AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Pagina 4 din 11 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5 ... 9, 10, 11  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 0:06

Rezumarea primului mesaj :

POPOR ALES CONVORBIREA LUI TEVIE  LÃPTARUL CU DUMNEZEU

           In viata asta, potrivitã
           Pentru borfasi, pentru haimani,
           Mi-ai dat o mânã de prieteni
           Si-o lume-ntreagã de dusmani !

           Poti sa fii hot, pungas, ministru,
           Te-njurã lumea sau te ceartã,
           Dar dacã esti cumva evreu,
           O viatã-ntreagã nu te iartã !

           Poti fi mai bun, mai învãtat
           Si mai cinstit, cã nu e greu,
           Dar porti teribilul pãcat
           Cã, pur si simplu, esti evreu….

           Sar imbecilii sã te rupã !
           Te-njurã ziarele ades !
           Te-ar sfâsia si când te pupã !
           De asta, Doamne, m-ai ales ?

           De mii de ani nu avem pace
           Ne mor copiii in rãzboi
           Si n-avem liniste de-o viatã !
           De asta ne-ai ales pe noi ?

           Am vrut si noi putin “shalom”
           Cuvânt rostit atât de des.
           Dar pacea noastrã cu vecinii
           N-ai avut timp s-o fi ales.
           De câte ori ai vrut, destinul            
           Ne-a jucat viata la noroc.
           Doamne, puteai s-alegi pe altii
           Si nu ne supãram deloc !

           Antisemitii se agitã,
           Urlã bezmetic orice vrei
           Se-ncarcã lumea de prostie
           Si se descarcã pe evrei.

           Avem atâtea premii NOBEL
           Si mari artisti sub steaua ta,
           Dar nimeni nu ridicã glasul
           Când ne injurã o haimana !

           Poate cã lumea joacã teatru,
           Privesc la cer si vãd noroi,
           Sunt generosi cu orisicine
           Si democrati! Dar nu cu noi…

           Când undeva le merge rãu,
           Când ageamiii fac luminã
           Si nu au bani si mor de foame,
           Numai evreii sunt de vinã.

           Când se mãnâncã între ei,
           Când se omoarã frati cu frati,
           Sãracii - ei n-au nici o vinã,
           Numai evreii-s vinovati !

           Suntem copiii tãi,o Doamne,
           În casa ta intrãm smeriti,
           Si atunci de ce ne lasi în lume
           Pe mâna unor trogloditi ?

           Dece-i înduri pe asasinii
           Cei fãrã lege, fãrã minte,
           Amarnic sã ne pângãreascã
           Pânã si sfintele morminte?

           Cu noi se rãfuiesc într-una
           Intelectuali si derbedei,
           Dar ce-au cu mortii nostri, Doamne?
           Ce vina au cã-s morti evrei?

           Tot ce se-ntâmplã-n lumea asta
           Catastrofal si ne-nteles
           E doar si doar din vina noastrã!
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           Ei pot sa facã tot ce vor!
           Sã poarte zvastici, cãsti sau fes!
           Noi n-avem nici-un drept pe lume?
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           Se uitã acru-n pasapoarte,
           La vãmi ne puricã ades.
           Noi doar suntem “afaceristii”!
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           De asta ne-ai adus pe lume?
           De asta ne-am crescut copii?
           Sã tremurãm pentru secunda
           Ce Tu ne-o dai pentru-a trãi?

           Tu ne-ai dat multe lacrimi, Doamne.
           Ne-ai dat nevoi si griji si stress.
           DAR TU  NE-AI  DAT  SI  ISRAELUL !
           SI PENTRU ACEASTÃ FERICIRE
           TODÁ RABÁ CÃ NE-AI ALES !!!!


Ultima editare efectuata de catre Admin in 26.09.14 13:11, editata de 2 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Mizzi Locker - supraviețuitoare a lagărului morții de la Mih

Mesaj Scris de Admin la data de 03.11.09 18:26

Mizzi Locker - supraviețuitoare a lagărului morții de la Mihailovka
Lucreția BERZINTU



Numai un om bolnav psihic poate să nege existența Holocaustului. Înafară de milioane de documente doveditoare, există încă supraviețuitori care vorbesc, ale căror mărturii nu pot fi anihilate.

Doamna Mizzi Locker (muzician), originară din România, este supraviețuitoare a lagărului morții de la Mihailovka, de dincolo de Transnistria, din Transbug (Ucraina). Am cunoscut-o în Israel și mi-a mărturisit multe din tragediile de atunci, fără ca rana din suflet să se vindece… Este menționată și în cartea – jurnal, ”Groapa este în livada de vișini”, scrisă de pictorul Arnold Dagani, care, împreună cu soția sa Anișoara, au fost deportați în același lagăr.
Este un privilegiu pentru mine, de a avea onoarea să cunosc îndeaproape un supraviețuitor al Holocaustului românesc, și astfel, voi duce mai departe adevărul despre acele grozăvii.
Soții Bernhard și Mizzi Locker, împreună cu mulți alți evrei, au fost deportați din Cernăuți în ziua de 14 iunie 1942. Deportări se făceau în zilele de 7, 14 și 21 ale lunii. Ei au fost transportați cu trenul de animale până în localitatea Ladâjin, pe malul de vest al râului Bug, în ghetou. După circa o lună de zile, i-au trecut râul Bug cu bacul si apoi au fost transportați în camioane până în lagărul morții de la Mihailovka, care era sub administrație germană. Acolo au lucrat la construirea unei șosele și la carieră de piatră. Bărbații scoteau piatra din carieră iar femeile trebuiau să încarce, fiecare, câte 21 de căruțe cu piatră pe zi.
Munceau ca niște sclavi – zi lumină (ziua începea la ora 3,30 dimineața) și primeau ca ”hrană” doar o supă de mazăre furajeră (mai mult apă decât supă) pe zi de persoană și trei sferturi de pâine (din făină cu resturi de paie) la 8-9 zile de persoană. Între timp mama lui Bernhard Locker s-a îmbolnăvit în lagăr și a murit în brațele lui Mizzi Locker.
La 26 mai 1943 soții Mizzi și Bernhard Locker evadează din lagărul de la Mihailovka, asumându-și orice risc. După circa 4 kilometri de mers pe jos, au intrat în satul Rahniuka (Ucraina) unde o săteancă, pe nume Darka Taraniuk, le-au salvat viața, ascunzându-i în podul casei, acoperindu-i cu paie. Au stat acolo 11 zile, fără să iasă afară deloc. Darka Taraniuk era o femeie săracă, singură, cu doi copii, și totuși, din puținul ei, le-a dus în pod câte ceva de mâncare pentru a supraviețui, îngrijindu-se și de celelalte treburi ce țin de necesități fiziologice.
După 11 zile, un partizan evreu, cu numele de Mișa, deghizat în țăran ucrainean, se oferă să-i ajute (el se ocupa cu salvarea evreilor) și le este călăuză până la intrarea în Transnistria. Au mers pe jos trei nopți. Pe timp de zi stăteau ascunși prin fel de fel de vegetații, ca să nu fie văzuți de germanii care erau peste tot. Arătau jalnic! Așa au ajuns până la Berșad, strecurându-se cu grijă în ghetou, ca să nu fie văzuți de santinelă. Dacă i-ar fi descoperit că sunt fugari din lagăr, i-ar fi împușcat, așa cum se întâmplase cu alți fugari din alt lagăr. În ghetoul de la Berșad au stat până la terminarea războiului, după care au plecat la Cernăuți unde și-au căutat rudele care mai existau acolo.
Citez dintr-un memoriu al lui Bernhard Locker, adresat către Ministerul Invațamântului din București pentru obținerea Diplomei de licență în fizică-matematică:



”… am fost duși de nemți dincolo de Bug, în lagărul morții Mihailovka unde mi-a murit mama și a fost împușcat fratele meu medic. În 26.V.1943 am fugit de la locul de muncă împreună cu nevasta mea… Din lagărul din Mihailovka unde am fost 745 de oameni, am scăpat numai 13, prin fugă. Restul au fost împușcați, afară de puține excepții, care au avut norocul de a muri de diferite boli…
Aproape toți profesorii mei se află astăzi la București. Menționez Richard Blum a fost și el coleg cu mine
…”

Deportarea evreilor din Cernăuți



Mizzi Locker studiază Canto la Conservatorul din Cernăuți, dar, după circa un an de zile se refugiază cu familia la București (1945). Continuă studiile la Conservatorul din București, apoi este invitată, de nenumărate ori, să cânte la Radio. Soțul ei, Bernhard Locker a fost profesor de fizică – matematică la două școli din București până în decembrie 1950, când au imigrat în Israel, împreună cu Mizzi și mama acesteia. Mizzi Locker își continuă cariera muzicală (cântăreață de operă și profesoară de canto) iar Bernhard Locker profesor de fizică-matematică la un liceu, după care ajunge să fie prof.dr. la Universitatea Bar Ilan din Israel. O boală necruțătoare însă, i-a răpit viața prea devreme, la doar 58 de ani (1971).
Mizzi Locker, rămânând văduvă, nu a mai avut puterea sufletescă de a mai cânta pe scenă, tristețea și-a pus amprenta pe sufletul ei pentru tot restul vieții. E și mai trist că, după îmbolnăvirea din lagăr, n-a avut parte de ceea ce și-ar fi dorit cel mai mult, de copii.
Cred că din cei 13 salvați prin fugă, numai Mizzi Locker mai este în viață.
În continuare voi cita un fragment din cartea – jurnal scrisă de Arnold Dagani, pe timpul cât a fost deportat împreună cu soția sa Anișoara, în același lagăr cu soții Mizzi și Bernhard Locker, dar cu o săptămână înaintea acestora din urmă.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Șase tineri evrei au fost îngropați de vii în fața noastră

Mesaj Scris de Admin la data de 03.11.09 18:21

"Șase tineri evrei au fost îngropați de vii în fața noastră"
Inteviu realizat de Petru CLEJ cu ȘABS ROIF, supraviețuitor al Holocaustului din Transnistria


Până acum câteva zile, un negaționist pe față al Holocaustului, Ion Coja, vroia să-și depună candidatura la președinția României. Au trecut aproape cinci ani de la publicarea Raportului Comisiei Wiesel, care atribuia responsabilitatea uciderii a peste un sfert de milion de evrei regimului lui Ion Antonescu între 1940 și 1944. Negarea Holocaustului e incriminată și cu toate acestea, negarea Holocaustului se întâlnește destul de frecvent, mai ales pe internet.
Am stat de vorbă la Chișinău cu un supraviețuitor, Șabs Roif, președintele Asociației Supraviețuitărilor din Ghettouri și Lagăre de Concentrare din Republica Moldova. Azi în vârstă de 79 de ani, el avea 11 ani când armata română a intrat în Basarabia și când a urmat calvarul evreilor de acolo.

Petru Clej (P.C.): Ce simțiți când auziți oameni negând Holocaustul?

Șabs Roif (Ș.R.): Sigur că nu ne simțim bine când auzim negarea celor ce s-au întâmplat acum aproape 70 de ani. Aici în Republica Moldova negaționiștii nu sunt în număr prea mare. Profesorul de istorie Anatol Petrencu de la Universitatea de Stat din Chișinău neagă și uneori recunoaște un număr foarte mic de victime ale Holocaustului.
P. C.: De ce credeți că neagă acești oameni Holocaustul, deși au apărut atâtea documente care îl probează?
Ș. R.: Domnul Petrencu care se ocupă cu negarea la noi l-a invitat pe domnul Ion Coja de la București. Am avut o întâlnire cu domnul Coja, am apărut într-un ziar la Chișinău, unde o pagina era a mea și o pagină era a lui. Am fost împreună la o conferință, unde el mă întreabă: “Unde sunt cadavrele?” Și eu îi răspund: “Domnule Coja, după atâția ani, cadavrele nu mai stau la suprafață. Dacă dumneavoastră vă cumpărați un hârleț și săpați aici la noi în Basarabia, veți văsi cadavre unde vreți.”


P. C.: Haideți să revenim la vara lui 1941, după intrarea armatei române în Basarabia, unde vă aflați în acel moment?

Ș. R.:
Noi locuiam pe malul Prutului, în satul Duruitoarea Veche. Armata română n-a trecut imediat Prutul, trăgeau cu tunurile, cădeau ghiulele și noi nu știam care e situația, radio n-aveam, ziare nu erau. Ne-am refugiat mai departe de graniță, în satul Briceva, unde locuiau mulți evrei, iar noi aveam acolo niște cunoștințe, unde ne-am oprit seara. Atunci am auzit împușcături. Ni s-a spus că a început împușcarea evreilor din sat, unde locuiau vreo 3000 de evrei.
Sătenii ne-au jefuit, ne-au luat căruța și atunci noi am pornit pe jos, dar mergeam doar noaptea, deoarece ne temeam de întâlniri neprielnice pentru noi. Am ajuns la satul Văratec, la circa 3 km de satul nostru, era dimineață și speram să ajungem acasă când am fost prinși de jandarmi. Eram 26 de persoane, inclusiv copii, și ne-au închis într-un sarai (staul – n.r.) de vite. Atunci am auzit pe șeful de post, prin crăpăturile ușii saraiului spunând: “Luați masa mai repede și duceți-i acolo în râpa din Văratec unde îi împușcați de toți evreii.”
Dar Dumnezeu probabil a privit de sus și preotul de la biserica din Văratec, care nu fusese în sat când au fost împușcați evreii, părintele Gheorghe Benea, care se reîntorsese în sat, a aflat de intenția șefului de post. El a venit cu soția lui, Liuba – ea s-a prăpădit anul trecut, dar el a murit mai de mult, iar noi după război am avut grijă de el și l-am apărat de persecuțiile sovietice.

P.C.: Cum v-a apărat părintele Benea?

Ș.R.: Părintele a venit la postul de jandarmi, iar noi am văzut prin crăpături, era îmbrăcat în veștminte de preot și l-am auzit certându-se cu șeful postului de jandarmi. Asta a durat foarte mult, vreo două-trei ore, îmi aduc aminte precis. Am văzut la un moment dat cum vine părintele împreună cu Liuba spre ușa noastră și dezleagă sârma cu care era legată. Nici noi nu-l știam pe el și nici el nu știa pe noi. “Oameni buni, ieșiți, sunteți liberi.” ne-a spus, iar preoteasa Liuba a prins doi oameni pe uliță și le-a cerut niște colaci pentru noi, că eram flămânzi.

P.C.: Știu că pentru acest gest, Memorialul Holocaustului Yad Vashem de la Ierusalim i-a decernat post-mortem părintelui Benea titlul “Drept între Popoare”.

Ș.R.: Da, eu am scris despre asta la Yad Vashem la Ierusalim și a durat foarte mult, deoarece nu găseam dintre cei salvați, că mulți muriseră în deportare în Transnistria. Am mai scris încă o scrisoare, în care spuneam: eu am fost în lagăr, soția mea a fost în lagăr, eu cred că este de ajuns să fim crezuți. Până la urmă au acceptat, dar el murise, iar pe Liuba am căutat-o mult timp, pentru că se mutase la Bălți.

P.C.: Ce-ați făcut după ce v-a eliberat părintele Benea?

Ș.R.: Ne-am întors în satul nostru. Când eram pe drum, părintele și Liuba stăteau la marginea satului și ne vegheau în timp ce eram pe drum. “Ne-am temut să nu vină jandarmii după voi,” ne-a spus părintele după război. L-am găsit pe șeful postului de jandarmi, care fusese acolo până la venirea rușilor în 1940, domnul Ciutacu. L-am căutat și în România, și pe copiii lui, dar n-am dat de nimeni. Domnul Ciutacu era la noi acasă, ne-a primit bine și ne-a zis: “Să n-aveți frică, nici un evreu nu va fi maltratat” și așa a fost. El ne-a adunat pe toți la o altă casă, tot mare, în caz că venea armata ca să ne nimicească. A pus și un jandarm să vegheze să nu ni se întâmple ceva. Dar după aceasta a primit ordin și n-a putut să nu-l execute, că și așa făcuse destule care nu erau conforme cu linia regimului Antonescu, și am fost trimiși la Râșcani, la casa unui mare boier,. Acolo a fost înființat un lagăr provizoriu.

P.C.: Când se petreceau astea?

Ș.R.: Asta se petrecea la sfârșitul lui iunie, începutul lui iulie 1941. Închipuiți-vă că șeful postului de jandarmi, domnul Ciutacu, venea cu căruța la noi în fiecare duminică, ne aducea de mâncare și când a văzut că oamenii de acolo – peste 3000 erau în lagăr – beau apă din iaz, ne aducea canistre cu apă de la Duruitoarea Veche.

P.C.: Cât ați stat în lagăr la Râșcani?

Ș.R.: Am stat acolo vreo trei luni, după care am fost mutați la Mărculești, unde am stat două săptămâni. Am nimerit la Mărculești într-o perioadă în care au fost omorâți mulți evrei.

P.C.: Cine-i omora?

Ș.R.: Jandarmii români de acolo. Pe unii îi înecau în Nistru, pe alții într-un iaz din apropiere, și pe loc au împușcat.

P.C.: Ați fost martor sau ați auzit că au făcut asta?

Ș.R.: Nu, am fost martor doar la uciderea a șase tineri care au fost îngropați de vii în fața noastră. Asta se petrecea la poarta de ieșire din lagărul de la Mărculești, care era îngrădit cu două rânduri înalte de sârmă ghimpată. Și când ieșeam pe poartă, șeful jandarmilor a dat ordine să se adune tot aurul, cine are obiecte de aur să le predea. Unii au dat, dar alții nu, probabil îl ascunseseră și atunci de ciudă a dat ordin și șase tineri au fost îngropați de vii.

P.C.: Și cum s-a petrecut uciderea?

Ș.R.: Noi când am ajuns acolo, gropile erau deja săpate și au fost împinși în ele și acoperiți cu pământ. Am auzit strigătele lor, ei ridicau capul din groapă, dar în zadar.


Interviu realizat de Petru CLEJ
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Nimeni nu și-a plâns morții. Fiecare își aștepta rândul

Mesaj Scris de Admin la data de 09.10.09 19:20

“Nimeni nu și-a plâns morții. Fiecare își aștepta rândul”

CFR-ISTUL ȘI PSIHOZA

Salvarea are un nume: Enache

În spital, la Golta, s-a făcut la un moment dat o campanile anti-tifos: „Au venit niște CFR-iști să se vaccineze. În grupul lor era unul, Enache, care pleca la Galați. I-am dat adresa familiei, iar unchiul mei i-a spus că-l plătește oricât, doar să mă aducă în țară. Deja armata română începuse să se retragă, iar în retragere erau omorâți evreii din lagăre.

Am fugit din Golta alături de Berta și de băiatul ei. Enache ne-a ascuns într-un vagon, într-un spațiu destul de strâmt. Din acest motiv, la un moment dat am rămas fără aer, iar Enache a vrut să ne scoată. Cineva a văzut însă când Berta și Gary au ieșit. Enache a remarcat asta și a închis imediat oblonul, fără ca eu să mai apuc să ies. Așa am reușit să ajung la Galați”.

Cu sufletul mutilat, în dulap

Acasă nu mai exista. „La Galați, prima seară am rămas la Enache, era o familie de oameni foarte modești. A doua zi, după ani, am văzut un pat, o masă. A fost un șoc. Am stat ascunsă câteva luni, în dulap sau sub pat. Unchii mei au aranjat să mi se facă un buletin fals. Când a trebuit să merg să semnez, am refuzat. Mi-era frică să ies din casă. Ani la rândul, când vedeam o uniformă, mă îngrozeam”.

AUSCHWITZ, TRANSNISTRIA, LACUL TEI

Bătrânii care își plâng părinții morți în Holocaust

E o toamnă care umblă prin lume. Apartamentul soților Havas-Burihovici, inundat de un aer seniorial și obosit, s-a întunecat. Doamna Libe își strânge trupul într-o durere și spune așa: „Iertați-mă. Eu nu vă spun o poveste acum. Eu retrăiesc”.

E o toamnă care umblă prin lume și mai sunt și fantomele astea vechi care trag la întuneric. Imaginați-vă doar: noaptea albă și bătrânii care visează cum le-au fost uciși părinții și se trezesc plângând. Afară e un bulevard bucureștean îmbătat de tei.

Aici, în familia Havas-Burihovici mișună amintiri rele: „Șobolani mari cât pisicile mâncau oamenii incapabili să se mai ridice. Soțul meu, care a trăit în miros de carne arsă din cuptoare, când aude prin ce am trecut eu, îmi zice că la ei a fost mai ușor decât în Transnistria. Au avut un minim de hrană. El a fost în lagăr și cu soția, studentă la medicină. El era student la chimie. Au trăit amândoi. Ea a murit mai târziu. De cancer”.

Doamna Burihovici a avut un fiu. La 27 de ani a murit și el, de la un cancer de piele. Zâmbește, rezervat, dintr-un tablou cu rame frumoase. Acolo și numai acolo va rămâne așa cum și-l amintește Libe: prea tânăr. Mâna se întinde cu un gest care parcă vindecă istoria: „Priviți-l! Semăna cu Regele Mihai”. Așa e.

Cel mai feroce dușman al lui Iliescu

Libe Havas-Burihovoici a scris 33 de pagini pentru un volum de memorii ce nu va apărea în timpul vieții sale și nu-l iartă pe Ion Iliescu: „Dumnezeule, sunt cel mai feroce dușman al lui Ion Iliescu, de când am auzit că a spus că în România n-a fost Holocaust! Cum nu? Și noi, și toate mărturiile? Eu sunt gata să jur pe memoria tatălui meu, a mamei mele, a fiului meu, că tot ce v-am spus este adevărat”.

Domnul Havas are 92 de ani. În fiecare dimineață își deschide laptopul și citește, pe internet, presa de pe mai multe continente. De la prima soție i-a rămas o fiică, stabilită într-o țară îndepărtată. Din lagăr, de la Auschwitz, s-a întors fără părinți. Sfârșit.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

A invins Holocaustul

Mesaj Scris de Admin la data de 05.10.09 19:46

A invins Holocaustul
Ioan Gottlieb a supravietuit in trei lagare naziste, unde a cunoscut orori "pe care o minte normala nu le poate concepe".

Astazi, evz.ro va ofera prima parte a unei povesti de groaza, cu un tanar de doar 15 ani in rolul victimei perfecte: evreu intr-o lume tulbure, care se aruncase in bratele Cassandrei naziste.
Ziua Internationala de Comemorare a Victimelor Holocaustului este tinuta, la initiativa Organizatiei Natiunilor Unite, in fiecare 27 ianuarie. Este momentul in care ne aducem aminte de milioanele de morti din lagarele naziste si de putinii supravietuitori care au trait pana astazi.
Evz.ro va spune povestea unui om exceptional, Ioan Gottlieb, care a supravietuit lagarelor naziste, pentru a deveni, peste ani, un profesor universitar emerit.

Ceva ce trebuie spus, inca din start: Ioan Gottlieb este un monument. O somitate in domeniul fizicii teoretice. Familia ii spune Janos acestui barbat care a implinit saptamana trecuta 80 de ani. Nimic nu este insa comod in firele invizibile care i-au construit trecutul si ii leaga prezentul lui Ioan Gottlieb. Stabilit in Iasi, profesorul pastreaza amintiri terifiante, pe care le-a tainuit sase decenii. Abia in 2006 a publicat cateva pagini intr-un volum de studii despre istoria evreilor.

Sunt pagini care nu suporta niciun epitet, asa ca le vom spune, conventional si insuficient, cutremuratoare: "Doi ani mi-a luat sa le fac, scriam si plangeam, ma rascolea trecutul pe care nu-l marturisisem nici celor mai apropiati. Am vrut sa spun adevarul, fiindca am vazut ca se duce o campanie de negare a Holocaustului. Stiu ca pare greu de crezut ca asa a fost, o minte normala nu poate concepe acele orori�.

Profesorul isi aseaza mai bine ochelarii si ne corecteaza pozitia la masa din camera de zi a casei sale: "Pe fotoliul acela sta doar sotia, eu stau in stanga. Oaspetii sunt invitati pe canapeaua din mijloc�. Tabieturi de supravietuitor. Bradul, simbol asociat cu nasterea lui Iisus Hristos, inca e incarcat de beteala. Ioan Gottlieb zambeste: "Familia noastra respecta si sarbatorile evreiesti, si pe cele crestine. Eu merg cu sotia la biserica, ea vine cu mine la sinagoga�.

Intelepciunea ii vine din trecutul multicultural. "Eu sunt din Baia-Mare, limba mea materna e maghiara. Sunt cum e mai rau: si ungur, si evreu�, rade Gottlieb.

Cosmarul incepe intr-un "bou-vagon�

Sunt date pe care istoria nu le tine minte. Ele rezista doar in memoria oamenilor care, pur si simplu, nu pot uita. Cum sa uiti ziua in care ti-a inceput Apocalipsa? Pe 3 mai 1944, familia Gottlieb a fost transportata in ghetoul din Baia Mare, iar la inceputul lui iune a fost inghesuita in trenul de vite, cu destinatia Auschwitz, celalalt nume al Iadului.

"In �bou-vagon� am urcat eu, tata, si doi b[url=http://adtarget.adbureau.net/accipiter/adclick/CID=0000098f0000000000000000]unic[/url]i. Mama mea naturala murise pe cand aveam cinci ani, abia atunci mi-a spus tata ca noi suntem evrei. Mama mea vitrega se sinucisese in ghetoul din Baia-Mare. Acolo am incercat si eu si tata sa ne omoram, cu morfina, dar am trait. Nu stiu de unde, tata stia ca ne vor duce la Auschwitz, si ce urmeaza acolo�.

O intalnire cu doctorul Mengele

Ioan Gottlieb a mai dat interviuri, insa de fiecare data cand vorbeste despre lagare se impotmoleste, ca intr-un nisip miscator al propriilor dureri. Lentilele ochelarilor sunt fumurii. Nu vedem daca dincolo sunt lacrimi. "Tata m-a salvat. M-a invatat sa spun ca am 18 ani si ca vreau sa muncesc. Stia ca altfel m-ar putea gaza. La Auschwitz am ajuns noaptea. Ne-au impartit pe doua randuri, barbati si femei, si ne-au dus la triere. Am urmat sfatul tatalui meu, si am scapat cu viata. Atunci l-am vazut prima si ultima oara si pe doctorul Mengele�.

Tot atunci si-a vazut ultima oara b[url=http://adtarget.adbureau.net/accipiter/adclick/CID=0000098f0000000000000000]unic[/url]ii. Cei buni de munca au luat-o intr-o directie, ceilalti in alta, spre moarte. In conceptie nazista, batranii nu produceau destul, deci erau inutili. Ioan si tatal sau au fost tunsi scurt, cu dunga pe mijloc, au primit hainele vargate, sabotii din panza cu talpi de lemn, si au fost invitati, pe tonul militaros al extremei drepte, in Infern.

Si-a ajutat tatal sa se spanzure

De la Auschwitz a fost transferat la Mauthausen, si de aici intr-un lagar mai mic, de munca, la Melk. Ioan Gottlieb a ramas alaturi de tata, mintind intotdeauna ca are 18 ani. Spre sfarsitul razboiului, a fost dus la Mauthausen. Singur. Tatal sau nu mai putuse suporta viata ca o moarte. S-a spanzurat cu o curea pe care i-a dat-o chiar Ioan.

"El mai incercase sa se omoare, insa cureaua lui s-a rupt. Am avut intotdeauna remuscari, insa si eu, si el, stiam ca nu ar fi putut supravietui. Eu eram cu 32 de ani mai tanar si eram cadaveric. Si-a curmat suferintele, si eu l-am ajutat�. Era ianuarie 1945, in mai urmau sa fie eliberati. Insa, in lagar, patru luni e un interval de timp infinit.

"Cine a scapat din lagare? Doar cei norocosi, atat! Totul a fost hazard�
Ioan Gottlieb, supravietuitor al Holocaustului

SALVAT DE AMERICANI

La eliberare mai avea 32 de kilograme!

Cand a venit ziua eliberarii, pe 5 mai 1945, Ioan Gottlieb era o umbra. L-au cantarit: avea 32 de kilograme. A fost transportat de americani intr-o infirmerie din Ebensee. "Mi-au bagat in vena plasma umana. M-au pus pe picioare in zece zile. La inceput, tot ce mancam imediat dadeam afara. Eram mai mult mort, dar voiam sa traiesc, eram tanar, voiam sa ma intorc acasa, in Baia-Mare, desi nu mai aveam decat un unchi in Romania. Speram ca e viu�.

Cea mai pregnanta amintire din vremea Holocaustului e olfactiva: "M-am intalnit cu multi evrei supravietuitori, si toti ne aminteam, cel mai repede, cum curatam toaletele cu mana goala. Toaletele erau pline de diaree, miroseau ingrozitor�. La Ebensee a cunoscut un fost detinut german, anti-nazist, solist de opera, care a vrut sa-l infieze. I-a spus vorbele astea: "Macar asa sa compensez nenorocirea ce au facut-o semenii mei�.

Gottlieb a refuzat. "Nu am acceptat niciun tutore dupa moartea tatei, care a fost pentru mine un sfant. Am vrut sa ma descurc pe cont propriu�. Profesorul nu-i uraste pe nemti. Nu poate, nu-l lasa logica si inima lui buna: "E o idee absurda sa urasti toti germanii pentru ce-au facut cativa. Noi, evreii, in ciuda a ceea ce se crede, suntem toleranti, asa ne-a invatat istoria noastra, ca sa putem supravietui�.

"SOLUTIA FINALA�

Granita mortii, pe linia Bucuresti-Iasi-Transnistria

Cifra exacta a victimelor Holocaustului nu va fi, probabil, niciodata cunoscuta. Stim doar ca aproximativ sase milioane de evrei au pierit in lagarele naziste, in "bou-vagoanele� care i-au transportat spre moarte, in ghetouri sau chiar in plina strada. Intr-o epoca in care lumea traia doar pentru a ucide, Romania nu a putut scapa stigmatului criminal. Alianta cu Germania hitlerista din primii ani ai celui de-al Doilea Razboi Mondial a plasat, in dreptul regimului lui Ion Antonescu, peste 300.000 de victime ale Holocaustului.

Iadul a inceput la Dorohoi in vara anului 1940, cu evrei aliniati in fata gropilor comune si impuscati in cap. Fervoarea antisemita avea sa degenereze cateva luni mai tarziu, la Bucuresti, intr-un ianuarie 1941 care a vazut centre de tortura organizate in prefecturi si comisariate de politie transformate in camere de exterminare. Padurea de la Jilava a rasunat sub sunetul surd al revolverelor, sase sinagogi au fost devastate, iar teroarea si-a gasit esenta intr-o imagine oribila, de care doar o umanitate profund degenerata putea fi capabila: 15 evrei impuscati, atarnati de ceafa in carligele unui abator bucurestean.

Apoi, a venit Iasiul cu propriul "scenariu�, la sfarsitul lui iunie 1941. Evrei masacrati in plina strada, supravietuitori "plimbati� in doua trenuri ca niste camere de gazare si, la final, o cifra ametitoare: aproape 15.000 de victime. Razboiul contra "dusmanului� se afla insa doar in faza incipienta. Romania militara si civila si-a indreptat toate tunurile catre evrei spre sfarsitul unui 1941 construit parca in laboratoarele horror ale Hollywoodului.

La Odessa, recucerita de armatele Bucurestiului, metodele au depasit orice imaginatie patologica: mii de evrei inghesuiti in magazii mitraliate, incendiate si, la final, atacate cu grenade. Carnagiul a fost total: 22.000 de mii de cadavre mutilate.

"Cireasa de pe tort� avea sa fie insa Transnistria, transformata la mijlocul conflagratiei mondiale intr-o groapa etnica a Romaniei. Estul extrem al Basarabiei recucerite oferea peisajul perfect pentru "procesul natural� de exterminare a evreilor. In lipsa camerelor de gazare, frigul si mizeria lagarelor din Transnistria "asigurau� eficienta "solutiei finale�.

COMEMORARE

Supravietuitoare din Transnistria, la ONU

Ruth Glasberg Gold a fost invitata ieri la sediul Organizatiei Natiunilor Unite din New York sa vorbeasca despre Holocaustul romanesc. Ruth este supravietuitoare a deportarilor in Transnistria. In varsta de 78 de ani, evreica traieste in prezent in Statele Unite. Invitatia la ONU ascunde un amanunt sumbru: 27 ianuarie este o zi cu conotatii si mai negre pentru doamna Glasberg Gold. E ziua in care i-a murit intreaga familie.



http://stiri.rol.ro/content/view/178210/2/



















































google_protectAndRun("ads_core.google_render_ad", google_handleError, google_render_ad);

























google_protectAndRun("ads_core.google_render_ad", google_handleError, google_render_ad);











































_uacct = "UA-423775-9";
urchinTracker();
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Unul din trei supraviețuitori ai Holocaustului trăiește

Mesaj Scris de Admin la data de 12.09.09 15:11

Unul din trei supraviețuitori ai Holocaustului trăiește în sărăcie
Dintre cei 250.000 de supraviețuitori ai Holocaustului din Israel, aproape 30% cer ajutor economic.
Surse
ale unui ONG din Ierusalim au afirmat că actuala criză economică a dus
la creșterea solicitărilor de ajutorare din partea acestui colectiv.
S-au primit tot mai multe apeluri care solicită sprijin financiar,
însă situația este dificilă, deoarece donațiile s-au redus și ele.
Directorul ONG-ului „Latet”, Eran Wientrob a făcut un apel la
Guvernul de la Ierusalim să intervină pentru a-i ajuta pe
supraviețuitorii Holocaustului. Acesta a declarat unui post de radio că
e nevoie de donații, pentru ca aceștia să poată sărbători în condiții
decente festivitățile Anului Nou ebraic, la sfârșitul acestei luni.
Un bătrân de 74 de ani, care și-a pierdut familia la fontiera dintre Rusia și România – a afirmat că se simte „abandonat”.
„Nu am primit niciodată vreun ban, iar când am primit, nu ne-am mai
putut bucura de ei, fiindcă eram bolnavi”, a mărturisit acesta,
referindu-se la situația tuturor celor ca el.
Weintrob a conchis. „Am trecut printr-un infern, și – cu părere de rău o spun – trăiesc acum altul”.
2009 este un an dificil pentru acest colectiv. Guvernul israelian a
promis indemnizații pentru toți supraviețuitorii Holocaustului încă din
1952, însă aceștia nu au primit niciun ban.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Leizer Finchelștein, ultimul supraviețuitor

Mesaj Scris de Admin la data de 08.09.09 19:55

Leizer Finchelștein, ultimul supraviețuitor al „trenului morții”


Victimele Holocaustului sunt comemorate astăzi în Sala Pod
Pogor, începând cu orele 18. Evenimentul, organizat de lectoratul
italian al Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Colegiul Național
„Octav Băncilă” și Muzeul Literaturii Românii, este intitulat „Ziua
memoriei”. Leizer Finchelștein este unul dintre supraviețuitorii
trenurilor morții. Nu a fost deportat în Auschwitz, dar a simțit
totuși, ce înseamnă Holocaustul.


„Omul
este incredibil de rezistent la nenorociri. Numai să nu fie omorât, că
le poate depăși pe toate”, și-a început mărturia Leizer Finchelștein.
El este un evreu de 85 de ani. Spune nu s-a certat niciodată cu nimeni.
Singur mărturisește că soția sa reprezintă „raza lui de soare”. Știe că
„de griji și de nevoi nu scapă nimeni”. A prins și criza economică din
anii ’30, a supraviețuit trenurilor morții în timpul pogromului din
1941. Povestea lui este una cunoscută. Leizer a dat o mulțime de
interviuri pentru ziare, posturi de radio și de televiziune. Însă
această poveste a lui merită să fie scoasă din când în când din praful
amintirii, măcar pentru cei mai tineri.

În copilărie „era o altă lume”

În
noiembrie 1941 urma să împlinească 18 ani. Ne-a povestit că de la
vârsta de 11 ani a fost ucenic într-un atelier de tâmplărie. Făcuse
patru clase primare, lucru cu adevărat important în acele vremuri, și
citea tot ce-i cădea în mână. Așa l-a îndrumat învățătorul său. Tatăl
era singurul care aducea bani în casă, având propriul lui atelier. Mama
se îngrijea să nu le lipsească nimic din cele necesare celor nouă copii
(șase băieți și trei fete). Mâncau ceea ce se găsea pe lângă casă,
iarna trăiau din ce adunaseră în timpul verii, încălțămintea le era
făcută din cârpe sau din stofa paltoanelor mai vechi, însă nici nu-și
doreau mai multe. „Nu eram așa pretențioși cum sunt copiii din ziua de
azi”, susține Leizer Finchelștein. Locuia într-un cartier evreiesc din
Iași. „Pe atunci, orașul avea aproximativ 100.000 de locuitori, iar
jumătate dintre ei erau evrei. Existau în acea perioadă vreo 50 de
sinagogi în Iași, acum este una singură și aceea în reconstrucție.
Singurele mijloace de transport erau trăsurile și tramvaiele. Era o
altă lume”, după cum își amintește Leizer.

Ziua când au fost luați pe sus

Bătrânului
i-a rămas întipărită în minte ziua de 29 iunie 1941. Era o duminică
însorită, călduroasă, liniștită. Totul s-a schimbat brusc, pe la ora
10, când niște sergenți însoțiți de câțiva civili au intrat în casa
familiei lui Leizer și i-au scos pe toți, bătându-i cu patul armelor și
înjurându-i. „A fost începutul pogromului cel groaznic. Numărul de
morți de atunci l-a întrecut pe cel din din Germania anului 1938”, a
subliniat Leizer Finchelștein. Nimeni nu înțelegea ce se întâmplă,
continuă bărbatul. Pe un teren viran erau adunați foarte mulți evrei.
Cu toții au fost obligați să stea în picioare cu mâinile sus, bărbații
au fost încolonați și trimiși spre Chestură, femeile au fost lăsate să
se întoarcă acasă. „Nu pot să uit groaza întipărită pe chipul mamei în
momentul în care a văzut că cei șapte bărbați de acasă pleacă, fără a
ști sigur dacă se vor revedea”, spune printre lacrimi Leizer. În drumul
lor spre Chestura de pe strada Vasile Alecsandri, au trecut pe
Cuza-Vodă. Acolo, în clădirea de azi a Filarmonicii, era un spital
nemțesc. S-a aruncat cu lături în capetele evreilor ce treceau pe
acolo. „A fost prima oară în viața mea când am văzut morți și creieri
împrăștiați. Erau grămezi întregi pe marginea străzilor”, povestește
Leizer. Nu se știa ce urma să se întâmple. Au așteptat ore în șir în
picioare, de la amiază până a doua zi spre dimineață. Nu li s-a spus
nimic, nu li s-a oferit nimic.

„Moartea a intrat în vagon”

Noaptea,
o parte dintre cei de acolo au fost urcați într-un tren și li s-a
pierdut urma. „Tata și doi frați au plecat atunci. Trenul i-a dus
înspre Călărași, Ialomița. Pe unul dintre frați nu l-am mai văzut
niciodată. Merg pentru el la cimitirele cu gropi comune în zilele de
comemorări”, ne spune Leizer. Dimineață au fost urcați și restul
evreilor într-un tren ce mergea până la Podu Iloaiei. „Erau orele 5-6.
Nu pot ști cu siguranță, deoarece atunci nu aveam ceasuri. Se găseau
doar câteva din acelea de buzunar”, explică Leizer. Trenul era tras la
linia a doua. Evreii au fost obligați să se întindă cu fața la pământ,
în mizeria lăsată de cai. Câte 40 dintre ei erau urcați în fiecare
vagon. De frică, s-au îngrămădit unii în alții, astfel încât, aparent,
era încă mult loc liber, loc ce a fost umplut rapid de alte 80 de
persoane. Vagoanele s-au închis ermetic. Fiind iunie, soarele ardea cu
putere încă de dimineață. Tabla s-a încins rapid, transpirația și
mizeria s-au făcut imediat simțite. „Parcă eram într-o cameră de
gazare”, ne povestește Leizer. El a stat alături de trei frați de-ai
săi. Se pălmuiau reciproc ca să reziste. Cel care cădea, nu avea nicio
șansă să își revină din cauză că alții cădeau peste dânsul. „Moartea a
intrat în vagon după vreo oră. Ne-am așezat pe cadavre să ne odihnim,
ne-am băut urina ca să rezistăm. Nimeni nu merită să treacă prin
asemenea grozăvie”, explică sumbru Leizer Finchelștein. Călătoria până
la Podu Iloaiei a durat opt ore. Ajunși acolo, au fost lăsați în curtea
unei sinagogi și au fost preluați de alți evrei ce le-au dat haine,
mâncare, primindu-i peste noapte. Dimineață, jandarmii i-au dus înapoi
la vagoane. Acolo se vedeau mormane de morți în fața trenului. Cei în
viață au fost nevoiți să-i întindă pe toți și să verifice dacă aveau
acte de identitate pentru a fi recunoscuți. „Părinții își găseau
copiii, copiii își găseau părinții. Au fost cam 1100 de morți în acel
tren”, își amintește Leizer. Tot cei aduși în Podu Iloaiei au fost
nevoiți să sape la cimitir gropi comune pentru a îngropa morții, pe
trei rânduri, unii peste alții, și acoperiți cu pământ. Până la
sfârșitul lui noiembrie 1941, în Podu Iloaiei au fost puși la descărcat
vagoane și la toate muncile agricole.

A urmat trimiterea în lagăr

În
luna mai a anului următor, Leizer Finchelștein a fost trimis la muncă
forțată în Șaba, Basarabia. Acolo a lucrat într-o carieră de piatră
până în 1943, când a fost trimis în Predeal la defrișat pădurea. În
toată această perioadă, din 1941 până în 1944, a trăit în condiții
neomenești, într-o mizerie de neimaginat. „Ce am trăit atunci nu poate
fi descris în câteva cuvinte. Stările rareori pot fi transpuse în
vorbe. Mă mir și oricât m-aș strădui, nu pot să înțeleg cum e posibil
ca oamenii să se transforme în neoameni, făcând atâta rău”,
mărturisește trist Leizer Finchelștein. Totuși, nu a murit nimeni din
cauza muncii practicate în acele condiții. Sănătos nu a ieșit din lagăr
niciun evreu. Unii nu au rezistat în trenuri, alții au fost împușcați
când încercau să fugă. Dar nu a murit nimeni la muncă. „Omul este
incredibil de rezistent la nenorociri. Numai să nu fie omorât, că le
poate depăși pe toate”, spune foarte sigur Leizer. Pe 23 august 1944,
porțile lagărului s-au deschis fără să se fi anunțat nimic în
prealabil. Paznicii dispăruseră. Majoritatea evreilor de acolo au
pornit pe jos spre casele lor.

Apoi s-a „bucurat” de viață în comunism

Leizer
Finchelștein s-a angajat ulterior ca tâmplar la un patron. În 1947 s-a
încadrat la CFR tot ca tâmplar, unde a rămas până în 1983, când s-a
pensionat. În viața lui, nu a pierdut nicio zi de muncă. „Locul de
muncă a fost o fericire. E o înjosire să fii șomer, să bați la ușile
patronilor, să-ți spună ca n-au nevoie de tine, așa cum se întâmplă
frecvent în ultimul timp”, consideră Leizer. Tot el mărturisește că a
trecut mai ușor peste acele momente datorită soției sale, cu care s-a
căsătorit în 1948. Tatăl ei trăise o experiență asemănătoare și ea a
înțeles foarte bine situația soțului său. Au trăit într-o cameră
mizeră. „Pas cu pas ne-am luat primul televizor alb-negru, primul
frigider Fram, primul covor de iută. În 1964 am primit o locuință la
bloc de la CFR și am sărutat pereții de bucurie”, povestește Leizer.
După ce a ieșit la pensie, a mers aproape în fiecare zi la comunitatea
evreilor.



http://www.ziuadeiasi.com.ro/ziua_eveniment/4025-Leizer-Fincheltein-ultimul-supravieuitor-trenului-morii.html
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 07.09.09 17:55

C.G.: Doamnă
Solomon, vă mulțumesc foarte mult pentru tot ce mi-ați povestit, pentru
timpul pe care mi l-ați acordat cu atâta bunăvoință, pentru
generozitatea dumneavoastră.


S.R.: Vedeți-vă
de treabă ce generozitate. O femeie ca mine care trăiește aproape
izolată pentru că din generația mea există foarte puțini. Eu, nefiind
gălățeancă, nici nu am cunoștințe. În anii când puteam să umblu mă
feream să ies în oraș de frică să nu mă întâlnesc cu cei cu care lucram
ca să nu trebuiască să raportez, așa că m-am mulțumit cu traseul
combinat-Țiglina [cartier din Galați, n.m.C.G.] și cu ce găseam de
cumpărat acolo, aproape nu veneam deloc în oraș. Am avut un noroc
deosebit că băiatul meu nu mi-a creat probleme, a înțeles situația
casei și a învățat bine și a intrat cu media 10 la facultate și a ieșit
cu 9,40. Are deja 24 de ani de serviciu. E un copil foarte bun care, pe
lângă toate belele lui, mai are grijă și de mine. Eu încerc să trag
prea puțin de el pentru că îmi dau seama că nu mai are cum, dar tot are
grijă de îmi cară apă plată că eu nu mai pot să car greutăți mari că...
Din când în când face o piață cu mine, îmi face aprovizionarea, mă
întreabă la telefon, că are treabă la supermarketuri pe acolo prin
București, mă întreabă ce să-mi mai aducă. Trăiesc la ora asta
mulțumită. Bani nu-mi lipsesc, cerințe n-am. Uite stau în capoatele
astea ca să-mi țină cald la genunchii care mă dor, că am venit din
Transnistria cu reumatism că era zăpadă pe pereți în cămăruța aia
mititică unde stăteam noi că nu aveam cu ce ne încălzi. Noi ne duceam
în pădure și adunam vreascuri, dar câte legături de vreascuri puteai să
aduci, copil fiind. Taică-meu a fost impracticabil în perioada
Transnistriei, iar maică-mea după tifos iar n-a fost bună de nimic și
n-a avut condiții să se refacă decât când am venit înapoi în țară. A
făcut imediat înapoi suta de kilograme și a murit cu suta de kilograme.


C.G.: La Suceava? E înmormântată la Suceava?


S.R.: Nu. În ’62 a murit tata și pe urmă am adus-o pe mama aici și a murit aici. E înmormântată la cimitirul din Galați.


C.G.: Vă mulțumesc mult încă o dată.









[1] Shiva (șapte) este perioada de doliu, care începe din ziua înmormântării și durează șapte zile.
În acest timp, cei îndoliați trebuie să stea pe podea, pe perne joase
sau pe bănci. De asemenea, nu se bărbieresc, nu se tund, nu se spălă,
nu-și spală rufăria și nu îmbracă haine proaspăt spălate, nu muncesc.
În unele comunități, există obiceiul de a acoperi toate oglinzile din
casa defunctului {Geoffrey Wigoder (coord.), Enciclopedia Iudaismului, București, ed.Hasefer, 2006, pp. 176-177}.



[2]Termenul de cusher (cașer)
desemnează un aliment care poate fi consumat potrivit normelor rituale.
Legile alimentare se referă atât la diversele specii autorizate pentru
consum, cât și la modul în care trebuie sacrificat animalul, la starea
sănătății lui în momentul tăierii și la prepararea acestuia. Având în
vedere că aceste reguli interzic consumul de lactate și carne la
aceeași masă, iar ustensilele culinare pot absorbi mici cantități din
alimentele folosite, se prevede utilizarea a două rânduri de vase
separate pentru carne și lapte. O persoană care a consumat carne
trebuie să lase să treacă un anumit interval de timp mai înainte de a
consuma lapte sau produse lactate (Geoffrey Wigoder, op. cit., pp. 39-40).




[3] Sunt considerate alimente parve (neutre)sau stami cele care se pot consuma atât cu lapte cât și cu carne cum ar fi: fructele, legumele, ouăle și peștele (Geoffrey Wigoder, op. cit, p. 40).



[4] Vezi nota 3.



[5]
Sărbătoare care durează opt zile și comemorează victoria Macabeilor
asupra monarhiei seleucide din Siria. Specificul acestei sărbători este
dat de aprinderea hanuchiei, un sfeșnic special cu opt brațe, de unde și denumirea de „sărbătoarea luminii
.
Sfeșnicul se aprinde imediat după lăsarea nopții, iar luminile trebuie
să ardă cel puțin 30 de minute și să fie amplasate într-un loc foarte
vizibil: în prag, în fața casei, pe pervazul ferestrei. Luminile se
aprind cu ajutorul unei lumânări pe rând, astel încât în ultima seară
toate cele opt să fie aprinse. Există și tradiția aprinderii în ordine
descrescătoare. Ceremonia se desfășoară de obicei în familie, iar copiii primesc în dar o mică sumă de bani (Geoffrey Wigoder, op. cit, pp. 273-275).



[6] Sărbătoare care comemorează sfârșitul robiei din Egipt. Semnificația
sa agrară este de celebrare a primăverii la începutul secerișului de
orz. Pe durata sărbătorii, care este celebrată timp de opt zile în
Diaspora și șapte în Israel, este interzis consumul de alimente pe bază
de aluat dospit. De asemenea, se interzice folosirea vaselor și oalelor
utilizate în mod curent la prepararea alimentelor, deoarece acestea ar
mai putea conține în porii lor particule de aluat dospit. Ustensilele
de metal – tacâmurile sau oalele de metal – pot fi totuși folosite cu
condiția să fi fost bine curățate. De obicei însă familiile de evrei
aveau o veselă specială numai pentru Pesah
(Geoffrey Wigoder, op. cit, pp. 512-513).



[7]Potrivit
Decretului-lege 3438 din 14 octombrie 1940 pentru reglementarea
situației evreilor în învățământ personalul didactic și administrativ,
ca și elevii și studenții evrei sunt excluși din școlile românești de
grad primar, secundar sau superior de stat sau particulare, ca și din
școlile confesionale ale cultelor creștine. Conform prevederilor legale
cuprinse în decret evreii puteau să-și organizeze școli proprii, de
grad primar și secundar cu personal didactic și adminstrativ evreiesc.
Aceste școli nu aveau drept de publicitate și puteau fi frecventate
numai de elevi de etnie evreiască (vezi în acest sens Decretul-lege nr.
3438 din 14 octombrie 1940 pentru reglementarea situației evreilor în
învățământ, în Lya Benjamin, Evreii din România între anii 1940-1944. Legislația antievreiască,vol. I, București, ed, Hasefer, 1993, doc. 14, pp. 70-71).



[8]
În ceea ce privește rolul jucat de Banca Națională a României în
confiscarea averilor evreilor din Bucovina și Basarabia deportați în
Transnistria și transferarea lor la tezaurul de stat, pot fi
identificate mai multe direcții de acțiune: 1) Preschimbarea banilor
românești în ruble, la cursul de 40 de lei pentru o rublă, în loc de un
leu pentru o rublă, așa cum s-a decis pentru restul populației, și
preschimbarea rublelor sau oricăror altor monede din posesia evreilor,
în mărci speciale – Reichskredit Kassenscheine (RKKS) - la
cursul de 60 de ruble pentru o marcă; 2) Confiscarea valutei de orice
fel, fără a se stabili vreun curs de schimb; 3) Confiscarea
bijuteriilor și a obiectelor de cult din aur și argint, a monedelor de
aur și argint; 4) Confiscarea de tablouri și a altor opere de artă; 5)
Deposedarea celor deportați de acte de valoare: polițe, acțiuni,
carnete de economii, documente care dovedeau posesia de conturi în
bănci, acte de identitate (Jean Ancel, Contribuții la istoria României. Problema evreiască 1933-1944, vol. I, partea a doua, București, ed. Hasefer, 2001, pp. 317-339).



[9] Meyer Teich, fostul președinte al comunității evreiești din Suceava și conducătorul coloniei de deportați din Șargorod.

[10] La medvav nikim (idiș) sau lamed-vav țadikim (ebraică) sunt cei „ 36 de drepțidin fiecare generație dăruiți cu Șehina („Prezența Divină”). Datorită
meritelor acestora lumea întreagă continuă să existe. Surse
tradiționale distincte menționează numere diferite ale acestor drepți,
ajungând până la a considera că un singur drept este de ajuns pentru
salvarea universului. Acești drepți sunt descriși ca fiind niște evrei
simpli și modești, care își câștigă din greu existența. Trăiesc în
anonimat, refuzând să-și afirme natura excepțională, iar în perioadele
grele pentru Israel intervin pentru a-și salva confrații,
reîntorcându-se mai apoi la existența lor modestă (Geoffrey Wigoder, op. cit.,
p. 387). În acest caz avem de-a face cu o analogie între tradiția
iudaică și comportamentul exemplar al unui membru din afara comunității
evreiești.




[11] Vezi nota 6.



[12]
Dobândirea statutului de adult responsabil din punct de vedere
religios, în cazul băieților care au împlinit 13 ani și care devin
astfel apți să facă parte din cvorumul de rugăciune (Geoffrey Wigoder, op. cit., p. 89).




[13] Aniversarea morții unei rude sau a unei persoane apropiate pentru care există obligația de a se ține doliu.
Cu acest prilej există obiceiul să se aprindă o lumânare care arde timp
de 24 de ore în casa celui decedat. Cei îndoliați recită Kadiș în cadrul unui minian (cvorum de rugăciune), la cele trei servicii religioase zilnice (Geoffrey Wigoder, op. cit., pp. 302-303).


http://www.inshr-ew.ro/marturii/02.htm
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 07.09.09 17:54

C.G.: Engleză nu știați de la tata?


S.R.: Tatal
meu nu a vrut să mă învețe engleza pentru că a zis că dacă eu o să știu
engleză o să am același dor de ducă pe care l-a avut el. Și el avea un
singur copil făcut la bătrânețe și nu era dispus să piardă acest copil.
Fiind filozofia asta a lui, eu am rămas fără engleză. Acum o rup eu
cumva, dar nu se compară. În schimb vorbesc idiș curent. Taică-meu a
umblat toată Europa, inclusiv Anglia, pe urmă a trecut în Statele
Unite, Canada, pe urmă a aflat că se găsește de lucru în Australia, a
plecat în Australia. S-a întors prin Afica de Sud, s-a întors și
războiul, Primul Război Mondial, l-a prins iarași în Statele Unite unde
a reușit să facă bani. Taică-meu de meserie era croitor, dar croitor de
lux, croitor de dame. Marele lui merit era că pe vremuri când se puneau
revere și gulere din mătase naturală la taioare și nu era voie de pus
un bold pentru că se vedeau găurelele în mătasea naturală el monta
aceste treburi manual, fără suport și stăteau perfect. Ei și cu această
meserie a mai învățat altele și banii i-a făcut cu o curățătorie
chimică în sensul că a avut contract cu armata. Primea uniformele
stricate de pe front pe care, avea și atelier anexă, le repara, le
cosea, le punea ce le trebuia pus acolo, le curăța și le livra în bună
stare. Și cu acest contract a făcut bani și cu banii aceștia făcuți în
timpul războiului a cumpărat, zicea el, un apartment house, adică un bloc cu garsoniere, trăind ca un rentier din chirii și înmulțind banii cu imobiliare.
A
trăit în felul ăsta până când i-a venit ideea să facă turism la
locurile natale și aicea i s-a înfundat cum i s-a înfundat. Și a ajuns
onor cetățean român ca să fie deportat.
Iar
eu am tremurat până la pensionare pentru că lucram cu străini. Știam că
aveam aparate de ascultat în sălile unde lucram cu ei, dar dacă cumva
mă întâlneam pe stradă cu unul… Mă rog, lucram câteva zile o ofertă, pe
urmă o punere în funcțiune, un montaj, litigii, discuții, cum se
întâmpla cu un contract mare, de uzine întregi că noi am cumpărat aici
la Galați uzine întregi, linii de fabricație. Dacă mă întâlneam cu unul
care m-ar fi poftit la o cafea sau la o prăjitură sau care m-ar fi
rugat să ies cu el într-un artizanat ca să-și aleagă pentru nevastă o
bluză artizanală, eu trebuia să trântesc repede un raport la
Securitate, ce-a zis el, ce-am zis eu, unde am fost, ce am făcut, că
eram urmăriți pas cu pas și telefonul mi-a fost sub observație ani de
zile.


C.G.: Nu v-ați gândit să emigrați în Israel?


S.R.: Ba
m-am gândit. Și tot timpul se punea problema dacă mă încurcă cu treaba,
cu naționalizarea lui taică-meu, eu îmi pierd parnusa, că eram foarte
bine plătită.
Adevărul
este că eram bine plătită: salariul și participare la primele pe
proiectele care se realizau. Dar eu lucram la oferte, oferte cu mai
multe firme care ofereau obiectivele astea și care se spionau între ele
și aș fi putut, dacă mă pretam, să iau și de la unii și de la alții
dacă divulgam câte o valoare sau câte un…M-am ferit că eram cap și
coadă de familie, având o mamă bătrână, care trebuia ajutată să moară
cât mai ușor și fără chinuri și un copil, care trebuia să intre în
viață cât mai normal și fără tată. Așa că mi-am păzit pielea cum am
putut. Și mulțumesc lui Dumnezeu, nu mă plâng de nimic. La ora asta am
tot ce îmi trebuie, am o casă în care întorc tractorul, eu cu mâța. Nu mi-am închipuit că o să ajung să am 80 de ani după o asemenea viață.


C.G.: Vă doresc multă sanătate!


S.R.: Mulțumesc mult, doamnă. Chestia cu sănătatea e cum e, dar asta e!.După o asemenea uzură mi se cuvine.


C.G.: După
1989 ați putut să reluați o parte din tradițiile la care cumva cred că
ați fost obligați să renunțați în timpul regimului comunist?


S.R.: După
1945 mama n-a mai ținut la cusher, însă a ținut la mersul la Templu, la
spusul de iscor, la Paște. Eu aveam în bucătariile mici din blocurile
vechi un aragaz cu două ochiri, fără cuptor, cu butelie, pe care o
aveam eu din tinerețele mele și i se amenaja un colț de mâncare de
Paști. Făceam abonament la comunitate la cantină și primeam de acolo
mâncare de Paști și ea își încălzea. Aveam vase de Paște care erau
ținute separt și fierte cu cenușă și la caloriferele mele trebuia să
umblu prin vecini, la căsuțele nedemolate să-i găsesc cenușă ca să-și
fiarbă oalele, să și le facă cusher. Și ținea, ținea Paștele.[11] În paralel, pentru că noi mâncam orice. Dar ea ținea acest Paște și îl ținea cu sfințenie.Problema
tradițiilor e mai puțin importantă. Eu din curiozitate și din nevoia de
cultură am citit și religie și istoria religiilor și Vechiul Testament
și Noul Testament și cunosc toate poveștile și le-am transmis și
copilului meu și nepotului meu cu Purim și cu Paște și cu Exodul și cu
toate alea. Dar din punctul meu de vedere am rămas la ce m-a învățat
taică-meu: nu e important ce bagi în gură, important e ce scoți din
gură, nu e important ce-ți faci ție, ai grijă să nu faci altora. Astea
sunt probleme de filozofie. Nu pot să spun că sunt religioasă. Pot să
spun că eu cunosc foarte multe obiceiuri. De exemplu, acolo unde am
locuit timp de 40 de ani, exact 40 de ani, din ’62, când mi-au dat de
la combinat casa, până în 2002 când m-am mutat aici, eram babă de
serviciu la parastase când trebuia o prezență. Am fost la nunți, la
botezuri, la tot soiuri de ceremonialuri, pe de o parte, pe de altă
parte cunosc foarte bine obiceiurile evreiești.


C.G.: Nepotul dumneavoastră mi-ați spus că și-a sărbătorit bar-mitzvah.


S.R.: Nepotul și-a sărbătorit bar-mitzvah[12]
și nepotul meu merge la comunitate și nora mea este consilier la
comunitate. Nu știu dacă ați luat legătura cu comunitatea. Și băiatul
meu este prieten cu actualul președinte al comunității și fac împreună
și ieșiri împreună la câte o petrecere. Nu, din punct de vedere al
mixării suntem foarte universali.


C.G.: Soțul dumneavoastră a fost evreu?


S.R.: Soțul meu a fost evreu, Haim Solomon. Și țin șase Iahrzeit, pe care le țin cu sfințenie. Am calendar și îmi trec din an în an când cade fiecare și am Iahrzeit
după mama, după tata, după soț, după fratele soțului, cumnat, și după o
familie de oameni, cărora mama mea le-a promis că o să-i pomenească
pentru că nu au copii, n-au avut copii, familia Ciubotaru, domnul și
doamna Ciubotaru. Și țin Iahrzeit pentru domnul și doamna Ciubotaru. Pentru mine n-am pretenții să țină cineva Iahrzeit.[13]


C.G.: Pentru
cele ce vi s-au întâmplat în Transnistria, pentru că ați fost deportată
primiți cumva compensații de la vreo organizație sau asociație
internațională din Germania, Austria, Claims Conference?


S.R.: Da,
primesc. Din Germania primesc acele 200 de mărci care s-a transformat
acuma în euro și de la statul român primesc 137 de lei, care se zice că
o să crească pentru că mi-au recunoscut deportarea, am decizie pentru
deportare.


C.G.: În timpul perioadei comuniste ați putut să povestiți despre ce vi s-a întâmplat acolo în Transnistria?


S.R.: Nu, nu, nu. Cui să povestesc?


C.G.: Nici prietenilor, cunoștiințelor?


S.R.: Să știți că în general nu poți să povestești așa tot, doar câte un aspect. E
de necrezut. De exemplu, nu poți să crezi că cineva ia un copil din
scutece și îl rupe. Ce forță trebuie să ai în mâini ca să poți să faci
așa ceva. Eu am încercat să fac treaba asta cu un pui să-l rup că nu
mai reușeam să-l tai și n-am reușit. Ei, chestia cu tifosul exantematic
și cu păduchii, și cu drumurile mele – trebuie să știi că eu la ora
asta cunosc toate buruienile comestibile posibile. Mergeam la furat, la
furat prin grădinile oamenilor care mai aveau câte un cuib de cartofi
puși acolo sau câte un pom fructifer. Ajunsesem să mă înțeleg cu câinii
care erau din curțile respective și care nu mi-au făcut niciodată
nimic. Eu n-am avut niciodată vreo supărare cu un câine prin curțile pe
unde intram. În schimb era un moș care avea o mică livadă și o stupărie
pe acolo și eu nu i-am atacat stupii pentru că îmi era frică de albine,
dar i-am umblat la caise. Și a umblat cu joarda după noi, am sărit
gardul, mi-am rupt mușchii de la un picior. Sunt episoade. Sau când a
fost în sfârșitul lui martie când s-au luptat de pe cei doi versanți
nemții ăia prinși în pungă și cu rușii care veneau, zburau gloanțele
așa și eu mai am și acuma o bucățică. Ia pune degetul aicea. [în umăr
are sub piele o schijă care se simte la pipăit, n.m. C.G.]


C.G.: Se simte.


S.R.: O simți? E schijă. Schije din astea am avut așa pe aici. Țăranii
au avut experiență și s-au băgat în luncă jos. Gloanțele mergeau de pe
un versant pe altul. Noi eram jos, dar la un moment dat ne-am amintit
noi că sunt încuiate niște păsări și că stau încuiate de nu știu cât
timp și că nu au apă. Că n-au mâncare n-au, dar nu au apă. Și atuncea
eu cu Hania am început să ne cățărăm acolo în patru labe pe dealul ăla
ca să ne ducem la casă să vedem de păsările alea să nu moară și ele. Și
m-a prins o serie din asta de schije, care m-a prins așa la picior și
aici [arată spre umăr]. M-am târât eu cât m-am târât. În sfârșit au
terminat nemții cu rezistența, au venit rușii și m-au văzut sanitarii
ăia. Unul s-a așezat pe mine cu spatele către mine și cu fața către
picior, pe care l-a ținut și celălat a scobit și a scos frumușel toate
schijele de acolo. Ce rivanol, ce apă oxigenată! Nimic practic pentru
atâta lucru. Ei făceau o amputație pe viu că nu aveau materiale,
darămite un fleac de schijă. Și puteam eu să țip până poimâine că ăla
și-a făcut treaba și trebuie să știi că nu s-a infectat, nu s-a
stricat. Mi-a rămas piciorul întreg numai așa pe aicea se vede o
găurică. Și mai am – dacă se mai vede [arată spre picior, n.m. C.G.] –
aicea o linie, dar, în sfârșit, nu contează că s-au reparat toate. Dar
atâta, nu m-a durut, că eu pe asta parcă nici n-o simțeam, parcă nici
n-am știut de ea, n-am arătat-o.
Închipuiți-vă că în decursul anilor am trăit 6 ani prin sanatorii. Sanatoriile
alea aveau chirurgie. Era un fleac să-mi scoată treaba asta. Dar nu mă
deranjează decât când e frig afară, simt ca o bucățică de gheață acolo.
Asta-i tot. În rest stă cuminte, nici nu se deplasează că e prinsă în
țesut și stă bine.


C.G.: Nu, se vede, e evidentă.


S.R.: Da stă bine. N-are nimic.


C.G.: V-ați mai întors după 1945 sau, eu știu, după 1989 la Gorai?


S.R.: Prin
anii ’54-’58 am încercat cu disperare să iau legătura cu această dochie
care practic a fost pentru noi ca o soră. A fost extraodinară această
analfabetă cumsecade, cu copiii ei, cu mizeria ei, cu sărăcia ei, cu
toate necazurile. Niște scrisori mi-au venit înapoi – adresant
necunoscut. Altele n-au mai venit deloc înapoi. În ’89 cu puțin înainte
de mișcările de la noi, adică prin primăvară, am făcut o excursie
foarte mare în Rusia de vreo 16 zile, cred, - Kiev, Moscova, Talin,
Leningrad și înapoi la Moscova. Dar am trecut cu trenul prin Basarabia,
Transnistria până la Kiev. Și am nimerit și la Smerinka unde am vândut
eu horincă, în gară la Smerinka. Și atunci am aflat eu de la localnici,
am aflat ce s-a întâmplat: marea majoritate a populației care a fost
sub ocupație germană a fost transmutată pentru că marea dorință a
hazaicei mele a fost un șal negru cu trandafiri roșii cu ciucuri de
mătase. Și cumpărasem, s-a găsit la un moment dat un asemenea șal și
țineam grozav să-i trimit acest șal și încă alte lucruri pentru
ceilalți, pentru Hania care mi-a fost ca o colegă, să zic, și pentru
băieți. Nu s-a putut pentru că adresantul era necunoscut…mi-a venit cu
ștampila primăriei de la Gorai cu adresantul necunoscut ceea era
imposibil că într-un sătuc cum era ăsta, aproape un cătun... Dar asta
mi-au explicat: că au făcut transbordări de populație, localități
întregi. Vai de baba asta amărâtă. N-avea ea dinți de pe vremea aia,
darămite după aia. Era o nenorocită cu trei copii, de bărbat nu știa
nimic și nu știu dacă a aflat vreodată ceva despre el pentru că imediat
cum au intrat rușii am început noi, Hania și cu mine, să facem
corespondență, că aveam numărul unității lui, să întrebăm de el și n-au
dat nici un răspuns până am plecat eu. Cine știe pe unde s-a pierdut și
omul ăsta.


C.G.: Participați la conferințe, țineți prelegeri în fața studenților, elevilor de liceu în care să le povestiți despre…?


S.R.: Nu.


C.G.: N-ați mai dat nici un alt interviu?


S.R.: Nu,
n-am mai dat nici un alt interviu și am colaborat foarte bine cu cei de
la locul meu de muncă pe unde am lucrat. Oamenii s-au purtat foarte
frumos cu mine că și eu m-am purtat frumos cu ei – asta e chestie de
reciprocitate – și n-am pedalat deloc pe poziția de victimă în anii cât
am fost activă. Adică eu m-am pensionat în ’85, până în ’85 nu ținea
figura. Iar după ’85 cei de acuma îs tot ăia ca să fim sinceri.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 07.09.09 17:54

C.G.: Vecinii, prietenii, cunoștiințele din Suceava cum v-au primit?


S.R.:
știți că intelectuali nu prea erau că fugiseră. Erau oameni simpli și
mai ales țărani. Sate foarte apropiate din jurul Sucevei cu care
familia noastră în perioadele de glorie avea relații, în sensul că o
familie ne făcea aprovizionarea cu lemne – la noi se cumpărau cinci
vagoane de lemne pentru hotel. Pentru restaurant se descărcau căruțe
întregi cu provizii și aveam niște pivnițe în care erau conservate
ceapă, cartofi, sfeclă, morcovi băgați în nisip, totul era. Și veneau
căruțe, căruțe. Și oamenii ăștia veneau an de an la noi. Ei, trebuie să
știți că acești oameni ne-au refăcut nouă gospodaria – țărani. Când au
aflat că a venit Americanul, că așa îi ziceau tatălui meu, au venit
care cum au putut. Până și un inel, pe care taică-meu apucase să-l dea
unuia dintre lemnarii ăștia…a venit cu inelul înapoi, îl am și acuma.


C.G.: Alte obiecte de valoare n-ați mai putut salva?


S.R.: N-am
mai putut pentru că a fost închis orașul. Ștefan s-a strecurat nu știu
cum, dar nu putea să plece cu nimic că s-a strecurat gol.
El
nu putea să plece nici cu obiecte, nici cu…Și apoi el venise după ce
trecuse banca pe la noi. Așa că e un inel cu valoare sentimentală
pentru taică-meu, care n-are mare valoare, dar are un blazon acolo.
Când era taică-meu în Australia, un conte polonez scăpătat murea de
tuberculoză și taică-meu la îngrijit în Sidney și ăla i-a lăsat inelul
cu blazonul ăla. Inelul ăsta a fost la Ștefan și a ajuns înapoi de la
Ștefan, lemnarul nostru, șeful echipei care ne asigura lemnele și ne
punea lemnele în șură, le stivuia, le tăia din pădure și până în sobă.
Rudele lui, alții. Noi am avut servitoare din M
ărăței, un
alt sat și au slujit la noi trei surori pe rând. Era un obicei: când
venea iubitul lor la armată la grăniceri fata venea la slujbă pentru ca
să aibă băiatul unde să intre când avea permisie.
Și așa rând pe rând am avut pe Ilaria, pe Ileana și pe Gligheria. Au
venit din aceeași familie. Această familie ne-a adus perne și plămumi
și niște țoale. Deci, în general, cei din mediul rural, cu care noi am
avut relații economice înainte de deportare, practic au făcut tot ce au
putut ca noi să putem să ne refacem cât de cât. Pe urmă părinții
mei…taică-meu visa să refacă hotelul și a amenajat pe
rând vreo câteva camere cărora le-a pus geamuri, le-a pus uși, le-a
reparat podelele, erau podele din scânduri vopsite și s-au improvizat
niște paturi care nu prea mai aveau saltele, aveau din astea umplute cu
paie, dar cu cearșaf, cu perne. Și curtea era mare și devenise un fel
de han la care trăgeau căruțele și înoptau oamenii. Nu mai era hotel cu
pretenții, cel mai cel hotel din oraș la care veneau și străinii în
anii ăia, mai ales că taică-meu vorbea englezește, singura limbă pe
care o vorbea ca lumea în peregrinările lui prin atâtea continente. Și
conștiincios cu ideea fiscalității din Statele Unite, unde a trăit
mulți ani, a anunțat la fisc că dă camere cu chirie și plătea un
impozit oarecare. Pentru ca în ’50 să fie naționalizat pentru că avea
întreprindere hotelieră. Dar el avea niște amărâte de patru camere cu o
dotare jalnică, dar plătea un impozit oarecare. Nu numai atât. L-au
scos din casă. Eu deja eram la București, în ’50 eram la București. În
’48 am plecat la București. Devenisem fiică de naționalizat. Unde
înainte eram cu tinicheaua națională de coadă, acum eram cu tinicheaua
economică de coadă, tinichea care m-a însoțit toată viața. A trebuit să
fac tot felul de acrobații să mi se piardă urma. N-am fost membră de
partid niciodată. După ce am avut o serie întreagă de servicii – că am
zburat din facultate în ’50 pe chestia naționalizării lui taică-meu –
și ce-am mai făcut, am făcut la fără frecvență, la seral ca să mă
descurc. M-am măritat cu un medic, de fapt m-am măritat mai întâi cu un
ziarist în ’50 și mi-am schimbat o dată numele și pe urmă am divorțat
în ’55 și m-am măritat cu un medic, deci iar o schimbare de nume și tot
am amețit-o în felul ăsta că mi s-a cam încurcat urma. Iar când am
ajuns în Galați, am ajuns prin faptul că bărbatul meu a dat concursul
după stagiile făcute prin sanatorii, unde am lucrat și eu ce s-a găsit
de lucru acolo. Am venit în ’62 la Galați. Și am vrut să mă întorc în
proiectare de unde plecasem din București, de la un institut de
proiectări.


C.G.: Ce facultate ați urmat în București?


S.R.: N-am terminat nici o facultate. Am urmat Maxim Gorki și Politehnica. Toate
le-am terminat până la licență. N-am dat pentru că între timp bărbatul
meu, care a terminat la Cluj, gălățean la origine, a primit repartiție
la Toria, care era un sanatoriu izolat în apropiere de Tușnad și m-am
dus după el acolo unde n-am găsit de lucru decât ca statistician. Și am
acceptat ca statistician. Habar nu aveam cu ce se mănâncă, dar am aflat
pe parcurs. După aia cu dificultăți am rămas însărcinată pentru că nu
reușeam să țin sarcini și aproape de 30 de ani am reușit să prind o
sarcină. Și atunci am stabilit că trebuie să ne ducem undeva unde
există așezări omenești, unde pot să cumpăr un morcov, un lapte, pentru
că Toria era la 14 km de orice așezare omenească și când se pornea
iarna nu mai ieșeai din iarnă decât în primăvară. Și aprovizionarea se
făcea pe serpentine, dar aveamcrescătorie de porci
proprie și depozit mare de alimente. Așa că n-aveam cum să cresc un
copil. Și atuncea s-a găsit post la Borșa în Maramureș, alt sanatoriu
foarte mare, bine dotat și deja în localitate, nu izolat. Acolo n-am
găsit post de statistician. Între timp am născut. Am găsit la
contabilitate. Nu știam cu ce se mănâncă contabilitatea, dar am intrat
la contabilitate și în foarte puțin timp, pentru că în unitățile astea
izolate se schimbă foarte frecvent personalul – pleacă alții, vin alții
–, am ajuns șef servici contabilitate. Am ajuns să girez postul de
contabil șef pentru că și contabila șefă, care era detașată de la
București, a plecat. Așa că am lucrat trei ani și contabilitate. Și
când am ajuns aicea la Galați mi se pregătise – bărbatu-meu a intrat
prin concurs la Galați la spitalul TBC – postul la contabilitate la
spital, dar nu am mai vrut la contabilitate. Am zis că mă duc înapoi în
proiectare și îmi termin ciclul tehnic. Și între timp era mare nevoie
de germană la șantierul naval. Aveau de făcut niște cumpărături și nu
se găsea cineva care să traducă documentația.


C.G.: Dumneavoastră ați învățat germana la școală sau se vorbea și în familie?


S.R.: Germana este limba maternă.


C.G.: În casă se vorbea germană?


S.R.: În
casă tata vorbea idiș și mama vorbea nemțește că ea a făcut școala la
Steiermark în Austria și vorbea românește așa cum vorbea Fraila din Gaițele. Era
foarte simpatică de fapt cum vorbea ea. Și în Galați dacă au aflat
ăștia că eu știu germană…Eu m-am dus acolo întâmplător și am fost
imediat angajată cu transfer și am lucrat în șantierul naval vreo șase
luni, dar nu-mi dădea nimeni casă, iar unui medic nu i se dădea casă în
’62 că se zicea că fac ciubuc și pot să-și facă rost de casă. Și
atuncea începuse combinatul și venise IPROMETUL cu o filială mare de
vreo 1000 de oameni să proiecteze combinatul. Și m-am dus la ei care
aveau nevoie de germană. Foarte greu am reușit să plec de la șantierul
naval care nici casă nu-mi dădea, dar nici drumul nu-mi dădea. Până la
urmă am reușit și așa am lucrat la proiectantul combinatului din ’62
până în ’85. Între timp a început combinatul să facă cumpărături din
străinătate cu oferte și cu uzine întregi și funcția mea a devenit
foarte importantă. Dacă eram la Timișoara sau la Brașov nu făcea doi
bani germana mea, dar având cunoștințe de bază tehnice pe de o parte,
cunoscând limba germană ca lumea, pe de altă parte, pentru că mama mea
nu glumea cu limba, am devenit traducător autorizat foarte bun de
tehnică generală. Am și dat examen pentru treaba asta.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 07.09.09 17:53

C.G.: Samahoncă se chema?


S.R.: Samahoncă.
Vindeam prin gări rachiu din ăsta și am făcut rost de niște ruble în
felul ăsta, pe care le-am împărțit bineînțeles cu hazaica. Ajunsesem în
relații grozave cu această hazaică săracă. Îi lipsea spiritul
organizatoric pe care îl aveam noi, în schimb avea o mare bunăvoință și
era localnică.
Așa că ăsta a fost un sistem. Și am început. A
venit un camion cu niște chestii, militari și m-am înțeles cu ăia să ne
ducă. Ziceau că ne duc până la Moghilev, că au treabă la Moghilev. Zis
și făcut. Aveau niște butoaie goale, venise cu ele pline. Ne-am urcat
cu toții în camion printre butoaiele alea. Când să ieșim din Lucineț
camionul a dat peste un pietroi și au sărit butoaiele alea peste
piciorul lui taică-meu și s-a terminat cu călătoria noastră. Băieții au
fost foarte cumsecade. L-au dus pe tata – se organizase deja la Lucineț
în aprilie un dispensar militar – l-au dus pe tata acolo, l-au pansat
și pe lângă el am început să investigăm în Lucineț unde să ne mai cazăm
ca să stăm, că pe tata l-au oprit la dispensarul ăla acolo. A stat 4
zile acolo. După aia între timp la dispensarul ăla tot veneau mașini,
tot veneau soldați și eu, pe lângă spitalul ăla, căutam ca să mergem
mai departe spre țară și am mai găsit iarăși un camion care ne-a dus
până la Moghilev. De acuma tata era șchiop bine, nu se putea conta pe
mersul lui nicicum. Bagaje nu aveam, de mâncare ne mai dădeau soldații
câte o pâine din aia militară și câte o cutie de conserve americane.
Așa. Ei, la Moghilev cum să mergem mai departe? Am trecut noi Nistrul
cum l-am trecut, dar în Basarabia a început problema. Cum ajungem noi
la Suceava? Am mers cu căruțe, care ne duceau o bucată, cu trenul, care
ne ducea o bucată, soldații ne primeau în vagon și ne dădeau câte ceva
de mâncare și ne-au lăsat și în câte un pat să stăm că aveau vagoane cu
paturi, dar bineînțeles că eram plini de păduchi și cu încălțămintea
făcută din cârpe și eu o făcusem și stilizată cu broderie. Așa. Alții,
cum vedeau un ofițer, ne dădeau jos, stăteam în gări și așteptam să ne
primească alții. Între timp prindeam câte o căruță, am călătorit și cu
tancul, am călătorit și cu căruța până am ajuns în Basarabia la
Mămăliga. Mămăliga e pe Prut.


C.G.: Cam cât a durat acest drum?


S.R.: Treaba
asta a durat din aprilie până în iunie. Ei, în țară, în Mămăliga am
aflat – noi gândeam să mergem prin Cernăuți – de la alții că Cernăuțiul
este închis și că nu se mai poate trece în România din Cernăuți. Și
atunci cum să trecem Prutul? Am găsit noi un nenorocit de țăran,
amărât, cu un cal costeliv, care avea o fâneață pe partea asta a
Prutului și care știa un vad pe Prut pe unde trecea el cu căruța. Ne-am
înțeles cu el: dacă ne duce până în Botoșani îl îmbogățim. Dar noi
habar nu aveam dacă o găsim pe mătușa aia în Botoșani și ce se va
întâmpla. Omul s-a prins și cu căruța aia am călători
t.
El avea niște mămăligă, avea niște provizii în căruță. Și noi tot îi
promiteam pe măsură ce treceam prin Darabani ca să ajungem la Botoșani.
Am ajuns. Când am intrat în Botoșani era zona aia dinspre gară
chisăliță, bombardată, făcută…Nu vă mai spun emoțiile noastre că nu o
să mai găsim pe sora mamei. Dar pe Calea Națională, unde stătea sora
mamei aproape de poștă și care avea un atelier de făcut corsete,
sutiene, am găsit-o. Eu am intrat prima. Bineînțeles că nu m-a
recunoscut, am plecat de copil și m-am întors la 15 ani.
Dar
a ieșit când a recunoscut trăsăturile de bază ale mamei mele, care
plecase cu 100 de kg și se întorsese cu 50. Vă dați seama ce s-a
întâmplat?! L-au dat și pe tata jos din căruță, că el era tot cu
piciorul ăla, la care tot schimbam pansamentele pe măsură ce găseam o
cârpă curată și ne-a băgat în bucătăria de vară. A strâns toate hainele
de pe noi și le-a dat foc pentru că ălea umblau singure de păduchi ce
erau prin ele. Și a început reglarea părului: tăiat, tuns și restul
tratat. Așa. Și să ne mai revenim. Cum ne-am revenit? M-a întrebat pe
mine ce vreau eu să mănânc. Și am zis că vreau pâine cu lapte. A
cumpărat lapte, mi-a pus o cratiță de 2 kg cu lapte pe masă și o pâine
de aia neagră, rotundă, cu coaja aia crocantă și cu un polonic și cu o
cană. Eu nu am plecat de lângă cană și de lângă pâine până când n-am
golit-o toată în interval de vreo două-trei ore, dar nu m-am dezlipit
de proviziile astea. Ei, cine a avut nevoie apoi de spălături stomacale
și de internare la spital? M-am lecuit de mâncat cantități mari pe
toată viața. Oriunde ajung acuma și e un ospăț ceva, dacă sunt
cunoscută mă lasă lumea în pace. Dacă sunt mai puțin cunoscută, încep
cu explicațiile: nu vă supărați nu pot, ce aveți de mâncat să știu cât
mănânc din aia, din aialaltă că nu încape. Și într-adevăr n-am mai
mâncat niciodată ca să zic că sunt sătulă, că nu mai încape de la
întâmplarea aia cu laptele cu pâinea. Ei, acuma să-ți povestesc altceva
foarte drăguț. Drăguț! Povești ovreiești! Deci tatăl meu o dată a
pierdut tot prin deportare. Când ne-am întors am stat noi la mătușa aia
în Botoșani până ne-am revenit puțin și primul care a plecat la Suceava
să vadă ce se întâmplă cu casa a fost tata. Și a găsit casa aia mare,
foarte mare, care se întindea pe două străzi, prindea un colț, complet
devastată, până și cercevelele și ușile și tablele de pe acoperiș erau
furate, desființate complet. Cam ce s-a întâmplat în ’89 cu
gospodăriile colective când le-a luat lumea și câte o cărămidă numai să
termine. Uite așa a găsit casa.


C.G.: Trăiați într-un cartier evreiesc?


S.R.: Nu.
Trăiam chiar vizavi de biserica Sfântul Dumitru într-un vad comercial,
ca să zic așa și pe lângă noi treceau elevele la liceu care era la
câteva case mai departe, liceul Doamna Maria, unde am dat eu admitere
și de unde am fost dată afară. Ce-a făcut tata? A găsit un cârciumar
înstărit căruia i-a vândut o parte din casă, adică partea care era
restaurantul. Și cu banii pe care i-a luat a refăcut două încăperi, în
sensul ca să poată fi locuite, o cameră și o bucătărie din ce fusese
cândva hotel și a făcut o aprovizionare teribilă pentru că mama mea
făcuse mania foamei. Oricâtă mâncare îi aduceai chiar dacă nu putea să
înghită ascundea. Era practic cu mintea dusă din punct de vedere al
foamei. Și mai ales lipsa de sare a afectat-o grozav. Când au venit
rușii am cerut eu de la ei, în Gorai, în sat încă, niște sare și mi-au
dat un calup negru. L-am adus acasă. Mama mea l-a lins ca o capră. A
văzut că e sărat, a luat blocul ăla și nu s-a desprins de blocul ăla de
sare până când nu l-a lins tot. Se vedea cum face groapă cu limba în
sarea aia. Exact ca o capră, atâta de rău a suportat ea lipsa de sare.
Noi găsisem la un moment dat – acum sar de la una la alta – găsisem la
un moment dat un deal cu lut, care gustat – că noi mâncam și pământ –
era sărat. Și luam lutul ăla și îl aduceam acasă și îl puneam în vas cu
apă, lutul cădea la fund și apa aia rămânea puțin sărată și în aia
făceam noi, de bine de rău, niște mâncare. Să mă întorc însă la
Suceava. Tata a cumpărat nu știu câte mii de nuci, nu știu câte de sute
de kilograme de cartofi, mă rog, făină, o aprovizionare teribilă a
făcut. Și a momit-o pe mama la Suceava. Nu circula nimic, nici tren,
nici autobuz în toamna lui ’44 în Moldova - după 23 august se întâmpla
treaba asta. S-a tocmit o căruță. Uitasem să spun că într-adevăr a fost
răsplătit nenea ăla care ne-a adus cu căruța până la mătușă-mea. A fost
și găzduit o noapte și, mă rog, hrănit. Mătușă-mea spunea că e un la medvav nikim.[10] La medvav nikim
înseamnă un profet bun, ceva de soiul ăsta. Așa. S-a urcat maică-mea în
căruță și mătușă-mea a dat și oale și crătiți și ce mai putea să dea
din gospodărie pentru un început și la un moment dat, stând în vârful
căruței, maică-mea și-a amintit:
Dar tu mai ai acolo o pâine întreagă, dă-mi-o dragă și pe aia că îți cumperi tu alta!
Deci și pe aia a trebuit să o ia ca să o ducă la Suceava. Eu am rămas
la Botoșani la mătușă-mea încă un timp că începusem…Mătușă-mea avea doi
băieți mari. Unul era după bacalaureat, dar nu reușise să meargă la
facultate. Și ăla m-a luat în primire, m-a înscris la Liceul Laurean la
examene particulare și acolo am dat în particular vreo trei clase de
liceu, dar astea așa mitralieră, una după alta. Și m-am întors la
părinți la Suceava abia prin ianuarie, unde am continuat pe urmă cu
școala, ambiția mea fiind să dau bacalaureatul odată cu cele cu care am
intrat la liceu. Și care au mers normal an de an, dar care ajunseseră
și ele acuma necăjite cu refugii, cu…Pentru că Suceava a fost destul de
evacuată, ea a fost ocupată înainte de 23 august, undeva prin
aprilie-mai cam așa. Deci asta a fost. Taică-meu visa să refacă
hotelul, la alt nivel, dar să-l refacă.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 07.09.09 17:53

C.G.: Mă interesează foarte mult ce îmi povestiți.


S.R.: Bine
eu acuma personific mai puțin stările, senzațiile, gândurile mele. Eu
vă descriu situații. Ei în condițiile astea hazaica mea a reușit
să…Acolo oamenii aveau câte un sfert de vacă, câte o jumătate de vacă.
Nu știți dumneavoastră ce înseamnă asta. Asta înseamnă că omul
proprietar era parțial participant la o vacă și o săptămână stătea la
el și o săptămână stătea la celălalt și apoi la celălalt și o dată la
patru săptămâni îi venea rândul iar. Deci avea un sfert de vacă. În
perioada când ținea sfertul ăla de vacă dădea câte un pic de lapte
tuturor celorlalți participanți. Ei vacile alea mai și fătau și erau și
ele împărțite în felul ăsta. Și hazaica noastră împreună cu o vecină au
luat un vițel pe care noi l-am păscut copiii și în primăvara lui ’44
vaca a născut. Așa că de acuma noi oarecum am participat cu tot ce
aveam noi posibil și cu munca asta de făcut plovere din
cânepa aia nenorocită, care stătea ca dracu pe oameni, dar era o
îmbrăcăminte de bine de rău – nu se putea cumpăra nimic, nu exista nici
un magazin – am devenit și noi beneficiarii unui jumătăți de litru de
lapte pe zi. Dar pentru laibărele alea, pentru ploverele alea pe care
le tricotam și mama și eu, trebuie să știi că le tricotam la lumina
lunii pentru că se întuneca devreme. Dar nu era vorba de lumina
electrică, nici de gazorniță pentru că nu era gaz de cumpărat, nu era
sare. Trebuia în regim de candelă cu puțin ulei. Ei cine își permitea
să folosească ulei pentru iluminat. Se întuneca, se întuneca, asta era.
Și de atuncea eu știu să lucrez pe întuneric. Până în ziua de azi eu
tricotez citind, uitându-mă la televizor sau lucrând pe întuneric. Nu
am probleme, simt în degete tricotajul și pot să-ți arăt tone de
tricotaje făcute de tot felul. Ei, în ’43 au început să circule
partizanii. Partizanii erau formați din cei fugiți din lagăre de
prizonieri care s-au lămurit cât e de bună conducerea asta nemțească la
care au sperat atâta, plus localnici revoltați, plus câte un ajutor
venit pe calea aerului cu ceva muniții, cu câte un aparat de radio
transmisie și recepție, cu vagi medicamente, alea erau foarte vagi. Și…


C.G.: De la dânșii ați putut afla unele informații despre front?


S.R.: De
la ei da. Noi copiii am devenit curieri. Duceam fâșii de pânză la
spălat în sat de la răniți și le duceam înapoi. Ei ne tot rugau să mai
aducem încă pânză și care mai aveau dădeau și eu ajunsesem în foarte
bune relații cu acești copii cărora li s-a trezit sentimentul de
comsomol, din care eu nu înțelegeam nimica, dar înțelegeam că era
împotriva nemților ceea ce era esențial pentru mine și eram în grupa
asta.
Deci
ca să zic moralicește am avut un oarecare suport și cred că asta m-a
întărit. În afară de faptul că aveam informații, ajunseseră ca ziua să
umble patrulele de jandarmi pe drumuri, care să se
ascundă noaptea și noaptea veneau partizanii prin sate și veneau pentru
că ei erau oarecum cazați în inima munților, prin păduri în condiții
destul de precare, în peșteri, greu.
Mai
ales că Ucraina nu prea e muntoasă, e mai mult deluroasă și
adăposturile erau puține pentru ei. Și veneau prin sat să se spele. Am
avut de exemplu chiar în încăperea noastră o doctoriță, o rusoaică
frumoasă. Era un șef de post la Lucineț – noi în sat nu aveam decât doi
jandarmi la primărie care erau mai mult beți decât treji – și cu care
te puteai înțelege. Șeful de post se numea Iliuță, plutonier major, dar
sergentul major, adjunctul lui, era unul Bucur, care era talpa iadului.
Avea o plăcere grozavă să adune pe cei care știa că trebuiau să fie în
colonia asta, așa se chema colonie, să-i adune la apel și să înceapă
să-i bată, fără explicații. Și taică-meu a luat câteva bice. Era rău și
cu localnicii și trăgea niște chefuri grozave cu învățătoarele
localnice din sat care erau niște fete destul de frumoase și apoi le
bătea. Era un sadic. Ei, pe ăla partizanii l-au prins și l-au spânzurat
în mijlocul satului și încă vreo doi politruci din ăștia, băieți din
ăștia ucrainieni care participau la porcăriile jandarmilor.


C.G.: Polițiști ucraineni?


S.R.: Polițiști
ucrainieni da. Împreună cu Bucur ăsta au mai fost spânzurați doi
polițiști ucraineni în sat la noi, la Gorai. Ei de acuma bătea un vânt
de libertate. Căzuse Stalingradul, noi am aflat. Tata, care era teribil
de neputincios, avea însă o forță morală nemaipomenită și putea să
susțină moralul unor colectivități întregi. Ei, taică-meu din puținele
informații care ne parveneau, că nici vorbă de ziare, nici vorbă
de…nimic, din puținele informații, mai ales după ce făcusem noi
legăturile astea cu partizanii și mai veneau partizanii și prin sat, am
aflat mersul frontului și taică-meu… Știi idiș?


C.G.: Dacă eu știu idiș? Nu nu știu.


S.R.: Nu
știi idiș. Ei păcat că îți puteam spune în original cum zicea taică-meu
că îi…nu, nu găsesc termenul exact. Îi ciopârțesc, îi fac praf așa în
retragerile astea ale lor. În 21 martie…satul ăsta unde am stat eu era
pe o ridicătură. Jos curgea o apă și pe ridicătura de pe versantul
ălălalt era alt sat. În satul ălălalt au venit rușii care împușcau
încoace unde era venită o cantitate mare de nemți. Dar erau tare
amărâți nemții ăia, erau îmbrăcați cu cearșafuri, legați cu cârpe la
picioare, erau în retragere, deja jalnici. Podul de pe Nistru iar era
ocupat deja de partizani pentru că la Moghilev au venit înainte de a se
retrage toți nemții și i-au prins într-o pungă în zona asta din
Transnistria de Nord, că zona asta-i de fapt Transnistria de Nord. I-au
prins într-o pungă și ăștia se mai zbăteau unii, iar alții s-au predat.
De exemplu la noi în casa acestei hazaice s-au adăpostit în martie, un
martie groaznic cu niște viscole teribile, niște amărâți de austrieci
în uniforme, care își distrugeau documentele și pozele familiei și
plângeau că n-o să-și mai vadă copiii și unde eu eram foarte pornită
să-i strâng de gât pe toți – aveam deja 15 ani și eram plină de ură –
pur și simplu era înduioșător să-i vezi. S-a brodit în zona aia să fie
niște austrieci, niște austrieci mai în vârstă, rezerviști, mobilizați
forțat cărora numai de război nu le ardea mai ales în condițiile astea.


La Șargorod au venit, s-au cazat, s-au organizat deportați din Suceava care au plecat în a treia zi. Și acolo au reușit să facă un fel de cantină și era un așa-zis șef de colonie care se numea doctor Teich,[9] un avocat care și-a făcut o avere din toată treaba de acolo. A reușit să-și
facă relații cu Federația de Comunități din București și primea fonduri
și, organizând acolo diverse activități, oarecum le mai plătea sau cel
puțin le dădea de mâncare la cantină, așa că era altă viață. Și am
ajuns bineînțeles mergând pe jos și mergând numai noaptea pentru că
ziua nu avea…dacă ne prindea cineva pe drum nu ne întreba mare lucru,
ne și împușca. Îmbrăcată țărănește, pentru că ne-am împrietenit în așa
hal cu hazaica mea încât, băgată printre copii, nu se mai făcea nici un
fel de deosebire între mine și copiii ăia, m-am dus la Șargorod ca să
văd poate îmi mut familia la Șargorod. Și făcând anticameră la acest
avocat, doctor Teich, ca să-i expun situația, omul mi-a răspuns clar:
Noi
am fost trimiși aicea ca să murim, unii mor mai devreme, alții mor mai
târziu. În nici un caz nu pot să măresc colonia asta care oricum se
împuținează că mor destui. Așa că stați acolo unde stați că poate
scăpați.

Și m-a expediat înapoi. Alți zeci de kilometri de făcut pe jos, mergând
numai noaptea și stând ascunsă ziua prin păduri. Slavă Domnului că erau
așa multe păduri în zona aia! Am încercat și la Kopaigorod să fac o
asemenea legătură, unde nu erau așa de bine organizați, dar totuși erau
mai organizați decât eram noi ăștia împrăștiați prin sate. În Gorai
acolo, unde am nimerit noi, erau, știu eu, vreo 80 de oameni până la
urmă. Au murit foarte mulți. Au murit în perioada tifosului
exantematic, au murit teribil de mulți. Alții și-au încercat norocul
umblând prin alte lagăre, doar doar s-or lipi. Unii s-au lipit, alții
nu s-au lipit. Eu cu cei doi părinți bătrâni nu m-am putut lipi de alte
lagăr, așa că am rămas acolo în Gorai. Întoarcerea în țară a fost un
poem. La sfârșitul lui martie au intrat rușii.
În aprilie am început să ne gândim cum să mergem acasă. Nu era nimic organizat. Hazaica
asta a noastră a făcut rost de niște rachiu din ăsta care se făcea din
sfeclă la alambic, la cazan. Acolo toți își făceau rachiu, n-aveau
mâncare, dar rachiu aveau. Așa. Vindeam noi copiii prin gări.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 07.09.09 17:52

.R.: Trebuie
să știți că Ucraina era extraordinar de traumatizată după
colectivizările forțate care au fost prin anii ’33 și care s-au produs
cu o brutalitate nemaipomenită. Și nemții au fost așteptați ca niște
Dumnezei acolo, iar toată Ucraina practic, după foarte puține lupte, a
fost cedată. Dar bărbații localnici fiind în Armata Roșie, câți or fi
dezertat puțini, eu am întâlnit foarte puțini, erau plecați în armată,
iar localitățile astea mici de care am avut noi parte – că noi am stat
puțin în Moghilev, acolo s-au mai organizat după aia – au fost sate cu
femei, copii și bătrâni. Practic fără bărbați, iar cei care au dezertat
din armata sovietică și au reușit să ajungă înapoi prin localitățile
lor au devenit milițieni localnici, care au fost mai cruzi și mai răi
decât jandarmii, de o cruzime fantastică. Pur și simplu sadici. Pe
parcurs însă populația s-a lămurit de binefacerile armatei nemțești
pentru că și nemții și apoi românii au promis țăranilor pământ. Ei au
crezut că vor căpăta pământurile pe care le-au avut, li s-au dat niște
pământuri pârloagă cu condiția ca să muncească mai departe la
colhozurile care erau unități organizate și cu utilaje care n-au
plecat, pentru că rușii în retragere au luat utilaje și au distrus
utilaje. Dar câte un tractor, câte o mașină au mai rămas. Ei, li s-a
promis și li s-au dat într-adevăr niște pământuri cu bolovani, cu
rădăcini de pomi, niște prăpădite de parcele cu condiția să lucreze la
colhoz. Practic ei n-au avut cu ce să-și lucreze pământurile care li
s-au dat și nici cu cine să lucreze și nici semințe. Așa că alea au
rămas pârloagă. În schimb au avut obligația pentru ce li s-a dat – au
rămas să lucreze la colhoz fără plată. Și într-adevăr au lucrat la
colhoz în anul ’42 că noi am fost din ’41 în iarnă. În ’42 oamenii au
mai trăit din rezervele pe care le aveau și au lucrat la colhoz.
În măsura în care putea să lucreze acea forță de muncă care a rămas în sate. Lucrând
la colhoz nu li s-a dat nimic, pentru ca în iarna lui ’42 spre ’43 să
izbucnească foamete colectivă. Deci au suferit de foame și deportații
și localnicii. Mizeria localnicilor era de nedescris pentru că pornea
de la o bază de mare mizerie și a fost pur și simplu semnificativă
participarea afectivă a omului simplu ucrainean la necazurile
deportaților. Noi am mers din localitate în localitate mânați cum am
fost mânați, până la urmă am fost împărțiți prin diverse comune luate
în evidență și cu strictă interdicție de a părăsi localitățile și
cazați într-un grajd de unde cu admnistrația, care între timp s-a
lămurit a fi românească, nemții au scos bărbații buni de muncă și
fetele tinere cu promisiunea de nu știu ce, că le duc în niște fabrici.
Le-au scos și a rămas o populație destul de chinuită, ori bătrâni ori
invalizi ori copii. Într-o casă tot așa din asta fostă a colhozului,
n-am să uit o scenă formidabilă: dirigintele poștei din oraș, domnul
Godel, o persoană din aia austriacă, cultă, cu o doamnă, o nevastă cu o
haină de blană. A izbucnit tifosul. Nu vă mai spun de condiții de
igienă – păduchi cu nemiluita. Doamna Godel a murit acolo printre noi
că eram în încăperile alea om lângă om.


C.G.: Asta unde? Deja în lagărul de la Lucineț?


S.R.: De
la Gorai, de la Gorai. Om lângă om eram și la un moment dat eram la un
perete și la celălat perete și pe mijloc era o minimă trecere. Am ieșit
eu prin această minimă trecere și am văzut ceva ca niște furnici multe,
multe, multe, care plecau. Și când m-am uitat mai bine ieșeau din
buclele paltonului de astrahan al doamnei Godel, care murise de tifos
și acești păduchi, care locuiau în hainele ei, ieșeau de acolo și
plecau să se împrăștie mai departe. Dar plecau într-un șir ca de
furnici cum vezi la un moment dat șirul de furnici. Altă imagine care
mă urmărește din copilărie. Prima a fost treaba cu câinii, a doua a
fost criza de rinichi a lui taică-meu, a treia a fost treaba asta cu păduchii ăia care plecau, părăseau
corpul înainte de a muri. Când începea să se răcească păduchii plecau.
Și plecau la alții cărora le transmiteau tifosul, dar erau mai mulți
care aveau tifos acolo în perioada asta. Tifos a făcut și maică-mea.
Dar între timp oamenii nu erau chiar strict păziți, era câte un soldat
acolo căruia i se tot dădea ceva și care te lăsa în pace.
Și mai umblau oamenii prin sat să caute mâncare. La început în ’42 mai
găseai ceva de mâncare, dar găseai nu cu bani, nici nu prea aveau
oamenii bani. Banii românești nu erau, bani nemțești oficial nu-ți
schimba nimeni în localitățile astea mititele. Zamineat – la
schimb. Și dădeai lucruri mari pe o cantitate mai mare de cartofi și
lucruri mai mici pentru o cantitate mai mică de cartofi. Dar cam asta
era. Ei, în condițiile astea la marginea satului am găsit noi o femeie
cu trei copii, cu bărbatul plecat în război. Săracă, săracă lipită.
Fiica cea mai mare avea vârsta mea 12-13 ani. Urmau alții mai mici,
Vanka cel mai mic avea 3 ani. Și care ne-a primit cu chirie, dar noi nu
aveam din ce să plătim chirie și tot pe obiecte am mers. Orice era mare
lucru, o bluză, un maieu, niște ciorapi, totul era obiect de schimb. Pe
urmă am reușit noi să facem legătura cu sora mamei mele de la Botoșani
care ne mai trimitea bani și banii care îi primeam noi îi dădeam ei. Și
am ajuns la o conviețuire, dar asta a fost un noroc, ca să zic așa,
strict personal al familiei noastre. Încăperea era o cameră cu două
ochiuri de geam mititele, cu lut pe jos. Eu am învățat teribil de
repede rusește în sensul demonstrării: asta se cheamă lingură, asta se
cheamă masă, asta se cheamă…Așa. Și fiind copil printre copii la un
moment dat m-am împrietenit cu copii care m-au învățat și să citesc
rusește. Și mergeam cu copiii ăștia și cu copiii vecinilor, care erau
cam tot pe aceeași teapă, mergeam la pădure la cules de ciuperci, la
cules de fructe de pădure. Din primăvară până în toamnă eram după
aprovizionare din asta nature.
Mama
mea a făcut tifosul exantematic și a ieșit din el complet emaciată. Ea
era foarte grasă și s-a înjumătățit, iar taică-meu pur și simplu s-a
închircit și nici nu mai circula.


C.G.: Tifosul mamei cum l-ați tratat?


S.R.: Nu
l-am tratat. Și eu am făcut tifos. Eu am făcut tifos în sensul că,
fiind cu febră, am căzut în tindă. Casa era formată dintr-un antreiaș,
o cameră în dreapta, o cameră în stânga.
Una
din ele era locuită de familie și cealaltă ne-au dat-o cu chirie. Asta
era toată clădirea cu paie, acoperiș de paie și cu lut pe pământ. În
încăperea unde stătea proprietăreasa nu exista sobă, plită, exista
sistemul cuptor – o boltă cu un trepied pe care se fierbea când era mai
puțin și pe care se încingea tot cuptorul când se putea găti mai mult
sau face pâine. În dosul hornului era o platformă care se încălzea de
la cuptorul ăla și eu m-am trezit acolo scărpinându-mă. Când m-au văzut
că am tifos, m-au urcat pe cuptor acolo, m-au acoperit cu un cojoc
de-al lor plin de păduchi - trebuie să știți că păduchii ne-au însoțit
tot timpul și i-am adus în țară când am venit. Și m-au tratat cu borș.
La febră mare, zic ei că mi-au dat borș. Ei, maică-mea la rândul ei
tratată cu borș. Interesant taică-meu n-a făcut tifos, în schimb a
început să nu mai umble. Ce să vă spun am descoperit în primăvara lui
’43 o grămadă imensă de cartofi care n-au fost ridicați la timp de pe câmp și care au degerat. Și am început să
gătim cartofii ăia degerați, să facem chifteluțe de cartofi degerați pe
o tablă și s-a pornit o diaree colectivă și closetele de acolo însemnau
o groapă undeva în fundul grădinii înconjurată de niște bețe de la
floarea soarelui sau de la porumb. Liber și cu o scândurică peste acea
groapă. Și periodic se astupa această groapă, se făcea altă groapă.
Ăsta era closetul lor în sat acolo. Bineînțeles neacoperit. Niște
viscole și niște zăpezi care începeau prin octombrie, se terminau prin
mai, de care e greu să vă povestesc. La un moment dat binențeles că
hainele de pe noi s-au rupt, s-au distrus și aveam mai multe din astea
de lână, tricotaje. Și am găsit în pod la proprietăreasa noastră o
roată de la o bicicletă stricată cu spițe. Și am scos aceste spițe de
la roată și le-am ascuțit pe o piatră și la cald le-am încovoiat la
capete, le-am făcut o buclă și mi-am făcut andrele. Și am început să
tricotez, din mai multe și mai multe culori să fac o haină purtabilă și
pntru mine și pentru tata. Că noi tot drumul cât am umblat, umblam cu
câteva rânduri de haine suprapuse peste noi. Și în final cu palton, dar
paltoanele alea s-au cam terminat, că ele au folosit și ca așternut și
ca saltele și ca tot ce vrei. Ei și când au văzut țăranii ce minune
poate să iasă din acele două andrele :
„Fă-mi și mie.
Dar nu aveau lână. Ei cultivau, aveau pe lângă casă o bucățică foarte
mică de pământ pe care de obicei cultivau cânepă. Cânepa este o plantă
care crește înaltă, care are o coajă ca de paie, dar mai groasă și
înăuntru fire. Și trebuie tratată în anumit fel, înmuiată, bătută, mă
rog până să obțin firele alea și după ce s-au obținut firele făceau ață
pentru țesut pânza, dar înainte de a putea să o valorifice că ață
trebuia trecută printr-un pieptene de cuie, așa o piesă cu cuie, ca să
mai scoată resturile de coajă din aia de paie de pe fire. Și ce rămânea
în pieptene era și ăla valorificat și ăla nu se putea prelucra decât la
fus de mână și din ăla se făceau țoale, traiste, mă rog. Și alea erau
pline cu bucățele mititele, mititele care te înțepau de-ți mâncau
sufletul. Închipuiți-vă fragmente de paie ascuțite care intrau în
degete. Ei, cu fire din alea au venit să le facem bluze. A devenit o
parnusă treaba asta pentru mine. Și toată primăvara lui ’43 și în
toamnă țăranii iarăși au fost mânați cu soldați să lucreze la colhoz,
numai că au învățat minte. Nu mai existau unelte, se cosea manual și
țăranii pur și simplu coseau un rând paiele de jos și un rând numai
spicele de sus și apoi paiele de jos. Spicele cădeau și sute de copii
alergau pe câmp și adunau spicele alea și fugeau cu ele acasă. Când
venea câte un soldat se oprea treaba asta, dar nu puteai să păzești
sute de hectare. Și atuncea s-a făcut în toamna lui ’43 o aprovizionare
mai consistentă pentru că după foametea care a fost în…după ’42 când
țăranii au văzut că nu li se plătește nimic pentru munca lor…Li se
zicea că li s-a dat pământ. Acuma eu vă povestesc aspecte rurale.
Probabil că fiecare vă povestește altceva.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 07.09.09 17:52


C.G.: Cu banii ce s-a întâmplat? Aveați bani la dumneavoastră?


S.R.: Noi
aveam bani românești. Ni s-au cerut să-i dăm. Oarecum nu s-au predat
chiar toți banii, dar când am ajuns dincolo au fost împrăștiați, dați
pe la tot felul de soldați care ne mânau în profunzimea Transnistriei.

C.G.: Au fost schimbați cumva sau au rămas banii românești?


S.R.: Pe
moment n-au fost schimbați, dar pe urmă teoretic, mult mai târziu, cine
ar mai fi avut bani au fost schimbați în niște mărci de război, mărci
din ale nemțești, dar noi n-am avut ce să mai schimbăm că eram de acuma
lipiți pământului.


C.G.: Nu v-am întrebat cine din familia dumneavoastră a fost deportat.


S.R.: Păi
am fost eu cu părinții. Au fost frații tatălui cu copiii lor și cu
copiii copiilor lor, au fost veri, au fost nepoți de-ai lui tata,
familia a fost foarte mare, vreo19 persoane au fost.


C.G.: Toți locuitori au orașului Suceava?


S.R.: Ai
orașului Suceava da. Surorile mamei spre norocul lor, una a locuit la
Botoșani și una a locuit la Craiova și astea nu au fost deportate. Și
după o perioadă foarte îndelungată, cred că după un an sau chiar mai
mult, s-a putut oarecum lua legătura cu aceste rude prin militarii,
care făceau oficiul ăsta, care erau cinstiți: luau bani de la rude și
mergeau pe jumătate și jumătate predau la adresa la care era indicat,
dar asta numai cei foarte credincioși și conștiincioși o făceau. Restul
luau banii și fă-le ceva! Că oricum traficul ăsta era clandestin. La
mătușa mea din Craiova nu s-a ajuns, s-a ajuns numai la aia din
Botoșani, care a făcut câteva încercări de a ne trimite bani și de vreo
două ori ne-au parvenit într-adevăr câte 3000 de lei.

C.G.: În vagoane ați stat cu întreaga familie sau numai dumneavoastră cu părinții?


S.R.: Nu,
au fost cam toți în vagon, dar după aia ne-a transferat la Moghilev. La
Moghilev ne-au cazat într-o fostă cazarmă, care n-avea geamuri, n-avea
uși, era după bombardament, devastată și acolo erau înghesuiți mii și
mii de oameni. Nici acolo nu era spațiu unde să te învârți, dar acolo
ne-am învălmășit, ne-am amestecat, ne-am pierdut unii de alții. Dar cu
părinții mei am rămas destul de aproape. Se formau convoaie și ne mânau
în convoaie în profunzimea Transnistriei pe etape. N-aș putea să spun
localitățile de pe traseu pe unde am umblat.
Am
ajuns în final în Lucineț care era o localitate mică. Când s-au
organizat românii, că mai întâi era mixture, nu era împărțeala făcută
între români și nemți cu privire…până la Bug și dincolo de Bug. Dar
când au făcut această delimitare și spațiu dintre Nistru și Bug denumit
Transnistria a revenit sub administrație românească cu Alexianu
rezident și cu capitala, mi se pare, la Tiraspol, atuncea am reușit să
aflăm și noi care era organizarea adminstrativă. Era județul Moghilev,
raionul Kopaigorod, comuna Lucineț, satul Gorai. Cred că a durat vreo 2
săptămâni mersul pe traseul ăla, care era ca o Golgotă, pe ploaie, cu
bagajele de care te despărțeai greu, practic nu le puteai căra
valizele.
Cine putea căra valize la deal pe ploaie în clisa aia care se lipea de încălțăminte? Noi
nici nu eram încălțați cu încălțăminte potrivită, eram cu șoșoni. Ei
șoșonii ăia s-au făcut ferfeniță foarte rapid. Pe traseu taică-meu a
făcut o criză de rinichi și pe traseu noi eram în general cazați în
grajdurile colhozurilor, care nu mai aveau animale, dar nu erau nici
curățate, mai aveau toată murdăria rămasă cu paie, cu ce era pe acolo.
Dar noi eram după marșurile astea de zeci de kilometrii atât de obosiți, încât nici nu ne mai interesa. Eram
fericiți că puteam să găsim spațiu unde să ne așezăm. Ei, într-o
situație din asta taică-meu a făcut o criză din asta de piatră la
rinichi și în apropiere de reședința aia a grajdului, colhozului erau
locuințe. Și am găsit o femeie pe care am reușit noi prin semne s-o
facem, că nimeni nu știa rusește, am reușit prin semne s-o facem să
înțeleagă despre ce e vorba și ne-a băgat în casă la ea.
Și
l-a pus pe taică-meu cu fundul pe un cazan de apă fierbinte și a tot
adăugat apă fierbinte și a eliminat piatra. Nici până în ziua de azi
n-aș putea să spun cine era această femeie, ce calificare avea, cum de
a știut ce să facă, că noi n-am știut ce să facem. A doua zi
bineînțeles cu sechelele de după eliminarea pietrei s-a mers în
continuare în convoi. Nu mai spun ce scene de groază erau. O femeie
care abia născuse avea un pachet, un copilaș în brațe, bărbatu-său nici
nu era cu ea, era undeva la Târgu Jiu într-un lagăr luat la muncă și ea
numai cu copilul. Nu mai putea să înainteze și atuncea un soldat a
apucat copilul de cap așa frumos din brațele ei, a tras cârpele alea de
pe el, l-a rupt și l-a aruncat în câmp. Mort? Viu? Dar în orice caz a
făcut gestul ăsta cu piciorușele copilului. Femeia a înnebunit, a
înnebunit pur și simplu și a început să țipe, să se tăvălească acolo pe
jos și a fost împușcată.


C.G.: Mureau mulți oameni?


S.R.: Rămâneau
oameni pe drum și se auzeau după aia împușcături pentru că erau din
acei care nu mai puteau să înainteze. Erau vârstnici, erau invalizi,
erau…neputincioși care nu puteau să înainteze sute și sute de kilometri
și parcă și anume clima era așa fel încât în octombrie-noiembrie ăla
era ploaie și lapoviță tot timpul.


C.G.: Ce se întâmpla cu cei care mureau pe drum?


S.R.: Nu
știu, nu știu ce se întâmpla cu ei. Practic în văzul nostru nu-i
îngropa nimeni. Poate veneau din urmă și îi adunau în vreun fel, dar eu
nu știu să spun ce se întâmpla cu ei.


C.G.: Știți cam câți oameni erau în convoiul dumneavoastră?


S.R.: Erau
de ordinul zecilor de mii, erau convoaie care se întindeau pe
kilometri, convoaie imense. Teoretic un convoi ar fi avut 5000, dar
erau și mai mulți, erau și mai puțini. Se mai pierdeau pe drum. Ne băga
cumva unde erau niște…pe traseul nostru, pe teritoriul Ucrainei am
găsit foarte multe clădiri mari în ruină, probabil ca urmare a luptelor
care au fost și în aceste clădiri ne băgau, ne cazau. Cred însă că
înaintea noastră au fost multe alte convoaie fiindcă erau deja destul
de avizate, autoritățile alea locale. Pe traseu erau posturi de
jandarmi cu câte un plutonier major șef de post și comandamente
nemțești care tot aveau grade medii și inferioare, n-aveau ofițeri
mari. Și colaborau în a face curățenie. Noi care am avut și niște
valize și niște rucsacuri pe traseu pentru…acolo unde tata a eliminat
piatra am lăsat un costum de haine bărbătesc. Merita. Erau și niște
căruțe care însoțeau convoaiele, dar erau puține căruțe. Ar fi trebuit
în aceste căruțe să încarce oamenii care nu puteau merge pe jos, dar
erau absolut insuficiente și unii își mai puneau bagajele în aceste
căruțe. Și ca să poți să pui bagajele în aceste căruțe, care erau
conduse de militari, iarăși dădeai obiecte de valoare: o haină de
blană, niște cizme, niște… știu eu ce mai aveai ca să te lase să pui
valiza acolo. Asta mergea pe o porțiune că pe altă porțiune se schimbau
conducătorii căruțelor sau chiar atelajele se schimbau, că până la
urmă, când am ajuns la destinație, am ajuns practic cu ce era pe noi.


C.G.: Care
era atitudinea populației locale întâlnite pe drum? Mi-ați povestit de
bătrâna aceasta, doamna aceasta care l-a ajutat pe tatăl dumneavoastră.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 07.09.09 17:51


C.G.: Ați făcut și ebraică?


S.R.: Ei
am făcut foarte puțină ebraică. N-aș putea spune că știu ebraica. Când
am fost în Israel, în ’86 și am stat 3 luni în Israel, poftită de
prieteni, colegi de servici, că nu am rude, m-am descurcat mai mult cu
mâinile decât cu…Așa. Și cum erau încă destul de mulți români pe acolo,
pe de o parte, și cu idiș care e pentru mine limbă curentă a mers.


Condițiile
s-au tot înrăutățit. Eu am dat admitere la liceul Doamna Maria în 1940
în primăvară și am intrat și în toamnă când m-am dus în școală în clasa
întâi am fost dată afară din școală ca toți ceilalți copii evrei care
eram acolo.
Clasa
noastră era la etajul II și după ce a ieșit directoarea și cu diriginta
care au anunțat că copiii evrei să plece acasă până la noi ordine,
[7]
au venit din clasele mari și ne-au dat de-a berbeleacul pe scări și au
aruncat după noi cu ghiozdanele și a fost una din primele manifestări
de huliganism directe asupra mea. Deci din ’40 până în ’41 mi-au luat
părinții o preparatoare. Afacerile de-acuma erau foarte scârțâite,
hotelul a fost oarecum blocat de poliția legionară, care însă după
rebeliunea din ianuarie ’41 au fost mătrășiți, însă condițiile generale
nu s-au îmbunătățit ca prigoană rasială, doar că n-a mai fost violența
aia specifică a legionarilor. Dar la ordinul care a fost pentru toată
Bucovina de deportare în octombrie, în trei zile tot orașul, chiar și
cei din spitale și vârfurile cetățenești care plăteau impozite mari,
intelectualii, toată lumea a fost deportată. N-a rămas nici o
viețuitoare evreiască în Suceava atunci pe loc.
Ce
s-a mai întâmplat după aia, dacă au mai reușit să se strecoare ceva în
mod special nu știu, n-am întâlnit. Tot orașul a fost curățat. Primul
traumatism, primul meu șoc la 12 ani, că atâta aveam atunci, a fost
când ne-a încărcat din vagoane din alea de vite câte 80-100 într-un
vagon de n-aveai nici cum să șezi, d-arămite să te întinzi.


C.G.: Cum s-a întâmplat? A venit un ordin de deportare?


S.R.: A
venit un decret guvernamental cu eșalonare, cu programare la calea
ferată de vagoane, cu jandarmi și cu poliție care au fost implicați în
această acțiune și toată lumea a trebuit să fie pe străzi în decurs de
trei zile. Strada noastră a fost în ziua a doua. Deci din 9 până în 11
octombrie a fost deportat orașul Suceava, dar strada noastră a fost în
10 octombrie. Tot ce exista în această casă, adică dotarea hotelului,
dotarea restaurantului cu mobilă, lenjerie, tacâmuri, mă rog tot ce
exista a rămas pe loc și a fost predat. A venit un responsabil de la
primărie care a preluat cheile. Noi am plecat cu niște valize, destul
de grele într-adevăr, valize în care am putut lua…ni s-a atras atenția…
Mai întâi a venit cineva de la bancă[8] – se știa că tatăl meu are aur - și
au venit și au luat cât s-a putut, iar la plecare am plecat încărcați
cu niște bagaje pe care bineînțeles că pe drum nimeni nu le-a mai putut
căra. Dar primul meu șoc a fost, când ne încărcau în vagoane cu teribil
de multă armată și poliție în jurul acestor vagoane, cu puștile
mobilizate către noi, au fost câinii. Oamenii aveau câini, câinii s-au
ținut după stăpâni și când au văzut că au intrat în aceste vagoane se
cățărau și ei în vagoane și atuncea îi goneau, cum îi goneau, dar nu se
lăsau goniți și îi împușcau. Ăsta a fost primul meu șoc când împușcau
câinii. Pe al nostru, care a trăit înaintea mea în gospodăria noastră,
tata l-a adus de zestre. Un maidanez, nu cine știe ce, dar l-a adus
tata. Ăla a murit chiar în ’41, în vară și n-apucasem să luăm alt
câine, dar mi-a fost destul pentru câinii celorlalți. Ei, am călătorit,
n-aș putea la ora asta să spun câte zile și câte nopți. Tot mișcând
vagoanele astea de pe o linie pe alta ca să treacă alte trenuri, fără
să ni se dea absolut nimic, nici apă, nici mâncare. Noi aveam provizii
oarecum că ni s-a atras atenția să avem mâncare pe trei zile. Ei noi am
avut ceva mâncare, dar n-a mai avut importanță această mâncare. Ne-au
descărcat la Atachi, pe malul Nistrului, în Basarabia. Ploua,
octombrie. Pe malul Nistrului, un noroi fantastic și noi în noroiul ăla
care fusese înainte călcat de alții. Era ceva o mocirlă, ceva de
groază. Atunci peste Nistru nu exista pod. Erau niște plute improvizate
pe niște bărci mari și vâsleau militarii până pe malul celălalt. În
Atachi acolo era, eu țin minte întâmplător, un locotenent Marino, care
avea misiunea de a prelua toate actele și bijuteriile care mai existau
pe oameni, că atunci când a venit banca ca să le dăm aurul au rămas
părinții cu verighetele pe ei, știu eu, un lănțișor, ce mai aveau. Ei
de data asta s-a predat tot inclusiv buletinele de identitate și actele
de naștere și ce mai aveau părinții mei, că eu n-aș putea să spun ce
documente aveau.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 07.09.09 17:50


C.G.: Deci dânsul mânca și porc?


S.R.: El mânca orice, ea nu mânca, dar el mânca orice. Și-și prepara niște feluri de mâncare foarte complexe. Mie mi s-a organizat absolut orice și pom de Crăciun și Hanuka[5].
Și taică-meu…s-a brodit ca un Crăciun să fie odată cu Hanuka. Și
maică-mea aprindea lumânările alea, aveam noi cu șapte lumânări, și
taică-meu aprindea cu servitoarele pomul cu artificii. Și mi-a zis
taică-meu la un moment dat:
Vezi
tu toate astea, toate astea sunt obiceiuri. Fondul… este un singur
Dumnezeu și fondul este să nu faci altuia ce ție nu-ți place. Altă
filozofie mai importantă eu nu cunosc după ce am colindat pe trei
continente.
Mi-a
rămas în cap, aveam cred că vreo 7-8 ani, dacă aveam. Mi-a rămas
această filozofie. Maică-mea s-a pus în bețe și cu niște ofițeri nemți
prin anii ’40 când au fost cazați nemții în România, că au venit
înainte de război mulți nemți în România.
Și au venit într-o vineri seara și au cerut niște mâncare preparată pe loc, niște ochiuri. Maică-mea a bravat.Cu deutsh-ul ei i-a făcut praf. Au
plecat nemții cu coada între picioare că erau foarte civilizați aici.
Pe cât erau de cruzi prin lagăre, pe atât de civilizați erau printre
țările astea unde făceau figură. Trebuie să știți că de Pesah[6]
în ’43 am primit pentru două plovere lucrate o bucată de slănină, o
bucată mare de slănină pusă la sare, nu afumată, cam așa o bucată cu
șoric cu tot. Nu mai aveam în casă practic nimic Eu speram că acolo
unde mă duc să iau cartofi sau făină sau ceva. N-aveau ce să-mi dea.
Tăiaseră porcul de Crăciun și mai aveau slănină și mi-au dat bucata aia
de slănină. Era Paștele evreiesc. Am venit acasă, am tăiat bucata aia
de slănină în trei bucăți și fiecare dintre noi s-a așezat să roadă din
această slănină, goală că nu aveam nici pâine, nici mămăligă,
nici…nimic, nimic. Nu știu dacă îți imaginezi ce înseamnă așa ceva. Și
atuncea maică-mea:
Dacă
Dumnezeul meu a putut să-mi trimită în zi de Paști slănină în
condițiile în care suntem noi acuma înseamnă că se poate mânca porc.
Și a abandonat problema cusher.


Eu
am fost un copil foarte bolnăvicios. Din părinți bătrâni, înstăriți,
dar foarte bolnăvicios. De exemplu am avut scarlatină cu difterie, cu
tuse convulsivă și cu dizenterie într-un ciclu.
Am
început la patru ani cu tuse convulsivă, n-am ieșit din ea și am intrat
în scarlatină. În pat cu scarlatină am făcut difterie și în
covalescență am făcut dizenterie. Asta se întâmpla din primăvară până
în iarnă, iar în iarnă cu dizenteria am îmbolnăvit toată casa. Și pe
mama și pe servitoare, pe toată lumea. S-a făcut spital de izolație în
casă. S-au angajat niște infirmiere, venea doctorul, că trebuia de fapt
să fiu dusă la spital cu boala asta, dar având în vedere banii tatălui
meu, s-a putut organiza un minispital acasă. Deci am avut o copilărie
foarte abundentă, cu părinți înstăriți, cu prestigiul lui taic
ă-meu, a cărui firmă a fost La Americanu’,
la acest hotel, care altul mai mare în oraș nu exista. Mai existau încă
unul sau două, dar nu aveau nici alea mai mult decât 12 camere, pentru
că practic orașul în anii copilăriei mele avea 13 000 de locuitori din
care cca 5000 evrei.


C.G.:Guvernantă aveați?


S.R.: Nu,
n-aveam guvernantă pentru că se ocupa maică-mea de mine cu germana ei.
Aveam întotdeauna mulți servitori și chelneri la restaurant și
cameriste la hotel și fete și bucătăreasă la bucătărie. Românește am
știut eu numai ceea ce am învățat prin servitori, că grădinița am
făcut-o cu profil ebraic.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 07.09.09 17:50


C.G.: Pe bunici i-ați cunoscut?


S.R.: Nu, pe
nici unul din bunici n-am cunoscut. Îți dai seama tatăl meu la
cincizeci și de ani nu mai avea părinți, iar la mama mea bunica mea,
care a fost moașă, a trăit până după ce m-am născut eu, care m-am
născut foarte greu și am chinuit-o cu nașterea asta a mea și a murit la
șaizeci și ceva de ani de un atac de cord. Așa că eu practic n-am avut
parte de bunici de nici un fel. Taică-meu era liber cugetător și mama mea era strănepoată de rabin de la Lvov.


C.G.: Asta spune multe.


S.R.: Da. Bunica mea s-a iubit cu un meseriaș evreu ceasornicar. Dar ea era pregătită pentru o căsătorie cu un fiu de rabin. Și atuncea a fugit cu ceasornicarul, s-a căsătorit cu el. Tot
ce spun eu se petrece în Imperiul Austro-Ungar, începând din Polonia de
la Lemberg (Lvov) care acuma e Ucraina. Și a ajuns la Viena. S-au
căsătorit. Bunica mea a făcut cursul de moașă, moașă cu diplomă, cu
studii corecte și fetele au învățat. Pe urmă s-au stabilit la
Steiermark și în timpul Primului Război Mondial au stat în Steiermark,
e aproape de Viena. Și după război au venit în România la Suceava, unde
bunica a devenit moașă oficială și fetele și-au urmat soarta lor. Dar
din punct de vedere religios bunica bunicii, care s-a iubit cu un
husar, dar care a respectat indicațiile familiei, a fost singura care a
știut secretul nepoatei ei și atunci când aceea a fugit cu ceasornicaul
– s-a stat shiva
[1] după ea – i-a dat baticul de rabineasă din dantelă care are o încrustație de pietre scumpe pe frunte. Și i-a dat bunicii mele acest batic. Iar când bunica a murit, i l-a lăsat mamei mele, care era fiica ei cea mai mică.


Tatăl
meu în anii ‘27-‘28, când s-a hotărât să nu mai plece înapoi, el era
cetățean britanic, obținuse cetățenia britanică cine știe când, s-a
hotărât să devină cetățean român și a fost încetățenit prin
naturalizare. Am și acum Monitorul Oficial în care este citată
încetățenirea lui ca cetățean român. Pe vremea aia guvernul era
țărănist, cu Maniu. Și figura în anii ăia ca cel mai bogat om cu bani
lichizi din Suceava. A cumpărat el niște proprietăți, dar majoritatea
banilor erau prin bănci și ‘29-‘30 băncile au dat faliment și omul a
rămas numai cu niște clădiri pe care le-a valorificat, făcând un hotel
și un restaurant, ceea ce acuma s-ar considera o pensiune, că era cu 12
camere, iar bucătăria…mama mea, care era foarte evlavioasă, conducea o
bucătărie cusher.
[2] Și cine vroia să mănânce…mâncau și alte naționalități, dar ăsta era meniul, pe profil de cusher. Da. Mama mea a ținut strict cusher
restaurantul, cu două mese de lucru – pentru lapte și pentru carne – cu
două rânduri de vase, cu interdicția de a mânca după ce ai consumat
carne altceva în afară de produse care sunt neutre, adică parve.
[3]
Dar taică-meu care nu ținea la nimic, putea să-și toarne smântână peste
sarmale și atunci maică-mea avea un alt treilea dulap în bucătărie unde
era vesela.
[4]
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Interviu Solomon Rauth

Mesaj Scris de Admin la data de 07.09.09 17:49

Interviu Solomon Rauth

Intervievat:Solomon Rauth

Data și locul interviului: 22 aprilie 2008, Galați


Interviu realizat de Cosmina Gușu





Acești păduchi care locuiau în hainele ei ieșeau de acolo și plecau să se împrăștie mai departe…








Solomon
Rauth s-a născut pe data de 21 februarie 1929 în Suceava. În octombrie
1941 este deportată în Transnistria împreună cu părinții. După trecerea
Nistrului la Atachi-Moghilev sunt deportați în comuna Lucineț. Câini
care se țineau după stăpânii urcați în vagoane, convoaiele imense de
deportați evrei mânați în profunzimea Transnistriei, criza de rinichi a
tatălului, păduchii care părăseau corpul când acesta începea să se
răcească, constituie tot atâtea imagini memorabile.




Cosmina Gușu: Puteți să-mi spuneți numele dumneavoastră?


Solomon Rauth:
cheamă Rauth Solomon, născută Fuhrer cu h, Fuhrer. Data nașterii 21
februarie 1929, Suceava. Ce alte date biografice vă mai interesează?


C.G.: Suceava a fost orașul copilăriei dumneavoastră?


S.R.: Suceava
a fost orașul copilăriei mele și din Suceava am fost deportați în
octombrie ’41 cu tot lotul de deportări din Bucovina de Sud. Copilăria
mea a fost o copilărie foarte îmbelșugată. Tatăl meu, originar din
Suceava, a plecat prin 1896 din oraș, dintr-o familie cu foarte mulți
copii în cautare de lucru.
Și
a colindat în modul ăsta trei continente, tot în căutare de lucru, tot
căutând mai bine și s-a întors în 1927, deci după 31 de ani și i-a
murit prima soție de o rupere de vase la cap, la coafor a murit. Și a
rămas să o înmormânteze. El a venit să-și vadă locurile natale – când a
plecat era Austria. Când a venit în turism, om înstărit, Americanul, cu
această soție cu care a trăit și a colindat o viață lumea întreagă,
femeia a murit. Pe alt plan mama mea mai tânără cu 20 de ani decât
taică-meu și-a așteptat logodnicul, care a fost în armata austriacă în
timpul războiului și care s-a întors cu TBC și care a murit. S-a
căsătorit cu el împotriva voinței familiei și omul a murit după câteva
luni. Coincidența a făcut ca mormintele să fie alături în cimitir și
îngrijindu-și mormintele s-au cunoscut, iar eu sunt un produs al
acestei cunoștințe din cimitir. Deci tatăl meu, când m-am născut eu,
avea cincizeci și vreo trei de ani.


C.G.: Cum îl chema pe tatăl dumneavoastră?


S.R.: Max Fuhrer, iar pe mama o chema Sidonia.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 14.05.10 20:09, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 07.09.09 16:58

În 1955 a venit soția în Timișoara, în ’58 ne‑am căsătorit. Ne‑am
cunoscut în ’56. Și mi‑a propus să merg la ea acasă în concediu, la
Azuga. Și am spus : „Eu merg, cu condiția să urcăm sus, în Bucegi”.
„Nu, că n‑am fost în Bucegi.” „Cu atât mai mult, să mergi o dată cu
mine.” (Cum v‑ați cunoscut ?) Amândoi suntem foști dansatori. Efectiv la dans. Am invitat‑o la dans. (Aici, la Timișoara ?)
Da, în Timișoara. Cumnatu‑meu a făcut armata la Jimbolia și ea a venit
să fie mai aproape de fratele ei. Și eu am cunoscut‑o, în ’58 ne‑am
căsătorit și de patruzeci și doi de ani stă aici. Așa ne‑am cunoscut.În
perioada războiului, atunci când a fost problema cu deportări și cu
bombardamente, am avut un vecin. El a provenit din Moldova. Țibuleac
Nicolae, un om de o omenie nemaipomenit de mare, care ne‑a urcat – el a
fost mecanic de automotor – ne‑a urcat în tren și ne‑a dus el, că
veneau trupele germane să ocupe din nou Timișoara. Ne‑a urcat în tren
și am plecat către Recaș. Și acolo am stat câtva timp, și atunci ne‑am
dus înapoi, când s‑a terminat. Altfel, poate și atunci aveam soarta
pieirii, cum au pierit și atunci oameni. (A venit și v‑a luat, pur și simplu ?)
Am fost vecini. Și a vorbit și tatăl, și unchiul meu, cele două mătuși,
una din ele a locuit la noi în curte, și ne‑a luat pe toți și : „Voi
veniți cu mine !”. Nu avea voie. El, pe propria lui răspundere. Și a
făcut‑o.

http://memoria.ro/?location=view_article&id=1419&page=4&from_name=cautare&
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 07.09.09 16:58

(Acasă ce limbi ați vorbit ?)Limba mea maternă este limba
germană. Deci și mama, și tata, făcând școala în perioada
austro‑ungară, ei au făcut școala în germană‑maghiară. (Unde au făcut școala ?)
Mama la Novi Sad, și tata aici, cred că în Deta. Mama nici n‑a știut să
vorbească românește, cu toate că din 1925 a fost aici. Toată lumea a
vorbit și nemțește, și ungurește, și ea n‑a învățat românește. Tata,
fiind lucrător la vamă, nu știu ce, s‑a pus și a învățat. Iar eu, până
să merg la grădiniță, n‑am știut altă limbă decât limba germană. În
grădiniță zice : „Na, acuma toți o să învățăm limba română !”. Pe
naiba ! Toți au vorbit ungurește. În două luni eu am vorbit ungurește,
învățând la grădiniță. Și când am intrat la școală, atunci am început
cu limba română. Dar în pauze, afară, tot ungurește s‑a vorbit. Și până
am terminat liceul, tot ungurește. Și cu mama germana mai departe... (Dar germană și maghiară știau toți evreii din zonă, nu ?)
Din zonă. Este o treabă, din cele patru limbi bănățene – că mai sunt și
altele – dar sunt patru limbi : română, germană, maghiară și sârbă – eu
trei vorbesc. A patra n‑o vorbesc, fiindcă n‑au vrut părinții. Ei
amândoi au vorbit sârbește, și pe mine nu m‑au învățat, ca să nu
înțeleg ce vorbesc ei. De‑asta nu știu eu a patra limbă, că altfel...
În școala profesională am trecut la limba rusă. Zicea mama : „Păi ce
faci ? Tu înveți limba sârbă ?”. Zic : „Nu, asta nu‑i sârbă, asta‑i
rusă”. „Cum rusă, asta‑i sârbă !” Cuvintele erau foarte asemănătoare.(Părinții dvs. au fost credincioși ?)Tata
mai puțin. Mama, da. Mama a provenit dintr‑o familie foarte
credincioasă. Și acolo a fost o treabă. Ei au fost cinci frați. Unul
din frați – acuma nu știu dacă el a fost mai mare sau mai mic decât
mama – s‑a sinucis la Budapesta, în 1910 sau 1912. Mama s‑a căsătorit
cu un evreu ; sora mamei s‑a căsătorit cu un sloven, deci nu mai era
evreu ; cea mai mică soră, cu un pastor reformat ; unchiul despre care
v‑am zis că a fost împușcat a fost căsătorit cu o nemțoaică. Astfel,
doar mama a păstrat tradiția și s‑a căsătorit cu un evreu. Nici eu n‑am
mai ținut tradiția și m‑am căsătorit cu o ortodoxă. Soția nu este
evreică, soția este creștină ortodoxă. Ea este născută în Azuga, care
este pe Valea Prahovei, între Bușteni și Predeal. Soacră‑mea este
născută la Breaza, deci tot pe Valea Prahovei, iar socru‑meu este
oltean get‑beget. (Deci e româncă...) Da. Se cheamă și Sultan.
Culmea este că are un frate care este în Germania și se cheamă Sultan,
toți turcii merg și‑l felicită că este sultanul lor. Și el n‑are nici
în clin, nici în mânecă cu musulmanismul...(Deci educația religioasă v‑o făcea mama ?)Da.
Mama. Și eu, mergând la școala evreiască, am primit educația
religioasă, dar așa, nu ultra­religios, ci… de asta am spus că în
religia iudaică sunt două curente : curentul neolog și curentul
ortodox. Cei ce erau evrei ortodocși se căsătoreau numai între ei, iar
evreii ce aparțineau curentului neolog erau mai... În familia lui tata,
una din surorile lui tata este îngropată în cimitirul catolic, unchiul,
în Viena, în cimitirul catolic, tata aicea, la evrei. (Mergeți la sinagogă ?) Da. (Unde v‑ați căsătorit, la sinagogă sau la biserică ? Sau atunci nu s‑a pus problema ?)
În 1958 nu s‑a pus problema. Acuma, mergând mai departe, în ’61 s‑a
născut fiică‑mea. Când s‑a îndrăgostit, s‑a îndrăgostit de un catolic.
S‑a căsă­torit la catedrala din Piața Bălcescu, în rit catolic. Acolo
au fost botezați ambii nepoți. Și în Germania, acuma, nu mai vor să
știe nimic... Al doilea acuma nici nu s‑a mai dus la comuniune...În
1951, tatăl meu, eu fiind încă sub 18 ani, a cerut emigrare defi­nitivă
în Israel. Bineînțeles că a fost refuzat, spunându‑i‑se că el încă
muncește, deși era la 70 de ani. Și eu am terminat școala profesională
și eu trebuia să plătesc, dacă plecam. A zis: „Nu‑i nimic,
dumneavoastră luați cererea”. Au luat cererea și am primit refuzul. Și
atunci tata a spus : „Nu mai...”. Asta a fost în ’51. În ’52, în mai,
l‑am îngropat... Deci prima mea încercare de a pleca în Israel a fost
în 1947. Aveam 13 ani. Atunci au plecat numai copii. (Numai copii ? Neînsoțiți ?)
Numai copii. Toți cei care au plecat, de vârsta mea... Unul care a
plecat în locul meu – eu trebuia să găsesc pe cineva să plece în locul
meu – acuma este în pensie, că este de vârsta mea. El a fost
reprezentantul unui mare concern american în Israel. A terminat
facultatea acolo, a fost inginer electrotehnic. Deci, amândoi am vorbit
să mergem pe electrotehnică, și eu m‑am dus, și el s‑a dus. Numai că el
s‑a dus la facultate, și eu... (Și copiilor le dădeau voie să plece, în perioada aceea ?) Da și nu. Dar era o emigrare în masă pentru copii. Însă foarte mulți copii au murit. (Pe drum ?)
Nu pe drum. În 1948 s‑a format statul Israel și după aceea a fost
războiul. Acolo nu i‑a protejat nimeni, acolo... ei au fost băgați
pentru instruire militară și dup‑aia : „Mai vedem dacă mai trăiți sau
nu trăiți”. Mulți au murit, mulți au scăpat, mulți au ajuns șefi... (Cum de n‑ați plecat ?)
Mama foarte mult s‑a rugat de tata și de mine să nu mă duc, că ea nu
rezistă. Ea a rezistat, n‑a rezistat tata. Mama a murit la 88 de ani,
în 1980. Fiică‑mea era la examenul de bacalaureat, când mama... ne‑am
dus la înmor­mântare. (Vă pare rău că nu ați plecat ?) Nu știu
ce să spun. Nu știu efectiv ce să spun. N‑am fost acolo, nu știu ce
este acolo. Că este mai bine... poate. Nu știu care ar fi fost situația
mea... Eu sunt totuși bolnav, diabetul s‑ar fi declanșat și acolo.
Poateși alte lucruri. Și ce făceam ? Nu știu. (Ați mai încercat să plecați ?)
Nu. În 1965, împreună cu fiică‑mea și cu nevastă‑mea, am fost în
Iugoslavia, la Novi Sad. Atât. Și în ’93, în Germania, la fiică‑mea.
Fiică‑mea a emigrat în Germania în 1990, în 15 decembrie a părăsit
România. Eu, față de părinții mei, nu m‑am opus. Asta vrei, du‑te. Și
n‑am greșit cu nimic. Am fost acolo, am văzut, știu ce au.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 07.09.09 16:57

n 1951 am terminat Școala Profesională Electrotehnică și am fost
repartizat la „Electromotor”, ca bobinator, bobinaj mașini electrice.
Acolo am lucrat până în 1953. În 1953 m‑am dus la fostul Centru
Mecanic, actualul „Multim”, pe strada Mangaliei, acuma Sturza, mi se
pare, din nou – a fost Dimitrie Sturza strada – și acolo am lucrat ca
tehnician și ca bobinator până‑n 1958. În 1958, când m‑am căsătorit cu
actuala soție… deci 12 iulie 1958, acuma în 12 am avut 42 de ani de
căsătorie. (Mulți înainte !) Mulțumesc. Din 1958 până în 1960
am lucrat ca electrician la Atelierele principale C.F.R., iar din 1960
până în 1990, când am ieșit la pensie, la U.M.T., Uzina Mecanică
Timișoara. Între timp, am făcut liceul seral, fără examenul de
bacalaureat, pentru că eu eram deja prea în vârstă ca să mai merg mai
departe. Însă așa, ca fapt divers... (Îmi arată diplomele școlilor absolvite.)
Asta a fost Școala Medie Serală C.F.R., ăsta a fost Liceul de
Istorie‑Filologie, și ăsta a fost Liceul nr. 5, „Simion Bărnuțiu”,
acolo am terminat... (Citește.) „A absolvit fără examen de
bacalaureat...” În baza acestui drept, am fost promovat la U.M.T. ca
tehnician principal (funcție din care am ieșit la pensie), din ’81
până‑n ’90. În ’90, atunci a venit acel decret, și la 56 de ani trebuia
să am anii de pensie și i‑am avut și am ieșit la pensie. Nu am putut
mai mult de atâta, că eu am fost și destul de bolnav...(Mă
întorc puțin la ceea ce ați spus, la vremea când făceați școala, și
vreau să vă întreb dacă materiile predate erau aceleași cu ale copiilor
din școlile celelalte sau ați avut și materii specifice, de exemplu,
religie...)
Deci o dată : am făcut religia iudaică, asta‑i o dată ; am făcut limba ebraică. (Limba ebraică veche ?) Eu nu știu veche, nouă. Știu limba ebraică, cu scrisul de la dreapta la stânga, e singura limbă, nu există altă limbă. (Știu că se vorbește idiș...) Nu, nu, nu. Idișul nu este ebraică, idișul este un jargon nemțesc. Dacă la asta se referă... (Da.) De
exemplu, vă spun : „Für was ?” și „Fer wus ?” este în idiș. Nemții au
spus : „Păi, voi vorbiți germană”. Nu, asta‑i idiș. Sașii spun că ei
vorbesc nemțește, șvabii spun că ei vorbesc nemțește și, în fond, limba
literară n‑o vorbește decât cel care vorbește exact literar, nu pocește
cuvintele și trebuie să cunoască un der, die, das crunt. (Deci ați învățat limba ebraică...)
Limba ebraică... În Europa, în toată lumea, limba ebraică este o limbă
moartă. Se face la Teologie, toți preoții de toate neamurile o cunosc,
însă în relații directe cu alți oameni se folosește limba engleză. În
Israel a doua limbă care se folosește este limba engleză. (În Israel ce limbă se vorbește de fapt ?)
Ebraică... Dar evreii plecați din România vorbesc românește, cei din
Ungaria vorbesc ungurește, deci acolo auzi, dacă ești european, începi
să auzi toate soiurile de limbi. Acuma, mai nou, rușii, că acuma s‑au
dus foarte mult afară...Ca să mă reîntorc puțin la tatăl meu.
Tatăl meu a avut o concepție de viață în general în următorul fel – și
asta mi‑a dat ca orientare directă, fără echivoc și foarte serios –
„Tu, fiule, să faci lucrurile în așa fel încât niciodată, dar niciodată
să nu cobori privirea ta în fața nimănui !”. Acest lucru spune mult.
Atunci când mi‑a spus aceste cuvinte, eu n‑am înțeles în totalitate,
dar, trecând timpul, m‑am tot gândit la ce a spus tatăl meu. Și nu am
deviat de la acest lucru niciodată și niciunde. Când a fost nevoie de
ajutor, eu poate m‑am sacrificat, chiar și atunci când a fost vorba de
primirea unor premii sau prime, numai ca să ajut pe altcineva. Și am
ajutat.(Să revenim puțin : ce alte limbi ați învățat la școală ?)Franceza...
Franceza nu m‑a atras sub nici o formă. Nu mi‑a plăcut. Dacă era
germană... Dar cum situația era de așa natură că nemții ne‑au apăsat
mult, limba germană a fost scoasă în totalitate de la liceul evreiesc.
După aceea a fost desființat. Frații noștri de toate puterile : „Ce,
voi n‑aveți liceu care să meargă în limba ebraică, voi învățați
românește. Românește puteți învăța la orice școală din România. Nu
trebuie să aveți liceul vostru”. L‑au desființat. Acolo au făcut Liceul
Sportiv, și după Liceul Sportiv, Liceul de Artă.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 07.09.09 16:57

Mama este născută în Novi Sad. Ea a făcut croitorie și s‑a căsătorit
cu tata în 1925. S‑au stabilit aici, în Timișoara. Aici a mai lucrat
până în 1934, și din 1934, când m‑am născut eu, s‑a terminat orice
activitate. (Spuneați că s‑a născut la Novi Sad. Bunicii din partea mamei erau evrei ?)
Da. La fel și bunicii din partea tatălui. În 1930 a murit bunicul meu
din Novi Sad, și în ’44 a fost dusă la Auschwitz bunica mea. (Bunica din partea...) ...mamei. Din 27 mai 1944 sunt ultimele rânduri trimise de bunica mea din Ungaria.(Și din familia dvs. a mai fost cineva dus la Auschwitz ?) Nu,
n‑a fost, dar a fost omorât fratele mamei, în 1941, de către armata lui
Szálasi, care a fost ocupantă la Novi Sad. Exact de 1 ianuarie i‑au
strâns absolut pe toți despre care au știut că sunt evrei, i‑au
dezbrăcat în pielea goală, indiferent dacă erau bărbați sau femei,
copii sau maturi, trambulină pe Dunăre – că Novi Sad-ul are Dunărea –
au făcut-o și stăteau la rând să‑i împuște. I‑a împușcat, nu i‑a
împușcat, au venit ăia din spate și i‑au aruncat în apa rece. S‑au
înecat. Care a murit împușcat, a murit împușcat, care nu... Și au fost
copii care au văzut treaba asta. Soția lui a fost nemțoaică. N‑a putut
să facă absolut nimic. El a fost electrician, a venit de la servici și
asta a fost tot. Doi copii au rămas.Alți aparținători ai
familiei noastre care... asta nu știm nimic. Mama, după război, când au
început să vină prizonierii din Auschwitz înapoi, au trecut prin
Timișoara – care mergeau în Iugoslavia, deci nu în altă parte, că dacă
mergeau în altă parte nu treceau prin Timișoara –, atunci a întâlnit o
foarte bună cunoștință de‑a ei și au vorbit. Și a spus că până la un
moment dat știa de bunica mea, și după aceea nu a mai știut nimic. Și a
mai spus, zice : „În general, toți bătrânii nici nu au fost duși în
lagăr, ci direct la camerele de gazare și la crematoriu...”. Cam asta a
fost.(Ce se studia la școală ? Chiar și în clasele primare aveați aceeași programă cu ceilalți copii ?)Categoric.
Era un program foarte bine stabilit ; dacă aveam posibilități
materiale, noi oricând puteam să mergem și mai departe la facultate,
dar foarte mulți au fost foarte, foarte săraci. Și n‑a existat nici un
fel de posibilitate. V‑am spus : tata fără servici, mama fără servici,
trei guri... Era o situație foarte dură... A fost reforma
învățământului și am terminat patru plus trei, care era echivalentul de
șapte clase. Dar s‑a chemat atunci totuși „trei clase de liceu”, deci
nu șapte clase, patru clase primare și trei clase de liceu... M‑am dus
la școala profesională. În primul an am reușit acolo unde am dorit, am
făcut un an Școala Profesională de Metalurgie. Și în anul al doilea au
vrut să mă transfere undeva în Satu Mare, și eu n‑am vrut să merg, am
ieșit afară. Vreo două luni am lucrat împreună cu tatăl meu, și după
aceea am reușit totuși să mă înscriu la Școala Profesională
Electrotehnică din Timișoara, care avea sediul în Piața Maria, unde
este actualul „Daniel’s”. Toată clădirea aceea, inclusiv... ăsta...
parcă de cultură e acuma, sala aia mare. A fost cinematograf, de fapt,
și după aceea s‑a transformat. Aia era sala noastră de festivități,
acolo era absolut tot, inclusiv etajele superioare erau cămin ; cantina
tot acolo era, și jos aveam săli de cursuri. Iar ca profesori, noi am
avut poate și avantaje, poate și puțin dezavantaje, că foarte mulți
aveau cunoștințe foarte slabe... Asistenți de facultate veneau să
predea la noi. Ei trebuiau să coboare nivelul de predare la nivelul
cunoștințelor noastre. Trebuiau să coboare cu mult mai mult decât
nivelul cunoștințelor mele sau ale altor colegi, care erau tot în
situația mea. Și pentru noi era un pas înapoi, iar ăialalți trebuiau să
învețe foarte dur ca să învețe ceva. Numai așa, ca exemplu, l‑am avut
profesor la electrotehnică pe domnul Brașovan, un om eminent și o
somitate în materie, iar la mecanică l‑am avut pe domnul profesor Aurel
Nanu, care și acuma este. El a fost șeful Catedrei de tehnologie, la
tehnologia construcțiilor de mașini. Și eu, fiind doar un om cu școală
profesională, cum nu s‑au încheiat situațiile școlare, n‑am avut
diplome. Și m‑am dus o dată la dumnealui și la domnul Brașovan și la
încă unul care a fost maistru, i‑am chemat, i‑am rugat să vină până la
notariat și să dea o declarație, au venit toți trei și am act de
certificare prin declarațiile lor...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

HEINRICH KLINENBERG (n. 1934, Timișoara)

Mesaj Scris de Admin la data de 07.09.09 16:56

HEINRICH KLINENBERG (n. 1934, Timișoara) - „Tu, fiule, să faci
lucrurile în așa fel, încât niciodată, dar niciodată, să nu fii obligat
să cobori privirea în fața cuiva !”
Capitol din cartea "Memoria slavata: Evreii din Banat, ieri si azi", coordonata de Smaranda Vultur, Editura Polirom, Iasi 2002





M‑am
născut în Timișoara, în 25 ianuarie 1934. Copilăria, din ’34 până‑n
1941, am petrecut‑o în Timișoara, pe strada Reșita, nr. 32, care
înainte s‑a chemat strada Fröbl… Din ’41 până în 1945 am făcut patru
clase primare în curtea sinagogii evreiești din strada Reșița. Acolo a
fost, de fapt, și grădinița de cult mozaic, au fost și patru clase,
și sinagoga efectiv. De rit ortodox, eu fiind totuși neolog. (Numai patru clase erau ?)
Numai patru clase, da. Era o școală mică. Liceul Israelit era în… acuma
se cheamă Liceul de Artă. Acolo s‑a făcut liceul, completare. Deci până
la reformă au fost patru clase, școala mică și opt clase,
baca­laureatul. Începeai liceul de la clasa I și continuai până la
clasa a VIII‑a. Dacă ai terminat clasa a IV‑a, înseamnă că ai făcut
acel bacalaureat, așa s‑a chemat, „bacalaureat mic”, de capacitate, cum
se spune acuma… (Și după aceea unde ați continuat ?) La Liceul
Israelit din Timișoara… Toate astea erau în timpul războiului. Nu era
niciodată sigur că noi vom ajunge înapoi acasă teferi… Însă am mers așa
mai departe.(Ați avut vreo problemă atunci, în timpul războiului ?)În
timpul războiului, ca și copil, mai puțin. Dar părinții au avut
probleme : o dată că tata a fost dat afară din servici pentru că era
evreu. Nu conta dacă mureai de foame, absolut deloc. (Unde lucra ?)
La firma „Angerbauer și Fiul”, care era o firmă de expediții, de
import‑export, avea sediul pe Tudor Vladimirescu, splaiul Tudor
Vladimirescu… Problema părinților în timpul războiului a fost dură,
pentru că, de exemplu, până la ora zece nu aveau voie să apară niciunde
în piață. (Până la ora zece dimi­neața ?) Dimineața. De la zece puteau să meargă să cumpere, dar nu mai aveau ce. (De ce?)Era interdicția categorică a organelor de ordine și mai ales a sistemului introdus de SS. (Și nu s‑a dat nici o explicație ?)
Nu ! Era categoric interzis evreilor și n‑aveai ce căuta. Fără nici un
avertisment, putea ori să te închidă, ori să te împuște. Iar cei care
controlau în mod sistematic și dur… noi locuiam la numărul 32 și ăștia
erau la numărul 30. Când am ieșit, când am deschis poarta casei în care
am stat, acolo era întrunirea în careu a hitleriștilor din Timișoara,
sub îndrumarea celor care erau șefi în Timișoara…(Mai aveți frați ?)Nu, sunt singur. Atâta a fost să fie. Părinții mei au fost în vârstă, tata s‑a născut în 26 ianuarie 1878, și mama în
1
septembrie 1892. Deci diferența dintre ei era de paisprezece ani. Mama
a avut 42 de ani și tata a avut 56 de ani… a fost pachetul (zâmbește).
A fost o întâmplare destul de hazlie, toată lumea a trimis‑o pe mama la
băi, că are menopauză și gata, să aibă grijă… Medicul din Buziaș i‑a
spus : „Femeie, du‑te acasă, că peste câteva luni naști”. „Cum, eu, în
menopauză ?...” „Du‑te acasă, că ai să vezi…”Știți că pentru noi
au fost pregătite trenurile de deportare la Auschwitz. Cu tatăl meu am
fost la gară și mi‑a arătat trenul și linia de unde trebuia să ne ducă.
Eu am văzut… S‑a spus parcă de către
dl Neumann* , nu știu, în
carte* *sau în altă parte, că erau 12000 de evrei în Timișoara înainte
de război. Când s‑a dat ordin, în Timișoara au apărut vreo 60000 de
evrei, evreii din toată zona Banatului au fost adunați în Timișoara. Ca
să nu se mai chinuie cu sate, comune, cu departajarea evreilor, au fost
aduși în Timișoara, și de aici încărcarea și… De asta știu că la un
moment dat noi am fost în jur de 50000. Am și învățat, de fapt, despre
acest lucru. (Și cei care au fost aduși au fost cazați undeva ?) Foarte mulți au fost primiți în familii… (Tot în familii de evrei ?) De evrei, da. Au fost și locuințe, cam piperate, dar s‑au plătit și… asta a fost situația. (Și până la urmă… ?) Până la urmă… (Au plecat și de aici sau au scăpat ?)
Nu s‑au dus înapoi în locurile de unde au venit, ci, imediat după
terminarea războiului, marea majoritate și în primul rând tineretul –
când vorbesc de tineret, este vorba de copii – au emigrat în Israel ;
după aceea au început emigrarea în masă în Israel. (Știu că o parte din evrei au fost duși la munci, pentru că n‑au fost deportați…)
Era muncă forțată și muncă obligatorie. Tatăl meu nu a fost dus,
fiindcă a avut vârsta de 60 de ani. S‑a născut în 1878, deci în 1938 el
a avut 60 de ani. Dar dacă era sub 60 de ani, era dus. Însă nici pensie
n‑a avut. L‑au dat afară din servici, dar pensie n‑a avut. (Și din ce ați trăit ?)
Din ce am trăit ? A avut un frate în Brașov, care a fost căsătorit cu o
austriacă din Viena. El, de fapt, a și trecut la ritul catolic și el a
lucrat, fiind de rit catolic, recunoscut ca nu știu ce. Și ne‑a mai
trimis și nouă, din când în când. Asta este, aproximativ, din partea
tatălui.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 14.05.10 20:13, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

DAN ALEXANDRU LAZAROVICI (n. 1945, Lugoj)

Mesaj Scris de Admin la data de 31.08.09 16:45

DAN ALEXANDRU LAZAROVICI (n. 1945, Lugoj) - „Banatul e o mică Americă...”





Capitol din cartea "Memoria slavata: Evreii din Banat, ieri si azi", coordonata de Smaranda Vultur, Editura Polirom, Iasi 2002
Până
la vârsta de 4 ani am fost crescut de bunici, pentru că părinții mei,
fiind amândoi foarte ocupați, nu prea aveau timp să se ocupe de mine,
așa că am învățat ungurește și românește cam în același timp. Școala am
făcut‑o în Lugoj. (Ce limbi ați învățat acolo ?) Acasă am
învățat franceza cu taică‑meu, pentru că și‑a făcut facultatea în
Franța, și cu maică‑mea am învățat engleza. Dar acasă. La școală mă
distram. În ora de franceză eram undeva în fundul clasei și citeam. Și
când mă ridica, răspundeam, dar știa deja… așa că mă lăsa în pace. Și,
sărind puțin în față, la facultate prima mea restanță a fost în anul
III la franceză, pentru că nu m‑am dus la absolut nici un curs sau ce‑o
fi fost și n‑a vrut să mă primească în examen. După școală m‑am dus
complet greșit, la Chimie Industrială. Dar de asta mi‑am dat seama abia
prin anul II, și văzând ce se chinuie părinții să mă ție, am zis c‑o
termin și văd pe urmă ce fac.M‑am căsătorit după ce‑am ieșit din
facultate, am primit repartiție pe lângă București, pentru că voiam să
fac o a doua facultate, Critică de film și teatru. Mi se făcuseră și
diverse legături : nepotul lui Deliu Petroiu – presupun că știi cine
este ? Un oarecare Dan Petroiu, care făcea facultatea la Timișoara și
mi‑a fost antrenor de judo la un moment dat. S‑a lăsat de fizică, s‑a
dus la București și‑a făcut Regia. Și mă pusese în legătură cu Litera,
cu Potra, cu diverși… Așa că de unde eram, de la Doicești, săptămânal,
sâmbătă‑duminică, eram la București. Numai că de acolo m‑au cam umflat,
pentru propagandă împotriva orânduirii socialiste.(Ce făceați așa de rău ? Ce le‑ați făcut ?) Asta‑i
mai complicat de explicat. A fost un concurs de împrejurări. Știindu‑se
că știu câteva limbi – în momentul acela s‑a deschis fabrica de la
Găești, care s‑a făcut în cuplărai cu englezii și francezii –, au venit
la mine doi indivizi, care mi‑au propus să lucrez pentru ei. Și să mă
duc la Găești, unde – știau că‑s nebun după cărți… au spus : „Poți
să‑ți faci rost de ce cărți vrei de la ei, poți să faci ce vrei, să te
încurci cu nevestele lor dacă ai chef, numai să ne dai raportul o dată
pe lună”. Și cum la ora aia aveam… 29… 24 de ani, probabil că nu eram
încă complet copt, am fost tentat, sincer să fiu. Nenorocirea lor, și a
mea de fapt, este că mi‑au dat timp de gândire. Și în timpul ăsta de
gândire am stat de vorbă cu niște oameni care gândeau ceva mai mult ca
mine și care mi‑au spus : „Vezi că, dacă intri pe mâna ăstora o dată,
de acolo nu mai ieși”. Și când au venit să mă întrebe, în modul total
lipsit de diplomație, care‑mi este caracteristic, am spus „nu”, „flit”.Nu
le‑a fost mare lucru să mă agațe, eram în satul ăla nenorocit, am fost
la Doicești, lângă Târgoviște, la o termocentrală. Eram singurul care
avea legături cu străinătatea, singurul care primea corespondență de
acolo. Mi‑au oprit corespondența cu o prietenă din București, fată de
securist, dar cu care eu discutam complet liber, în deșteptăciunea mea.
Și… m‑au arestat. Cel mai bun prieten al meu din copilărie a fost Gyuri
Schwartz, a cărui primă carte, Martorul, este cartea procesului
meu, ca un fel de scuză a lui. A declarat la proces exact ce‑au vrut
ei, pentru că‑i era frică. A și recunoscut ulterior, nu în fața mea,
pentru că noi nu am mai stat de vorbă din clipa aceea. Am fost
condamnat la șapte ani jumate. Mi s‑a spus : „spor de intelectualitate”
(râdem), „că ești inte­lectual și n‑ai fi avut voie să gândești,
să scrii și să spui și să faci aceste chestiuni”. Și‑am scăpat. A fost
prima și probabil ultima oară în viața mea când am avut noroc că‑s
evreu. Bunica mea era prietenă c-un secretar, ceva membru al Federației
evreilor din București, al cărui băiat era consilierul lui Golda Meir,
care‑n ’72 a făcut o vizită în România. Și pe vremea aceea, atât la
nemți, cât și la evrei, când se venea, se venea cu o listă : „Puneți în
libertate următoarele persoane...”. Ei, și eu am fost pe lista adusă de
Golda Meir, așa am scăpat. După aia n‑am găsit post multă vreme.(Dar cum a fost în închisoare ?)Nu
uita că a fost o cu totul altă perioadă ; a fost între ’70 și ’72, când
am fost efectiv luați, acolo mi‑am dat seama, doi‑trei pe județ, pentru
a se da exemple și pentru a se speria lumea. (Dar erau numai evrei sau…)
Nu, da de unde, nici vorbă, cred că erau doar doi evrei. Nici nu mai
era de unde, în primul rând. Erau tot de ăștia cărora le umblase gura,
erau „Martorii lui Iehova”. (Că tot am vorbit de religie adineaori,
este singura religie pe care n‑o înghit. I‑am văzut acolo și m‑am
lămurit : sunt o adunătură de cretini, conduși de‑o bandă de escroci.)
Erau câțiva boșorogi, niște legionari care uitaseră unde trăiesc.
Efectiv, țipai mai degrabă tu la gardian, decât gardianul la tine. Am
avut cărți, acolo am citit Buzura, de exemplu. Primeam România literară la fiecare vorbitor. Deci eram la curent cu ce apărea. Și mi se aducea de acasă. Și Buzura, nu Orgolii, ce‑a fost înainte de Orgolii ? Nu Vocile nopții, nu Fețele tăcerii, care a fost ? (Triumfător.) Absenții. Așa.
Fuseseră retrase din biblioteci la ora aceea. Așa, mi‑au procurat‑o și
mi‑au adus‑o. Și‑am primit‑o și‑am citit‑o. Acolo am citit Dostoievski
complet. Nu mi‑a mers rău din punctul ăsta de vedere… (iarăși râdem, pentru că are o mimică extraordinară)...
cultural. Fapt este că singurul lucru care mi‑a lipsit cu adevărat a
fost libertatea. Ăsta este adevărul. A, bine, și mâncarea… ținând cont
că eu sunt un mâncăcios.(Colegii de facultate vă considerau diferit ?)N‑am
simțit faptul că sunt evreu până în facultate, unde marea majoritate a
colegilor nu mă considerau de nici o culoare diferit, dar unde pentru
prima oară am fost făcut „jidan” de‑un coleg oltean, care și‑a dat
seama, săracul, că n‑are cum să m‑ajungă din urmă. Și‑atunci s‑a
răzbunat în felul ăsta. Un lucru interesant, pe care l‑am aflat destul
de recent. Am avut în primii doi ani un prieten neamț, cu care am fost
foarte‑foarte bun prieten și care, la un moment dat, a început să se
îndepărteze de mine fără nici un motiv aparent. Acuma, de când a fost
întâlnirea de… (se gândește o clipă) treizeci de ani, în ’98,
fosta mea soție îmi spune că‑mi transmite Franzi că el s‑a îndepărtat
de mine atunci pentru că Securiatea îi ceruse să dea raportul asupra
mea. Și ca să nu fie obligat să facă treaba asta, deci ca să aibă o
justificare că el nu are cum să dea raportul asupra mea, s‑a îndepărtat
de mine și a rupt prietenia. Ca să vezi că existau oameni de caracter
și atuncea !(Știu că sunteți ateu, mi‑ați spus asta de la bun început. Cum se împacă asta cu mozaismul ?)Păi
n‑are nici o legătură, și asta ți‑am mai spus. Asta este o prejudecată.
Poți să fii la fel de bine ateu în orice religie, adică născut fiind în
orice religie.(Dacă ar fi să vă referiți la minoritățile din Banat – evrei, germani, maghiari, sârbi –, cum le‑ați caracteriza ?)Eu
am o teorie pe chestia asta : că Banatul e o mică Americă și că o
asemenea înțelegere cum există aicea este foarte greu de găsit pe
altundeva. Cel puțin… ți‑am spus adineaori când am auzit cuvântul
„jidan” adresat mie ? Cel puțin în Lugoj, în cercul meu de prieteni –
nu pot să generalizez – pe niciunul nu l‑a interesat niciodată etnia.
Adică, nici unul nu s‑a simțit majoritar sau minoritar. Fiecare a ținut
cont de celălalt ca om, nu ca etnie.(Ce vă amintiți de perioada legionară din ce v‑au povestit părinții ?)Știu
chestiuni destul de contradictorii. Și aici Lugojul s‑a manifestat
oarecum atipic, oarecum bănățenește. În primul rând, primarul, cred
că‑mi aduc bine aminte, primarul dinaintea venirii legionarilor le‑a
dat un telefon părinților mei și le‑a zis : „Dacă mai vreți să vă
căsătoresc eu, haideți, că mâine mă dau jos legionarii !”. Sau ceva în
genul ăsta. Așa că i‑a căsătorit scurt, înainte de venirea
legionarilor. Au fost scoși din casa asta. Casa asta a fost
naționalizată de trei ori : o dată de legionari, o dată de comuniști și
o dată de tovarășul Iliescu. Asta a fost a treia… deci după ce‑am
recâștigat‑o, după ’90, a venit discursul lui Iliescu de la Satu Mare
și… judecată și Curte de Apel sau cum mama mă‑sii îi zice… și am
pierdut‑o a treia oară. Deci au fost scoși din casă și s‑au dus într‑o
altă casă, pe care o aveau în zona unde‑i (ironic) „Școala de
meserii” Drăgan, adică Eurouniversitatea Drăgan. Eu îi spun „Școala de
meserii”. Deci nu mai există casa aia. Acolo a fost un cartier de
căsuțe, coșmelii, mai mult sau mai puțin bine făcute, și acolo au
locuit în toată perioada aia.
http://www.memoria.ro/?location=view_article&id=1437&page=1


Ultima editare efectuata de catre Admin in 28.06.11 23:46, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 29.08.09 20:07

(Ce au făcut părinții dumneavoastră ulterior, s-au apucat de lucru?) Părinții
s-au apucat de lucru, dar foarte greu. Practic vă pot spune următorul
lucru: tata, în momentul în care s-a putut, imediat după 23 August, era
obsedat de faptul să nu fim obligați să plecam înapoi la Herța, și
atunci iarăși sistemul vechi, nici mai mult nici mai puțin, a cumpărat
din nou o căruța, și cu căruța am sosit după nu știu cât timp - mergând
așa într-o coloană, tot din ăștia care erau din Herța - în București.
Am ajuns la București cu căruța. (Ați vrut să fiți cât mai departe.) Da,
cât mai departe. În septembrie 1944 noi eram în București. Nici atunci
nu aveam ce îmbrăca, iar mâncarea să știți că mergea mama și lua
mâncare de la o cantină de ajutor a Comunității evreiești, pentru că nu
aveam ce mânca. Și totuși au insistat ca numaidecât să mă duc din nou
la școală, să recuperez și să învăț. (Să reintrați în normal.) Da.
Am făcut școala, am reușit să iau bacalaureatul, am făcut o facultate:
Facultatea de Zootehnie. Între timp părinții au plecat în Israel, cu
sora mea. Eu eram la facultate, sora era încă mică și a mers cu
familia. Mie separat nu mi s-a dat voie, căci erau cereri de plecare
separate. Și atunci am terminat facultatea, am lucrat apoi într-un
domeniu, mai întâi de așa-zisă producție. În agricultură nu prea sunt
evrei care au lucrat în România, dar vă pot spune că am avut reușite.
Dar cea mai mare reușită este că după aceea am fost invitat să lucrez
în cercetare, după ce am lucrat în producție. În cercetare am realizat
o serie întreagă de lucrări, între care și crearea unei rase de porci,
LS 345 Periș. Mi-am luat și doctoratul. Am și brevete de invenție.
(Ați ținut legătura cu comunitatea?) Nu,
până acum, în ultimul timp nu am ținut legătura, că nu am avut timp.
Plecam de dimineața și veneam noaptea. Acuma însă mai țin legătura. (Ce simțiți acum, privind în trecut la toate cele întâmplate?)
Privind în trecut... mă doare foarte mult. Dacă vreți... un ticălos a
avut curajul de a fi ticălos, iar milioane de oameni nu au avut curajul
de a-l combate. (La cine vă referiți?) La Hitler.

http://www.memoria.ro/?location=view_article&from_name=Cercetare%2C+arhive&from=bG9jYXRpb249c3R1ZGlp&cid=212&id=1559#
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 29.08.09 20:06

(Spuneați că v-a ajutat faptul că erați în apropiere de poarta lagărului.) În
momentul în care numai cu zeama aceea nu puteai să reziști – mama, care
era o gospodină deosebit de bună - au vândut părinții ce au mai avut să
vândă și au cumpărat niște mălai și cartofi și au început să facă mălai
la cuptor. Au cumpărat o plită și au început să facă mălaiul și un fel
de preparat din cartofi, căruia îi spuneau toci, adică cartofi rași pe
răzătoare și puși la cuptor, dar care erau excepțional de buni. Mama îi
făcea de o asemenea calitate, încât foarte mulți ucraineni din afara
ghetoului, deci care aveau cu ce să cumpere, și unii din evreii care
aveau cu ce să cumpere, veneau și cumpărau aceste produse. Atunci i-a
mers vorba și venea lume și cumpăra de la ea extraordinar și
plătindu-i, părinții mei aveau cu ce să cumpere din nou. Mai mult decât
atât vă pot spune că foarte mulți oameni veneau și mai mâncau, fără
bani, din ceea ce nu se vindea și ca atare, unii oameni au fost salvați
datorită acestui mălai și a acestui toci. De aceea v-am spus că
întâmplarea a făcut ca, fiind în apropierea porții să poată să aibă
acest noroc fantastic, iar mamei să-i vină ideea să încerce, să aibă și
cu ce să cumpere cele câteva zeci de kilograme de faină de mălai și
cartofi, și să cumpere o sobă din aia în care să poată coace.
Întâmplarea a făcut să avem acest noroc.(Cât timp ați stat acolo?) Și
acum mai departe vă spun tot ce-a fost... Ca atare, am avut de-acum ce
mânca și ca atare nu mai conta ce primeam eu de la atelierele comunale.
(Important era să aveți unde lucra.) Da, ca să nu mă ridice, cum
a fost la Peciora și în alte lagăre. În acest birou de coordonare și în
acest ghetou - era conducerea acestui birou de coordonare, care executa
ordinele legiunii de jandarmi - și erau unele ordine foarte păcătoase.
Vă dați seama...ei aveau o așa-zisă poliție evreiască, care mergea cu
jandarmii să-i ia la lucru, să-i deporteze dintre evrei. Era un fel de
așa-zisă organizare internă. La un moment dat, conducerea aceasta a
fost asigurată de un avocat – Mihail Danilov îl chema, pe care tata îl
cunoștea dinainte de război pentru că a apelat la serviciile lui de om
de afaceri. N-a avut ce face și s-a dus la el să-i spună dacă poate să
facă ceva ca să îmbunătățească condițiile oamenilor, nu să execute
exact dispozițiile. El executa întocmai toate dispozițiile legiunii de
jandarmi. (Făcea parte din acea poliție?) Nu făcea parte, era
chiar conducătorul biroului coordonării muncii. Tata i-a spus:
„Încearcă și tu să faci ceva mai bun, nu să aplici chiar totul”. Mai
mult chiar, s-a supărat pe tatăl meu, că i-a zis câteva cuvinte așa mai
direct – avea un fel de a fi, foarte direct – și peste vreo zece zile
se făceau nu știu ce fel de deportări și a fost luat și tata de către
legiunea de jandarmi, direct, fără să mai fie cu poliție evreiască.
(Doar pe tatăl dumneavoastră l-a luat sau pe toată familia?) Doar
pe el, singur, împreună cu încă vreo 14-15 oameni, și au fost duși, dar
n-am știut deloc nici în ce direcție, nici unde, cum, în ce fel și
pentru ce. Am încercat la legiune să aflăm, dar vă dați seama că am
fost tratați ca pe ultimii oameni, că noi eram „nimeni”. Toată lumea
credea că de acum sunt orfan de tată. Asta a fost în aprilie ’43 și în
octombrie ’43 odată ne spune cineva: „Tatăl tău a fost adus la
legiune.” A fost adus sub pază la legiune și după aceea l-au și
eliberat. Atunci am aflat că de fapt a fost dus la Nikolaev, la lagărul
german, peste Bug, la lucru la nemți. Acolo erau mulți oameni, mulți
evrei duși la lucru, la nemți. El vorbea bine germana. (Fuseseră și nemți în Herța?) Nu,
era doar un neamț, Kislinger, dar în rest nu erau. Acolo erau evrei,
români, era și un ucrainean care era comisar, erau și câțiva țigani,
cum era fierarul. Evreii reprezentau, per total, în ținutul Herța, cred
că vreo 25%, iar în orășel erau cam 50%.
Tata
ne-a povestit următorul lucru... El vorbea germana ș-atunci un ofițer
german l-a luat să-i mai traducă, să facă niște treburi din acestea, de
traducere. Și acest ofițer la un moment dat îl cheamă și-i spune: „Uite
ce este, vezi că lucrările se termină și știi tu ce se întâmpla după
aceea… Cu orice risc, uite: în noaptea de cutare, între orele cutare și
cutare, la punctul cutare n-o să fie santinelă. Poți să spui la cei în
care ai încredere perfectă, pentru că și între voi sunt informatori și
nu cumva să se afle, că-ți dai seama ce pățesc și eu”. (Au mai existat deci și printre nemți persoane mai bune.)
Asta am vrut să vă spun, că și între nemți au fost oameni cu suflet,
chiar și acel ofițer german care l-a chemat pe tata. Tata a avut
încredere în vreo 11 inși cărora le-a spus și în noaptea respectivă,
într-adevăr și-a luat rămas bun de la acest ofițer. Au fugit și
într-adevăr la punctul respectiv nu era nimeni. Au fugit încoace spre
partea românească și au fost prinși de jandarmii români. Era de-acum în
octombrie ’43, era problema după Stalingrad, erau de acum multe alte
chestiuni care cât de cât se mai schimbaseră și atunci n-au fost
împușcați pe loc, așa cum era, ci au fost duși la Curtea Marțiala de la
Odessa. Tata îmi povestea că atunci când a fost dus sub pază, sub
escortă spre Curtea Marțială - treptele acelea de la portul Odessa cică
sunt foarte frumoase - și atunci probabil că erau în apropiere și a
văzut treptele portului și erau așa de frumoase... și se gândea cine
știe dacă mai trăiește după ce va intra acolo. La Curtea Marțială erau
trei ofițeri, dintre care unul superior, mai în vârstă... români. Și
i-au întrebat cum și în ce fel au fost prinși. Tata, la un moment dat
și-a dat seama că în fond poate să fie condamnat și apoi imediat te
executa, și a spus: „Uitați, am fost salvați de un ofițer german și
dacă ofițerii români mă vor condamna, tocmai cei sub care am luptat în
primul război mondial...” Și și-a desfăcut cămașa, căci avea o rană
foarte urâtă din primul război mondial, lângă inimă chiar îi pătrunsese
un glonț, când a luptat în 1916-1918. Și ofițerul a tresărit și a
întrebat: ,,Unde aveți familiile?” Și tata a spus că în Moghilev, altul
în cutare… „Sub pază vă duceți
la familii”. Asta a fost
decizia și așa a ajuns înapoi, sub pază, acolo la Moghilev unde eram
noi. Așa încât un ofițer german și o Curte Marțială românească le-a dat
drumul acestor oameni. Am vrut să vă spun, să știți despre
variabilitatea oamenilor.
(Ce s-a întâmplat ulterior?) După
aceea, în decembrie 1943, am aflat pe la începutul lunii, că e vorba ca
pentru cei care au fost în vechiul Regat, din județul Dorohoi - căci și
din județul Dorohoi o parte din populația locului a fost deportată, și
care nu fuseseră sub ruși, dar și din Bucovina de sud – mareșalul
Antonescu ar fi dat aprobarea să fim repatriați, aduși înapoi.
Bineînțeles, morții nu se mai puteau aduce înapoi. Între cei care au
fost aprobați pentru a fi aduși înapoi, au fost și cei din Herța. Asta
a fost culmea, pentru că pe cei din Bucovina de sud, care nu fuseseră
sub sovietici, nu i-a aprobat, dar pe cei din Herța, da… O fi știut el
că Herța n-a avut nimic pe conștiință. Vă spun că am fost incluși în
județul Dorohoi. Și ne-am trezit că a venit ordinul de repatriere, iar
după ce ne-au băgat în etube cu hainele, știți...pentru păduchi, pentru
toată treaba aceasta, ne-am trezit cu garnituri de tren din astea, cu
vagoane de vite, dar vagoane curate, dar pentru noi, cei care am venit
pe jos, parcă erau vagoane de clasa întâi. Și la vagoane aduseseră cei
de la centrala evreilor – sau cine știe, probabil din asta – niște
pâine, pâine adevărată. A fost pentru prima oară când am mâncat și eu
pâine cu adevărat, pâine bine crescută, normală. Ne-au urcat în vagoane
și în 23 decembrie, deci în ajunul Crăciunului, în 1943, am ajuns la
Dorohoi. Acolo am fost luați în primire de cei din comunitatea
evreilor, că în Dorohoi mai rămăseseră o parte din evrei și am fost
cazați la fiecare din aceștia, care mai aveau casele lor, însă nu ni
s-a dat voie să ne mai întoarcem în Herța, adică practic am primit
domiciliul obligatoriu în Dorohoi. Și așa am revenit din Transnistria.
Alții, care au rămas acolo, au revenit după aceea în urma trupelor
sovietice, dar noi am fost repatriați. Dacă vreți, în continuare a fost
Transnistria de după Transnistria, pentru că niciodată, și nici chiar
acum, eu nu cred că mai sunt omul care aș fi fost dacă nu aș fi fost în
Transnistria. Sunt unele lucruri, chiar lucruri mărunte, cum ar fi de
exemplu: eu nu suport firimiturile să se arunce, firimituri de pâine
sau altceva. Am rămas cu niște treburi...dar astea sunt lucruri
mărunte. Mai ales în prima fază, nu îndrăzneam să intru în mijlocul
unei societăți, între copii, pur și simplu. Iar când am reînceput
școala, stăteam izolat. A fost foarte grea readaptarea și nici acum nu
aș putea să vă spun că nu am reminiscențele celor ce s-au petrecut.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Pagina 4 din 11 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5 ... 9, 10, 11  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum