AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Pagina 3 din 11 Inapoi  1, 2, 3, 4 ... 9, 10, 11  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 0:06

Rezumarea primului mesaj :

POPOR ALES CONVORBIREA LUI TEVIE  LÃPTARUL CU DUMNEZEU

           In viata asta, potrivitã
           Pentru borfasi, pentru haimani,
           Mi-ai dat o mânã de prieteni
           Si-o lume-ntreagã de dusmani !

           Poti sa fii hot, pungas, ministru,
           Te-njurã lumea sau te ceartã,
           Dar dacã esti cumva evreu,
           O viatã-ntreagã nu te iartã !

           Poti fi mai bun, mai învãtat
           Si mai cinstit, cã nu e greu,
           Dar porti teribilul pãcat
           Cã, pur si simplu, esti evreu….

           Sar imbecilii sã te rupã !
           Te-njurã ziarele ades !
           Te-ar sfâsia si când te pupã !
           De asta, Doamne, m-ai ales ?

           De mii de ani nu avem pace
           Ne mor copiii in rãzboi
           Si n-avem liniste de-o viatã !
           De asta ne-ai ales pe noi ?

           Am vrut si noi putin “shalom”
           Cuvânt rostit atât de des.
           Dar pacea noastrã cu vecinii
           N-ai avut timp s-o fi ales.
           De câte ori ai vrut, destinul            
           Ne-a jucat viata la noroc.
           Doamne, puteai s-alegi pe altii
           Si nu ne supãram deloc !

           Antisemitii se agitã,
           Urlã bezmetic orice vrei
           Se-ncarcã lumea de prostie
           Si se descarcã pe evrei.

           Avem atâtea premii NOBEL
           Si mari artisti sub steaua ta,
           Dar nimeni nu ridicã glasul
           Când ne injurã o haimana !

           Poate cã lumea joacã teatru,
           Privesc la cer si vãd noroi,
           Sunt generosi cu orisicine
           Si democrati! Dar nu cu noi…

           Când undeva le merge rãu,
           Când ageamiii fac luminã
           Si nu au bani si mor de foame,
           Numai evreii sunt de vinã.

           Când se mãnâncã între ei,
           Când se omoarã frati cu frati,
           Sãracii - ei n-au nici o vinã,
           Numai evreii-s vinovati !

           Suntem copiii tãi,o Doamne,
           În casa ta intrãm smeriti,
           Si atunci de ce ne lasi în lume
           Pe mâna unor trogloditi ?

           Dece-i înduri pe asasinii
           Cei fãrã lege, fãrã minte,
           Amarnic sã ne pângãreascã
           Pânã si sfintele morminte?

           Cu noi se rãfuiesc într-una
           Intelectuali si derbedei,
           Dar ce-au cu mortii nostri, Doamne?
           Ce vina au cã-s morti evrei?

           Tot ce se-ntâmplã-n lumea asta
           Catastrofal si ne-nteles
           E doar si doar din vina noastrã!
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           Ei pot sa facã tot ce vor!
           Sã poarte zvastici, cãsti sau fes!
           Noi n-avem nici-un drept pe lume?
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           Se uitã acru-n pasapoarte,
           La vãmi ne puricã ades.
           Noi doar suntem “afaceristii”!
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           De asta ne-ai adus pe lume?
           De asta ne-am crescut copii?
           Sã tremurãm pentru secunda
           Ce Tu ne-o dai pentru-a trãi?

           Tu ne-ai dat multe lacrimi, Doamne.
           Ne-ai dat nevoi si griji si stress.
           DAR TU  NE-AI  DAT  SI  ISRAELUL !
           SI PENTRU ACEASTÃ FERICIRE
           TODÁ RABÁ CÃ NE-AI ALES !!!!


Ultima editare efectuata de catre Admin in 26.09.14 13:11, editata de 2 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Iancu Țucărman

Mesaj Scris de Admin la data de 01.05.11 18:20

Iancu Țucărman
Bătrânii noștri de aur IANCU ȚUCĂRMAN
Oldies but goldies
PREAMBUL
Începând să scriu acest text despre un om care s-a născut cu aproape două decenii mai devreme decât mine, mă gândeam ce înseamnă cuvântul „bătrân”. Etimologic provine de la latinescul veteranus, pentru că devenim, prin experiența unor războaie mondiale, locale sau intime adevărați veterani în timp.
Mai există o vorbă românească „dacă nu ai un bătrân, cumpără-l”, anticii mai spuneau că o cetate fără bătrâni este pierdută. În Brazilia, se spune, exista un trib unde bătrânii erau urcați în copaci și prin scuturarea copacilor se punea la încercare rezistența omului. Cine cădea la scuturarea copacului era ucis cu pietre. Obicei criminal care poate să-l fi inspirat și pe Hitler și ai lui să extermine în anii 1941-1945, în lagăre, cu precădere, bătrâni, bolnavi, femei, copii. Sperăm că barbariile trecutului nu vor reveni.
Am în față pe prietenul meu, membru al obștii evreiești din România, Iancu Țucărman. El a fonetizat numele, care în germană s-ar traduce prin „om de zahăr”. El are un suflet de aur și este chiar „de zahăr. Și-a pierdut soșia, Clarisa, în urmă cu un an, după peste patru decenii de conviețuire armonioasă. El și-a regăsit, oarecum, liniștea sufletească într-o intensă participare la viața culturală și comunitară a evreilor din București. Meloman din tinerețe, iubitor de oameni, de artă, a început să „detecteze” talente de excepție din rândul elevilor de la liceele de muzică, a mers cu o grupă de tineri în Israel, a fost și este inițiatorul unor manifestări muzical- literare cu totul emoționante și de înalt nivel.
Un Curriculum Vitae exemplar
S-a născut la 3 octombrie 1922, la Iași, într-o familie care își respecta vechea tradiție religioas, iudaică. A studiat liceul în același oraș, dar în două etape, despărțite de nimicitorul război ( care război nu este nimicitor?), în care Holocaustul a fost una din paginile cele mai negre ale istoriei.
În 1949 a absolvit Facultatea de Agronomie din Iași, apoi a fost numit inginer șef la o mare gospodărie agricolă din Periș-Buftea. Între anii 1953-1963 a fost redactor-șef adjunct la publicația
de profil, din cadrul Ministerului Agriculturii, a fost apoi numit din nou inginer șef la o gospodărie agricolă din apropierea Sucevei. Între anii 1968-1974 a fost Director Tehnic al Centrului de Calcul al Ministerului Agriculturii, iar în următorii zece ani a coordonat activitatea de informatică în Agricultură și Industrie Alimentară. S-a pensionat în 1983, deși la energia care nu l-a părăsit niciodată ar mai fi putut lucra încă două decenii. Remarcabil, deși a ocupat posturi de conducere, Iancu Țucărman „a reușit” să evite încadrarea ca membru al Partidului Unic. De ce? Probabil, o rezistență interioară față de „iubirea cu sila” , ca și , evident, întâmplarea.
Educația iudaică
Tatăl lui Iancu a fost gabai la o sinagogă din Iași, iar după război la Sinagoga A. L. Zissu din București.
De la vârsta de 5 și până la 16 ani a a studiat cu un melamed Tanahul, cu toate cărțile sale. Pentru că
melamedul ( învățătorul) se exprima mai ușor în idiș, Iancu a deprins curent idișul, limbă pe care noi, generațiiile de după noi aproape că nu o mai cunoaștem. Astfel a putut să participe la serile literare de la Hașmoneea din Iași, cu lecturi din clasicii Șalom Alehem, Pereț, ș.a. Anii 1938-1939 au constituit preludiul marilor persecuții ce aveau să urmeze, astfel că tânărul Iancu Țucărman a avut surpriza să fie notat incorect, la Liceul Național, primind notă nesatisfăcătoare la germană, limbă pe care o cunoștea mai bine decât majoritatea colegilor. Mica și marea discriminarea își arăta fața hidoasă. A pierdut un an de învățământ numai din cauza pornirii antisemite a profesorului de limba germană.
Holocaustul – pe înțelesul celor care nu știu
Jignit de grava discriminare suferită la liceu, Iancu a refuzat să-și continue studiile, în 1939, iar timpul a adus noi și noi nenorociri. În septembrie 1939, Polonia cade jertfă militarismului nazist, începe războiul mondial, iar după un an, în 1940, legionarii formează cu generalul Antonescu primul guvern de culoare fascistă, având corolare extremismul național-religios și antisemitismul ca politică de stat. Pogromul din ianuarie 1941 a arătat ce ar fi putut să se petreacă în România, dacă Mișcarea Legionară creată de Codreanu și preluată de Horia Sima, drept „căpitan” ar fi rămas la putere. Dar nici generalul nu s-a oprit la măsuri mai „pașnice”. În zilele de 29iunie- 3 iulie are loc Pogromul de la Iași, cu un număr de victime mult peste cel de la București ( peste 10.000). Pe lângă masacrul de la Chestura de Poliție, au fost formate două Trenuri ale Morții – unul spre Călărași, altul spre Podul Iloaiei. Iașul a devenit un „oraș al măcelului”. Iancu a fost , împreună cu alți 2000 de evrei, locuitori ai Iașului îmbarcat în vagoane pentru vite ( au fost 20 de vagoane cu destinația Iași- Podu Iloaiei) și după nouă ore de drum pe o distanță de câțiva kilometri, într-un vagon cu 137 de oameni, claie peste grămadă, ferestrele blocate, au rămas în viață opt oameni. Repetăm – opt oameni au reușit să rămână în viață din 137. Este unul dintre miile de acte exterminatorii pe care regimurile din Germania nazistă și România condusă de „salvatorul” Ion Antonescu s-a înscris în tragedia umană pe care istoricii din ultimele decenii l-au numit Holocaust. Iancu s-a numărat printre supraviețuitori. Era ziua de 30 iunie 1941. Interlocutorul meu numește această zi, o a doua zi de naștere. La Podul Iloaiei, comunitatea evreiască locală a preluat cadavrele spre a le face înmormântarea, iar pe supraviețuitori i-a îngrijit pentru a-i salva de la efectele deshidratării, șocului psihic, traumei nervoase. Iancu își amintește că în drum spre Chestura de poliție de unde urma, fără ca victimele să fi bănuit măcar ce se va întâmpla, un plutonier i-a tras două palme, i-a smuls ceasul de la mână și i-a spus – „ Măi, jidane, tot nu vei mai avea nevoie de el”. Nici eu, nici altcineva nu ne-am permite să spunem că acel plutonier reprezintă mentalitatea unui popor. Dar ura este un sentiment care zace în mulți dintre semenii noștri, indiferent de apartenența etnică. Biblia a intuit cu mare putere de sugestie existența lui Cain și Abel. Dacă generalul Antonescu era la curent și ordonase „epurarea” evreilor din Iași, au fost și destule unelte care au înfăptuit cum au știut acest ordin de epurare.
Cu o logică de sorginte talmudică, tatăl lui Iancu, de față fiind a spus – ” Iancule, să fie ceasul zălog pentru salvarea ta”. Desigur, era semnul rezistenței spirituale la nenorocirile existenței în vremuri de restriște.

Pași în viață
Amintirea din zilele de 29 și 30 iunie 1941 nu se va șterge din memoria lui Iancu Țucărman, el ți-a însușit două comandamente – să fii optimist și să-ți pese de cel de lângă tine. Pasiunea pentru muzică s-a întrupat în vioara pe care nu a părăsit-o în toți anii de viață de după război. Pe când era inginer șef la GAC Periș, i-a devenit prieten și „coleg” de concerte în doi, un clarinetist, de origine romă, care spre deosebire de director, un om al „zilelor noi” , îl respecta și se atașase omenește de el. Au fost și alți șefi care, cu bruma lor de pregătire politico-profesională, pe care o certifica numai carnetul de partid, l-au convins pe Iancu Țucărman că nu are ce să caute în acest Unic Partid (comunist, muncitoresc) .În 1974, printr-o hotărâre de partid, nimeni nu putea deține o funcție de conducere în nici o întreprindere, dacă nu era membru al PMR. A fost trecut la o muncă de coordonare care nu implica un titlu de conducător ( șef birou, serviciu, etc.). Ulterior, a fost , din lipsă de cadre corespunzătoare numit director adjunct la Centrul de informatică. Ieșirea la pensie i-a permis să citească mai mult, să meargă la concerte la Ateneu, la Sala Radio, să aibă mulți prieteni, să-și revadă rudele din Israel. În orice preocupare pune o pasiune puțin obișnuită, inclusiv în probleme de politică internă, externă. Este un om al „timpurilor noastre”, trăiește orice eveniment, are propuneri, dar cine sau când își vor găsi ele audiență? S-a bucurat de o căsnicie cum rar poate găsi un om, și-a prețuit soția și a avut grijă de ea până în ultima clipă a vieții ei. Fiind un om credincios, speră să o reîntâlnească și să se bucure de prezența ei, în viața de apoi.
Muzica- un fericit adăpost al sufletului omenesc
Întâmplarea a făcut să-l cunoască pe un întreprinzător israelian, care a creat „ Fundația Adriana și Martin Sternin” pentru sprijinirea unor tinere talente. În prezent zece elevi de la Liceul de Muzică sunt beneficiari ai unor burse de studii primite de la Fundație. O parte dintre ei au participat și la manifestări de la Centrul Cultural Evreiesc din Capitală, ca și la emisiunile postului de radio Shalom Romania , al JCC. Ecourile nu au întârziat să se audă, numeroși ascultători, ca și participanții la manifestările muzical-literare și-au exprimat satisfacția și admirația pentru aceste inițiative.
Atitudinea față de recrudescența xenofobiei, antisemitismului, antisionismului

Iancu Țucărman are o formulă pe care merită să o cităm – ”Eu consider că Mesia a venit – el este Statul Israel”. De asemenea a preluat din gândirea unui cunoscut om politic izraelian, Yehuda Bauer-
” Al unsprezecelea comandament care trebuie adăugat Decalogului este – să nu rămâi indiferent”.
Nimic mai adevărat și mai uman - suferința oricărui om, oricărui popor nu ne poate lăsa indiferenți, din indiferență se naște și crima împotriva umanității. Holocaustul nu ar fi fost posibil, dacă indiferența unei lumi, ignorarea voită sau dezintereseul nu ar fi bătătorit calea spre asasinate. La fel și Gulagul de care sunt răspunzătoare regimurile totalitare comuniste.
Pe de altă parte, negaționiștii pe care îi cunoaștem, de aici și din alte țări nu fac decât să repete, virtual, crimele regimurilor totalitare, fasciste, ca și comuniste. Antonescu a eliminat pe evrei din armata română, iar astăzi se găsesc comentatori care din ignoranță sau reavoință reproșează evreilor
așa zisa „lipsă de patriotism”. Ca să nu uităm de legile rasiale care au lipsit de drepturi cetățenești numeroși evrei începând cu anul 1938, prin măsurile guvernului Goga –Cuza și următoarelor guverne. Participând la câteva emisiuni difuzate pe TVR, Iancu Țucărman a spus de mai multe ori – „ Oameni buni, nu uitați, nebunii se țin de cuvânt”. De la Hitler, care a fost la început cosiderat un nebun inofensiv, omenirea ar trebui să ia aminte la ceea ce declară unii lideri iresponsabili din înalte poziții și cu largi competențe.
Cum aș putea să ascund faptul că dialogul cu Iancu Țucărman m-a îmbogățit cu o experineță și cu noi învățăminte. Sper că și cititorii vor reține ce merită de reținut. Îi urăm viață lungă, să-și păstreze vioiciunea spiritului și dragostea de semen neștirbite.

Boris Marian Mehr
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

AMINTIRI DIN RĂZBOI „Când m-am întors din lagăr mi-am dat se

Mesaj Scris de Admin la data de 08.04.11 9:29

AMINTIRI DIN RĂZBOI „Când m-am întors din lagăr mi-am dat seama că am rămas singur pe lume“

În cel de-Al Doilea Război Mondial, Perl Miklos a fost trimis în lagărul de concentrare Mauthausen din Austria. În acest timp familia sa a fost exterminată. Toate rudele sale, inclusiv părinții, au fost gazate în lagărul de la Auschwitz. La sfârșitul războiului, bărbatul mai avea în viață un singur unchi.
Născut în anul 1924 în orașul Györ din Ungaria, Perl Miklos s-a numărat printre cei care au avut de suferit în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În 1944, după ce armata germană a ocupat Ungaria, bărbatul a fost trimis la muncă silnică în diferite orașe, după care, la un an distanță, a ajuns în lagărul de concentrare Mauthausen, din Austria. În 1945, după eliberare, Perl Miklos a făcut febră tifoidă și a fost internat un timp într-un spital din Wels. Când s-a întors acasă, la Györ, câteva luni mai târziu, a aflat că toată familia lui fusese deportată la Auschwitz. Acolo fuseseră uciși, prin gazare, inclusiv părinții lui Perl. Bărbatul rămăsese singur pe lume.
Trecutul ca un coșmar
Hotărât să ajungă în Israel, Miklos a pornit în călătoria vieții sale, dar s-a oprit în Lugoj, la un unchi, una din puținele sale rude în viață. Între timp, Perl a devenit meșter țesător, s-a căsătorit și a decis să rămână în România. Ororile războiului, existente acum doar în memoria lui Perl Miklos, vor rămâne bine ascunse pentru că bărbatul evită pe cât poate să vorbească despre experiența lagărului de concentrare. Ba mai mult, Miklos spune că nici nu a fost vreodată interesat să viziteze Auschwitzul, locul unde au murit părinții lui.

„Am fost așa de trist că nu m-a mai interesat absolut deloc. Când m-am întors acasă, după război, practic m-am trezit singur pe lume. Nu am alte amintiri și nici nu vreau să am. Lagăr, muncă, asta a fost tot. Iar mulți prieteni ai mei din Györ, care au fost cu mine în lagăre, au murit unul după celălalt. Foarte puțini s-au mai întors acasă", a explicat timișoreanul.
Mulțumit și împăcat cu sine
Perl Miklos locuiește la un cămin de bătrâni din Timișoara. Este singur de 15 ani, după ce soția și-a pierdut viața. Se mișcă greu și uneori nu aude prea bine. Nu are copii, dar cel mai aproape de el o simte pe o nepoată pe care, de altfel, a și crescut-o ca pe propria fiică. „Nu vreau să mă plâng. Sunt foarte mulțumit și sunt liniștit", a mai spus bărbatul de 87 de ani.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

AMINTIRI DIN RĂZBOI „Antisemitismul nu va dispărea niciodată

Mesaj Scris de Admin la data de 07.04.11 11:20

AMINTIRI DIN RĂZBOI „Antisemitismul nu va dispărea niciodată din România“

Bella Cimponeriu s-a născut în București, unde a indurat sărăcia din cel de-Al Doilea Război Mondial. Ziarul „Adevărul de Seară" prezintă poveștile incredibile ale mai multor persoane care au supraviețuit ororilor războiului.
Bella Cimponeriu este suspicioasă dacă cineva o întreabă prin ce a trecut, ca evreică, în timpul războiului. Pe atunci se afla în București, avea aproape 20 de ani, iar conflagrația mondială însemna, la nivel personal, doar mizerie, sărăcie și răutate. „Îmi amintesc aversiunea împotriva evreilor. Este foarte trist. Cei mai antisemiți erau oamenii cu carte, preoți, profesori. Curentul antisemit circulă mai ales printre intelectuali, care nu sunt declarați fățiș. Nu îți spun în față «jidane», dar îți dai seama din atitudine", a explicat Bella Cimponeriu.

Teroarea din tinerețe
Bella locuia împreună cu mama și fratele ei. Cei doi copii au fost dați afară de la școală, iar grija cea mai mare a fost faptul că nu aveau o sursă constantă de bani. Pentru că mama era casnică, iar tinerii nu își găseau de lucru, din cauza etniei, au fost nevoiți să supraviețuiască cu banii pe care îi primeau de la frații vitregi, mai mari. „Într-un fel eram complet străină de război, eu eram în căutare de mâncare, de slujbă. Foarte, foarte greu am dus-o!", a mai spus timișoreanca.
Femeia are foarte clar în minte un episod în care legionarii au încercat să intre peste ea și mama ei în casă. „ Oamenii erau antisemiți, aveau o repulsie. A fost o opinie de masă. Am trăit vremea în care legionarii ne-au atacat casa, acolo unde eram chiriași. Am stat într-un gang, în spatele ușii, și în noaptea când au trecut legionarii, am sprijinit cu spatele ușa, împreună cu mama, ca să nu intre legionarii. Dacă intrau, se termina cu noi", și-a mai amintit Bella Cimponeriu.
Moartea unui frate
O altă amintire dureroasă este pierderea unuia dintre frați. Pe acesta, războiul l-a prins în Franța, unde plecase la niște rude din partea mamei. „Când au intrat nemții în Franța, el a trecut în zona liberă, după care s-a făcut un schimb de prizonieri și a ajuns în Germania. Acolo a luptat în armata liberă și a fost ucis de nemți într-o pădure. Se refugiaseră acolo, dar unul dintre ei i-a trădat, a spus unde sunt. I-au omorât pe toți. El este înmormântat în Nordul Franței", a adăugat Bella.
Soarta și ironiile ei
Chiar dacă multe dintre rudele ei au plecat în Israel de-a lungul anilor, Bella a ales să rămână. „Eu nu am plecat în Israel pentru că aveam o mamă bătrână și bolnavă, cui s-o las? A mai trăit 30-40 de ani după război. Și cam asta a fost viața noastră", a spus timișoreanca. În rest, existența curge egală cu a celor din jurul ei, iar ironiile sorții o mai pot face doar să zâmbească pe bătrână. „Am un băiat, locuiește tot în Timișoara. A făcut o facultate foarte grea, Politehnica, și este angajat la o firmă germană, asta e partea curioasă. Eu n-aș pune piciorul în Germania. A fost foarte greu, foarte foarte greu, din punctul de vedere al existenței zilnice. Antisemitismul nu va dispărea niciodată în România", a încheiat Bella Cimponeriu.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

AMINTIRI DIN RĂZBOI: A supraviețuit taberelor de muncă oblig

Mesaj Scris de Admin la data de 05.04.11 10:38

AMINTIRI DIN RĂZBOI: A supraviețuit taberelor de muncă obligatorie și mizeriei

Timișoreanul Andrei Gluck, de 88 de ani, avea doar 17 atunci când a fost trimis la muncă obligatorie pentru că era evreu. A străbătut țara în lung și-n lat, forțat de autoritățile naziste, a îndurat frigul, condițiile proaste de viață și bătăile.
„Adevărul de Seară" prezintă poveștile mai multor timișoreni care au avut de suferit în cel de-Al Doilea Război Mondial. La 17 ani, arădeanul Andrei Gluck venise în Timișoara ca ucenic și urma o școală de meserii, când i s-a interzis să mai meargă la cursuri. Conform legilor rasiale, a trebuit să meargă la muncă obligatorie, a participat la repararea Căii Lugojului, a Căii Aradului sau la descărcat de vagoane în gara Fabric. A urmat reparatul hamurilor la regimentul din Lugoj „Am stat la Lugoj în chirie, nu aveam unde să stau, plăteau părinții, adică săraca mama, pentru că pe tata îl pierdusem când aveam un an jumate. Mama a rămas cu cinci copii. Eu eram cel mai mic, ultimul născut", a explicat Gluck. Mai apoi, bărbatul a fost trimis să lucreze la o cale ferată, într-o tabără de muncă din Brașov, în miezul unei ierni mult prea geroase.


Poveste de dragoste
„Era un câmp cu niște barăci unde, înaintea noastră, acolo fuseseră prizonierii ruși. Am făcut păduchi. În baracă aveam o sobă, dar ardeam în ea ce găseam pe câmp, nu ne dădeau lemne. Nici mâncare nu prea ne dădeau, doar pâine mucegăită cu ciorbă de varză", a povestit Andrei Gluck. Întors la Arad, bărbatul a ieșit în oraș într-o după-amiază cu viitoarea lui soție, o timișoreancă. Cei doi au nimerit chiar în mijlocul unei razii.


„Soția nu era evreică, mi-a spus să plec de la ea de la masă, dar eu nu am vrut. Le-am spus că ea este logodnica mea! Atunci ne-au ridicat pe amândoi și ne-au dus undeva, la Securitate. Acolo eu am primit așa o bătaie că a trebuit să stau internat o lună. Erau doi inși, m-au lovit din stânga și din dreapta. Aveam mușchii tari la abdomen, îi încordam, și atunci mă loveau și mai tare", a mai spus Andrei Gluck. Duși în fața comandantului, acesta a amenințat că îi va trimite în lagăr și i-a spus viitoarei lui soții: „Tu n-ai găsit altul mai bun, numai pe un jidan?".


Soarta a făcut însă ca cei doi să rămână împreună. „Soția mea lucra la Kandia ca muncitoare, și o colegă de-a ei ne-a ajutat, a zis că știe pe cineva de la Securitate în Arad care ne poate pune dosarul la fund, ultimul să fie. Așa a făcut și nu am ajuns să fim trimiși niciunde, pentru că între timp s-a terminat războiul", a mai povestit Andrei Gluck.


Sfârșitul războiului
„La un moment dat, eu n-a mai putut, m-am făcut dezertor, am venit în Timișoara și m-am mutat cu soția în cartierul Fratelia. Am stat ascunși acolo, vreo patru luni, după ce ne-am găsit o gazdă. Îmi aduc aminte că atunci când s-a aflat de finalul războiului, toată lumea a ieșit pe străzi, cu toții urlau", a mai spus timișoreanul Andrei Gluck. În anii '70, soția lui Gluck a murit de cancer, bărbatul s-a recăsătorit, dar și cea de-a doua soția a avut aceeași soartă. Fiul lui Andrei trăiește în Texas, Statele Unite, iar restul membrilor familiei au plecat de mult timp în Israel. Bărbatul de 88 de ani își petrece timpul la Centrul de zi al comunității evreiești din Timișoara, jucând rummy, întâlnindu-se cu prietenii săi și, mai ales, rememorând amintiri din războiul din care au scăpat.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

AMINTIRI DIN RĂZBOI: A supraviețuit ororilor din lagărele na

Mesaj Scris de Admin la data de 04.04.11 10:43

AMINTIRI DIN RĂZBOI: A supraviețuit ororilor din lagărele naziste Auschwitz și Dachau

Ștefan Șandor are 84 de ani, este doctor docent și a lucrat în domeniul medicinei experimentale ca embriolog. Bărbatul și-a pierdut aproape toată familia în cel de-Al Doilea Război Mondial, după ce a fost deportat din Oradea împreună cu alți 30.000 de evrei.
Timișoreanul se recomandă ca doctor docent, membru al Academiei de Științe Medicale și fost conducător al laboratorului de embriologie și teratologie din Timișoara. Trupul lui este prins într-un scaun cu rotile, dar amintirile de acum aproape 70 de ani sunt mai clare ca niciodată. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Ștefan Șandor locuia în Oradea (care aparținea pe atunci Ungariei), împreună cu familia sa. La doar 16 ani, împreună cu alți 30.000 de evrei, s-a trezit în ghetoul orașului, obligat să poarte steaua galbenă. În scurt timp, autoritățile naziste i-au urcat pe toți în vagoane și i-au deportat la temutul lagăr Auschwitz-Birkenau.



Experiența Auschwitz


Pentru Ștefan Șandor, în cele două săptămâni petrecute în cel mai îngrozitor loc din lume timpul se dilată și se contractă în cel mai ciudat fel. În primele minute ale sosirii la Birkenau, mama sa i-a salvat viața după ce a țipat că băiatul ei a rămas prins în vagonul aproape gol, care urma să ducă restul prizonierilor, pe cei mai bolnavi, către gazare. După alte câteva clipe, oamenii au fost împărțiți în buni și răi. Cei încă apți de muncă - spre exemplu tatăl lui, un medic orădean - au fost trecuți în stânga.

În partea dreaptă a ajuns mama sa, bunici, mătușe, unchi, verișori. Cu toții au fost coduși într-un convoi și a aflat abia mai târziu că fuseseră gazați și arși. După Auschwitz-Birkenau, Ștefan și tatăl său au fost duși într-un „sub-lagăr" al cunoscutului Dachau, din Germania, unde au muncit până la venirea americanilor, celebrând fiecare zi ca pe o victorie a faptului că încă mai sunt în viață.


Diferențele dintre lagăre


În cele două săptămâni petrecute la Auschwitz-Birkenau, în zona de tranzit a prizonierilor, Ștefan și tatăl său au dormit pe jos în barăci enorme, înghesuiți împreună cu alte mii de oameni. Au mâncat seamă din lighene insalubre și au așteptat să li se hotărască destinul. „Tata m-a susținut mereu, fizic și psihic Îmi tot zicea, Pișta, ia și mănâncă. Mâncam din ligheanul acela murdar, împreună cu alți 30 de oameni. Zice, dacă nu mănânci mori. Și cu asta basta!", și-a amintit Ștefan Șandor.

După ce au fost trimiși în sub-lagărul de la Dachau, cei doi au intrat în câmpul muncii. „Dacă vrei să ai oameni cu putere de muncă, trebuie să le dai mâncare și să îi lași să se odihnească. Dimineața primeam o bucată de pâine, iar la prânz o supă. Eram cazați în niște paturi suprapuse, aveam un fel de saltele din paie și o pătură. Mi se pare că era și un fel de pernă, dar nu mai știu sigur. Stingerea era la 10 seara, iar dimineața ne dădeau trezirea la ora 5. La un moment dat, am avut norocul să ajung să lucrez la bucătărie. Era bine, pentru că nu mai trebuia să ies iarna să lucrez afară. Dar mai apoi am fost și eu trimis pe șantier", a mai povestit medicul.


Sfârșitul războiului


Salvarea venită din partea americanilor a fost una destul de ciudată, după cum își amintește Ștefan Șandor. În ultima noapte ca prizonieri, americanii au bombardat avanpostul german, lovind din greșeală și lagărul în care erau închiși prizonierii evrei. Mai apoi, când trupele au ajuns în Dachau, s-au mirat să găsească acolo mii de oameni închiși. „Cu jeepuri, cu gumă de mestecat, așa au venit americanii. Ei habar nu aveau cine suntem. Spuneau că nu știau de lagăre", a mai spus Ștefan.

În așteptarea unei mame pierdute


În anii '70, Ștefan Șandor a vizitat Auschwitz-ul și alte lagăre de concentrare naziste, împreună cu soția lui. Bărbatul a pus un buchet de flori lângă crematoriul unde a fost incinerată mama sa. „Când mi-am dat seama ce s-a întâmplat cu ea, parcă nu voiam să cred. Într-o zi am văzut un grup de femei care veneau din alt lagăr. Am alergat sperând că e și mama printre ele. Nu era", și-a amintit medicul.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 26.02.11 10:53

Saul Steinberg și desenul românesc al ființei
„A, Steinberg!", a zis ghiduș soțul meu, citind postarea recentă pe blogul nostru despre Mickey Mouse cel negru. S-a cățărat apoi la etaj și a adus de-acolo un uriaș album în țiplă. Adică de mai bine de trei ani aveam în casă, cumpărat sau comandat, dar n-am știut, catalogul de referință al unuia dintre artiștii cei mai interesanți ai secolului XX, cunoscut doar din alte mici cărți de artă și din povești! Biblioteca noastră, lungă și lată, în șpagat între două țări, nu mai încape pe nicăieri și ne provoacă des crize de nervi. Acum însă mi-a adus și o secvență de paradis din care nu mai pot ieși: fiecare minut liber = un plonjon în Steinberg și nici o secundă de regret.
Saul (zis Paul de mulți de pe la noi) Steinberg figurează și el în galeria românilor „de mult plecați din țară" și care „au făcut carieră mare". Se aude rar numele lui pe aici pentru că românii nu prea știu unde să-l așeze. E vorba de un artist care a excelat în grafică de revistă și ziar, publicată și în Europa, dar mai ales în SUA și cel mai mult în „The New Yorker". Statutul lui de cartoonist nu se lipește de categoriile noastre pentru că însăși practica ilustrației care nu ilustrează nimic anume lipsește. Cum nu-l putem face nici „caricaturist", nici „grafician" (de șevalet! cum aiurea se spune pe la noi despre non-pictorul independent), nici „pictor" sau „designer", mai bine îl lăsăm deoparte. Saul Steinberg a folosit, de fapt, toate tehnicile abordabile mai cu seamă în bidimensional pentru a crea imagini ale lumii în care trăia, mental și fizic. Și-a folosit din plin experiența de viață, cultura, talentul, umorul, spiritul de observație și capacitatea de previziune, bunul-simț și, nu în ultimul rînd, întinsul repertoriu de semne românești acumulate între 1914 (când s-a născut, la 15 iunie, la Râmnicu Sărat) și sfârșitul anilor '30 (când a încetat să se mai întoarcă în vacanțe la București de la Milano, unde învăța arhitectura, după ce absolvise liceul și făcuse un an de litere și filosofie în capitala României). „Experiența de viață" cuprinde în cazul lui și câțiva ani de prigoană datorați legilor rasiale - evreul Steinberg a cunoscut și un război al vizelor din care s-a trezit într-o bună zi și apatrid, a ajuns să fie și ascuns, și arestat în Italia, a „gustat" și fuga în 1941 la Lisabona prin Barcelona, apoi tranzitul prin Republica Dominicană și, abia în 1942, intrarea cu autobuzul în New York.
Fiecare desen al lui - adesea o linie fină, plutind pe fondul alb al reflecției - e un poem tragicomic, o șaradă cu farmec, colți, sânge și miere blândă. Ai zâmbi larg, dar parcă ai și plânge puțin. Pe omul asta, îți vine să zici, nimic nu-l putea păcăli. Uite că nici moartea n-a reușit! În 1999 își nota în jurnal: „Annus mirabilis 1999. Anul morții mele - așa cred, cu calm". Era prin ianuarie. În aprilie (aflăm mai departe din cronologia catalogului, p. 267) a luat de la bibliotecă o hartă a Bucureștiului și, pe o copie a ei mărită, a desenat străzile pe care le cunoscuse în copilărie. La începutul lui mai a aflat că are cancer de pancreas în stare avansată, iar pe 19 mai a murit! Un om care aflase atâtea despre viață nu-și putea, firește, ignora anul morții...
Cum, foarte probabil, nu ignorase nici apropierea de acel an. Joel Smith, care a îngrijit extraordinarul catalog de care nu mă pot despărți („Illuminations", Yale University Press, New Haven și Londra, 2006, însoțind o mare expoziție itinerată în câteva centre americane în 2007 și 2008), a scris și un text amplu despre întreaga operă a lui Steinberg și și-a botezat contribuția „Iluminări sau Cățelul de pe cartea poștală". Care cățel? Păi, ne povestește Joel Smith, prin 1989, când Ceaușescu părea că începe să piardă teren, Steinberg a mărit câteva detalii din colecția lui de cărți poștale care reprezentau locurile tinereții, multe din București și din Buzău, și și-a tapetat pereții atelierului cu ele. Aceste imagini, adunate într-un portofoliu pe care artistul scrisese „Dogs", aveau un numitor comun: în fiecare se putea zări un cățel, iar pe acest cățel îl interesau doar viața lui, urma pe care o amușina, stăpânul pe care-l aștepta. Și nimic altceva din întregul decor documentar dimprejur. Steinberg, conchide Joel Smith, „e cățelul de pe cartea poștală a istoriei artei moderne: umblă printre cei care pozează pentru aparatul de fotografiat, dar nu-și urmărește decât propriul itinerar, merge după nasul lui, se orientează numai după reperele lui". Acelea care-l duc la propriile iluminări.
Prefața catalogului-muzeu explică și ea câte ceva din panoplia de forme ciudat de familiare care fojgăie prin desenele lui Steinberg. Intitulată „Bazarul lui Steinberg", prefața lui Charles Simic, poet și eseist respectat în SUA, deschide ușa tot spre o tinerețe est-europeană:
„Am ajuns să-l cunosc [pe Saul Steinberg] mai bine spre sfârșitul vieții. Saul zicea că ne înțelegem perfect fiindcă fuseserăm crescuți amândoi în ceea ce el numea «maniera rahat turcesc». Înțelegeam exact ce voia să spună. În copilăria și tinerețea mea, petrecute la Belgrad, în casele noastre se putea vedea o combinație de mobilier de stil occidental și brizbrizuri care ar fi putut ieși din seraiul sultanului. În orice cameră, Imperiul Otoman și cel Austro-Ungar continuau să se războiască. Mai tot timpul, oamenii umblau în sus și în jos printr-o asemenea ciocnire a civilizațiilor. Orașul însuși era înconjurat de o provincie rurală aproape neatinsă de viața modernă. Mai că puteai să-ți alegi în ce secol voiai să-ți petreci vacanța. Aveai parte de secolul douăzeci chiar în centrul orașului, cu neoanele lui, cu cinematografele, cafenelele revărsate pe trotuar și străzile colcăind de mașini, secolul al nouăsprezecelea te întâmpina în suburbiile cu oarece vechime, unde aflai căruțe trase de cai, berării, țigani care vând de toate și curți dosite ale unor case cu etaj sau căsuțe joase în care copiii se jucau fericiți laolaltă cu găini, rațe și chiar câte un porc răzleț. După cât îndrăzneai să te aventurezi în interiorul țării pe drumuri neasfaltate, aveai șansa să nimerești în vreun secol apus, până la al paisprezecelea. Amestecul acesta de culturi, credințe și grupuri etnice, dintre care unele își mai purtau costumul popular, le dădea orașelor românești și sârbești din vremea aceea înfățișarea unui Ellis Island [mozaic de nații și figuri]. Statele Unite parcă fuseseră făcute la comandă pentru Steinberg, dar lumea balcanică din care venea era deja un gigantic bal mascat".
Cu tuș și cu markere, cu creioane colorate și cu acuarelă, guașă, creion, Steinberg a desenat mai bine de șaizeci de ani parodii ale modernității, ironii la adresa imbecililor gravi, imnuri calde înălțate omului fragil, minții naive, reprezentărilor copilărești despre o lume care de mult ne depășește pe toți. Sigur că te emoționează ecourile românești evidente care apar cu încăpățânare în imagini, dar cel mai emoționant e să vezi cum se valorifică în creația unei ființe atât de înzestrate tocmai „slăbiciunea" unui sincer fel de a fi - acela care cuprinde „ei, n-o fi dracul atât de negru", „nu ne-am născut cu ultima ploaie", „numai Dumnezeu știe", „să faci plici!" etc. - ivit în marginea marilor muzee de litere, filosofie, politică și artă care ne fac civilizația.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

O evreica din Romania, recunoscuta ca supravietuitoare a Hol

Mesaj Scris de Admin la data de 16.11.10 16:41

O evreica din Romania, recunoscuta ca supravietuitoare a Holocaustului cu doua ore inainte de a muri

O evreica din Romania emigrata in Israel a aflat ca a fost recunoscuta oficial ca supravietuitoare a Holocostaului, dupa 20 de ani de lupta cu sistemul, cu doar doua ore inainte de a muri, relateaza Haaretz, in editia electronica de marti.

Laura Derfler, in varsta de 83 de ani, a trait impreuna cu sotul ei, Alfred, in Romania in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, cand ambii si-au pierdut mai multi membri ai familiei. Ei au emigrat in Israel impreuna, dar din anumite motive, Alfred a primit plati compensatorii, dar Laura nu. De fiecare data cand si-a depus dosarul i s-a spus ca nu se califica pentru primirea acestor bani din cauza anului in care a emigrat. Laura nu a inteles niciodata acest refuz, avand in vedere ca cei doi frati ai ei, care au supravietuit Holocaustului, au emigrat in Israel inaintea ei dar au primit compensatii.

Luni dimineata, ea a primit in sfarsit statutul de supravietuitor al Holocaustului, dar dupa aproape doua ore a decedat.

"Nu o cunoasteam pe Laura personal. Fiica ei m-a contactat ca sa incerc sa o ajut. Nu putem spune ca daca si-ar fi primit banii la timp ar fi trait mai mult, dar ar fi putut trai mai bine, asta este clar", scrie autorul articolului, care critica indiferenta cu care sunt tratati acesti supravietuitori ai Holocaustului.

"Timp de multi ani, masina birocratica israeliana a stiut cum sa tina departe beneficiile de supravietuitorii Holocaustului. In ultimii ani, multumita protestelor publice, normele s-au schimbat in favoarea supravietuitorilor. Dar adeseori ne dam seama ca organismele care ar trebui sa ajute supravietuitorii nu se deranjeaza sa ii informeze", scrie acesta.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Lupta ultimilor doi supraviețuitori ai lagărului de la Trebl

Mesaj Scris de Admin la data de 07.11.10 15:44

Lupta ultimilor doi supraviețuitori ai lagărului de la Treblinka
http://animanews.com/social/7-tiri/5469-lupta-ultimilor-doi-supravieuitori-ai-lagrului-de-la-treblinka.html
Israelienii Samuel Willenberg și Kalman Taigman, amândoi în vârstă de 87 de ani, reprezintă memoria colectivă a tuturor celor care au fost exterminați în lagărul polonez de la Treblinka. Ei s-au decis să-și dedice ultimii ani ai vieții memoriei celor 875 000 de persoane care au fost ucise în mod sistematic în acest lagăr nazist, care a funcționat între iulie 1942 și octombrie 1943.
După război, rămăseseră numai 67 de supraviețuitori, care au reușit să scape în urma unei revolte care a precedat desființarea lagărului. În vârstă de 20 de ani la vremea respectivă, Samuel Willenberg și Kalman Taigman au scăpat de camera de gazare mulțumită aspectului lor fizic, ei fiind trimiși la serviciile de întreținere.
Treblinka a fost construit ca o anexa a unui lagăr de muncă forțată, aflat mai la nord cu vreo 20 de km și a fost conceput numai pentru exterminare. Suprafața sa era destul de redusă – 600 x 400 metri – lagărul fiind unul dintre cele cinci sisteme concentraționale secrete care făceau parte din Operațiunea Reinhard. În 2 august 1943, un grup de deținuți au reușit să fure arme de mici dimensiuni și să stropească cu kerosen clădirile componente, incendiindu-le. În învălmășeala care s-a creat, aproximativ 600 de oameni au reușit să evadeze. Himmler însuși, constatând marile pagube pe care le-a suferit lagărul, a ordonat împușcarea tuturor prizonierilor rămași și incendierea definitivă a ruinelor. Ultimul grup, compus din 30 de fetițe, a fost executat la data de 17 noiembrie 1943.
Ajuns în Israel, Willenberg s-a folosit de sculptură, pentru a-și povesti crâncenele amintiri, publicand totodată, în 1965, o zguduitoare carte, „Revoltă la Treblinka”.
Practicând meserii diferite – unul inginer topograf iar celălalt comerciant – cei doi supraviețuitori au continuat să se viziteze de-a lungul timpului, iar astăzi ei sunt ultimii martori oculari, capabili să povestească drama acelor cumplite zile. (Iona Lazăr, AnimaNews)
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 24.10.10 16:33

Mărturii cutremurătoare despre calvarul din Transnistria, interviu cu Lida Burihovici Havas (ultima parte) de Andrea Ghita
Preambul: Povestea cumplită a încercărilor acestei supraviețuitoare a ghetoului din Ismail și a lagărelor de la Domanovka, Bogdanovka și Golta, am ascultat-o într-o după amiază de septembrie, într-un apartament din București, cu atenția încordată la maximum. Lida Burihovici Havas – o femeie fragilă, aproape nonagenară – mi-a relatat grozăviile trăite, învingând efortul de a rosti cuvintele și violența acceselor de tuse care îi întrerupeau șirul vorbelor. Se oprea, bea câteva înghițituri de lapte și apoi continua, cu tenacitatea celei care are de îndeplinit o îndatorire majoră. „Am datoria să spun prin ce am trecut, pentru că sunt prea multe voci care neagă Holocaustul din România” mi-a spus ea, atunci când am rugat-o să ne oprim, să nu-și mai tortureze trupul firav scuturat de tuse și sufletul zbuciumat de amintirile cumplite. „Nu am dreptul să tac, pentru că trebuie să se afle” a mai adăugat cu glasul aproape șoptit înainte de a-și relua povestirea. Datoria mea este să transcriu depoziția ei despre pătimirile evreilor în iadul numit Transnistria – trecut sub tăcere în regimul comunist și contestat de negaționiștii zilelor noastre.
La Spitalul din Golta
Lida Burihovici Havas: Mi-au citit condamnarea la moarte și m-au trimis la Golta. Acolo m-a anchetat un ofițer în rezervă pe nume Mihai Lascu. El m-a interogat fără brutalitate. Plângeam de nu mai puteam. Într-una mă întreba:„Ce-ai făcut ?”. Și eu răspundeam: „Am scris acasă!” „Și ce-ai mai făcut ?” „Doar atâta… – ziceam eu în hohote de plâns. Cred că până la urmă și-a dat seama că nu eram vinovată și i s-a făcut milă de mine. La un moment dat a ordonat „Trimiteți-o să lucreze la spitalul civil din Golta! ”

A.G. Ce era la Golta ?
Lida Burihovici Havas: Erau mai multe lagăre, unul mare făcut special pentru bucureșteni și unul vizavi de spital, unde erau masați cei desemnați să lucreze la pretură, prefectură.
A.G. În aceste lagăre puteați să și munciți ?
Lida Burihovici Havas. Da. Dar fără bani.
A.G. Primeați în schimb mâncare, nu-i așa ?
Lida Burihovici Havas: Nu. Ne bucuram că puteam părăsi lagărul peste zi. Mâncare nu ne dădeau. Românii trimiteau în țară toată mâncarea, fiecare firimitură de mâncare.
A.G. Și atunci ce mâncați ?
Lida Burihovici Havas: Ne descurcam, mai căutam prin gunoaie și mai erau localnicii miloși care ne aruncau mâncare peste gard. Eu am avut noroc cu surorile medicale ucrainence de la spital, care îmi dădeau din rația lor. S-au purtat foarte frumos cu mine atât ele, cât și medicii ucraineni.
A.G.: Cine erau bolnavii din spital ?
Lida Burihovici Havas: Localnici din Golta. Aveau și o secție de militari, dar noi nu aveam voie să intrăm acolo.
A.G.: Ce lucrați acolo ?
Lida Burihovici Havas: Eram soră medicală.
A.G.: Și bolnavii din lagăr erau duși la spital ?
Lida Burihovici Havas: Nu. Îi mai ajutam eu cum puteam. Ucrainenii se purtau foarte omenos cu mine. Cred că și din cauză că au avut de suferit mult din partea românilor. Era un fel de revanșă de-a lor. Țin minte că șeful asistenței militare pe întreaga regiune era un ofițer român foarte brutal. Când venea în vizită, îi pocnea pe doctori, și numai pentru că nu le stătea bine boneta pe cap. Personalul era alcătuit din tinere comsomoliste. Aduceau mâncare de acasă și din porțiile lor îmi dădeau și mie. Erau toate drăguțe și, n-o să credeți, dar pe toate le chema Lida…

Familia din lagăr: Berta și Gary
A.G.: Mai erau și femei din lagăr care lucrau la spital ?
Lida Burihovici Havas: Din primul moment m-am împrietenit cu o felceriță care făcuse trei ani de medicină la Paris. Toată familia ei din Chișinău fusese împușcată. O chema Berta. Avea un băiat Gary. Când a început războiul era la Chișinău, în vacanță al bunici. Bunicii au fost prinși și împușcați. El a fost trimis într-un lagăr de copii. Avea o voce de Caruso și compunea muzică. În lagăr a organizat o orchestră.
A.G.: În care lagăr ?
Lida Burihovici Havas: Lagărul de copii nu mai știu care. A ajuns la urechea celor de la legiune și orchestra era chemată seara la dezmățurile lor. Așa mai apucau și copiii să mai mănânce…
A.G.: Și cum s-a întâlnit cu mama lui ?
Lida Burihovici Havas: Berta a aflat că există un lagăr de copii și s-a dus la legiunea de jandarmi. Acolo a dat de un om cumsecade, care s-a interesat dacă nu cumva era acolo și fiul ei. Așa l-a întâlnit. Era cu câțiva ani mai mic decât mine și ne aveam ca frații…adică ne băteam…După mulți ani a devenit un mare dirijor – Gary Bertini – și mi-a scris o dedicație care suna astfel:: „Surorii mele de lagăr cu care mă băteam!” Cred că a murit cu câțiva ani în urmă… Noi formam un grup. Eu primeam ajutoare substanțiale și împărțeam totul cu Berta și Gary.
A.G.: De unde primeați ajutoarele ?
Lida Burihovici Havas: Clandestin.
A.G.: Evreii din țară îi ajutau pe cei din Transnistria?
Lida Burihovici Havas: Fiecare era ajutat de familie.
A.G.: Și prin cine se trimiteau aceste ajutoare ?
Lida Burihovici Havas: Prin ceferiști și jandarmi
A.G.: Cu riscul că nu ajungeau
Lida Burihovici Havas: Mai ajungeau, că se trimitea foarte mult…
Așa a cunoscut unchiul meu un ceferist de la revizie și a aranjat cu el ca atunci când află că e necaz… În retragere românii cu nemții băgau evreii în ghetouri, le dădeau foc și îi ardeau de vii…
A.G.: De unde aveați informații ? Aveați ziare sau radio ?
Lida Burihovici Havas: Nici pomeneală! Mai primeam vești de la medicii ucraineni. Tot timpul eram în pericol de a fi trimiși peste Bug, unde era administrație germană.
A.G.: Țineți minte cumva cine erau șefii administrației române ?
Lida Burihovici Havas: Isopescu Modest era prefectul de Golta, adjunctul lui era Aristide Pădure, amândoi erau de temut. Dar și mai crunt era șeful siguranței…Nu mai știu cum îl chema, dar i se spunea „vânătorul de evrei”.
La un moment dat s-a zvonit că se desființează lagărul și ne trimite pe toți peste Bug. Aveam înțelegere cu Enache să-l anunț în ceasul al doisprezecelea…

Salvarea poartă numele Enache
A.G.: Cine era Enache?
Lida Burihovici Havas: L-am cunoscut cu prilejul unei campanii de vaccinare la ceferiștii din Golta. Am aflat că e gălățean și am început să comunic prin el, cu unchiul meu. Unchiul meu îmi trimitea câte ceva cu el și îl plătea foarte bine. Se înțeleseseră ca în caz de pericol foarte mare să mă ajute să fug. Așa că i-am trimis vorbă.
A.G.: De ce n-ați făcut-o mai repede ? De ce a așteptat ultimul moment ?
Lida Burihovici Havas: Nu uitați că în țară dacă prindeau un deportat evadat în casa unei familii evreiești, deportau toată familia…La unchiul meu locuia bunica și o soră de-a lui cu un copil mic… Soțul ei fusese omorât la pogromul de la Iași. Așa că fuga mea trebuia amânată cât mai mult…Și atunci i-am trimis vorbă lui Enache. Convenisem că în ziua în care reușește să-mi pregătească evadarea, va veni și va fluiera pe trotuarul de vizavi de spital. Și așa a făcut. Când m-am pregătit să plec, Berta, ca de la sine înțeles, mi-a spus: „Venim și noi cu tine!”.. Tocmai primisem un palton de acasă.. I l-am dat lui Gary să-l îmbrace. Vă dați seama ce uimit a fost Enache când ne-a văzut pe toți trei ! Ne-a urcat într-unul din vagoanele trase pe șină moartă. Ne-a băgat în locașul pentru găleată și mătură. Pe toți trei.
A.G.: Dar locul acela e foarte mic
Lida Burihovici Havas: Da… Ne-am înghesuit acolo… Eram ca într-un coșciug. Trenul ba mergea, ba se oprea. Nu știu cât timp a trecut, dar am început să ne sufocăm. Nu aveam nici apă, eram aproape leșinați și am început să tușim. Enache a profitat de un moment în care credea că nu-l vede nimeni și i-a scos pe Gary și pe Berta. Urma să mă scoată și pe mine, când cineva l-a văzut prin oglinda unui compartiment și a tras semnalul de alarmă. Enache a mai avut prezența de spirit să trântească cu piciorul ușa peste mine. Am rămas acolo înlemnită. Pe Berta și Gary i-au coborât din tren.
A.G.: Ce s-a întâmplat cu ei?
Lida Burihovici Havas: E o poveste prea lungă s-o mai spun acum…Dar au scăpat și ei cu viață.
A.G.: Când ați ieșit din ascunzătoare ?
Lida Burihovici Havas: La Tiraspol Enache m-a dus într-un compartiment plin cu refugiați. Și acolo am tras o spaimă pentru că a venit un control militar, dar oamenii au spus că-s una de-a lor. Când am ajuns acasă, la Galați, Enache m-a dus întâi la familia lui. Am stat acolo un timp, iar apoi în fiecare zi eram dusă la alte rude de ale mele, ca să nu se afle că am fugit din Transnistria. La cel mai mic zgomot mă ascundeam în dulap sau sub pat. Apoi unchiul meu a reușit să-mi facă acte false și mai ieșeam din casă. După 23 august am putut în sfârșit să fiu și eu liberă. Dar spaimele nu s-au terminat; ani de zile am avut coșmaruri și când vedeam o uniformă militară o luam la goană…
Teama de a povesti a durat decenii
A.G.: După război ați povesti despre Transnistria ?
Lida Burihovici Havas: După război ne-au schimbat buletinele și trebuia să răspundem la un chestionar verbal. M-au întrebat: „Unde ați fost în perioada 1940 – 1944? și am răspuns „La Galați.”
A.G.: De ce ?
Lida Burihovici Havas: Mi-a fost frică. Trăiam cu senzația că ne iau și ne trimit înapoi…
A.G. : Nici în familie nu ați povestit despre cele îndurate?
Lida Burihovici Havas: Ba da,în prima seară când am ajuns acasă. Unul dintre frații mamei care fusese ofițer de cavalerie, licențiat în litere, avea o nevastă foarte țâfnoasă. I-am povestit ei și a făcut o criză de nervi cu convulsii…
A.G.: Ani de zile n-ați povestit. Nu voiați să vă amintiți ?
Lida Burihovici Havas: Mi se spunea motănel pentru că puteam sta zile întregi fără să mi se audă vocea. Eram tare, tare bolnavă fizic și psihic.
Venisem bolnavă de blenoragie… În urma unui viol. Un ofițer pe nume Ionescu de la Legiunea de Jandarmi din Golta trimisese după niște fete, la un chef. M-au luat cu forța acolo. M-a bătut și a abuzat de mine… Nu aveam cum să mă apăr, cum să ripostez…Eram tare nenorocită când am ajuns acasă. Medicul care m-a tratat cu injecții cu lapte, niște injecții foarte, foarte dureroase, m-a încurajat spunându-mi că mai toate femeile revenite din Transnistria sufereau de boala asta, că nu sunt singura, că nu e rușine…Rușine trebuie să le fie celor care ne-au aservit, ne-au adus în starea de animal…Știți că l-am întâlnit pe acest Ionescu…
A.G: Când ? Unde ?
Lida Burihovici Havas: Lucram la Institutul de Statistică la Direcția de Publicații, pe malul Dâmboviței, într-o clădire mare roșie. Și la colț, la un stop era Ionescu în uniformă, crăcănat bine. Și când l-am văzut am pierit.
A.G.: Era după război.
Lida Burihovici Havas: După mulți ani…Am stat într-un gang până s-a făcut noaptea și abia atunci am îndrăznit să ies… Ar fi trebuit să-l prind și să-l reclam, dar mi-a fost frică.
A.G: A fost judecat și condamnat cineva din conducerea de la Golta ?
Lida Burihovici Havas: Aristide Pădure a fost condamnat și alți câțiva.
A.G : Și iată că după atâția ani v-ați hotărât să vorbiți.
Lida Burihovici Havas: Trebuie să povestesc, când văd că se neagă cele petrecute. Trebuie să povestesc grozăviile prin care am trecut. Sunt una dintre puținele supraviețuitoare care mai trăiesc.
A.G: E primul interviu pe care-l dați ?
Lida Burihovici Havas: Nu. Am mai povestit în cadrul programului Survivors of the Shoah. Au venit și m-au filmat. La un moment dat operatorul a izbucnit în plâns și a spus: „Eu nu mai rezist!” și a ieșit afară…A doua zi au revenit cu un buchet mare de flori. I-am dat un interviu și lui Stelian Tănase. Și el a fost foarte impresionat. La sfârșit m-a îmbrățișat.
A.G.: Sunteți tare obosită. Propun să încheiem. Ați mai fi avut ceva de povestit?
Lida Burihovici Havas: Încă o dată pe atât…
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 17.10.10 15:02

Preambul: Povestea cumplită a încercărilor acestei supraviețuitoare a ghetoului din Ismail și a lagărelor de la Domanovka, Bogdanovka și Golta, am ascultat-o într-o după amiază de septembrie, într-un apartament din București, cu atenția încordată la maximum. Lida Burihovici Havas – o femeie fragilă, aproape nonagenară – mi-a relatat grozăviile trăite, învingând efortul de a rosti cuvintele și violența acceselor de tuse care îi întrerupeau șirul vorbelor. Se oprea, bea câteva înghițituri de lapte și apoi continua, cu tenacitatea celei care are de îndeplinit o îndatorire majoră. „Am datoria să spun prin ce am trecut, pentru că sunt prea multe voci care neagă Holocaustul din România” mi-a spus ea, atunci când am rugat-o să ne oprim, să nu-și mai tortureze trupul firav scuturat de tuse și sufletul zbuciumat de amintirile cumplite. „Nu am dreptul să tac, pentru că trebuie să se afle” a mai adăugat cu glasul aproape șoptit înainte de a-și relua povestirea. Datoria mea este să transcriu depoziția ei despre pătimirile evreilor în iadul numit Transnistria – trecut sub tăcere în regimul comunist și contestat de negaționiștii zilelor noastre.
Îmi doream obiele și o bucată de săpun
Lida Burihovici Havas: Mama a murit lângă mine, împușcată. Eu eram tânără și voiam să trăiesc. Începusem să simt momentul apropierii pericolului și mă târam în coate și genunchi și mă ascundeam printre cadavrele stivuite…
A.G.: Și cum ați scăpat ?
Lida Burihovici Havas: După ce mă vindecasem de tifos, nici eu nu știu cum…Se pare că am avut zile. Într-o zi au venit în lagăr un grup de jandarmi și unul dintre ei a strigat către noi: „Aici, printre voi, împuțiților, se găsește vreun ceasornicar?” Știam că Sioma, un băiat de vreo 13 – 14 ani, a cărui mamă fusese împușcată, la fel ca mama mea, se pricepea puțin la ceasuri. Tatăl lui fusese bijutier și în atelierul său fusese și un geam de reparat ceasuri. Băiatul deprinsese câte ceva, știa să țină penseta în mână, și l-am îndemnat să se anunțe, gândindu-mă că poate vom căpăta și noi ceva de mâncare. Sioma s-a anunțat cu timiditate, iar jandarmii i-au spus „Hai cu noi.” Atunci Sioma le-a spus că vrea să ne ia și pe mine și pe sora lui, că are nevoie de ajutor. Jandarmul a fost de acord și ne-a dus într-un hangar unde erau câteva găleți pline de ceasuri. și ne-a spus: „Ceasurile acestea trebuie reparate într-o săptămână, că plecăm la Galați în permisie.
A.G.: De unde credeți că aveau ceasurile acelea ?
Lida Burihovici Havas:Păi toți deportații fuseseră obligați să-și predea bunurile. Nu ne puseseră și pe noi să ne aruncăm în coșuri toate obiectele de valoare ?!
Auzind că jandarmii pleacă la Galați, m-am aruncat în genunchi în fața lor, am izbucnit în lacrimi și am început să-i implor: „Am familie foarte bogată la Galați, foarte bogată ! Vă rog să mergeți acolo și să le transmiteți să-mi trimită niște obiele. Ei habar n-aveau ce-s alea obiele ! Și o bucată de săpun. Atât îmi trebuia. Nu aveam încălțări și nici cu ce să mă spăl, eram plină de jeg, de păduchi, de râie.
A.G.: Și l-au căutat pe unchiul dvs. ?
Lida Burihovici Havas: Da. S-au dus la el. Unchiul meu, Lev Srulovici era un om tare cumsecade și i-a dus în magazinele lui din Galați și le-a spus : „Luați tot ce doriți, încărcați câte camioane doriți, numai să-i duceți și fetei mâncare și haine, să nu rabde de foame și să aibă ce pune pe ea!
Am fost acuzată de trădare și condamnată la moarte
A.G.: Și v-au adus ceva? Vă întreb pentru că am citit despre multe cazuri în care rudele din țară ale deportaților au trimis pachete cu alimente și haine prin diferiți comisionari. Dar aceste pachete nu au ajuns niciodată la destinație.
Lida Burihovici Havas: Săpun mi-au adus, dar nu m-am putut bucura de el. Din discuția cu jandarmii unchiul meu a aflat unde eram. Jandarmii nu știau că era obiectiv militar secret. Nici Crucea Roșie nu știa de acest lagăr.
A.G.: De lagărul de la Domanovka?
Lida Burihovici Havas: Da. Lagărele de la Bogdanovka și Domanovka erau obiective strict secrete. Unchii mei din Galați au trimis o scrisoare adresată „D-nei Lida Waldingher, Lagărul de la Domanovka”. Scrisoarea a ajuns la Legiunea de Jandarmi de la Golta. Acolo s-a declanșat scandalul. Cum de aflaseră civilii din Galați despre lagărul de la Domanovka ?
Au venit în lagăr mai mulți ofițeri români și germani și am fost dusă la jandarmeria lagărului unde au început să mă ancheteze. Mă întrebau cum transmisesem familiei mele că mă aflam la Domanovka? M-au snopit în bătaie. Mă loveau cu pumnii și picioarele. Nu era locșor pe corpul meu care să nu fie plin de vânătăi, iar un ochi îmi erau atât de umflați încât nu mai vedeam nimic cu el. Mă întrebau cum îl chema pe jandarmul cu care am trimis vorbă, dar eu nu știam. Și iarăși mă băteau. După reprizele de bătaie mă aruncau printr-un chepeng în pivnița de sub sala de anchetă. Sus, lângă plafon era un geamlâc fără sticlă, doar cu niște gratii. Clădirea era situată la poalele unui deal. Se desprimăvăra, se topea zăpada și se scurgeau în pivniță. Apa rece îmi ajunsese până la piept.
A.G.: Cât ați stat acolo ?
Lida Burihovici Havas: Nu știu…Eram mai mult moartă decât vie.
A.G.: Și cum ați scăpat ?
Lida Burihovici Havas: Între timp a fost descoperit jandarmul care îl vizitase pe unchiul meu la Galați. Și s-a decis transferarea mea la Golta, unde era comandamentul. Înainte de plecare mi-au citit o decizie prin care eram condamnată la moarte pentru că trădasem unui secret de stat. Urma să fiu executată la Golta.
A.G.: Cum ați primit vestea ?
Lida Burihovici Havas: Oricum eram aproape moartă…
A.G.: Cum v-au afectat zilele petrecute în apa aceea rece, până la piept?
Lida Burihovici Havas: Toată viața am suferit cu plămânii. M-auzi cât de greu suflu și cum tușesc ? Plămânii mei au rămas numai cu o treime din capacitatea normală…
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 10.10.10 15:43

Mărturii cutremurătoare despre calvarul din Transnistria, interviu cu Lida Burihovici-Havas (partea II-a) de Andrea Ghita
Preambul: Povestea cumplită a încercărilor acestei supraviețuitoare a ghetoului din Ismail și a lagărelor de la Domanovka, Bogdanovka și Golta, am ascultat-o într-o după amiază de septembrie, într-un apartament din București, cu atenția încordată la maximum. Lida Burihovici Havas – o femeie fragilă, aproape nonagenară – mi-a relatat grozăviile trăite, învingând efortul de a rosti cuvintele și violența acceselor de tuse care îi întrerupeau șirul vorbelor. Se oprea, bea câteva înghițituri de lapte și apoi continua, cu tenacitatea celei care are de îndeplinit o îndatorire majoră. „Am datoria să spun prin ce am trecut, pentru că sunt prea multe voci care neagă Holocaustul din România” mi-a spus ea, atunci când am rugat-o să ne oprim, să nu-și mai tortureze trupul firav scuturat de tuse și sufletul zbuciumat de amintirile cumplite. „Nu am dreptul să tac, pentru că trebuie să se afle” a mai adăugat cu glasul aproape șoptit înainte de a-și relua povestirea. Datoria mea este să transcriu depoziția ei despre pătimirile evreilor în iadul numit Transnistria – trecut sub tăcere în regimul comunist și contestat de negaționiștii zilelor noastre.
La Ismail evreii erau închiși în ghetou și în sinagoga din oraș
Lida Burihovici Havas : Curând după uciderea copiilor ne-au separat de bărbații . Pe ei i-au închis în sinagoga din oraș și pe noi, femeile, copiii și bătrânii, în ghetou.
A.G.: Unde era ghetoul și care erau condițiile ?
Lida Burihovici Havas: În cel mai sărac cartier din oraș, unde erau numai cocioabe.
I-au scos pe locuitori, au împrejmuit locul cu sârmă ghimpată și ne-au înghesuit acolo.
A.G.: Cam câte persoane erau în ghetou?
Lida Burihovici Havas: Multe. Fiind zonă de graniță, persecuția creștea mereu. Eram atâția încât nu aveai loc unde să pui piciorul.
A.G. Cum era viața în ghetou ?
Lida Burihovici Havas: Am fost chinuiți începând din prima noapte de ghetou: eram sculați de nenumărate ori pentru apel, îmbrânciți, loviți, călcați cu bocancii. La diverse ore veneau și smulgeau din grup femeile tinere pe care le violau în fața familiei. Au început să fie scoși din ghetou bolnavii și vârstnici care erau duși și apoi nu se mai știa nimic despre ei.
A.G.: Medici evrei erau printre deținuți? Avea cineva medicamente?
Lida Burihovici Havas: Vai de mine, cum puteți întreba așa ceva ? De unde să fie medicamente ? Toți eram o apă și un pământ.
A.G.: Din ce trăiați ? Ce mâncați?
Lida Burihovici Havas: De mâncare nu aveam decât ceea ce luasem cu noi. Când am plecat din casa unchiului eu voiam să iau îmbrăcăminte, iar mama mâncare. A pus vreo două pungi cu vase și un sac cu alimente, dar erau foarte grei și i-am abandonat pe drum. Așa că mâncarea ni s-a terminat repede. Am avut noroc cu localnicii ucraineni care ne aruncau câte ceva de-ale gurii peste gard.
A.G.: Și ce s-a întâmplat cu bărbații din sinagogă ?
Lida Burohovici Havas: Abia se țineau în picioare. Erau înfometați și mulți se îmbolnăviseră, dar se făcea instrucție cu ei. „Sculat- culcat”, până cădeau din picioare Tata și Mondi erau împreună. Din când în când ne duceau sub pază armată, să ne vedem bărbații închiși în sinagogă…Ne lăsau să-i privim de pe partea cealaltă a străzii. Odată am auzit de departe urlete, vaiete, comenzi și șuierături de bici. Până și paza noastră era îngrozită de sunetele care șuierau în aer. Ne-a ordinat să ne ascundem în spatele unui gard viu, de unde se vedea curtea sinagogii. Am văzut militari germani cu bice în mână, așezați într-un șir lung într-o parte. În cealaltă parte erau militarii români înarmați cu ciomege. Bărbații noștri erau fugăriți printre ei și la fiecare pas, loviți din ambele părți. Erau plini de sânge, cu porțiuni de carne smulsă atârnând pe obrajii și pe trupul lor. Apoi au fost împinși să se alinieze. În prima linie l-am văzut pe tata. Toată fața îi era rănită. Știind că era ora vizitei noastre și mă căuta din ochi. Când m-a zărit printre crengile sub care mă ascunsesem, instantaneu s-a îndreptat de spate și mi-a făcut semn că e bine. Atunci l-am văzut ultima oară…La următoarea vizită tata nu mai era, jandarmul român care păzea sinagoga, m-a chemat la el și mi-a spus: „Să știi că ai tăi zac acum în groapa comună din spatele sinagogii; ei și-au săpat groapa și au fost întorși cu fața spre ea și împușcați Au căzut în groapă morți sau doar răniți și s-au aruncat peste ei câteva lopeți de pământ.”
A. G. Cine i-a împușcat - jandarmii sau armata română ?
Lida Burihovici Havas : Jandarmii români
A.G. Cât timp ați fost măritată cu Mondi ?
Lida Burihovici Havas: Câteva luni…El a fost primul bărbat din viața mea. Ne-am căsătorit la Ismail. Părinții meu au chemat câțiva evrei, au luat o față de masă și au făcut hupa…
Am mai rămas în ghetou o vreme, nu știu până când pentru că nu mă interesa luna, anul, ziua…ci doar supraviețuirea. Apoi, într-o zi ploioasă, ne-au adunat la apel ne-au spus să ne luăm boccelele că plecăm. Când am ieșit din Ismail, la marginea orașului erau nemții și lângă ei comisii românești cu niște coșuri de papură. Ne-au spus să ne predăm toate valorile, mai ales bijuteriile, iar cei care nu se supun vor fi împușcat. Am aruncat în coș lucrurile de valoare și documentele pe care le aveam. Am fost deposedați și de identitate. A urmat percheziția corporală și controlul ginecologic… O femeie își ascunsese un briliant în vagin. A fost pedepsită demențial. Au smuls hainele de pe ea și au țintuit-o de o scândură. Au început s-o lovească crâncen în fața copiilor ei. Loviturile au încetat odată cu ultima zvâcnire a trupului ei. Nu pot uita nici azi scenele acelea de groază…

În lagărul de la Domanovka fiecare își aștepta rândul să moară
Apoi am plecat în convoi, pe jos. Eram fără încălțări. Aveam o fustă și o bluză cusută de mână, iar picioarele mi le-am învelit cu o bucată de pânză ruptă din rochie. Așa am străbătut Ucraina. Mi-a înghețat laba piciorului și falangele ieșeau afară, locul colcăia de viermi și puțea. Mă durea înfiorător. Eram niște schelete ambulante, cine se clătina, era împușcat. Mergeam tot timpul. Rar staționam și ne adăposteam în ruinele fostelor grajduri ale colhozurilor. Înăuntru erau cadavre în putrefacție.
După nu știu cât timp de mers am ajuns în lagărul de la Domanovka, format din case arse de ruși înaintea venirii armatei germane și românești. Și aici stăteam în niște grajduri…Unii peste alții, morții cu viii. De-abia așteptai să moară cel de lângă tine ca să-i iei hainele și să le îmbraci așa cum erau pline de fecale și de păduchi.
Mișunau șobolanii mari cât pisicile. Mâncau oamenii. Le rodeau extremitățile. Le smulgeau. N-aveau carne, ronțăiau oasele. Se hrăneau cu oameni. În mizeria aceea de nedescris era plin de păduchi. Iar atunci când un om își dădea duhul, păduchii năvăleau pe cei care mai erau vii.
A.G.Și n-a fost nicio boală ? Nicio epidemie?
Lida Burihovici Havas: Ba da, tifos exantematic. N-a scăpat niciunul, toți am avut tifos și febră tifoidă.
A.G. Medici nu erau ? Medicamente nu se puteau obține ?
Lida Burihovici Havas: Erau medici printre noi, dar în aceeași stare ca și noi. Medicamente? De unde ? Dacă în trenul morții de la Iași călătorii se băteau pentru a-și astâmpăra setea cu câțiva stropi de urină, aici erai mulțumită dacă aveai putere să scoți puțină zăpadă cu fecale, că era mai hrănitoare…Muribunzii erau scoși dintre noi, duși pe câmp și împușcați, Apoi nu i-au mai scos ci îi împușcau acolo, în grajd. Mama, care până atunci fusese cu mine, s-a îmbolnăvit și ea de tifos exantematic și zăcea alături mine. A murit împușcată, ca mai toți muribunzii. Nu am plâns-o. N-am văzut pe nimeni plângându-și morții, pentru că fiecare-și aștepta rândul să moară. Nici nu ne gândeam că am putea supraviețui…
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Salamon Golda a supraviețuit lagărelor naziste

Mesaj Scris de Admin la data de 28.08.10 15:10

Salamon Golda a supraviețuit lagărelor naziste
În Maramureș, au rămas foarte puțini supraviețuitori ai lagărelor naziste. Maramureșul avea, în anii ’40, o populație de peste 40.000 de evrei, iar pe 6 mai 1944 cei mai mulți au ajuns în lagărele de exterminare ori în cele de muncă. Unele cifre vorbesc chiar de 43.000 de evrei deportați din Maramureș, o cifră cutremurătoare.
Dintre ei au supraviețuit abia 2.500, iar de întors și rămas în Maramureș… prea puțini. La Sighet, mai trăiesc acum o femeie de 96 de ani, țintuită la pat, dar și octogenara Salamon Golda, un personaj emblematic.
• Mărturie incredibilă
Salamon Golda păstrează vii amintirile celei mai negre perioade din viața ei. Copilă fiind, a trecut prin Auschwitz, Birkenau și Dachau, cele mai înfiorătoare locuri în care semenii ei erau exterminați.
"La Birkenau, erau polonezi, bărbați, care ne-o ales, care mergea în dreapta - la muncă, cine mergea în stânga - direct la crematoriu. Mama zicea: «Prindeți-vă bine, să nu vă pierdeți unul de altul»… Soră-mea era măritată, avea fetiță… Nu
s-o întors niciunul. Ne-o despărțit… Mama striga: «Fugi înapoi, să fim împreună». Polonezul zicea: «Să nu îndrăznești!» Am încercat să fug, da’ m-o zvârlit înapoi. După mine mai erau trei frați și o soră… Am fost șapte frați în total. Numai eu m-am întors… Mama era cam la 47 de ani și tata la 50, nu erau bătrâni. Altu’ nu i-am mai văzut…" spune femeia, cu lacrimi în ochi și tremur în voce.
"Am aflat mai târziu… I-o dezbrăcat la pielea goală și i-o dus într-o sală, să facă baie, le-o dat un prosop și un săpun și în loc să vină apă din duș, o ieșit gaz… așa i-o omorât. Niciunul n-o supraviețuit. De acolo direct în cuptoare i-o dus. O apăsat pe un buton, s-o deschis podeaua și direct în cuptor o ajuns. Din cei care s-o dus în partea stângă, nimeni n-o supraviețuit. Nimeni. Cei care lucrau acolo erau tot polonezi, evrei. NU rezistau mai mult de trei luni, după care îi aruncau și pe ei în cuptor, că au văzut prea multe.
Apoi am ajuns într-un lagăr mare, Mathausen. Acolo ne-au adunat, o mulțime, da’ lagărul era minat. Pe 7 mai 1945, trebuia să explodeze, cu noi. Cu atâta am avut noroc, că o venit americanii, pe 4. Atunci am știut că suntem eliberați.
Ei, soldații, o vrut să ne ajute, dar o făcut mai rău. Eram înfometați, de câteva zile fără apă, de când au plecat nemții și ne-au părăsit. Americanii ne-au dat mâncare bună, multă… Toți am făcut diaree, dizenterie, cum am mâncat mult, după atâta foamete. Am ajuns în spital, toți. Mie mi-au dat o jumate de litru de sânge într-o mână și jumate în cealaltă, să supraviețuiesc, plus un litru de glucoză în picioare. Venele erau uscate… După ce am primit astea, am fost mai bine, dar tot n-am putut să umblu. Am rămas cu reumatism, dar nu-i de mirare. Lagărul era plin de păduchi și n-am vrut să ne umplem și am preferat să dormim pe jos, pe beton. Șapte fete eram, dormeam pe coridorul dormitorului, direct pe beton".
"Am plecat foarte mulți, nu știu câți… Aveam 15 ani. Armata maghiară ne-a luat. Ghetoul era pe trei străzi ale Sighetului. Ne-au îmbarcat ca pe vite… sute de oameni, femei, copii, bărbați, în trei transporturi. Nu știu cât am călătorit… am ajuns la Birkenau, prima oară. Aveau câini dresați, dacă ne arătau cu degetul, săreau la noi și atâta ne mușcau, până striga ofițerul SS. De la Birkenau, am ajuns la Auschwitz. Acolo m-au tatuat, am primit număr. Nu am mai avut din acel moment nume, ci număr… Lagărul A, Neun und ziebtzieg zex und aubztig… Și din somn de mă trezești, și acum, pot spune pe de rost. Nouăzeci și șapte, șaizeci și opt.
• "Am preferat să rămân în Sighet"
"Pe când ne-o eliberat, eu n-am mai avut pe nimeni. Pe cine cunoșteam din Sighet era prin alte lagăre. Am pornit cu niște fete din Cluj, cu trenul, am avut noroc cu niște ofițeri români care se întorceau de pe front. Asta până în Viena, unde o oprit trenul, erau soldați ruși, sovietici, care trăgeau jos fetele de pe tren, să le batjocorească. Am avut noroc, un ofițer român o zis că-s soția lui și m-o lăsat în pace…
Am ajuns cu greu la Cluj, unde am mai stat patru luni la pat, până m-am refăcut puțin. Am venit acasă, la Sighet. În casa în care m-am născut, ba și mama tot aici s-o născut, băgaseră rușii cai. Era grajd. Ușile și geamurile erau arse, podelele ridicate."
Și totuși, Salamon Golda a preferat să rămână în Sighet. "M-am măritat, apoi am fost și-n Israel, și-n America, și-n Canada, am vizitat cunoscuți. Dar aici era casa mea, locul meu. Nu mă uit la filme cu război, cu lagăre, am amintiri triste…
Mulți s-au întors să vadă Auschwitzul… Pe mine nu mă interesează. Eu am fost acolo, nu vreau să-l văd… Dar foarte puțini s-au întors, foarte puțini."
Mărturia lui Salamon Golda din Sighetu Marmației e cu-adevărat una impresionantă, ce ține de istoria locurilor noastre, ca și de unul dintre cele mai negre momente din istoria omenirii.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Supraviețuitorii Holocaustului antonescian se destăinuie: Me

Mesaj Scris de Admin la data de 24.08.10 16:02

Supraviețuitorii Holocaustului antonescian se destăinuie: Meinhard Meyer

Mă numesc Meinhard Edwin Mayer, născut în 1929 în comuna Seletin, atunci județul Rădăuți.
In 1935 am început școala Gheorghe Tofan (unde am învățat pentru prima oară limba română (lingua franca in Bucovina, până la decretele antisemite din 1938, era un dialect German local, cu multe amestecuri idiș, ucrainene și române).
Am urmat liceul Mihai Eminescu in 1939/40. După ce în 1940 Bucovina de Nord (în urma tratatului Hitler-Stalin) a fost cedată Uniunii Sovietice, am intrat în scoala medie No 5, cu limba de predare idiș. De menționat ca exista o alegere intre scoli cu predare în tusa, ucraineana, si moldoveana (româna cu litere chirilice).
In iunie 1942, când Bucovina a fost ocupată de trupe germane si române, au inceput persecuțiile evreilor: Templul Israelit, o clădire monumentală din secolul 19, a fost ars, cam 500 de evrei proeminenți, intre care si Rabinul Mark, au fost împuscați. Am fost forțați sa purtăm stele galbene, batuți pe stradă de jandarmi sau huligani antisemiți.

În octombrie, toți evreii au fost forțați să se mute în “ghetto” un cartier foarte restrâns. Mama mea a fost bătută de față cu mine de un jandarm antonescian. Au început deportări în Transnistria. Cam 20000 de evrei au rămas în oraș, datorită intervenției primarului, Traian Popovici, printre care și familia mea, tatăl meu fiind psihiatru, și necesar să îngrijească pacienții mentali evrei, care au fost scoși din spitalul de nebuni orășenesc.

Nu intru în “detalii” despre viața intre octombrie 1940 si iunie 1942, când pacienții psihiatrici evrei au fost deportați in lagărul Cariera de Piatră pe Bug.

Cu o săptămâna mai târziu, familia noastră a fost deportată în acelasi lagăr. Nu am putere să descriu cât de urât s-a purtat cu noi comandantul lagărului, Lt. Vasilescu si Enăchiță, cum au fost omorăți peste noapte pacienții psihiatrici,
cum am fost predați la Organisation Todt si SS cam 1500 dintre noi, luați peste Bug, pentru constucții germane, si omorâți de germani. Nici epidemiile de tifos, lipsa de alimente, etc, nu trebuie să le descriu – vezi Cartea Neagră si alte documente.

Am supraviețuit datorită corupției Maiorului Iacobescu, care a fost mituit ca sa fim plasați la o fermă unde tatăl meu a fost necesar ca medic. Si chiar după ce Antonescu, în martie 1944, când Armata Roșie se apropia de Transnistria, a dat ordin ca evreii sa fie repatriați în Bucovina, Iacobescu a cerut 90000 lei ca să ne lase să ne întoarcem la Cernăuți.

După ce am absolvit liceul, ni s-a permis să plecăm în România, unde am studiat la Politehnică si am devenit Asistent si apoi lector la Facultatea de Fizică-Matematică la Universitatea Parhon. Dar antisemitismul s-a trezit din nou în România sub Gheorghiu-Dej, și mi-am dat seama ca fiind evreu nu am nici o șansă sa avansez la Universitate. Și fiindcă Gheorghiu-Dej era gata să ma vândă pentru $ 3000, am reușit să emigrez și m-am stabilit în SUA în 1962, unde am devenit Profesor la mai multe Universități. Din 1966 până in prezent sunt Profesor de Fizică și Matematică al Universitatii din California, Irvine, unde la fel ca toate minoritățile, trăim o viață fără antisemitism și discriminare.

Meinhard E MAYER
Research Professor Emeritus
University of California, Irvine
Preluare dupa acum.tv
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Amintiri cutremurătoare din lagărele morții

Mesaj Scris de Admin la data de 18.08.10 15:50

Amintiri cutremurătoare din lagărele morții
Noi amănunte despre ororile de ne­în­chipuit din lagărele naziste relatate de un supraviețuitor. Cu ani în urmă, prof. univ. dr Ioan Gottlieb ne-a înfă­țișat pe scurt cumplitele sale amintiri, cum a supraviețuit miraculos lagă­relor naziste Auschwitz, Mauthausen și Melk.Ca o spovedanie, fragmentul care lipsește din istoria evreului Ioan Gottlieb este un moment tragic din iunie 1945. Tatăl său, alături de care s-a aflat în trei lagăre, n-a mai rezistat fizic și, mai ales, psihic.
După tentative ne­reușite de sinucidere, i-a cerut fiului său cureaua de la pantaloni pentru a-și pune capăt zilelor. „Mi-am scos cureaua și i-am dat-o." Tatăl său a luat-o și a reușit să se omoare. „Acest moment mă urmă­rește de atunci... Nici azi nu știu cât am fost de vinovat", mărturisește Gottlieb. De aici a ținut profesorul să pornească din nou pe firul aminti­rilor cutremurătoare: „Pu­tea să nu primească de la mine acea curea, dar tot găsea ceva, pentru că el era hotărât să se sinucidă. Nu era la prima încercare, prima a fost în ghe­toul de la Baia Mare, când pun­gu­țele cu praf, otravă, s-au ume­zit și nu au avut efect. A doua oară l-am oprit eu. Dacă trupele aliate se miș­cau un pic mai repede ar fi supraviețuit... Era un evreu veteran decorat cu Crucea de Fier și tocmai el trebuia să îndure ace­le chinuri, de aceea nu a mai rezis­tat."

O teamă nemărturisită l-a făcut pe Ioan Gottlieb să tacă timp de ju­mă­tate de secol. Unul dintre motivele pentru care s-a abținut să povestească tot prin ce a trecut este și acela că „ni­­meni nu credea cele relatate, nici eu nu am putut descrie exact, căci orice narațiune este departe de cele trăite", mărturisește Gottlieb. Pe când avea 11 ani, trupele maghiare au ocupat Baia Mare. Regimul de teroare a început, însă el s-a intensificat o dată cu intrarea în micul orășel a trupelor germane și înființarea primului ghe­tou pentru evrei. „Cel în care am ajuns eu și familia era situat la margi­nea orașului. Aici am suferit prima oa­ră în condiții subumane, dar greul abia începea. Tatăl meu, bine informat, ne-a spus că vom fi transportați de aici în lagăre de concentrare." Ne­vrând să suporte torturile care îi aș­teptau, câțiva dintre ei au hotărât să se sinucidă. Au luat morfină, însă el și Ioan Gottlieb au supraviețuit în mod miraculos, în timp ce mama vi­tregă a murit.

La Baia Mare au fost urcați în va­goane pentru vite și au călătorit cir­ca trei zile. Au primit mâncare și hra­nă cât să supraviețuiască, iar nevoile și le făceau într-o găleată din vagon, care emana o duhoare de nedescris. Într-o noapte, pe la ora 2:00, au ajuns la Auschwitz. Au fost aranjați pe două rânduri, bărbați și femei. Tatăl său l-a îndemnat să spună că are 18 ani și că dorește să muncească. A fost un sfat util, pentru că adolescenții fără putere de lucru luau calea crematoriului. Bunicii săi au avut același drum: atunci a fost ultima oară când i-a văzut. A observat la capătul rândului de bărbați un ofițer german despre care a aflat ulterior că era doctorul Mengele. Ajuns în fața sa, a primit în­trebările la care se aștepta și a răs­puns așa cum îl instruise tatăl. Așa că a fost dirijat împreună cu părintele său în coloana celor buni pentru mun­că.

„Mengele era cel care tria, era un bărbat bine, simpatic, femeile îl adorau, zâmbea și spunea dacă mergi la stânga sau la dreapta. Pe mine m-a întrebat câți ani am și dacă vreau să muncesc. Și am spus că am 18, deși abia trecusem de 15. După aceea am aflat că am luat drumul vieții." Împreună cu grupul de bărbați selectați a mers pe sub vestita poartă pe care scria : „Arbeit macht frei" („Munca eliberează"). Gottlieb își amintește că atunci când a coborât din tren a văzut și două turnuri cu fum despre care a aflat apoi că erau de la crematoriu.

Ajunși într-o sală, au fost dezbrăcați, tunși peste tot, cu excepția unei dungi late pe creștet, apoi au primit haine cu dungi, o bas­că, papuci din pânză: „N-aveam cum să ne luptăm cu mâna goală față de ăia cu arme în mână. Am văzut două furnale din care ieșeau flăcări... Am citit Arbeit macht frei... eram sigur că va fi mai greu decât în ghetoul de la Baia Mare, dar nu știam cât de greu. Problema care se punea era cum o scăldăm. Dar am văzut, treptat-treptat, că era vorba de infern. Era un medic din Baia Mare care se prefăcea că are moralul ridicat, se ducea la toaletă și spunea bancuri ca să-i încurajeze pe ceilalți. Când s-a prăbușit, s-a prăbușit de tot. Și-a pierdut spe­ranța și a cedat după o uzură în timp".

După o săptămână au fost puși iar în tren și a ajuns la Mauthausen. Acolo a primit un triunghi roșu, cum aveau toți evreii considerați deținuți politici, și numărul 72762. „La Mauthau­sen, crematoriul nu mai funcționa. La procesul de la Nürnberg, unde s-au dat niște imagini originale, au arătat o movilă serioasă de cadavre, dar nu era o singură movilă, ci mai multe. Eu am văzut așa ceva. Nu se poate descrie în cuvinte."

După o perioadă, el și tatăl său au ajuns în lagărul de la Melk. Acesta era o închisoare mult mai mică decât Auschwitzul, avea 10.000 de deținuți, spre deosebire de 150.000, câți erau în temutul lagăr de exterminare. Aici, cei închiși lucrau la construirea unor subterane pe locul unde trebuia să funcționeze o fabrică de avioane nemțești. La Melk, deținuții munceau în trei ture: „Lucram cu cio­can pneumatic (pichamăr) și, imediat după ce începeam treaba, sim­țeam că îmi crapă capul din cauza tre­pidațiilor". Gottlieb a nimerit la Fritz Grun, un prizonier transformat în gardian, care, încă de la în­ce­put, și-a arătat pornirile sale homosexuale cărora le-a căzut victimă.

Erau strigați doar după nu­mere, ca pe niște animale. Nume nu mai aveau nici unul. Pe lângă munca istovitoare, erau torturați, fiind ținuți în picioare ore în șir la adunarea de apel. „Metoda de a ne ține în picioare ore în șir fă­cea parte din planul lor de a ne distru­ge fizic. După ce munceam în fiecare zi opt ore, plus orele de transport la lo­cul de muncă și înapoi, ne mai chi­nuiau doar ca să ne strige pe numere." La un moment dat, cineva a lipsit, și pentru aceasta a fost bătut cu săl­băticie de Fritz. După ce l-a stâlcit cu lovituri în reprize, gardianul l-a bă­gat pe deținut într-un butoi cu apă, deși afară deja era rece. Pentru că a re­zistat, după alte bătăi sălbatice, de­ținutul a fost spânzurat. Altă dată, doi ucraineni au fugit, dar au fost prinși imediat și au fost condamnați la moarte prin spânzurare, în pre­zen­ța tuturor celorlalți colegi de sufe­rință. Hrana în lagăr era foarte proastă, de multe ori trebuiau să o arunce, dar organismul său, fiind tâ­năr, a rezistat.

Fritz i-a povestit ce a făcut pe vremea când fusese deținut-gardian la Mauthausen, cum trebuia să ducă oamenii la munci peste măsură de grele. Din 100 de deținuți trebuia să se întoarcă cu cel mult 15 și, dacă nu reușea să-i omoare prin istovire și colaps fizic, atunci, Fritz, ca să îndeplinească ordinul, îi arunca de pe treptele carierei de piatră. Ioan Gottlieb a scăpat pentru că a reușit, cu noroc, să se angajeze la infirmerie la Melk. Și acolo a văzut lucruri înfiorătoare, oameni operați pe viu, cărora li se amputa piciorul cu o simplă lamă de ferăstrău.

Se murea pe capete în lagăr. Pe cei mai mulți, degradarea fizică și psihică îi ducea cu pași grabnici către sfâr­șit. La eliberare, la 5 mai 1945, Ioan Gottlieb, care ajunsese înapoi la Mauthausen, a fost la un pas de a se prăpădi. A avut noroc de tratamentul primit de la americani. Pentru că sistemul digestiv o luase razna, nu mai putea mânca. Avea doar 37 de kilograme. Era ca un muribund. A pri­mit glucoză și sânge prin transfuzie și doar așa a reușit să se pună pe pi­cioare. După ce a scăpat din lagăr s-a întors în România.


Portret
Prof. univ. dr Ioan (Janos) Gottlieb s-a născut în 1929, la Baia Mare, din părinți evrei proveniți din Austro-Ungaria. A absolvit școala primară și liceul în localitatea natală, acesta din urmă fiind însă în perioada cât a fost în lagăre. Între 1947 și 1951 a fost student al Facultății de Matematică din cadrul Universității „Bolyai" din Cluj. În 1952 se stabilește la Iași, unde obține pe rând toate gradele didactice universitare. Este recunoscut drept cel care a întemeiat școala ieșeană modernă de fizică teoretică. A predat fizica și matematica la Universitatea „Al.I. Cuza", de unde s-a pensionat. Este membru în numeroase foruri și instituții științifice internaționale.
Are peste zece cărți de specialitate publicate și mai mult de 100 de lucrări și articole apărute în prestigioase reviste străine și românești.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Un evreu din Ardeal a relatat

Mesaj Scris de Admin la data de 18.06.10 19:10

Un evreu din Ardeal a relatat
http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=50390
Doctorul Alexandru Marton s-a nascut in 1927, la Toplita-Mures, a fost in lagarele mortii, mama sa a fost gazata la Auschwitz ( n.n. - ce ar spune cineva care nu vrea sa creada ca au existat camere de gazare, si nu de dezinfectie?), si-a pierdut tatal la Mauthausen, a fost eliberat de americani, in Austria. Revenit in Romania, absolva Medicina la Targu-Mures, iar in 1941 s-a stabilit in Israel, unde a fost medic primar ginecolog la spitalul Bikur Holim din Ierusalim. In 1998, a publicat, pe propriile speze, cartea de memorii SPERANTA (Ed.Minimum). Sa parcurgem, cu inima stransa (cei care stiu ce este compatimirea), acest zguduitor document. Pe poarta lagarului de la Mauthausen, candva o localitate de odihna pentru turisti, era o inscriptie cu litere gotice _ "Voi, ce intrati aici, lasati orice speranta", citat din Dante. Nazistii stiau sa preia din cultura pana si ceea ce Umanismul, Renasterea dadusera mai bun. Presiunea psihologica trebuia sa fie maxima. Primul glont era cel al injosirii, cruzimii. Relatarea incepe cu anul 1937, razboiul, Holocaustul pareau niste pericole prezumtive. Organizatiile WIZO, HASOMER HATAIR, BETAR functionau, copiii beneficiau de atentie, educatie. Scoala evreiasca era la Miercurea Ciuc. In primavara anului 1941, jandarmii unguri porecliti "Kakas tollas" (pana de cocos) au aparut, dupa raptul Transilvaniei de Nord, si au trecut la evacuarea evreilor la Cluj. Era prima etapa, inca nu se prevestea finalul acestor actiuni. Viata la Cluj a fost relativ linistita, desigur, fara facilitatile din locul natal. La inceputul anului 1944, trupele germane au ocupat orasul, iar in martie au fost evacuati evreii din zona garii. A existat sansa refugiului in Romania, pentru o suma consistenta, dar tatal, care, la fel ca majoritatea evreilor, nu banuia ce se petrece cu evreii in lagarele germane, a refuzat. In aprilie 1944, un conte austriac, locuitor in Ardeal, a povestit unui evreu, cu care era in relatii bune, tot adevarul despre Auschwitz, pentru ca avea o ruda in grad mare, in SS. Comunitatea din Secuieni, evreii de acolo nu l-au crezut. La 10 mai 1944, marea majoritate a evreilor din zona au fost trimisi la Oradea, iar de acolo la Auschwitz. Contele nu mintise. Deportarea a fost pregatita minutios. La inceput

s-au organizat ghetouri inconjurate cu sarma ghimpata, s-a format o politie interna, de evadare nici nu putea fi vorba. Promisiunea era _ "ve-ti merge intr-un lagar de munca, unde conditiile vor fi mult mai bune". Autoritatile fasciste maghiare invatasera bine lectia nazistilor. Din 24 mai 1944 a inceput transportul spre… neant, adica spre Auschwitz. Acela era lagarul promis. In 1944, traiau in Ungaria si in Ardealul de Nord 800.000 de evrei. Primele victime au fost cei trecuti de 60 de ani. In Budapesta, circa 15.000 de evrei bogati si-au cumparat libertatea si au ajuns in Elvetia. Reichul accepta bani pentru viata unui evreu, doctrina nu era atat de rigid respectata. Din partea evreilor, la toate transporturile spre Auschwitz, participa dr. Rezso Kasztner. Rolul sau nu-i poate aduce vreo lauda postuma, desi cineva trebuia sa trateze cu nemtii. Din ghetou spre Auschwitz, tot transportul era supravegheat de nazisti. Aceeasi propaganda _ "ve-ti fi ingrijiti, ve-ti munci pentru Reich". Negationistii de azi ar avea material de… documentare (falsa). Nu vom reda in continuare calvarul evreilor catre moarte. Este greu de citit pentru un om care nu a trecut prin asemenea infern, ca sa nu spunem despre cei care l-au trait.

BORIS MARIAN MEHR
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Mărturia ultimului deportat homosexualLa 97 de ani, Rudolf B

Mesaj Scris de Admin la data de 07.06.10 15:33

Mărturia ultimului deportat homosexual
La 97 de ani, Rudolf Brazda este, probabil, ultimul supraviețuitor dintre "triunghiurile roz", cei care erau deportați de naziști pentru că erau homosexuali. În volumul "Itinerariul unui triunghi roz", Brazda spune povestea celor 32 de luni petrecute în lagărul de concentrare de la Buchenwald.

Născut în 1913, în Germania, într-o familie de origine cehă, Rudolf își descoperă homosexualitatea încă din adolescență. În 1937, este condamnat la șase luni de închisoare "pentru comportament imoral între bărbați", înainte de a fi expulzat în Cehoslovacia, scrie Le Figaro, citat de Agerpres.
Acolo, după anexarea Regiunii Sudeților la Germania Nazistă, el este judecat din nou și condamnat de această dată la 14 luni de închisoare. După executarea pedepsei, Brazda este internat în lagărul de concentrare de la Buchenwald, din centrul Germaniei. Obligat să poarte în permanență un triunghi roz, semnul folosit de naziști pentru identificarea prizonierilor care au fost trimiși acolo pentru homosexualitate, el trăiește un adevărat infern în acest lagăr.
Se estimează că un număr cuprins între 10.000 și 15.000 de persoane
au fost deportate de naziști pe motivul orientării sexuale.

"Naziștii considerau homosexualitatea drept o epidemie periculoasă pentru perpetuarea rasei", explică Jean-Luc Schwab, cel care a cules mărturisirile lui Rudolf Brazda pentru această carte. "Ceea ce este îngrozitor este faptul că exact același tip de argumentație este folosit și în zilele noastre de unii homofobi", potrivit acestuia.
Timp de mai multe decenii, drama "triunghiurilor roz" a fost ascunsă. A început să fie evocată prin anii 1980 de piese de teatru, filme sau cărți. Mărturia lui Pierre Seel (1923-2005), care a fost trimis în 1941 în "lagărul de reeducare" de la Schirmeck, din Alsacia, are rolul de a scoate din uitare acest dosar. Dar când în mai 2008, Germania inaugurează solemn un monument în memoria "triunghiurilor roz", la Berlin, organizatorii afirmă că nu mai există niciun supraviețuitor al acestei drame. Atunci, Brazda, care trăiește în anonimat din 1945, ia decizia să iasă la vedere.
"Acum
sunt foarte bine și nu îmi pasă de ce gândesc ceilalți despre mine", afirmă Rudolf. De la moartea lui Edi, marea
sa iubire timp de peste 50 de ani, bătrânul trăiește singur în casa lui de la periferia orașului alsacian Mulhouse. "Această carte este pentru tinerele generații, ca să știe ce am trăit noi", spune Brazda.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Am fost la Auschwitz prizonier cu numarul A-13221 :: Home

Mesaj Scris de Admin la data de 08.03.10 19:08

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Evreul care s-a salvat prin rîs

Mesaj Scris de Admin la data de 03.03.10 16:54

Evreul care s-a salvat prin rîs



EL PAIS (Spania) - Berlin - Edgar Hilsenrath așteaptă așezat pe o canapea dintr-o sală mică, în apartamentul său din cartierul rezidențial Berlín-Friedenau. Deși face eforturi să meargă, scriitorul de 83 de ani va prezenta în Spania, săptămîna care vine, traducerea romanului său, "Fuck America" (Errata Naturae). Lucrarea este istoria caustică a unui evreu supraviețuitor al crimelor naziste care emigrează în Statele Unite. Protagonistul, Jakob Bronsky, îi seamănă foarte mult: "În realitate, este povestea mea; am inclus ficțiunea pentru a o putea povesti, deoarece realitatea este prea plictisitoare și incoerentă".

Ca multe alte persoane de vîrsta sa, Hilsenrath păstrează memoria exactă a faptelor trecute. La vîrsta de 6 ani, insultele primite la școala sa din Halle l-au făcut să devină conștient că este evreu. Tatăl său, "un comerciant din clasa de mijloc", l-a trimis în România înainte de exterminarea din 1938. În Sereth - unde aproape toți erau evrei și se vorbea germana - a trăit cei mai buni ani ai tinereții sale. Însă ocupația germană și regimul mareșalului Antonescu l-au trimis într-un ghetou. Astfel, supraviețuirea însăși și oroarea Holocaustului au fixat tema scrierii sale, înaintea împlinirii vîrstei de 18 ani./.../
S-a întors în Germania în urmă cu 35 de ani, "fără să fi uitat nimic" și "încercînd să nu se gîndească la cei 6 milioane". Holocaustul este "un eveniment cheie" în viața și în cărțile sale. În primul său roman, protagonistul este un paria din ghetoul de la Mogilev-Podolsk. "Eu nu am dus-o chiar atît de rău, aveam un permis care ne proteja de deportările în Est". În Ucraina ocupată, pe celălalt mal al rîului Bug, aștepta SS-ul, care îi asasina pe toți evreii. Este ceva obișnuit printre supraviețuitori "un sentiment de vină neprecizat, pentru că unul a scăpat de acolo, iar atîția alții - nu". Celan, Levi și Amery s-au sinucis. Hilsenrath rîde din nou: "Eu nu m-am sinucis, după cum este evident, din contră, mi-am dezvoltat simțul umorului".
JUAN GOMEZ

http://www.ziarultricolorul.ro/?cmd=displaystory&story_id=4143&format=html
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Libe Havas-Burihovici a supraviețuit în cele mai dure lagăre

Mesaj Scris de Admin la data de 15.12.09 13:48

Libe Havas-Burihovici a supraviețuit în cele mai dure lagăre din Transnistria...
“Nimeni nu și-a plâns morții. Fiecare își aștepta rândul”
Libe Havas-Burihovici a supraviețuit în cele mai dure lagăre din Transnistria, strângând pe drum notițe zguduitoare despre damnare și mântuire. La 88 de ani, Libe Havas-Burihovici a găsit câteva ore într-o după-amiază târzie de octombrie ca să se spovedească.

De obicei, asta fac supraviețuitorii. Apucă de un colț memoriile-rană și încearcă să explice. Istoria s-a răsucit ca un cuțit în destinul acestei femei.

Pe viu și pe repede înainte, Libe a făcut cunoștință acum șase decenii cu potențialul infinit al speciei de a urî. În vise îi mai apar încă șobolanii aceia mari, cât pisicile, mușcând din oamenii incapabili să se mai ridice, incapabili să mai strige. E o viziune romanțată, de fapt a fost mult mai rău. În Transnistria, la începutul anilor '40, gloanțele erau varianta aproape umană, la care călăii apelau în ultimă instanță. Mizeria, păduchii, foametea își făceau, invariabil, treaba.

Cuvintele următoare sunt mici, aproape scrijelite: Libe Havas-Burihovici a supraviețuit printr-o minune și a trăit cu un coșmar. Astăzi, e gata să-l developeze în camera obscură a unei Românii care refuză să creadă, oricâte mărturii i s-ar oferi....

„La un moment dat, au început să adune de pe stradă evreii. Populația românească a sprijinit acest proces, indicând cine e jidan. Strângeau bărbații, îi duceau în spatele gării din Galați și îi mitraliau. Asta se întâmpla în vara lui 1940, după cedarea Basarabiei”. Solii teribili ai antisemitismului începeau să ridice zările civilizației....
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Universitătiile mele transnistrene - interviu cu Liviu Beri

Mesaj Scris de Admin la data de 22.11.09 17:38

"Universitățile mele transnistrene" - interviu cu Liviu Beris (I)
La vârsta de 13 ani, Liviu Beris a fost evacuat din orașul său natal, Herța (din regiunea Bucovinei de Nord) și deportat în lagărul de concentrare Moghilev din Transnistria. Mulți dintre cei care l-au însoțit pe acest drum nu s-au mai întors. În anii întunecați ai dictaturii comuniste care a urmat războiului, memoria Holocaustului Românesc a fost în mare parte obliterată. În consecință, o importantă și tristă parte a istoriei naționale a fost învăluită în uitare.
Astăzi, Liviu Beris este președintele Asociației Evreilor Români Victime ale Holocaustului (A.E.R.V.H.). În numele tuturor victimelor Holocaustului din România, această organizatie își propune să aducă la lumină adevărurile istorice ale epocii respective, prin promovarea unui dialog deschis și constructiv cu publicul contemporan. (text de prezentare a d-lui dr. Liviu Beris, preluat la sugestia dumnealui de pe site-ul AERVH).


L-am cunoscut prea târziu pe domnul Liviu Beris, doctor în inginerie genetică, cercetător cu rezultate absolut remarcabile și, uneori, de-a dreptul spectaculoase. L-am abordat cu sfială și acest interviu mi s-a părut mai greu decât oricare altul, fiindcă, pentru întâia oară, m-am temut că întrebările mele ar putea părea lipsite de sens, poate chiar inoportune. "De obicei evit întrebările" - mi-a spus, de la bun început, dl. Beris, iar eu am înțeles că există dureri care cer o tăcere pe măsura lor, cuvântul neputând decât să le trădeze. Dar mai știam un lucru: anume că cititorii merită să-l cunoască mai bine pe Liviu Beris, atât în calitatea sa de om de știință, cât și în aceea de neobosit căutător al dreptății și al adevărului. Căci datorită celor asemenea domniei-sale am aflat noi că nici o încercare de adescoperi adevărul nu poate fi zadarnică și că, așa cum o spunea Elie Wiesel, omului îi este dat să poată transforma nedreptatea divină în dreptate omenească...

- Cu ce vreți să începem?

- Cu începutul. Spuneți-mi, când v-ați născut?

- A! Cu asta Începeți! Eu am o problemă până și cu nașterea... că în momentul în care ne-am întors din Transnistria n-aveam nici un fel de acte. În situația dată, fiind dintr-un orășel care era sub ocupație sovietică, Herța...

- Sunteți din Herța! Ca scriitorul Beniamin Fundoianu!

- Exact, ca Fundoianu. Să știți că atunci când eram eu copil, la Herța, el venea și la noi acasă. Eram mic, o singură dată l-am văzut, era îmbrăcat într-un costum alb, și m-a ridicat în brațe până sus, deasupra capului său. O singură scenă, asta o rețin. ...Dar unde rămăsesem... o dată ajunși la București, părinții s-au dus la Primăria de la Amzei, să-mi facă act de naștere pe bază de declarație notarială. Eu sunt născut pe 27 noiembrie 1927. Și notarul a scris 27 noiembrie 1928. Așa am rămas cu un an mai tânăr, dacă eram femeie era formidabil!

- Știu că vă este greu să vorbiți despre perioada deportării în Transnistria. Vă rog, totuși, s-o faceți,chiar dacă pe scurt...

- Vreți despre asta? Hai să vă spun câte ceva... Aveam 12 ani și eram în clasa a doua de liceu, la "Grigore Ghica Voievod" din Dorohoi - să știți că nu eram un elev strălucit, aveam tot felul de alte preocupări, extrașcolare! - când am plecat în vacanță, acasă, la Herța. Pe 26 iunie, sovieticii au dat ultimatumul pentru Basarabia și Bucovina de Nord... granța veche era la 15 km. de Herța, la Mamornița, așa că toată lumea își vedea de treabă. Numai că, pe 29 iunie ne-am trezit cu blindatele rusești acolo și, chiar și atunci, credeam că e vorba de o greșeală și că rușii se vor retrage. Ei însă au rămas și un an de zile am fost sub sovietici, am mers la școala sovietică... Tatăl meu avea o brutărie cu vreo 20 de muncitori, așa că noi am fost considerați "burjui". S-au făcut naționalizări și colhozuri imediat, au adus și conducători din Rusia, din Ucraina... în fine, între 13 și 15 iunie 1941, au început deportările din toată Basarabia și Bucovina de Nord, nu pe criterii etnice, ci pe criterii de clasă. Deportări în Siberia! Noi figuram pe lista celor dintâi deportați, dar am scăpat ca printr-o minune: prin 1939, familia mea ajutase o familie de oameni foarte săraci, cu mulți copii. Mama le-a dus mâncare, iar tata i-a dat de lucru acelui tâmplar care, fără ca noi să știm pe atunci, era comunist ilegalist. Când au venit rușii, el a căpătat o funcție și a făcut să fim deocamdată șterși de pe lista pentru Siberia... în pofida faptului că eram printre "burjuii" cei mai mari din Herța... La 22 iunie 1941, cam peste o săptămână, a izbucnit războiul și, prin 5 iulie trupele românești erau de-acum la marginea Herței. Foarte bucuros, tata m-a luat de mână, zicând: "Hai să-i întâmpinăm pe-ai nostri, c-am scăpat de Siberia!" Ajunși la fața locului, un căpitan, în loc de "bună ziua", zice: "Care din voi sunt jidani să treacă de cealaltă
parte!". Pe marginea drumului era un șanț și nu mai rețin decât c-am văzut puștile îndreptate spre noi...

- Câți ani aveați?

- 13. Dar, din grupul de români, unul dintre ei a sărit înaintea puștilor zicând: "Domnule căpitan, dar ăștia sunt oameni care-au suferit de-a valma cu noi!". Expresia asta mi-a rămas mie în cap, "au suferit de-a valma cu noi". Apoi, tot grupul de români s-a băgat în fața noastră...

- Românii veniseră și ei "în întâmpinare"?

- Da. Noi, jidanii, am putut pleca, ceilalți au rămas, iar tata nici măcar o vorbă n-a spus pe drum... ce-o fi fost în sufletul lui...

- Dar în al dvs.?!

- Am rămas, am rămas cu trauma... A doua zi, toți evreii am fost adunați în niște sinagogi și pivnițe, unde am stat vreo trei zile.

- Cu ce explicație?

- Nici una. Apoi s-au alcătuit niște liste, așa, fără nici un criteriu. Au fost strigați și scoși afară și împușcați 132 de oameni, adulți și copii. Un român, Rumega Dumitru, a asistat la execuție și a povestit cum a fost chemat de un prieten: "Hai să vezi cum îi împușcă pe jidani!". El a văzut cum rămăsese în viață o fetiță de vreo șase ani, probabil că mitraliera a tras deasupra și capul ei nu a fost rins. Șeful grupului de execuție s-a dus s-o împiște personal, cu pistolul. Rumega Dumitru a fugit de-acolo...

- Ce s-a întâmplat după aceea?

- Am mai stat vreo două-trei zile în Herța, casele noastre fuseseră, bineînțeles, jefuite și ceea ce rețin este că relațiile cu vecinii români nu mai erau aceleași. Ne evitau.

- De ce?

- Nu vă pot spune...
citeste[...]
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Se neagă Holocaustul, se zice că 'jidanii au născocit'.

Mesaj Scris de Admin la data de 15.11.09 16:21

"Se neagă Holocaustul, se zice că 'jidanii au născocit'. "- interviu cu Șabs Roif, supraviețuitor al Holocaustului din Transnistria (III), de Petru CLEJ (Material propus pentru publicare la data de: 7-11-2009)



Șabs Roif a avut noroc să supraviețuiască iadului din Transnistria
Șabs Roif, supraviețuitor al Holocaustului din Transnistria are azi 79 de ani. A fost deportat în 1941, la vârsta de 11 ani, împreună cu familia sa, din satul basarabean Duruitoarea Veche, la ordinul regimului Antonescu, doar pentru că era evreu. A supraviețuit miraculos de trei ori în masacre organizate de armata sau jandarmii români în Basarabia în vara lui 1941 și a ajuns în lagărul Obodovka din Transnistria, unde a stat până în 1944, când au sosit trupele sovietice iar administrația românească s-a retras.

Din cei 3 sau 4000 de oameni care veniseră la început la Obodovka, câți au mai supraviețuit?

Eu cred că din cei 3000 care plecaserăm de la Râșcani am mai rămas mai puțin de jumătate. Iar pe drumul acela spre Transnistria parcă era semănat cu cadavre. Noi am trecut prin lagărul de tranzit de la Mărculești, dar cunoșteam oameni din satele vecine care au trecut pe la Rezina și n-au supraviețuit, au fost înecați în Nistru.

Să înțeleg că totuși, în comparație cu alte lagăre, la Obodovka ați fost norocos?

Puțini au rămas la Obodovka…

Da dar față de lagărele morții de la Bogdanovka, Ahmecetka sau Domanievka sau la Odesa...

Da, acolo au fost împușcați zeci de mii de evrei. La Obodovka majoritatea au murit de foame, de frig și de tifos, dar nimeni nu a fost împușcat. Când ne-a eliberat armata sovietică, ne-am uitat câți evrei au ieșit acolo la întâlnire, mai rămăseseră foarte puțini.

Când a fost eliberarea?

În martie 1944. Și după aceea am luat-o imediat înspre casă, iar ostașii sovietici ne spuneau: “Nu trebuie să vă grăbiți, nu vă temeți, sunteți liberi, dar războiul nu s-a terminat”. Armata română era încă în Basarabia.

Când ați ajuns în sat?

Cred că era începutul lui aprilie, că era Paștele la moldoveni. Casa noastră nu era avariată, dar nu mai era nimic înauntru, dar noi ne-am culcat pe podea și sărutam podeaua. Ne gândeam ce o să facem, că am venit fără nimic, cu haine rupte, eu eram cu niște pantaloni din sac și cu opinci în picioare, n-aveam bani, n-aveam nimic. În vreme de două-trei ore s-a umplut toată casa de lucruri aduse de oamenii din sat. Noi am trăit bine cu toată lumea, n-am avut conflicte niciodată cu nimeni. Oamenii stăteau în rând, parcă vroiau să întâlneasca mireasa și mirele.

Mai rămăsese vreun evreu în sat?

Nu, l-a noi în sat nu rămăsese niciunul. Din familia mea ne-am întors cu toții și mă întreabă unii: “Cum de a rămas familia întreagă?” Asta e o raritate, fiindcă am fost eliberat de o mână sfântă. Înainte de război erau vreo 350 – 400 de evrei în sat și s-au întors vreo 80, cam așa. Majoritatea evreilor de limbă română erau de la țară și au fost nimiciți, cei care au supraviețuit în număr mai mare erau evrei ucrainieni de la oraș.

Eu tot spun că e o mână sfântă. Când organele sovietice ne-au impus să închidem bisericile – eram de-acum președinte de kolhoz, unde aveam 13 sate – primeam ordin în scris să închidem bisericile. Eu am avut pe teritoriul kolhozului opt biserici. Două biserici eu le-am găsit închise când m-au ales pe mine, în satul Pereni și în satul Pașcani. Le transformaseră în magazii, că așa a fost ordinul, ca să le batjocorească. Biserica mai renumită era în satul Bujor unde era centrul kolhozului. Și tot veneau instructori de ăștia mai mici care-mi spuneau: “Trebuie închisă biserica, așa spun cei de la raion.” Iar eu le răspundeam: “Biserica asta nu eu am deschis-o și nu am dreptul să stric ce n-am făcut.”

Până la urmă n-am închis nicio biserică. Ne tot chema la raion, pe mine și pe un moldovean care avea și el o biserică în satul lui. Eu am spus că nu închid biserici și i-am păstrat pe preoți, părintele Benea, cel care ne-a salvat viața la Văratec, a fost mutat acolo. În satul meu natal, părintele Benea trebuia să achite impozite și nu avea bani și atunci tatăl meu cu alți doi evrei au mers la Bălți și au făcut o chetă ca să-l salveze, că altfel îl băgau la pușcărie. Fratele meu, care tocmai fusese ales președinte la sovietul sătesc, i-a găsit o casă la Duruitoarea Veche, preotul plecase în România și casa era liberă. I-a spus părintelui Benea că nimeni nu se va atinge de el.

Întorcându-ne la ziua de azi, când aud negaționiști ai Holocaustului precum Coja sau Petrencu ce povestiți dumneavoastră, ce spun, că nu-i adevărat?

Da, că nu-i adevărat, aratăți-ne cadavrele. Iată, recent (n.r. în 2007) s-au găsit schelete la Gvozdavka, aproape de Odesa. Majoritatea celor găsiți morți acolo erau evrei originari din Basarabia și toți au fost împușcați. Au fost descoperiți în timpul săpării unui șanț mare pentru niște conducte de gaz. Pe urmă bătrânii din sat au povestit că fuseseră împușcați evrei în timpul războiului.

Câți supraviețuitori ai Holocaustului mai sunt azi în Republica Moldova?

Au rămas puțini, mulți au plecat în Israel, în America, în Germania. Eu greu de estimat, că în Transnistria, unde a dost puterea sovietică mai de mult, sunt mai mult familii mixte, dar cred că în total sunt vreo 3000. Toți primesc ajutoare din Germania.

Cam cât se plătește?

Primesc produse, bani primesc doar cei care au fost în lagăre, vreo 175 de euro pe lună. Mai face Germania cadou la fiecare deținut, pe rând, câte 2000 de euro. Dar România nu plătește niciun ban. Noi nici n-am cerut. Cred că nici n-avem de la cine cere. Eu știu însă că evreii din România o duc bine. S-a adoptat legea care a restituit proprietățile comunitare evreești, aici noi n-avem nimic, deocamdată. Noi am cerut de multe ori, dar nu-i lege de restituire.

Aș vrea să vă întreb în încheiere, credeți că va dispărea vreodată fenomenul negării Holocaustului?

Antisemitism există în toate țările, în unele locuri mai mult în altele mai puțin. Eu cred că repetarea unui Holocaust este imposibilă. Dar oricum e greu de suportat și acest negaționism și antisemitism. În Moldova există antisemitism – se neagă Holocaustul, se zice că “jidanii au născocit”.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

01-11-2009 , "Am fost în groapa cu morti timp de o noapte" -

Mesaj Scris de Admin la data de 15.11.09 16:19

01-11-2009 , "Am fost în groapa cu morți timp de o noapte" - interviu cu Șabs Roif, supraviețuitor al Holocaustului din Transnistria (II) , Petru CLEJ

Șabs Roif, evreu în vârstă de 79 de ani, este astăzi președintele Asociației Supraviețuitărilor din Ghettouri și Lagăre de Concentrare din Republica Moldova.

El mi-a povestit în episodul trecut cum a început coșmarul evreilor basarabeni odată cu venirea armatelor română și germană în iunie 1941. Împreună cu familia sa a fost dus în lagărul de tranzit de la Mărculești, o etapă intermediară în drumul spre Transnistria, destinația aleasă de regimul Antonescu pentru evreii basarabeni.

Unde v-au dus de la Mărculești?

După două săptămâni am fost îndreptați spre Nistru, în județul Soroca, într-o pădure pe malul râului. Era o ploaie mocănească și acolo am fost în groapa cu morți timp de o noapte.

Cum s-a întâmplat?

Erau acolo niște gropi care fuseseră deja astupate până să venim noi, iar o a treia groapă nu era chiar plină. Eu aveam pe atunci 11 ani și alergam pe acolo cu alți copii, la vârsta aceea nu înțelegeam chiar tot ce se întâmplă. Ei căutau de acum oameni să umple groapa. I-au aliniat pe marginea gropii și au deschis focul. Am căzut cu toții în groapă, iar eu eram plin de sânge, dar nu era al meu, ci al unui bărbat cu care căzusem în groapă.

Erau jandarmi sau armată?

Nu mai știu precis, dar vorbeau în limba română. Țin minte că i se adresau ofițerului “Domnule locotenent”. Ulterior am citit că era vorba de Roșca și încă unul care au declarat că au împușcat 500 de evrei.

Cam câți oameni au fost împușcați atunci în groapă?

Între 500 și 700. Am mai văzut acolo o femeie gravidă care a fost pusă lângă un copac și i-au tras un glonte în pântece și pe urmă un glonte în cap. Asta am văzut cu ochii mei.

În afară de dumneavoastră a mai supraviețuit cineva acolo?

La început în coloană erau vreo 3000 de oameni. Era ordin să fie parcurși 30 de kilometri pe zi, până la Nistru. Și care nu mai puteau merge, erau împușcați și îngropați la marginea drumului. Mama mea a căzut jos în noroi, tata era mai încolo, și nu vroia să se ridice, “Duceți-vă băieți, sunteți tineri, eu oricum sunt bătrână”, ne spunea. Noi eram trei frați și cel mai mare era destul de voinic. În timpul ăsta a trecut o căruță, care ducea bagajele celor deportați. Noi am ridicat-o repede și am suit-o în căruță, i-am dat bani căruțașului. Așa am salvat-o pe mama și am putut să ne întoarcem acasă împreună.

Când v-am intervievat pentru emisiunea BBC mi-ați povestit un al treilea moment când ați scăpat de la moarte.

Da, episodul acesta a avut loc la Briceva. Jandarmii au executat mai mulți evrei în cimitir. Eu m-am ascuns în spatele unei cruci și cum eram mic, gloanțele nu m-au lovit. Nu–mi aduc aminte să mai fi supraviețuit altcineva în afară de mine.

Deci ați scăpat de la moarte de trei ori: o dată la Briceva, a doua oară la Văratec și a treia oară în pădurea de pe malul Nistrului. Cum a fost când ați ajuns în Transnistria?

Am ajuns în lagărul de la Obodovka. Era înconjurat lagărul cu sârmă ghimpată și avea posturi de observare. Era plin, erau între 3000 și 4000 de evrei. Plecați de la sfârșitul lui decembrie am ajuns aici pe la începutul lui decembrie 1941. Erau -35 de grade și ne-au pus într-un sarai de vite. Nu era nicio fereastră. Mulți au înghețat și au murit. Alții au murit de tifos exantematic. În încăperea unde stăteam a murit mama ei (n.r. a celei ce avea să devină soția sa, care era copil la vremea aceea), a înghețat un văr primar al ei, i-a căzut carnea de pe picioare și el a murit cântând.

Ce făceați în lagăr în fiecare zi?

Noi nu făceam nimic. Noaptea, cei bătrâni se mai duceau prin sat, că jandarmii se temeau de partizani și nu se mișcau din loc, și mai aduceau ceva de mâncare de la ucrainieni.

Dar din ce trăiați?

Nouă mâncare nu ne dădeau în lagăr. Ne duceau la lucru. Eu am lucrat timp de doi ani în sovhozul (fermă de stat) Dubina. Norocul nostru era că bărbații ucrainieni fuseseră luați în armata sovietică, iar alții erau partizani în pădure și rămăseseră doar femei și copii. România a păstrat kolhozurile și sovhozurile, pentru că erau mai ușor de administrat. Nu avea cine lucra. Eu de-acum aveam 12 ani și cu cei doi frați ai mei am lucrat acolo și așa făceam rost de mâncare. Așa mâncare nici câinele nu mănâncă, dar pe atunci noi mâncam. Ce ne-a mai salvat era faptul că femei ucrainience care lucrau aproape de noi aduceau mâncare și o ascundeau într-o pădure din apropiere și ne arătau să ne ducem acolo, că ele se temeau să ne dea mâncarea, pentru că acolo erau tot jandarmi.

Au mai fost execuții acolo?

Acolo nu, a fost omorât doar un băiat de seama mea. De ce, pentru că în timpul lucrului s-a dus în pădure și a rupt niște mere sălbatice. L-a văzut jandarmul, de fapt erau doi băieți, dar unul a scăpat viu. L-a bătut până ce l-a omorât iar noi l-am înmormântat acolo în pădure.

A fost deci singurul omorât de jandarmi în lagărul de la Obodovka?

Da. Era acolo în sovhozul Dubina un conducător civil trimis de români, țin mânte că avea o armă pe umăr și un pistol în toc de lemn. Era un om cumsecade, nu mai țin minte cum îl chema, dar era tânăr, avea vreo 30 – 35 de ani.

Dar jandarmii cum se purtau în general?

Acolo erau patru sau cinci jandarmi. Unul era tare rău, cel care l-a ucis în bătaie pe băiat, dar ceilalți îi spuneau “Oprește-te, oprește-te”. Nu știu cu îl chema, de fapt nici pe atunci nu știu cum îl chema, că jandarmii vorbeau numai între ei. În primăvară după ce mulți muriseră, ne-au mutat într-o casă, unde stăteam vreo 17 sau 18 într-o cameră.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Un evreu nascut in Romania si care a supravietuit Holocaustu

Mesaj Scris de Admin la data de 09.11.09 18:57

Un evreu nascut in Romania si care a supravietuit Holocaustului
a murit intr-un incendiu la New York


http://www.hotnews.ro/stiri-diaspora-5382989-evreu-nascut-romania-care-supravietuit-holocaustului-murit-intr-incendiu-new-york.htm


Un evreu american originar din Romania,
care supravietuise Holocaustului, a murit intr-un incendiu la New York, potrivit
informatiilor furnizate de
presa din metropola. David
Weiss avea 100 de ani si facea parte din comunitatea evreilor hasidici
satmari.


Weiss a murit la sfarsitul
saptamanii trecute, in urma unui incendiu produs in la locuinta sa din
Williamsburg, in Brooklyn.

Membrii congregatiei sale au afirmat ca Weiss
era un om extrem de religios, care mergea zilnic pentru a se ruga la sinagoga.
Acestia au declarat ca "e o tragedie ca un om care a supravietuit celor doua
razboaie mondiale si camerelor de gazare de la Auschwitz a fost ucis in
incendiul care a devastat mai multe apartamente si magazine".

Dupa o
ceremonie religioasa desfasurata in Brooklyn, corpul sau a fost trimis cu
avionul in Israel pentru a fi ingropat.

David Weiss s-a nascut in 1909 in
Negresti. El si-a pierdut sotia si trei copii in lagarul de concentrare de la
Auschwitz. Din cauza batailor repetate primite in timpul detentiei, Weiss isi
pierduse partial auzul. O ruda de-a sa a povestit ca Weiss insusi a fost trimis
la camera de gazare, insa soldatii care-l insoteau s-au razgandit in ultimul
moment si l-au crutat de la moarte, gandindu-se probabil ca il puteau folosi la
muncile din lagar.

Dupa razboi s-a mutat in Israel, unde a lucrat ca
sofer de camion, iar apoi a emigrat in America.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 03.11.09 18:31

Mizzi Locker, o viață în slujba muzicii


Talent timpuriu




Mizzi Locker, provenind dintr-o familie de evrei bucovineni, Iankel Schachter și Hencze Henie Gartner, se naște în Rădăuți la 14 ianuarie 1917, ea fiind al zecelea și ultimul copil la părinți, și, singura fată. Nu a avut norocul să-și cunoască tatăl, acesta murise chiar în anul când Mizzi se născuse. Familia se mută la Storojineț, locul unde Mizzi își petrece copilăria și anii de școală.
Înclinații pentru muzică a avut din copilărie, însă, talentul i l-a descoperit printr-o întâmplare, cantorul Sinagogii din Storojineț, pe nume Lerner. Patru frați ai lui Mizzi cântau în corul sinagogii, iar cantorul făcea periodic repetiții cu aceștia în casa lor. Cântau atât de frumos, încât se opreau în loc trecătorii de pe stradă și ascultau. Mizzi, ascultând din camera alăturată toate repetițiile fraților, învățase toate textele cântecelor și cânta odată cu ei. Cantorul auzind-o, a chemat-o și i-a verificat vocea, constatând că e foarte talentată, motiv pentru care i-a recomandat să urmeze studii de muzică.
Primele ore de pregătire le primește gratuit de la o profesoară de canto din Storojineț, având în vedere că familia era săracă. Între timp, frații mai mari lucrau cîte ceva pentru a susține familia financiar. Astfel și Mizzi a reușit sa urmeze câteva cursuri de canto în Cernăuți, cu profesoara Althaim Feler.
La adolescență, Mizzi se împrietenește cu Bernhard Locker, care-i devine soț mai târziu. Acesta era dintr-o familie înstărită și, din dragoste pentru Mizzi, o susține în cariera muzicală, cumpărându-i și un pian. Primele succese le-a avut pe scenele locale și la Radio Cernăuți. La 21 noiembrie 1937 Mizzi se căsătorește cu Bernhard Locker.



Al doilea război mondial




Fericirea nu a durat prea mult timp deoarece a izbucnit al doilea război mondial, și, în urma încheierii Pactului Ribbentrop - Molotov, sovieticii le-au cofiscat casa cât și celelalte bunuri materiale. Familia s-a refugiat la Cernăuți. A urmat ghetoul. În noaptea de 14 iunie 1942 au fost deportați dincolo de Transnistria, în Transbug, în lagărul german al morții, unde, din lotul de 745 de persoane, au supraviețuit doar 13 oameni, cei care au avut curajul să evadeze. Primii care au evadat, au fost soții Mizzi și Bernhard Locker. Ceilalți au fost omorâți pentru "vina" de a fi evrei.



După război



După război au ajuns la Cernăuți. Aici, Mizzi Locker și-a reluat cariera muzicală, cântând la diverse concerte și la Radio Cernăuți. În anul 1945 se refugiază cu familia la București. Aici studiază canto, absolvind Conservatorul de Muzică din București. Devine solistă a Orchestrei simfonice și în programele Radioului București. A fost primită la Opera de stat pentru rolul Suzanei din Nunta lui Figaro, de Mozart. Între timp, însă, a primit aprobarea pentru a emigra în Israel.



Israel



Aici, la Opera israeliană, a cântat în rolul Michaelei din Carmen. Apariția ei a stârnit atenția tuturor, astfel că i s-a dat frumosul rol al Margaretei din Faust. În scurt timp, ea a reușit să devină favorita publicului. Aparițiile sale la Radio Kol Israel, acompaniată de pian sau de orchestră în programe bogate și variate, s-au bucurat de ecouri excepționale. Posesoare a unui frumos sopran liric, o voce versată pe toate registrele, Mizzi Locker se distinge prin muzicalitate și caracterul său artistic. Ea stăpânește un repertoriu bogat, interpretând arii serioase din operă dar și arii strălucite de operete, alături de cântece populare în limbile din toate colțurile lumii. A cântat și în duet, uneori cu Lica Sade, iar alteori cu Celina Alfandary.
În stagiunea 1954 - 1955, sub organizarea Societății Dante Alighieri - Tel Aviv, în concert de muzică vocală a cântat Mozart, "Cosi fan tutte", împreună cu Celina Alfandary. Deseori a făcut parte din concertele date de Collegium Musicum din Tel Aviv, sub conducerea dirijorului Eytan Lustig, precum și la serile de cameră din Ierusalim. A stăpânit stilul muzicii de cameră, dar mai mult ca orice, a reușit să cucerească publicul prin vocea sa expresivă și emoțională. A susținut multe concerte în Israel, ca soprană.



Profesoară de canto



În perioada anilor 1961 - 1976, Mizzi Locker a funcționat și ca profesoară de canto în cadrul Conservatorului Israelian de Muzică. După moartea soțului ei, în anul 1971, n-a mai avut puterea sufletească să mai cânte pe scenă. A continuat să dea lecții de canto în particular, pregătind zeci și zeci de elevi, care acum, cântă pe marile scene ale lumii. Unul dintre ei este marele tenor Gabi Sade.
În prezent, Mizzi Locker își trăiește viața de pensionară cu amintiri frumoase din trecut, mergând din când în când la vreun concert în Tel Aviv. Citește diferite publicații în limbile ebraică, română, germană, engleză sau franceză. Uneori, când are ocazia, îi place să converseze în limba idiș. E tristă că n-a avut parte de ceea ce-i place cel mai mult, de copii. Locuiește în orașul Ramat Gan (Israel), în compania unei asistentente din România.

http://animanews.com/index.php?option=com_content&view=article&id=3952:-lucreia-berzintu-mizzi-locker-supravieuitoare-a-lagrului-morii-de-la-mihailovka-&catid=30:inf&Itemid=94
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 03.11.09 18:27

18 august 1942



În zorii zilei, ghetoul instalat la marginea localității Ladâjin, pe malul vestic al Bugului, a fost încercuit de o formațiune de SS și jandarmi români.
Câțiva dintre noi dormeam încă, înghesuiți într-un garaj părăsit, fără uși. Cu o seară înainte, Anișoara și cu mine am căpătat niște fân și ne odihneam pentru prima dată după data de 7 iunie (Notă: în ziua de 7 iunie 1942, autorul, împreună cu soția, au fost ridicați din locuința lor din Cernăuți și deportați laolaltă cu un lot de peste 1800 de evrei bucovineni dincolo de Transnistria, în Transbug) într-un așternut moale. Deodată am auzit o voce străină strigând:
- Afară cu voi!
Ridic privirile și zăresc un neamț burtos, mic de statură, care manevrează amenințător o nuia și răcnește:
- Afară cu voi și cu boarfele voastre!
Apariția lui neașteptată ne-a făcut să sărim în picioare și să părăsim în mare grabă garajul, târând după noi boccelele.
- Afară, oamenii înspăimântați alergau fără rost de colo până colo. Sosirea câtorva
camioane mări zăpăceala.
Grupuri de câte cincizeci, chiar șaizeci de oameni fură încărcate în camioane pe care scria cu cretă: O. T.
O femeie amețită de evenimente, se aplecă să adune cartofii care, în îvălmășeală, se risipiseră pe jos. Fu împiedicată de un ofițer de la SS să-i ridice.
- Nu te osteni, îi spuse el, ai să capeți acolo destulă mâncare ca să crăpi!
Camioanele ne-au dus până la malul Bugului. Acolo ne-am dat jos. Soldați români și germani ne-au cercetat bagajele, confiscând bani, obiecte de valoare și documente.
Înainte de a trece râul, un ofițer român de la grăniceri ne-a prevenit că, în cazul când cineva ar încerca să se întoarcă, va fi împușcat pe loc.
Ne-au urcat pe un bac…
Timp de mai bine de o oră, bacul a circulat încolo și încoace, vărsând această masă de mizerie umană pe malul de dincolo de Bug. Erau reprezentate toate vârstele, de la șase luni până la n
ouăzeci și unu de ani. Un amestec de cele mai diverse înfățișări: unii cu aspect fizic desăvârșit, alții slăbănogi, cocoșați, piperniciți, un orb, tineri și tinere în floarea vârstei, bătrâni, copii, sugaci. Muncitori pentru Organizația Todt.
Am fost iar încărcați în camioane.
Înainte de a le pune în mișcare, nemții de la Wehrmacht și cei de la Organizația Todt cerură fiecăruia banii pe care eventual i-am fi ascuns, căci acolo unde mergem nu avem nevoie de bani.
Am trecut prin sate ai căror locuitori ne priveau pe furiș de după ferestre…
În orașul Gaisin, ne-am oprit în fața unei cazărmi. Câțiva soldați lituanieni stăteau afară și se uitau la noi. Schimbară câteva cuvinte în lituaniană cu santinelele noastre. Părăsind orașul, am văzut tăblițe care indicau drumul spre Teplik și Uman.
Am ajuns pe o șosea mărginită de ambele părți de o pădure. Prizonieri sovietici lucrau la repararea șoselei. În cele din urmă, trei camioane din convoiul nostru s-au oprit în fața unor grajduri de la marginea satului Mihailovka.
O santinelă civilă stătea în fața gardului de sârmă ghimpată.
Am intrat câte unul pe poartă, pentru a fi numărați. Șocul produs de succesiunea evenimentelor a fost atât de tare, încât nu prea ne-am dat seama de cele ce se petreceau cu noi. Intram, în neștire ca oile…
Un plutonier german de la poliția Reichului ne-a ținut o scurtă cuvântare:
- Este interzis de a vorbi cu trecători; de a face comerț cu ei. Cine va contraveni va fi împușcat. Cei care vor încerca să evadeze vor fi împușcați sau spânzurați.
Ne arată spânzurătoarea de deasupra gardului, pe care, zicea el, fusese spânzurat în ajun un evreu ucrainean fugar.
- Nu se face nici o deosebire în ce privește gradul de cultură. Toți vor munci. Evreul este evreu! Ați înțeles?
Ne întoarse spatele și părăsi țarcul.
După plecarea sa, Anișoara îmi atrase atenția asupra câtorva capete care se iviseră la ferestruicile grajdului. În acel moment o santinelă deschise poarta către grajd. O priveliște sinistră: în prag apărură umbre de ființe omenești, îmbrăcate în zdrențe. Camarazii noștri.
Am aflat că erau evrei ucraineni din Teplik și Uman, aduși în acest lagăr cam în luna mai, ca să muncească la cariera de piatră, pentru societatea Dohrmann (Una din firmele germane care au luat în antrepriză construirea șoselei de legătură – Durcgangstrasse IV – DG IV, directă dintre Guvernământul General și Ucraina de sud. Urma să devină șoseaua cea mai importantă pentru frontul de sud – est).
Unii dintre ei, cei cu care stăturăm de vorbă, fiind bolnavi, fuseseră lăsați în lagăr, alții erau folosiți ca meseriași, sau la bucătărie. Meseriașii lucrau pentru nemți, în sat. Bucătăreasa sta în fața unui cazan cu aburi, în care fierbea mazăre.
Am fost sfătuiți să nu ne declarăm exact vârsta, când vom fi întrebați. Cei sub paisprezece ani și cei peste patruzeci și cinci sunt trecuți pe o listă specială, laolaltă cu imprudenții care declară că sunt bolnavi. Plutonierul Arthur Kiesel, un berlinez, cel care ne-a ținut cuvântarea la sosirea noastră, este comandantul lagărului. Adjuncții lui sunt SS Unterscharfuhrer Walter Mintel și Zelinskas, un subofițer lituanian.
Hrană? O dată pe zi, adică la întoarcerea de la cariera de piatră, o fiertură nesărată de mazăre, amestecată cu mei muced, iar la opt sau chiar nouă zile, trei sferturi de pâine de persoană. Bineînțeles, cine are ceva de vândut sau schimbat – se uită semnificativ la grămezile de lucruri aduse de noi – poate căpăta cartofi sau ceapă, sau pâine, de la țăranii în trecere pe aici. Interzis? Prostie! Nemții și lituanienii abia așteaptă să fie mituiți.
Am văzut o femeie tânără, cu un prunc în brațe, născut în grajd cu două săptămâni în urmă.
- Într-o zi, spuse ea, privind cu tristețe pruncul, nemții mi-l vor lua.
… Un nor de praf se apropie, în timp ce un zgomot din ce în ce mai mare ne lovește auzul.
Convoiul.
Bărbați și femei, în grupuri separate, escortate de santinele, s-au oprit în fața gardului. Erau poate trei sute de oameni. După ce un subofițer, ieșind din corpul de gardă, dinafara țarcului, făcu numărătoarea, poarta fu deschisă.
Urmă o învălmășeală nebună: bărbați, femei, tineri se îmbulzeau, vociferând, înghiontându-se, înjurând. Am putut să-i observăm cum se orânduiau în fața ferestrei de la bucătărie. Chipuri supte, zdrențe omenești, își luau supa cu lăcomie. Unii dintre ei stăteau deoparte și-i urmăreau cu priviri pline de invidie pe cei care izbutiseră să-și capete fiertura și acuma o sorbeau. Trebuiau să aștepte eliberarea străchinilor de pământ.
M-am uitat la Anișoara. Va fi și viața noastră la fel?
M-am cutremurat…
Se înnoptează.
Nefiind loc și pentru noi în interiorul grajdului, am petrecut cu toții noaptea sub cerul liber.
……………………………………………………………



26 mai 1943




… Pe când intram în lagăr, am fost întâmpinați cu lovituri de către santinelele postate la poartă. Un lucru neobișnuit până acum.
Furăm numărați.
Eu rămăsesem în curte, când deodată Anișoara ieși într-un suflet din clădire. Cu ochii înlăcrimați îmi spuse că totul era pierdut! Pepi, Bernhard și Mizzi Locker au fugit în cursul dimineții.
Știam ce înseamnă aceasta – totuși am încercat s-o liniștesc…”




Din Introducere a cărții ”Groapa este în livada de vișini”, citez:



… Agitația și starea de fierbere din mai 1943, după fuga a opt persoane din lagăr, scăzu repede și făcu loc letargiei obișnuite. Bătrânii făceau rugăciuni pentru reușita fugarilor. Atâta tot. Nimeni nu se mai gândea la fugă.
În seara de 15 iulie 1943 Anișoara, soția mea, și cu mine am riscat și am fugit din clădirea societății Dohrmann din Gaisin. În noaptea de 18 spre 19 iulie am trecut Bugul, îndreptându-ne spre Ghettoul din Berșad.
Cinci luni mai târziu, între 10 și 18 Decembrie 1943, toate lagărele de dincolo au fost dizolvate, prin exterminarea generală a oamenilor.
Gropile n-au nici un semn, nici un monument.
Gropi comune într-o livadă, într-un șanț, în fața unui grajd, în spatele unui grajd, într-o porumbiște, lângă o fântână. Peste tot…!”




22 octombrie 1944




”… Țăranii povestesc că execuția a durat timp de șase ore, începând de la cinci dimineața.
Groapa este în livada de vișini.”




Notă: Oamenii din lagărul de la Mihailovka, între timp (după fugari), au fost transferați în lagărul de la Tarasivka, unde au fost executați în ziua de 10 decembrie 1943.

(Fragment din cartea – jurnal ”Groapa este în livada de vișini” scrisă de pictorul Arnold Dagani, Editura SOCEC & Co., S. A. R., București, p.15 – 19. Titlul originalului în engleză: ”LET ME LIVE”. 56 originale după aquarele și desene se află la Londra. Copyright, 1947, by Arnold Dagani & Adam Press, 28 Emperors Gate, London).
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 3 din 11 Inapoi  1, 2, 3, 4 ... 9, 10, 11  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum