfel: Divizia VII-a în Transilvania, iar Divizia VIII-a în Bucovina.
Divizia I-a de vânatori terminând mobilizarea în acelasi timp cu diviziile Corpului IV armata, a fost destinata pentru operatiunile din Transilvania, împreuna cu Divizia VII-a.
De la ofensiva ungurilor din Iulie, pâna la pronuntarea contraofensivei noastre
Situatia guvernului comunist ungar înbunatatindu-se, în urma succeselor obtinute contra Ceho-Slovacilor si a înabusirii contra-revolutiei, pentru o si mai sigura consolidare în interior si marirea prestigiului de afara, guvernul ungar avea nevoie de succese contra Românilor. În acest scop, în urma încetarii operatiunilor armatei rosii pe frontul ceho-slovac, prin armistitiul încheiat, o parte însemnata din fortele devenite disponibile pe acest front, împreuna cu alte unitati din rezerva, au fost transportate si concentrate spre sud, în vederea luarii ofensivei pe frontul român.
De altfel, Bela Kuhn era convins ca succesele pe frontul român nu-i vor veni asa usor, ca acele pe care le-a obtinut contra Ceho-Slovacilor. Pentru întreprinderea unei actiuni militare contra noastra, avea nevoie de-o armata puternica si bine pregatita, de aceea, comunistii unguri îsi îndreptara toate sfortarile lor în aceasta directie.
Profitând de ragazul acordat de armistitiul cu Ceho-Slovacii, guvernul comunist desfasoara o activitate febrila pentru organizarea unitatilor de toate armele, marindu-le efectivele prin noi recrutari, între 18-46 ani, cautând sa le doteze, pe cât cu putinta, cu mijloace moderne de lupta si serviciile necesare, precum si sa le construiasca în unitati mari de lupta.
Pentru executarea recrutarilor, a fost întrebuintata, de cele mai multe ori, forta si teroarea. În special, s`au înrolat lucratorii pe motivul ca guvernul luase masura de-a nu se da hrana decât celor de pe front, si a nu se ajuta decât familiile celor mobilizati, carora le facea toate înlesnirile de trai. Ordinul de mobilizare, publicat la 26 Iunie, si care prevedea si înrolarea taranilor, nu prea a dat rezultatul dorit de guvernul comunist, deoarece, cea mai mare parte din populatia rurala era contra cauzei comuniste. Totusi, datorita mijloacelor întrebuintate, comunistii parvin, ca la sfârsitul primei jumatati a lunii Iulie 1919, sa dispuna de-o armata destul de numeroasa, înzestrata cu un bun material de infanterie si o puternica artilerie (care cuprindea si unitati suficiente de artilerie grea de 150 m/m, 305 m/m si chiar câteva piese de 420 m/m).
Aceasta forta armata, dupa înfrângerea Ceho-Slovacilor, comunistii au prezentat-o în fata populatiei ca o armata nationala, destinata a elibera Ungaria.
Ca ne vor ataca ungurii nu ne-am îndoit o clipa. Credinta aceasta se sprijinea pe: activitatea guvernului comunist, reorganizarea armatei, numeroase transporturi de trupe din interior spre est, deplasarile de forte de pe celelalte fronturi si dirijarea lor în regiunile Tokay si Szolnok (Schita No. 8 C), incursiunile si atacurile zilnice ale trupelor unguresti de pe linia Tisei, precum si informatiunile obtinute (dupa care, Ungurii urmau sa înceapa atacul contra noastra în noaptea de 19/20 Iulie), etc.; toate acestea tradau intentia inamicului de-a ne ataca.
În prima jumatate a lunii Iulie, aceste intentiuni încep a se manifesta fatis; astfel:
1. În cursul perioadei de la 1-15 Iulie, atitudinea provocatoare si agresiva a trupelor maghiare se accentueaza aproape pe întreg frontul, atât prin activitatea artileriei, care în sectorul Szolnok ia caracterul unui bombardament de-o intensitate deosebita, cât, mai ales, prin încercari de trecere si dese incursiuni în sectorul de nord (regiunea Tokay), ca si în cel de sud (regiunile Tisza-Roff, Fegyvernek, Tisza-Nagy-Rev, Tisza-Uj, Tisza-Sas, etc.). Dintre aceste încercari de trecere, sunt de remarcat, în special, urmatoarele:
a) Încercarea de trecere din noaptea de 2/3 Iulie, în regiunea Timar (nord Tokay), în timp ce unitatile inamice din regiunea sud Tokay actionau demonstrativ în fata localitatii Tisza-Eszlar.
b) Incursiunea inamicului la sud de Szolnok, în dimineata zilei de 5 Iulie, care a fost respinsa prin contra-atacurile trupelor noastre.
c) Repetatele atacuri din ziua de 7 Iulie ale trupelor inamice în forta de 3-4 companii, din regiunea Nagy-Koru, asupra pozitiilor noastre din sctorul Fegyvernek.
2. Marele cartier general român intercepteaza, la data de 8 Iulie, o radiotelegrama, prin care guvernul maghiar comunica ca trupele române, neefectuând înca retragerea hotarâta, a reluat ostilitatile cu România.
Deci, prin aceasta telegrama Bela Kuhn comunica Antantei intentiile sale. Aceasta îndrazneala îsi are originea, în mare parte, în politica de taraganire a Antantei, în ceeace priveste masurile ce trebuia luate, de multa vreme înca, pentru curmarea starii de lucruri din Ungaria.
Timp îndelungat, Conferinta de pace a fost nehotarâta ce atitudine trebuie sa adopte fata de Ungaria. Telegramele, ce soseau în aceasta privinta, erau contradictorii si reflectau clar aceasta nehotarâre. Aici se parea, ca Conferinta ar fi decisa sa recunoasca guvernul bolsevic, aci, o alta depesa ne vestea, ca Conferinta nu poate trata cu Bela Kuhn, mentinând blocusul contra Ungariei. A fost vorba chiar de-o actiune militara în stil mare împotriva Budapestei, actiune despre care m`am ocupat mai sus, facându-se o ancheta asupra mijloacelor ce-ar necesita. (Ancheta a fost facuta chiar de Maresalul Foch, în urma cererii Conferintei de la Paris. Pentru aceasta actiune s`a considerat necesar minimum 200.000 de luptatori).
De aceea, când comunistii trec la fapte, atacându-ne, devine evident adevarul ca singura solutie pentru înlaturarea starii anarhice din Ungaria si restabilirea ordinei aici, dorita de toata Europa, este interventia armata a aliatilor si ocuparea capitalei Ungariei, citadela nefastului regim comunist.
Din diferite consideratiuni însa, aceasta actiune n`a avut loc nici de data aceasta, ea a fost înlocuita prin alte masuri, la care recurge Conferinta de pace, masuri care sunt cuprinse într-o radiograma din Lyon, cu data de 27 Iulie, prin care Consiliul suprem interaliat adreseaza o nota lui Bela Kuhn, cu urmatorul continut:
"Guvernele aliate si asociate sunt foarte doritoare de-a încheia pacea cu poporul ungar si de-a pune capat starii de lucruri, care face imposibila reconstituirea economica a Europei Centrale si pune o piedica oricarei încercari de-a aproviziona populatia. Este chiar o imposibilitate de a încerca aceasta opera, mai înainte ca în Ungaria sa fie un guvern reprezentând poporul si care sa-si execute ad-literam angajamentele lui, luate fata de guvernele asociate. Regimul lui Bela Kuhn nu raspunde nici uneia din aceste conditiuni; el nu numai ca a rupt armistitiul semnat de Ungaria, dar, în momentul de fata, ataca o putere amica si aliata. Se cuvine guvernelor aliate, de-a lua sub propria lor raspundere masurile, care comporta acest aspect particular chestiunii. Daca hrana si proviziile trebuie furnizate, daca blocusul trebuie ridicat, daca opera de refacere economica trebuie sa fie reinstalata, apoi toate acestea nu vor putea avea fiinta, decât cu un guvern reprezentând poporul ungar, nu cu un guvern al carui autoritate s`a fondat pe teroare. Puterile asociate cred nemerit de-a adauga ca orice ocupatie straina a teritoriului ungar, asa dupa cum este definit prin Conferinta de pace, va lua sfârsit, de îndata ce Comandamentul suprem interaliat va socoti, ca conditiunile armistitiului au fost executate într-un mod multumitor".
Se cere, cu alte cuvinte, în vederea tratativelor de pace, retragerea lui Bela Kuhn, cu care, în sfârsit, aliatii s`au convins, cam târziu dealtfel, ca nu se poate trata si discuta. În ce priveste atacurile împotriva statelor amice si aliate, nota de la Paris reprezinta un protest tardiv si platonic. Tardiv, deoarece se produce, dupa ce România a batut singura pe Unguri, care o atacase, amenintînd astfel nu numai frontierele României, dar si ordinea Europei centrale; platonic, fiindca nota aliatilor se multumeste ca constate numai faptul de-a ne fi atacat Ungurii, fara sa anunte masurile, pe care ar fi trebuit sa le ia, fata de atitudinea lui Bela Kuhn.
Încât ne priveste, dupa cum aveam credinta, ca Ungurii ne vor ataca, în aceeasi masura aveam deplina siguranta ca vom fi în stare singuri, prin noi însine, nu numai sa ne aparam contra dusmanului, dar, ca prin reactiunea noastra vom ajunge la o isbânda deplina, care sa aiba ca urmare stârpirea bolsevismului si restabilirea linistii în Europa Centrala.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor : 135913
Data de inscriere : 15/12/2005

MesajSubiect: Re: Primul Razboi Mondial   28.02.11 18:15

Ultimul veteran american care a luptat în Primul Război Mondial a murit la 110 ani
Ultimul veteran de origine americană care a luptat în Primul Război Mondial,s-a stins din [...]
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor : 135913
Data de inscriere : 15/12/2005

MesajSubiect: Tentativa de atentat din anul 1915: Oamenii politici...   01.03.11 9:39

Tentativa de atentat din anul 1915: Oamenii politici...După declanșarea primului război mondial, în perioada neutralității României (1914-1916), pe scena politică românească s-au dus mari dispute pentru a înclina balanța participării de partea Antantei sau a Puterilor Centrale. Indiscutabil, Bucureștiul a fost unul din centrele spionajului european și în ceea ce ne privește, marile puteri nu puteau rămâne deloc în expectativă. Un mijloc de a determina intrarea în război de partea centralilor era și eliminarea fizică de pe scena politică a vocilor contrare.



Țintele
Un astfel de caz avem în prima zi a lui decembrie 1915, când poliția noastră va avea de instrumentat un caz de atentat în care, inițial, victimele trebuiau să fie prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, Take Ionescu, pentru a se ajunge în cele din urmă la Nicolae Filipescu și Emil Costinescu.
Plănuirea atentatului în urma căruia urmau să fie aruncate în aer locuințele lui Filipescu și Costinescu are loc într-un context politic caracterizat prin complexitatea generată în principal de izbucnirea războiului. Pe fondul frământărilor începute în toamna anului 1914 în Partidul Conservator (înființat în 1880), în mai 1915 acesta se scindează în două părți: aripa Alexandru Marghiloman era pentru neutralitate, iar gruparea condusă de Nicolae Filipescu, era alături de tachiști și milita pentru intrarea imediată în război alături de Tripla Înțelegere.
Cum vom vedea, executanții atentatului - Ilie Toth și Ion Baboș - au fost instruiți de un avocat de naționalitate germană, Iakob Offenberger și de alții, în cea mai mare parte maghiari. Existent la Arhivele Naționale - București, dosarul are înscris pe copertă: "Dosar relativ la atentatul plănuit de maghiari contra Dlor I. Brătianu, E. Costinescu, Take Ionescu și N. Filipescu. Atentatul pus la cale de unguri, contra mai multor persoane marcante din țară".
Agenții Siguranței informează
La 1 decembrie 1915, agentul 40 din cadrul Brigăzii 1 Siguranță informa conducerea Direcțiunii Poliției și Siguranței Generale (D.P.S.G.), într-o notă: "Aseară la orele 10 1 a descins la hotel Dacia supusul ungar Ilie Ștefănescu și Ileș Rabb, ambii dându-și profesiunea de artiști, având la sosire două geamantane grele. La orele 11 1 noaptea a venit la hotel dl Prefect al Poliției Capitalei însoțit de dl Inspector Rafail și de un domn comisar unde le-a făcut percheziție în geamantane și i-au arestat.

Dl Prefect a plecat cu geamantanele iar dl inspector Rafail cu amândoi".
Verificând "Buletinul pentru călători străini" de la hotel Dacia, din 30 noiembrie 1915, polițiștii au stabilit că aici a fost cazat artistul comic Rabb Ilés, de naționalitate ungară, în vârstă de 28 de ani, care a tras la camera 24, având pașaportul unguresc nr. 875/ 426/ 8 octombrie 1915. Era însoțit de Ilie Ștefănescu, 20 de ani, român de naționalitate, artist, posesor al pașaportului nr. 875/ 427, eliberat de autoritățile din Budapesta.
Informațiile cu privire la acest teribil caz au continuat să se adune. La 2 decembrie 1915, agentul 103 din Brigada Mobilă a D.P.S.G., raporta că, în fața hotelului "Regina" a auzit discutându-se despre arestarea a doi unguri, asupra cărora s-au găsit bombe. La rândul său, agentul 286 din Brigada I nota la 3 decembrie că, după apariția ultimei ediții din "Adevărul", în care era articolul "O descoperire sensațională", în zona intersecției Calea Victoriei cu bd. Regina Elisabeta s-au strâns grupuri de studenți care discutau "relativ la plănuirea de atentat contra domnilor Emil Costinescu și fruntașii Federației Unioniste, spuind că ar trebui convocați toți membrii comitetului centrului studențesc, spre a protesta contra îngăduirei în țară a atâtor agenți germani și unguri cari plănuiesc atentate contra fruntașilor țării". Studenții propuneau să se facă un fel de cercetare spre a-i da în vileag pe acei pe care îi cred agenți ai Puterilor Centrale. Grupuri și discuții similare se raportau la Capșa, în fața hotelului Riegler și vizavi de Teatrul Național.


"Dispozitivul nu putea da greș"
Prin adresa nr. 13 din 5 decembrie 1915, un căpitan, subdirector al Pulberăriei Armatei Dudești, comunica Prefecturii Poliției Capitalei răspunsul la adresa nr. 142317/ 1 decembrie 1915, care conținea "rezultatul examinărei celor două valize" primite de la Prefectura Poliției Capitalei la 2 decembrie. Valizele erau din comerț, confecționate din piele neagră, respectiv maro. În fiecare s-a găsit "câte un dispozitiv sistematic precis și puternic pentru distrugerea la timp dorit". Amorsa era confecționată pe o bucată de lemn, cu ajutorul a patru cuie pe care era fixat un port-percutor în interiorul căruia culisa un percutor armat cu un arc. La capătul anterior și cu ajutorul unui șurub, era fixat un tub de alamă, conținând o capsă detonantă. Tija percutoare era străbătută de trei orificii, dintre care cel dinspre vârf permitea unui splint să-l străbată cu scopul de a asigura armarea. Splintul era legat cu o sfoară care avea capătul opus scos din valiză. Fiecare valiză avea două astfel de dispozitive de amorsare.
Două fitile "Bickfort" de 12 cm asigurau transmiterea către încărcătura explozivă a focului, în doar 12 secunde. Explozivul consta în cartușe cu acid picric, "unul din explosivii cei mai puternici cunoscuți până azi". În fiecare valiză se aflau câte 2 cartușe cu capse detonante, restul de cartușe să ia foc prin simpatie. Valiza neagră conținea 11 cartușe (inscripționate "1 1 kg 1913 Pt") totalizând 10,5 kg acid picric. Valiza cărămizie conținea același număr, dar 12,5 kg acid picric. "Din modul cum sunt confecționate aceste cartușe se poate deduce că ele provin din stabilimente speciale fabricării explosivelor", suna una dintre concluziile experților. "Valizele au fost concepute în ansamblul lor de oameni versați", piesele "nu sunt improvizate", adaptările făcute "trădează opera unor oameni experimentați". În ansamblu, dispozitivul "nu putea da greș"!


"Să-i aducem în stare să meargă contra rușilor"
Potrivit cercetărilor polițienești, atentatul urma să fie executat în seara zilei de marți, 1 decembrie 1915, de către doi indivizi: ungurul Ilie Toth (alias Iles Raab) și românul Ion Babeș sau Baboș (cu pașaport pe numele Ilie Ștefănescu), instruiți și însoțiți de avocatul ungur Iakob Offenberger.
Din declarația lui Ilie Toth, reiese că acesta era în vârstă de 28 de ani, născut la Turnu-Severin, fiu al lui Ștefan și Victoria. Părinții domiciliau acum în Craiova, tatăl său fiind tăietor de lemne. În 1907 i-a venit ordin de încorporare de la consulatul austro-ungar, dar a tot fost amânat din motive medicale, așa încât a ajuns să nu se mai prezinte. Trece în Bulgaria doi ani mai târziu, iar în 1915 în Ungaria, unde întâlnește un fost prieten. La 8 octombrie este arestat, verificat în evidențe și dus la Siguranța din Budapesta. Aici îl cunoaște pe Ion Babeș (Baboș), care se declară plutonier, dezertor din armata română. Sunt interogați separat de "trei domni bine îmbrăcați", dintre care unul era șeful Siguranței, care l-a întrebat "dacă are simț unguresc în el" și care - satisfăcut de răspunsul afirmativ - i-a spus: "Uite, copilul meu, eu te voi scăpa de mizerie și-ți voi purta de grijă, să fi fericit până la moarte, numai să fi cuminte și ascultător". Este bine tratat, hrănit cu bunătăți, primește țigări de Egipt, haine scumpe, i se face un pașaport și i se dă pentru început 100 de coroane. Transportat cu o dubă, împreună cu tovarășul său - motivându-se că ar putea fi recunoscuți - ajung la un alt sediu, unde îl cunoaște pe căpitanul Röling și sunt iarăși "prelucrați", pregătiți psihic: "Băieți, băgați de seamă, nu vă perdeți cumpătul. Acesta este un lucru de nimic, care-l poate face și un copil de zece ani. Aceasta se cheamă ecrasită, uitați-vă ce jucărie, ce lucru de nimic, trageți sfoara și gata. Voi după cum văd sunteți băieți deștepți. Cunoașteți Bucureștiul destul de bine, știți unde este casa lui dl Filipescu și a dlui ministru Costinescu".
Au aflat că, în România, pentru ducerea la bun sfârșit a planului, urma să-i însoțească un alt individ, care să le arate casele. " voi iubiții mei copii luați drumul lui Dumnezeu. Eu vă dau câte 120 de coroane și dacă vă mai trebuie parale știți unde să vă adresați".
În țara noastră, vreme de 20 de zile s-au pus pe trai și pe "halai" cheltuind cu nemiluita, dar într-o bună zi, pe când jucau biliard la cafeneaua Bristol, primesc dispoziție de la căpitanul Röling să meargă la Budapesta pentru o însărcinare, apoi ajung iarăși la București, unde complotiștii încearcă să-i integreze în viața orașului. Colegul său e angajat chelner la Gambrinus, iar Toth e chemat la hotel Royal, camera 243.
Într-o sâmbătă-seara, sunt trimiși cu trenul la Brașov, iar în vagonul de dormit îl cunosc pe un "soldat" care ducea două geamantane în care au aflat că este un exploziv, ecrasită. La Brașov au tras la hotel Kröne, camera 93 și li s-a cerut să fie discreți din cauza negustorilor din România "dușmanii noștri". Doi vameși îi trec frontiera cu România, luni, 30 noiembrie 1915 ora 17.30. Un domn "cu statură artistică" (Jakob Offenberger), despre care, inițial, ei nu știau cum se numește, le explică amplasamentul caselor pe care trebuiau să le arunce în aer și "geamul pe care aveți să aruncați geamantanul". Urmau să se întâlnească toți trei marți-dimineața, 1 decembrie, în fața cafenelei High- Life, cei doi atentatori fiind instruiți să sosească cu un decalaj de o oră. Sunt iarăși îmbărbătați: "Băeți nu trebue să uitați că avem sânge de ungur în noi. Nu trebue să ne lăsăm la o așa țară de nimică în lumea asta, care nu-și vede lungul nasului și vor să ne nimicească pe noi. Nu trebue să-i lăsăm în pace și trebuie să-i aducem în stare să meargă contra rușilor și cei din urmă să fim noi câștigătorii războiului. Ați înțeles? Foarte bine. Atunci mâine vă dau bani de voiaj și veți merge cu numele lui Dumnezeu".
Au mai primit câte 450 de lei, și-au vizat pașapoartele la Predeal și-au așteptat valizele cu exploziv de la vameși, care au fost urcate în trenul de București - Giurgiu cu doar 10 minute înainte de plecare. Au călătorit fără incidente până la București. De la Gara de Nord au luat o trăsură și s-au deplasat la camera 22 de la hotelul Dacia. Hotărând să dea totul în vileag, au dus geamantanele la garderobă, le-au încuiat, au alergat la o regie pentru a cumpăra o coală de hârtie și au făcut o cerere către Nicolae Filipescu, pentru a le da voie să-i comunice ceva, pe care și au dus-o portarului de la locuința acestuia. Cum a văzut-o, Nicolae Filipescu i-a primit. I-au explicat chestiunea, apoi "a chemat doi agenți cari m-au dus cu trăsura la Siguranță".


Declarația lui Ion Baboș
Al doilea executant care se va desista dă o declarație în linii mari asemănătoare de a camaradului său. Era român din Transilvania, în etate de 20 de ani, născut în Aghireș12 lângă Cluj, din părinții Ieremia și Ana (născută Oprea). Se declara artist de circ și avea un frate, Gheorghe Babeș, funcționar la Ministerul Domeniilor. În 1915 era în școala militară de artilerie, geniu și marină unde intrase având șase clase liceale la Brașov, după recomandarea colonelului Victor Verzea. În același an pleacă în Ungaria. Iată cum explică aceasta: "Scopul meu de a intra în armată nu era de a ocupa cariera de ofițer; asta o făcusem ca în caz când România ar intra în acțiune contra ungurilor, să am o oarecare gradație. Văzând starea de lucruri, că România nu intră în Război, am dezertat. Această dezertare mai era în legătură cu chinurile familiei mele, cari erau persecutați și executați de unguri".


În septembrie merge la consulat, declară că numele-i este Balogh Jenö, apoi se deplasează la Brașov, unde "vroiam ca sub acest nume să mă angajez în armata austro-ungară și aci să fac spionagiu favorabil României". Nu reușește, fiind recunoscut de grănicerii unguri. Este arestat și dus la poliția din Budapesta, anchetat de comisarul Ruske, căruia a fost silit să-i declare câteva chestiuni generale despre armata română, "pe care toată lumea le știe" (Linia Focșani-Nămoloasa-Galați, fortificațiile Bucureștilor ș.a.). În arest îl cunoaște pe Ilie Toth, "cu care mai târziu am fost provocat la atentat". La 2 octombrie e din nou anchetat, de această dată de către căpitanul de poliție Andreika Karoly. În cabinetul acestuia au observat un domn, față de care J. Offenberger și E. Waldappfel erau respectuoși. De la acesta din urmă - inițial, numele nu i l-a cunoscut și a observat că vorbea nemțește, maghiară și puțin românește - a primit I. Baboș însărcinarea de atentat.
"Îmi ținu morală, îmi spune ce greșeală mare am făcut, față de patrie, de rege etc. Dar am ocazia s-o refac. Mă întreabă dacă mă oblig să mă duc înapoi în România. O chestiune foarte ușoară dar importantă. Bani o să fie cât nici nu visezi". I se face un act de călătorie pe numele ales chiar de Baboș - Ilie Ștefănescu. Purtat la Timișoara (hotel Kronprinz), ajunge apoi să se întâlnească cu căpitanul de grăniceri Burg din Brașov - care știa de "afacere" - și un anume plutonier major Agyagas, care le-a trecut geamantanele. A ieșit din țară cu un "reizertificat" eliberat de Bella Papp de la Consulatul austro-ungar. Li s-a spus că "aveți să comiteți un atentat contra primului ministru Brătianu și contra ministrului de Finance Costinescu". Waldappfel fusese mai înainte la București, unde a tratat cu cei doi, "dar aceștia sunt niște pungași ordinari așa încât alt cum nu se poate resolvi chestiunea". Tot Waldappfel le-a spus că el urmează să plece urgent la Viena, iar afacerea va fi predată căpitanului de stat major Röling. Trei săptămâni au stat la Temesvar și tot la a treia zi primeau câte 100 de coroane, după ce-l sunau la tel. 9/23 și se întâlneau la cazinoul ofițeresc. "Eram într-o situație grea trebuia să fim cu cea mai mare grijă deoarece eram urmăriți de agenți". După aceste trei săptămâni au ajuns la Budapesta la cpt. Sulyok, apoi la București, Brașov și Arad, unde, Molnar, un genist, a suit în tren cu două genți de ecrasită. La hotelul Kröne din Brașov, a remarcat cum Waldappfel i s-a adresat lui Jakob Offenberger în ungurește: "îți predau această afacere". Offenberger a fost cel care i-a instruit la Brașov, iar Molnar le-a relatat că alți doi indivizi acționează urmare a unei însărcinări asemănătoare cu cea a lor. Molnar lucra pentru cpt. Klar din Orșova și "a făcut mai multe pe frontul sârb și în România. A fost o dată prins în Turnu Severin" și "este ales pentru un atentat care l-ar comite în Grecia contra lui Venizelos".
Ajunși iar la Brașov, li s-a spus că, în locul lui Ionel Brătianu, "Nicolae Filipescu trebuie atentat". Jakob Offenberger i-a îmbărbătat, spunându-le "mari patrioți", pentru că ei vor săvârși "un fapt extraordinar de mare, un fapt plăcut lui Dumnezeu", fiind "vorba de cel puțin 1 milion de vieți", iar ei vor ajunge "mai mari ca Mackensen". El făcuse recunoașterea în teren, iar Babeș (Baboș) era destinat pentru atentatul la casa lui Nicolae Filipescu. Li s-a spus că poarta dinspre str. Batiștei a casei era întotdeauna deschisă, iar de la colț, "socotind al doilea geam, să arunc geanta". Lui Toth i s-a făcut un desen al amplasamentului casei lui Costinescu, de pe str. Polonă, lângă un parc.
Către ora 10 seara erau la hotel Dacia. De aici, desfășurarea evenimentelor e cunoscută, cu specificarea că N. Filipescu "a telefonat imediat nu știu la care secție, de unde a venit un comisar [cu] doi agenți, cu ei împreună ne-au dus la Siguranța Capitalei".
Ce au scris jurnalele?
Jurnalele bucureștene au reflectat încă din primele zile despre atentat, când nu exista nimic oficial, e adevărat, denaturând pe alocuri realitatea. În numărul 10321 din 3 decembrie al ziarului Adevărul se scria: "Aseară s-au prezentat la dl Nicu Filipescu doi români de dincolo, cari i-au mărturisit că au fost aduși în București de un avocat ungur din Temeșvar, pentru ca împreună cu acesta, să arunce în aer cu ecrasită casele dlor Emil Costinescu și Nicolae Filipescu. Ei însă nu vroiesc să săvârșească crima. Nicolae Filipescu a anunțat Siguranța Generală iar la percheziție s-a găsit în odaie 80.000 lei în aur și trei saci a câte 25 kg ecrasită". Se informa că, în Cameră, deputații discutau "cu aprindere", iar "Poliția păstrează cel mai profund secret".
Naționalul, nr.8/3 decembrie 1915 scria despre atentatul contra lui Ionel Brătianu, Take Ionescu, Emil Costinescu și Nicu Filipescu, dând și detalii: atentatorii urmau să le arunce casele în aer, câte două în fiecare noapte la ora 01.00. "Lumea politică consideră această încercare maghiară ca o provocațiune plănuită. Cercetările continuă întrucât se pare că e un complot întreg".
Potrivit Adevărului (4 decembrie), groaznicul complot s-a pus la cale la poliția din Budapesta, cei trei arestați fiind "polițiști din capitala Ungariei". Două erau ipotezele ziarului: crearea de tulburări interne și, pe fondul lor, atacul și/sau impunerea unui guvern favorabil lor. Întrebat, Gheorghe Corbescu, prefectul Poliției Capitalei, a răspuns: "N-am ce să vă spun și chiar dacă aș ști ceva, aș refuza să spun. Țin să adaug însă că foarte rău s-a procedat începându-se, prin ziare, discuțiunea asupra acestei afaceri". La ora 12, în cabinetul prefectului Poliției Capitalei s-a desfășurat o consfătuire între procurorul general, prefectul Poliției Capitalei și șeful Siguranței, consacrată cazului.
Tot în Adevărul, cunoscutul ziarist Constantin Mille (1861-1927) își intitulează articolul "Nemții complotează". El spune despre germani că aceștia îi consideră pe Take Ionescu, Nicolae Filipescu și Emil Costinescu, "adversarii planurilor lor criminale față de România". Rămași cu Ion I.C. Brătianu și Alexandru Marghiloman, "terenul s-ar netezi și România ar fi gata să-și reia locul, alături de puterile centrale, pentru a-și subscrie actul său de moarte și astfel s-ar realiza planul scump al regelui Carol". Mille arată spre ministrul Austro-Ungariei la București, Ottokar Czernin și spre cel al Germaniei, Von dem Bussche, ca fiind cei ce au pus la cale atentatul.
Potrivit ziarului "Dimineața" (nr. 4134/ 4 decembrie 1915), primul individ e ungur și a fost în România unde a stat câțiva ani și a intrat în serviciul poliției secrete din Budapesta, al doilea e român, agent al poliției secrete maghiare. Al treilea - "Herr Doktor" (Jakob Offenberger) - a fost prins în Gara de Nord de Rafail, șeful Siguranței Capitalei, "tocmai în momentul când vroia să fugă". Când a fost arestat a spus în nemțește: "Comiteți o eroare, domnilor! Eu am venit aici cu afaceri. Am venit să speculez aurul ce-l am". Libertatea din 6 decembrie informa că "poliția își urmează investigațiunile". În lipsă de informații oficiale, ziariștii au lansat și ipoteza unei înscenări din partea liderilor români. Ziariștii bucureșteni au cerut informații despre complotiști la legație și consulat, dar răspunsul a fost, firește, că sunt necunoscuți.
Naționalul din 11 decembrie 1915 insera: "Poliția Capitalei și Siguranța Generală a Statului terminându-și cercetările, afacerea a fost trimisă la parchet și repartizată Cabinetului 5 de instrucție", cercetările fiind conduse chiar de procurorul general Ștefan Urlățeanu. Judecătorul de instrucție Paul Iliescu a emis pentru cei doi mandate de arestare, iar Tribunalul Ilfov, compus din președintele Marinovici și judecătorul C.H. Rosetti a "procedat foarte sumar" și fără a-i chestiona, le-a prelungit mandatele. Poliția a mai aflat prin intermediul unui cerealist evreu că avocatul Offenberger are legături cu Arpad Bottar, ungur care locuia la hotel Princiar și cu Siklosy, pretins avocat din Budapesta care "de formă făcea pe samsarul de cereale".
Potrivit ziarului "Dimineața" (nr. 4142/ 12 decembrie), deși J. Offenberger a tăgăduit legătura cu cei doi, "printr-un truc al Siguranței s-a stabilit însă contrariul".
Cine era Jakob Offenberger?
La 7 decembrie 1915, comisarul clasa I Julia Christian, Gheorghe Corbescu (prefectul poliției) și Suzana Olariu (traducătoare la D.P.S.G.) întocmeau un proces-verbal, din care, în esență rezultau: Jakob15 Offenberger era cetățean ungar de naționalitate germană, născut la Paripas, comitatul Bacinbedreg, urmase școala la Soket-Utvarhely, studii superioare în drept la Universitatea din Budapesta, doctor în drept și științe politice la Cluj, cu stagiul militar îndeplinit în infanteria de honvezi, la Neusatz16, ajuns avocat al Baroului Brașov (1907). În România cunoștea mai multe persoane și îl vizita pe Popp, proprietarul hotelului Bulevard în 1911.
Dintr-un memoriu întocmit în limba germană, după arestarea sa, rezultau următoarele: De la începutul primului război mondial și până în aprilie 1915 a servit ca honved în Regimentul 24 de glotași din Brașov. Datorită faptului că i-a degerat un deget și a avut și alte probleme de sănătate, curând a fost lăsat la vatră. Întrucât era avocat, iar personalul său auxiliar era concentrat pe front, a intrat în afaceri - import de zahăr contra cereale, negoț cu boi, import de cărbuni - apoi diverse alte afaceri cu capitaliștii evrei Nicu Gerstenfeld, Ehrenwald, Hochmann (Calea Rahovei nr. 101) și Bercovitz (reprezentant de automobile din Düsseldorf, care locuia la hotelul Kröne din Brașov). Corupând polițiști unguri de la punctul de graniță al Predealului, fără a fi controlat de vameși, a trecut importante cantități de aur, iar în ziua în care a fost arestat avea deja semnat un contract cu Banca Eftimiu & Co., urmând să aducă în București 8.000 bucăți Napoleoni de aur. Mai adusese în România 10.250 Napoleoni, ridicați de Bercovitz de la Wiener Bank Verein, călătorea des în țara noastră, în capitală trăgea la clubul pensionarilor și la Athénée Palace. Domicilia în Brașov, Kornzeile 5, Biserica Greco-Ortodoxă, avea cinci copii, se declara victima unei "mistificațiuni" și cerea să fie lăsat să-și vadă de "afaceri".


Și totuși, care a fost rolul poliției noastre?
De la izbucnirea scandalului poliția a adoptat o atitudine ofensivă. Investigațiile au fost coordonate de însuși Iancu Panaitescu18, directorul Siguranței și de prefectul Poliției Capitalei, Gheorghe Corbescu. După eșuarea actului criminal, prinderea fugarului Offenberger la Gara de Nord este meritul polițiștilor. Completarea informațiilor, la fel. Astfel, la 19 decembrie, s-a aflat de la Poliția Punctului Predeal că, doar cu o zi înainte să intre în România, J. Offenberger ridicase de la "Comercial Bank" din Brașov trei pungi cu aur și 80.000 coroane. Să fi fost acestea plata pentru asasinare?
Apoi, cei doi executanți și "Herr Doktor" au fost anchetați, s-au făcut verificări în cartoteci și fișe cu privire la toate persoanele despre care s-a aflat. S-au făcut fotografii, s-a cerut expertiza valizelor și s-au investigat persoanele din anturaj.
Extinzând cercetările, polițiștii au mai aflat de la un fost coleg de liceu al lui Ion Baboș că tatăl său a fost cantonier la Dârste, lângă Brașov, ambii părinți fiind români "destul de buni". Copiii lor vorbeau cu predilecție ungurește, Gheorghe era refugiat în România, iar un al treilea frate era probabil agent ungar la Brașov.
Apoi s-au cerut informații la polițaii din punctele de frontieră. Astfel, George Botez19, polițaiul Punctului Predeal informa despre deputatul "ungur" Nicolae Șerban, aflat la București la hotel Majestic, care ar deține scrisori pentru contele Czernin și ar avea însărcinarea de la guvernul maghiar de a face "stăruitoare intervențiuni", pentru punerea în libertate a lui Offenberger. Iancu Panaitescu a comunicat informația la 19 decembrie 1915 chiar primului ministru și judecătorului Cabinetului V. Tot polițistul George Botez a aflat că un alt element al angrenajului criminal, Emil Waldappfel, se întâlnea la Brașov cu evreul Hirschmann, care venea deseori la București și trăia pe picior mare (automobile, bani, călătorii - de la începutul războiului fusese la Paris de două ori).
Ce s-a întâmplat cu acest Emil Waldappfel nu prea știm. Cert este că la 4 ianuarie 1916 era deținut la Berlin, de unde, în fața unui reprezentant al poliției criminale, dădea o declarație garantată în privința traducerii chiar de ministrul Germaniei la București, Von dem Bussche. Era născut la 22 decembrie 1873 la Lugoj, părinții săi fiind Philippe și Ernestina (născută Herzfeld), decedați. Celibatar, locuia la Berlin, pe Neustädtische Kirchstrasse 17, se declara impresar, de confesiune evanghelist și vorbea ungurește. Firește nega toate acuzațiile aduse de autoritățile române și acuza de mașinațiuni și influențare a lui J. Offenberger pe ministrul Rusiei, Schebeko.
Potrivit poliției, un anume Freselius ar fi făcut planul atentatului, însă au mai existat și alte tentative de asasinat, prima oară fiind trimis în România detectivul Nistor din Brașov, având asupra sa un revolver, iar a doua oară nu s-a reușit obținerea unui pașaport pentru un tânăr ce urma să comită un atentat. A mai reieșit că, de fapt, în atentat nu se viza atât bătrânul ministru Costinescu, cât mai cu deosebire fiul său și ginerele, care ar fi avut multă influență asupra ministrului.
Jakob Offenberger a fost condamnat la 24 octombrie 1916 de Tribunalul Ilfov - Secția a II-a, la un an de închisoare corecțională pentru"contravenție la legea pașapoartelor și la legea vămilor". O nimica toată! Ultimele date le deținem din 23 decembrie 1916, când era deținut la Iași, unde se adresa cu o plângere directorului D.P.S.G., aflat deja la Iași.
În lipsa altor informații din dosar, adevărații inițiatori ai atentatului au rămas necunoscuți. Îi putem însă lesne bănui. Bine organizați și înzestrați, dispunând de mari sume de bani, de multiple conexiuni, complotiștii erau obișnuiți ai Bucureștilor, frecventând hoteluri și cafenele în vogă (Royal, Frascati, High-Life, Bulevard, Athénée-Palace, Majestic, Princiar, Gambrinus) și având îndeletniciri care le permiteau o bună acoperire. Ei au mizat însă prea mult pe șantaj - ambii executanți erau pasibili de încorporare și trimitere pe front - pe puterea de corupere a banului și pe simplele declarații ale celor doi atentatori, cum că sunt unguri. Unele manevre întreprinse de complotiști - precum schimbarea planurilor, mutarea dintr-un oraș în altul - ne îndreptățesc să credem că erau instruiți în domeniul spionajului.
Din păcate nu le cunoaștem soarta celor doi Ilie Toth și Ion Babeș (sau Baboș). Nu încape îndoială că, dacă nu s-ar fi desistat, am mai fi avut doi sau mai mulți demnitari înscriși în lunga noastră serie de victime ale atentatelor.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor : 135913
Data de inscriere : 15/12/2005

MesajSubiect: Re: Primul Razboi Mondial   01.03.11 9:41

Războiul «nervilor»: Neutralitate sau beligeranța în vara anului 1914,
Evenimentul lunii iunie a anului 1914, respectiv atentatul de la Sarajevo, soldat cu moartea arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei, a rămas în istorie drept pretextul pentru care a fost declanșat Primul Război Mondial. Succesiunea de evenimente a fost rapidă : atentatul din 28 iunie 1914 (1) a fost o ofensă gravă adusă monarhiei austriece. La 23 iulie guvernul austriac adresează un ultimatum Serbiei, acceptat aproape în totalitate. Considerând că Serbia continuă să fie o amenințare, la 28 iulie 1914 Austro-Ungaria declară război Serbiei. Succesiv, Rusia declară mobilizarea generală la sfârșitul lunii iulie, pentru a veni în ajutorul Serbiei. Germania declară război Rusiei la 3 august. Franța rămâne de partea aliatului rus, urmată de Marea Britanie, care declară război Germaniei la 4 august.
Această succesiune rapidă de evenimente nu ar fi fost posibilă fără să existe deja un fond de tensiune în relațiile dintre statele europene. Rusia, Marea Britanie și Franța erau reunite într-o alianță cunoscută ca Antanta, încheiată printr-o serie succesivă de tratate, ultimul în 1907. De partea cealaltă, Germania, Austro-Ungaria și Italia alcătuiau Tripla Alianță (Puterile Centrale), fiind reunite în cadrul unui tratat defensiv care data din 1882. Jocul alianțelor, suprapus peste alți factori, precum concurența colonială sau problema Balcanilor, a reprezentat motivul pentru care statele europene au intrat succesiv în război în vara anului 1914.
România în vara anului 1914

Situația României în acest context este una relativ dificil de apreciat. În eventualitatea unui conflict european de proporții, ca cel care se prefigura, era necesară o decizie. La momentul 1914, România se afla încă în alianță cu Puterile Centrale, sub incidența tratatului încheiat în octombrie 1883. Tratatul încheiat era unul defensiv, România promițând ajutor Austro-Ungariei în cazul unui atac. Tratatul nu a trecut prin procesul de ratificare de către Parlament, și o mică parte din oamenii politici au fost informați de Regele Carol I de existența lui.
În vara anului 1914, România este condusă de un guvern liberal, cu Ion I.C. Brătianu în funcția de prim-ministru și ministru de război. Înainte de a se pune în discuție modul în care liderii politici au luat decizia privind raportarea României la conflictul european, este necesară o privire asupra opiniei unor lideri politici în perioada imediat următoare atentatului de la Sarajevo și a declarației de război adresată de coroana austriacă Serbiei.
Politicenii români despre confclictul care "bătea la ușă"

Este de remarcat faptul că reacțiile politicienilor români, așa cum au fost notate de liderul conservator Alexandru Marghiloman și ministrul liberal I.G. Duca, denotă surprindere generală în ceea ce privește izbucnirea războiului. I.G. Duca este convins, aflând de atentatul de la Sarajevo, că în ciuda raporturilor dintre puterile europene un război nu este posibil, notând ulterior că “dacă logica ar fi cârmuit lumea, războiul mondial nu ar fi izbucnit niciodată” (2). Ultimatumul adresat de Austro-Ungaria Serbiei în data de 10/23 iulie 1914 a precipitat situația. Alexandru Marghiloman consemnează: “Notă austriacă. Primul ei efect e de a produce mirare” (3) . Evocă întâlnirea cu ministrul liberal de externe, Emanoil Porumbaru, în data de 13/26 iulie. Ministrul este convins că nota a fost în prealabil supusă aprobării Germaniei (4). Asistăm la primele formulări de opinii în privința conflictului.
În perioada imediat următoare, problema principală era reprezentată de faptul că tratatul încheiat de România cu Puterile Centrale era necunoscut de o mare parte din oamenii politici de la care se va aștepta o decizie. I.G. Duca remarcă faptul că această necunoștință de cauză este o reală problemă, având în vedere că Regele Carol a dezvăluit tratatul doar liderilor de partid și primilor miniștri. Tratatul rămâne necunoscut chiar pentru ministrul de externe în funcție, Emanoil Porumbaru. Cei cu adevărat informați asupra prevederilor tratatului sunt Ion I.C. Brătianu, liderii conservatori Petre P. Carp și Alexandru Marghiloman, ulterior și Take Ionescu. I.G Duca dezaprobă acest mod de a realiza o alianță, denunțând alianțele secrete ca „alianțe izbite de caducitate”. Primul ministru Ion I.C Brătianu, în discuțiile evocate de Duca, pare să adopte o atitudine care prefigurează deciziile sale ulterioare : „Nu știu, presupuneți pentru moment că n-am avea nicio alianță cu Puterile Centrale. Ce sunteți de părere că ar trebui să facem ?” (5) . Sugestia primului ministru este deci de a se discuta în abstract, neluând în calcul tratatul existent.
Guvernul, regele, opoziția și războiul

Prima luare de poziție oficială este cea a Consiliului de Miniștri, la 16/29 iulie 1914, o zi după ce Austro-Ungaria declarase oficial război Serbiei. Guvernul se pronunță pentru neutralitate, având în vedere evoluția evenimentelor (6). Această atitudine, menținută de liberali, este una “potrivită cu responsabilitatea guvernării”, așa cum remarcă istoricul Lucian Boia (7) . Totuși, este necesară o luare de poziție oficială : Regele Carol I convoacă, pentru data de 21 iulie/3 august Consiliu de Coroană la Sinaia.
Consiliul de Coroană convocat va reuni membrii guvernului liberal, liderii opoziției conservatoare, precum Alexandru Marghiloman, Petre P. Carp, Take Ionescu sau Theodor Rosetti, regele Carol I și prințul moștenitor Ferdinand de Hohenzollern. Luările de poziții în cadrul Consiliului sunt relevante pentru analiza deciziei finale.
Astfel, Regele Carol I alege expunerea în limba franceză, pe care o consideră mai potrivită pentru subtilitățile diplomatice. Expunerea conține toate cele trei poziții posibile: neutralitate, intrare de partea Rusiei sau de partea Triplei Alianțe. Regele consideră varianta neutralității cea mai nepotrivită în contextul dat. Argumentul adus este unul de ordin istoric : într-un război de proporții, țările care aleg neutralitatea vor fi tratate pe un plan secund, și în mod cert nu vor lua parte la deciziile luate prin tratativele de pace. A doua situație, cea a alianței cu Rusia, este exclusă de suveran încă de la
început. Situația pentru care Regele Carol I se pronunță favorabil este intrarea în război alături de Tripla Alianță. Forța militară a statelor componente, și implicit victoria lor sunt considerate incontestabile. De asemenea, România este legată de Tripla Alianță printr-un angajament(Cool.
Ion I.C. Brătianu aduce două argumente principale pentru soluția neutralității. Primul ține strict de raportul României cu Austro-Ungaria, care nu a anunțat România, în calitatea sa de aliat, privind intenția de a declara război Serbiei. În același timp, așa cum au demonstrat ceilalți participanți care au luat cuvântul, juridic România nu este obligată să intervină în cazul de față. Cel de-al doilea argument este cel al “sentimentului public”, care, afirmă ministrul liberal, nu poate fi ignorat “în ceasurile mari ale vieții naționale”. La acesta se adugă și problema românilor din Ardeal, care nu poate fi ignorată de liderii politici (9).



















Conform altei relatări, poziția sa este concisă și fermă : “Să ne înarmăm, să preparăm opinia publică, să nu ne declarăm neutri, dar în stare de apărare a granițelor noastre”(10.) Observăm o nuanțare a ideii de neutralitate.
Este de asemenea notabilă expunerea lui Petre P. Carp, cunoscut pentru fermitatea cu care a susținut intrarea României în război. România, consideră liderul conservator, trebuie să își respecte tratatele intrând imediat în război de partea Puterilor Centrale. Neutralitatea nu este o soluție, nici sub aspect moral, nici sub aspect material. Aspectul moral privește necesitatea respectării tratatelor, iar cel material iminența unei invazii a teritoriului românesc în contextul unui conflict general. Cel mai virulent în argumentație, lansându-se într-o dispută deschisă cu Ion I.C. Brătianu, Petre P. Carp susține că România trebuie să susțină germanismul în lupta sa împotriva slavismului. De altfel, expunerea lui Carp conține referințe clare la pericolul rusesc. Opinia publică este, în acest sens, un factor secundar, după cum afirmă liderul conservator : “Datoria omului de stat e să conducă el opinia publică, nu să se lase târât de ea”(10).
De partea opoziției conservatoare, este de notat și poziția lui Alexandru Marghiloman, președintele Partidului Conservator. Poziția clară a lui Alexandru Marghiloman este neutralitatea, afirmând că atât Austro-Ungaria cât și Rusia, puterile majore în jurul cărora se concentrează discuția, vor accepta. Prin acțiunea sa, Austro-Ungaria nu a creat un casus foederis care să justifice intervenția imediată a României. Concomitent, Italia, membră a Alianței încă de la început, nu a decis să intrevină.
Concluzia lui Marghiloman este pragmatică : “să ne înarmăm spre a ne păzi granițele și atâta tot pentru moment”(12). Take Ionescu intervine de asemenea în discuție, afirmând că România nu a fost consultată înaintea trimiterii ultimatumului către Serbia. Se declară de acord cu Marghiloman în privința neutralității (13).
În opinia sa, nici guvernul austriac nu a considerat că există de facto un casus foederis, având în vedere că nu și-a anunțat aliații privind decizia sa. În condițiile existente, soluția potrivită este cea a neutralității armate (14). Alte luări de poziție au fost cele ale lui Theodor Rosetti, lider conservator și fost prim-ministru, care se declară pentru soluția neutralității, pe care o consideră cea firească, având în vedere că războiul implică state puternice, iar în condițiile actuale România nu poate intra într-un război împotriva opiniei publice(15).
Se declară pentru neutralitate și Mihail Pherekyde, liberal și Președinte al Adunării Deputaților, precum și foștii miniștri conservatori Ion Lahovary și Ion C. Grădișteanu(16).
Conform relatării lui I.G. Duca, Regele Carol I declară finalul întrevederii, cerând ca fiecare dintre participanți să declare dacă este pentru sau împotriva neutralității. Cu excepția lui Petre P. Carp, liderii politici prezenți se declară în favoarea acestei luări de poziție. Este de notat faptul că ministrul Afacerilor Străine, Emanoil Porumbaru, nu intervine în discuții, demonstrând faptul că liderul pe filiera politicii externe este Ion I.C. Brătianu, în dubla sa calitate de prim-ministru și ministru de Război.
Exemplul italian

Un aspect interesant al dezbaterii privind neutralitatea este raportarea la modelul italian. Italia este membră deplină a Triplei Alianțe încă din 1882(17), iar situația ei este văzută ca similară celei românești. Raportarea la atitudinea Italiei va rămâne constantă pe toată perioda 1914-1916. I.G Duca este de părere că problema esențială de lămurit, pentru a se stabili poziția oficială a României, este decizia pe care o va lua Italia. Astfel, ministrul liberal consideră că pentru liderii politici români ar fi mai ușor să se pronunțe dacă ar exista garanția neangajării Italiei în război (18).
De altfel, raportarea la poziția Italiei va influența chiar discuțiile în Consiliul de Coroană din iulie 1914. Conform relatării lui I.G. Duca, vestea despre neutralitatea Italiei a marcat punctul decisiv în discuția aprinsă între conservatorul Petre P. Carp și Ion I.C Brătianu : “Pe când dialogul era mai înflăcărat, ușa se deschide și apare un lacheu cu o telegramă pe o tavă de argint. O remite lui Brătianu, care o deschide grabnic : era știrea oficială a neutralității Italiei. O adevărată lovitură de teatru”(19).
Averescu și războiul

Perspectiva liderilor politici asupra poziției României în Primul Război Mondial poate fi completată de cea militară, dată de însemnările lui Alexandru Averescu, la acel moment general de brigadă, fost Ministru de Război (1907- 1909) și fost Șef al Marelui Stat Major General (1911-1913) (20).
Personalitatea lui Averescu este în general asociată cu victoriile purtate de România în vara anului 1917, precum și cu viața politică de la începutul perioadei interbelice. Perspectiva sa asupra contextului militar în care se găsește România în anul 1914, după decizia Consiliului de Coroană de la Sinaia este una semnificativă.
În memoriile sale, partea dedicată anilor neutralității, Alexandru Averescu alege să analizeze situația războiului european prin prisma informațiilor date de comunicatele de presă. În vara anului 1914 neutralitatea decisă este o problemă foarte prezentă. Generalul nu este nefavorabil neutralității ca opțiune, notând că “Italia foarte înțelepțește a găsit mijlocul a se declara neutră”(21.) Totuși, nu este în favoarea unui mimetism față de politica Italiei, așa cum dovedesc însemnările sale ulterioare. Generalul Averescu este convins că soluția potrivită pentru România este intrarea în război de partea Antantei. În acest sens este evocat (22) un episod din iunie 1914, când consulul austriac din Craiova îi adresează din partea contelui von Czernin (23)
întrebarea privind atitudinea României în cazul unui război cu Austria. În replică, Averescu afirmă că având în vedere poziția fermă a Austriei față de inițiativele naționale ale statelor vecine, cel mai indicat pentru România ar fi să se plaseze de partea Antantei, care se declară în favoarea principiului naționalităților.
Alexandru Averescu nu este un susținător al folosirii Italiei drept model în acțiunea politcă externă. Intrarea în război a Italiei de partea Antantei, în 1915, va demonstra acest lucru. Astfel, generalul consideră că Italiei nu îi era absolut necesară participarea la război, în timp ce pentru România neparticiparea înseamnă pierderea unei ocazii semnificative. Cele două situații nu pot fi comparate : “ O mare greșeală a fost din partea noastră a ne compara cu Italia și a voi să procedăm ca dânsa” (24.).
Neutralitatea este decizia oficială a României la începutul Primului Război Mondial. Totuși, opiniile rămân împărțite. Provizoratul neutralității este dat nu numai de diversele presiuni ale aliaților, ci și de fermitatea cu care diverse persoane publice susțin intrarea în război de o parte sau de cealaltă.
"Antantofili” vs. “germanofili
Lucrări recente (25) încearcă să aducă noi perspective asupra poziției elitelor românești la momentul 1914-1918. Împărțirea clasică, între “antantofili” și “germanofili”, nu este una atât de clară, în contextul în care există mai multe curente de opinie în interiorul fiecărei tabere. Astfel, Take Ionescu și Partidul Conservator-Democrat optează pentru o intrare în război de partea Antantei, pentru eliberarea Transilvaniei. Opinia este împărtășită și de conservatorul Nicolae Filipescu. Polul germanofil este reprezentat în principal de Petre P. Carp, cel mai virulent susținător al războiului de partea Puterilor Centrale, argumentul său fiind pericolul Rusiei. Un susținător al ideilor lui Carp este și liberalul basarabean Constantin Stere. Există și un curent germanofil moderat, reprezentat de personalități ale Partidului Conservator precum Alexandru Marghiloman sau Titu Maiorescu, care pledează pentru o neutralitate favorabilă Austro-Ungariei și Germaniei (26).
Istoricul Florin Constantiniu disociază între o opțiune pentru unitate națională, a celor care susțineau eliberarea Transilvaniei, respectiv o opțiune pentru securitate națională, având în vedere pericolul rusesc, reprezentată de Constantin Stere și Petre P. Carp (27).
Un exemplu al dezbaterii aprinse pe tema intrării în război, în perioada neutralității, este o broșură publicată în 1915 la editura Societății “Tiparul”, intitulată “România și războiul european. Cu cine trebuie să mergem”. Broșura este o colecție de articole publicate de diverse persoane publice, precum Petre P. Carp (sub direcția căruia este publicată broșura), Constantin Stere, Radu Rosetti sau Mihail Sadoveanu.
Astfel, Petre P. Carp afirmă în mod clar faptul că „ar fi o neînțeleasă iluziune să credem că am putea sta simpli spectatori ai conflictului european”, făcând un bilanț al costurilor neutralității, care ar aduce România în pierdere. Superioritatea militară germană este incontestabilă, iar victoria Puterilor Centrale o certitudine (28).
Constantin Stere analizează consecințele neutralității pentru România, ajungând la concluzia că pasivitatea nu poate aduce urmări pozitive. România va fi nevoită la un moment dat, în opinia lui Stere, să renunțe la neutralitate. Se impune o analiză asupra atitudinii corecte la momentul acestei renunțări, despre care “nu se știe însă când, cum și cu cine sau împotriva cui”(29).
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor : 135913
Data de inscriere : 15/12/2005

MesajSubiect: Am blestemat pădurea și soarta care ne silea să ne ucidem f   28.03.11 16:20

„Am blestemat pădurea și soarta care ne silea să ne ucidem frate pe frate!“

Primul Război Mondial a presupus, pe lângă binecunoscutele decizii și consecințe de ordin politic, și o serie de drame pentru naționalitățile europene. În cadrul acestor drame se înscriu și cele ale soldaților români aflați sub dominație străină, care au fost obligați să participe în acest război luptând pentru interesul statului din care făceau parte: militarii români aflați în armata austro-ungară sau cei încadrați în armata țaristă, provenind din Basarabia. Prizonierii români din armata austro-ungară își vor constitui însă, după cum vom vedea, propriile formațiuni de luptă pentru alipirea teritoriilor lor la România.
Un caz aparte l-a reprezentat pentru literatura română romanul Pădurea Spânzuraților al lui Liviu Rebreanu, în care ne este ilustrată nu numai reacția produsă de moartea fratelui Emil, ucis pentru dezertare și încercarea de trecere la inamic în Pasul Ghimeș, dar și drama psihologică a tinerei generații transilvănene din timpul războiului; aceasta era pusă, astfel, să opteze între a-și îndeplini jurământul față de împărat și a lupta pentru alipirea teritoriilor locuite de români la Vechiul Regat.




Câți români au luptat pentru Austro-Ungaria?


O statistică importantă referitoare la participarea românilor din Imperiul Austro-Ungar la Primul Război Mondial apare în 1922, la Sibiu. Este vorba despre Jertfele Românilor din Ardeal, Banat, Crișana, Sătmar și Maramurăș în Războiul Mondial a lui Teodor V. Păcățian, în care găsim o serie de date referitoare la 22 de județe, cu 40 de comune urbane și 4.183 comune rurale.

Lucrarea a fost începută, după spusele autorului, încă din timpul războiului, în 1915, și avea menirea să evidențieze, în cazul unei victorii a Austro-Ungariei, faptul că românii și-au făcut datoria față de împărat și de data aceasta, urmând să fie cerute, în acest context, o serie de noi drepturi naționale. Ulterior, au fost elaborate niște chestionare de către Asociațiunea românească din Sibiu, destinate preoților greco-catolici și ortodocși din fiecare localitate românească din Imperiu. În anul 1921 are loc o nouă adunare a Asociațiunii la Cluj. Sub administrația românească, datele vor fi culese cu ajutorul prefecților și subprefecților județeni, obligați să împartă primăriilor din satele și orașele județului respectiv câte un tabel nominal pentru întocmirea situației locale. Pe lângă acestea, a mai fost cerut și un scurt raport privind ciocnirile interetnice din toamna anului 1918.

Din populația de 2.979.614 români din aceste zone, au participat la partea activă, ca soldați de front, 449.796 de persoane, iar pentru servicii auxiliare au participat 34.578. Au murit pe câmpul de luptă 42.739 de persoane și în închisoare, prizonierat sau în spitale, din pricina rănilor, 11.275; a existat un număr de 24.406 de invalizi de război, precum și un număr de 37.898 de răniți vindecabili, dar și un număr de 29.839 de persoane date dispărute. În urma acestora au rămas 38.630 de văduve și 79.226 de orfani. Cât privește statutul celor plecați pe front, un număr de 6.547 aveau ocupații intelectuale, 14.668 erau comercianți și meseriași, iar 468.329 – plugari și muncitori (1).

Unul dintre cei mai cunoscuți autori ai perioadei interbelice care au tratat această dureroasă chestiune (ce fac românii din Ardeal în prag de război) a fost Octavian Tăslăuanu. Acesta își descrie experiența Primului Război Mondial în trei volume. Primul are ca subiect participarea la război alături de Armata Austro-Ungară, în cadrul Regimentului 23 Glotași, ce aparținea „Honvezimii“, armata națională a Ungariei.

Formațiunile numite „gloate“ aveau în componență toți cetățenii care își făcuseră stagiul militar la infanterie, cu vârste cuprinse între 23 și 42 de ani. Regimentele se formau numai în caz de mobilizare generală. Existau patru astfel de regimente numai pentru Transilvania: Regimentul 21 cu sediul la Cluj, Regimentul 22 cu sediul la Târgu Mureș, Regimentul 23 cu sediul la Sibiu și Regimentul 24 cu sediul la Brașov. Regimentul 23 era format din trei batalioane: Bat. I la Sibiu, Bat II. la Deva și Bat. III la Făgăraș. Cu excepția Batalionului I, al colonelului Voicu, celelalte batalioane erau conduse de maghiari, deși componența etnică românească era covârșitoare.


"Carpații erau aproape și nu era greu să trecem frontiera"


Semnificative sunt aici declarațiile autorului legate de începutul înrolării soldaților români din Ardeal în primele formațiuni ce urmau să plece pe front: „În vremea asta, atențiunea noastră era îndreptată spre România. Așteptam un semn de nădejde, cum așteaptă orbul o rază de lumină. A sosit vestea despre hotărârea Consiliului de Coroană prin care s-a decretat neutralitatea României. Ne simțeam ca o turmă fără păstor, care în fiecare zi poate fi pornită pe câmpul de măcel. Toate planurile noastre s-au prăbușit ca cetățile clădite de copii, ni s-a întunecat sufletul și ne-a sângerat inima. Carpații erau aproape și nu era greu să trecem frontiera. Ne-a ispitit gândul, dar nici unul nu ne-am putut decide să părăsim Ardealul, să lăsăm pe mâna străinilor atâția mii de români, punându-ne la adăpost doar scumpa noastră piele. Ne ademenea mai mult ideea de a trece cu batalionul întreg peste munți, dar, țăranii văzând că nu se mișcă România, și-ar fi părăsit cu greu gospodăriile, nevestele și copiii, lăsându-le pradă răzbunării statului unguresc“(2).


(Militari români din fosta armată austro-ungară din cadrul Corpului de voluntari români din Rusia, 1918-1919)

Cu toate acestea, în rândul intelectualității găsim o situație confuză, mare parte aflându-se sub imboldul de moment că România va intra în război de partea Puterilor Centrale pentru a obține Basarabia. Trebuie precizat faptul că, la început, printre cântecele militare ale formațiunilor românești, putea fi regăsit și actualul imn național, „Deșteaptă-te române!“, românii fiind priviți ca viitori aliați împotriva Rusiei.

De asemenea, pentru ofițerii români de carieră, fidelitatea față de patria Austro-Ungară, prin jurământul față de împăratul Franz Josef, nu putea fi contestată. Astfel, putem observa atitudinea lui Petre Nemoianu care, la începutul războiului, declara: „Între sentimentul național și dragostea pentru tron o voi alege pe a doua“. Cu toate acestea, el va ajunge să lupte în Armata Română în anul 1917. Partidul Național Român din Transilvania face un apel cu ajutorul Bisericilor Ortodoxă și Greco-catolică pentru împărțirea de circulare prin care li se cerea soldaților să își facă datoria față de țară și împărat.(3)
Liderul Partidului Național Român, Teodor Mihali, publică un apel, „Pentru fiii națiunii române!“; în urma acestuia, Octavian Goga și Vasile Lucaciu trec granița în Vechiul Regat. Ajunși aici, regele Carol I intervine, cerându-le celor doi să rămână fideli față de împăratul Franz Josef.


„Ne luptaserăm, deci, ardelenii și bucovinenii împotriva basarabenilor“


Mobilizarea Armatei a 2-a Austro-Ungare a durat mai mult decât se așteptau Puterile Centrale, iar Armata a 8-a Germană a fost forțată să lupte împotriva a două armate ruse, fiind pusă permanent în pericolul de a fi încercuită. După ce, la data de 30 august-1 septembrie, regimentele Armatei a 2-a ating linia Nistrului, trupele încep să fie aruncate în luptă una după alta, astfel că, fiecare batalion, cum sosea în Galiția, era aruncat în foc, iar soldații care atacau în linie de trăgători erau secerați foarte ușor de mitralierele rusești (4).

Imaginile pe care le aveau în față soldații din regimentul lui Octavian Tăslăuanu erau de coșmar, iar moralul scădea în fiecare zi: „Schilozii ce defilau pe dinaintea noastră, vuietul luptelor de prin împrejurimi, veștile că suntem bătuți, învălmășeala retragerii din Halici ne-au demoralizat cu desăvârșire, înainte de a fi dat față cu dușmanul. Se spunea că ai noștri, neputând transporta toate alimentele din depozite le-au aruncat în aer. Numai prețul făinii se urca la peste jumătate de milion de coroane. Calea ferată și minunatul pod de peste Nistru au fost distruse [...] Nu vedeai decât morminte proaspete cu mici cruci din crengi la creștet, arme rusești distruse, grămezi de muniții și cadavre neîngropate“(5).

Ocupând Lembergul, ajungând până la râul San și încercuind fortăreața Przemysl, armata rusă punea stăpânire pe Galiția și tăia căile de retragere spre sud ale armatei austro-ungare (6).
La data de 11 septembrie, regimentul de glotași al lui Octavian Tăslăuanu a suportat un atac rusesc în zona orașului Dimitrize, atac dat cu soldați proveniți din Basarabia: „Între ruși erau mulți basarabeni, după spusa unor prizonieri. Ne luptaserăm, deci, ardelenii și bucovinenii împotriva basarabenilor. Am blestemat pădurea și soarta care ne silea să ne ucidem frate pe frate!“ (7). Începând cu data de 16 septembrie, Armata a 2-a Austro-Ungară suferă o înfrângere în fața orașului Sambor, mare parte dintre regimentele care au apărat orașul fiind formate din români: „De la Halici până aici întâlniserăm numai români, se mutase Ardealul în Galiția“(Cool.


Formațiunile prizonierilor români


Anul 1916 a reprezentat un moment crucial pentru militarii români din armata austro-ungară, moartea împăratului Franz Josef, precum și intrarea României în război determinând o sporire considerabilă a numărului de militari dezertori la inamic.

Voluntari transilvăneni, bănățeni și bucovineni din Legiunea Română din Italia, sosiți în țară (Sibiu, 1919)

În anul 1917, guvernul român a început să strângă o serie de prizonieri români din armata austro-ungară în tabăra de la Darnița (Ucraina). Aceștia au primit aici o nouă instrucție din partea unei misiuni militare române în frunte cu colonelul Pietraru. Numărul celor care au aderat la aceste formațiuni a fost de aproximativ 15.000-20.000 de persoane. Plecarea primului transport de voluntari s-a făcut la data de 15 iunie din Kiev, sub asistența unor personalități române din Basarabia, cum ar fi D. Hallip, căpitanul Popovici și preotul C. Florian. Înainte de sosirea în țară, trenul a fost primit și ovaționat în Chișinău. În ziua de 8 iunie, trenul a ajuns în gara din Iași și a fost întâmpinat de o serie de personalități, printre care se aflau Vintilă Brătianu, generalul Prezan și generalul Nicolae Petală. Ostașii ardeleni reînrolați au participat, astfel, la bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz.


„România Mare, foaia voluntarilor români din Austro-Ungaria“.


O importantă sursă de informații privind alcătuirea primelor formațiuni militare din rândul prizonierilor din armata austro-ungară în Ucraina o reprezintă revista „România Mare, foaia voluntarilor români din Austro-Ungaria“, publicație săptămânală, avându-l redactor-șef pe Sever Bocu; cel care se ocupa, de altfel, cu propaganda în rândul prizonierilor români din lagărele rusești, ­pregătindu-i pentru (re)înrolare. Primul număr al revistei anunță, astfel, constituirea unei Ligi a Națiunilor din Austro-Ungaria, la Kiev, ligă inițiată de o organizație cehoslovacă și reprezentată printr-un număr mare de prizonieri de pe teritoriul Imperiului, constituiți în armate naționale. În numărul 8 al aceleiași publicații avem informații despre voluntarii români proveniți din rândurile ardelenilor emigrați în America. Printr-o delegație în frunte cu Vasile Lucaciu, aceștia cer președintelui și guvernului american să lupte pe frontul francez sub o uniformă românească, imediat după intrarea Statelor Unite în război.

O dată cu destrămarea dublei monarhii, se destramă și forța militară austro-ungară. Ofițerii, subofițerii și ostașii români care fuseseră înrolați sunt demobilizați. Considerându-se dezlegați de jurământul față de Imperiul Austro-Ungar, ei au avut o activitate deosebit de importantă atât în edificarea Marii Uniri, cât și în formarea noii armate române de după război. Transilvania urma să dea, astfel, armatei române în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial doi șefi de stat major din rândul fostei armate austro-ungare: este vorba despre generalii Iosif Iacobici și Ilie Șteflea.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor : 135913
Data de inscriere : 15/12/2005

MesajSubiect: INFOGRAFIE. Războiul rece s-a purtat și în spațiu   14.04.11 9:15

INFOGRAFIE. Războiul rece s-a purtat și în spațiu
În această săptămână, două mari puteri își aniversează eroii: Rusia ...
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor : 135913
Data de inscriere : 15/12/2005

MesajSubiect: Din suferințele populației si a prizonierilor în...   02.06.11 9:26

Din suferințele populației si a prizonierilor în...
La mai bine de 90 de ani de la incheierea Primului Razboi Mondial incununat cu realizarea statului national unitar roman, acest eveniment istoric de o importanta cruciala pentru destinele poporului nostru continua sa releve aspecte mai putin cunoscute si, totodata, cu retinere in apreciere, mai putin placute. Din spirit de recunostinta pentru efortul urias al natiunii romane si al sacrificiilor indurate de cei pe care gloria i-a ocolit este necesar sa ne indreptam atentia si asupra aspectelor ingrate ale razboiului. Suferintele si nedreptatile suportate de categorii defavorizate precum femeile, batranii si copiii din teritoriile invadate de dusmani, urmate de umilintele si abuzurile la care au fost supusi combatantii romani cazuti in prizonierat, fac parte din pretul platit de reprezentanti ai poporului nostru pentru atingerea idealului unitatii nationale.
"Nici soarta Belgiei n-a fost mai grea"
Pierderile economice in valoare de miliarde de lei aur aduse de armate ale Puterilor Centrale in anii 1916-1918 au fost demult evaluate, lor adaugandu-li-se dramele fizice si psihice cauzate de atitudinea deliberata a ocupantului, orori de razboi ce nu pot fi cuantificate. Din respect pentru adevarul istoric aducem la lumina fapte existente in evidenta Marelui Cartier General al armatei romane si in corespondenta unor persoane implicate direct in evenimente.
Ziarul englez "Times" aprecia la vremea respectiva ca "La ocuparea Munteniei, germanii s-au grabit sa inlature numaidecat pe toti martorii neplacuti ai purtarii lor in teritoriul cotropit. A doua zi dupa ocuparea Bucurestilor, au instiintat pe reprezentantii Americii si Olandei sa paraseasca Bucurestiul...Nici soarta Belgiei n-a fost mai grea ca aceea a Munteniei."
Sunt legi inscrise in sufletul omului peste care nu se poate trece, fara a te prabusi in mijlocul fiarelor. Intrarea soldatilor si ofiterilor germani si unguri in localitatile romanesti a pricinuit acte de salbaticie printre locuitori: jefuirea produselor alimentare si articolelor de imbracaminte, siluirea femeilor si a fetelor, rechizitionarea fortata a locuintelor. in putinele case ramase proprietarilor romani ajungeau sa locuiasca si cate 4-5 familii. Vechilor autoritati comunale li s-au adaugat "politisti", ca agenti de executie ai comandamentului militar german, ce puneau in aplicare jaful organizat.
Jaf in toata regula
Animalele vii mari, porumbul si graul, fasolea si cartofii, branza si untura taranilor romani au fost predate obligatoriu, lasandu-li-se ratia de "hrana pentru o luna socotita cu gramul". Cantitati insemnate de alimente erau destinate armatelor ocupante, atat pentru consumul intern, cat si pentru a fi transportate in tarile lor. Pasarile si bautura (vin, tuica), camasile si panza pentru confectionarea lor intregeau articolele luate gratuit si fortat, ascunderea lor de catre localnici atragand dupa sine privarea de libertate.
Pentru tot ce s-a luat nu s-a dat aproape nici un ban. Rareori se plateau 30 de bani pe decalitrul de vin. Uneori se ofereau bietilor oameni "bonuri nemtesti" in care pretul indicat era ironic, cateva "perechi de palme". Oamenii necesari la corvezi erau ridicati de la domiciliu si trimisi cu forta la munca, iar cei care se opuneau erau inchisi si batuti. Cultura porumbului se facea de-a valma. Nu se tinea cont al cui era pamantul si nimanui nu ii era permis sa-si ridice roadele muncii de pe terenul lucrat. Nu s-a lasat locuitorilor pentru folosul lor decat ograzile. Pentru ca in zilele de Paste oamenii n-au vrut sa iasa la munca campului, comuna Campurile a fost amendata cu 500 de lei si suma a fost incasata de perceptorul fiscal in 24 de ore. Toti locuitorii au fost obligati sa se prezinte la apel de trei ori pe zi. in aceeasi localitate s-au facut si deportari, ridicandu-se treptat peste o suta de persoane de la varsta de 14 ani in sus pentru a fi trimise la munca. De soarta lor nu s-a mai aflat nimic, ele nu au mai revenit acasa.
Atat nemtii, cat si ungurii impuscau intai cainii, apoi confiscau animalele (porci, gaste, rate, gaini), transportandu-le in carute. De la carciumari strangeau tot tutunul, bauturile si produsele de hrana. Oamenii, ca sa mai scape cate ceva din lucrurile pe care le aveau, le mai ingropau, dar nici asa nu erau in prea mare siguranta, "deoarece nemtii scormoneau pana si pamantul imprejurul caselor." "intr-un sat dincolo de Schitul Ciolanului - se arata intr-o relatare - am vazut cum un ofiter german umbla din casa in casa, cu patru soldati si cu doi caini dresati, cautand dupa alimente; cainii indicau locul unde bietii oameni isi ingropasera in pamant anumite articole de hrana, haine, rufe, etc."
Bonurile de rechizitie, dupa cum s-a putut constata deja, erau o adevarata bataie de joc. Traduse din limba germana, ele glasuiau: "Dumnezeu sa pedepseasca pe englezi si sa ajute bietilor valahi." sau "Am luat un porc de la acest valah, contra 3 palme. Comandamentul paduchilor."
Casele din localitatile rurale parasite de romanii plecati in refugiu in Moldova, au fost "cu totul devastate". in sate aproape ca nu mai exista biserica care sa nu fi fost transformata in grajd pentru caii ofiterilor de trupa, caci grajdurile propriu-zise au fost "puse pe foc de soldatii inamici". Acestia au dat dovada de un comportament pagan: "toate altarele sunt daramate si icoanele puse pe foc, iar pe masa sfanta au facut spurcaciuni."
"Navalitorii" unguri, turci, bulgari...
Armata ungara avea o procedura clara de operare pe care trebuia sa o aplice in teritoriile ocupate. Aceasta era prevazuta in "Instructiunile asupra chipului de procedare al oricarui element de trupa la ocuparea unei localitati sau regiuni", documentatie cu care Marele Stat Major al armatei romane era la curent. Articolele instructiunilor prevedeau blocarea tuturor iesirilor din localitate, ocuparea oficiilor telegrafo-postale si telefonice, confiscarea corespondentei, registrelor, dosarelor si caselor de bani, dezafectarea sinelor de cale ferata din garile ocupate. Dispozitiile faceau referire si la raporturile dintre ocupanti si populatia autohtona, articolul 18 precizand ca "in efectuarea rechizitiilor se va cruta, pe cat va fi cu putinta, populatia romaneasca si cea sasa."
Ca nu a fost vorba de manifestare unei atitudini mai retinute fata de romani, motivata de pregatirea terenului pentru o posibila conciliere a raporturilor romano-maghiare, s-a putut vedea din desfasurarea evenimentelor in localitatile cotropite de armata ungara. Astfel, litera regulamentelor era una, iar punerea lor in practica alta, generandu-se abuzuri nepedepsite. in comuna Soveja ocupantii unguri au decimat turmele de animale. Din 4900 vite mari (bovine, cabaline), 1000 de porci si 5oo de oi cate existau la ocuparea localitatii, au mai ramas 283 vaci cu vitei, 2 boi, 21 de cai, 2 scroafe cu 6 purcei si 38 de oi, adica doar 5% din efectivul initial. Din cele 850 de carute de fier si 250 carute din lemn n-a mai ramas nici una.
"Li se ia satenilor totul... - se arata intr-una dintre marturii - fara nici o plata, ignorand cu totul protestarile, tipetele femeilor si copiilor. Am vazut o biata femeie, care cu cei 8 copii ai sai s-a pus in genunchi inaintea ungurului, ca sa nu o lase sa moara de foame. Ungurul a lovit-o cu piciorul! I-am vazut in Buzau oprind o femeie cu caruta, deshamandu-i calul si prinzandu-l la caruta lor; femeia a ramas bocindu-se cu caruta in drum."
De un comportament brutal si reprobabil au avut parte si locuitorii din raza de actiune a ocupantului turc si bulgar. in satul Nazaru din judetul Braila un sergent si zece cavaleristi turci, dupa ce au incercat sa siluiasca trei fete, care au scapat fugind pe o fereastra dosnica, au violat doua batrane ramase in casa, in fata sotului uneia dintre ele. Conform relatarii acestui martor, dupa ce au luat banii gasiti asupra lor, impricinatii "au incarcat toate hainele, incaltamintea, rufaria si au plecat lasand oamenii desculti, aproape dezbracati!"
In ceea ce priveste salbaticiile la care s-au dedat soldatii bulgari, exista marturia arendasului unei mosii si a trei refugiati din satul Cotul Mihalea din judetul Braila: "Trupele bulgare au intrat in sat in ziua de 23 decembrie <1916>, unde au stat numai 24 de ore, dupa care venind trupe rusesti au fost respinse iar aproape din sat. in aceste 24 de ore soldatii bulgari au violat aproape toate fetele si femeile din sat, pe multe din ele chiar in fata barbatilor; au luat tot ce au gasit: incaltaminte bani si hrana. Pe multi i-au lasat completamente dezbracati si desculti, pe multi i-au batut spre a-i face sa scoata banii ascunsi!"
Nici in Bucuresti situatia nu era mai buna. Centrul orasului era oarecum mai crutat, dar cartierele de la periferie erau la cheremul armatelor ocupante care se dedau la acelasi gen de fapte descrise mai sus. Dupa aprecierea locuitorilor de sex feminin "cei mai bestiali sunt bulgarii si ungurii, apoi turcii; nu sunt mult mai buni insa nici nemtii care scotocesc pretutindeni si jefuiesc populatia..."13
Faptele descrise mai sus au fost cercetate si confirmate de o comisie romano-rusa in comunele eliberate dupa victoriile obtinute in vara anului 1917.
O atitudine aparte a avut-o pe timpul ocupatiei militare una dintre minoritatile nationale, si anume evreii. Aprecierile Marelui Cartier General al armatei romane nu sunt deloc magulitoare la adresa acestora. Reprezentantii acestei etnii nu au impartasit aceleasi suferinte cu romanii caci "in timpurile de pace s-au impartasit de multe favoruri, iar acum s-au aruncat fara pic de rusine in bratele dusmanului, uitand tara..." Aproape toti evreii s-au pus in serviciul germanilor ca interpreti, informatori sau in serviciul politiei civile, calitate in care "nu cruta mai ales casele bunilor romani." Conform aceleiasi surse "atat in Buzau, cat si in Bucuresti, unul din martori a vazut multi evrei care, dupa ce au dezertat din armata romana, aduc servicii dusmanilor."
Propaganda germana
Pentru a frange rezistenta in lupta a romanilor, armatele Puterilor Centrale au recurs si la arma persuasiunii, dand frau liber promisiunilor false. Se spera ca darzenia combatantilor, in cea mai mare parte provenind din randul micilor agricultori, sa fie inmuiata prin zvonurile de impartire a pamantului la tarani si oferire a libertatii in schimbul predarii fara lupta. Aceste promisiuni demagogice erau raspandite "in cursul luptelor de retragere (referire la a doua faza a campaniei din 1916, n.n.) printre randurile soldatilor de catre emisari ai dusmanului sub diverse forme!"
La 7 iunie 1917, inaintea marilor batalii din vara acelui an, Biroul Informatiunilor din cadrul Marelui Cartier General al armatei romane a intrat in posesia unui document secret, "Ordin de divizie", emis de comandantul Brigazii nr. 62 infanterie germana, generalul Kreyensberg, menit dezvoltarii "activitatii de propaganda pe frontul romanesc". Conform documentului scopul propagandei era de a dezorganiza armata romana si in special Armata I de pe frontul moldovean.
Metodele folosite erau aruncarea in liniile romanesti a unor materiale de propaganda (gazete, manifeste), precum si influentarea maselor prin viu grai pentru "castigarea unor oameni de incredere", adica virtual tradatori, dezertori. Posturile de cercetare de pe front stabileau puncte favorabile desfasurarii intrevederilor ("rendez-vous") unde urmau sa intre in actiune interpretii pentru a momi pe cei creduli sau mai slabi de inger. Se facea apel la chemari linistite si camaraderesti, fagaduiala ca nu se va trage sau bombarda zona, depunerea de tutun, totul cu scopul de a castiga increderea militarilor romani. Pozitiile unde erau constatate observatoare de artilerie erau evitate, nefiind propice propagandei germane, intrucat se presupunea prezenta ofiterilor si instructorilor francezi.
Era recomandata evitarea strigatelor tari, care "ar ingrozi si mai mult pe un dusman atat de fricos (sic!) ca romanul si ar da nastere, poate, la alarmarea intregii pozitii." Desconsiderarea militarului roman denumit "fals si necinstit" facea parte din campania de denigrare a inamicului in incercarea de a obtine un ascendent moral asupra unui popor care lupta pentru o cauza dreapta. Ordinul atragea atentia asupra pericolului punerii de "curse in scop de a captura sau impusca organele noastre care duc propaganda" si impunea instruirea acestora "asupra repartitiei pretinse a fortelor noastre." Pentru contracararea propagandei romane se ordona ca "scrisorile si imprimatele pe care le-ar trimite dusmanul in randurile noastre sa se ia fara sa ajunga in mainile trupei, dandu-se neatinse si nedesfacute sefului Biroului Informatiilor"germane.
Aflate in cunostinta de cauza, autoritatile militare romane au putut lua masuri de contracarare corespunzatoare, anihiland activitatea propagandei germane. Rezultatele s-au vazut in iulie-august 1917, cand armata romana a triumfat in crancenele batalii de la Marasti, Marasesti si Oituz.
La cauza unitatii nationale si-au adus contributia atat romanii din Vechiul Regat, cat si cei din provinciile ce urmau a fi eliberate de sub dominatia straina. Unii luptasera ca voluntari si dupa incheierea Pacii de la Bucuresti din mai 1918 cu Puterile Centrale au fost demobilizati, temandu-se sa nu fie remobilizati de armata Imperiului Austro-Ungar. De exemplu, un anume Petrescu Corneliu originar din Transilvania, a luat parte in cadrul armatei romane la intreaga campanie in intervalul 15 august 1916 - 24 iunie 1918. Dorind sa evite posibilitatea incorporarii de Consulatul austro-ungar din Bucuresti, el s-a adresat autoritatilor din cadrul armatei romane pe care cu cinste o slujise pentru a-i elibera "un certificat doveditor" de satisfacere a legii de recrutare in Romania. Petrescu isi motiva cererea prin faptul ca "desi nascut dincolo ... eu am renuntat definitiv la supusenia straina."
Asemenea lui erau numerosi alti patrioti romani si, in mod firesc, I s-a eliberat un certificat de participare la razboi, el "achitandu-se bine de toate insarcinarile ce a avut."
in unele orase ocupate, precum Bucuresti si Buzau, prin afise se aducea la cunostinta populatiei ca toti barbatii romani intre 16 si 46 de ani cu serviciul militar satisfacut sau nu, trebuiau sa se prezinte in fata autoritatilor militare germane. Circula zvonul ca urmau sa fie transportati in Germania pentru diverse munci in scopul suplinirii barbatilor trimisi pe front.
Femeile romance erau folosite la spalatul lenjeriei armatei dusmane in cazurile fericite. in satele aflate in vecinatatea transeelor germane, precum Crucea de Jos, Satul Nou si Dumbrava, localnicele erau nevoite sa aduca mancare inamicului si sa munceasca in transee in linia de foc, ca scuturi umane, aplicandu-li-se deviza: "daca nu mor de chinuri si necinstite, atunci sa moara de gloantele noastre."
Situatia prizonierilor din Germania
Soarta cea mai grea au avut-o militarii romani cazuti prizonieri ai armatelor de ocupatie, ei fiind supusi la un tratament degradant si la indurarea unor suferinte cumplite. in septembrie 1917 Marele Cartier General al armatei romane a sintetizat datele la care a avut acces in raportul "Informatiuni asupra suferintelor indurate de prizonierii romani in taberele dusmane si de populatia ramasa in teritoriul invadat". Relatari sfasietoare, de un mare dramatism, ne prezinta tragedia a nu putini militari romani supusi unei politici de exterminare, dusa impotriva tuturor legilor razboiului si tuturor drepturilor omului.
In tara tabere cu prizonieri romani erau la Focsani si Ramnicu-Sarat. Ei erau folositi la saparea transeelor si adaposturilor pentru armata ocupanta, la transportul munitiei si a hranei, la trasul carutelor, fiind adesea insultati si loviti. in tabara de la Ramnicu-Sarat din peste 5 000 de prizonieri au supravietuit mai putin de 2 000.
Un soldat din regimentul nr. 27 infanterie luat prizonier in apropiere de Bucuresti si care a reusit sa evadeze dupa 12 zile de captivitate declara: "Am fost inchis in cladirea Cercului Militar, unde mai erau vreo 700 de prizonieri romani. Aici am stat vreo trei zile in care timp unica mancare ne-a fost 1Kg de paine (1/3Kg pe zi) neagra si amara de tot. Dupa trei zile s-a format o corvoada (convoi pentru munca silita, n.n.) de 50 de oameni, printre care m-am varat si eu, doar voi avea prilejul sa scap cumva. Corvoada fu condusa la gara Obor, unde a trebuit sa descarcam munitii din niste camioane si sa le asezam in magazie. Am stat aici 6 zile; eram tratati foarte barbar de catre nemti, in plus trebuia sa ridicam poveri ce treceau peste puterile omenesti, iar de mancare nu primeam decat 1/2 Kg paine neagra si uscata pe zi. in ziua a sasea fusei somat sa ridic o lada mare si fiindca n-am putut neamtul mi-a aplicat o lovitura in coasta, care m-a doborat la pamant."
Soarta acestui soldat a fost una fericita fata de a majoritatii prizonierilor, caci sansa i-a suras sa evadeze repede. Prizonierii romani erau, in general, subalimentati, foarte rau tratati si cu sansa de a-si ameliora conditia doar in schimbul "cooperarii" cu ocupantul si al defaimarii propriei sale armate. Dusmanul incerca sa-i corupa in schimbul unor "servicii", lucru "pentru care s-au oferit fara nici o rezerva aproape toti evreii, fie fosti soldati romani, fie civili". Un inginer roman din Dolj surprins in Bucuresti de ocupanti relata ca prizonierii au avut de suferit din partea evreilor si a servitoarelor unguroaice, care ii batjocoreau la trecerea pe strazi.
Prizonierii romani fara deosebire de grad, inclusiv ranitii, erau purtati pe drumuri lungi, flamanzi si in zdrente pana la locul de tortura numit tabara. in aceste "colturi de iad" primeau 250 de grame de paine facuta din faina de paie, amestecata cu rumegus si o bruma de faina adevarata. La amiaza portia consta intr-o supa din sfecle mai totdeauna putrede, "adevarate laturi". in astfel de conditii erau pusi la muncile cele mai grele, loviti, schingiuiti si noaptea legati la stalp.
Prizonierii indura foamea si frigul
Cei care au reusit cu mari riscuri sa scape din taberele militare dusmane au facut declaratii zguduitoare. De exemplu soldatii Neagu Stefan si Stan Ioan din Regimentul nr. 67 au fost facuti prizonieri pe Valea Salatungu de pe apa Topologului la 4 noiembrie 1916. Au fost porniti pe jos pana la Sibiu, apoi urcati in vagoane de vite, cate 75 intr-un vagon. Prin garile din Ardeal, romancele auzindu-i tipand de foame vroiau sa le dea cate ceva de mancare, dar santinelele le indepartau, iar pe prizonierii de la ferestre ii loveau cu patul pustii. Timp de opt zile au fost transportati spre destinatia Tuhel in Prusia. Numai la doua zile primeau cate o bucata de paine, ori putin bors, dar niciodata amandoua in acelasi timp. Pentru necesitati erau debarcati din vagoane tot numai la doua zile. Din cauza inghesuielii si a foamei multi camarazi s-au prapadit.
La Tuhel prizonierii romani au fost internati in tabere: cate 130 de oameni ingramaditi in baraci inguste, dormind pe scanduri si pe jos in frig. Mancarea era cat se poate de rea: 200 de grame de paine vanata facuta din coji de cartofi, tarate din rumegus si alte amestecaturi. Dimineata li se da un fel de apa incalzita numita ceai, la pranz doar zeama unor legume fierte si seara "tot un fel de apa calda". Subnutriti, prizonierii au ajuns in curand adevarate schelete. De frig si de foame zilnic mureau intre 20 si 40 de insi. La 2-3 saptamani erau dusi la baie, stand in frig si vant peste o ora asteptand sa le vina randul.
La 9 ianuarie 1917 prizonierii au fost dusi la munca pe frontul francez. Echipa lui Stan a fost urcata pe munte si asezata intr-o baraca de scanduri putrede lipsita de incalzire. in prima noapte au degerat 20 din cei 130 de oameni. Initial prizonierii au fost utilizati la lucrari de cale ferata si la construirea de transee sapate in piatra. Lucrul greu si hrana proasta au facut ca in trei luni echipa sa fie de patru ori completata, iar din 130 au mai ramas in viata doar 7, adica 5%, din care doi au evadat. Ca sa-si potoleasca foamea prizonierii mancau seara, pe furis, coaja de brad. Ea le pricinuia moartea. La autopsia mai multor cadavre s-au gasit cojile nemistuite in stomac.
Neagu si Stan s-au hotarat sa fuga. Noaptea mergeau prin padure, iar ziua stateau ascunsi prin bradet. Prin greutati neinchipuite ei au ajuns in liniile franceze, unde, aflandu-se ca sunt romani, au fost imbratisati, tratati bine si tinuti in spital pana la intremare. La Paris au fost decorati, apoi au pornit spre Arhanghelsk imbarcati pe un vapor si prin Petrograd au sosit in tara.
"in acest chip jalnic s-au prapadit atatia din flacaii nostri..."
Ziarul "Temps" scria: "Dupa mai multe marturisiri primite de la bolnavi si greu raniti ce s-au intors din Germania in Franta, soarta prizonierilor romani din Germania e dintre cele mai nenorocite. Ei sunt torturati in chipul cel mai neomenos." Dintr-un convoi de 2 550 de prizonieri purtati timp de trei luni dintr-o localitate in alta, au supravietuit doar 45029, adica sub 18%!
Din statisticile germane detinute in timpul razboiului de autoritatile militare romane reiese ca pana in septembrie 1917 in Germania s-au aflat 53 000 de prizonieri romani, din care 19 526 (37% din total) au murit, iar 16 645 (31%) erau bolnavi in spitale. Concluzia Marelui Cartier General era categorica: "in tara care stie sa se laude cu starea ei sanitara, aceste exterminari in masa se datoresc numai foamei si tratamentului mizerabil...in acest chip jalnic s-au prapadit atatia din flacaii nostri, cati n-am pierdut in bataliile mari."
Despre salbaticia cu care se purtau germanii cu prizonierii a relatat si medicul francez dr. Fortune Cresson, fost captiv la inamic: "Germania a facut un sistem deosebit fata de prizonieri, spre a-i distruge in cat mai mare numar." Prizonierii erau infometati in toata acceptiunea cuvantului. Ei cautau in lazile de murdarie dupa cojile de cartofi cruzi si stricati. Culegeau tot ce gaseau si sentimentul de dezgust era atat de desfiintat in ei, incat nenorocitii dezgropau corpurile de animale moarte si cu aceasta carne otravita incercau sa-si potoleasca foamea. "Prizonierii sufera si moral; se simt lipsiti de orice aparare si pe de-a-ntregul lasati dusmanilor lor, iar inamicul il face intr-una sa inteleaga ca prizonierul nu este un om, ci un animal, de a carui viata esta nevoie atat, cat poate sa fie de folos Germaniei", conchidea Cresson.
Prizonierii din Bulgaria
De un tratament la fel de cainesc aveau parte prizonierii romani detinuti in Bulgaria. "Bulgarii tin recordul in dezlantuirea salbaticiei", alaturi de soldati, ofiterii superiori, pana si cei batrani chiar, fiind pusi sa munceasca la amenajarea drumurilor in insulte si chiar in batai.
in sudul tarii vecine, in apropierea Muntilor Rodopi se aflau doua lagare de prizonieri, iar cel de-al treilea in partea central estica, langa Muntii Balcani. Asupra tratamentului degradant suportat de ofiteri si soldati ai armatei romane face lumina o scrisoare strecurata cine stie cum prin cenzura militara a statului sud dunarean.
Documentul aflat sub forma dactilografiata in arhiva omului politic Alexandru Marghiloman prezinta un grad mare de obiectivitate, fiind emis de sublocotenentul Alexandru Filipescu, unul din numerosii detinuti. Destinatarul tulburatoarelor randuri nu este cunoscut cu exactitate, posibil o ruda apropiata, o persoana din anturajul lui A. Marghiloman, sau poate chiar el insusi. Stilul echilibrat si maniera de abordare realista fac sa transpara constiinta faptului ca prizonierii erau condamnati la o moarte lenta. Autorul insusi nu a supravietuit decat doua luni propriei marturii.
Datoria istoriei este de a nu-si condamna eroii la uitare, fapt pentru care redam mai jos relatarea in mod integral.
"Sliven (Bulgaria), 3/16 VII 1917
Este poate a douazecea scrisoare pe care ti-o trimet si a o suta pe care o scriu pentru Bucuresti de cand sunt prizonier si totusi ma indoiesc ca voi primi un raspuns, fiindca sunt sigur ca nu va patrunde in tara, cum n-au patruns nici cele de pana acum. Noua, prizonierilor romani din Bulgaria ni s-a suprimat dreptul de a comunica cu ai nostri. Nu oficial, ai dreptul de a comunica cu ai tai si sa expediezi cate 6 scrisori pe luna, nici una nu ajunge la destinatie. Si nici la noi nu patrunde din tara nici o veste, nici un rand. Iata de ce va trebui sa ma consider ca cel mai norocos dintre oameni, daca soldatului bulgar caruia ii incredintez scrisoarea ti-o va aduce, nu pentru a ma servi, ci pentru dorinta unui bacsis. Va ajunge astfel la D-tale un glas din mormantul in care sunt inchise 60 000 vieti de atata vreme, sau mai exact au fost inchise, caci mai bine de jumatate din prizonierii romani din Bulgaria s-au prapadit si multi altii vor pieri pana la sfarsitul acestei nebunii sangeroase. Putini sunt cei care pot sa reziste la o foame perpetua in intemperiile cele mai capricioase, terorizati zi cu zi. E destul sa-ti expun prin cateva cuvinte tratamentul la care suntem expusi noi ofiterii ca sa-ti dai seama cat de ticaloasa e viata celorlalti.
Cei 700 prizonieri romani ofiteri din Bulgaria suntem tinuti in trei lagare: 250 (toti de la Turtucia) in lagarul de la Kirdjali, 350 (majoritatea tot de la Turtucaia) in lagarul de la Hascovo, iar ceilalti 150 (prinsi toti intre Dunare si Bucuresti) in lagarul de la Sliven. Un lagar e o puscarie. Cel de la Sliven, unde sunt eu de la 25 martie, cuprinde in afara de 150 ofiteri si 50 plutonieri romani, iar alti 2000 soldati romani, sarbi si rusi care fac aci numai un stagiu de cateva zile (caci sunt trimisi de la o munca la alta) si vreo 4-5000 de ostateci sarbi: batrani, femei si copii. Tot acest furnicar omenesc e ingramadit in vreo 2-3-4 pogoane de teren, inconjurat de santinele la cativa pasi una de alta. Noi, ofiterii si plutonierii locuim 200 intr-o baraca. Dormim jos pe saltele de paie.
La Hascovo, unde am fost pana la 25 martie nu aveam nici aceste saltele si dormeam pe podeaua goala, fara foc si aveam pe noi numai hainele cu care fusesem prinsi. Drept hrana ni se da paine de malai 500 gr. Si un fel de boabe de grau fierte. Saptamani intregi am primit numai o jumatate paine fara alt adaos. in sapte luni nu am primit nici haine, nici rufe, nici ghete. Cei mai multi erau cu zdrente si incaltamintea obisnuita o formeaza tarligi si sandale de lemn. Ca solda avem 30 leva lunar, caci restul pana la 70 leva ni se retinea pentru hrana aratata mai sus. Baie nu am facut deloc in timpul captivitatii mele si neavand rufe ca sa ne schimbam am fost invadati de paduchi, cu care luptam zilnic dar fara succes definitiv. Aci, la Sliven cel putin avem apa. La Hascovo lipsea si asta, asa ca umblam saptamani intregi nespalati. Ziar nu avem voie sa citim. in contact cu alta lume decat a lagarului nu avem voie sa fim niciodata. Ofiteriii de la Turtucaia au fost dusi in Muntii Rodopi, pusi sa sfarame pietre si sa care bolovani pentru sosele, apoi batuti oficial cu ciomagul, pe pietele publice. Soldatii sunt redusi la un regim de distrugere sistematica istoviti de munca la transee, mine si sosele, nehraniti cu saptamanile, lasati sa degere iarna, sunt dusi in lagare pentru a se intrema.
Degeratii de asta iarna, flamanzi, murdari si goi, se intind la soare si mor. E un popa sarb care ii prohodeste. Uneori prohodeste cate un convoi de morti si vii la un loc, pentru ca stie ca si celor vii le va veni in curand timpul sa moara.
ti-am scris mai intai aceste randuri pentru a-ti face o icoana a traiului prizonierilor romani din Bulgaria. Iarta-ma daca scrisoarea mea e incorecta: e scrisa in fuga, la marginea unui sant, pe genunchi, caci nu mai avem voie sa avem scaune si mese; daca le vad le confisca.
S.S. Sub-Locotenent ALEX. FILIPESCU
Reg.45 Inf.
Sliven, Bulgaria
(Mort in lagarul Sliven in septembrie 1917)34
Articolul nu este indreptat impotriva nici unuia din popoarele sau etniile incriminate si nu trebuie sa starneasca resentimente la adresa acestora. Faptele au fost prezentate fara ura si partinire din ratiunea de a clarifica aspecte mai putin cunoscute si de a servi ca avertisment a ceea ce inseamna ororile oricarui razboi.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor : 135913
Data de inscriere : 15/12/2005

MesajSubiect: Re: Primul Razboi Mondial   05.06.11 15:31

Tratatul de la Trianon, 91 de ani: Bătălia pentru Transilvania
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/tratatul-trianon-91-ani-batalia-transilvania
Înainte ca Marele Forum al Pacii, care si-a deschis lucrarile în capitala Frantei, la 18 ianuarie 1919, sa recunoasca unirea Transilvaniei cu România, a existat o alta recunoastere internationala a justetei cauzei românesti, cel putin la fel de importanta ca si cea a guvernelor tarilor lumii. Este vorba de recunoasterea opiniei publice internationale.


Un fapt recunoscut
La începutul secolului al XX-lea, caracterul românesc al Transilvaniei încetase sa mai fie apanajul unui grup restrâns de cunoscatori, cum fusese în Evul Mediu, si devenise, treptat, un fapt comun, cunoscut si recunoscut de cercuri tot mai largi ale opiniei publice internationale. Contribuisera la aceasta românii ardeleni însisi, prin revolta lui Horea, Closca si Crisan, prin unirea unei parti a românilor ardeleni cu Biserica Catolica si activitatea "Scolii ardelene", prin revolutia de la 1848 si miscarea "memorandista" etc. Iar, la 1 Decembrie 1918, când, la Alba Iulia, peste 100.000 de români prezenti la Marea Adunare Nationala au votat unirea teritoriilor românesti din partea ungara a fostei monarhii habsburgice cu Tara, opinia publica internationala, în imensa ei majoritate, a salutat evenimentul ca un fapt de justitie si normalitate, a carui împlinire era doar o chestiune de timp.
Iar timpul, în sfârsit, venise!
Specialistii sunt chemati sa-si spuna cuvântul
Conferinta de Pace de la Paris, din anii 1919-1920, s-a impus în istoria relatiilor internationale, fara îndoiala, în primul rând prin importanta hotarârilor sale, care au schimbat nu numai harta Europei, dar si soarta unor natiuni, inclusiv a natiunii române. Ea se remarca însa si prin rolul important pe care l-au jucat expertii si oamenii de stiinta în impunerea unor decizii ale "Consiliului celor Patru Mari" (Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franta si Italia). Practic, nu a existat pâna atunci si nici dupa aceea o conferinta de pace în care rolul specialistilor si al oamenilor de stiinta sa fie atât de mare în determinarea hotarârilor luate de oamenii politici ai lumii.
Comisia americana vine cu o propunere realista
În SUA, înca din 1917, a fost creata o Comisie de investigare (Inquiry Commission), având drept coordonator pe colonelul House, un apropiat al presedintelui Woodrow Wilson. Din comisie mai faceau parte, printre altii, profesorul Clive Day, seful Departamentului de Stiinte Politice al Universitatii Yale, Charles Seymour, profesor de istorie la aceeasi universitate, Will S. Monroe, pofesor de istorie la Scoala Normala din Montclaire, Douglas Johnson, profesor de geografie la Columbia University etc. Comisia a redactat peste 20 de studii în care recunosteau dreptul poporului român la unitate national-statala. "Românii - se arata într-un referat întocmit de John F. Carter Jr. - traiesc astazi pe locurile unde au trait cu cincisprezece secole în urma stramosii lor daci si romani".
În ianuarie 1919, în recomandarea pe care Comisia o facea presedintelui Wilson, se sustinea ideea de a se acorda României întreaga Transilvanie, zonele locuite de români din Ungaria si doua treimi din Banat. Frontiera propusa era foarte apropiata de cea pe care, în final, Conferinta o va stabili între România si Ungaria.
Comisia britanica sustine Unirea pe principiul nationalitatilor
În Marea Britanie, echivalentul britanic al Inquiry Commission a fost Departamentul de Informare Politica (Political Intelligence Department - P.I.D.), din cadrul Foreign Office-ului, condus de Sir William George Tyrell, colaborator apropiat al ministrului Afacerilor Externe, Sir Edward Grey. Din P.I.D. faceau parte eminenti cunoscatori ai situatiei din Europa Centrala si de Sud-Est, precum Harold Nicolson si Allen Leeper, dar Departamentul se baza si pe prestigiosi colaboratori precum Robert Seton-Watson si altii. Acest grup, înca din 1916, când guvernul britanic nu luase înca în considerare dezmembrarea Imperiului habsburgic, cu o extraordinara capacitate de anticipare a evolutiilor politice din regiune, avansa ideea disparitiei Imperiului, a carui existenta era în contradictie cu aspiratiile de libertate si unitate nationala ale popoarelor pe care le subjuga. Într-o alta lucrare - Peace Handbooks -, George Walter Prethero, coordonatorul activitatii P.I.D., sustinea unirea Transilvaniei si Banatului cu România, pe baza principiului nationalitatilor.
Expertii francezi vin cu o solutie favorabila
Si guvernul francez a trecut, în ianuarie 1917, la formarea unui Comité d'Études, care sa faca propuneri pentru reglementarea problemelor postbelice din Europa Centrala. Doi membri ai Comitetului - André Tardieu si geograful Emmanuel de Martonne -, în proiectele privind frontiera de vest a României, au dat solutia cea mai favorabila României.
Datorita situatiei în care s-a aflat în anii 1916-1918, România nu a putut crea un colectiv de experti în vederea pregatirii documentatiei si lucrarilor necesare pentru apararea drepturilor tarii la Conferinta Pacii. Dar când s-a negociat "pacea" cu Puterile Centrale, semnata la 7 mai 1918, la Bucuresti, guvernul Marghiloman a reusit sa prezinte un excelent studiu în care se demonstra caracterul românesc al Dobrogei. Din pacate, factorul politic antiromânesc a primat însa atunci, si nu argumentele si dreptatea.

Profesionalismul specialistilor români

Delegatia româna la Conferinta de la Paris, condusa de primul ministru I.I.C. Bratianu, a avut însa în componenta sa valorosi experti în domenii variate: juridic (Eftimie Antonescu, Constantin Antoniade, Mircea Djuvara), economic si financiar (G. Caracostea, dr. Creanga, C. Crisan, N. Flondor, Eugen Neculce), geologie (Ludovic Mrazec), geografie si etnografie (Caius Brediceanu, Alexandru Lapedatu), militare (col. Toma Dumitrescu) etc. Notele, memorandumurile, aide-mémoire-urile etc. înaintate reprezentantilor marilor puteri reprezentate în Consiliul celor Patru, care au avut în mâinile lor puterea deciziei, se caracterizeaza prin înalt profesionalism, argumentatie moderna, sobra si, lucru demn de remarcat, prin respectul datorat popoarelor vecine.
Dar nu numai învingatorii - "mari" sau "mici" - au apelat la oamenii de stiinta în vederea pregatirii participarii lor la Conferinta de Pace, ci si tarile aflate în rândul celor învinsi. Pentru ca - într-un anumit sens - Conferinta de la Paris era "un altfel de razboi", pe care cei învinsi pe câmpul de lupta au sperat si au cautat sa nu-l piarda si la masa verde.
Documentarul fara pereche al Ungariei
Ungaria este un exemplu. Când, în ianuarie 1920, delegatia maghiara, condusa de contele A. Apponyi, soseste la Paris, la invitatia Conferintei de Pace, ea este însotita de 38 de experti alesi dintre personalitatile stiintifice cele mai stralucite ale inteligentei ungare, multi dintre ei specialisti în problemele românesti si, în mod special, în problemele Transilvaniei. Delegatia aducea cu sine un material documentar si de propaganda imens, despre care Nicolae Titulescu, semnatar, împreuna cu Ioan Cantacuzino, al Tratatului de la Trianon, declara câtiva ani mai târziu: "Afirm ca Ungaria s-a prezentat la Conferinta pacii cu un material documentar fara pereche si de asa natura, încât cercetarea lui nu poate provoca decât admiratia pentru patriotismul celor ce l-au adunat. Afirm, fara teama de a putea fi dezmintit, ca nu este un singur argument, ca nu este un singur considerent întrebuintat de propaganda actuala care sa nu fie cuprins în materialul prezentat Conferintei pacii".
Si delegatia ungara se mândrea, pe buna dreptate, cu materialul prezentat în fata Conferintei de la Paris: "Aceasta lucrare este un tezaur unic al stiintei ungare. Niciodata n-a aparut o lucrare similara. Ar fi imposibil sa se faca una la fel în viitor. Este o lucrare standard, izvor constant pentru istoricii viitorului".
Într-adevar, si astazi unii istorici, nostalgici ai Coroanei Sfântului Stefan, întrebuinteaza acelasi "tezaur" de argumente în pledoarii revizioniste. Dar faptul ca acest "tezaur" nu se mai "îmbogateste" dovedeste o epuizare, care anunta un apropiat sfârsit.
Dupa ce la 31 ianuarie 1919, Ion I.C. Bratianu a expus în fata Consiliului Suprem punctul de vedere românesc, în problema Banatului, iar la 1 februarie a prezentat revendicarile teritoriale complete ale statului român, la 3 februarie, Consiliul Suprem a format Comisia pentru Studiul Chestiunilor Teritoriale ce interesau România. Este vorba de opt excelenti experti, câte doi din partea fiecarei mari puteri: Clive Day si Charles Seymour (SUA), Sir Eyre Crowe si Allen W.A. Leeper (Anglia), André Tardieu si Jules Laroche (Franta) si Giacomo de Martino si contele Vannutelli-Rey (Italia).

Se traseaza frontiera de vest a României
La începutul lunii aprilie, raportul Comisiei era gata. Au fost luate în considerare în trasarea frontierei de vest a României fata de Ungaria si Serbia elemente de ordin etnic, istoric, economic, cultural si de ordin strategic-militar. Si chiar daca au fost exprimate puncte de vedere usor diferite, ele s-au apropiat destul de repede. În linii generale, frontiera trasata avea în vedere revendicarile românesti, dar era la Rasarit de linia acceptata prin Tratatul din august 1916. La 12 mai 1919, Consiliul celor Patru a aprobat traseul frontierei între România si Ungaria, care a ramas neschimbat si dupa ce, la începutul anului 1920, delegatia ungara a luat cunostinta de el si si-a exprimat punctul de vedere.
Fixarea liniei de frontiera nu a însemnat însa si sfârsitul greutatilor pe care România le avea de înfruntat pentru a vedea realizata si în fapt unirea Transilvaniei si a tuturor teritoriilor locuite de români din fosta dubla monarhie cu Tara.
Confruntari pe zona neutra
În aprilie 1919, când trupele române se aflau pe o linie la vest de Muntii Apuseni, ele au trebuit sa duca o actiune ofensiva împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor, instaurata la 21 martie 1919, pentru împingerea trupelor ungare dincolo de zona neutra stabilita de Consiliul Suprem la 26 februarie 1919. Scopul crearii acestei zone era acela de a împiedica producerea unor ciocniri între trupele române si cele ungare. La încheierea operatiunii, trupele române s-au oprit pe linia Tisei, unde au asteptat în zadar realizarea dezarmarii armatei ungare, în conformitate cu prevederile armistitiului din 13 noiembrie 1918 de la Belgrad, pentru a fi ferite de un atac din partea acesteia. Prevedere care s-a dovedit a fi absolut necesara: întrucât dezarmarea nu s-a produs, la 20 iulie a avut loc un atac ungar. Reactia armatei române a fost prompta: contraofensiva victorioasa a dus armata româna la trecerea Tisei, urmata de prabusirea guvernului bolsevic de la Budapesta si ocuparea capitalei ungare.
Românii n-au dorit aceste noi confruntari si jertfe. "Nu platisem, se vede, destul acest scump Ardeal pentru dreapta stapânire a caruia sute de mii dintre ai nostri au închis ochii luptând în oroarea spitalelor" - scria atunci Nicolae Iorga. Si marele istoric continua: "Mai trebuia, în momentul când oastea, ca si poporul, puteau crede ca dajdea de sânge s-a împlinit cu vârf si îndesat, aceste cumplite lupte din câmpia Tisei, cu trei pâna la sase sute de raniti în fiecare zi si cu colonei cazând în fruntea regimentelor pe care eroic le duc la asaltul liniilor dusmane".
O bucurie demna
Când, la 4 iunie 1920, la Trianon a fost semnat Tratatul de pace cu Ungaria, la Bucuresti nu au fost manifestatii exuberante de satisfactie. Bucuria a fost prezenta, o bucurie "linistita", profunda, calma. Era reactia faptului ca se cunosteau de mai înainte prevederile acesteia si recunoasterea Unirii Transilvaniei cu România? Desigur. Dar nu numai aceasta. Reactia calma, demna avea explicatii multiple, complexe. Românii considerau recunoasterea Unirii un fapt de normalitate care trebuia sa se întâmple, mai devreme sau mai târziu, pentru ca ideea de unitate româneasca era sapata adânc în constiinta lor de o istorie lunga de secole. Pe buna dreptate, Nicolae Titulescu declara: "Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor, si îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfintire a unei ordini de drept mult mai redusa decât aceea pe care veacuri de convietuire si suferinte comune au sapat-o în constiinta istorica a neamului nostru. De aceea, în chip firesc, în opinia noastra publica, Tratatul de la Trianon evoca mai curând ideea unei completari decât ideea unei amputari".
... fara a ofensa suferinta
Si mai era ceva, care poate surprinde în atmosfera de ura acumulata în anii razboiului, prelungita si în anii postbelici: respectarea durerii celor învinsi.Acestui sentiment îi dadea glas Nicolae Iorga: "Ca unii care avem în inimile noastre cultul omeniei, întelegem si prin experienta proprie, care e lunga de atâtea veacuri, durerile morale cele mari ale altora, pe care-i atinge suprema nenorocire a înfrângerii. (...) Din suflet compatimim pe unguri, ale caror calitati de rasa suntem în stare a le pretui, pentru cumplita nenorocire la care i-au adus defecte tot atât de însemnate si neputinta de a se conduce în momente de criza. Si, oricât ar fi fost de firesc ca la Bucuresti sa se faca demonstratie pentru triumful final al unei ostiri asa de încercate, care e cea mai mare iubire si mândrie a noastra, n-a stat în intentia noastra sa ofensam suferinta. (...). Si am dori ca prin aceasta sa fim si provocatorii acelui reviriment în spirite, care ar reda operei comune a civilizatiei moderne pe un popor maghiar rationabil, fara nimic din acel imperialism coplesitor pentru altii, care exclude pâna acum pe unguri de la orice colaboratie folositoare".
Întelegerea româneasca pentru durerile altora ar trebui sa implice, obligatoriu, si respectul altora pentru drepturile românesti.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor : 135913
Data de inscriere : 15/12/2005

MesajSubiect: Spionajul românesc în Primul Război Mondial   21.06.11 8:52

Spionajul românesc în Primul Război MondialPrima mare conflagratie mondiala a fost, in faza sa initiala, un razboi caracterizat de cinci conflicte geopolitice: intre Anglia si Germania pentru suprematia maritima, intre Franta si Germania pentru hegemonie in Europa Centrala-Occidentala, intre Italia si Austria pentru Adriatica si Balcanii de Nord, intre Austria si Rusia pentru Peninsula Balcanica, intre Rusia si Turcia pentru stramtorile de acces in Marea Mediterana.

Se deschidea astfel in istoria contemporana nu numai un sir de razboaie ceea ce i-a facut pe unii istorici sa denumeasca secolul XX nu ca un secol al violentelor, al razboaielor si al masacrelor, ci si o adevarata "epoca de aur" a spionajului si contraspionajului ce avea sa demonstreze ca superioritatea militara pe campul de lupta nu era suficienta pentru obtinerea deciziei finale. Mai era nevoie si de o superioritate pe frontul secret, in actiunile de spionaj, contraspionaj, diversiune, influenta, propaganda, contrapropaganda etc., adica in acele domenii in care sunt angrenate de regula serviciile si organizatiile secrete de informatii.


Tratate care se anulau reciproc
La 14 august 1916 s-a incheiat tratatul secret de alianta (sub forma unei conventii politice si militare) intre Romania, Rusia, Franta, Anglia si Italia, prin care Antanta garanta integritatea Romaniei pe toata intinderea teritoriilor sale de atunci. Romania se obliga, in schimb, sa declare razboi Austro-Ungariei si sa inceteze orice legaturi cu dusmanii Antantei. Aceasta coalitie politico-militara recunostea Romaniei dreptul de unire a teritoriilor locuite de romanii din Austro-Ungaria. Aliatii se obligau sa nu incheie pace decat in unire si in acelasi timp, iar prin tratatul de pace teritoriile respective sa fie recunoscute Romaniei. De asemenea, Romaniei i se garantau aceleasi drepturi ca si Puterilor Antantei la preliminariile si tratativele de pace. Antanta se obliga sa pastreze secretul Tratatului pana la inchiderea pacii generale.
Dar, la 11 august 1916, deci cu trei zile inainte de semnarea Tratatului cu Antanta, se incheiase un acord ruso-francez, prin care Franta si Rusia se angajau in secret ca, in spatele Romaniei, sa se inteleaga asupra deciziilor pe care le vor lua la conferinta pacii (neadmiterea statului roman la viitoarele negocieri de pace cu titlu egal al principalelor puteri ale Antantei, intinderea teritoriala ce va fi atribuita Romaniei si alte masuri) care de fapt anulau esenta angajamentelor si a spiritului tratatului ce s-a semnat la 14 august 1916.

Diplomatia secreta a facut ca Romania sa incheie tratate care in esenta se anulau reciproc, iar conditiile angajarii in operatiunile militare, suveranitatea si integritatea national-statala sa fie puse intr-un grav pericol, deoarece a lipsit acea institutie cu rol de prevenire, adica serviciul secret, care sa fie cu un pas inaintea diplomatiei. Acest lucru a reprezentat un mare pericol, pentru integritatea si suveranitatea Romaniei, datorat lipsei unor informatii cu valoare strategica pentru factorii de decizie politica si militara. In esenta, a fost marea deficienta cu care s-au confruntat, intr-un fel sau altul, mai toate serviciile de informatii militare inainte de inceperea primului razboi mondial.
In timpul primei conflagratii a secolului XX din structurile informative ale statului roman faceau parte structurile informative din Ministerul de Interne - Siguranta Generala a Statului, Serviciul de Informatii si Siguranta al Deltei, Structura Informativa a Ministerului Apararii Nationale Serviciul de Informatii al Armatei, dar si alte structuri informative: Sectia Militara Secreta din Transilvania, Serviciul Supravegherii Stirilor6 si Biroul de cercetari informative de pe langa Ministerul Justitiei. De asemenea, au existat structuri de cooperare aparute din necesitatile desfasurarii razboiului, cum au fost Serviciul de Informatii si Contrainformatii romano-rus si o structura care colabora cu expertii francezi din cadrul Misiunii speciale condus de Henri Berthelot.
Structuri informative ale Ministerului de Interne
Primele structuri cu atributii informative si contrainformative civile din tara noastra au fost create in structura Ministerului de Interne, astfel: prin Legea pentru organizarea Serviciului Administratiei Centrale a Ministerului de Interne, la 19 aprilie 1892 s-a infiintat Biroul Sigurantei Generale, care avea atributii in domeniul culegerii de informatii, iar din 1907 a fost creata Directia Administratiei Generale a Personalului, Politiei si Statisticii, o structura de informatii cu ramificatii in tara in centrele mai importante, condusa de Iancu Panaitescu - director in Directia Generala a Politiei si Sigurantei, ulterior desfiintata si asimilata de Siguranta Generala a Statului. O noua reorganizare a structurilor informative de siguranta s-a produs in baza Legii pentru organizarea Ministerului de Interne din 20 iunie 1913, conform careia in cadrul Serviciilor Centrale functiona Directia Politiei si Sigurantei Generale.
In timpul primei conflagratii mondiale (1914-1919), in urma acestor reorganizari in Ministerul de Interne, s-au constituit ca structuri informative Politia si Siguranta Generala (director Ion Panaitescu), Siguranta Generala a Statului (primul director Romulus P. Voinescu), Serviciul de Informatii si Siguranta al Deltei/ Serviciul de Siguranta al Dobrogei (Mihail Moruzov).

Siguranta Generala a Statului
Siguranta Generala a Statului era condusa de comisarul Iancu Panaitescu si integrata Directiunii Politiei si Sigurantei Generale.
Aceasta structura informativa a fost principala structura secreta pentru culegerea si valorificarea informatiilor cu relevanta pentru asigurarea sigurantei statului si a avut in compunere doua compartimente: Serviciul Secretariatului (organ central care aduna si sintetiza fluxul informational) si Brigazile speciale de siguranta (numite si Servicii speciale de siguranta), ca organisme teritoriale cu atributii informative si de contraspionaj.
Pentru indeplinirea misiunilor incredintate, structurile informative din siguranta cooperau cu formatiunile de politie din orase, gari, porturi si punctele de frontiera, precum si cu cele ale Jandarmeriei.
Serviciile de siguranta au initiat actiuni ofensive care au vizat interceptarea documentelor secrete ale serviciilor de spionaj straine. Eugen Cristescu - director al Serviciului Special de Siguranta (pana in 1929)14 si apoi Director General al Serviciului Special de Informatii mentiona in lucrarea sa memorialistica faptul ca "Siguranta Generala a devalizat o serie de curieri diplomatici ai statelor din Europa Centrala, ceea ce a adus un important material informativ, politic si militar" si s-a reusit astfel dejucarea unor actiuni politico-diplomatice ale Austro-Ungariei impotriva Romaniei.
Trebuie mentionat ca dupa retragerea in Moldova, Directia Politiei si Sigurantei Generale a trecut la infiintarea unor brigazi speciale in orasele Roman, Barlad, Tecuci, Piatra-Neamt, Vaslui, iar in birourile de siguranta centrale din Iasi lucrau 73 de agenti care se ocupau cu munca informativa. Aceasta activitate era dificila intrucat se banuia, ulterior s-a confirmat, ca numarul suspectilor ajunsese deja foarte mare.
Serviciul de Informatii si Siguranta al Deltei/ Serviciul de Siguranta al Dobrogei
O alta structura informativa si contrainformativa creata in 1917 si de care se leaga strans activitatea lui Mihail Moruzov a fost Serviciul de Siguranta al Deltei. Informatiile privind modul in care a fost infiintata respectiva structura le aflam dintr-un raport inaintat de Moruzov la 18 iunie 1917 directorului Sigurantei - I . Panaitescu.
In respectivul raport Moruzov scria: "Ca rezultat al delegatiunei ce mi-ati dat pentru organizarea si conducerea Serviciului [ de] contraspionaj din Delta Dunarii am onoarea a va raporta urmatoarele: in ziua de 14 martie a.c., impreuna cu personalul ce mi s-a incredintat, am plecat spre Delta".
Denumirea serviciului apare intr-un document din 25 septembrie 1917 drept "Echipa de Siguranta din Delta Dunarii", iar la 31 ianuarie 1918, apare in documente sub denumirea "Brigada de Siguranta din Delta Dunarii". Dupa armistitiul cu Puterile Centrale se pare ca s-a transformat in Serviciul de Siguranta al Dobrogei, fiind singura autoritate romaneasca de acest gen autorizata sa functioneze in zona.
In realitate, Serviciul de Informatii si Siguranta al Deltei era o "structura informativa secreta" care lucra tot sub ordinele Marelui Cartier General al Armatei romane, dar deosebirea consta in faptul ca era mai bine acoperita, deci cu posibilitati de risc mai mici, comparativ cu retelele de rezistenta care in marea lor majoritate se organizau spontan, din dorinta sincera de a contribui la sprijinirea cauzei nationale. De altfel Mihail Moruzov refuzase practic sa-si asume raspunderea reorganizarii si conducerii Serviciului de informatii al armatei pe motiv ca "un asemenea aparat nu se poate improviza", dar in schimb a acceptat "sa injghebeze" un aparat tehnic pe frontul dobrogean si tarmul Marii Negre, cu sediul la Ismail-Sulina.
Din punctul de vedere al efectivului acesta era putin numeros, cativa agenti experimentati _ pe care Moruzov nu i-a destainuit niciodata, dar care aveau de partea lor pescari lipoveni din Delta si alti locuitori ce cunosteau retelele de traficanti sau aveau posibilitati mai simple de infiltrare. Principala misiune a acestei structuri informative secrete era de a penetra in retelele inamicilor in scop de contracarare a actiunilor de spionaj desfasurate impotriva armatei romane. A actionat in zona Deltei Dunarii intrucat aceasta constituia un punct strategic important folosit pentru traficul de informatii si trecerea clandestina a agentilor secreti dintr-o parte in alta a frontului.
Dintr-un raport intocmit in 1934 de Moruzov, intitulat Expunere asupra serviciilor de informatii ale Armatei, aflam si cifre de bilant al activitatii contra-informative a Serviciului de informatii, care "a reusit capturarea a 156 de spioni dintr-un total de 178 cati fusesera trimisi in liniile de aparare ale armatei romane de Serviciul de informatii al armatei germane".
Acelasi document mai mentioneaza ca "inamicul" n-a reusit sa distruga niciun depozit de munitii, de aprovizionare, nici case, cum s-au petrecut lucrurile in zona celorlalte fronturi, tocmai datorita vigilentei agentilor lui Moruzov.
Despre modalitatile concrete in care s-au petrecut faptele, raportul intocmit de Mihail Moruzov aduce amanunte interesante, impreuna cu cativa agenti experimentati, profitand si de imprejurarile confuze din randurile armatei ruse, s-a reusit infiltrarea in compunerea delegatiei Armatei Rosii.
Dupa cum atesta documentul din 1934, "acest Serviciu a adus un aport insemnat actiunii armatei noastre prin aceea ca s-au putut salva ofiteri, trupe si/demnitari, cazuti in mainile bolsevicilor", si ca "s-au putut dejuca toate actiunile armatei bolsevice si acapara toate depozitele rusesti".
Serviciul Special de Siguranta va fi desfiintat in urma "afacerii rublelor false", din cauza neintelegerilor personale cu seful Sigurantei, Romulus Voinescu, Moruzov fiind acuzat de "pactizare cu inamicul, favorizarea contrabandei, sustragerea de documente..." desi instanta de judecata il va declara nevinovat.
Dovada ca dupa infiintarea Serviciului Secret de Informatii24 - dupa terminarea razboiului - Moruzov va deveni directorul acestui serviciu timp de douazeci de ani.
Serviciile de informatii ale armatei
Organizarea unui serviciu secret de informatii militar in Romania, inainte de primul razboi mondial a intampinat numeroase obstacole. Dupa cum atesta studiile si rapoartele intocmite inca din anul 1911 de catre ofiteri de la Marele Stat Major al armatei romane, cauzele principale care impiedicau organizarea serviciului de informatii erau "lipsa fondurilor banesti" si "inexistenta unei legi a contraspionajului in timp de pace". In intervalul 1911-1913 s-au depus eforturi pentru a remedia aceste neajunsuri. Incepand cu 31 ianuarie 1913, a intrat in vigoare Legea contraspionajului in timp de pace si au fost intocmite proiecte de organizare a unui nou serviciu de informatii, dar fara un rezultat practic, asa cum atesta documentele de arhiva, fondurile alocate fiind destinate altor intrebuintari.
Structura informativa a Ministerului Apararii Nationale este atestata atat in lucrarile memorialistice cat si in documentele de arhiva. Astfel, Mihail Moruzov, directorul Serviciului Secret de Informatii, mentiona ca "pana la razboiul balcanic din 1913, armata noastra n-a dispus de un serviciu de informatii propriu-zis". Abia in acel an, cand armata romana a intrat in Bulgaria, s-a izbit de lipsa unui asemenea serviciu "si atunci s-au luat primele masuri pentru organizarea acestuia".
Serviciul de informatii al armatei romane la inceputul primului razboi mondial
La randul lui, Eugen Cristescu28 - director al Sigurantei si ulterior al Serviciului Special de Informatii ne ofera urmatoarele detalii in legatura cu serviciul de informatii al armatei romane la inceputul primului razboi mondial: "Marele Stat Major, prin Sectia a II-a, activa si el un domeniu informativ. Pe langa statele majore ale marilor unitati militare functiona cate un birou II, care facea contrainformatii in armata si contraspionaj pe teritoriu. Prin ofiteri special pregatiti si agenti de frontiera se infiltrau in tarile vecine elemente informative pentru adunarea materialului ce-i era necesar, in special in Ardeal, unde acestia aveau legatura cu patriotii romani din acea provincie".
Pentru serviciile de informatii romanesti, mai ales pentru cele cu caracter militar, s-au inregistrat in perioada 1914-1916 mari carente si in ceea ce priveste masurile de protectie contrainformativa. Bogata literatura istoriografica dedicata participarii armatei romane la primul razboi mondial a acordat spatii largi evidentierii starii de spirit profund patriotice a majoritatii romanilor. Numai ca, dupa cum au evoluat evenimentele, istoria a demonstrat ca patriotismul nu a fost suficient pentru a ne asigura decizia intr-o campanie ce-si propunea ca obiectiv strategic realizarea unitatii national-statale. Dimpotriva, indraznim sa afirmam ca, in momentul acela, avantul patriotic a fost anulat, in cea mai mare parte, de vulnerabilitatile in plan contrainformativ, atat al armatei, cat si, in general ale societatii romanesti. Afirmatia face referire la scurgerea secretelor de stat si militare sau de a caror divulgare s-au facut vinovati chiar unii dintre cei care, prin insasi natura profesiei, erau obligati sa vegheze cu sfintenie la apararea si protejarea lor.
Structurile informative implicate in culegerea de date si informatii subordonate Ministerului Apararii Nationale au fost organizate dupa modelul francez al Sectiei Statistice, astfel este creata in cadrul Marelui Stat Major Sectiunea II, in preajma primului razboi mondial fiind organizata in doua diviziuni:
Divizia I - studierea, analizarea si sintetizarea datelor referitoare la armatele puterilor europene si statelor balcanice;
Divizia a II-a _ cu sarcini specifice contraspionajului militar si coordonand Serviciul interior - contraspionaj, Serviciul exterior - cu rezidenti interni si externi; Serviciul mobil - cu agenti de control si de legatura.
In timpul primului razboi mondial structurile informative se diversifica si functioneaza in subordinea Marelui Stat Major - Sectia a II-a cu Biroul 5 Informatii si a Marelui Cartier General - Biroul 2 Informatii.
Eforturile ofiterilor romani din cadrul M.St.M. de a reorganiza Serviciul de Informatii al Armatei, sub forma unui Birou 5 din Sectia a II-a M.St.M. au fost pe deplin justificate in conditiile in care coruptia, neglijentele stupide, traficul de influenta din "inalta societate", usurinta condamnabila cu care au fost tratate problemele importante pentru interesul national si, nu in ultimul rand, "palavrageala" au produs adevarate ravagii in societatea romaneasca.
Documentele de arhiva confirma afirmatiile lui Eugen Cristescu despre Biroul 5 din Sectia a II-a a Marelui Stat Major, care este atestat documentar prin "Proiectul de Organizare".
Documentul intitulat "Proiectul de organizare" a fost intocmit probabil in primavara anului 1916, dar a fost pus in aplicare abia dupa intrarea Romaniei in razboi. Numai ca, asa cum avea sa spuna Mihai Moruzov mai tarziu, "un astfel de serviciu nu se poate improviza".32 Acest lucru explica si faptului ca Biroul 5 n-a putut avea eficienta in campania din toamna anului 1916.
In conformitate cu "Proiectul...", Biroul 5 trebuia condus de catre un ofiter superior, cu grad de locotenent-colonel, si de un ajutor, cu grad de maior, fiind format din doua diviziuni:
Diviziunea I (Studiul armatelor straine) era compusa din 4 subdiviziuni: A (Austro-Ungaria), R (Rusia), G.F. (Germania, Franta, Italia si Elvetia), B (Peninsula Balcanica, Bulgaria, Serbia, Grecia, Turcia si Albania).
Diviziunea a II-a (Serviciul Informatiilor) era condusa de subseful Biroului 5 si se compunea din trei subdiviziuni:
- Subdiviziunea I (Serviciul interior sau contra-spionajul), condusa de catre un civil, avand principala misiune de "a impiedica organizatiile de spionaj straine sa actioneze pe teritoriul romanesc", " la nevoie sa le intoxice cu stiri false";
- Subdiviziunea a II-a (Serviciul exterior), formata din agenti permanenti si ficsi, cu resedinta in orasele Odessa, Chisinau, Ungheni-Rusi, Sofia, Sumla, Timisoara, Sibiu, Cernauti, Belgrad, Brasov si Rusciuk (Agentii erau recrutati dintre romani pe baza sentimentelor de nationalitate si puteau sa-si creeze la randul lor, agenti, ceea ce insemna ca jucau rolul de rezidenti, iar informatiile trebuiau comunicate direct la centru);
- Subdiviziunea a III-a (Serviciul mobil), care avea in componenta agenti mobili sau de legatura si curieri de control. Agentii mobili faceau legatura cu cei ficsi, aducand informatii sau transmitand ordine. Acestia trebuiau sa cunoasca foarte bine limba si obiceiurile locuitorilor din tara in care erau trimisi in misiune. Curierii de control erau ofiteri din statul major, care se deplasau pentru a lua corespondenta de la atasatii militari si pentru a le transmite instructiuni. In timpul misiunii era necesar sa culeaga informatii prin observarea directa, in urma carora intocmeau un raport (memoriu). Astfel de misiuni erau incredintate o data pe luna.
Incercari de adaptare a structurilor informative la situatii de razboi
Intrarea Romaniei in razboi alaturi de puterile Antantei, incepand cu data de 14/27 august 1916, marcheaza in acelasi timp inceputul unei noi etape in activitatea structurilor informative romanesti cu caracter militar.
Trecerea tarii de la starea de pace la starea de razboi implica si adaptarea structural-organizatorica a serviciilor de informatii militare la noua situatie.
In conformitate cu inaltul Decret cu nr. 2784 din 27 august 1916, privind reorganizarea Marelui Stat Major (in partea operativa - Marele Cartier General - si partea sedentara - Marele Stat Major), s-a produs si o reorganizare a Serviciului de informatii militare.
La Marele Cartier General a functionat Biroul 2 Informatii, ca structura specializata in culegerea de informatii pentru Sectia operatii, iar la Marele Stat Major (partea sedentara) a fost organizat Biroul 5 Informatii, insarcinat cu supravegherea stirilor, adica cu masuri contrainformative.
Eugen Cristescu mentiona in Memoriile sale ca dupa inceperea razboiului, in constituirea Marelui Cartier General a intrat o puternica Brigada Speciala de Siguranta pentru actiune informativa si apararea spatelui comandamentelor militare.
Dupa retragerea in Moldova a armatei romane, a unei parti din populatie, a Parlamentului si a majoritatii clasei politice, inclusiv a Casei Regale, in paralel cu masurile de reorganizare a armatei, s-au intreprins si actiuni de consolidare in scopul eficientizarii randamentului in domeniul informatiilor si contrainformatiilor. Documentul prin care s-a purces la o astfel de actiune purta titlul de Instructiuni asupra organizarii si schitau "doctrina activitatii de informatii militare, precizau rolul si locul misiunilor informative, stabileau organizarea Biroului de informatii de la Marele Cartier General. Alte precizari ale instructiunilor se refereau la: modul de desfasurare a activitatii informative si a manipularii informatiilor; atributiile personalului indrituit cu misiuni informative; stabilirea cu mai multa exactitate a misiunilor aviatiei de recunoastere si a modului de executare a cercetarii aeriene; coordonarea activitatii agentilor secreti".

Astfel, la 12 iunie 1918, prin Ordinul de zi nr. 191, semnat de generalul Constantin Cristescu seful Marelui Stat Major, se reorganiza Sectia a IV-a informatii, care adapta activitatea in domeniu pentru situatia de pace, iar la 18 aprilie 1918 prin inaltul Decret regal cu nr. 1979, prin modificarile si completarile Legii de organizare a Ministerului de Razboi, s-a procedat la o noua reorganizare a Serviciilor de informatii, cu o structura mai completa prin crearea Sectiei a V-a informatii si contrainformatii , pusa sub comanda colonelului Constantin Balcescu, inclusa in Diviziunea a II-a a Marelui Stat Major si organizata pe doua birouri:
- Biroul l informatii care dispunea de 4 sub-birouri: Studiul armatelor din Balcani; Studiul armatelor din Vest; Studiul armatelor din Est plus Germania si Austria; Redactarea si tiparirea buletinelor de informatii periodice, brosuri cu studii facute asupra armatelor straine si pregatire lunara privind cursurile de informatii;
- Biroul 2 contrainformatii era structurat doar pe doua sub-birouri: Culegerea si adunarea prin agenti a informatiilor secrete din tarile straine si Serviciul columbofil; Serviciul de contrainformatii, contraspionaj, propaganda si cenzura.
Ulterior la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, intervenind a doua mobilizare a armatei romane s-a trecut la organizarea pentru campanie, ocazie cu care s-a creat:
Sectia a II-a (cu un birou de informatii si altul de contrainformatii) pentru "Armata de operatiuni" - subordonat Marelui Cartier General,
Sectia a IV-a informatii - ( "Partea sedentara"), subordonata Marelui Stat Major.
Alte structuri informative
Biroul Mixt
O alta structura informativa care a activat in perioada neutralitatii, atestat documentar doar de un raport intocmit de Mihail Moruzov, era formata din ofiteri ai Marelui Stat Major al armatei romane si agenti ai Sigurantei Generale, redus ca numar, mijloace logistice si sustinere materiala. O astfel de structura poate fi interpretata si ca o forma de cooperare intre Ministerul Apararii Nationale si Ministerul de Interne, in materie de informatii ce priveau strict domeniul sistemului apararii si sigurantei nationale.
Facand referire intr-un raport la aceasta structura, Mihail Moruzov afirma ca rezultatul colaborarii in cadrul Biroului Mixt "a fost nul".
Sectia militara secreta din Transilvania
Alte atestari documentare evidentiaza ca in primele zile ale izbucnirii razboiului, actiunile cu caracter informativ, organizate in Transilvania de structurile specializate romanesti, au folosit agentura secreta. Agentii fusesera recrutati din randul numerosilor romani transilvaneni care isi manifestasera sentimentele nationale. Ei au pus la dispozitia structurilor informative romanesti, infruntand mari riscuri, toata priceperea pentru culegerea de date si informatii necesare planului de campanie in ipoteza intrarii Romaniei in razboi contra Austro-Ungariei.
Cu ajutorul unor astfel de colaboratori patrioti s-au creat cateva centre informative in Transilvania, Banat si Bucovina. Misiunea acestora era de a supraveghea pregatirile militare ale Puterilor Centrale in cele mai mici detalii si a teatrului de operatiuni in care urmau sa actioneze unitatile militare romanesti. Astfel de centre informative au functionat la Brasov, Sibiu, Cluj, Timisoara, Suceava si in alte orase din Transilvania si Bucovina.
In luna noiembrie 1918 a inceput constituirea Garzilor Nationale organe de ordine si informatii ale miscarii nationale a romanilor, care au avut atributii in ce priveste realizarea unitatii nationale si atributii informative si contrainformative. Alaturi de Garzile Nationale, documentele atesta existenta unei structuri informative, numita Sectia Militara Secreta (SMS) care si-a desfasurat activitatea in Transilvania in perioada noiembrie 1918 - noiembrie 1919, infiintat de Comitetul Roman Central din Transilvania pentru a contracara activitatea dusmanoasa a elementelor diversionist-teroriste ungare.
Acest serviciu de informatii unic in felul lui si foarte apropiat de cerintele moderne ale timpului, avea 31 de membri interni si 46 externi, fiind organizat pe patru sectii: o sectie de spionaj si informatii politice (condusa de medicul Carol I. Sotel), o sectie militara (condusa de Emilian Savu), o sectie de propaganda (al carei sef era inginerul Gheorghe Chelemen) si o sectie muncitoreasca (condusa de preotul militar dr. Iuliu Florian).
Realizari concrete ale Serviciului Militar Secret au fost descrise de Aurel Gociman, intr-o lucrare intitulata Romania si revizionismul maghiar, aparuta in 1934, in care a publicat si 13 documente (rapoarte). Prin continutul lor, rapoartele atestau ca "membrii acestei organizatii (SMS-n.n.) au dat dovada de un curaj si o disciplina extraordinara, si de numele lor sunt legate multe acte de eroism romanesc, inainte si dupa intrarea armatei romane (in Ardeal - n.n.) dintre care mentionam faptul ca au:
- demontat 16 tunuri unguresti din Cetatuia Clujului cu care secuii vroiau sa iasa in intampinarea armatelor romane;
- demontat 6 tunuri la Dej;
- cutreierat transeele secuiesti facand rapoarte si spionaj;
- adus documente secrete din Budapesta;
- reusit sa puna mana pe arhivele profesorului Apathi;
- scapat pe multi romani condamnati la moarte in Ungaria;
- furnizat acte de mare pret pentru interesele romanesti pentru Conferinta de pace;
- prins spioni ungari;
- confiscat multe milioane de coroane transmise din Budapesta ungurilor din Ardeal;
- infiintat garzi nationale la sare si consilii;
- constituit linii telegrafice secrete, prinzand ordinele ce s-au dat din Ungaria sfaturilor si garzilor unguresti din Ardeal etc.
La rugamintea Comandamentului trupelor romane din Transilvania, aceasta organizatie (S.M.S. - n.n.) a functionat pana la data de 1 noiembrie 1919, servind cu acelasi eroism cauza romaneasca.
In paralel cu structurile mentionate, in timpul primului razboi mondial au mai avut atributii informative sau de protectie contrainformativa Serviciul Supravegherii Stirilor, infiintat la Palatul Postei centrale la 5 ianuarie 1915 si Biroul de cercetari informative de pe langa Ministerul Justitiei insarcinat cu instrumentarea cazurilor de spionaj/tradare, iar ca structuri de cooperare au functionat:
- o structura care colabora cu expertii francezi din cadrul Misiunii speciale condus de Henri Berthelot.
- Serviciul de informatii romano-rus constituit pentru prevenirea patrunderii serviciilor secrete ale inamicului in jurul unitatilor militare romanesti si rusesti care, pe langa realizarea cooperarii pe linie informativa cu trupele ruse, a desfasurat o vasta activitate contrainformativa si de politie militara in zona frontului din Moldova. Serviciul de informatii si contrainformatii romano-rus a avut la inceput sediul in orasul Roman, iar seful sau, a fost Romulus Voinescu.
Regulamentul Serviciului de Contrainformatiuni Roman, in colaborare cu Serviciul de Contrainformatiuni Rus, emis de Marele Cartier General al armatei romane, a stat la baza activitatii Serviciului de informatii si contrainformatii romano-rus .

Concluzii

In Romania, gandirea militara a constientizat rolul important al Serviciului de Informatii in cunoasterea inamicului si in buna desfasurare a activitatilor militare. Dar lipsa fondurilor banesti sau deturnarea lor spre alte intrebuintari au facut imposibila organizarea unui serviciu eficient de informatii al armatei, astfel ca declansarea razboiului in luna august 1914 si, ulterior, intrarea armatei romane in campanie au gasit organismul militar si societatea civila nepregatite in acest domeniu.
Totusi, gratie unei gandiri flexibile, total ancorata la cerintele frontului si la interesele nationale, ofiterii romani stat-majoristi au facut eforturi pentru crearea unor structuri informative adecvate si au apelat la mijloace si metode adecvate pentru culegerea informatiilor necesare comandamentelor.
Oricum, se poate constata ca Serviciile de informatii romanesti, dar mai ales structurile informative ale armatei romane, in ansamblul lor, au urmat o evolutie determinata de mersul evenimentelor politico-militare interne si internationale si, implicit de situatia armatei romane, in functie de necesitatile planurilor de campanie sau ordinelor operative.
Structuri informative romanesti au incercat de multe ori sa se completeze reciproc si cand au reusit acest lucru s-au obtinut rezultate importante prin structurile de informatii militare si civile secrete, atat in timpul armistitiului si pacii, cat si in campania contra Ungariei comuniste, intr-o perioada cand serviciul de informatii, oficial, suferea modificari si reorganizari la intervale scurte incat este greu sa credem ca-si putea intra rapid in atributii cu maxima eficienta .
Mai trebuie remarcat si faptul ca in acel timp, Romania nu dispunea in cadrul guvernului sau la nivelul ansamblului structurilor de informatii de un serviciu de centralizare, analiza, evaluare, si valorificare a informatiilor de interes pentru apararea si promovarea intereselor national-statale. Aceste activitati, atat de specializate si tehniciste dar de mare importanta, care intrau de regula in atributiile serviciilor sau comunitatii lor erau lasate in responsabilitatea membrilor guvernului, care la randul lor se consultau cu primul ministru si cu regele, sau difuzau informatiile in stare bruta, in cel mai bun caz, insotite uneori de opinii personale.
Deci, lipsa de masuri eficiente in materie de contracarare a surselor de insecuritate si multe din vulnerabilitatile societatii romanesti din acea perioada explica in mare masura reactiile factorilor de decizie ai statului roman, sub imperiul starilor emotionale, pentru ca primul razboi mondial a gasit Romania nepregatita la unul din cele mai importante capitole ale suprastructurii statale: serviciile de informatii. De unde, si concluzia valabila si astazi ca un serviciu de informatii, bine organizat si specializat, ca sa poata furniza informatii ce se pot valorifica se pregateste din timp si nu se improvizeaza sub presiunea factorilor politici conjuncturali. De aici, necesitatea elaborarii unor strategii si politici de securitate, pe termen mediu si lung, determinate de interesul national.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor : 135913
Data de inscriere : 15/12/2005

MesajSubiect: Mitul Liniei Maginot   28.06.11 10:26

Mitul Liniei Maginot

Linia Maginot, un admirabil complex de fortificatii, dar care s-a dovedit a fi inutil in momentul in care ar fi trebuit sa-si demonstreze eficacitatea, a fost construita de francezi, de-a lungul frontierei lor estice – considerata a fi si cea mai vulnerabila – cu intentia de a proteja Franta de o eventuala invazie germana. Denumita dupa ministrul francez de Razboi care initiase construirea ei, André Maginot, linia fortificata era alcatuita din ziduri de beton (construite sa reziste la trei proiectile de tun trase in acelasi loc) si forturi principale cu o intreaga retea de cazemate subterane, dotate cu telefoane si generatoare, unite prin tuneluri conectate la drumuri si cai ferate.

Desi inceputa spre sfarsitul anilor ’20, ea nu a fost incheiata. Existau doua mari „fisuri“, una de-a lungul granitei belgiene pana la Canalul Manecii, iar cea de a doua intr-un spatiu ingust, bine impadurit, Ardeni, considerat a fi suficient de stramt pentru a nu permite accesul unor forte numeroase, cu tehnica de lupta aferenta. Ideea apararii pe o linie fortificata, in temeiul experientei „razboiului transeelor“ (prima conflagratie mondiala) ii cucerise pe francezi care absolutizasera defensiva si le paralizase orice initiativa.

La inceputul celui de Al Doilea Razboi Mondial, anticipand un eventual atac al Germaniei naziste, factorii de decizie politica si militara francezi mizau pe un atac al armatei germane prin regiunea slab aparata a frontierei cu Belgia. De aceea, majoritatea fortelor franceze au fost mobilizate in interiorul Belgiei si la granita acesteia cu Franta, si o mica parte in zona greu accesibilia a Ardenilor.

Dar si Inaltul Comandament al Wehrmacht-ului se gandea la un plan care semana prea mult cu celebrul „Plan Schlieffen“ din anii Primului Razboi Mondial. Acesta prevedea atacarea Frantei prin invaluire pe aripa drepata, prin Belgia. Hitler este nemultumit.

Generalul german (din 1942 feldmaresal) Erich von Manstein, sprijinit de generalul Heinz Guderian, este artizanul unui plan ingenios care se intemeiaza pe surprinderea adversarului, propunand atacarea chiar acolo unde acesta se asteapta mai putin: in Ardeni. Primit cu multa raceala la OKW, planul se bucura insa de atentia lui Hitler. Führer-ul si generalul Erich von Manstein sunt pe aceeasi lungime de unda. Liderul nazist mai adauga insa o componenta acestui plan. Francezii trebuie inselati asupra zonei in care se va da atacul principal, de aceea trei divizii blindate din zece vor actiona prin Olanda si Belgia. Restul fortelor vor patrunde prin Ardeni si ii vor sili pe francezi sa lupte cu spatele la propria lor linie frotificata de care sunt atat de mandri.

Asa se va si intampla. Fortele olandeze capituleaza curand. Cele sapte divizii blindate germane trec prin Ardeni rapid, pentru ca nu intampina, practic, nici o rezistenta semnificativa. La 20 mai 1940, blindatele lui Guderian ameninta sa prinda in capcana armata belgiana, corpul expeditionar britanic si unele dintre cele mai bune unitati franceze. In haosul care se instaleaza, nu mai poate fi vorba de nici o coalitie, fortele franceze si britanice, cauta, fiecare in parte, solutii de a scapa din incercuire.

In acest moment se va produce prima mare eroare strategica a lui Hitler. El decide, la 25 mai 1940, sa opreasca blindatele lui Guderian la 16 km de Dunkerque, oferind o sansa nesperata corpului expeditionar britanic de a fi evacuat de pe continent, in doua zile.

Campania din Franta a evidentiat rolul blindatelor in razboiul de miscare, rapid, care ingaduie posibilitatea de a imagina manevre indraznete, pe spatii mari.

Linia Maginot s-a dovedit a fi o constructie admirabila, dar total ineficienta, prin ingeniozitatea planului gandit de generalul Erich von Manstein. La cateva zile de la semnarea armistitiului dintre Franta si Germania (22 iunie 1940), cei aproape 22.000 de oameni care asteptau, in fortificatiile Liniei Maginot, clipa gloriei in confruntarea cu armata germana si care refuzasera sa capituleze se vad nevoiti sa depuna armele, la insistentele generalului francez Maxime Weygand. Franta fusese infranta.
http://www.presamil.ro/SMM/2004/11-12/pag%2013.htm
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor : 135913
Data de inscriere : 15/12/2005

MesajSubiect: Cum au decodat francezii rețeta nemțească a cernelii invizib   14.07.11 11:52

Cum au decodat francezii rețeta nemțească a cernelii invizibile din primul Război Mondial
Un document declasificat care datează din iunie 1918 a fost expus recent la Arhivele Naționale din Washington D.C. Documentul este scris în franceză și detaliază cum aceștia au decodat formula cernelii invizibile folosite de germani în primul Război Mondial.

Hârtiile au fost secrete pentru o perioadă de 95 de ani și analizează procesul de preparare a cernelii amestecând aspirină comprimată sau pudră cu apă distilată. Potrivit Daily Mail, cerneala invizibilă era folosită de aliați și spioni în primul Război Mondal pentru a comunica prin mesaje secrete.
Documentele vor rămâne expuse până la sfârșitul acestei luni și au fost declasificate ca parte a unei inițiative guvernamentale. Acestea erau considerate cele mai vechi documente pe care Statele Unite nu le declasificaseră încă.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor : 135913
Data de inscriere : 15/12/2005

MesajSubiect: Wilhelm de Hohenzolern: Ferdinand avusese voința să...   15.07.11 7:54

Wilhelm de Hohenzolern: Ferdinand avusese voința să...În vara anului 1916, România intrase în razboi de partea Antantei. Pentru a face o evaluare a situatiei, germanii au trimis în Transilvania chiar pe fratele regelui Ferdinand, printul Wilhelm de Hohenzollern.


Seful armatei austro- ungare vine la Brasov


În ziua de 24 octombrie/6 noiembrie 1916 - la ora 8.18 dimineata! - a sosit la Brasov comandantul întregii armate austro-ungare aflata în razboi, arhiducele Friedrich, feldmaresal, pentru a analiza situatia de pe front. În notatiile sale, printul Wilhelm de Hohenzollern arata: "Eu plecasem mai înainte prin pasul Timis spre Predeal. Calatoria prin pasul Timis este plina de farmec. La iesirea din Brasov vezi unele case si fabrici darâmate, în rest valea Timisului a fost destul de ferita de distrugeri. În Dârste, cea dintâi localitate dupa Brasov, dr. Al. Beldiman, cel pâna acum ministru plenipotentiar român la Berlin, este proprietarul unei vile simple. Generalul Falkenhayn a dispus, din consideratie pentru trimisul înclinat spre Germania, ca vila sa fie închisa si a pus-o sub paza germana. În locuri frumoase si în poienile pasului Timis s-au asezat coloanele. Uneori, taberelor lor le-au cazut jertfa frumosi arbori. Abrupt, urca soseaua în sus catre înaltimea pasului catre Predeal, care reprezinta granita dintre Transilvania si România. Partea de Nord a localitatii este ungureasca, partea centrala cu cartierul de vile în Est, Vest si Sud este româneasca. În partea de Nord a Predealului amenajasera românii un punct de rezistenta, care domina cea mai mare parte din pasul Timis si soseaua de la Brasov catre Predeal si care ar fi putut deveni foarte incomod. Dar artileria noastra a stabilit la timp primejdia acestui punct de rezistenta si actiunea ei asupra acestuia a fost impunatore".

Luptele de la Predeal

Dupa ce a constatat dupa urmele luptelor intensitatea lor, în acest punct al frontului, printul conchidea: "Rezistenta aici trebuie sa fi fost una foarte incomoda, dar cu toate acestea românii au rezistat cu vitejie". La Predeal, Wilhelm de Hohenzollern a decorat mai multi soldati germani originari din principatul Hohenzollern. A sosit apoi si arhiducele Friedrich împreuna cu generalul Falkenhayn. Din nou a fost vizitat punctul de rezistenta de la nordul localitatii si apoi un capitan de stat major austriac a facut o expunere despre luptele de la Predeal. Printul constata ca aceasta expunere fusese plina de "superlative si exagerari în beneficiul trupelor austriece", în timp ce un ofiter de stat major german ar fi facut o expunere mai "obiectiva", exprimata "mai scurt si mai militar"! "Luptele pentru înaltimile care domina Predealul, continua el, pozitii care au fost folosite de români cu multa abilitate, au fost foarte aprige si au impus mari pierderi. De partea noastra au fost pierduti 3.000 de oameni".
Inadecvata dotare pentru razboiul de munte a facut ca unii ostasi sa cada în prapastii. Despre Predeal, printul mai nota: "Localitatea cu vile, atât de vesela, plina de viata si eleganta, cea cu placere vizitata în timpul verii, este un mare si salbatec câmp de ruine. Numai partea de Est de gara, pe malul stâng al Prahovei, a suferit relativ mai putin".

Ieri frati, astazi dusmani

Notatiile au luat apoi un caracter mai personal. "În aceste împrejurari, a calca din nou pe pamântul românesc, pe care atât de des în acest loc l-am vizitat ca oaspete binevenit, mi-a facut o puternica impresie; era pentru mine un moment istoric, în care simtaminte trecute, prezente si viitoare foarte împartite se înfruntau în inima mea. Recunoscator trebuia sa fiu pentru zile petrecute pe pamânt românesc, ceasuri frumoase în cercul rudelor la Sinaia si în Bucuresti. Plina de mândrie era inima mea în prezent pentru faptele eroice ale ostirii noastre. Indignare pentru tradarea româneasca si calcarea tratatului. Plin de griji si îndurerat privesc catre viitorul frumoasei tari România, pe care am îndragit-o, cu melancolie gândesc la destinul dinastiei ei Hohenzollern. Dar acestea sunt simtaminte, care stapânesc pe cineva numai câteva momente, deoarece prezentul aduce neîncetat noi impresii si imagini".
"La gara, continua relatarea printului Wilhelm, care astazi este o mare ruina, erau stationate unitati din toate trupele diviziei care luptase la pasul Predeal. Faceau în general o buna impresie, pe lânga unitatile prusiene, un batalion unguresc de pionieri si o unitate de artilerie de munte".
Wilhelm de Hohenzollern mai relata ca timp de 48 de ore, neîndoielnic în timpul luptelor, gara Predeal fusese stapânita si de austrieci si de români, iar apoi doar de români. A vizitat apoi vila lui I.I.C. Bratianu, unde a admirat doua sobe transilvane de ceramica si din balconul careia a admirat împrejurimile. El evoca si Bucegii, mai ales Caraimanul si râul Prahova. Din departare se auzea "clar" zgomotul luptelor care se dadeau la Azuga. "Trupele noastre, însemna el, au luat de curând în stapânire partea de nord, sudul aparându-l, de zile întregi, românii cu vitejie".
"Prizonieri români, care au fost adusi astazi la Predeal, mai nota el, relateaza ca regele Ferdinand al României a fost astazi la Busteni. Busteni este asezat pe soseaua catre Sinaia la circa 20 Km de Predeal. Deci asa de aproape am fost de fratele meu, care astazi este dusmanul nostru si cu care în trecut am strabatut aceste locuri în toate directiile".


În pasul Bran am pierdut 4.000 de oameni

La prânz, printul a luat masa la Brasov cu arhiducele Friedrich si cu generalul von Falkenhayn, pe care i-a decorat cu ordinul Hohenzollern clasa I cu spade. Imediat dupa prânz, Wilhelm de Hohenzollern a plecat spre Bran. Castelul îi aminteste pe cel de la Sigmaringen. La Bran, comanda trupelor o avea generalul von Morgen, pe care printul îl considera "o personalitate foarte nesimpatica". Comentând rezistenta românilor, fratele regelui Ferdinand remarca ca a avut loc apoi o retragere spre Câmpulung si de asemenea relateaza o discutie dezagreabila dintre Falkenhayn si Morgen, care avusese loc în fata lui si a arhiducelui Friedrich, privind continuarea operatiilor în zona. "Si aici, nota el, s-au desfasurat luptele cu mari pierderi pentru noi. Pe înaltimi si în pasul Bran am pierdut 4.000 de oameni si astazi înca multe înaltimi mai sunt stapânite de români. În Bucegi care domina întreaga regiune, cel mai înalt vârf al lor Omul având 2.500 m., se mai gaseste astazi un batalion românesc, care cu greu este înfruntat. Înaltimile sunt greu de accesat si în majoritate a cazurilor nu poate fi adusa decât artileria de munte. Dar cu aceasta nu pot fi tinute sub foc, la mai mare departare, vaile si muntii. Nici aprovizionarea cu munitii si hrana nu este simpla în munti si trupele sufera tare noaptea la un frig de -15. Nu de mult a fost adus în Carpati un batalion din Isonzo. Oamenii au venit aici în hainele lor de vara si au o ocupat o pozitie în munti. La -15 au înghetat în cea dintâi noapte 300 dintre acesti oameni".
Relatând întoarcerea spre Brasov, printul scria: " La întoarcere, am întâlnit lungi coloane de diferite feluri. Automobilele de munte fac un praf dens si de nestrabatut. Foarte bine apareau puternicii, bine hranitii si îngrijitii cai ai coloanelor bavareze. Caii erau într-o buna stare si astazi dimineata la husarii unguri de la Predeal. Distrugerile sunt rare si în aceste locuri. Unele poduri au fost aruncate în aer, dar nu se stie exact daca de austrieci sau de români. La reconstructia acestor distrugeri lucreaza populatia româneasca îmbracata în portul ei colorat".


Regele Ferdinand pierduse frâiele din mâini

La 25 octombrie/7 noiembrie 1916, urma sa aiba loc o vizita a regelui Bavariei la Brasov, unde printul revenise în seara zilei precedente, dar ea nu s-a mai produs, deoarece cea de-a 8-a divizie bavareaza a trebuit sa se deplaseze grabnic, dupa ce aripa stânga a Armatei I-a germana a fost atacata de rusi si de români. Împreuna cu printul Stefan zu Schaumburg Lippe, Wilhelm de Hohenzollern a vizitat însa ruinele cetatii Feldioara, unde, în sat, a constatat existenta unei frumoase biserici românesti, dar si a unui cimitir al ostasilor regimentului românesc 32 Mircea. Vede urmele luptelor care se dadusera, dar distrugerile i s-au parut si aici reduse. "Nu poate fi vorba de o îngrozitoare distrugere despre care ungurii povestesc", remarca el. "La iesirea din Brasov, mai adauga printul, a fost ucisa o companie a celui de-al 6-lea batalion românesc de vânatori de munte - 250 de oameni - pâna la ultimul om sub focul unei mitraliere germane".
Reîntorsi la Brasov, printul zu Schaumburg, care fusese în post la Bucuresti ca diplomat, i-a relatat lui Wilhelm de Hohenzollern, în "versiunea germana", cum evoluasera lucrurile la Bucuresti în anii precedenti. "Regele Ferdinand pierduse frâiele din mâini; el personal avusese speranta si chiar vointa sa evite razboiul, dar nu mai avusese - cel putin spre sfârsit - vointa puternica si puterea, de a se opune curentului razboinic dominant al guvernului si al societatii. În ce masura regina Maria s-a amestecat în politica, printul a evitat sa spuna; el crede însa ca zvonurile raspândite în aceasta privinta sunt mult exagerate". Diplomatul a tinut sa mai adauge informatia ca "poporul îl iubeste pe rege". Discutia cu interlocutorul sau avea sa mai continuie, acesta dezvaluind - neîndoielnic în viziunea sa - fratelui regelui Ferdinand si alte aspecte ale realitatilor românesti din anii fierbinti ai neutralitatii.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor : 135913
Data de inscriere : 15/12/2005

MesajSubiect: POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA ANTEBELICĂ (II)    28.07.11 17:01

POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA ANTEBELICĂ (II)

ÎN AJUNUL MARILOR ÎNCERCĂRI

Prima jumătate a anului 1916 a fost, aparent, favorabilă pentru Antanta. Ofensiva germană de lîngă Verdun s-a împotmolit. Pe frontul de Răsărit generalul rus Brusilov a reușit o serie de victorii importante în fața armatelor austro-ungare care au pierdut peste un milion de militari morți, răniți și prizonieri. La rîndul lor, anglo-francezii au lansat ofensiva de pe Somme. Totul îndemna să se creadă că războiul a intrat în ultima sa fază, aducînd cîștig de cauză Antantei. Vom vedea, însă, că pasivele aliaților au fost cu mult mai mari: în timpul bătăliei pentru Verdun francezii au pierdut aproape patru sute de mii de oameni, iar presiunea germană nu slăbise deloc.

Ofensiva lui Brusilov a dus la pierderi colosale în rîndurile armatei ruse care le-au întrecut pe cele austro-ungare. În timpul acestei ofensive au căzut ultimii ofițeri experimentați ai fostei armate active ruse de pînă la război. Rezerviștii care le-au luat locul nu mai demonstrau același devotament față de țar. În anul 1916 țarismul pierde ultimul și principalul său sprijin – armata.
Totodată, în urma intrării în război a Bulgariei de partea Puterilor Centrale, Serbia a fost ocupată de trupele cvadruplei alianțe, iar Muntenegru a capitulat. Pe Somme, ofensiva anglo-franceză s-a soldat cu o înfrîngere catastrofală. În aceste condiții, presiunile asupra României din partea Antantei devin din ce în ce mai insistente și poartă un caracter aproape ultimativ. Briand îi scria lui I. C. Brătianu: „Dacă România nu se va folosi de ocazie, atunci ea va trebui să renunțe la ideea de a deveni un mare popor prin unificarea tuturor românilor”.
Îmbătat de succesele inițiale ale ofensivei lui Brusilov, șeful Marelui Cartier General al armatei ruse, generalul Alexeev, era împotriva intrării României în război, dar nu din considerente militare, ci mai mult mercantile. Dîndu-i instrucțiuni colonelului Tatarinov, însărcinat cu negocierea unui acord militar cu România, generalul accentua că acțiunea militară a României „...nu e atît de importantă pentru a justifica recompensa politică pe care guvernul român o va pretinde fără doar și poate” . Un asemenea exemplu este potrivit să ne facă a înțelege cît de ușor rușii au uitat cum în anul 1914 implorau România să intre în război cel mult la o săptămînă după semnarea convenției militare și erau gata să accepte orice revendicare românească.
A fost deci firească și justificată decizia primului-ministru al României, I. C. Brătianu, de a condiționa alipirea țării sale la puterile Antantei prin respectarea următoarelor cerințe:
1) Regularitatea predării munițiilor destinate României și depozitate în porturile rusești Arhanghelsk și Vladivostok.
2) Continuarea acțiunilor ofensive ale aliaților pe Somme.
3) Continuarea ofensivei rusești în Galiția.
4) Imobilizarea bulgarilor printr-o acțiune concertată a aliaților în Dobrogea de către trupele ruse și la Tessalonic – de cele anglo-franceze și sîrbești.
La începutul lui iulie 1916, se produce o nouă metamorfoză în opiniile lui Alexeev privind necesitatea intrarii României în război. În telegrama sa adresată aceluiași Tatarinov, generalul rus scria: „Intrarea în acțiune a României, în momentul acesta, va avea o valoare corespunzătoare în desfășurarea comună a sforțărilor puterilor aliate, ceea ce nu va fi cazul cînd hotărîrea sa va fi amînată pentru o epocă nedefinită. Situația poruncește românilor de a se alătura nouă acum, ori niciodată”. Pe data de 11 iulie, Alexeev continuă în aceeași cheie: „...Demonstrați-le (românilor) că tocmai acum situația militară este cea mai prielnică unei intrări în acțiune a românilor. Dacă ei vor să aștepte o slăbiciune și mai mare a austriecilor, nu vom mai avea nevoie de o cooperare română, nici chiar nu va mai fi vreo rațiune de a permite românilor să facă o intrare triumfală pe teritoriul austriac” .
În luna iulie, însă, mai multe circumstanțe nu au permis României să se alăture aliaților. Eșaloanele cu armament anglo-francez pentru armata română așa și nu au ajuns la destinatar. Sazonov, pe data de 19 iunie 1916, îi mărturisea ambasadorului român la Petrograd, Diamandi: „De nenumărate ori și chiar recent, am cerut Consiliului de Miniștri să faciliteze transportul munițiilor voastre. Am întîlnit însă puțin interes deoarece nevoile armatei noastre sînt enorme și urgente” .
După cum am menționat anterior, I.C. Brătianu nu dorea ca România să se pomenească încă o dată în situația din anul 1878. Primul ministru român a cerut ca acordurile militare și politice privitor la intrarea țării sale în război să fie semnate și garantate nu numai de către Rusia în care românii erau îndreptățiți să nu mai aibă nici un fel de încredere, dar și de toate puterile Antantei. În urma presiunilor exercitate de Franța asupra Rusiei, Sturmer (noul ministru de externe al Rusiei) a acceptat formal toate condițiile puse de către Brătianu.
Pe data de 17 august, reprezentanții celor patru puteri aliate au semnat la București tratatul prin care România se obliga ca cel tîrziu la 25-28 august (stil nou) să declare război și să atace Austro-Ungaria. În schimb, Antanta se obliga să respecte inviolabilitatea granițelor și alipirea la România a provinciilor române stăpînite de Austro-Ungaria.
Este cazul să precizăm că acceptarea de către Rusia a condițiilor puse de Brătianu se explică nu prin schimbarea poziției sale față de România, ci prin acordul secret ruso-francez încheiat încă pe data de 11 august. Cele două puteri s-au angajat să convină prealabil asupra deciziilor de luat în chestiunile neplăcute Rusiei, precum admiterea României ca partener cu drepturi egale la viitoarea conferință de pace, împărțirea Banatului între români și sîrbi etc. Acest acord semnat de către Briand era, de fapt, un fel de „carte blanche” pentru tot ce urma să întreprindă Rusia în ceea ce privește încălcarea oricăror promisiuni făcute României. În aceste condiții, între România, pe de o parte, și Franța, Anglia și Italia, pe de altă parte, au fost încheiate două convenții: una politică și alta – militară. Convenția politică stipula garantarea inviolabilității teritoriale și trasarea noilor granițe ale României. S-a revenit asupra variantei maxime care prevedea alipirea la statul românesc a Banatului Timișoarei (în întregime), toată Transilvania, Crișana – pînă la vărsarea rîurilor Mureș și Someș în Tisa, Bucovina – pînă la rîul Prut și a Maramureșului de Sud – pînă la rîul Vîșeu. Convenția militară prevedea începutul unei puternice ofensive rusești în Bucovina și a alteia aliate la Tesalonic, combinate cu continuarea ofensivei de pe Somme. România urma să fie asigurată cu toate materialele de război necesare. Comandamentul rus, însă, în locul celor două sute de mii de militari pe care a contat Marele stat Major al armatei române, a promis trimiterea în Dobrogea doar a cincizeci de mii. Generalul Alexeev, pe de o parte, se plîngea de lipsa rezervelor umane, iar pe de alta, afirma că bulgarii în nici un caz nu vor lupta împotriva eliberatorilor săi și de aceea ar fi inutil de mărit efectivele rusești. De fapt, rușilor le trebuiau cît mai multe forțe disponibile pentru a-și atinge scopul principal – ocuparea Strîmtorilor. Aceasta urma să se realizeze printr-o operație asemenea celei ratate de anglo-francezi la Gallipoli în anul 1915 .
Ghidați de propriile interese, rușii au folosit fără nici un fel de reticență armamentul destinat României. Cercetătorul rus, Valerii Șambarov (românofob, ca de altfel majoritatea absolută a istoricilor ruși), recunoaște indirect acest fapt, atunci cînd vorbește despre schimbarea atitudinii francezilor față de militarii ruși din corpul expediționar rusesc de pe frontul de Apus. Francezii învinuiau direct Rusia și, în special, pe noul ei ministru de externe, Sturmer, de înfrîngerile suferite de către armata română, din cauză că Rusia și-a însușit munițiile pe care Franța le-a expediat României .
Comandamentul rus nu dorea să trimită un corp expediționar în Dobrogea (așa cum o cereau considerentele de ordin strategic) împotriva „fraților” bulgari. Iluzia slăbiciunii bulgarilor persista și la ceilalți aliați. Briand dădea românilor garanții în ceea ce privește excluderea unei ofensive bulgare în zona Cadrilaterului. El afirma: „...ipoteza unui atac bulgar în această zonă este atît de puțin probabilă avînd în vedere forța aliaților la Salonic, încît această cooperare (a trupelor ruse) devine inutilă” . Evoluția de mai tîrziu a operațiunilor militare pe frontul românesc a demonstrat justețea temerilor românești. Victoriile nemților de la Turtucaia, Flămînda și București nu ar fi fost posibile fără un atac din partea Bulgariei.

ROMÂNIA ÎN MARELE RĂZBOI



Pe data de 27 august (stil nou), România declară război Austro-Ungariei. După cum și era de așteptat, aliații acesteia – Germania, Turcia și Bulgaria, ca răspuns, au declarat și ele război României. Cele mai sumbre așteptări ale României s-au adeverit – România s-a pomenit într-un cerc de fronturi, fără ca să aibă un sprijin efectiv din partea aliaților. Transporturile cu armament din Arhanghelsk și Vladivostok s-au pierdut fără de urmă în „întinderile de nemărginit ale Rusiei”. Dacă e să fim mai exacți, ele au fost folosite fără jenă de către comandamentul rusesc în propriile interese.
Frontul de la Tesalonic a rămas inert, iar ofensiva de pe Somme s-a încheiat cu înfrîngerea anglo-francezilor care deja nu se mai gîndeau decît la apărare. Generalul Alexeev așa și nu a mai trimis diviziile promise pe frontul român și Dobrogea a rămas, practic, la discreția inamicului. În ciuda tuturor acestor factori, armata română a escaladat trecătorile carpatine și a eliberat aproape o treime din Transilvania, inclusiv Brașovul.
Inițial, Puterile Centrale au fost cuprinse de panică. Wilhelm al II-lea i-a mărturisit unui confident de-al său că Germania a pierdut războiul. De aceeași părere era și Ludendorf – principalul strateg al armatei germane în Primul Război Mondial . Intrarea României în război de partea Antantei a însemnat crearea unei gigantice breșe în sistemul de apărare al Puterilor Axei. Drumul spre Budapesta și Viena prin Transilvania era, practic, deschis, căci în august 1916 acolo se aflau doar cîteva unități de rezerviști ungari din milițiile teritoriale ale „honved” -ului.
Așa cum am menționat anterior, Primul Război Mondial a fost și primul război al motoarelor cu ardere internă pe bază de combustibil lichid. Antanta se asigura cu petrol din alte surse, deoarece calea maritimă spre Constanța era blocată de Turcia care stăpînea Strîmtorile, iar cea de uscat – de Austro-Ungaria. Aliații anglo-francezi cumpărau petrol din SUA, iar Rusia avea țițeiul său (sondele fraților Nobel din Bacu).
Considerăm important să remarcăm că România a fost unul dintre cei mai mari exportatori de produse alimentare din Europa și unicul izvor de aprovizionare a Germaniei cu aceste produse. Încetarea livrărilor cerealiere românești pentru „centrali” urma să aibă în perspectivă consecințele cele mai nefaste. Fără îndoială, strategii Marelui Statul Major german înțelegeau prea bine acest lucru.
Prin urmare, catastrofa statelor Axei ar fi putut într-adevăr deveni totală, dacă ar fi fost îndeplinite cu toată răspunderea condițiile convenției militare. Acest lucru, însă, nu s-a întîmplat și avantajele geostrategice ale României s-au transformat brusc în dezavantaje. Configurația hotarelor ei parcă invita la lovituri puternice de pe flancuri care ar fi dus la fragmentarea apărării românești.
În curînd nemții și-au dat seama că aliații nu vor întreprinde nimic serios pentru a-i susține pe români. Pe fronturi a intervenit o pauză destul de îndelungată care a fost folosită de către „centrali” pentru a astupa breșa românească. Ludendorf a ordonat retragerea de pe alte fronturi a celor mai bune unități și trimiterea lor împotriva României. În total pe frontul românesc Puterile Centrale au concentrat circa 40 de divizii.
Cu migala și pedantismul care îi caracterizează, nemții au început să realizeze în practică planul de război împotriva României elaborat încă în anul 1916 de generalul Erich von Valkenhein, înlăturat din postul de Șef al Marelui Stat major chiar din cauza că nu a prevăzut la timp intrarea în război a României. Realizarea acestui plan i-a fost încredințată mareșalului August von Makensen care avea reputația unui „spărgător de fronturi”.
Crucea eroilor - de pe muntele Caraiman a fost ridicata in 1926-1928 si este inchinata eroilor cazuti in primul razboi mondial. Crucea are 33 m inaltime.Beneficiind de răgazul oferit cu „generozitate” de către aliații României, Puterile Centrale au creat pe frontul românesc o superioritate de forțe considerabilă care le permitea să treacă la contraofensivă. Generalul Alexeev a refuzat categoric să trimită ajutoare armatei române strînse în clește de nemți, austro-ungari, bulgari și turci. El i-ar fi spus șefului misiunii militare franceze generalul Berthelot că e cazul să le dea de înțeles românilor că linia lor de apărare se află nu în Carpați, ci pe Siret
În acest sens este semnificativă remarca diplomatului rus Polivanov: „Eșecul României nu e de natură de a displăcea Rusiei, căci România era în măsură să ne taie calea spre Constantinopol, cu atît mai mult cu cît ar fi devenit mai puternică. ... dacă lucrurile s-ar fi desfășurat într-o astfel de manieră încît acordul politic și militar din anul 1916 cu România să fie complet realizat, ar fi fost creat în Balcani un stat foarte puternic compus din Moldova-Valahia-Dobrogea (România actuală), din Transilvania, Banat și Bucovina cu o populație de aproape 13 milioane de oameni. În viitor acest stat cu greu ar fi nutrit sentimente prietenești față de Rusia și ar fi avut ca ambiție să-și realizeze visurile sale naționale în Basarabia și în Balcani” .
În alt context, ministrul de externe al Rusiei Sturmer i-a declarat deschis unei persoane suspuse din cabinetul rusesc că Rusia nu este interesată în București și Valahia și că ar fi inutil să se verse sînge rusesc pentru aceasta . Marele istoric român, Nicolae Iorga, care a fost contemporan al evenimentelor, afirma: „...Rușii nu țin să salveze România. Ei au aerul de a prefera să o vadă invadată, pentru ca apoi, politic vorbind, să devină eliberatori, să ceară compensații și să deschidă drumul spre Constantinopol” .
Mai mult decît atît, României îi era pregătit vechiul rol de a fi o monedă de schimb între Rusia și Puterile Centrale în cadrul unor negocieri ale unei păci separate. Despre aceasta se vorbea fără discreție și nici un fel de jenă nu numai în culoare, dar și în presă - atît la Berlin și Viena, cît și la Petrograd. Și V. I. Lenin, în ianuarie 1917, consemna: „...despre planurile de împărțire a României între Rusia și Cvadrupla Alianță se vorbește deschis în presa imperialistă germană” . Încă înainte de război, trecînd Siretul, baronul von dem Buche, ministrul Germaniei la București, îi spunea secretarului american D. Andrews care îl însoțea pînă la Iași: „Iată Siretul, frontieră a Rusiei” .
România, pentru a cîta oară, a fost sacrificată intereselor egoiste ale marilor puteri și, în primul rînd, ale Rusiei. Dacă aceasta ar fi dus la bun sfîrșit războiul, cu siguranță s-ar fi împlinit sumbra prezicere a lui N. Iorga despre care am pomenit puțin mai înainte.
Istoricii și cercetătorii ruși ai Primului Război Mondial se străduiesc din răsputeri să diminueze aportul românesc la victoria asupra Puterilor Centrale. Soldații și ofițerii români sînt prezentați într-o lumină caricaturizată. Valerii Șambarov, unul dintre cei mai fundamentali autori ruși în domeniu, scria cu ironie și sarcasm că armata română era cea mai proastă armată din Europa, acuzîndu-i calomnios pe ofițerii români că nu-și cunoșteau soldații și nu aveau habar de regulile elementare de strategie și tactică. Șambarov le imputa chiar și faptul că „...toți pînă la unul cîntau la vioară” .
Faptele, însă, ne demonstrează contrariul. Armata română a fost singura care în anul 1917 a obținut succese pe front atunci cînd cea rusă a fost cuprinsă de schizofrenia revoluției. În timp ce românii i-au bătut pe nemți la Mărăști, Mărășești și Oituz, rușii fraternizau cu inamicul și dezertau în masă. Numai armata română cu disciplina sa de fier a reușit să oprească pentru cîteva luni tăvălugul german gata să strivească flancul de sud-est al Rusiei. Nu a fost vina ei că în urma celor două revoluții consecutive care au zguduit Rusia în anul 1917 la putere în Petrograd s-au succedat bandele de trădători conduse de Kerenski și Lenin care și-au vîndut țara dușmanului.
Cu toate că germanii au pus mîna pe resursele petroliere și alimentare românești, situația „centralilor” în urma intrării României în război s-a înrăutățit considerabil. Același Șambarov recunoaște: „...situația strategică a Germaniei nu s-a îmbunătățit, ci s-a înrăutățit. Ea a fost nevoită în cadrul operației să expedieze în România noi și noi unități și acolo se găseau, de acum, nu 9, ci 20 de divizii germane. Și pentru nemți și austrieci frontul terestru s-a lungit cu aceiași 600 de kilometri, ceea ce, luînd în seamă inegalitatea resurselor, a fost cu mult mai grav pentru ei, decît pentru Antanta” .
ÎN LOC DE EPILOG: Adevărul este ca uleiul pe apă – iese mereu la suprafață! (unul dintre aforismele lui J. Hasek din „Peripețiile bravului soldat Svejk”).
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor : 135913
Data de inscriere : 15/12/2005

MesajSubiect: Serviciile secrete și propaganda   04.08.11 0:51

Serviciile secrete și propaganda

Atât propaganda, cât și serviciile secrete sunt unanim privite drept niște „chestii“ atotputernice și misterioase, despre care se vorbește mult și se știe puțin. Teoretic, serviciile secrete sunt menite să adune informații și nu ar avea nici o treabă cu propaganda, care difuzează public informații de tot felul pentru a-i influența pe oameni. Cu toate acestea, de la Primul Război Mondial încoace, pe baza unor comenzi politice imperative, serviciile secrete au făcut sau au susținut din umbră vaste acțiuni de propagandă internă și externă, preocupare ce a rămas dominantă până în zilele noastre.

Prima mare acțiune de propagandă desfășurată de un serviciu special al statului a fost cea pe care britanicii au derulat-o în anii primei conflagrații mondiale pentru a determina intrarea în război a Statelor Unite de partea Antantei. În cel mai mare secret, sub conducerea Foreign Office, a fost creat la Wellington House din Londra un departament care a produs și diseminat în neutra Americă de Nord o cantitate impresionantă de materiale tipărite (pamflete, fluturași, cărți poștale etc.) și a cenzurat și „aranjat“ în mod corespunzător intereselor britanice toate știrile despre mersul războiului care traversau Atlanticul prin cablul transoceanic controlat exclusiv de britanici. Această propagandă deșănțată a britanicilor pentru influențarea neutralității americanilor a fost scump plătită în cel de-al Doilea Război Mondial, când doar cataclismul militar de la Pearl Harbor și nu charisma convorbirilor radiofonice ale președintelui Roosevelt, a smuls America din neutralitate.

Britanicii rămân însă cei care, cu luciditate și cinism, au pus în anii Primului Război Mondial amprenta definitivă a cooperării pe cât de strânse, pe atât de secrete dintre serviciile speciale ale statului și propagandă, deoarece doar astfel se puteau spune sau insinua niște lucruri despre inamic pe care politicienii, datorită condiționărilor morale, etice și de respectabilitate nu le puteau afirma în public. Tot în mare secret a acționat, în anii Primului Război Mondial, și serviciul condus de lordul Northcliffe de la Crewe House din Londra pentru desfășurarea campaniilor de propagandă neagră împotriva Germaniei Kaiserului Wilhelm al II-lea. A fost astfel demonizată fără nici o milă și pudoare etică, drept niște barbari primitivi, nemiloși, capabili de cele mai crunte atrocități (evident inventate), nu doar armata germană, ci și toată clasa conducătoare germană din acea vreme.

Prin toate aceste excese propagandistice, eficiente pe moment, dar păguboase pe termen lung, credibilitatea mesajelor britanice a fost grav avariată, fiind necesară luciditatea și forța unui Winston Churchill pentru a adopta, alături de Roosevelt, „o strategie a adevărului“ opusă puternicei industrii de propagandă nazistă a lui Goebbels, care învățase lecția de propagandă tocmai din perfida și cinica practică britanică din urmă cu doar două decenii. Aceasta nu a însemnat că serviciile secrete britanice (Political Warfare Executive – Executivul de Luptă Politică) și americane (Office of Strategic Services, viitoarea CIA) au rămas fără atribuții de propagandă. Lor le-au fost încredințate așa-numitele acțiuni de propagandă neagră împotriva inamicului, cum a fost spre exemplu postul de radio Gustav Siegfried Eins, ce se recomanda ca aparținând rezistenței germane, dar care era condus de fostul corespondent la Berlin al ziarului Daily Express, britanicul Sefton Delmer. Tot sub patronajul viitoarei CIA, în 1942 a fost înființat postul de radio de propagandă albă, adică oficială, a guvernului american, Vocea Americii.

Spre deosebire de mentorii lor britanici, pe timpul celor două războaie mondiale, americanii au încredințat propaganda unor servicii speciale, relativ deschise, precum Comitetul de Informare Publică condus de George Creel în 1917 sau Oficiul pentru Informații de Război în 1942, care au acționat pe scară largă (chiar și Hollywood-ul a fost mobilizat), ferindu-se de calomnii, informații false sau demonizări excesive. Paranoia ideologică din timpul Războiului Rece a modificat însă regulile jocului, devenit predominant politic.




Chiar dacă a cunoscut și câteva aprige și sângeroase episoade războinice, precum cele din Coreea (1950–1953) sau Vietnam (1965–1975), Războiul Rece a fost predominant unul propagandistic, pe baze ideologice. Serviciile secrete din ambele tabere au fost antrenate mai mult decât oricând în confruntările de imagini și cuvinte, aruncând în arena propagandistică mondială faptul, acțiunea, gestul purtătoare de mesaj. Exploatând din plin experiența dobândită în marele război pentru apărarea patriei, serviciile secrete sovietice, cu deosebire KGB, s-au angajat total în acest nou tip de confruntare în care orice tip de lovitură era permisă cu condiția a avea un sprijin politic pe măsură. S-a ajuns până acolo încât deciziile și operațiile militare de pe fronturile din Coreea, Vietnam, Afganistan, Angola au fost adesea concepute, planificate și evaluate nu pe baza unor considerente militare, ci politice și propagandistice.

Liderii politici ai principalilor actori ai Războiului Rece, SUA și URSS și-au angajat fără rezerve, dar folosind metode și practici diferite, serviciile secrete în bătălia propagandistică. Astfel, după ce președintele Harry Truman a lansat în 1950 Campania pentru adevăr împotriva comunismului, CIA a susținut, mai întâi acoperit, apoi pe față, postul de radio Europa Liberă și apoi Radio Libertatea destinat exclusiv popoarelor din URSS. Tot CIA a desfășurat nu doar operațiunile clandestine de sprijin a loviturii de stat pentru înlăturarea președintelui chilian de stânga Salvador Allende în 1973, dar a inspirat și campania mediatică premergătoare de demonizare a acestuia. Tot CIA s-a aflat nu numai în spatele acțiunilor militare și subversive îndreptate împotriva lui Fidel Castro, ci și a campaniilor de demonizare a charismaticului lider comunist cubanez. În timpul îndelungatului și controversatului război din Vietnam, impregnat de puternice încărcături politice, CIA a generat nu doar acțiuni de culegere de informații, dar și operațiuni clandestine menite a submina moralul luptătorilor și liderilor politico-militari comuniști. În fine, serviciile secrete occidentale nu au ezitat, fiecare în stilul său și după posibilități, să sprijine și să atragă disidenți din țările socialiste, îndeobște personalități cunoscute din sfera culturii, sportului sau științei cu impact atât asupra opiniei publice din țara lor, cât și în Occident.

KGB a fost deosebit de activ în arena propagandistică a Războiului Rece, mai ales ca organizator secret și finanțator al unor evenimente de mare impact pe plan mondial. Este recunoscut astăzi rolul major al KGB în crearea și împrăștierea pe scară internațională a „poveștii“ originii SIDA, ca provenind dintr-un laborator secret de război biologic american. Prin intermediul KGB au fost susținute și finanțate nu numai unele partide comuniste din Europa occidentală, dar și personalități ale intelighenției de stânga cu simpatii comuniste. Este de notorietate cazul oficiosului Partidului Comunist Francez, l’Humanité, care a fost susținut financiar de KGB în schimbul publicării perspectivei sovietice asupra evenimentelor. Marile demonstrații de la începutul anilor ’70 în țările occidentale împotriva bombardamentelor americane din Vietnam sau cele împotriva desfășurării în Europa de vest a rachetelor purtătoare de focoase nucleare americane Pershing II din anii ’80 – evenimente preluate și copios amplificate și de presa României ceaușiste – au avut în spate un consistent sprijin financiar și logistic sovietic asigurat prin intermediul KGB. Tot KGB s-a aflat și în umbra unor așa-zise organizații internaționale pacifiste precum Consiliul Mondial al Păcii, care difuza, cu alte cuvinte, sloganurile politice ale Kremlinului.




Sfârșitul Războiului Rece și al angoaselor ideologice a creat, preț de o clipă, iluzia unei anumite igiene morale și etice a discursului politic intern și extern în sferele puterii din ambele tabere. Performanțele tehnologice din sfera comunicațiilor, care au făcut posibile transmisiunile de televiziune în direct oriunde pe glob și comunicarea nelimitată interpersonală pe internet, ceea ce a însemnat căderea aproape a tuturor barierelor de cenzură, nu au dus decât la rafinarea în mod corespunzător a metodelor și practicilor de influențare în masă a serviciilor secrete, care acționează nu doar pe scena internațională în susținerea intereselor statului respectiv, ci și pe plan intern în beneficiul unui anumit partid sau lider aflat la putere. Elementele de noutate privind relația dintre propagandă și serviciile secrete rezultă din apariția conceptelor de operații informaționale – INFO OPS – și psihologice – PSYOPS – care sunt aplicate doar de către militari pe timpul conflictelor armate sau al operațiunilor de menținere a păcii într-o zonă de criză, folosind, ce-i drept, acea bază de date și informații furnizată de serviciile secrete. Spre deosebire de străvechea propagandă, operațiile informaționale și cele psihologice desfășurate de militarii din țările membre NATO, chiar dacă urmăresc tot influențarea comportamentelor și atitudinilor unor anumite audiențe țintă străine, nu se desfășoară oricum, la bunul plac sau inspirația unui lider, ci pe baza unor doctrine și proceduri bine stabilite care interzic, spre exemplu, folosirea minciunii, a mesajelor neatribuite sau vizarea propriilor soldați sau cetățeni. Cu alte cuvinte, tehnicile de influențare în masă folosite în prezent de militarii occidentali în teatrele de operații multinaționale sunt mult mai apropiate de cerințele morale și etice fundamentale.

În schimb, atunci când serviciilor secrete le revine aceeași misiune de influențare, de manipulare, de dezinformare a unor audiențe sau lideri străini sau chiar conaționali, scrupulele de ordin moral sau etic dispar brusc în fața considerentelor de eficacitate imediată. Astfel, înregimentarea unor ziariști cunoscuți lucrând la organe de presă prestigioase sau a unor lideri de opinie charismatici pentru a utiliza capitalul de încredere și credibilitatea acestora în difuzarea unor „povești“ fabricate tocmai în laboratoarele respectivelor oficine a devenit o practică obișnuită nu numai la New York, dar și la București. De asemenea, salvarea în stil hollywoodian a Jessicăi Lynch pentru redresarea moralului trupelor americane, executarea unor operații la fel de spectaculoase de asasinare a unor lideri teroriști în scopul nu numai a intimidării respectivilor membri ai rețelei teroriste (de exemplu, Abu Mussad al-Zarquawi) dar și a demonstrării unor reale victorii pe frontul războiului antiterorist, constituie câteva dintre amprentele definitorii ale rețetelor de influențare practicate de serviciile secrete.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor : 135913
Data de inscriere : 15/12/2005

MesajSubiect: Rămășițele eroilor din Primul Război Mondial, mâncate de șob   13.08.11 11:53

Rămășițele eroilor din Primul Război Mondial, mâncate de șobolani la ...

Pe 15 august, locuitorii din Oituz-Poiana Sărată se vor întruni, cu mic, cu mare și mai ales cu mic, cu bere să sărbătorească ziua localității și să cinstească (în sensul bahic al termenului) memoria strămoșilor căzuți la datorie acum 94 de ani, în Primul Război Mondial, pe acele meleaguri și cărora le datorăm existența statală.

Estimp, osemintele strămoșilor cu pricina sunt lăsate să putrezească, pradă intemperiilor și șobolanilor în osuarul comun de sub mausoleul din cimitirul militar al satului Poiana Sărată.

Mausoleul are o gaură ca o fereastră în zid, protejată doar de un grilaj metalic, cu ochiuri prin care mi-am putut strecura mâna și aparatul foto.

Privind prin această gaură în zid, se pot vedea stivele de schelete umane – femururi și tibii rânduite ca lemnele într-un palet și, din loc în loc, cranii rostogolite pe pardoseală. Peste acestea și printre acestea se găsesc lemne putrezite - rămășițele imensului coșciug care a adăpostit, odinioară, osemintele.

Pe principiul „Să vopsim pe-afară gardul”, șirurile de cruci din fața mausoleului sunt relativ îngrijite, iar numele soldaților respectivi încă se disting. În schimb, crucile din a doua jumătate a cimitirului sunt năpădite de buruieni și nu-i poți identifica pe cei în memoria cărora au fost ridicate.

Cimitirul și osuarul sunt comune, în sensul că acolo sunt și rămășițele soldaților români ce au luptat în Armata Română și ale soldaților aliați ruși și ale soldaților transilvăneni de etnie română ce au fost forțați să lupte în Armata Austro-Ungară împotriva fraților munteni, moldoveni și chiar ardeleni refugiați și osemintele soldaților unguri și austrieci inamici. Este un amănunt pe care nu toți localnicii îl știu și se minunează când văd vizitatori din Ungaria cum vin și așază jerbe de flori sau aprind o lumânare (printre osemintele din osuarul comun am zărit chiar și o cocardă cu tricolorul Ungariei).

Acum, spiritele sunt relativ liniștite în Poiana Sărată, din punct de vedere al relațiilor interetnice. Dar asta și pentru că în sat nu mai sunt unguri-ceangăi.

Odinioară, românii și ceangăii au coexistat pașnic în Poiana Sărată băcăuană, localitate aflată chiar la granița primei Românii cu Autro-Ungaria din care făcea parte și Ardealul. Dar, bătrânii satului istorisesc că, în timpul celui de-al doilea război mondial, când hortiștii făceau ravagii în Ardeal, ceangăii s-au simțit datori să-și aducă obolul și au executat 20 de români – vecini cu care nu avuseseră nimic de împărțit multe zeci de ani. Drept care, când roata războiului s-a întors în defavoarea hitleriștilor și hortiștilor, ceangăii au evacuat zona, de teama represaliilor.

Cimitirul romano-catolic al satului se găsește pe o culme muntoasă, în imediata vecinătate a monumentului închinat soldaților germani căzuți în primul război mondial – iar acesta, la rândul său, marchează reduta de odinioară, cu tranșee, cuiburi de mitraliere, adăposturi pentru tunuri și cratere provocate de obuze. Monumentul are crucea ciobită, iar din epitaful „Sie varen trev bisinden tod” („Au rămas credincioși până la moarte”) doar ultima parte se mai distinge.

Cimitirul este complet năpădit de buruieni înalte pe alocuri de un stat de om, ce par împământenite de zeci de ani. Acolo unde se disting, inscripțiile de pe cruci (care din piatră -unele vechi de peste un secol-, care ceva mai noi, metalice) arată că mormintele sunt, în majoritate, ale unor ceangăi, dar că și dintre români au fost printre romano-catolici.

Revenim la mausoleul închinat soldaților români și maghiari din primul război mondial. Acesta este în administrarea Primăriei Oituz. Viceprimarul Ionel Gheorghe este chiar din Poiana Sărată. Când îl întrebăm dacă e la curent cu situația osuarului, replică: „E vreo problemă? Așa e situția de aproape 100 de ani”. Edilul ne invită la festivitățile din ziua de 15 august: „Chiar dacă e buget de austeritate, vom avea o distracție populară, cu tradiționalii mici, cu bere și o să fie și formații artistice”.

De partea sa, colonelul Traian Ungureanu, directorul adjunct al Oficiului Național pentru Cultul Eroilor deplânge situația mausoleului din Poiana Sărată: „Cunosc situația, am fost acolo chiar la începutul acestui an. Avem un proiect împreună cu omologii din Ungaria, pentru a aduce totul la starea inițială. Să sperăm că la anul ni se vor aloca fondurile necesare. E păcat că s-au produs aceste profanări. Din păcate, sunt unii care nu au niciun dumnezeu, nu mai țin cont de nimic. Dar și cei din administrația locală au partea lor de vină.”

Și în comuna Oituz, satul Oituz (fost Grozești) se află un mausoleu al eroilor din localitate, morți în timpul Primului Război Mondial. Aici nu există acces la osuarul comun și, ca atare, se poate presupune că este într-o situație ceva mai bună decât cel din Poiana Sărată. Dar, starea crucilor este mai proastă – nimeni nu se obosește cu plivitul buruienilor măcar.

La o distanță mică de mausoleu se află palatul cu gazon impecabil al multimilionarului Costel Cășuneanu, care deține și alte mari proprietăți în sat.

Poiana Sărată este exemplul tipic de localitate românească cu potențial turistic imens, exploatat însă exclusiv prin efortul unor investitori locali sau de prin alte părți, care au deschis pensiuni.

Aflată într-o arie montană și beneficiind de un peisaj absolut încântător, străbătută de Oituz și de alte pâraie care se varsă în acesta, prin care mișună păstrăvii aflați des în meniul pescarilor din zonă, Poiana Sărată mai are, după cum i-o spune și numele, un izvor de apă sărată. O conductă alimentează cu această apă sărată un mic bazin aflat într-o stare jalnică de pe malul Oituzului, folosit ca piscină, în special de turiștii mai puțin pretențioși, care se cazează la cort, gratis, pe terenul din împrejurimi.

Puneți cap la cap condițiile naturale, cu o exploatare strategică a izvorului cu apă sărată și a istoriei locurilor și ajungeți la o stațiune first class. Ca să nu mai vorbim de faptul că localitatea nu se află prea departe nici de alte puncte de interes major, cum ar fi Băile Tușnad și Lacul Sfânta Ana.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor : 135913
Data de inscriere : 15/12/2005

MesajSubiect: Cum a stimulat războiul de poziții fotbalul    07.09.11 10:23

Cum a stimulat războiul de poziții fotbalul
Michael Caine, Sylvester Stallone, Max von Sydow, Pelé, Bobby Moore, Osvaldo Ardilles, Paul van Himst, legendarul stadion de la Colombes: distribuția filmului „Marea evadare” (titlul original „Escape to Victory”, 1981) reunea mari actori și mari fotbaliști în ceea ce părea o licență cinematografică... Și totuși, legătura dintre pofta de viață pe care o presupune sportul și tragediile războiului este mai adâncă și mai importantă pentru dezvoltarea actuală a culturii fizice decât s-ar putea crede.

Se spune că în zilele ultimului război purtat după reguli cavalerești, soldații britanici și germani ar fi jucat, în zilele armistițiului de Crăciun din 1914, un meci de fotbal, devenit între timp un simbol al păcii. Dar, atunci când cultura fizică modernă se năștea în școlile britanice și germane, rolul ei nu era de a întări pacea, ci de a pregăti tineretul pentru orice viitor război. Un rol ce a fost menținut și amplificat în perioada interbelică, după desprinderea învățămintelor din 1914-1918. Sistemele erau însă diferite: germanii, inspirați de scrierile lui F. L. Jahn (1778-1852), susțineau exercițiile gimnastice colective, menite să inducă obișnuința ascultării disciplinate a comenzilor. Gimnastica germană nu era competitivă: nu se punea problema unui învingător, ci a integrării individului în colectivitate prin deprinderea ascultării unor comenzi clare.

Sensul inițial al cuvântului „sport” era cel de distracție, de petrecere a timpului liber într-un mod plăcut și util, prin jocuri de echipă. Participant direct sau spectator, individul își întărea nu doar corpul, ci dobândea capacitatea de a evolua într-o echipă ce reprezenta o comunitate anume (cartier sau fabrică până la oraș sau țară). Din cele două modele concurente s-a născut cultura fizică modernă, în care gimnastica a devenit, de fapt, principala metodă de pregătire pentru aproape toate disciplinele sportive.

„Războiul vremurilor de pace”

Sintagma de mai sus era deja, în anii 1930, un clișeu. Contemporanii au căutat să explice victoria Antantei prin spiritul sportiv cultivat de școlile britanice. Victoria obținută pe câmpurile de luptă din Flandra ar fi fost pregătită pe terenurile de antrenament de la Eton, se spunea. Dar ceea ce în anii 1920 era un fenomen nou, destul de deranjant, a devenit la începutul anilor 1930, în timpul marii crize economice, o trăsătură caracteristică lumii de azi. Mecanismele prin care sportul a devenit o componentă a timpului liber, o profesie sau un spectacol pentru mase nu sunt încă limpezi pentru sociologii, antropologii si istoricii care studiaza acest fenomen. Ceea ce este evident este că războiul de poziții a creat suficient timp pentru ca mase tot mai importante de oameni să devină tot mai interesate de disciplinele ce presupuneau eforturi de echipă, precum fotbalul. Tot după Primul Război Mondial, misiunile militare americane răspândite peste tot în Europa aveau să popularizeze două discipline inventate în colegiile de dincolo de ocean pentru iernile în care nu se putea practica jocuri în aer liber. Este vorba despre baschet și volei.

Legătura dintre sport și război a fost constant subliniată în timpul celor două decenii de pace. Susținătorii unor discipline precum atletismul, ciclismul, motociclismul sau schiul, cereau constant sprijinul financiar al statului, argumentul principal fiind folosirea pe timp de război a cunoștințelor deprinse prin antrenamente și competiții de orice tip.

Sport și propagandă națională

Jocurile sportive interaliate din 1919 și Olimpiada din 1924, ambele desfășurate la Paris, au însemnat pentru cele mai multe dintre noile state europene prima mare ieșire pe scena mondială. Întâlnirile internaționale au devenit mijloace de a întări prietenii (vezi cazul întâlnirilor trilaterale dintre Iugoslavia, Cehoslovacia și România) sau de a rememora înfrângeri (fotbaliștilor români li se cerea constant să răzbune umilințele de la Turtucaia atunci când jucau contra bulgarilor). După anexarea Austriei în 1938, prima apariție oficială a Germaniei în România a fost Concursul hipic desfășurat la București în iunie 1938. Ambasada de la București a făcut tot posibilul pentru a obține atitudini favorabile în presă. Peste un an, Hans von Tschammer und Osten, numit în fruntea mișcării sportive național-socialiste, se folosea de meciul de fotbal dintre selecționatele Bucureștiului și Berlinului pentru a contracara zvonurile privind o criză alimentară izbucnită în Germania după declașarea războiului.

Fotbal sub bombe

Fără mulți dintre jucătorii vedetă de la sfârșitul anilor 1930, echipa națională a României a continuat să joace și în timpul războiului mondial. Apartenența la tabăra Axei a însemnat un număr semnificativ de meciuri împotriva Germaniei, dar și adversari noi, reîntâlniți abia după 1992: Croația și Slovacia. La 16 august 1942, în timpul uneia dintre partidele contra Germaniei, jucată la Beuthen (astăzi, Bytom, în sud-vestul Poloniei), a avut loc un atac aerian aliat. Neobișnuiți încă, jucătorii români ar fi încercat să se retragă în adăposturi, dar gazdele au refuzat să întrerupă jocul, pentru a putea folosi apoi incidentul în scopuri propagandistice. Din acest motiv, acel 0:7 nu apare prea des menționat pe lista marilor dezastre ale naționalei. Chiar și așa, în atacul Germaniei strălucea viitorul erou de la Berna, Fritz Walter. Alături de el, Ernst Williamowski, etnic german din Polonia, jucător controversat pentru ușurința cu care a acceptat să schimbe fără probleme diversele tricouri naționale...

Și în lagăr

Fără nici o legătură cu povestea pe alocuri comică a meciului din „Marea evadare”, se cuvine să notăm și un caz real. După război, minoritățile germane din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia și România au fost pedepsite colectiv. Petre Steinbach s-a aflat, de exemplu, printre deportații în U.R.S.S., alături de mulți alți sportivi importanți. Atunci când gardienii lagărului de la Stalino au organizat un meci contra deținuților, victoria acestora a venit aproape de la sine și a rămas o amintire frumoasă între multe altele dureroase.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor : 135913
Data de inscriere : 15/12/2005

MesajSubiect: Gallipoli, 1915 - de ce au eșuat Aliații?    21.10.11 8:47

Gallipoli, 1915 - de ce au eșuat Aliații?
Campania de la Gallipoli din 1915 a fost o tragedie. Încercarea Aliaților de a cuceri peninsula Gallipoli de la imperiul otoman și de a căpăta astfel controlul Dardanelelor – important punct strategic – a fost un adevărat eșec. Aflată de partea cealaltă a Dardanelelor față de legendara cetate a Troiei, Gallipoli și povestea eșecului din 1915 a creat o adevărate mitologie a lui ”ce-ar fi fost dacă”, a ceea ce-ar fi putut fi obținut cu puțin mai mult noroc. În ciuda succesului, acum foarte cunoscut, al trupelor ANZAC – Australian and New Zealander Army Corps, campania a fost un eșec total. Întrebarea este de ce.

1. Proasta planificare

Primul război mondial a stagnat atunci când armatele Franței și Germaniei s-au luptat până la epuizare reciprocă pe frontul de vest în 1914-1915. Când turcii otomani i-au atacat pe ruși în munții Caucaz în decembrie 1914, Rusia a cerut ajutor din partea aliaților. Marea Britanie era însă concentrată pe operațiunile din vest. Totuși, un grup de politicieni condus de Winston Churchill, atunci Prim Lord al Amiralității, a căutat să ajute Rusia printr-un atac asupra peninsulei Gallipoli ce urmărea obținerea controlului asupra strâmtorii Dardanele. Astfel, campania trebuia să scoată practic din joc un aliat al Germaniei, să deschidă ruta maritimă către Marea Neagră pentru a putea trimite ajutoare Rusiei. Dar eliminarea Turciei din joc nu ar fi afectat într-atât Germania. În plus, englezii n-au avut suficientă muniție pentru propria armată, nici vorbă de a mai exporta muniție în Rusia. Armata germană pătrunsese mult în Franța, iar Marea Britanie nu putea să-și abandoneze pur și simplu cel mai important aliat. Prioritatea frontului de vest a însemnat că expediția pentru Gallopoli n-ar fi putut să primească niciodată suficientă forță umană și muniție cât pentru a avea succes. În aceste condiții, ne mai întrebăm de ce oare englezii au început campania.

2. Era anul 1915

Armata britanică din 1915 nu era încă pregătită pentru război. Nu avea suficiente arme și muniție pentru campania din est pentru a putea face față unei armate turcești bine protejate în spatele mitralierelor, artileriei și sârmei ghimpate. Reușita ar fi presupus sute de arme care nu existau, mânuite de soldați încă nepregătiți, folosind tehnice complexe de artilerie încă neinventate. Gallipoli a întrunit eșecurile fiecărei campanii începute în acel an: lipsa unor țeluri realiste și a unui plan coerent, folosirea unor soldați fără experiență aflați la prima campanie, eșecul de a înțelege sau de a se folosi în mod corespunzător de factorul intelligence, subestimarea adversarului și, mai presus de toate, o încredere exagerată în forțele proprii– acel hybris care duce aproape întotdeauna la dezastru.

3. Comandament ineficient

Comandantul britanic era Generalul Sir Ian Hamilton, unul din cei mai mari soldați ai Angliei. Însă planurile sale pentru Gallipoli au fost exagerat de complicate. A lansat atacuri multiple, fiecare dependent de succesul altuia, ineficiente în cazul în care ceva mergea prost. Luate ca întreg, schemele sale au fost cu totul nerealiste. Totul trebuia să meargă conform planului, dar planurile cereau fapte incredibile de eroism, soldații neexperimentați trebuiau să lupte ca niște veterani, iar subordonații, incompetenți, să conducă la fel de bine ca Napoleon. Și, mai presus de toate, planurile se bazau pe supoziția că turcii vor ceda destul de repede, ceea ce nu s-a întâmplat.

Adversarul lui Hamilton era comandantul german Otto Liman von Sanders. Un profesionist precaut, Liman și-a păstrat parte a soldaților în rezervă până când și-a dat seama ce vor să facă englezii, și apoi a ripostat corespunzător. În plus, a avut norocul ca unul din subordonații săi turci să fie Colonelul Mustafa Kemal. Cuvintele pe care acestea le-a rostit când și-a condus regimentul la luptă au devenit legendă: ”Nu vă ordon să atacați – vă ordon să muriți”; acest spirit incredibil de sacrifiu a animat armata otomană spre victorie.

4. Turcii

Colonelul Mustafa Kemal, care a devenit apoi primul președinte al republicii Turcia, era încarnarea tăriei de caracter și a voinței de care au dat dovadă turcii la Gallipoli. O mare parte a soldaților turci luptaseră de curând în războaiele balcanice, iar viața dură din imperiul pe cale de destrămare îi transformaseră în soldați rezistenți și bine disciplinați. În schimb, soldații Aliați – cu excepția a trei divizii, una britanică și două franceze – erau prost pregătiți pentru lupta într-un mediu atât de ostil precum Gallipoli. Iar turcii erau experimentați, bine conduși și hotărâți să câștige – ceea ce au și făcut.

Poza din dreapta: Mustaka Kemal în tranșee alături de soldații săi


5. Logistica

Marea Britanie era la circa 2500 de km distanță și cea mai apropiată bază britanică era la Alexandria. Dar și aceasta era la sute de kilometri de Gallipoli. Baza din insula Lemnos nu era foarte departe – aproape 100 de kilometri, dar nu putea servi decât drept loc de ancorare a flotei. Transformarea ei în bază militară a necesitat o forță de muncă imensă. Englezii aveau și un depozit de aprovizionare în Imbros, dar navele cu provizii trebuiau să traverseze de acolo 25 de kilometri pe mare pentru a ajunge la Gallipoli. În concluzie, aprovizionarea trupelor aliate era un coșmar din punct de vedere logistic pe care comandamentul aliat n-a reușit să-l rezolve.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor : 135913
Data de inscriere : 15/12/2005

MesajSubiect: Re: Primul Razboi Mondial   21.10.11 8:50

Însemnari din prizonieratul germanIntrarea României în razboi alaturi de puterile Antantei în noaptea de 14-15 August 1916 îl gaseste pe învatatorul Nicolae Malureanu-Cristescu mobilizat cu gradul de sublocotenent în Reg. 70 Infanterie. Îndeplinea functia de comandant al plutonului III din compania I. Regimentul era parte organica a Diviziei XII Inf. din Armata I a comandata de generalul Alexandru Averescu. Aceasta se afla în rezerva dispozitivului de acoperire, concentrata, initial, în zona Slatina-Olt.
"Actiunea României, pe deplin justificata, dupa doi ani de neutralitate, subliniaza generalul C. Gavanescul într-o lucrare din anul 1918,a înlaturat trasnetul ce se pregatea sa cada asupra Salonicului, Bucovinei si din nou asupra Verdunului. Cu viata scumpa a poporului nostru si cu sângele lui pretios am întâmpinat urgia dusmanului înfuriat si l-am înturnat din drumul sau. Am slujit cauza aliatilor, caci ne-am afirmat si ne-am întarit si drepturile noastre pentru ziua de mâine".






În prima linie
În lunile octombrie-noiembrie 1916, timp de 48 de zile, Reg.70 Inf. va face parte din Grupul "Namaiesti" care va purta lupte dramatice cu trupele inamice, germano-austro-ungare, pentru apararea culoarului Rucar-Bran si a orasului Câmpulung Muscel. Ostasii români s-au acoperit de glorie în aceste batalii."Românii se apara - scria istoricul german Adolf Köster - pentru fiecare metru patrat de pamânt din pretioasele lor plaiuri si lupta cu o îndaratnicie surprinzatoare. Sunt oameni iscusiti".
Consemnând aceleasi evenimente, ale argesenilor care-si aparau eroic meleagurile natale, în Jurnalul de Operatii al Diviziei XII Inf. se arata: "Catre 29-30 octombrie 1916 atacurile se produc, mai ales, asupra sectorului dintre Argesel si Dâmbovita, asupra vaii Pravatului, precum si pe cele doua sosele din lungul Dâmbovitei catre km.65. Toate atacurile inamice au fost respinse cu pierderi simtitoare pentru aceasta. În special Regimentul 70 Inf. care apara valea Pravatului s-a remarcat prin bravura cu care a rezistat neclintit pe pozitie, zdrobind toate atacurile inamice, care se sfarâmau lasând multi morti".
În ragazul dintre dramaticele înclestari cu inamicul care invadase pamântul strabun, obiect de cult pentru mosnenii argeseni, subl. de rez. Nicolae Malureanu îi scria sotiei, doamna Florica N. Cristescu, prin gara Merisani, la comuna Malureni, judetul Arges pe o carte postala militara tip, cenzurata prin aplicarea unei stampile rotunde ( o 30 mm) cu tus rosu, având înscriptia Armata de Operatii, Regim. 70 Inf. Libera Expediere, printre altele: "Florico, Te încunostiintez prin prezenta ca sunt sanatos. Doriam în urma neîntâlnirii noastre sa îmi scrii si mie ceva relativ la drumul ce l-ai facut. Dar tot asteptând, au venit si Sfintiii Arhangheli si asa e o luna si jumatate de când nu mai stiu nimic din partea voastra".
Pe 26 septembrie 1916, sotia îi va trimite Domnului subl. de rez. Malureanu Nicolae, Reg. 70 Inf., compania I a, Pe câmpu de Operatii, o carte postala pe care sunt aplicate doua stampile rotunde (o 28 si 29 mm), având înscrisul Biroul de Censura Militara Pitesti - 4 octombrie 1916 si Gara Merisani, prima cu tus negru, a doua cu tus albastru si data 2 oct.1916 cu urmatorul continut: "Doritul meu sot, Prin aceasta carte postala va comunic ca am primit C.P pe care me ati trimiso. Despre noi aflati ca suntem sanatosi cu toti. Copiii de asemenea sunt sanatosi si te doresc. Banii i-am primit trimisi pe neica Nita si ma duc la parintele Oancea ca pâna în timpul de fata când aceste rânduri le scriu nu am mai primit nimic. Tot de odata îti comunic ca am mai trimis o C.P dar vad ca nu scriti de ea. Te rog înca odata si de mii de ori când ai timp scriene ca toti dorim de D-ta. Afla si de Mama si de surorile D-le ca sunt sanatoase si te doresc. Scriele si lor ca mereu îmi zic ca de ce nu scrii. Acu ramân a D-le sotie care în tot timpul se roaga Creatorului dimpreuna cu copiii spre a va tine sanatosi". Pe fata cartii postale, un prieten, C.Popescu, însereaza: "D-le Cristescu te rog foarte mult pe D-ta sa-mi scrii de fratii mei ca le-am trimis 10 scrisori si n-am primit nimic. Cristache e în Bucuresti, spune ca e putin ranit".

Caderea în prizonierat
În a doua parte a lunii noiembrie 1916, situatia de pe front se înrautateste continuu, aliatii din Antanta neonorând promisiunile facute. Trupele Puterilor Centrale vor obliga armata româna sa cedeze, pas cu pas, dupa lupte înversunate si grele pierderi o parte din teritoriu si Bucurestiul, sa se retraga pe Frontul din Moldova.
Într-un memoriu adresat conducerii Ministerului de Razboi, la 31 iulie 1918, dupa repatriere, ofiterul rezervist va relata conditiile în care a fost luat prizonier: "Subsemnatul sublocotenent Malureanu Nicolae, comandantul plutonului 3 din compania I a, Reg.70 Inf. în ziua de 23 noiembrie 1916 pe când formam un detasament în Divizia XII a în comuna Filipestii de Padure, jud.Prahova, cu destinatia de a fi flancgarda unei ariergarde comandata de D-l capitan Zaman Traian, am fost cu tot detasamentul înconjurat de trupe germane. Aceasta datorita numai faptului ca o alta unitate germana taiase retragerea trupelor noastre în comuna Calinesti (Prahova) înca în noaptea de 20-23 noiembrie".
Din acest moment începe pentru ofiter si camarazii sai calvarul prizonieratului, de aproape doi ani, care se va sfârsi în lagarul de la Crefeld din Germania.
Din însemnarile si corespondenta acestuia catre familie, scrise cu mult talent, autorul a reusit sa surprinda unele momente inedite, mai putin cunoscute, ale celor traite de românii ajunsi prizonieri în Germania, tema mai putin abordata de istoricii militari pâna dupa anul 1990.
"Întregul convoi - scrie ofiterul în Memoriul amintit - format din prizonieri români a pornit pe jos la Târgoviste dormind prima noapte în temnita Margineni. Între 25 noiembrie si 13 decembrie 1916 am fost încartiruiti la Scoala de ofiteri de cavalerie din Târgoviste. Apoi ne-au dus pe 13 decembrie cu trenul pe ruta Titu-Pitesti la Slatina unde am stat în Palatul administrativ rechizitionat de germani. Pe 19 februarie 1917 ne-au dus cu trenul în Germania, întâi în localitatea Strolsund, apoi în Crefeld. De la 28 februarie la 9 mai am stat în carantina în baraci. Drept tratament din partea inamicului am avut o hrana în total; ne-am mentinut totusi fiind ajutati cu alimente de Crucea Rosie-Sectia Româna din Paris. Ca locuinta am fost instalati în baraci si cazarmi. Solda am primit pe 1917 pâna la 1iunie câte 60 de lei lunar iar de aici pâna la 1 iunie 1918 câte 125 marci. Situatia medicala n-a lasat atât de dorit, iar în ceea ce priveste activitatile noastre zilnice ne-am organizat potrivit profesiei noastre civile cu diferite modalitati".

O statistica inedita
Într-un carnetel cu dimensiunile 10 X 16 cm, având 38 de pagini, ofiterul a reusit sa identifice pe toti locuitorii lagarului de prizonieri, bineînteles români, trecând numele si prenumele fiecaruia, unitatea din care a provenit, specialitatea, studiile si la unii si adresa din tara.
Este pentru prima data când dintr-un lagar german avem o asemenea statistica.
Astfel, din cei 597 prizonieri români, toti fosti ofiteri, 136 erau activi si 461 de rezerva. Din prima categorie am identificat cu grade superioare pe generalul de divizie Dumitru Costescu, coloneii Alexandru Sturza si Neculai Stavrache si alti cinci maiori, Adia Ilie, Balanescu, Culici Alexandru, Ionescu Curatu si Negruzzi Ion. 128 din ofiterii activi aveau grade inferioare, respectiv, capitani-16, locotenenti -32 si sublocotenenti -80.
Dintre ofiterii de rezerva erau în lagar: un profesor universitar (docent Mircea Florian), un ziarist (Ilie Moscovici de la Clubul Socialist din Bucuresti), magistrati si avocati (75), studenti (37), învatatori (203), institutori (18), profesori (13), ingineri (13), functionari (39), proprietari (23), agronomi (9) etc. Preotul ortodox al lagarului era Gheorghe Jugureanu din Mizil - Buzau.
Viata din lagar avea rigorile ei, poate mai suportabila, majoritatea prizonierilor erau cu studii superioare, ofiteri, si li se aplicau prevederile tratatelor internationale în vigoare. "Acelasi tratament - consemneaza ofiterul - am constatat ca se aplica si prizonierilor francezi, rusi si aliati englezi".
În lagarul de la Crefeld, prizonierii români au fost internati pâna la 13 mai 1918, când li s-a permis sa se întoarca în România. Au sosit în tara cu trenul, la 19 mai.
Din perioada prizonieratului, stirile despre cei din lagar sau de acasa circulau cu dificultate. Impedimente erau destule: distanta destul de mare de domiciliu, cenzura militara, greutatile transportului corespondentei care se facea prin Crucea Rosie Internationala, redactarea în tara numai pe carti postale speciale având dimensiunile 133 X 95 mm, carton gri, cu înscrisul pe fata Service des Prisonniers de Guerre-Kriegefangener - Carte Postale-Postkarte, M.... Crefeld-Rheinprovinz-Allemagne, iar pe verso Le Vétement du Prisonnier de Guerre (Euvre Rattachée à la Croix Rouge Francaise, 63, Avenue des Champs-Elysées, Paris-Section Roumanie.
Toata corespondenta era stampilata cu tus negru, o 27 mm, cu înscrisul circular Paris-R.de la Boetie, data si cu o stampila de cenzura germana tus negru, o 25 mm.
În lagar erau impuse câteva reguli în privinta corespondentei: toate scrisorile primite trebuiau strânse într-un dosar pentru a putea fi usor verificate, iar acestea trebuiau sa fie scurte si de interes familiar, dar mai ales pline de informatii sociale si culturale (!).

"Prevad ca razboiul va dura înca multa vreme"
Din corespondenta ofiterului prizonier am retinut continutul unora:
Astfel, la 1 ianuarie 1917, acesta trimite din Slatina, o scrisoare sotiei cu urmatorul cuprins: "Dorita mea sotie, au trecut luni de zile si de neînchipuita durere pentru mine, nestiind de rostul vostru nici de bine, nici de rau. Astazi, odata cu venirea unchiului meu Gheorghe Nedelcu, primul care ma puse în cunostinta de situatia familiei mele, drept sa va spun, mi-a usurat mult situatia dându-mi nadejdea, ca odata si odata, trebuie sa revenim la rosturile noastre. De data asta am primit o camasa si o pereche de izmene, însa eu am rugat pe unchiul Gheorghe ca sa mai vie pe la mine si sa-mi aratati prin scrisoare anume suferintele voastre si ale satenilor nostri si daca aveti mijloacele de trai. Prevad ca razboiul va dura înca multa vreme. Veti sti a îngriji copilasii cum îi mai bine. Aci alaturat v-am trimis si o chitanta în suma de 160 de lei amicului Ionel Cristescu din Cacaleti rugându-l din suflet sau în lipsa D-lui pe sotia sa, ca sa ma salveze daca nu mai mult cu cel putin în masura în care si eu l-am salvat, dându-ti tie suma de pe chitanta iar chitanta oprind-o D-lor. De toate acestea comunicati-mi fara întârziere, caci e posibil sa ne mute într-alt lagar. Termin urându-va ca Anul Nou sa va aduca bucurie - Nae".
Dintr-un alt fragment de scrisoare, trimisa la 10 ianuarie 1917, ora 11 a.m din Slatina (Lagarul de prizonieri) adresata "Scumpa Mama, dorite surori, iubita sotie si dragii mei copiii" îsi anunta familia despre situatia în care se gaseste marturisind: "Eroul la care voi v-ati fi asteptat sa caza mort pe câmpul de onoare sau în cel mai fericit caz, sa se întoarca la vatra încununat de laurii biruintei, din cel mai mare si mai groaznic razboi ce l-a avut omenirea, în sfârsit, eroul strecurat prin desele site de la Valea Plângerii din Dobrogea în 27 septembrie si de la Valea Pravatului din Muscel în 4 octombrie 1916, are durerea sufleteasca sa va anunte ca dupa 99 zile de razboi a cazut prizonier în mâinile germanilor în ziua de 23 noiembrie 1916, ora 8 dimineata, în satul Filipestiii de Padure din Prahova, împreuna cu alti 8 ofiteri si cu tot restul oamenilor din Regimentul 70 infanterie".

"Pititi tot ce credeti ca v-ar lua nemtii"
Ajuns în Germania, la data de 18 august 1917, i se permite, conform uzantelor stabilite de forurile internationale patronate de Crucea Rosie, sa poarte corespondenta cu cei din tara, cu respectarea prevederilor regulamentare din lagar. În aceste conditii, va expedia din Lagarul Crefeld o carte postala cu urmatorul continut: "Scumpa mea sotie. În speranta ca scrisul meu va va bucura pe toti si mai ales pe dulcii mei copilasi (Filofteia, Marioara, Alexandru si Stelian n.n.) ce i-am parasit acum un an, mi-am permis sa va anunt cu toata dragostea si focul inimii mele ca sunt sanatos si nadajduiesc sa ma vad cât mai curând în tara mea iubita, în satul meu dorit, în casa mea draguta. As fi atât de linistit daca imediat mi-ati trimite o carte postala cu raspunsurile ce va cer: 1. Cum stati cu sanatatea? Copilasii, mama, surorile, sunt sanatosi? 2.Tu primesti leafa din certificat si anume cât? Pititi tot ce credeti ca v-ar lua nemtii. Nu pripasiti nici un dezertor român pentru ca sa nu cadeti în judecata nemtilor atât de grozava. Îndurati toate cu liniste caci nu se poate ca dupa furtuna sa nu vie soare. Eu sunt sanatos si în ziua când voiu avea o stare mai buna nu voiu întârzia a va trimite sprijinul meu. Am primit prin nenea Gheorghe o camasa, o sticla cu tuica, mai multe mere si un curcan fript. Nu stiu daca tu ai avut putinta sa nu uiti pe mama mea si chiar pe soru-mea Alexandrina. Primiti sarutarile mele si doresc sa va gasesc pe toti sanatosi" - Nae. La sfârsitul corespondentei va mai consemna un fapt: "Vad ca nu-mi scrii nimic de Tiuta, de Sandica si de Tita pe care îi vad în vis. Marioarei îi doresc grabnica însanatosire. Îi sarut dulce pe toti. Ceva mai mult am visat ca în noaptea de 5 spre 6 sau duminica spre luni , Florica, sotia mea nascuse un baietel frumos. Sa vie sanatos. Nemtii îmi stiu adresa mea care ni s-a cerut aicea. Eu nu pot face un pas caci situatia noastra e alta. Si Crucea Rosie Româna ne-a luat adresele".
Dupa aproape cinci luni, sublocotenentul Nicolae Malureanu - Cristescu primeste urmatorul raspuns din partea sotiei, care, îngrijorata, va relata, atât cât a permis cenzura militara, situatia deosebita în care se gaseste sub ocupatia germana:"Draga Nae, - îi scrie aceasta - afla despre noi ca suntem sanatosi. Numai Marioara e bolnava. De la Craciun de când zace. Nu stiu îi mai gasi-o când îi veni ori ba. De când au trecut Germanii pe la noi parca n-ar fi fost curati ca moare tinerimea de la un cap. Afla despre Maria lui Gheorghe al Trânii ca a murit. Ia fost înmormântarea în ziua de Anul Nou. Noi suntem foarte suparati din cauza Germanilor, ca ne-au scris vitele si butile, butoaie, haine, pânza, câlti... ce gasesc. Scrie.. si le ia si din cauza asta nu mai stiu ce sa mai facem. Nu putem sa mai plecam nicaieri de acasa ca ne jecmaneste rau de tot. Nu stiu în timpul verii ce ne-om face cu munca câmpului. Sectia o avem la Dumitru Cioran. Avem 20 germani în sectie care ne controleaza pe fiecare zi. Afla ca de la Ionel nu am primit nimic pâna acum. Eu îti trimit pe neica Gheorghe 30 lei ca stiu ca îti face trebuinta. Scrie-mi de tot ce ai primit de la neica Gheorghe si ce mai e pe acolo, cum o mai duceti si ce mai petreceti. Se aude, se face pace ori nu. Prizonierii care au venit o duc foarte bine, nu-i supara nimeni cu nimic. Înca odata îti scriu ca sunt suparata si ma gândesc ca voi mai avea zile sa te mai vaz odata acasa si d’acia în acolo pot sa mor, ca mult e rau fara om în casa, ca noi nu mai avem nici un curaj. Maria Cristea Stanescu - scriitoare. Eu Florica îti scriu daca s-o încinge vre-o molima sa vii acasa sa nu mai stai". Aici se impune o precizare: sotia învatatorului era nestiutoare de carte, corespondenta acesteia era scrisa de alte persoane, ca în cazul de sus, rude sau prieteni. Se observa însa modul în care aceasta dicta ce sa se scrie.

Dorul de familie si de tara
Desigur, asemenea vesti din tara nu l-au lasat nepasator pe cel care era privat de libertate, în spatele sârmei ghimpate a lagarului german si, la 19 ianuarie-1 februarie 1918, îi va trimite sotiei urmatoarea scrisoare:
"Scumpa mea Florica, Am fost cât se poate de adânc miscat odata cu primirea scrisorii tale, datata 8-12 decembrie 1917, prin care îmi spuneai sa nu va duc nici o grija. Îti poti închipui cât de mult m-a bucurat aceasta scrisoare, fiind prima, care dupa un an de asteptare continua, îmi aduse vestea ca sunteti cu totii sanatosi. Dar parca va vad si pe tine si pe Stelica si pe toti ai casei, tot asa de înduiosati cum v-am lasat la plecarea mea. Nu voiu uita însa sa-ti dovedesc c-am înteles toate suspinele tale, cum si tot dreptul ce l-ai câstigat atragându-ti asupra ta mângâierea copilasilor mei, cât mai ales pe a tatalui lor. Ah! Cât de frumoasa si înaltatoare pentru toti si pentru mine va fi mult dorita zi a Pacii, când Aara mea în chipul ei cel mai demn si stralucit îsi va strânge de pe dealuri, de prin vai si de prin lumea toata, pe multi încercatii ei fii. Atunci sper si eu sa va pot a va zice: Bine v-am gasit! Pâna atunci alatur aici trei fotografii. Sunt sanatos cum bine ma vedeti si v-am scris aceste rânduri bazat pe toata iubirea si încrederea voastra care ar fi de perfect acord cu interesele mele. La revedere, al tau sot care te îmbratiseaza si te saruta cu dor, Nae.
P.S. Transmite le din parte-mi sarutari de ochi: copilasilor, surorilor, si iubitelor mele mame. Slt. Nicolae Malureanu".

Foaia pe care a fost redactata scrisoarea are aplicata stampila rotunda de cenzura militara germana a lagarului.
Din lagar, ofiterul român va expedia mereu scrisori si carti postale, fotografii cu autografe daruite familiei, cu urari de fericire si sanatate cu ocazia sarbatorilor de Pasti. Dorul de familie, de copii în special, de rude si de meleagurile muscelene e cuprins în fiecare scrisoare.
Memoriul adresat de sublocotenentul de rezerva Nicolae Malureanu-Cristescu catre Ministerul de Razboi al României, la repatriere, document deosebit de important pentru istoricii militari care doresc sa cunoasca starea de spirit a fostilor prizonieri români internati în lagarele din Vest, subliniaza parerea sa asupra inamicului, în care printre altele consemneaza ca: "Atât ofiterii cât si trupa sunt constienti în îndeplinirea datoriilor lor militare însa cu toate victoriile ce se anunta din partea lor, ei nu exprima încrederea victoriei finale atât pe cât o manifesta populatia civila germana". Idee ce se va confirma, în viitorul apropiat, Germania fiind înfrânta nu numai de intrarea în razboi de partea Antantei a Statelor Unite ale Americii, cu trupe si materiale, întorcând frontul de vest în favoarea acestora, dar si datorita revolutiei interne contaminata de miscarea national socialista. Plina de adevar este si sublinierea pe care o face slt. Malureanu cu privire la parerea militarilor germani asupra soldatului român care "este apreciat ca bun luptator pe care l-au vazut luptând pâna la încapatânare". Va consemna si critica facuta guvernului român si conducerii ministerului de razboi, care în cei doi ani de neutralitate n-a facut nimic pentru înzestrarea si instruirea armatei, aceasta intrând, dupa parerea germana "nepregatita în acest crud razboi".

Admiratia fata de germani
Interesante sunt si opiniile acestuia privind "Ultima constiinta la germani" notate în carnetelul de buzunar cu care s-a întors din prizonierat. Ele sunt rezultatul vietii din lagar, a contactului direct cu militarii si populatia germana din împrejurimile lagarului de la Crefeld. Multe din învatamintele rezultate le va transforma în concepte si principii de viata în activitatea sa de dascal, în anii care vor urma.
Acestea se refera la: 1. Modestia si cumpatarea germana - populatia nu cunoaste luxul, rufaria data la spalat este mai întâi cârpita, pentru îndestularea nevoilor sunt destui de harnici ca sa aiba tot ce le trebuie, sunt rabdatori si multumiti cu hrana si îmbracamintea lor; germanul stie pretui valoarea oricarui lucru, de la cracuta si frunzele uscate cele mai mici, de la cutiile de conserve adunate pâna la întrebuintarea lor adevarata foloseste totul. 2. Cinstea - 2,16 marci pierdute, la fel ca si manusile sau cheile, la Oppel, îsi gasesc stapânul la Dönholm, acordarea creditului la cantina chiar daca lipsesc 5 pfenigi stiind ca vor fi restituiti . 3. Ordinea si curatenia peste tot este exemplara. 4. Regularitatea ceasornicului dupa meridian si a vietii omenesti conform anotimpurilor. 5. Constiinciozitatea santinelelor la posturi si schimbatul lor. 6. Onorurile cuvenite superiorilor si disciplina militara sunt exemplare, punctualitate în toate: ora mesei, plimbatul (timpul liber), apelului, dormitul si desteptarea, al baii. Nu e voie sau nu se admite sa uiti, sa lipsesti de la apel, sa fi bolnav mai înainte sau dupa orele de vizita medicala. 7. Militarii ca si civilii sunt constiinciosi patriei lor si nu se lasa mituiti, de a spune neadevaruri si a pierde timpul fara ocupatie. Ceva mai mult, sunt mândri ca sunt germani. Sunt culti, spalati si cunosc mai multe limbi, mai ales franceza (rusa, italiana si engleza mai putin).
La începutul lunii iunie 1918, ofiterul este repatriat. O confirma o carte postala germana de ocupatie din România, cu timbru german de 10 Pf. cu supratipar, Rumanien - 10 Bani - trimisa de un camarad din prizonierat, Stefan Petrescu, din comuna Independenta - Ialomita. Acesta îi trimite cartea postala în data de 9 iunie 1918 cu urmatorul continut: "Nene Nae, Nu te surpriza aceasta C.P. M-am gândit la tristele timpuri petrecute împreuna si aducându-mi de un coleg aminte îi scriu. Am ajuns bine gasind totul satisfacator. Ce mai faci? Ai gasit bine? Cum te împaci cu noua viata? Pe la noi e o seceta grozava. Nu e nadejde de nimic. Sanatate copiilor si D-tale. Sarutari de mâini Doamnei. Cu sanatate, Stefan Petrescu".
În concluzie: studierea documentelor familiei Malureanu-Cristescu din Timisoara aduce în lumina, peste vreme, în premiera, marturii despre situatia prizonierilor români, fosti ofiteri activi si de rezerva din lagarele germane, în cazul nostru, al celui din Crefeld, de unde informatiile sunt mai putine.
Ma refer aici la faptul ca despre prizonierii români din Rusia s-au scris volume speciale. Despre cei din vest, mai putin si uneori tendentios.
Învatatorul Nicolae Malureanu-Cristescu dovedeste talent în redactarea scrisorilor, în surprinderea trairilor sale ca prizonier, îngrijorat mereu de informatiile primite din tara despre ocupatia straina care devaliza totul, de starea familiei sale, cu nadejdea ca va veni vremea întoarcerii si atunci va fi o mare sarbatoare, într-o Românie Mare, unita, în care toti fiii acesteia sa se bucure, jertfa celor cazuti pe câmpul de lupta nefiind în zadar.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor : 135913
Data de inscriere : 15/12/2005

MesajSubiect: Un erou francez din primul război mondial, dorit cetățean de   27.10.11 17:22

Un erou francez din primul război mondial, dorit cetățean de onoare al Aradului

O inițiativă controversată, a președintelui Organizației Municipale PNL Arad, Florin Galiș este aceea de a-l propune pentru titlul de cetățean de onoare al municipiului Arad pe mareșalul armatei franceze, Franchet d'Esperey. Mareșalul, comandantul armatelor aliate de Est între 1914 și 1920, a instaurat administrația românească în Arad, în urmă cu peste 90 de ani. Galiș spune că inițiativa sa aduce un omagiu unui moment istoric, care ar trebui să-l respectăm cu toții.

Eroul arădenilor

Florin Galiș, președintele Organizației Municipale PNL Arad, va propune Consiliului Local Municipal ca mareșalul armatei franceze, Franchet d'Esperey, să primească, post-mortem, titlul de cetățean de onoare al Aradului. Galiș a explicat că istoria nu mai poate fi mușamalizată și "trebuie doar să recunoaștem meritul acestui mareșal în instaurarea administrației românești în Arad". Inițiativa președintelui Organizației Municipale PNL Arad va fi susținută, în cadrul Consiliului local municipal Arad de către consilierii partidului. Nimenu nu știe ce se va întâmpla cu acest demers, deoarece în Consiliul local Arad, majoritari sunt consilierii PDL, aliați cu UDMR, formațiune care se opune acestei inițiative.

Florin Galiș a explicat dorința sa, cu o scurtă incursiune în istorie. „România a avut cinci mareșali de-a lungul istoriei sale. De Arad se leagă numele unui alt mareșal, Franchet d'Esperey, comandantul armatelor aliate de Est, între 1914 și 1920. El a venit în Arad pentru a ajuta la instaurarea administrației românești, nerecunoscând autoritatea maghiară de la acea vreme. La începutul lunii iunie a anului 1919, a sosit la Arad mareșalul Franchet d'Espereyt, care a pus capăt situației grave a românilor arădeni. Când primarul Sárcány i-a întins mâna, prezentându-se «maire hongrois d'Arad» (n.n.-primarul maghiar al Aradului), mareșalul și-a retras mâna, spunând: «Aradul este românesc, noi suntem aici în România, unde nu recunosc nici primar, nici prefect maghiar, ci numai autoritate românească». Francezii au sărbătorit, pe 14 iulie, «Ziua Națională» și a doua zi un colonel francez a predat «cheile orașului» în mâinile noilor autorități românești", a declarat Florin Galiș.

Solicită implicarea Ambasadei franceze

Florin Galiș a spus că va lua legătura cu Ambasada franceză la București și va solicita ajutor pentru găsirea eventualelor rude în viață ale mareșalului, care să vină la Arad și să poată lua personal distincția pe care o vor primi, dacă aleșii locali vor fi de acord cu propunerea sa. De asemenea, el a explicat că nu crede că cineva se va supăra, deoarece este vorba despre un moment istoric. „Atunci, la Arad s-a făcut trecerea de la un moment istoric la altul", a explicat Galiș. La fel, cum la Arad a fost amplasată Statuia Libertății sau a Ungariei Milenare, cum i mai spun maghiarii, care de fapt reprezintă un alt moment istoric din viața locuitorilor Aradului, nici acordarea titlului de cetățean de onoare post-mortem mareșalului armatei franceze, Franchet d'Esperey, nu ar trebui să deranjeze, crede liberalul.

Cine a fost mareșalul francez

Franchet d'Esperey a fost un general francez în timpul primului război mondial. S-a născut în Mostaganem, azi Algeria și a fost fiul unui ofițer de cavalerie din Chasseurs d'Afrique. A fost educat la École Spéciale Militaire de Saint-Cyr, de unde a absolvit în 1876.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor : 135913
Data de inscriere : 15/12/2005

MesajSubiect: Un mormânt din 1918 spune povești pe care germanii le-au uit   29.10.11 0:13

Un mormânt din 1918 spune povești pe care germanii le-au uitat

Un grup de arheologi francezi au descoperit recent rămășițele a 21 de soldați germani morți în timpul primului război mondial. Acestea au fost găsite într-un adăpost subteran rămas neatins din ziua în care a fost distrus de bombe franceze, acum 93 de ani. Cărțile de buzunar și mătăniile spun poveștile vieții în tranșee din timpul primului război mondial, povești pe care Germania însă nu vrea să le audă.

Rămășițe ale soldaților morți în războiul din 1914-1918 apar destul de frecvent pe șantierele de construcție aflate de-a lungul frontului de vest din Franța și Belgia, dar descoperirea unui număr așa mare de soldați la un loc e ceva rar. Mormântul scoate la iveală soarta soldaților care au murit în explozia care a distrus tunelul.

”Seamănă puțin cu Pompei”, spune Michaël Landolt, arheologul francez care conduce săpăturile. ”Totul s-a prăbușit în câteva secunde și a rămas la fel de atunci. Este o descoperire extraordinară.” Acoperișul acestui adăpost, de fapt un tunel lung de 125 de metri, a fost descoperit accidental în Alsacia, în octombrie 2010, în timpul săpăturilor pentru un proiect de infrastructură din apropiere.

Pipe, rozarii și muștar

Soldații aparțineau Companiei a VI-a a regimului de infanterie 94. ”Trupurile lor au fost lăsate acolo deoarece ar fi fost prea periculos să încerce recuperarea lor.” 34 de oameni au murit în acel atac, iar soldații au reușit să recupereze cadavrele a doar 13 dintre ei.

Tunelul, aflat la 6 metri adâncime, are 1.8 metri înălțime, și a fost construit cu meticulozitatea specific germană, fiind dotat cu încălzire, cabluri pentru telefon, electricitate, paturi și o conductă pentru pomparea în exterior a apei. Avea 16 ieșiri și era suficient de mare cât pentru a adăposti 500 de oameni.

Ghete, căști și arme, o sticlă de vin și un borcan de muștar au fost găsite alături de obiectele personale ale soldaților ce cuprind portofele, pipe, port țigarete, ochelari și cărți de buzunar. A fost găsit și un rozariu cu un glonț de manufactură franceză între mărgele, probabil păstrat ca suvenir. De asemenea, a fost descoperit și scheletul unei capre care era probabil folosită ca sursă de lapte proaspăt.

Germanii nu sunt interesați

În Marea Britanie, descoperirea unui asemenea mormânt comun ar fi o știre senzațională. Jurnaliștii i-ar căuta pe descendenții soldaților morți și ar spune poveștile soldaților care au făcut sacrificiul suprem în teribilul conflict ce a schimbat radical secolul XX. Așa s-a întâmplat în 2009 când mormântul comun a 250 de soldați englezi și australieni a fost descoperit în satul Fromelles, în apropiere de Lille. A fost lansat un program pentru identificarea rămășițelor celor găsiți prin teste ADN. 110 de soldați au fost identificați după ce 2000 de persoane, au răspuns apelului de recoltare de probe ADN.

În Germania, lucrurile stau cu totul altfel. Descoperirea din Franța a ajuns doar în paginile de interor din câteva ziare. În memoria colectivă a națiunii germane, războiul din 1914 - 1918 este eclipsat de cel de-al doilea război mondial, de Holocaust și de vina colectivă ce-i împovărează pe germani până în ziua de azi.

”Marea Britanie, Franța și Belgia încă se referă la el [n.r.: la primul război mondial] ca la Marele Război, dar amintirile noastre despre el au fost complet eclipsate de cel de-al doilea război mondial, cu Holocaustul, expulzarea din est și bombardamentele Aliate”, a mărturisit Fritz Kirchmeier, purtător de cuvânt pentru Comisia Mormintelor de Război. ”Primul război mondial are doar un rol minor în memoria națională germană”.

Comisia nu are prea mari speranțe că ar putea contacta familiile celor morți. ”Nu am găsit încă pe nimeni și va fi foarte greu, având în vedere timpul care a trecut” a mai spus Kirchmeier. Totuși, nu ar trebui să fie atât de dificil din moment ce se cunosc numele și datele de naștere ale celor 21 de soldați.

Interesul pentru primul război mondial a fost întotdeauna puternic în Marea Britanie și s-a intensificat în ultimii ani odată cu moartea ultimilor veterani. Rămâne însă de văzut dacă apropiata comemorare a conflictului va trezi interes și în Germania
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor : 135913
Data de inscriere : 15/12/2005

MesajSubiect: Din culisele tratatului care a umilit Germania (28 iunie...   01.11.11 10:56

Din culisele tratatului care a umilit Germania (28 iunie...

Republica de la Weimar stă sub semnul Tratatului de Pace semnat la Versailles. Toate sforțările diplomaților germani în perioada interbelică au fost îndreptate către revizuirea articolelor impuse la Paris. Semnarea armistițiului cu Antanta și contradicțiile politice au dus la izbucnirea unui scurt război civil în perioada imediat următoare. În ianuarie 1919, Spartakiștii au înființat Partidul Comunist din Germania și au încercat acapararea puterii printr-o revoltă armată[1]. Pasul următor ar fi fost sovietizarea țării. Pentru a preveni instaurarea comunismului, cancelarul Friedrich Ebert s-a înțeles cu comandantul Wilhelm Groener. Unități militare, dar și grupuri paramilitare de extremă dreaptă (Freikorps) au înnăbușit revoluția. Cei doi lideri comuniști, Karl Liebknecht și Rosa Lusemburg (ambii în imagine), au fost arestați și uciși cu cruzime în timp ce se aflau în custodia poliției.



În timpul crizei din ianuarie 1919 s-au organizat și alegerile parlamentare. Social-democratul Philipp Scheidemann a reușit formarea unei coaliții în care au intrat socialiști, centriști și democrați. Departe de violențele din Berlin, în liniștitul oraș Weimar, au început discuțiile în vederea realizării unei noi Constituții, la 6 februarie 1919, sub coordonarea juristului Hugo Preuss. Un prim act al Adunării a fost alegerea lui Friedrich Ebert în calitatea de Președinte al Republicii la 11 februarie. Sfârșitul lunii iulie 1919 a consemnat și votarea noii Constituții[2]. Nu vom analiza aici textul Constituției, dar putem face totuși câteva precizări pertinente. Aceasta a stabilit o nouă direcție pentru Germania, dar a dovedit și multe slăbiciuni. Spre exemplu, alegerea pe liste de partid a permis apariția mai multor partide mici, creând dificultăți de guvernare. Niciun partid nu a reușit să obțină o majoritate în Reichstag, așadar fiecare cancelar pentru a guverna s-a străduit să creeze și să mențină o coaliție. Constituția a inclus în textul său vestitul Articol 48care permitea Președintelui să suspende legislativul și să conducă pe baza decretelor. Interpretat subiectiv, acest articol a dus la distrugerea Republicii de la Weimar[3].În același timp cu transformările din Germania, la Paris pe 18 ianuarie 1919 s-au deschis lucrările Conferinței de Pace de premierul francez Georges Clemenceau (în imagine).



Consiliul Suprem de Război deja convenise ca Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franța, Japonia și Italia să joace un rol decisiv în realizarea păcii. Este interesant de observat această evoluție a Conferinței, modul în care coeziunea învingătorilor a scăzut treptat și, direct proporțional, pacea și-a pierdut din echitabilitate. Țările mici au dorit grăbirea lucrărilor Conferinței, pe când cele mari au tergiversat, așteptând stingerea conflictelor încă existente pe continent și calmarea spiritelor negociatorilor. Două state puternice și învingătoare, Italia și Japonia, au ales să se retragă de la discuții, bineînțeles, nu fără motiv. Două state la fel de puternice, dar învinse, Germania și U.R.S.S., nu au fost invitate. Cele patru state vor constitui nucleul revizionismului de mai târziu. Prin urmare, nu doar învinșii, ci și învingătorii au fost dezamăgiți de sistemul Paris-Versailles, iar apelul experților la exemplul Congresului de la Viena nu a fost luat în serios. Germenii următorului război s-au dezvoltat încă din pacea primului.

Robert Lansing, secretarul de stat al Statelor Unite ale Americii, considera că: „posedând cele mai multe arme și cele mai puternice flote de război, cele patru mari puteri și-au asumat chiar de la început conducerea lucrărilor Conferinței, împunându-și cuvântul lor restului lumii. Ele s-au constituit într-o aristocrație a națiunilor... într-o tiranie care refuză aplicarea principiului democratic în relațiile mutuale dintre națiuni”[4]. Remarca lui Lansing ne amintește și de modul în care a fost organizată Conferința. Oficial, deși se anunțaseră principii democratice fără precedent ca fundamente ale păcii, Marile Puteri au trasat rapid linia între „statele cu interese generale” și „statele cu interese limitate”. Așa cum s-a întâmplat de multe ori în trecut, la astfel de întâlniri, statele mici au fost auzite, dar mai puțin ascultate.În privința Germaniei, Conferința a consemnat 148 de întâlniri, pe parcursul lor observându-se ambițiile diferite ale fiecărui membru al Consiliului. Pentru Franța, războiul fusese devastator. Pierduse 1,3 milioane de soldați, peste un sfert din bărbații cu vârsta între 18 și 27 de ani. Alături de victimele colaterale, cifra a ajuns la 2 milioane. Pierderile Franței nu au avut egal nici printre învingători și nici printre învinși. Șocul psihic suferit în timpul războiului s-a dovedit și el mult mai puternic decât în Germania. La prima vedere, Franța a părut statul învins. Fusese o „victorie à la Pirus”. Germania se dovedise încă o dată mai puternică decât vecina ei, care a reușit însă să-i fure victoria pe ultima sută, cu ajutorul celorlalte puteri[5].

Dacă ar fi să analizăm ce a însemnat războiul pentru Franța, nu ne-ar mai mira ostilitatea francezilor față de germani la Conferința de Pace. Georges Clemenceau a dorit mai ales schimbări teritoriale. În acest sens s-a gândit la crearea unei zone de tampon între Franța și Germania. Președintele Poincaré și mareșalul Ferdinand Foch au luat în calcul chiar anexarea malului stâng al Rinului. Clemenceau dorea și o importantă despăgubire de război care să încetinească refacerea Germaniei, dar să o grăbească pe cea a Franței[6]. David Lloyd George a dorit o pace aspră, dar dreaptă pentru germani. Se impunea o pedeapsă pentru Germania, vinovată de declanșarea războiului. Totuși, premierul englez a lăsat deoparte ambițiile personale și a considerat mult mai utilă o pace care să readucă echilibrul pe continentul european. Prin urmare, Lloyd George a devenit un oponent al radicalilor francezi care-și propuneau îngenuncherea germanilor. Woodrow Wilson, președintele SUA, dorea stabilizarea Europei și crearea unei Ligi a Națiunilor ca organism de securitate colectivă. Politica oarecum comună a Marii Britanii și SUA a reușit să tempereze radicalismul francez, dar cu costul unor promisiuni pentru o alianță defensivă. În octombrie 1918, Germania a început pregătirile pentru Conferință. Secretarul de Stat al Afacerilor Externe, Wilhelm Solf l-a rechemat la Berlin pe Heinrich von Bernstorff de la ambasada germană din Constantinopol și l-a însărcinat cu organizarea pregătirilor. Noul ministru de externe german, Contele Ulrich von Brockdorff-Rantzau (în imagine), s-a alăturat și el acțiunii.



În următoarele luni staff-ul german va număra în jur de 40 de oficiali și 120 de experți. La Berlin nu s-au luat niciodată în calcul zvonurile conform cărora Germaniei i se va înmâna un Tratat pe care va fi obligată să îl semneze. Se credea că „Cei 4 Mari” vor realiza un Tratat preliminar. Rantzau va conduce delegația germană la Versailles. Cum însuși declara, Germania avea nevoie de o pace care să satisfacă ambele părți, deoarece o pace dură ar fi născut ideea răzbunării[7]. Totodată, Rantzau considera că Germania trebuia să își păstreze statutul și prestigiul de mare putere, iar principiile susținute de Wilson trebuiau aplicate și în cazul Germaniei. Toate aceste idei au fost enunțate de șeful delegației germane încă din februarie 1919 în fața Parlamentului. Tot în acest discurs, considera că Germania trebuia admisă imediat în Liga Națiunilor; trebuia să accepte dezarmarea, dar la fel și Aliații și vecinii, adăugând că nu se impunea predarea forțată a flotei comerciale, ci o egalitate economică; în privința reparațiilor, acestea trebuiau executate. Rantzau a luat în calcul un plebiscit în privința viitorului Alsaciei și Lorenei, a respins pretențiile Franței asupra Saarului, cât și tendința Poloniei de a forța deciziile Conferinței prin promovarea unei politici militare la granițele sale. Diplomatul german a observat necesitatea unei ieșiri la mare pentru Polonia, în acest sens propunând internaționalizarea Vistulei și a câtorva porturi de-a lungul Marii Baltice. În privința unirii Germaniei cu Austria (anschluss) se considera că acest drept va fi respectat ca făcând parte din punctele enunțate de Woodrow Wilson[8].

În cele din urmă, temerile s-au adeverit. Spre sfârșitul lunii aprilie 1919, Consiliul Suprem Aliat a chemat delegația germană la Conferință. A urmat o săptămână de așteptare care a născut în mintea șefului delegației germane întrebarea dacă nu cumva întârzierea face și ea parte din umilință. De fapt Aliații nu finalizaseră tratatul. Aceștia nici măcar nu au apucat să citească întregul document până la dată prezentării. În luna mai, delegația s-a întâlnit cu reprezentanții Aliaților. Premierul Clemenceau a deschis sesiunea cu un discurs neînduplecat. Subliniind inutilitatea unor discursuri pompoase, francezul a anunțat că a venit vremea recunoașterii faptelor desăvârșite: „Ați cerut pace. Suntem pregătiți să vă oferim pacea”[9]. A înmânat apoi un document de 200 de pagini, 440 de articole, 75000 de cuvinte... Rantzau a tratat întâlnirea ca pe o negociere, crezând că țara sa pornea discuțiile de pe picior de egalitate. A vorbit despre înfrângerea Germaniei, despre nevoia pedepsirii, dar a punctat și faptul că Germania nu a fost singura responsabilă de declanșarea războiului[10]. Această ultimă aserțiune nu-i aparținea doar șefului delegației germane, ci era împărtășită de o mare parte a conaționalilor săi. În sprijnul acestei convingeri putem aduce în discuție o declarație de la 1898 ce surprinde consternarea ministrului de Externe francez Théophile Delcassé față de convocarea Conferinței de la Haga de către Țarul Nicolae al II-lea. Iată cum vedea ministrul francez conferința: „O nebunie ce face Țarul! Cum a întreprins un demers diplomatic de o asemenea amploare fără să-și asigure mai întâi acordul nostru? La asta ne va servi alianța cu Rusia, ca sub pretextul filantropiei să ne aducă la confirmarea solemnă a păcii de la Frankfurt?”[11]. Astfel de declarații nu au fost singulare printre politicienii francezi ai vremii. La Paris a circulat un dicton celebru lansat de republicanul francez Léon Gambetta referitor la Alsacia și Lorena, anexate de germani: „să nu le uităm, dar să nu vorbim niciodată despre ele”[12]. Retrași la Hotel des Réservoirs pentru a citi Tratatul, delegații germani au observat pe măsură ce au tradus documentul, că cerințele învingătorilor erau inacceptabile, iar termenii trebuiau revizuiți. Ca o consecință, pe parcursul următoarelor trei săptămâni, au urmat note după note care au atacat secțiune după secțiune din document, însă poziția Aliaților a rămas neclintită. La 16 iunie s-a cerut ca în termen de șapte zile, Germania să semneze necondiționat Tratatul de la Versailles[13]. Evenimentele de la Paris au scandalizat întreaga Germanie, iar delegația germană a luat trenul spre Weimar. A urmat o săptămână agitată. Pe 18 iunie, delegații au propus Adunării Naționale respingerea Tratatului. Cabinetul Scheidemann a demisionat a doua zi. Pe 22 iunie s-a format un nou Cabinet condus de Gustav Bauer. Fără prea multe opțiuni, Bauer și-a asumat tragica sarcină, dar cu rezerva că nu recunoștea articolul privind vina pentru război[14].



Termenii Tratatului de Pace, cunoscut în Germania drept Diktat, au fost foarte duri. Nu vom insista decât asupra odiosului Articol 231 intitulat „Vina de război”[15] prin care guvernele Puterilor Aliate și Asociate afirmau, iar Germania accepta, responsabilitatea sa și a aliaților ei pentru pierderile și distrugerile cauzate învingătorilor. Practic, Germania era vinovată pentru declanșarea Primului Război Mondial. Tratatul a fost semnat la 28 iunie 1919 la Versailles în renumita „Salle des Glaces”, locație deloc întâmplătoare dacă privim către 1871, anul încoronării lui Wilehlm I ca Împărat al tuturor germanilor.

Pentru șeful delegației române la Paris, Ionel Brătianu, Tratatul de pace cu Germania a părut paradoxal. „Din cele ce știu, pacea este totodată și prea aspră și prea slabă; ea impune condiții napoleoniene și vrea să le execute cu mijloace wilsoniene; taie toate posibilitățile expansiunilor economice unui popor de 80 de milioane și contra exploziunii provocate de asemenea compresiune prevede, în loc de cingătoare de fier, ghirlandele Societății Națiunilor”[16]. Comentariul premierului român (făcut la 7 mai 1919) cu privire la aspectele economice ale Tratatului de la Versailles, ne îndreaptă imediat atenția către o carte profetică apărută în vara anului 1919, aparținând economistului britanic John Maynard Keynes. În lucrarea sa, The economic consequences of the Peace, Keynes și-a propus și a reușit să demonstreze imposibilitatea aplicării unei păci cartagineze în privința Germaniei. În opinia acestuia izolarea economică în care Tratatul arunca Germania nu făcea altceva decât să îndrepte întregul continent spre un declin economic (viitoarea criză economică ce va marca perioada interbelică). Pentru Keynes, Conferința a adunat „toate elementele unei tragedii antice”[17]. Economistul britanic a propus și câteva soluții pentru a schimba evoluția continentului, însă, așa cum s-a întâmplat și încă se mai întâmplă, mai rar se aud vocile experților printre strigătele politicienilor.

Alexandre Millerand, premierul francez, declara la 22 ianuarie 1920 că „executarea tratatului de pace de la Versailles va fi lege pentru noi. O vom sluji fără violență, fără slăbiciune, cu o nestrămutată fermitate”[18]. O lună mai târziu, cu ocazia alegerii sale ca Președinte al Republicii Franceze, Millerand a adăugat că „tratatul de la Versailles constituie, împreună cu instrumentele diplomatice ce l-au însoțit, noua cartă a Europei și a lumii. Diplomația noastră va veghea ca el să fie executat cu strictețe”[19]. La Londra, premierul David L. George exprima aceeași idee: „clauzele păcii n-au nevoie să fie revizuite. Înainte de toate trebuie ca Germania să dovedească în mod clar că are intenția să execute tratatul până la limita extremă a resurselor ei”, precizând că „un tratat violat este o amenințare de război”[20].

Evenimentele ulterioare au arătat în ce mod au înțeles gardienii păcii să apere principiile stabilite la Paris. Revizuirea diplomatică sau pur și simplu încălcarea sistematică a Tratatului de la Versailles arată limitele acestui Tratat care a nemulțumit chiar și învingătorii, dacă ne gândim doar la Franța. Modul în care a fost tratată Germania ne poate aminti de o întrebare lansată de realizatorul celor mai recente colaje documentare dedicate Conferinței din 1919,: „Cum poți să faci pace când tot ceea ce îți dorești este răzbunarea?”[21].

Privind în a doua jumătate a secolului al XIX-lea am putea emite judecata că Pacea de la Versailles nu a fost una „punică”, pentru că nu a hotărât dispariția Germaniei[22]. A fost destul de îngăduitoare având în vedere distrugerile unui război nemaivăzut până la acea vreme; statele învingătoare erau totodată și speriate, prin urmare au căutat garanții de securitate. Totuși orice pedeapsă, mai ales cele aspre ca în cazul de față, stârnește frustrări adânci și gânduri obscure în mintea oricărui popor. A fost suficient să apară în Germania o personalitate destul de abilă care să manipuleze poporul prin argumentul diktatului de la Versailles.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor : 135913
Data de inscriere : 15/12/2005

MesajSubiect: Floarea de mac culeasă de pe un câmp de luptă din Primul Răz   02.11.11 12:52

Floarea de mac culeasă de pe un câmp de luptă din Primul Război Mondial și conservată până astăzi

http://www.gandul.info/magazin/floarea-de-mac-culeasa-de-pe-un-camp-de-lupta-din-primul-razboi-mondial-si-conservata-pana-astazi-8925671
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor : 135913
Data de inscriere : 15/12/2005

MesajSubiect: Un preludiu al păcii: Armistițiul din 11 noiembrie 1918   12.11.11 11:32

Un preludiu al păcii: Armistițiul din 11 noiembrie 1918
Primul Război Mondial, declansat la 28 iulie 1914, urma sa se încheie la 11 noiembrie 1918, dupa aproape 53 de luni de lupte tragice. Era ultimul dintre cele patru armistitii încheiate în acelasi an: la Salonic - cu Bulgaria la 29 septembrie, la Mudros - cu Turcia la 30 septembrie, si la Padova - cu Austria la 3 noiembrie. Din punct de vedere strategic, el a pus capat dominatiei europene si absolutismului monarhic si a doborât patru mari imperii: german, austro-ungar, otoman si rus. Denumit si "matricea otravitoare a secolului al XX-lea", el a fost, din ratiuni care ramân înca misterioase, un fel de sinucidere colectiva a Europei, cu sechele ce au subzistat înca mult timp. Cu toata speranta unei paci definitive, primul razboi mondial purta însa în sine germenele unui conflict si mai devastator. În cursul negocierilor de pace, presedintele american Wilson a încercat sa obtina acceptarea în totalitate a programului sau de 14 puncte, dar nu a insistat asupra unora dintre ele. Tratatele de pace de la Versailles, Saint-Germain, Trianon, Neuilly si Sèvres au provocat resentimente profunde si mari tulburari sociale în rândul celor învinsi, dar chiar si în al unora dintre învingatori, ale caror revendicari nu fusesera în totalitate satisfacute. Dorinta de revizuire a tratatelor a mai provocat, în timp, resurgenta unui militarism si a unui nationalism agresiv, care, odata cu cel de-al doilea razboi mondial, avea sa plonjeze omenirea din nou în haos si oroare.





Puterile Centrale îsi pierd coeziunea

La începutul anului 1918, profitând de scoaterea Rusiei si a României din razboi, eforturile militare ale Puterilor Centrale se concentreaza spre frontul de vest.
Înaltul Comandament German declanseaza în 21 martie 1918 o puternica ofensiva în directia Amiens, fara a obtine însa rezultatele scontate. Între timp, în cadrul unor reuniuni, dintre care prima în 28 martie, generalul Ferdinand Foch este numit comandant suprem al armatelor aliate din Franta (conferinta de la Abbeville, din 2 mai). Dupa o alta ofensiva, începuta la 27 mai, în cadrul Bataliei de pe Aisne, germanii câstiga teren si înainteaza în directia Parisului.
În 15-16 iulie, germanii mai fac un ultim efort în Champagne, însa ulterior, la 25 iulie, armata franceza organizeaza o contraofensiva, prin declansarea celei de-a doua batalii de pe Marna, în zona Château-Thierry. Germanii se repliaza la 6 august, în spatele liniei fortificate Hindenburg.
Echilibrul de forte este pe cale de a înclina iremediabil în favoarea Antantei, mai ales ca trupele americane vin în sprijinul francezilor si britanicilor, cu un efectiv de patru milioane de soldati, dar si cu armament nou.În cadrul conferintelor care au loc la Spa, în 13, 14 si 15 august, austriecii se declara la capatul puterilor si cer încetarea ostilitatilor.
Ulterior, Armata 1 americana a generalului John Pershing lanseaza apoi prima ofensiva la Saint-Mihiel în 12 septembrie si înainteaza spre nord, pâna atinge pozitiile germane. Inamicul pierde numai într-o zi 15.000 prizonieri si 450 de tunuri, abandonând numeroase alte materiale de razboi.
Austria îsi exprima din nou dorinta de a adresa un apel de pace beligerantilor. Tragând dupa sine Bulgaria si Turcia înca din 25 august, ea lanseaza în 14 septembrie seara, în fata presei reunite la Viena, un apel general adresat tuturor beligerantilor în vederea pacii.
Generalul Erich Ludendorff, seful Marelui Cartier General German (Generalquartiermeister), afla ca aliatii bulgari sunt gata sa semneze armistitiul, ceea ce se va întâmpla în 26 septembrie. Vestile noi au darul sa-i îngrijoreze pe germani, deoarece în 28 septembrie aliatii încep ofensiva în Flandra. În seara aceleiasi zile, Ludendorff îl viziteaza pe maresalul Hindeburg, exprimându-si opinia ca "trebuie cerut imediat un armistitiu; orice întârziere poate fi fatala".
În ziua urmatoare, bulgarii semneaza armistitiul la Salonic.

Germania se resemneaza

În 30 septembrie, Hindenburg, Ludendorff, amiralul Paul von Hintze, Secretar de Stat si colonelul Heye, seful Biroului de Operatii, se întâlnesc la Spa. Expozeul lui Ludendorff este simplu: moralul trupelor este la pamânt, rezervele sunt epuizate, deci o ofensiva nu va fi posibila prea curând. La ora 12, conferinta se reia în prezenta lui Wilhelm al II-lea, care ramâne stupefiat de cele auzite. Cum politica este preocuparea sa imediata, el se gândeste sa aduca la putere o persoana care ar întruni majoritatea voturilor Reichstagului.
La 1 octombrie, printul Max de Baden accepta sa devina cancelar. Var al lui Wilhelm al II-lea, descendent direct al regelui Maximilien de Bavaria, printul este din punct de vedere politic omul circumstantelor. El stie ca misiunea sa este deosebit de grea, aproape penibila. În ziua urmatoare, în cadrul Consiliului de Coroana, el antameaza discutia privind oportunitatea unui armistitiu, dar Wilhelm al II-lea îl întrerupe imediat: "Înaltul Comandament va face demersurile necesare, dar tu nu esti aici pentru a crea dificultati Înaltului Comandament".
În 3 octombrie, cancelarul Max de Baden îi adreseaza un mesaj cu patru întrebari lui Hindenburg: "Cât timp estimeaza ca e necesar ca armata sa mentina inamicul dincolo de frontierele Germaniei; Marele Cartier General ar trebui sa se astepte la o prabusire militara? Daca da, în cât timp? Situatia militara este într-atât de critica, încât e nevoie de actiuni în vederea armistitiului si a pacii?
În cazul în care, la întrebarea a treia, raspunsul va fi afirmativ, Marele Cartier General trebuie sa tina cont de faptul ca trebuie antamate tratative de pace. Sa se tina cont de asemenea, ca situatia critica a armatei poate duce la pierderea unor colonii si a unor teritorii germane, în particular, a Alsaciei si Lorenei".
Hindenburg îi raspunde ca "armata germana ramâne puternica si respinge în continuare toate atacurile. Situatia devine însa din zi în zi mai critica, deci în aceste conditii este mai bine sa înceteze lupta, pentru a evita pierderile, atât din partea poporului german, cât si a aliatilor sai".

Încep negocierile de pace

În noaptea de 3 spre 4 octombrie, Max de Baden îi adreseaza o telegrama presedintelui american, prin intermediul misiunii germane în Elvetia, prin care înstiinteaza: "Guvernul german roaga presedintele Statelor Unite ale Americii sa ia în mâinile sale problema stabilirii pacii, sa înstiinteze de aceasta cerinta a lui toate statele beligerante si sa le invite sa-si trimita plenipotentiari în vederea negocierilor. Guvernul german accepta ca baza pentru negocierile de pace programul expus de presedintele S.U.A. în mesajul sau catre Congres, în 8 ianuarie 1918, precum si în declaratiile lui ulterioare, mai ales în cuvântarea din 27 septembrie. Pentru a împiedica continuarea varsarii de sânge, guvernul german propune încheierea imediata a unui armistitiu general pe uscat, pe mare si în aer...".
În 8 octombrie, secretarul de stat american Robert Lansing trimite nota de raspuns din partea presedintelui Wilson, în care specifica: "Presedintele Statelor Unite se simte obligat sa declare, în legatura cu propunerea unui armistitiu, ca nu s-ar simti îndreptatit sa propuna un armistitiu guvernelor cu care Statele Unite sunt aliate contra Puterilor Centrale, atâta timp cât armatele acestor puteri se afla pe pamântul lor... Presedintele crede a fi îndreptatit sa puna si întrebarea daca cancelarul vorbeste numai în numele acelor forte ale Reich-ului, care au purtat pâna acum razboiul. El socoate raspunsul la aceasta întrebare din orice punct de vedere extraordinar de important".
În 12 octombrie, Max de Baden îi raspunde la rândul sau presedintelui american, declarând: "Guvernul actual german, care poarta raspunderea pentru pasul facut pentru pace, a fost format prin tratative si de comun acord cu majoritatea absoluta a Reichstag-ului. În orice actiune a sa, bazat pe vointa acestei majoritati, cancelarul Reich-ului vorbeste în numele guvernului german si al poporului german".
Raspunsul lui Wilson, în 14 octombrie, este ca armistitiul va fi reglat cu puterile aliate, în conditii, care vor mentine superioritatea aliatilor. În acelasi timp, el cere încetarea imediata a razboiului submarin. Din acest moment, rolul de mediator al lui Wilson înceteaza, el devenind seful coalitiei.
Acest anunt suna ca un ultimatum pentru Wilhelm al II-lea. El întelege ca Statele Unite doresc capitularea completa a armatei germane, ca si sfârsitul dinastiei Hohenzollern.

Curând vom fi singuri în Europa!

Guvernul german convoaca imediat Cabinetul de razboi, în cadrul Conferintei de la Berlin, din 17 octombrie. Dezbaterile se poarta, în special în privinta efectivelor: Ludendorff estimeaza ca Foch dispune de 220 divizii, în timp ce armata germana dispune doar de 191 divizii, dintre care patru sunt austriece, iar batalioanele din 28 de divizii sunt reduse ca efectiv (200-500). Se impune deci stabilirea unui echilibru al fortelor, cât mai repede posibil. Sunt convocati 39 de înalti ofiteri, carora li se adreseaza doua întrebari importante: daca trupele îl vor urma pe Kaiser, pentru a stabili ordinea în tara si cea de-a doua, daca ele sunt capabile sa combata bolsevismul cu ajutorul armelor. Raspunsul vine cât se poate de repede, la ora 13: trupele nu vor lupta pentru ordinea interna avându-l pe Kaiser în fruntea lor. Colonelul Heye încheie deci, spunând ca: "armata va intra în ordine în tara, la ordinele generalilor sai" si ca "armata nu vrea sa mai lupte nici împotriva inamicului, nici împotriva tarii".
Dupa câteva momente de reflectie, Wilhelm al II-lea decide ca renunta la coroana imperiala, dar ca ramâne rege al Prusiei. Conform Constitutiei însa, acest lucru este imposibil. Nestiind ce altceva sa faca, Wilhelm al II-lea îl demite pe Ludendorff.
În noaptea de 21 spre 22, Hindenburg îi comunica, plin de amaraciune cancelarului, prin intermediul colonelului von Haeften, agentul sau de legatura: "Turcia a început negocierile de pace. Austria o va face si ea în curând. Curând vom fi singuri în Europa. Tensiunea de pe frontul de vest este considerabila".

Negocierile continua

În 20 octombrie, guvernul german consimte ca "raportul actual de pe fronturi trebuie sa stea la baza stipularilor, care sa-l asigure si garanteze. Guvernul german lasa la dispozitia hotarârii presedintelui ca acesta sa creeze o ocazie pentru reglementarea detaliilor".
În 23 octombrie, presedintele Wilson îi raspunde printului Max de Baden si le transmite aliatilor oferta de armistitiu, pentru ca acestia sa poata statua conditiile lor.
În nota sa din 27 octombrie, guvernul german da un raspuns presedintelui american si cere recunoasterea armistitiului de catre aliati: "Guvernul german asteapta de-acum înainte propunerile pentru un armistitiu, care sa dea nastere la o pace a dreptatii, asa cum a caracterizat-o presedintele în manifestarile sale".
În zilele urmatoare, la Versailles are loc examinarea detaliata a conditiilor armistitiului ce va fi impus Germaniei. În fine, la 4 noiembrie, textul definitiv al armistitiului este transmis prin cablu presedintelui Wilson. Se decide, printre altele, ca maresalul Foch asistat de un amiral britanic, sa le comunice acest text parlamentarilor germani mandatati de catre guvernul german sa semneze armistitiul.
În 5 noiembrie, Robert Lansing, secretarul de stat, adreseaza Germaniei raspunsul la ultima nota adresata de Max de Baden: "Presedintele m-a însarcinat mai departe sa va rog sa comunicati guvernului german ca maresalul Foch a fost împuternicit de catre guvernul Statelor Unite si de guvernele aliate sa-i primeasca pe reprezentantii autorizati ai guvernului german si sa le aduca la cunostinta conditiile armistitiului. El invita Germania, în cazul în care doreste un armistitiu, sa trimita parlamentari, care sa ia legatura cu generalul Foch".
În noaptea de 6 spre 7 noiembrie, înaltul comandament german face cunoscuta lista cu plenipotentiarii sai: ministrul de stat Erzberger, generalul von Winterfeldt, ministrul plenipotentiar, contele Oberndorff, capitanul de marina Vanselow, precum si capitanii Geyer si von Helldorff, interpreti.

Germania, între anarhie si razboi civil

În acest timp, Germania se afla între anarhie si razboi civil. În 3 noiembrie, în portul Kiel, marinarii flotei de razboi refuza sa mai lupte. Militari si civili, cer deopotriva încetarea imediata a razboiului, dar si participarea poporului la guvernare, prin intermediul Consiliului Muncitorilor si Soldatilor. Miscarea revolutionara se întinde rapid la Hanovra, Köln si Braunschweig. În 9 noiembrie, Berlinul este cuprins, la rândul sau, de o adevarata febra revolutionara. Înarmati cu drapele rosii, manifestantii instigati de spartakisti, un grup foarte activ de militanti marxist-leninisti condus de Karl Liebknecht si Roza Luxemburg, încearca sa asalteze Reichstag-ul. Manifestantii cer abdicarea imediata a Kaiserului. Printul Max de Baden îi telegrafiaza acestuia la Spa: "Abdicarea Domniei voastre a devenit necesara pentru a salva Germania de un razboi civil".
Constient de faptul ca generalii sai pledeaza în favoarea abdicarii, Wilhelm I se hotaraste sa se refugieze în Olanda. Exilul sau este definitiv. În aceeasi zi, Max de Baden îi cedeaza cancelaria liderului social-democrat Friedrich Ebert, în timp ce, într-o efervescenta revolutionara, Philipp Scheidemann, un alt sef social-democrat, proclama Republica în 7 noiembrie.

În drum spre Compiègne

Cei sase parlamentari germani pleaca în 7 noiembrie la prânz, din Spa, unde se afla Marele Cartier General German. Ziarul Le Petit Parisien din 7 noiembrie anunta cu litere de-o schioapa: "Parlamentarii germani se afla deja pe drum".Spre seara, delegatia se afla în fata liniilor franceze, în locul indicat de maresalul Foch, adica la Haudroy, situat la 2 kilometri nord de La Capelle. Este aproape ora 20, ploua marunt, e frig si ceata este deasa. Santinelele aflate în post reusesc sa vada un halo de lumina si se aude semnalul de "încetati focul". Sosirea celor patru Mercedes-uri este anuntata în sunet de trompeta. În fata primei masini se detaseaza conturul unui imens drapel alb. Parlamentarii sunt cazati în vila Pasques, unde sunt primiti de catre comandantii Bourbon-Basset si Ducornez. Generalul von Winterfeldt, fost atasat militar la Paris îi prezinta pe membrii delegatiei germane. Apoi, delegatia abandoneaza automobilele Mercedes ornate cu vulturul imperial, pentru a se urca la bordul a patru masini frantuzesti: un Delaunay, un Dedion, un Renault si un Panhart. La miezul noptii este servita o cina frugala în apropiere de Saint-Quentin. Drumul continua apoi catre gara din Tergnier, unde delegatia condusa de generalul Debeney ajunge la ora 3 dimineata. Un tren compus din trei vagoane îi asteapta. Vagonul-salon al parlamentarilor germani este vagonul lui Napoleon al III-lea, construit în 1860 si care îi servea acestuia pentru deplasarea la Compiègne. Salonul este tapisat în satin verde si mai poarta înca semnele coroanei imperiale. Trenul pleaca într-o directie necunoscuta parlamentarilor, iar geamurile vagonului sunt camuflate.
În 8 noiembrie, la ora 7 dimineata, delegatia ajunge la Rethondes, în apropiere de Compiègne. Trenul maresalului Foch se afla deja pe linia paralela si el îi primeste pe delegati în vagonul sau personal la ora 9.

Vagonul 2419 D intra în istorie

Primul contact este destul de violent, deoarece Foch asteapta mai întâi ca plenipotentiarii germani sa ceara armistitiul: "Cereti armistitiul?
Atunci spuneti asta! În cazul în care îl cereti, va vom face cunoscute conditiile în care va putea fi obtinut", spune el sec.
Dupa discutiile privind conditile armistitiului, germanilor li se da un ragaz de 72 de ore, pentru a da un raspuns definitiv. Erzberger ar dori mai întâi încetarea focului, pentru a combate miscarea bolsevica din Germania din acel moment, dar Foch refuza: "Focul nu va înceta decât dupa semnarea armistitiului".
La ora 13, capitanul von Helldorf, care serveste ca interpret, pleaca la Spa, catre cartierul sau general. Duminica, 10 noiembrie, guvernul german ia la cunostinta conditiile armistitiului si în aceeasi dupa-amiaza sunt trimise doua mesaje delegatiei germane: unul semnat de maresalul Hindenburg, în care se precizeaza anumite atenuari privind conventia de armistitiu, celalalt, semnat de cancelar, care îi acorda lui Mathias Erzberger mandatul de a semna armistitiul.
În fine, în 11 noiembrie armistitiul este semnat la ora 5.10 dimineata de catre maresalul Foch, amiralul sir Roselyn Wemyss, generalul Maxime Weygand, contele Alfred von Oberdoff, Mathias Erzberger, generalul von Winterfeldt si capitanul Vanselow. Ultimii doi au lacrimi în ochi.
La ora 5.45, generalul Mordacq îl anunta pe Clemenceau ca armistitiul a fost, în fine, semnat si ca va intra în vigoare la ora 11 a aceleiasi zile. La Ministerul de Razboi bucuria este imensa. Bucuria nu este împartasita la fel de toata lumea. Înflacaratul general Mangin exclama aproape profetic: "În 20 de ani vom avea din nou razboi! Armata germana nu a fost distrusa, iar noi nu am intrat în Germania cu arma în mâna".
În aceeasi dimineata, maresalul Foch îi relateaza presedintelui Raymond Poincaré evenimentele petrecute, remarcând totodata: «Germanii au acceptat conditiile pe care noi le-am impus, dar nu s-au declarat înca învinsi. Cel mai rau este ca ei însisi cred sincer acest lucru ".
La ora 11, clopotele rasuna în toata Franta. Pe front, trompetii urcati pe parapete suna din toate puterile Încetati focul, Desteptarea, sau La drapel. Pretutindeni se aude Marseilleza.
În fata, în transeele germane se simte usurarea. Pentru prima oara, în cei patru ani, francezii si germanii se pot privi fara a se împusca. Armistitiul a fost semnat dimineata între aliati si germani. Ultimul soldat francez ucis de un glont ratacit, exact la ora 11, în ziua de 11 noiembrie, este agentul de legatura Auguste Trébuchon, care anunta ordinul de adunare a regimentului sau, în vederea aprovizionarii. Razboiul lasa însa în urma sa peste opt milioane de morti si sase milioane de mutilati.
În ziua urmatoare, prin Ordinul de zi Nr. 5961, maresalul Foch adreseaza un mesaj armatelor aliate: "Ofiteri, subofiteri si soldati ai armatelor aliate, dupa ce inamicul a fost oprit definitiv, ati câstigat cea mai mare batalie din istorie, ati salvat cauza cea mai sfânta: libertatea lumii. Fiti mândri, posteritatea va va pastra recunostinta".

Ziua de 11 noiembrie la Paris

Vremea este racoroasa la Paris, a cazut chiar un pic de bruma. Orasul este în asteptare înca din zori. Nimeni nu manifesta îngrijorare sau nerabdare, însa toata lumea asteapta un semnal. Primii sunt informati redactorii jurnalelor si directorii de banci. Multimea asteapta o confirmare vizuala. Catre ora 10, apar afise pe toate fatadele sediilor ziarelor Echo de Paris, Gaulois si Matin.
În acest moment lumea se dezlantuie. Sunt trase 1.200 de salve de tun si toate clopotele încep sa bata ca în dimineata de Paste. Orasul se umple de drapele si trecatorii îsi transmit unul altuia vestea cea mare. Bucuria tuturor este imensa. Uzinele si atelierele se golesc, la fel si scolile sau magazinele. Toata lumea se afla în strada. Tobele bat, trompetele suna, toata lumea cânta Marseilleza: "Ziua gloriei a sosit!" Lumea se îmbratiseaza pe strazi, balcoanele încep sa fie pavoazate cu drapele. Clemenceau îsi face aparitia la una din ferestrele de la Grand Hôtel si este ovationat de multime. Place de la Concorde se umple de trofee, care din ora în ora devin tot mai numeroase. Tunurile germane servesc acum ca estrade pentru neobositii oratori. Se lasa seara si bulevardele sunt puternic luminate. Restaurantele si cafenelele sunt mai animate ca în seara de Revelion. Sampania umple paharele si convivii se ridica în picioare ori de câte ori se cânta Marseilleza sau imnurile nationale ale aliatilor.
Bucuria se prelungeste pâna târziu în noapte si parizienii merg la culcare cu zâmbetul pe buze.

Amara umilinta a înfrângerii

La Berlin, guvernul german si maresalul Hindenburg se arata totusi satisfacuti de rezultatele negocierilor si îi multumesc lui Erzberger, seful delegatiei, pentru serviciile aduse patriei. În Neue Badische Landes Zeitung se poate citi: "Nu ne ramâne decât o speranta si credem ca o pace încheiata pe baza unui astfel de armistitiu nu va fi de lunga durata. Libertatea recâstigata ne va face destul de puternici pentru a scapa mai târziu, de o pace atât de nedreapta".
Din acel "furor teutonicus", care strabatuse societatea germana pe parcursul anului 1914, nu mai exista acum decât o slaba urma, iar aura aproape sacra cu care fusese învaluit atunci Kaiserul în misiunea cvasi- apocaliptica de a "împlini Judecata de Apoi contra dusmanilor Germaniei" a disparut odata cu acesta.
Reprezentantii tinerei republici îi întâmpina pe combatanti cu cuvintele: "soldati, voi reveniti neînvinsi", însa sentimentul de injustitie, cel al durerii pierderii celor dragi, ca si umilinta înfrângerii îsi fac loc treptat în sufletele germanilor.
Cum cererea de armistitiu vine din partea reprezentantilor civili si nu a militarilor, acestia din urma o percep ca pe o infamie. În lunile ce urmeaza semnarii armistitiului, Hindenburg si Ludendorff atribuie înfrângerea militara suferita "unei lovituri de pumnal în spate" (Dolchstosslegende) din partea politicienilor si a burgheziei cosmopolite. Expresia este preluata cu fervoare de germanii umiliti si utilizata mai târziu de partidele ultranationaliste, în particular de partidul nazist.

Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Continut sponsorizat




MesajSubiect: Re: Primul Razboi Mondial   Astazi la 6:56

Sus In jos
 
Primul Razboi Mondial
Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus 
Pagina 3 din 14Mergi la pagina : Inapoi  1, 2, 3, 4 ... 8 ... 14  Urmatorul

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Forum Informativ :: Razboi-
Mergi direct la: