AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Pagina 2 din 11 Înapoi  1, 2, 3, ... 9, 10, 11  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 0:06

Rezumarea primului mesaj :

POPOR ALES CONVORBIREA LUI TEVIE  LÃPTARUL CU DUMNEZEU

           In viata asta, potrivitã
           Pentru borfasi, pentru haimani,
           Mi-ai dat o mânã de prieteni
           Si-o lume-ntreagã de dusmani !

           Poti sa fii hot, pungas, ministru,
           Te-njurã lumea sau te ceartã,
           Dar dacã esti cumva evreu,
           O viatã-ntreagã nu te iartã !

           Poti fi mai bun, mai învãtat
           Si mai cinstit, cã nu e greu,
           Dar porti teribilul pãcat
           Cã, pur si simplu, esti evreu….

           Sar imbecilii sã te rupã !
           Te-njurã ziarele ades !
           Te-ar sfâsia si când te pupã !
           De asta, Doamne, m-ai ales ?

           De mii de ani nu avem pace
           Ne mor copiii in rãzboi
           Si n-avem liniste de-o viatã !
           De asta ne-ai ales pe noi ?

           Am vrut si noi putin “shalom”
           Cuvânt rostit atât de des.
           Dar pacea noastrã cu vecinii
           N-ai avut timp s-o fi ales.
           De câte ori ai vrut, destinul            
           Ne-a jucat viata la noroc.
           Doamne, puteai s-alegi pe altii
           Si nu ne supãram deloc !

           Antisemitii se agitã,
           Urlã bezmetic orice vrei
           Se-ncarcã lumea de prostie
           Si se descarcã pe evrei.

           Avem atâtea premii NOBEL
           Si mari artisti sub steaua ta,
           Dar nimeni nu ridicã glasul
           Când ne injurã o haimana !

           Poate cã lumea joacã teatru,
           Privesc la cer si vãd noroi,
           Sunt generosi cu orisicine
           Si democrati! Dar nu cu noi…

           Când undeva le merge rãu,
           Când ageamiii fac luminã
           Si nu au bani si mor de foame,
           Numai evreii sunt de vinã.

           Când se mãnâncã între ei,
           Când se omoarã frati cu frati,
           Sãracii - ei n-au nici o vinã,
           Numai evreii-s vinovati !

           Suntem copiii tãi,o Doamne,
           În casa ta intrãm smeriti,
           Si atunci de ce ne lasi în lume
           Pe mâna unor trogloditi ?

           Dece-i înduri pe asasinii
           Cei fãrã lege, fãrã minte,
           Amarnic sã ne pângãreascã
           Pânã si sfintele morminte?

           Cu noi se rãfuiesc într-una
           Intelectuali si derbedei,
           Dar ce-au cu mortii nostri, Doamne?
           Ce vina au cã-s morti evrei?

           Tot ce se-ntâmplã-n lumea asta
           Catastrofal si ne-nteles
           E doar si doar din vina noastrã!
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           Ei pot sa facã tot ce vor!
           Sã poarte zvastici, cãsti sau fes!
           Noi n-avem nici-un drept pe lume?
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           Se uitã acru-n pasapoarte,
           La vãmi ne puricã ades.
           Noi doar suntem “afaceristii”!
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           De asta ne-ai adus pe lume?
           De asta ne-am crescut copii?
           Sã tremurãm pentru secunda
           Ce Tu ne-o dai pentru-a trãi?

           Tu ne-ai dat multe lacrimi, Doamne.
           Ne-ai dat nevoi si griji si stress.
           DAR TU  NE-AI  DAT  SI  ISRAELUL !
           SI PENTRU ACEASTÃ FERICIRE
           TODÁ RABÁ CÃ NE-AI ALES !!!!


Ultima editare efectuata de catre Admin in 26.09.14 13:11, editata de 2 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Mesaje din infern – amintirile de lagăr ale Terezei Mózes de

Mesaj Scris de Admin la data de 30.10.11 18:18

Mesaje din infern – amintirile de lagăr ale Terezei Mózes de Andrea Ghita

În vara lui 2004 am participat la Satu Mare, la comemorarea victimelor Holocaustului. În curtea sinagogilor de pe strada Decebal se dezvelise un monument de marmură pe care, puținii evrei care mai trăiau în oraș au depus pietrele neuitării. Am filmat și în vechiul cartier evreiesc unde, în primăvara anului 1944, fusese instalat ghetoul pentru cei 18.900 de evrei sătmăreni. Zidurile fostei sinagogi din ghetou, cu vitraliile sparte erau proptite de cer, într-un urlet tăcut de doliu perpetuu al miilor de evrei evlavioși pieriți în lagărele morții. Atunci ni s-a arătat și „Casa cu semnături”, cu ziduri din cărămidă aparentă, pe care se deslușeau urmele unor rânduri scrise cu creionul. Se povestește că acolo fusese oprită o coloană de deținuți. Unii dintre ei și-au scris numele pe cărămizile aparente în speranța că cineva va afla despre trecerea lor pe acolo.

De curând distinsa mea prietenă nonagenară, etnografa și scriitoarea Tereza Mózes din Oradea http://www.acum.tv/articol/9398/– stabilită de o vreme în Israel – mi-a trimis un fragment tulburător de mărturii despre modalitățile în care captivii lagărelor naziste încercau să lase în urma lor semne vestitoare ale faptului că mai trăiesc și au trecut printr-un loc unde sperau ca – printr-un miracol – să sosească un cunoscut. Povestea celor câteva încercări de a lăsa mesaje este întrețesută de Tereza Mózes, cu amintiri din lagărele prin care i-a fost dat să treacă.

Tereza Mózes: Mesajele noastre - sticle zvârlite în largul mării








În cea de a treia zi după îmbarcarea în vagonul de vite, către Auschwitz – am fost treziți din apatia care ne cuprinsese de niște comenzi răstite. Se întâmplase lucrul de care ne temusem cel mai mult: fusesem predați nemților… În momentul acela ne-am apucat, cu toții deodată, să ne luăm adio de la cei dragi, la care ne gândeam cu îngrijorare. Aveam câteva vederi în ranițe și am început să scriem cu febrilitate. Tata i-a scris unui prieten, sora mea Erzsi logodnicului ei, iar eu prietenului meu Mózes Karcsi întolat în detașamentul de muncă, cel care peste ani avea să-mi devină soț. Am luat cărțile poștale și m-am furișat la geamul vagonului, pândind momentul prielnic să le predau cuiva. Eram pe cale să-mi pierd speranța, când s-a apropiat un muncitor feroviar care a înțeles ce voiam. A acoperit ilustratele cu stegulețul de semnalizare și a plecat cu ele într-o clipită.





M-am întrebat de multe ori, cu îngrijorare, ce s-o fi putut întâmpla cu cărțile poștale trimise așa, în neant. Îndoielile mele au fost risipite abia după război când am aflat că toate ajunseseră la destinație.

Vreme îndelungată viața mea de deținută s-a desfășurat sub cerul liber, sub supravegherea trupelor SS. Locuiam în corturi și munceam la obiective menite să camufleze avioanele. Ridicam movile pe care le acopeream cu dale de gazon cultivat de noi. Alteori săpam șanțuri antitanc ale căror dimensiuni erau trasate cu precizie matematică: mai întâi tranșee cu lățime de 70 de centimetri și adâncime de 170 de centimetri, iar apoi șanțuri antitanc. Acestea aveau lărgimea de 5 metri la nivelul solului și se îngustau treptat spre adâncime. Trebuia să săpăm la 3 metri adâncime, să scoatem pământul și apoi să-l taluzăm la buza șanțului.

În zilele de vară săpam în bătaia soarelui arzător, toamna ne șfichiuia vântul rece și ploaia ne pătrundeau până la oase. Pe vreme ploioasă ne obligau să săpăm în apa de o jumătate de metru adunată pe fundul șanțului. La sfârșitul lui octombrie a căzut prima ninsoare, în noiembrie pământul era înghețat bocnă și sapa a fost înlocuită cu târnăcopul. Dacă nu răzbeam nici cu târnăcopul, se pușca cu dinamită după care noi scoteam pâmântul cu târnăoapele și sapele și căram bulgării cu mâna. Când zăpada a acoperit șanțurile, ne-au pus să o îndepărtăm și să continuăm să săpăm în adâncime. Sufeream din cauza vremii potrivnice, a muncii istovitoare, murdăriei și foamei.

În aceste condiții, transferarea într-un loc de muncă sub supravegherea Wermachtului a fost o șansă nesperată! Locuiam în încăperi mari, luminoase, mobilate cu șapte paturi suprapuse și tot atâtea dulapuri. Ni s-a distribuit săpun, periuțe de dinți, piepteni și hârtie igienică . Lucram la Feldbekleidung (magazia de haine) unde sortam piesele de îmbrăcăminte după calitatea lor. Programul începea la ora șapte dimineața și ținea până la patru după amiaza, cu o pauză de un sfert de oră pentru micul dejun și o jumătate de oră pentru masa de prânz. Prânzul îl luam șezând în jurul meselor din sala de mese.

Din păcate ne-am bucurat de această situație privilegiată doar 3 – 4 săptămâni, pentru că atacurile Armatei Roșii se întețeau și nemții se pregăteau să se retragă din Riga.

Munca din depozitul de haine s-a sistat și noi am fost trimse în lagărul de concentrare din Kaiserwald. Dar mai întâi am golit locul de muncă și dormitorul comun. Am făcut colete mari și le-am cărat în port. Când a venit rândul să golim dulapurile mi-a venit ideea să lăsăm mesaje pe partea interioară a ușii dulapului. Să dăm de veste că suntem în viață și destinația către care ne transportau. Dar cui ? Acest episod l-am descris și în cartea mea „Bevérzett kötáblák” ( Decalog însângerat): „Acest mesaj îmi părea asemenea sticlei aruncate în mare de un naufragiat. Nu ne prea făceam iluzii că rândurile noastre vor ajunge la destinație. Și totuși le-am așternut cu cea mai mare încredere”

Următoarea tentativă de a transmite vești s-a petrecut în lagărul de la Stutthof. La Riga ne urcaseră în cala unui vas militar, unde am stat înghesuite, fără mâncare și fără apă, până la Danzig, de unde ne-au dus cu șlepurile pe canalul Elblag, către Stutthof. A urmat un marș forțat interminabil până când am ajuns la o clădire de cărămidă spoită în alb. Am fost lăsate de capul nostru până seara. În fața clădirii era o țeavă de apă cu multe robinete, unde ne-a ostoit setea care ne chinuise timp de patru zile. Apoi am îndrăznit să intrăm în clădire.

Aici am avut surpriza de a vedea că pereții de la podea și până în tavan erau acoperiți de rânduri dese. Mii de nume de persoane, date și denumiri de localități de proveniență – mesaje pentru cei care ar fi sosit mai târziu. “Lilli din Cluj, 5 august 1944″; “Spitzer Tici Oradea, 16 iulie 1944″ și alte, și alte nume. Ne-am plimbat ore întregi prin fața pereților, căutând cu inima strânsă indicii că ar fi trecut pe acolo și oamenii dragi nouă. Din păcate eu nu am găsit niciunul, dar am auzit și chiotele de bucurie ale colegelor mai norocoase. Dar și bucuria lor era umbrită de nesiguranță, pentru că între data mesajului scrijelit pe zid și ziua venirii noastre, trecuse un timp suficient de lung în care se puteau întâmpla multe… Atunci ne-am apucat și noi să lăsăm mesaje. Curând au apărut cioatele de creioane ascunse cu grijă și au fost date din mână în mână.

În anii 1960 am pornit, cu soțul meu și cei doi copii, pe urmele deportării mele. După Auschwitz-Birkenau am ajuns și la Stutthof.

Nu mai era nici urmă din clădirea de cărămidă din fața lagărului, iar în lagărul transformat în muzeu nu am găsit nicio referire la faptul că acolo, în afara deținuților politici polonezi ar fi fost închiși și evrei. Asta nu m-a surprins pentru că nici în muzeul municipal din Varșovia nu prea erau referiri la evreii varșovieni. De curând am primit o scrisoare de la Țvi Golany. Mama lui fusese deținută la Stutthoff, iar bunica și mătușa sa muriseră acolo. În august 2011 Țvi Golany vizitase muzeul - reorganizat în 1983 – al algărului unde în vara lui 1944 erau 110.000 de deținuți, printre care 65.000 de evrei. Iată ce-mi scrie: „În filmul de 25 de minute proiectat vizitatorilor, cuvântul evreu apare o singură dată. În prospectul muzeului este amintit un monument închinat victimelor evreiești, fără a fi indicată poziția lui. L-am găsit departe de fostul lagăr, camuflat de vegetația neîngrijită…

Cele de mai sus mă determină să constat că dacă în condițiile înfiorătoare din 1944, numeroși deținuți încercau să facă imposibilul pentru a lua legătura cu cei dragi și a-și semnala trecerea pentru timpurile care aveau să vină, epoca prezentă ignoră sau denaturează trecutul.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

"Written in Pencil in the Sealed Railway-Car"

Mesaj Scris de Admin la data de 08.10.11 18:58

"Written in Pencil in the Sealed Railway-Car"
Dan Pagis


here in this carload
i am Eve
with abel my son
if you see my olderer son
cain son of Adam
tell him that i...



Dan Pagis nascut in Radauti, Bucovina a plecat in Israel sa isi continue viata departe de cosmarul trait in Romania. Dupa ce a supravietuit Holocaustului a scris o poezie intitulata "Scris cu creionul in vagonul sigilat". Aceasta poezie poate fi tradusa astfel:


"Aici, in acest vagon
Sunt eu, Eva
Impreuna cu fiul meu, Able,
Daca imi vedeti fiul cel mare
Clain, fiul lui Adam
spunei ca eu..."

Dan a reusit sa realizeze in aceasta poezie portretul Holocaustului: o mama impreuna cu fiul sau, izolati de realitate, cautandusi indurerata si disperata cel de-al doilea fiu si dorindusi sa ii spuna cateva cuvinte numai ca prin punctele de suspensie arata cum speranta ei dispare crezand ca nimeni nu poate supravietui acestul blestem.
http://holocaustul-in-romania.blogspot.com/2011/06/written-in-pencil-in-sealed-railway-car.html
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Marturii din timpul Holocaustului !

Mesaj Scris de Admin la data de 08.10.11 18:45

Marturii din timpul Holocaustului !


http://holocaustul-in-romania.blogspot.com/2011/06/marturii-din-timpul-holocaustului.html


Dincolo de in formațiile oferite de cărțile de istorie, peste filele cărora uneori se trece în grabă, există povestirile oamenilor ce au fost martori muți ai evenimentelor pe care popoarele lumii le-au trăit de veacuri. Spusele celor care au îndurat necazurile unor războaie ce nu erau ale lor sînt încărcate de durere. Prigoana evreilor"Micul Paris" al județului Botoșani, așa cum a fost numit cîndva orașul Săveni, a fost de-a lungul anilor locul unde mulți evrei spuneau cu mîndrie "acasă". Doamna Betty Cojocaru este una dintre persoanele respectate ale urbei. Evreică la origine, născută la data de 12 ianuarie 1934, și-a petrecut copilăria visînd la un somn tihnit fie și pentru o noapte. "În anul 1940 aveam 6 ani și nu prea știu ce s-a întîmplat. Părinții mei preferau să nu pomenească de acele zile, era prea multă durere. Nici eu nu prea vorbesc cu soțul meu sau cu copiii despre vremurile acelea. Am fost în pericol de moarte în acei ani, mulți dintre noi au murit, dar eu nu înțelegeam prea mult, eram o copilă. Dar îmi aduc aminte momentul cînd ne-au deportat în Transnistria, în noiembrie 1941, și că a trebuit o vreme să-mi coase mama o stea galbenă pe hăinuță", își amintește bătrîna evreică. Amintirile sînt încă vii, imaginea copilului care se ținea de fusta mamei fiind păstrată într-un lăcaș special al sufletului. "Aproape toți evreii din oraș am fost duși într-o zi la gară și urcați în vagoane. Mi-aduc aminte că era mare aglomerație pe peron, o mulțime de oameni, de toate vîrstele", a mai spus Betty Cojocaru. Au fost înghesuiți în vagoane, unii peste alții, fără apă și fără hrană. Mulți dintre ei nu au mai ajuns la destinație. S-au prăpădit de foame, de sete, de boală... "Trenurile au pornit peste Prut și mai departe. Am trecut prin trei lagăre: Kodima, Ozarineț și Moghilev, în Transnistria (teritoriul primit spre administrare de către România în august 1941, prin tratatul semnat de Ion Antonescu cu germanii. A nu se confunda cu actuala Transnistrie – n.r.)", a povestit femeia, care își amintește că erau supravegheați de soldați înarmați pînă în dinți, cu toții români, înverșunați și gata să tragă la orice mișcare. Unul dintre ei a trecut orice barieră pentru a da o mînă de ajutor evreilor oropsiți: "Mereu, în familie, cînd rememoram acele momente, îl aminteam pe impiegatul de la gara Ungureni: încerca săracul să dea apă celor din vagoane, dar l-a surprins șeful de post, l-a oprit și l-a amenințat. Și printre jandarmi erau unii mai de treabă, le dădeau deținuților cîte ceva de mîncare, apă, țigări. Ne mai lăsau pe noi, copii, să mergem la cerșit..."Mirosul morțiiLagărul din Transnistria, în care Betty Cojocaru a trăit clipe de coșmar, a fost mormîntul multor semeni de-ai ei. Lupta pentru supraviețuire, în care și cel mic, și cel mare avea rolul său, la fel de important, a îmbrăcat forme inimaginabile. Locuind cîte cinci familii într-o cămăruță, suferința evreilor a devenit un tot unitar care, paradoxal, le-a întreținut speranța. Lipsa hranei a dus la boală și moarte, a dus la gesturi disperate. "Eram într-un ghetou, într-o parte a orașului, de unde nu aveam voie să ieșim. Mama a încercat, biata, într-o zi să iasă ca să ne caute de mîncare, dar a fost prinsă. Au bătut-o crunt, în fața noastră. Toată noaptea am învelit-o în cearșafuri ude. Avea pielea înnegrită, sfîșiată...", a povestit Betty Cojocaru și lacrimile suferinței, ce i-au brăzdat de timpuriu chipul, au început din nou să curgă. "A fost tare greu, mai ales că au fost și niște ierni foarte geroase și foamete. Eu aveam o treabă zilnică de făcut: căutam printre gunoaie coji de cartofi sau resturi de mîncare și mama încropea cîte ceva", a spus femeia. O mică parte dintre evreii oropsiți au avut norocul să nu mai încape în lagăr. Stăteau pe unde apucau și coseau cojoace pentru localnici, iar în schimbul "bijuteriilor" care ieșeau din mîinile lor primeau hrană. "Dar cei mai mulți o duceau greu. Pe cei care mureau nu-i îngropau imediat, îi țineau o vreme într-o casă, claie peste grămadă. Pe urmă cereau să se sape o groapă și îi aruncau acolo. Mi-aduc aminte mirosul...", a povestit bătrîna evreică.Revenirea acasăCînd vremurile s-au potolit, multe familii de evrei s-au întors la Botoșani și s-au stabilit la Săveni. Singurele bagaje pe care le-au adus erau doar amintirile unor momente prea dureroase. Bărbatul cu care s-a căsătorit Betty Cojocaru, evreu de origine, trecuse prin aceeași experiență dureroasă a deportării, dar șansa de a locui printre sătenii din Transnistria l-a ținut departe de suferința cumplită din lagăr. Orașul a început să prindă viață la venirea evreilor, care au dat dovadă de un talent deosebit în afaceri: "Erau multe familii de evrei, de obicei grupate pe anumite străzi. Majoritatea avea o mică dugheană sau un atelier de croitorie, cojocărie, cizmărie...".La Săveni, în scurt timp s-au structurat două pături sociale în rîndul evreilor. Unii bogați, care aveau sinagoga lor, și alții săraci, care se rugau pe unde apucau. "Și aici, în Săveni, erau așa de mulți evrei încît au fost ridicate cu timpul vreo cinci sinagogi. Strada asta, 1 Decembrie, avea case și prăvălii pînă în capăt, la muzeu. Unii aveau și beciuri, cei cu stare, cu prăvălii mai mari. Era chiar o sinagogă pe care o frecventau cei mai cu stare. A noastră era sinagoga calicilor, dar a rămas în picioare și azi", a spus cu o oarecare mîndrie Betty Cojocaru.Chiar dacă a fost marcată profund de evenimentele din tinerețe, nu regretă nimic și s-ar întoarce oricînd în trecut. "A fost greu, dar n-am de ce a mă plînge, noi am dus-o mai bine decît tineretul de azi, pentru ei e mult mai greu. Greu cu banii, greu de găsit de lucru. Să dea Dumnezeu ca măcar copiii aceștia de azi să o ducă mai bine. Părinții lor trudesc pentru ei, pe unde pot, cum pot... Să aibă grijă de copii!", a mai spus bătrîna evreică, mesajul dorind a fi un sfat împletit din toată suferința ce a trăit-o cîndva.Liliana Anuței
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Trenurile Mortii

Mesaj Scris de Admin la data de 05.10.11 18:36

Trenurile Mortii


http://holocaustul-in-romania.blogspot.com/2011/06/trenurile-mortii.html


• Marturia unui iesean evreu care a supravietuit pogromului din 1941 • Leizer Finkestein a acceptat sa vorbeasca despre oroarea abominabila la care a participat tocmai ca oamenii sa afle ce a fost, pentru ca asa ceva sa nu se mai intample niciodataCu vocea gatuita de emotii si lacrimi in ochi, Leizer Finkestein strange cu mainile tremurande o batista, o frange intre degete de parca ar vrea sa-si stapanesca fiorul care-i strabate sira spinarii. A tras aer in piept si a inceput depanarea amintirilor din prima sa calatorie cu trenul, cu trenul mortii, la varsta de 17 ani si jumatate. Acum Leizer Finkestein are 83 de ani si este pensionar. L-am gasit ieri la Comunitatea Evreiasca, unde a venit sa mai repare niste scaune, doar tamplaria a indragit-o din copilarie, a invatat-o de la tatal lui. A acceptat sa vorbeasca despre oroarea abominabila la care a participat tocmai ca oamenii sa afle ce a fost, pentru ca asa ceva sa nu se mai intample niciodata. Amintirile ce il napadesc pe Leizer Finkestein il fac sa spuna "ma scuzatiCamera de gazare, fara fum si fara focVagoanele erau mici, iar geamurile minuscule erau inchise pe dinafara. "Cand au inchis gemuletele s-a facut intuneric bezna in vagon. Eram in luna lui cuptor, din cauza caldurii, fara aer, apa si nemancati, oamenii cadeau ca mustele. Acoperisul din tabla s-a incins, iar vagonul a devenit deodata o camera de gazare fara fum si fara foc. Eu am avut noroc pentru ca am nimerit cu fratii mei in vagon. Trebuie sa spun, am baut urina, dar pana la urma ne-am dezbracat de camasa si am bagat o bucata prin gaurile vagonului si ne umezeam buzele cu transpiratia, ne sugeam sudoarea, nimeni nu isi poate inchipui ce inseamna acest lucru. In vagon, daca te prabuseai, erai mort pentru ca altii cadeau peste tine si nu mai aveai putere sa-i dai la o parte. Din cei peste o suta de oameni din vagon am ajuns la Podu Iloaiei vreo douazeci", a mai povestit Finkestein.Victimele trenului mortiiDin Iasi si pana la Podu Iloaiei trenul mortii a facut in jur de opt ore. "Cand ne-au vazut evreii din Podu Iloaiei, s-au cutremurat. Au fost chemati sa ne dea de mancare si apa. Cei care am mai ramas, am fost cazati la familiile evreiesti de acolo. A doua zi am fost dusi sa ingropam cadavrele. Erau descarcate din tren precum sacii de ciment. Mortii erau umflati de caldura, iar in gropile comune erau pur si simpli aruncati. Nu va imaginati ce groaza era, pentru ca multi si-au gasit rudele, eu mi-am gasit un var", a mai spus Leizer Finkestein. Martorul nostru a stat in Podu Iloaiei din iunie pana in noiembrie 1941. A fost luat de un crestin tamplar, ca ucenic. , amintirile ma fac din om neom".
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

O evreică născută în România a donat haina purtată la Auschw

Mesaj Scris de Admin la data de 27.09.11 16:38

O evreică născută în România a donat haina purtată la Auschwitz

O evreică născută în România, Imy (Erma) Nemenoff-Gellert, 97 de ani, a donat luni o haină pe care era obligată să o poarte în lagărul de exterminare de la Auschwitz, Memorialului dedicat victimelor Holocaustului din Montreal, conform CTV.ca.
Născută în România în 1914, Nemenoff-Gellert a fost deportată la Auschwitz, în Polonia ocupată de naziști, în 1944. Ea a păstrat haina de uniformă pe care era obligată să o poarte în lagăr.
„Dacă într-o zi eram supărată dintr-un motiv anume, nu făceam decât să mă uit la această haină și mă simțeam imediat mai bine”, mărturisește ea, adăugând că acesta este motivul pentru care a păstrat-o.
Uniforma donată de Nemenoff-Gellert este cea de-a patra din colecția Memorialului, dar are o importanță aparte, fiind singura primită de la o supraviețuitoare al Holocaustului.
După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Nemenoff-Gellert s-a mutat la Montreal. Ea a fost deportată împreună cu primul său soț care nu a supraviețuit la Auschwitz. Nemenoff-Gellert a petrecut aproape un an în lagărele naziste, în primă instanță la Auschwitz, iar apoi într-un lagăr din Austria de unde a fost eliberată de soldații americani.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Povestea lui Howard Triest, evreul care a stat în aceeași ce

Mesaj Scris de Admin la data de 21.09.11 15:05

Povestea lui Howard Triest, evreul care a stat în aceeași celulă cu naziștii care i-au omorât familia. "Mi-am ținut ura sub control"
În 1945, la scurt timp după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, cei mai importanți lideri naziști încă rămași în viață au fost supuși unor teste psihologice, în Nuremberg, în așteptarea procesului în care urmau să fie judecați pentru crime de război.

Evreul de origine germană Howard Triest, care acum are 88 de ani, a fost translatorul americanilor, ajungând astfel să stea lângă omul responsabil pentru moartea familiei sale: Rudolf Hoess, fost comandant la Auschwitz.
"E o senzație foarte ciudată să stai în aceeași celulă cu omul care ți-a ucis familia. Dar acum eu eram în control. Totuși, ne purtam foarte civilizat cu ei (n.r. liderii naziști), mi-am ținut ura sub control. Dar nu am strâns mâna niciunuia dintre ei", spune Triest, într-un interviu pentru BBC.

Cum a ajuns un evreu să stea lângă cei care i-au omorât familia

Triest, născut într-o familie de evrei din Munchen, în 1923, avea 16 ani când a început persecuția naziștilor, motiv pentru care părinții lui l-au trimis în Luxemburg. Din lipsă de bani, familia nu l-a putut urma, iar părinții i-au murit în lagărul de la Auschwitz.



Howard a reușit să se înroleze în armata americană și a ajuns translator, fiindcă vorbea fluent limba germană. Astfel, omul care fugise de naziști a ajuns, după doar șase ani, să stea lângă cei mai temuți dintre aceștia. Printre ei, Hermann Goering, șeful Forțelor armate germane. "Goering era, chiar și în închisoare, un om foarte încrezut. Era un actor etern, îi plăcea mereu să dețină controlul. Acum, se considera numărul unu, pentru că Hitler murise. Voia mereu să fie așezat pe primul scaun, în tribunal. A venit la Nuremberg cu opt valize, cele mai multe pline cu droguri, pentru că era dependent. M-a impresionat, însă, că era tratat ca un simplu prizonier, nu ca o personalitate", își amintește Triest.



Despre adjunctul lui Hitler, Rudolf Hess, Triest spune că era "ca un zombi". "Hess era paranoic, ne ruga pe mine și pe psihologi să îi analizăm mâncarea, să ne asigurăm că nu e otrăvită. La interogatoriu, era destul de tăcut, răspundea la întrebări, dar nu intra în detalii", spune translatorul.

"Un nazist mi-a spus că sunt arian pur, m-a văzut blond cu ochi albaștri"

Triest s-a întâlnit, în închisoarea din Nuremberg, și cu Rudolf Hoess, responsabil pentru moartea părinților săi. "Uneori rămâneam singur cu el în celulă. Lumea îmi spunea că mă pot răzbuna, că pot lua un cuțit în celulă. Dar răzbunarea era că se afla în închisoare și că știam că va fi spânzurat. Oricum murea, deci faptul că l-aș fi omorât eu nu mi-ar fi făcut bine", spune Triest.

Translatorul îl descrie pe Hoess drept "foarte normal". "Nu arăta ca un om care a ucis două-trei milioane de semeni", spune evreul de origine germană.



Triest își amintește o întâmplare remarcabilă cu Julius Streicher, patronul unui ziar antisemit din Germania. "El era cel mai mare antisemit. Avea niște foi pe care nu voia să le dea nimănui, pentru că spunea că vor ajunge în mâinile evreilor. Mi le-a dat mie, pentru că m-a văzut înalt, blond și cu ochi albaștri. Mi-a spus că sunt un arian pur și că vorbesc ca un arian", rememorează Triest.

De altfel, niciunul dintre naziștii testați la Nuremberg nu a aflat că Triest este evreu.

"E păcat că naziștii n-au suferit și ei în lagăre"

Translatorul spune că, în ciuda testelor, americanii nu au aflat prea multe lucruri noi de la naziști: "Nu am găsit nimic anormal, nimic care să indice faptul că sunt criminali. De fapt, toți erau destul de normali. Cruzimea și normalitatea pot merge mână în mână".

Totuși, Triest spune că niciunul dintre naziști nu avea remușcări. "Spuneau că știu de existența lagărelor, dar că nu credeau că a murit cineva în ele. E păcat că n-au trecut și ei prin ce au trecut victimele lor. E păcat că Hoess n-a sfârșit într-un lagăr", spune bărbatul.

[color:b33f=#000]În finalul interviului pentru BBC, Triest a declarat că speră ca Holocaustul să nu fie niciodată uitat. "Dar uitați-vă la lume astăzi. Este oare un [color:b33f=#0494e1! important]loc mai liniștit? Victimele s-au schimbat, dar rămân victime", conchide translatorul.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 04.09.11 18:18

“Mi-am luat inima – sau ce mai rămăsese din ea – în dinți și am ieșit afară din casă decisă să mă apăr până la ultima suflare” (memoriile Ilanei Hida – ultima parte) de Andrea Ghita



Ilana Hida s-a născut la 20 septembrie 1922, într-o familie evreiască nu prea înstărită din Cluj. Tatăl ei era croitor și a luptat în armata austro-ungară, fiind rănit grav pe frontul rusesc. În primăvara lui 1944 a fost deportată la Auschwitz împreună cu familia. A trecut prin mai multe lagăre naziste, dar a reușit să supraviețuiască. Singura din familia ei. După război a trăit o vreme în București, în anii 1970 stabilindu-se în Israel. Urmează transcrierea amintirilor ei despre ghetou și sosirea la Auschwitz, așa cum le-a relatat în 1986, fiului ei George Hida, care le-a înregistrat și le pune la dispoziția cititorului, la câțiva ani după stingerea din viață a Ilanei Hida






Am rămas la Auschwitz până în toamnă, când ne-au selectat pentru un transport și ne-au îmbarcat într-un tren de marfă. Ni s-a spus că ne duc într-un loc unde vom lucra în construcții. Apoi, la o altă oprire, ne-au scos din vagoane și ne-au separat în mai multe grupe. Grupei noastre i s-a spus că vom lucra într-o fabrică de haine pentru armata germană. La fiecare din aceste opriri eram scoase din vagoane și trimise în barăci, în carantină. După aceea eram scoase la muncă pentru câteva zile. Apoi eram din nou urcate in tren si duse in alta parte. După mai multe astfel de episoade, eram de acuma lângă Stutthof, ne-au încolonat și ne-au mânat într-un Marș al Morții – Todesmärsche – dincolo de Stutthof până într-un alt lagăr de tranziție. Adesea aceste marșuri cumplite însemnau moarte. Eram obosiți, slăbiți, murdari, fără hrană și fără apă, expuși frigului și zloatei de toamnă târzie și început de iarnă. Mulți oameni din coloană erau lăsați să moară de epuizare sau de boală, pe marginea drumului sau în șanț.





Într-unul din aceste lagăre de tranziție, cămașa mea a fost infestată cu păduchi. A doua zi eram atât de înfometată și de sfârșită, încât mi-am zis că-mi bătuse ceasul morții. Atunci i-am dat cămașa mea unei alte deținute, în schimbul unei felii de pâine. M-am înfășurat într-un fel de cârpă pe o luasem dintr-una din barăcile lagărului din Stutthof, sperând că voi scăpa și de păduchi. Dar nici poveste. Păduchii mișunau pe corpul și în capul meu…

Câtre sfârșitul lui ianuarie 1945, am fost din nou evacuați dintr-unul din lagărele de tranziție de lângă Stutthof. Coloana noastră se îndrepta spre Launderburg. Curând, însă, gardienii SS și-au dat seama că eram foarte aproape de trupele rusești care avansau rapid câtre Germania, așa că ne-au mânat înapoi, înspre Stutthof. în timpul acestui marș și apoi, pe când ne mutau iarăși dintr-un lagăr în altul, am reușit să vorbesc cu câteva din fetele din coloană și ne-am înțeles să încetinim pasul și să ne tragem câtre sfârșitul coloanei. Observasem că gărzile SS se deplasau masiv câtre partea din față, ca să fie cât mai departe de trupele Wermacht, care veneau din spate. Se temeau că soldații o să-i împuște și apoi se vor lăsa capturați de Armata Roșie. Se știa deja că rușii îi execută pe toți SS-iștii, dar îi lasă în viață pe soldații din Wermacht.

Nu departe de drum, am văzut o casă parțial distrusă de bombardament și ne-am hotărât să ne ascundem acolo, sperând să fim scăpate de rușii care veneau din urmă. Chiar așa s-a și întâmplat. Doi soldați ruși, împreună cu un ofițer au intrat deodată în casă, ne-au văzut zăcând pe podea, bolnave, slăbite și înfometate, ne-au dat să bem apă din bidoanele lor și ne-au spus să rămânem pe loc, că infirmierii venind din urmă ne vor lua într-un spital de campanie.

Eram fericite cum numai un grup de fete bătute, înfometate și epuizate puteau fi! Eram atât de sigure că scăpaserăm de naziști și rămăsesem în viață! Știam că rușii sunt salvarea noastră și așteptam să ne ia infirmierii și să ne ducă undeva să ne spălăm și să primim de mâncare. Dar se însera și nimeni nu venea să ne scape. Atunci împreună cu alte doua fete ne-am dus în sat și am intrat într-o băcănie pentru ceva de-ale gurii. La întoarcere, ne-am apucat să mâncăm cu înfrigurare și ni s-a făcut râu.

Deodată au dat buzna în casă, câțiva soldați din Wermacht, ca să se ascundă acolo de ruși. Și ne-au găsit acolo… Ne-am îngrămădit una în alta, îngrozite. Și-au dat seama că fugisem din coloana de deținuți. Nu am înțeles de ce nu ne-au făcut nimic, ci au ieșit afară de unde au țipat să părăsim casa una câte una. Niciuna din fete nu se încumeta să iasă. Eram convinse că aveau să ne ucidă. După un timp m-am hotărât să ies eu. Nu știu de ce, poate voiam să rup groaza care ne cuprinsese, să grăbesc deznodământul… Îmi era îngrozitor de frică, dar mi-am luat inima – sau ce mai ramasese din ea – în dinți și am ieșit prima cu gândul să mă lupt, să mă apăr până la ultima suflare. Dar soldații germani dispăruseră. Atunci am leșinat…

Eram răpusă de tifos și cred că intrasem în comă. Trupul meu era umflat tot și probabil că nu mai dădeam semne de viata, pentru că am auzit, ca prin vis, cum una din fete - Eva Eckstein,- le-a chemat pe celelalte să meargă către ruși. Dar fetele celelalte nu voiau să mă lase acolo, deși Eva le tot spunea că eu tot o să mor și nu are rost să mai stea cu mine.

După câteva zile, habar nu am câte, m-am trezit pe un pat de spital de campanie. Fusesem salvată de un medic rus care s-a încăpățânat să mă readucă la viață. După mai multe săptămâni rușii m-au trimis la un spital din Odesa, în Crimeea, unde am început să mă întremez. Iar după alte câteva luni, la începutul lui august 1945, mi s-a dat voie sa mă întorc cu trenul la Cluj.

Așa am reușit sa scap de moarte și să mă întorc acasă. Tata, mama, sora, nepoțica, verii și verișoarele cu părinții lor nu s-au mai întors. Când ne-au dus în ghetoul din Cluj mi-am propus să am grijă de mama și de sora mea. După ce tata, sora mea și fetița ei au sfârșit în camera de gazare, am încercat să fac tot posibilul s-o țin în viață pe mama . Dar nici asta nu a ținut prea mult. După moartea ei credeam că totul s-a terminat, dar apoi m-am îndârjit să supraviețuiesc, mai ales când vedeam cum mureau una după alta rudele și prietenele mele: fie executate, fie răpuse de boală și epuizare. Am fost singura care a supraviețuit. Celelalte 37 de persoane din familia mea, care au fost duse in Ghetto-ul din Cluj și deportate împreună cu mine la Auschwitz, au pierit.

M-am întors acasă sperând să reîntâlnesc măcar bărbații din familie precum și prietenii care fuseseră înrolați în detașamentele de muncă. Când am ajuns în Cluj, l-am întâlnit în gară pe cumnatul meu, Sanyi. Venea acolo în fiecare zi sperând să afle vesti despre soția și fetița lui. I-am povestit despre moartea Herminei și a micuței Judith, despre moartea mamei și a tatii, i-am relatat cum au murit părinții lui. Îmi doream nespus să-l întâlnesc pe Tibi, prima mea dragoste. „Ce-i cu el?”, l-am întrebat pe Sanyi, imediat după întâlnirea din gară. „Slavă Domnului a scăpat și locuiește cu mine!” mi-a spus cumnatul meu. L-am sunat imediat la telefon și a venit în goană să mă întâlnească, în centrul orașului. Eu l-am recunoscut imediat, chiar dacă slăbise și era tras la față, dar el privea derutat în jur, pentru că prin preajmă nu era decât un soldățel rus, care fuma de zor mahorcă.… De fapt eram eu: o fată de un metru și 46 centimetri, pierdută în uniforma soldățeasca în care eram îmbrăcată, atunci când l-am reîntâlnit pe viitorul meu soț…
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Unul dintre ultimii supraviețuitori români de la Auschwitz a

Mesaj Scris de Admin la data de 04.09.11 16:59

Unul dintre ultimii supraviețuitori români de la Auschwitz a trecut în ...

Galerie Foto

Prof. univ. dr. Ioan Gottlieb, cadru didactic de prestigiu la Universitatea "Al.I. Cuza" din Iași, ultimul supraviețuitor de la Auschwitz din capitala Moldovei și unul dintre puținii care mai existau în țară, a trecut la cele veșnice în noaptea de vineri spre sâmbătă.

Profesorul suferea de mai multe afecțiunii, medicii nemaiavând ce să-i facă.
"M-a sărutat în miez de noapte, apoi a plecat acolo sus", a spus printre lacrimi soția sa prof. Cleopatra Mociuțchi, cea care i-a fost alături timp de decenii.

Cercetător în domeniul fizicii, profesorul ieșean rămăsese unul dintre puținii evrei români care au depus mărturie despre ororile petrecute în timpul Holocaustului, el supraviețuind unor chinuri de neînchipuit în trei lagăre naziste: Auschwitz, Mauthausen și Melk.

Ioan Gottlieb s-a născut pe 21 ianuarie 1929, la Baia Mare. În mai 1944, alături de familie și de alți evrei a fost urcat în vagonul pentru vite cu destinația Auschwitz. Ajuns acolo, este supus celor mai grele încercări: munci epuzainte la care cei mai mulți nu rezistau, maltratări, foame, frig, ajungând la un moment dat (în cel de-al treilea lagăr) să încarce în camioane cadavrele semenilor săi.

A rămas în viață doar făcând un compromis (la sfatul tatălui său): a acceptat să fie batjocorit în mai multe rânduri de un gardian homosexual. Tatăl său se va sinucide cu cureaua împrumutată de el, fapt care îi va da suficiente motive de remușcări mai târziu. Familia sa piere, însă el are norocul să fie eliberat de americani la 5 mai 1945. În acel moment aproape că nu mai avea putere, însă este hrănit în mod artificial de yankei care îi salvează astfel viața.

Întors în țară, ajunge la Iași, unde urmează toate treptele carierei universitare ajungând unul dintre cercetătorii care și-au adus contribuția la înființarea catedrei de fizică teoretică de la Universitatea din Iași. Membru a numeroase foruri științifice internaționale,
Gottlieb a fost și președinte al Societății române de graviție și relativitate generală.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

O româncă, supraviețuitoare a Holocaustului, printre victime

Mesaj Scris de Admin la data de 31.08.11 13:45

O româncă, supraviețuitoare a Holocaustului, printre victimele uraganului Irene
Rozalia Gluck, o femeie de 82 de ani, originară din România, s-a înecat în munții Catskill, în timpul trecerii furtunii tropicale Irene, potrivit liderului comunității hasidice din Brooklyn.

Poliția din Delaware a anunțat că Rozalia Gluck se afla în vacanță în localitatea Fleischmanns, din munții Catskill, la 40 km nord-vest de Kingston, când cabana în care era a fost luată de ape, duminică dimineața, scrie publicația "The Desert Sun".

Avocatul Isaac Abraham spune Gluck s-a născut în Crasna (jud. Salaj), fiind deportată într-un lagăr de concentrare în timpul Holocaustului. Ea a avut cinci copii, aproximativ 45 de nepoți și un număr mare de strănepoti.


Echipele de salvare fac eforturi pentru a ajunge la miile de americani izolați în urma inundațiilor provocate de trecerea uraganului Irene, care, conform celui mai recent bilanț, s-a soldat cu moartea a cel puțin 43 de persoane în SUA.

Pagubele provocate de uraganul Irene în SUA ar putea să se ridice la un total cuprins între 5 și 7 miliarde de dolari, a estimat compania americană Eqecat, specializată în analiza și modelarea impactului catastrofelor naturale.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 28.08.11 18:43

“Mengele a pus mâna pe umărul mamei și a apăsat-o până când a căzut la pământ, săraca” – (memoriile Ilanei Hida, partea a III-a) de Andrea Ghita

Ilana Hida s-a născut la 20 septembrie 1922, într-o familie evreiască nu prea înstărită din Cluj. Tatăl ei era croitor și a luptat în armata austro-ungară, fiind rănit grav pe frontul rusesc. În primăvara lui 1944 a fost deportată la Auschwitz împreună cu familia. A trecut prin mai multe lagăre naziste, dar a reușit să supraviețuiască. Singura din familia ei. După război a trăit o vreme în București, în anii 1970 stabilindu-se în Israel. Urmează transcrierea amintirilor ei despre ghetou și sosirea la Auschwitz, așa cum le-a relatat în 1986, fiului ei George Hida, care le-a înregistrat și le pune la dispoziția cititorului, la câțiva ani după stingerea din viață a Ilanei Hida

În Blocul Nr. 32

Coloana în care fusesem selecționată împreună cu mama s-a pus în mișcare. Ne-au mânat către lagărul Monowitz-Buna (Auschwitz III). Cand am ajuns acolo ne-au obligat să ne dezbrăcăm la piele și câțiva deținuți în zeghe și ne-au tuns peste tot, începând cu capul.Mama și cu mine am fost încartiruite în Blocul Nr. 32, ultimul din șirul de barăci. Nu erau priciuri, așa că am ne-am culcat pe jos, pe pământul gol. Baraca era foarte înghesuită și infestată cu păduchi. În fiecare zi primeam de mâncare un fel de zeama lungă plină cu pământ, o bucățică de pâine uscată, amestecată și ea cu tărâțe și pământ și un fel de zeamă galben-maronie, căreia îi spuneau „cafea”.

Ilana Hida (n. Lazarovici), la vârsta de 18 ani


După aceea ne-au dus în niște incinte cu dușuri și ne-au împroșcat cu apă și cu un fel de dezinfectant care mi-a provocat usturimi de nesuportat, mai ales în zonele proaspăt tunse. Apoi ne-au dat saboți și un fel de rochii-cămăși dungate lungi, până sub genunchi. Nouă nu ne-au tatuat numere pe antebraț. Mai târziu am aflat că Eichmann renunțase la tatuarea numerelor cu ceva timp înainte, întrucât administrația lagărului nu mai prididea să facă față transporturilor foarte numeroase care soseau din Transilvania.

Ziua începea în bătăile administrate de Kapo, care ne și înjura tot timpul. Dacă alte barăci construite înainte fuseseră prevăzute cu gropi pentru nevoi și aveau și apă curentă pentru spălat, baraca noastră nu avea așa ceva. Nici vorbă să ne putem spăla. Am încercat să folosim „cafeaua” ca să ne ostoim rănile de pe obraji, mâini și picioare. Această „spălare” de dimineață era, de cele mai multe ori, singura formă de igienă zilnică.

Apelul dura 4-5 ore și se făcea de două ori pe zi. Tot atunci erau scoase din baracă cadavrele celor care muriseră în timpul nopții sau a celor prea bolnavi să mai poată ieși pe picioarele lor.

Bătaie și foame

Bătaia era la ordinea zilei, puteam fi bătute de oricine, chiar ucise în bătaie. De dimineața ne bătea Kapo, ca să ne „fezandeze”. Dupa aceea veneau SS-iștii care ne biciuiau cu putere. Intr-un târziu, după ce oboseau, eram lăsate sa ne așezăm pe niște banchete special făcute să ne întețească durerea și o luau de la capăt cu bătaia. După aceea ore întregi încercam să ne mișcăm picioarele ca să putem rezista apelului următor.

Acesta era tratamentul cumplit din primele zile, menit să ne înmoaie condiția fizică și starea psihică, să ne facă să nu ne mai pese ce se întâmplă cu noi, să nu avem energie să ne opunem.

Îmi amintesc că tot timpul sufeream de o foame cumplită. Uneori, lângă „cafeaua” de dimineață și seara primeam și câte o bucățică de pâine uscată cu gust acru. La amiază ni se dădea supă de napi sau varză stricată, uneori, cu urme de ovaz fiert. Eram obligate să mâncăm afară, pe ploaie, furtună, ninsoare sau ger. Unele deținute mai reușeau, câteodată, să fure coji de napi sau foi de varză stricată de la groapa de gunoi a bucătăriei, cu riscul de fi prinse și pedepsite sau de a se îmbolnăvi și a ajunge la infirmerie. Aceasta era amenajată într-o baracă specială și nu de puține ori bolnavii ajunși acolo sfârșeau prin a fi împușcați.

Selecție și moarte

Cinci zile după selecția de la rampă, am fost din nou scoase din baracă pentru o nouă selecție. De-acuma știam că singura șansă era să pari cât mai sănătoasă și mai puternică, așa că am masat, cât am putut, picioarele mamei și i-am dat bucățica mea de pâine împreună cu rația mea întreagă de „cafea”. Dar mama era prea slăbită ca să mai poată sa fie salvată! Mengele a pus mâna pe umărul mamei și a apăsat-o până când a căzut la pământ, săraca. Am sărit s-o ajut să se ridice în picioare, dar unul dintre soldați m-a aruncat cât colo. Mama a fost trimisă în coloana din stânga, cu destinația camerele de gazare. Dar n-a mai apucat să ajungă acolo. Un ofițer SS a împușcat-o pe mama, acolo, în fața noastră, după ce se împleticise și căzuse din nou la pământ. În cea de a cincea zi de lagăr, mama mea, Janka Lazarovici, a fost ucisă de un SS-ist.

Peste vreo săptămână ne-au scos din nou la selecție. Fusesem deja împinsă către coloana din dreapta, care urma să se îndrepte către un lagăr de tranzit, când am văzut că verișoara mea, Rózsi Lieberman, și-a ridicat mâna dreaptă anunțând că e bolnavă și nu se poate duce la munca. Știa, ca fiecare dintre noi, că acest gest o va duce la moarte, dar îi era totuna. O demoralizase vestea că tatăl ei se aruncase, cu o zi în urmă, în gardul de sârmă ce împrejmuia lagărul și murise electrocutat. Tatăl ei, Zsiga Liebermann, a fost soțul surorii tatălui meu. A murit la zece zile după tata, care fusese gazat în ziua sosirii la Auschwitz. Verișoara mea Rózsi a fost scoasă din coloană și împușcată în fața noastră.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Pe rampa de la Auschwitz, o deținută poloneză a vrut să smul

Mesaj Scris de Admin la data de 21.08.11 15:05

Pe rampa de la Auschwitz, o deținută poloneză a vrut să smulgă fetița din brațele surorii mele… (memoriile Ilanei Hida, partea a II-a) de Andrea Ghita

Persecuțiile și internarea în ghetoul din Cluj







Ilana Lazarovici (căs. Hida), la vârsta de 18 ani


În cartierul nostru locuiau atât evrei, cât și creștini: unguri, români și sași. În septembrie 1940 Cluj-ul, împreuna cu tot Ardealul de Nord, a fost ocupat de Ungaria fascistă care a început imediat să-i persecute mai întâi pe evrei, apoi pe țigani și la urmă pe români. Această persecuție s-a înăsprit cu timpul, așa că după un an de la ocupația maghiară am fost dată afară de la Liceul „Principesa Ileana”, cu limba de predare română. De fapt, toți copiii evrei au fost dați afară din școlile publice. Atunci am început să lucrez la o fabrică de baticuri.





Într-o seară de la începutul lui martie 1944, în drum spre casă, am văzut un grup de oameni staționând pe podețul de la începutul străzii Muncitorilor (pe atunci avea nume unguresc: Munkás utca) – unde locuiam noi.

În spatele curții noastre mai erau două căsuțe care aparțineau altor familii de evrei. În fața casei noastre era parcată o camionetă cu câțiva soldați germani care, împreună cu jandarmii unguri, ii dăduseră afară din casă pe ai mei, ca și pe ceilalți evrei, îmbrăcați doar în pijama și papuci. Administrația maghiară decisese rechiziționarea celor trei case evreiești de la începutul străzii Muncitorilor.

Eram derutați cu toții, credeam că se făcuse o greșeală, iar după ce soldații au plecat ne-am întors acasă. Dar pe la 11 noaptea, jandarmii au revenit și ne-au comunicat că a doua zi trebuia să eliberăm casa și să ne ducem unde vrem. Am încercat să ne împotrivim, să-i rugăm pe jandarmii unguri sa ne lase să rămânem în casa noastră, că nu aveam unde să ne ducem, dar o patrulă Sonderkommando ne-a obligat să părăsim casa, ne-au scos în strada lucrurile și ne-au poruncit să dispărem în 24 ore, dacă nu vrem să fim împușcați.

Tata s-a dus de grabă să împrumute căruță unui vecin grădinar maghiar hoștezan, care își ducea zilnic produsele la piață cu căruța. Am încărcat ce am putut și ne-am dus pe strada vecină, la locuința surorii mele, Hermina (Pușa). Ea locuia împreună cu soțul ei Sanyi Iacobovici și cu Judith un prunc de câteva luni. Între timp toți evreii au fost obligați să poarte Steaua Galbena.

Am stat la Pusa câteva săptămâni, până într-o dimineață, când ne-au trezit în zori și ne-au ordonat să eliberăm casa, pentru că ne vor duce în ghetou, la Fabrica de cărămizi. Ne-au permis să luăm cu noi numai hainele și efectele personale.

În ghetou eram foarte mulți. Cei 16.000 de evrei clujeni și alte câteva mii aduși din împrejurimi. La intrarea în curtea fabricii am fost pe rând percheziționați. Se căutau banii, bijuteriile ceasurile…

Locuiam în șuri, sub cerul liber. Sora mea își alăpta copilul, iar eu încercam să am grijă de mama care era bolnavă, slăbită și plângea tot timpul.

Cumva am făcut rost de haine, cartoane, scânduri, pentru a ne organiza un fel de perimetru separat de celelalte familii, care și ele încercau același lucru.



Într-una din zilele următoare Tibi, viitorul meu soț, care pe atunci îmi făcea curte, a venit într-o permisie de o zi de la detașamentul de muncă (Munkaszolgálat) să-și vadă părinții, care erau cu noi în ghetou.

L-am întrebat ce știa despre situația evreilor din Ungaria, despre război și despre viitorul nostru. N-a prea avut multe de spus, nici el nu știa altceva decât ceea citise în ziarele din oraș, în drum spre gheto. Era obosit de munca grea la batalion. A apucat să-mi spună doar că rușii se apropiau de Ungaria și că sfârșitul războiului nu mai era departe. Mai mult nici nu putea zice pentru că jandarmii ascultau ce povestea. Tibi a plecat în aceeași zi , cu promisiunea că va veni să ne vadă iarăși, la sfârșitul lunii iunie, dar asta nu s-a mai întâmplat. N-a mai apucat să-și mai vadă o dată părinții, pentru că la începutul lunii iunie am fost cu toții deportați, iar când a venit din nou în permisie Ghetto-ul fusese deja desființat de peste doua săptămâni…

Deportarea și sosirea la Auschwitz

Am fost deportați la începutul lunii iunie în timpul sărbătorii de Shavuot. Ne-au scos din curtea fabricii, ne-au încolonat, ne-au escortat pana la vagoanele de marfă și ne-au înghesuit în ele. Noi, împreună cu rudele eram 38 oameni, dar în vagon au fost în total 85 de persoane. Ni se spusese că ne vor duce să muncim în agricultură.

Am călătorit aproape 4 zile, dar nu am avut voie să luăm apă sau mâncare cu noi.

În vagonul nostru era o familie cu un copilaș de 9 luni. Sora mea, Pușa, o ținea în brațe pe fetița ei de 11 luni. Avea un fel de cutie de conservă în care amesteca apa, ascunsă într-un bidonaș, cu puțină făină și tărâțe. Unul din verii mei avea o lumânare cu care încălzea cutia; așa a mâncat micuța Judith timp de patru zile, din terciul de făină și apă încălzită. Așa a rămas copilul în viață până la sosirea la Auschwitz.



Acolo ne-au scos cu forța din vagoane. Pe platforma stătea un ofițer german, despre care am aflat mai târziu că era însuși Dr. Josef Mengele. El a ordonat împărțirea noilor veniți în două coloane, una pentru femei, alta pentru bărbați. O femeie rasă în cap, în zeghe, a încercat să o smulgă pe Judith din brațele Pușei, dar ea nu vroia sa-i dea drumul fetiței, sub nici o formă. Era cât pe-aici să se încaiere amândouă, dar și ofițer SS a oprit lupta și dându-i copilul Pușei. Apoi, cu fetița în brațe au fost trimisă într-o o altă coloană în care erau mame cu copii mici de toate vârstele, până la 10 – 12 ani.

Pe mine cu mama și cu alte femei tinere, chiar și cu verișoara mea de 14 ani, ne-au trimis în coloana din dreapta. Atunci încă nu știam că stânga înseamnă moarte, iar dreapta viață… până la prima selecție.

La început nu am înțeles de ce voia femeia aceea în zeghe să ia copilul surorii mele, Evreii polonezi din lagăr erau acolo de mai multa vreme și știau că femeile cu copii în brațe urmau să fie gazați imediat. Văzând-o pe Pușa cu copilul au țipat la ea să-l dea unei persoane mai în vârstă sau bunicii. Dar nimeni nu înțelegea ce voiau să ne spună cu adevărat. Atunci o deținută poloneză s-a decis sa treacă la fapte. Nici azi nu pot înțelege ce a determinat-o să facă asta… Până la urmă a luat un alt copil și s-a îndreptat liniștită spre coloana din stânga…
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

“Vezi fumul acela ? Acolo este sora ta, micuța Judith și tat

Mesaj Scris de Admin la data de 14.08.11 13:55

“Vezi fumul acela ? Acolo este sora ta, micuța Judith și tatăl tău. Acolo veți sfârși și tu cu maică-ta și cu toți ceilalți din baracă!” (memoriile Ilanei Hida, născută Lazarovici) de Andrea Ghita

Ilana Hida (fie-i memoria binecuvântată) a fost soția lui Tibi, bunul prieten al tatii. Prietenia lor s-a legat în anii 1920, la vârsta de trei ani – când locuiau în aceeași curte de pe stradă Pata din Cluj - continuând și după război (amândoi fuseseră în detașamentul de muncă și în lagărele naziste) până la moartea tatii. Ilana (Ilu) Lazarovici, iubita lui Tibi din adolescență, i-a devenit soție după ce amândoi supraviețuiseră infernului nazist, în care își pierduseră familiile.

Am petrecut numeroase vacanțe la familia Hida care se mutase la București; cei doi băieți ai lor George și Petre fiindu-mi ca frații. Ilu era o femeie veselă și plină de viață, o camaradă extraordinară pentru băieții ei, iarTibi un om disciplinat și generos. Aveau o casă ospitalieră, deschisă pentru prieteni. În anii 1970 au plecat în Israel. I-am revăzut abia după 1989, când au venit la Cluj pentru câteva zie. În 1997 am fost în vizită la ei, la Hedera. Ilu m-a dus în excursie la Cesareea, iar Tibi m-a însoțit la Haifa, la fel de grijuliu să nu pățesc ceva, ca pe vremea copilăriei. În ultima zi Ilu mi-a gătit supă de broccoli și mi-a dăruit o haină de piele elegantă pentru că, într-un fel, mă considera și fiica ei.

De curând, George – cel mai vârstnic dintre frații Hida - stabilit de mulți ani în SUA, mi-a trimis câteva crâmpeie din memoriile despre lagăr ale mamei sale, însoțite de o prefață-confesiune, pe care vi le propun spre lectură, în mai multe episoade.

O zi de iarna la Ein Hod, de George Hida

Soarele scapătă pieziș spre asfințit. Crestele Muntelui Carmel par aprinse. În zare sclipesc undele verzi-albăstrui ale Mediteranei, sub un nor străveziu și palid, aurit de razele de soare alunecând câtre apa mării, gata sa le înghită. Suntem pe muntele Carmel. în Israel, nu departe de Ein Hod. Vizitasem galeriile de artă ale pictorilor și sculptorilor contemporani din acest sat al artiștilor plastici.

O zi caldă, ca de primăvară, în mijlocul lunii ianuarie 1986, după cele peste două săptămâni de ploi aspre aduse de musonul de iarnă.

În drum spre locul de parcare, mama și cu mine am rămas în urmă în timp ce soția împreună cu cei doi băieți ai mei, aleargă înainte câtre mașină.

În cursul zilei vizitaserăm, printre altele, o galerie deschisă, de curând, de fiul unui supraviețuitor de la Auschwitz. Printre exponate era o serie de desene în peniță reprezentând imagini din Auschwitz, așa cum și le reamintise tatăl artistului: barăci cu deținuți, peronul lagărului unde erau „descărcate” transporturile de deportați, un desen înfățișând un gard dublu de sârmă ghimpată cu silueta ștearsa a unui Sonderkommando SS Eichmann, patrulând în coridorul dintre garduri, deținuții stând în picioare pentru apel… Pregătit pentru selecție… Silueta unui Kapo în zeghe lovind cu bâta un deținut și câteva alte desene pe care nu mi le mai amintesc cu precizie. Mama rămăsese împietrită în fața unui desen schițând interiorul unei barăci – „Baraca Nr. 22 din Auschwitz” (titlul desenului). Siluete vagi, probabil femei-prizoniere, îmbrăcate intr-un fel de cârpă -cămașă-sac în dungi, purtând baticuri din același material legate și cu saboți de lemn în picioare, lungite sau așezate pe priciuri murdare de lemn. Au obrajii supți și privirea ațintită către o alta siluetă pipernicită, căzută la pământ, cu brațul înșfăcat de o femeie înalta și puternica, fără batic pe cap, trăgând-o înspre o deschidere, aflata puțin mai departe, către marginea dreapta a desenului înrămat.

Am întrebat-o și atunci și în multe alte rânduri pe mama despre desen, despre baraca Nr. 22, despre amintirile zilelor ei în lagărul de exterminare de la Auschwitz, despre familia ei rămasă în cenușa cuptoarelor de incinerare, despre felul în care a reușit sa supreviețuiască.

Mama mi-a spus că desenul care a șocat-o semăna foarte mult cu cea în care stătuse împreună cu mama ei, Săra Lazarovici, o femeie plăpândă de nici 42 ani, împreuna cu alte rude și prietene, precum și cu multe alte fete necunoscute, împărtășind aceeași soartă… Atâta doar că baraca 22 avea priciuri de lemn iar baraca mamei, Nr 32, nu avea priciuri.

Tot atunci mama mi-a povestit că a doua zi după sosire, a insistat s-o întrebe pe Kapo - șefa de baracă, o deținută bine hrănită, zdravănă și răutăcioasă - unde fuseseră duse sora ei, Hermina Iacobovici, și fiica acesteia Judith, în vârstă de 11 luni.

Mama mi-a povestit atunci, la Ein Hod, că la fel ca în desenul care o șocase la galeria pe care tocmai o vizitaserăm, Kapo a împins-o la podea, apoi înșfăcat-o de braț și a târât-o afară din baracă. Acolo a arătat către fumul care ieșea din coșul cuptoarelor de incinerare și a lătrat: „Vezi fumul acela ? Acolo este sora ta și micuța Judith. Tot acolo este și tatăl tău și prietenii tăi și tot acolo o veți sfârși și tu cu maică-ta și cu toți ceilalți din baracă.”

În perioada următoare, de câte ori mergeam în vizită la părinții mei, o întrebam pe mama despre cele trăite în Holocaust. Am consemnat cele povestite de ea și am reușit să fac și câteva înregistrări video în care îmi depăna amintirile ei.

După ce s-a stins din viață, amintirile sale au devenit ale mele și doresc să le împărtășesc fiilor și nepoților mei, precum și celor care se vor apleca să le citească.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Un tunel în care se ascundeau evreii de romani a fost descop

Mesaj Scris de Admin la data de 10.08.11 18:27

Un tunel în care se ascundeau evreii de romani a fost descoperit la Ierusalim

Arheologii israelieni sunt de părere că descoperirea recentă a unui tunel ce slujea drept rezervă de apă, în care au fost găsite o sabie, lămpi cu ulei, vase și monede, sugerează că acest obiecte au fost abandonate aici în timpul unui război purtat cu aproximativ 2.000 de ani în urmă, când rebelii iudei s-au ascuns în subteranele Ierusalimului de soldații romanii ce urmărau să înăbușe o revoltă.

Inițial, tunelul fusese conceput pentru a strânge apă de ploaie, dar arheologii sunt de părere că, în timpul celui de Al Doilea Templu, rebelii l-ar fi folosit ca ascunzătoare. În 70 e.n., templul a fost ras de pe fața pământului, împreună cu cea mai mare parte a orașului de legionarii romani care încercau să înăbușe revolta iudeilor, scrie Agerpres.

Arheologii au mai găsit o cheie de bronz din aceeași perioadă, monede pe care rebelii au bătut sloganul ‘Libertatea Sionului’ și un desen neîndemânatic înfățișând o menora, un candelabru cu șapte brațe, simbol consacrat al Templului.

Istoricul Josephus Flavius, un general iudeu rebel care mai apoi a jurat credință Romei, a scris cea mai detaliată cronică a acestei perioade.

În timp ce orașul ardea, scria el cinci ani mai târziu, rebelii au decis că ultima lor speranță erau tunelele. Plănuiau să aștepte acolo plecarea legiunilor romane, după care să fugă.

‘Însă acesta s-a dovedit a fi un vis, căci în destinul lor nu le era scris să scape nici de voia lui Dumnezeu, nici de romani‘, scria el.

Romanii au scos pietrele de pavaj de la suprafața tunelului și au descoperit ascunzătoarea în care zăceau trupurile a mai bine de două mii de oameni, care fie se asasinaseră unii pe ceilalți, fie muriseră de inaniție. Biruitorii, scrie Iosephus, au prădat tunelul plin cu obiecte prețioase.

După descoperirea acestui tunel, rețeaua de pasaje subterane ale Ierusalimului va ajunge să totalizeze 1, 6 kilometri.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

S-a stins o candelă a memoriei: Lida Burihovici Havas, supra

Mesaj Scris de Admin la data de 07.08.11 11:10

S-a stins o candelă a memoriei: Lida Burihovici Havas, supraviețuitoare a lagărelor din Transnistria Am văzut-o o singură dată pe Lida Burihovici Havas. Anul trecut, într-o după amiază de septembrie. Era o femeie delicată și fragilă, cu trupul în suferință, mânată de combustia voinței neclintite de a povesti, de a mărturisi.
Mi-a relatat grozăviile trăite în ghetoul de la Ismail și în lagărele de la Domanovka, Bogdanovka și Golta , învingând violența acceselor de tuse care îi întrerupeau șirul vorbelor. Se oprea, bea câteva înghițituri de lapte și apoi continua, cu tenacitatea celei care are de îndeplinit o îndatorire sacră. „Am datoria să spun prin ce am trecut, pentru că sunt prea multe voci care neagă Holocaustul din România” mi-a spus ea, atunci când am rugat-o să ne oprim, să nu-și mai tortureze trupul firav scuturat de tuse și sufletul zbuciumat de amintirile cumplite. „Nu am dreptul să tac, pentru că trebuie să se afle…


Lida Burihovici s-a născut în 1921, într-o familie înstărită din Galați (bunicul ei adusese un pian de la Viena pentru fiicele sale), unde a locuit până la începutul războiului, când s-au mutat la Ismail, orașul de origine al tatălui ei.
Calvarul Lidei a început în vara anului 1941, mai întâi în ghetoul din Ismail și apoi în lagărele din Transnistria. Într-un răstimp de câteva luni și-a pierdut tatăl și soțul (se măritase cu primul ei iubit, care a părăsit Galațiul ca s-o însoțească în Basarabia), iar apoi i-a fost dat să înfrunte foamea, umilința, tortura, boala și agonia, să treacă prin încercări înfiorătoare, la limita incredibilului pentru oamenii zilelor noastre.


Suferințele și umilințele îndurate au stigmatizat-o zeci de ani de zile și au determinat-o să treacă sub tăcere însuși faptul că a fost deportată în Transnistria (mai ales că acest episod al istoriei era ocultat și de regimul comunist).
Groaza i se cuibărise atât de adânc în suflet, încât după mulți ani de la încheierea războiului, când lucra deja la Institutul de Statistică, întâlnindu-l întâmplător pe stradă pe unul dintre torționarii ei din lagărul de la Golta (îmbrăcat în uniformă de ofițer superior), s-a refugiat într-un gang și a rămas acolo, până târziu în noapte, de teamă să nu fie recunoscută…Nu i-a trecut măcar prin gând, să se ducă și să-l denunțe pe criminalul acela…


La anii bătrâneții, după pierderea celui de al doilea soț, Lida Burihovici s-a căsătorit cu Gheorghe Havas, inginer chimist, supraviețuitor de la Auschwitz, iar după 1990 a început să-și aștearnă pe hârtie memoriile despre lagărele din Transnistria. O parte din ele a lăsat-o în grija președintelui Asociației Evreilor Români Victime ale Holocaustului, cu rugămintea de a le publica postum. Totuși, la un moment dat a simțit un imblod imperios să relateze despre cele suferite, în ciuda efortului epuizant fizic și psihic pentru ființa ei fragilă. Nădăjduia că vorbele ei întrupate din durere ar putea stăvili șuvoiul din ce în ce mai insistent al negaționismului.


Am ascultat și am înregistrat depoziția ei încercând, măcar în orele vizitei mele, să preiau ceva din povara supliciului pe care o purta în suflet, de mai bine de o jumătate de veac. Cele auzite mă marcaseră atât de mult, încât lacrimile îmi șiroiau pe obraji. La sfârșitul întrevederii Lida m-a îmbrățișat ocrotitoare și m-a condus până în fața blocului, așteptând taxiul împreună cu mine. Ne-am luat rămas bun, în speranța reîntâlnirii.


Femeia firavă, trecută de 85 de ani – frumoasa și puternica Lida, a cărei tinerețe fusese spulberată de iadul lagărelor din Transnistria - mi-a rămas în minte ca o candelă nutrită de combustibilul memoriei. În noaptea de 30 către 31 iulie 2011 flăcăruia ei plăpândă a încetat să lumineze. Fie-i memoria binecuvântată!
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

În iarna lui 1944, în Ucraina, Mihai Eisikovits a întâlnit ș

Mesaj Scris de Admin la data de 24.07.11 10:34

În iarna lui 1944, în Ucraina, Mihai Eisikovits a întâlnit și oameni de omenie

De-a lungul anilor am ascultat relatările multor supraviețuitori ai lagărelor naziste și detașamentelor de muncă, unii dintre ei povestindu-mi întâmplări pilduitoare despre omenia unor localnici întâlniți în cale. Ecaterina Kallós (fie-i țărâna ușoară) mi-a descris momentul în care convoiul, alcătuit din deținutele zdrențăroase și epuizate, a ajuns într-un sat cehesc unde femeile le-au aruncat în șosea tăvi cu cozonaci și pâini rumene, țărăncile mai curajoase alergând, chiar sub amenințarea gloanțelor, pentru a turna lapte în cănile legate la brâul prizonierelor. Aaron Fischer, unchiul mamei, (trecut și el la cele veșnice) mi-a povestit că l-a nimerit un glonț și a căzut fără cunoștință într-o pădure din Ucraina. Peste o vreme s-a trezit într-un bordei unde niște momâi smolite îi oblojeau rănile cu plante. L-au întremat cu ceaiuri și supă, ca apoi să-i dea și niște merinde de drum. Așa a scăpat cu viață, a ajuns cumva la unitatea lui de muncă obligatorie, ca apoi să fie luat prizonier de sovietici…Amintirile lui Mihai Eisikovits, povestite cu prospețime și ilustrate cu desene originale, se înscriu în aceeași tematică.
Pe drumuri periculoase
de Mihai Eisikovits
În iarna anului 1944 mărșăluiam la un nou loc de muncă. Drumurile pe care le parcurgeam erau foarte lungi și grele. Vara pe arșiță, toamna în ploi și noroaie. De data aceasta drumul era înzăpezit și viscolul ne biciuia fața. Lopata, dar mai ales târnăcopul, apăsa greu pe umerii noștri. Eram escortați de soldați unguri înarmați. Unii dintre ei nu erau prea severi cu noi, pentru că nici viața lor nu era „roză”. În vreme de război și ei erau cu gândul la cei rămași acasă, la fel ca și noi, cei din detașamentul pentru muncă.


Mihai Eisikovits depănând amintiri din cuvinte și desene


Mergeam în formație, dar la un moment dat am fost atacați cu focuri de armă. Cu toții am aruncat uneltele și ne-am refugiat unde am putut. Asta au făcut și soldații care ne escortau și apoi nu s-au mai arătat. Au fost și câțiva răniți; pe unul am apucat să-l văd. Avea în pulpă o rană mare deschisă, nu mai putea să meargă și a rămas pe loc, de soarta lui nu am mai auzit niciodată. Atacatorii în uniforma neagră, făceau parte din gărzile naționaliste ucrainene. Ne-au luat trei căruțe, șase cai și , desigur, toate proviziile. Eu am luat-o la fugă cu prietenul meu Hirsch. După ce am traversat un dâmb înalt, am ajuns la un drum cu zăpada bătătorită, convinși că ne duce la o așezare locuită, cel puțin un sat sau cătun, dar am dat de o șosea lată și o zonă împădurită. Nu puteam merge pe drum. Fiind fugari și pe deasupra evrei, ne pășteau multe pericole, așa că ne-am hotărât să intrăm în pădure, dar nu prea adânc să nu ne rătăcim. Mergeam anevoios din cauza zăpezii înalte. Treptat începea să se întunece și frigul s-a înăsprit; trebuia să găsim un loc unde să înnoptăm. Din marginea pădurii priveam spre întinderea albă și unde vedeam o licărire de lampă, bănuiam o casă locuită. Ne-am îndreptat în direcția luminițelor. La prima casă am cerut găzduire pentru o noapte.
Ne-au primit în casă și ne-au dat și o oală de cartofi fierți în coajă, care au fost bineveniți, că aveam o foame de lup. Gazda, un ucrainean omenos, ne-a dat niște repere legate de drumul nostru. La ieșirea din casă am mai primit cartofi, pe care i-am pus în traistă și care au fost gustoși și de folos, chiar și după ce au înghețat. Ieșiți din casă, ne-am îndreptat tot spre pădure. După câteva ore de mers, am văzut pe șosea venind doi oameni și ne-a fost puțin teamă să nu ne iasă în cale oarece dușmani. Dar când s-au mai apropiat i-am recunoscut, Nathan Rosenfeld și N. Izsák, ambii din Târgu Lăpuș, fugari și ei…Ni s-au alăturat și ne-am continuat drumul. Spre seară, iar ger, iar foame, trebuia să găsim un adăpost, dar de data asta pentru patru. Am procedat ca în prima seară orientându-ne după luminițe. Într-o altă casă de ucraineni am primit găzduire, cartofii fierți și câte o cană de lapte acru. Dimineața, după ce le-am mulțumit pentru toate, ne-am îndreptat spre pădure. După câteva ore de mers , fără mare spor, am văzut de la distanță mare doi oameni cu doi cai. Eram sigur că sunt ucraineni și nu știam ce ne va aduce întâlnirea cu ei. După ce s-au mai apropiat i-am recunoscut: unul era Andrei Reich din Oradea, celălalt Rosenberg din comuna Petriceni. Ca și primii doi și aceștia făceau parte din detașamentul nostru de muncă. Am ascultat pe scurt și povestea lor, și ni s-au alăturat. Știam că de-acum eram șase de găzduit pentru noapte. Seara, în timp ce ne căutam loc de înnoptat, am observat de la distanță un alt om. Când s-a apropiat, l-am recunoscut pe Jóska Izsák din Oradea, tot din detașamentul nostru de muncă. Și el avea multe de spus. Casă am găsit după ce se lăsase de mult întunericul. Ca să nu stârnim panică, mergând cu toții spre casă, ne-am înțeles ca mai întâi să mă duc singur, să vorbesc cu gazda, iar ei să vină după ce le fac semn cu mâna. M-am dus, am bătut încet în geam și am zărit un om care s-a apropiat încet de geam. I-am cerut voie să înnoptez. Ucraineanul a ieșit din casă și abia atunci i-am spus că nu sunt singur și le-am făcut semn camarazilor meu. Cu toții am intrat în casa încălzită, gazda a adus niște paie și ne-a făcut așternutul pe podea. Am adormit buștean, dar la un moment m-a trezit gazda care trăgea de mine să fugim afară. Era lumină ca ziua, întrucât casa din vecini ardea în vâlvătăi . Eu, nedezmeticit și rupt de oboseală, m-am aruncat în așternutul de paie și mi-am zis că până nu ard paiele de sub mine nu mă mișc și am adormit înapoi.

N-am pățit nimic, iar dimineața când eram gata de plecare, gazda noastră ne-a dat o pâine neagră și o oală neagră de lut cu lapte. Am împărțit pâinea în șapte părți și ne-am așezat în cerc și oala am purtat-o roată din mână în mână, bând fiecare câtei o sorbitură până ce s-a terminat și ultima picătură. Ne-am luat rămas bun și am luat-o din nou către pădure, dar pentru asta trebuia să traversăm șoseaua.

Deodată, din dosul unei movile înzăpezite apar în fața noastră trei indivizi, în uniformă neagră și cu arma automată atârnată de gât. Unul din ei strigă HALT. Am încremenit, știind că luptătorii gărzilor ucrainene comiteau lucruri odioase. Unul din indivizi ne-a întrebat în limba germană: cine suntem, unde mergem, dacă avem bani, arme. Le-am răspuns. Apoi au început să caute în rucsacurile ponosite. Negăsind nimic interesant, s-au uitat ce avem în picioare.
Orădeanul avea cizme bune, așa că l-au obligat să și le scoată și s-au făcut nevăzuți. A rămas bietul nostru camarad în niște ciorapi rupți, în plină iarnă. Ce era să ne facem? Ne-am gândit să tăiem mantaua unuia dintre noi și să-i facem încălțări din postav. când apar două femei în uniforme negre, înarmate. Ne-a adresat aceleași întrebări ca și ceilalți. Le-am povestit ce pățise colegul nostru din cauza celor trei camarazi ai lor și le-am întrebat „ist das menschlich?” (Este omenesc?). Femeile au dispărut, fără o vorbă. Trebuia să tăiem mantaua, dacă voiam ca picioarele lui Andrei să înghețe. Dar nu a mai fost nevoie pentru că am văzut zburând spre noi o cizmă și, peste vreun minut, cealaltă. Atunci ne-am dat seama că ucrainenii aveau buncărul sub movila înzăpezită, de unde supravegheau șoseaua. Cu un cuțit am tăiat carâmbii ca cizmele lui să nu mai tenteze pe nimeni.

Scăpați de ucraineni, am intrat în pădure, am găsit și o potecă bătătorită. La câțiva kilometri de mers, am văzut tot mai multe urme de sânge. Nu era a bună, dar ne-am continuat drumul sperând să ne fofilăm cumva și să ajungem într-o zonă mai sigură. Spre seară ne-au apărut în drum alți doi oameni… De data asta erau doi jandarmi unguri. „STAI! Cine sunteți, de unde veniți?” Am relatat cum fusese atacat detașamentul nostru și cum ne-am reîntâlnit apoi. Jandarmii ne-au escortat până la o casă mare de bârne, acolo era sediul companiei maghiare de grăniceri.
De planul nostru de evadare se alesese praful.
Dimineața ne-au îmbarcat într-un tren și apoi am fost transbordați într-un mărfar și închiși într-un vagon. Așa am ajuns la Debrețin unde, timp de trei săptămâni, ne-au luat în primire câțiva ofițerași, care ne-au făcut o instrucție severă cu salturi peste garduri înalte, cățărări pe stâlp și altele șicane, drept pedeapsă pentru fuga noastră. De mâncare nu ne-u dat, dar am primit câte ceva, din bunăvoința bucătarilor…
După mai bine de două săptămâni am fost îmbarcați din nou și retrimiși în Ucraina, în orașul Calus, de unde după alte două săptămâni am ajuns la unitățile noastre, unde am constatat că peste o sută de oameni din detașamentul nostru își pierduseră viața. Și totuși, pot spune că:
- Unitatea noastră a fost printre cele mai norocoase, față de multe altele care au fuseseră decimate. E drept că după câteva luni am ajuns prizonieri de război la sovietici, unde aveam să mai tragem patru ani.a lui 1944, în Ucraina, Mihai Eisikovits a întâlnit și oameni de omenie
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Supravietuitorii Holocaustului vor primi compensatii din Isr

Mesaj Scris de Admin la data de 17.07.11 12:13

Supravietuitorii Holocaustului vor primi compensatii din Israel
Supravietuitorii Holocaustului din Romania si Bulgaria, care au fost tinuti inchisi la domiciliu de catre regimurile celor doua tari in timpul celui de-al doilea razboi mondial, vor avea dreptul la compensatii din partea Israelului, relateaza miercuri cotidianul israelian Haaretz, preluat de Agerpres.
Tribunalul din Tel Aviv a acceptat marti pozitia supravietuitorilor, respingind apelul Ministerului de Finante. In decizia precedenta in acest caz, tribunalul a cerut Ministerului de Finante sa ia o atitudine liberala referitoare la aplicatiile supravietuitorilor de a obtine compensatii in astfel de cazuri. Instanta a criticat de asemenea intirzierile in rezolvarea acestor cereri si a solicitat autoritatilor sa inceapa imediat evaluarea lor.
Imediat dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, evreii din Romania si Bulgaria au inceput inregistrarea pentru primirea de compensatii din partea Germaniei pentru anii cind regimurile din cele doua tari i-au tinut inchisi la domiciliu si pina la 20 de ore pe zi. Cu toate acestea, Germania a respins aceste solicitari cu argumentul ca libertatea lor nu a fost revocata potrivit prevederilor legii.
Potrivit deciziei judecatorilor Issaiyho Schneller, Kobi Vardi si Ruth Lebhar-Sharon, solicitantii vor trebui sa indeplineasca un criteriu aditional pentru a fi eligibili pentru primirea compensatiei. Este vorba de a arata ca au fost inchisi la domiciliu dincolo de orele de stare exceptionala si ca au avut o libertate de miscare limitata. Potrivit deciziei, aplicantii care au fost refuzati anterior pot aplica din nou pentru compensatii.
„Decizia va conduce la recunoasterea ca mii de supravietuitori ai Holocaustului care au fost inchisi la domiciliu au dreptul la compensatii”, a declarat avocatul supravietuitorilor, Ilan Yakobovich.
Desi crede ca majoritatea supravietuitorilor vor indeplini cu usurinta criteriul aditional impus de tribunal, avocatul va face apel la Inalta Curte de Justitie pentru a anula aceasta prevedere, in vederea simplificarii procedurii de primire a compensatiilor.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

MATILDA KLEIN (n. FÜRT, 1927, Timișoara) - „În douăzeci și p

Mesaj Scris de Admin la data de 15.07.11 22:54

MATILDA KLEIN (n. FÜRT, 1927, Timișoara) - „În douăzeci și patru de ore trebuia să părăsim casa"

Mă numesc Klein Matilda și sunt născută în 1927, în 29 noiembrie. Am
făcut Liceul Israelit și școala primară, tot israelită, în Timișoara.
M‑am măritat de foarte tânără, la 17 ani... și rău am făcut.Părinții
și fratele meu au plecat în Israel. Fratele meu a plecat încă în timpul
legionarilor, a fugit cu ultimul vapor care a ajuns nescu­fundat. A
fost deportat un an în Cipru și de‑acolo s‑a dus în Palestina, cum era
atunci, iar acum Israel. (În ce an ?) Prin ’40, el a avut vreo
20 de ani. Părinții mei au plecat în ’51, cu gândul că sigur, peste
două‑trei săptămâni, mă duc și eu cu soțul și cu fetița mea, dar au
tras ruloul și nu ne‑au mai lăsat și... așa am rămas aicea.Părinții
și fratele au murit acolo, și eu am rămas aici. Fratele meu era cu
șapte ani mai mare. Părinții mai n‑ar fi plecat dacă n‑ar fi fost
convinși că mă duc și eu, da’ nu ne‑au mai lăsat.(Cum se numeau părinții dvs. ?)Fürt
Iacob și Elena, iar fratele – Fürt Gheorghe. Acolo s‑a făcut Iehuda,
nume evreiesc. La 40 de ani a făcut infarct și a murit. El n‑a mâncat
carne niciodată, n‑a fost băutor, a fost cumpătat, da’ probabil stresul
prin care a trecut cu plecatul...
(A plecat legal ?) Nu, pe
negru, că a fugit. Au fost vapoare care au plecat clandestin. De la
Sulina s‑a îmbarcat atunci. Atunci vapoarele erau scufundate de nemți,
au fost torpilate. El a fost cu ultimul vapor care a ajuns. După aceea
a fost deja „Struma” și alte vapoare care au fost scufundate... și toți
au murit.(Dvs. de ce n‑ați plecat atunci ?) Eu am fost copil, am avut 13 ani, da’ el a fost cu șapte ani mai mare, a avut 20 de ani când a plecat.(De când sunteți aici, în Timișoara ?) Înainte de ei nu știu, dar cel puțin părinții și bunicii tot de‑aici sunt.(V‑ați cunoscut bunicii ?) L‑am
cunoscut pe bunicul din partea mamei și pe bunica din partea tatălui.
Weiss Iacob s‑a numit tatăl lui mama mea. Ei au locuit în Ghiroda,
aveau crâșmă acolo, că atunci evreii trăiau și la sate și aveau
prăvălii și crâșme.(Părinții dvs. când erau născuți ?) Exact nu știu, dar mama ar avea acum cam 100 de ani, deci era în 1899, iar tata cu vreo șase ani era mai bătrân, era în 1893.(Cu ce se ocupau ?) Mama
era casnică, iar tata, deși au avut pe vremuri prăvălie, băcănie, când
erau mai tineri, dar care apoi nu prea a mai mers… și tata a fost
funcționar la o întreprindere de transporturi. Cu toate că mama era
casnică și erau și doi copii, am putut să ținem și servitoare. Era
nivelul de trai mai ridicat. În ’43‑’44 am fost scoși din casa noastră
și în douăzeci și patru de ore trebuia să evacuăm casa. (Cine v‑a scos din casă ?)
Păi, regimul de atuncea, regimul Antonescu și nemții... Noi am avut o
casă foarte frumoasă, în Iosefin, pe Ion Ghica, și în douăzeci și patru
de ore trebuia să părăsim casa, iar pe casă s‑a pus C.N.R., casă
naționalizată română. O fost adus un învățător din Moldova, care a
ținut porci în locuință, iar după război am primit‑o înapoi într‑un hal
fără de hal. Am trecut prin multe atuncea... Evreii trebuiau să dea
radio, biciclete și îmbrăcăminte, de toate... pentru așa‑zisa ajutorare.

http://www.memoria.ro/?location=view_article&id=1414&page=0
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Marșul supraviețuitorilor Holocaustului

Mesaj Scris de Admin la data de 08.07.11 8:24

Marșul supraviețuitorilor Holocaustului
Câteva zeci de organizații ale supraviețuitorilor Holocaustului au participat ieri la Ierusalim la un Marș al celor în viață. Ei au dorit să denunțe astfel ca insultătoare o majorare cu circa 20 de dolari pe lună a ajutoarelor, propusă inițial de guvern pentru cei care trăiesc sub pragul de sărăcie.

Pentru a sensibiliza opinia publică, unii manifestanți au purtat steaua galbenă pe care evreii erau obligați să o poarte în Germania nazistă. Mai mult, termenul de marș al celor în viață a avut o încărcătură simbolică. El este folosit la ceremoniile organizate în fiecare an la Auschwitz în memoria victimelor Shoah-ului.

"Alte țări, precum Germania au dat bani pentru supraviețuitorii Holocaustului. Nu știu unde sunt, poate la Banca Israelului, dar sunt la noi în țară. Nu durata de internare în lagărele de concentrare ar trebui să conteze, ci faptul că ai fost o victimă a Holocaustului", a declarat nepoata unui supraviețuitor al Holocaustului.

Manifestanții s-au îndreptat către birourile premierului Ehud Olmert pentru a denunța creșterea nesatisfăcătoare a ajutorului propusă de guvern. Unii supraviețuitori au acuzat guvernul că tergiversează lucrurile în așteptarea reducerii progresive a numărului de supraviețuitori ai Holocaustului din Israel, evaluat în prezent la aproape un sfert de milion de oameni.

"Pentru majoritatea oamenilor este deja prea târziu și prea puțin, dar facem tot ceea ce putem, nu este suficient dar vom continua cu protestul atât timp cât va fi nevoie", spune Esther Lalo, fiica unui supraviețuitor al Holocaustului.

Presa israeliană scrie că premierul Ehud Olmert, conștient de impactul acestui scandal pe plan intern și internațional, se pregătește să anunțe o repartizare diferită a creditelor pentru supraviețuitorii cei mai nevoiași. Olmert i-a criticat, la rândul său, pe cei care exploatează Shoahul pentru a se deda unor intrigi politicianiste.
continuare
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Rânduri despre tatăl meu Imre Székely

Mesaj Scris de Admin la data de 03.07.11 15:38

Rânduri despre tatăl meu Imre Székely
Au trecut doisprezece ani de când tata ne-a părăsit, pe neașteptate, în zorii zilei de vineri, 4 iunie 1999 (ziua 20 a lunii Sivan, după calendarul ebraic), ieșind din această lume cu aceeași discreție cu care a trăit, dorind parcă să-și ferească familia de povara îngrijirii unui bolnav și s-o ocrotească până în ultima clipă a vieții. N-a mai apucat să meargă cu mama în concediul planificat și nici să-și scoată noile numere ale autoturismului. Peste câteva zile, când ni le-a adus acasă un funcționar de la poliția rutieră – fost student de-al tatii – aveam să descoperim că pe numerele schimbate figurau inițialele noastre…Era un semn subtil de transfer al responsabilității de la familia părintească către generația a doua. Au mai fost și alte indicii care ne-au dat de înțeles că tata – presimțind că inima avea să-l lase în curând – s-a îngrijit ca totul să fie în ordine: de la actele casei, facturile de la utilități și documentele bancare, până la o cutie de plastic (descoperită peste ani) pe care pusese o etichetă cu conținutul:„pioneze chinezești și ace cu gămălie pentru Sárika” (mama)”… Pe care le mai folosim și astăzi. De-a lungul anilor am mai găsit în sertarele biroului său masiv diverse obiecte utile (care ne erau necesare urgent și uitasem să ni le procurăm) astfel încât, ca într-un inedit concurs de orientare turistică, continua să ne îndrume pe cărarea vieții. Tata nu mai este, dar mi-au rămas crâmpeiele de amintiri luminoase înregistrate pe retina sufletului… O miraculoasă sursă de energie pozitivă.

Imre Székely (1922 -1999)

De câte ori urmăresc un meci de fotbal cu miză (în general nu în fața televizorului, ci trebăluind în bucătărie și ciulind urechea la radio) îmi vine să ridic receptorul și să-l sun pe tata cu intenția de a comenta fazele controversate. Înainte de primul meci de fotbal la care m-a luat cu el, mi-a schițat pe o foaie de hârtie, cu un creion combinat (roșu și albastru), cele două echipe și mi-a explicat filozofia jocului. Adoram să stau cu el în tribună, să ronțăim semințe de floarea soarelui (dintr-un cornet de hârtie cu 25 de bani bucata) să exultăm țipând „Goool” sau să huiduim cu năduf ratările jucătorilor preferați de la „U”. La meci întâlneam o mulțime de cunoștințe de-ale tatii: muncitori de la fabrica Dermata (unde lucrase înainte de război), boxeri, jucători de polo sau de tenis de masă, cu care fusese coleg de club în tinerețe.
Camera de lucru a tatii era căptușită cu cărți tehnice, mai toate în rusește (aduse din anii studenției, de la Leningrad, sau ai doctoratului ,de la Moscova), iar el petrecea ore nenumărate în fața biroului acoperit de foi dactilografiate (cu mașina de scris Optima) și desene tehnice în calc, pregătindu-și cursul, scriindu-și articolele sau cărțile. Nu aveam voie să-l deranjez decât cu un motiv bine întemeiat, de pildă vreun exercițiu dificil de geometrie. Cel mai mult îmi plăcea să-l ascult explicându-mi problemele de statică la care aplica invariabil „metoda eliberării de legături”. Dacă identificai legăturile și le înlocuiai cu forțele de echilibru, totul devenea extrem de simplu. Problemele din viața de zi cu zi erau adesea mult mai complicate, dar tata nu se lăsa până nu identifica „legăturile” (adesea întortocheate și perfide) și nu se lupta să restabilească echilibrul (adică dreptatea). N-a ieșit întotdeauna învingător din această încleștare, însă prin competență, tenacitate, dragoste de adevăr, discreție, modestie și respect față de oameni, a reușit să creeze în preajma lui – la catedra de mecanisme pe care a condus-o decenii în șir – un climat impregnat de știință, în care valoarea era criteriul de bază al ierarhiei. Era un profesor desăvârșit, care își promova subalternii și își lansa studenții în viața științifică, pentru că nu era măcinat de invidie și nu se temea de concurență. Niciodată nu se lăuda cu meritele proprii. Se prezenta doar cu numele si prenumele – Székely Imre – fără a-și etala titlurile de profesor universitar, doctor docent și șef de catedră. Dedicația uneia dintre cărtile sale (“Raționamente în mecanisme”, Cluj, 1998) este relevantă pentru firea tatii: “Această carte este dedicată tuturor celor care știu să se bucure de bucuria altora”.
Tot în camera de lucru își primea și doctoranzii de care se ocupa ca de copiii săi, selectându-le bibliografia, analizând referatele, încurajându-i, făcând tot posibilul (mai ales în cazul celor mai delăsători) pentru a finaliza teza cât mai curând și mai bine. Mama le aducea gustarea pe tavă, știind ce preferă fiecare: cafea tare, cafea slabă sau ceai medicinal.
Totuși, de două ori pe zi, accesul în camera de lucru era liber; după micul dejun și masa de prânz, când ne adunam să ne bem cafeaua în jurul măsuței joase cu două fotolii gemene în care ședeau mama și tata. Eu mă așezam pe taburet și stăteam la taifas. Cafeaua o prepara tata și ne-o servea în ceștile personalizate. Nici în anii cei mai sumbri nu am renunțat la acest obicei, deși cafeaua naturală devenise o raritate. Țin minte că odată tata ne-a făcut cafea din sfeclă prăjită și măcinată, dar absorbiți de aroma poveștilor, nici nu am sesizat că era un…erzaț inedit.
Doar fiul meu cu care a închegat o relație specială – încă în primele zile de viață - avea acces neîngrădit în camera de lucru și nu o dată stătea într-unul din fotolii cu nasul în atlas, punând întrebări sofisticate, in timp ce tata își redacta cursul. Iar el își întrerupea lucrul, ca să-i răspundă cu răbdare copilului blond și adorat. Plimbările în doi, excursiile cu mașina în pădurile din împrejurimi, îndrumarea caldă și calmă a bunicului au însoțit copilăria și adolescența lui Vali.
Mesajele cele mai diferite, de la sarcinile zilnice și până la gândurile care tocmai ne treceau prin minte și nu aveam cum să le împărtășim ( destinatarul lor fiind plecat de acasă) le transmiteam prin foi de hârtie agățate de clanță. Multe dintre aceste bilete erau scrise în versuri. Peste ani tata avea să mi le transcrie în două caiete cu coperte galbene pe care le păstrez și astăzi. El îmi scria ungurește poezii vesele cu tâlc și pline de calambururi, iar eu îi răspundeam îndeobște în românește, într-un stil liric.
Tatii îi plăcea să dăruiască. Zilele de naștere pregătite din timp, erau pline de surprize si suspans. Cadourile pentru mama le cumpăra cu luni inainte și le pitea prin ungherele casei, pentru că ea obișnuia să le caute, iar un cadou găsit nu mai intra la socoteală… Odată tata și-a amintit, abia a doua zi dupa aniversarea mamei, că mai rămăsese un cadou nedăruit: o brățară de chihlimbar pe care o ascunsese…pe candelabru și uitase complet de ea.
În fiecare an, în Șabatul cel mai apropiat de ziua a 20-a a lunii Sivan, ne ducem cu mama la sinagogă pentru Iarțaitul (comemorarea morții) tatii. O facem mai mult pentru împăcarea noastră sufletească pentru că el era liber cugetător și nu se ducea la sinagogă decât de Hazkara (comemorarea Holocaustului) pentru a cinsti memoria părinților și rudelor sale pierite la Auschwitz. Tata și fratele său mai tânăr au supraviețuit la Buchenewald.
Sâmbătă am fost la sinagogă. Am ascultat melodia sfâșietoare a rugăciunii El Male Rahamim și mi-am ostoit lacrimile cu surâsul interior declanșat de crâmpeiele de amintiri despre tatăl meu, pe care am simțit nevoia să vi le împărtășesc.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

VIDEO. Supraviețuitor al Holocaustului: Am murit din cauza l

Mesaj Scris de Admin la data de 30.06.11 9:34

VIDEO. Supraviețuitor al Holocaustului: Am murit din cauza lipsei de libertate, pentru că fratele mi-a fost omorât
Pentru Martin Sternin, anii '40 au însemnat internarea tatălui într-un lagăr pentru că era rus și, prin deducție, comunist, împușcarea fratelui pentru că era "jidan", pierderea casei într-un bombardament și experiența din trenul morții, la numai 15 ani.
Sternin este un bărbat înalt, a cărui voce umple sufrageria spațioasă, dichisită cu tapițerii scumpe, statuete cu cai și mobilă veche, elegantă. După câteva înghițituri de vin roșu, începe să-și depene povestea vieții.
S-a născut în 1925, la Roman, "într-o familie de oameni cumsecade". Tatăl lui era farmacist, iar mama sa, casnică. În 1939, tatăl i-a fost arestat pentru că a fost considerat comunist. În realitate, fusese soldat în armata rusă, și ajunsese în Roman la sfârșitul Primului Război Mondial, cu trupele.
"S-a îndrăgostit de mama mea, care se pare că era o femeie foarte frumoasă, iar el nu avea nimic, nici pe suflet, nici în buzunar și s-a căsătorit cu mama mea", povestește Sternin. Timp de cinci ani, tatăl lui Martin a fost purtat din lagăr în lagăr: Videle, Călărași, Târgu Jiu, Vapniarka.
"Știu că el nu era un tip religios- s-a declarat fără religie. Eu am urmat calea lui - așa că nu pot să știu dacă am fost evreu sau nu, nu am vorbit niciodată despre asta. Ăsta este marele adevăr: s-ar putea să fiu un hibrid, habar nu am. Dar eu am fost luat ca evreu și, în 1965, când s-a putut, imediat după ce a murit Gheoghe Gheorghiu-Dej, am plecat în Israel. Am emigrat acolo".
"Golanul știa că poate să-l jefuiască sau să-l omoare pe jidan"
În Iașiul anilor '40, era o "atmosferă teribilă" de război, însă mai mult din cauza acțiunilor poliției și a "golanilor". Martin Sternin își amintește, că, până să aibă loc arestările în masă ale evreilor, apăruseră tot felul de zvonuri.
"În Iași, erau bombardamente ale rușilor. Am fost acuzați că stăm în pod și că facem semne la avioane... lucruri din astea ordinare, care nu mai aveau treabă cu evenimentele. Aveau treabă cu prepararea evenimentelor. Stai să-i acuzăm de ceva, întâi. De ce putem să-i acuzăm? Că suntem cu rușii, că facem semnale".
Apoi au început jafurile. "Oamenii erau scoși din case, veneau niște golani și începeau să fure. Ce nu puteau să fure, distrugeau. N-aveau nevoie de mobilă, că nu puteau s-o care. Dar, dacă găseau bani, bijuterii, alcool, ca să se îmbete bine- asta era suprema satisfacție".
Gestapo-ul a fost în spatele acțiunilor împotriva evreilor din Iași și a fost ajutat de "golanii de pe stradă, care știau despre religii, evrei și Iisus Hristos cât știe un cățel. El (golanul) știa că are ocazia să-l omoare pe jidan sau să-l jefuiască pe jidan".
"Mă duce să mă omoare sau mă duce la muncă?"
În 28 iunie 1941, a fost dus la chestură cu fratele și mama lui. Deși au intrat împreună pe poarta poliției și se țineau de mână, acela a fost ultimul moment în care Martin Sternin și-a văzut fratele. Abia după ce s-a întors la Iași, în noiembrie, după câteva luni de muncă forțată, a aflat că fratele lui fusese împușcat în curtea chesturii, iar casa, distrusă de bombardamente.
"Pe la ora 4 (dimineața), am fost încolonați, duși la gară, au început să ne numere și ne-au băgat în vagoane. Cred că n-am ieșit mai mult de 10-12, din 120-130 de persoane".
"Aveam spaima în suflet. Cu mine s-a întâmplat o chestiune care nu i s-a întâmplat oricărui om: tatăl meu, în lagăr, la Vapniarka, fratele meu- dispărut, mama mea- dispărută, iar eu eram singur pe lume, un copil de 15-16 ani. Și dus. Eu știam unde eram dus? Mă duce acolo să mă omoare, să mă împuște sau mă duce la muncă? Dar nu se punea problema acolo de muncă, problema era de execuție, de moarte, de spaimă, de frică".
"Pentru ce să țip?"
Mai mult de 3000 de evrei nu au mai ieșit niciodată din trenul morții care l-a dus pe Martin Sternin la Podu-Iloaiei. Oamenii erau îngroziți, strigau "apă","aer" ori "Ițic, unde ești?". La un moment dat, bărbatul își amintește că ajunsese "pe cadavre, în plafon".
Martin Sternin spune că norocul lui a fost că nu s-a agitat. "Nu m-am zbătut să ajung la geam, nu m-am zbătut să ajung la o crăpătură, am stat liniștit, ca un sfinx am stat. Cantitatea de oxigen de care aveam eu nevoie era jumătate din cantitatea de care avea nevoie ăla care striga ‘apă'. Deși eram copil, mi-am dat seama: ‘Unde încep eu să urlu de apă? Unde încep eu să urlu de aer? De ce m-a băgat aici? Ca să nu-mi dea apă, ca să nu-mi dea aer. Atunci, pentru ce să țip?"
Își amintește cum un bărbat care stătea lângă geam le-a propus celorlalți să strângă bani și să le dea soldaților, pentru puțină apă. "Eu aveam niște bani în buzunărel, și mă tot gândeam: ce să dau eu, mă, banii ăștia pentru apă, că, în primul rând, nu știu dacă mi-o aduce. Și am rămas cu banii".
A urmat munca forțată la Podu-Iloaiei, din iunie până în noiembrie, și apoi, la Iași, până în 1944. Nu-și mai amintește foarte clar ce lucra acolo, "nu a fost greu, nu a fost de nesuportat".
"Eu nu sunt unul din ăia care a murit din cauza muncii, am murit din cauza lipsei de libertate, pentru că eram copil, pentru că am văzut că fratele mi-a fost omorât, am murit pentru că știam că tatăl meu zace undeva, într-un lagăr și nu știam ce regim are. Erau niște lucruri atât de teribile în mine, încât nu m-am gândit că mi-era greu să fac asta sau aia".
"Nimeni nu și-a putut imagina o așa grozăvie"
Martin Sternin crede că românii creștini nu știau ce se întâmplă cu evreii și nici măcar soldații naziști nu au crezut că poate exista "o moarte așa groaznică".
"Calculul era să asfixieze oamenii și să-i omoare, iar noi am fost primele victime, în primele șapte zile de la declararea războiului. Cine să-și imagineze? Nu știu, cred că nici aceia care au făcut lucrurile astea nu și-au imaginat că poate să moară un număr așa de mare de oameni, din 130, să rămână zece vii... Nu cred că își puteau imagina oamenii așa o grozăvie.
Din bestialitatea și din răutatea lor, puteau să spună despre evrei:" să sufere, că n-au apă, că n-au cutare, o să-i ducem în lagăr și-o să vedem ce facem cu ei, dar nu cred că a fost un calcul", explică Sternin.
"Holocaustul a fost confirmat de viață"
"S-au văzut pe viu niște lucruri așa de oribile, faptul că au dispărut șase milioane de evrei... asta nu poate să se numească decât Holocaust.
Nu mai trebuie să fie confirmat de nimeni. L-a confirmat viața, l-au confirmat anii, documentele, fotografiile și declarațiile marilor oameni de stat", spune el.
Sternin fost dezamăgit când, în 2003, Ion Iliescu, pe atunci președintele statului, a minimalizat existența Holocaustului.
"Este inadmisibil să ai interese politice de așa natură încât să mai iei niște voturi, ca să minimalizezi existența Holocaustului,* care este un fapt care, încet-încet, se va estompa. Oamenii vor ierta-așa cum sunt eu - însă nu se poate uita. Este inadmisibil ca un șef de stat să spună că n-a existat, după aceea, a venit și a spus ‘Da, e adevărat'. Atunci, când să-l cred că a fost de bună-credință? Când a spus ‘da', împins sau forțat de presiuni politice sau când a spus din el-‘N-a existat' ?"
(*nota redacției: președintele Ion Iliescu a declarat, într-un interviu pentru cotidianul israelian Haaretz, că "Holocaustul nu a afectat numai populația evreiască din Europa", "În România perioadei naziste, evreii și comuniștii erau tratați la fel", "liderii din acea perioadă sunt responsabili pentru aceste evenimente", "este imposibil să fie acuzate poporul și societatea română pentru acest lucru". Declarațiile lui au fost ulterior suspectate de antisemitism.)
Casă și pământuri de retrocedat și pensie de 380 lei pe lună
Anul acesta, supraviețuitorii Pogromului de la Iași au primit medalii, la comemorarea a 70 de ani de la evenimentele care au îngropat zeci de mii de evrei.
Și Martin Sternin a fost invitat. "Le-am spus: eu pot să merg la Iași, dacă guvernul, poporul sau oamenii vor recunoaște că am fost o victimă a Holocaustului și vor să mă recompenseze, dar nu cu medalii: să-mi dea posibilitatea ca, din banii pe care mi-i dau, să am posibilitatea să trăiesc".
De anul trecut, el a depus o cerere prin care să primească bani, în calitate de victimă a Holocaustului. Motivația lui a fost de ordin financiar: sponsorizează 10 copii să meargă la școală și le dă alocații de 100 euro pe lună.
"Eu, până anul trecut, nici nu am cerut bani. Nici nu am vrut să-i iau... mi-era scârbă, cum să iau bani? Adică să-mi plătească ce? Să-mi plătească suferința? Să-mi plătească pierderile pe care le-am avut? Mi l-au plătit pe tatăl meu, pe fratele meu, pe cine au plătit? Pe mine?"
Sternin primește de la statul român 380 lei pe lună. A fost obligat, ca toți supraviețuitorii, să facă dovada că a trecut prin pogrom.
"La 84 de ani, vrei să-ți aduc martori? Pe cine să-ți aduc martori? Pe Dumnezeu? Eu, întâmplător, am avut actele astea (actele care atestă că fratele lui a fost împușcat la Iași, iar el a fost în lagărul de muncă forțată de la Podu-Iloaiei, n.r.). Sunt revoltat de atitudinea lor", explică el.
De opt ani, Martin Sternin așteaptă să își primească înapoi pământurile și casa din județul Roman, confiscate în anii '40. Din mai, a hotărât să renunțe la pensie, pentru că se deplasa greu și a vrut să delege pe cineva, însă procedura costa în jur de 200 lei, în condițiile în care toată pensia era de 380 lei. "Spânzurați-vă cu banii mei", le transmite el autorităților.
"Nu le e rușine? Din banii mei, ei vor să-mi dea mie pensie? De ce nu-mi dau casa înapoi, de ce nu-mi dau pământul înapoi? E al meu. S-au făcut tovarăși cu hoții? Prima prioritate trebuie să o am eu, că am 86 de ani. Eu nu știu dacă mâine mai trăiesc. Dar vreau să fie al meu, pentru că părinții mei au muncit pentru asta. Tot la studenți o să meargă. Dar să îl dau eu, cu mâna mea. Nu să fure ei și să bage în buzunar. Mai suntem șase-șapte supraviețuitori: dai 300 lei acestor oameni? Eu am, dar sunt care nu au; cine poate să trăiască din banii ăștia?", adaugă Sternin, pe un ton amar.
"În viață, sunt cai și călăreți"
După război, a absolvit Facultatea de Chimie. Nu a lucrat "nici o clipă" în domeniu și nu a vrut să se integreze în aparatul comunist de stat, pentru că tatăl lui i-a transmis lipsa de considerație pe care o avea pentru comuniști. A emigrat în Israel, s-a căsătorit și a început să facă afaceri. În România, are o fundație unde țese tapiserii și un complex de vile de vacanță, la Breaza.
"În Israel, nimeni nu are nevoie de mine, nu vrea să-i dau nimic. Eu aici sunt marele mahăr, unde, cu bani puțini, pot să ajut oameni mulți", își explică el inițiativa din România.
"Viața este o permanentă luptă, sunt pe lume cai și călăreți. Caii sunt aceia care trag din greu, iar călăreții sunt aceia care stau deasupra cailor", glumește Martin Sternin.
Și-ar dori ca oamenii bogați din România să ia sub protecția lor un copil sărac, pe care să îl ajute să termine școala. El îi învață pe tinerii cărora le-a oferit bursă "să nu se plângă niciodată, că n-au cui, n-au cum și nu ajută".
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Decoratii peste orori

Mesaj Scris de Admin la data de 29.06.11 10:26

Decoratii peste orori

La 70 de ani de la ororile care s-au petrecut in oras si judet, autoritatile ii recunosc oficial pe supravietuitorii Holocaustului de la Iasi, numindu-i "cetateni de onoare". Este un eveniment istoric dupa ce, zeci de ani, aceste orori au fost tinute ascunse sub pres: mai intii din ratiuni ideologice, apoi din uitare. "Am 89 de ani si imi vine sa pling ca un copil", izbucneste in lacrimi, in fata noastra, un supravietuitor care a trait intreaga viata cu traume de neimaginat. "Ziarul de Iasi", care a prezentat in anii trecuti, in premiera nationala, marturii cutremuratoare ale unor supravietuitori, continua astazi aceasta serie cu alte povesti uluitoare despre supravietuire si curaj ale unor victime. Cifra oficiala a numarului mortilor in Pogromul de la Iasi este de 13.000. In ciuda amplorii sale, tragicul eveniment

nu este nicaieri pomenit in programa scolara. Vezi galeria foto de la ceremonia de decorare


Pentru citi dintre tineri "duminica neagra" si "trenurile mortii" inseamna ceva? In cite scoli s-a pomenit despre exterminarea evreilor din Iasi si, mai ales, citi ani au trecut pina cind autoritatile romane sa recunoasca masacrul? Ei, putinii supravietuitori, la 70 de ani de la calvar, nu contenesc sa isi ascunda lacrimile, teroarea, repulsia. "Oricine asculta un martor devine si el un martor", afirma Elie Wiesel.

Va puteti inchipui cum e sa stati intr-un tren, pe o banca

de cadavre, sa beti urina, disperati de sete

? Dar cum ar fi sa traiti, dupa ce ati iesit dintr-un vagon de morti, o viata intreaga cu asemenea imagini? "Am 89 de ani si imi vine sa pling ca un copil": acesta este inca sentimentul pe care il poarta regizorul Andrei Calarasu, supravietuitor al Pogromului de la Iasi, decorat alaltaseara "cetatean de onoare" al orasului. Pentru prima data in istoria Romaniei, supravietuitorii ororilor au fost recunoscuti oficial de catre autoritati. "Daca aceasta ceremonie ar fi avut loc acum douazeci de ani, cu siguranta numarul cetatenilor de onoare nu ar fi fost doar sase", a conchis Inalt Preasfintitul Teofan, mitropolitul Moldovei si Bucovinei, prezent la importantul eveniment.


"Oamenii innebuneau, sareau unul la altul, se gituiau"


"Eu am iubit Iasul enorm": asa isi incepe povestea regizorul Andrei Calarasu. Si-a iubit orasul si inca il mai iubeste. Cu lacrimi in ochi, vadit emotionat, regizorul a depanat firul tragicelor intimplari din vara anului 1941. El a fost unul dintre miile de evrei scosi din casa

si suiti in trenurile mortii. Pacaliti ca trebuie sa vina la Chestura ca sa isi ia un bilet de ordine sa fie liberi, inspaimintati de sunetul alarmei care anunta ca toti "jidanii" trebuie sa moara. "Eu urma sa dau bacalaureatul pe acea vreme. Eram trei frati si impreuna cu tata tin minte ca am mers la Chestura, in ideea ca vom fi liberi. Au inceput apoi sa ne bata, m-au impuscat in picior, in cap, ne-au suit in trenurile mortii. Daca aveai un dinte de aur in gura

, era o nenorocire: ti-l smulgea cu clestele, asa cum iti taia degetul cu totul daca aveai pe el un inel", si-a amintit Andrei Calarasu.


Dupa ce a urcat in tren, imaginile parca rupte dintr-un film de groaza au inceput sa apara una cite una, devenind insuportabile. "Oamenii innebuneau, sareau unul la altul, se gituiau, isi beau urina. La un moment dat am cazut si nu am mai stiut ce e cu mine. Stiu doar ca s-a oprit trenul si ma rugam, Doamne, poate asta e scaparea noastra. S-a auzit deodata o voce de femeie

care intreba de ce sintem inchisi in vagoane. I s-a spus ca sintem jidani care am vrut sa tragem asupra armatei romane. Ea, fiind Viorica Agarici, presedinta Crucii Rosii din Roman, a protestat atunci sa ni se dea drumul", a continuat regizorul.


"Cind s-au deschis usile trenului, cadavrele au inceput sa cada"

Momentul salvarii sale nu l-a putut uita niciodata. Era un muribund scos la suprafata dintre zecile de cadavre, pentru ca si-a miscat piciorul. "Dupa opt zile si opt nopti, cind s-au deschis usile trenului, cadavrele au inceput sa cada. Eu aveam 21 de kilograme

la 19 ani, atit de mult slabisem in opt zile. Stiu ca am miscat din picior, si atunci femeia m-a scos afara. Nu m-am putut tine pe picioare. Dar am fost salvat de o femeie, si de atunci traiesc", a spus, plingind, barbatul. Numele

sau adevarat este Bernard Gropper.


Numele sau de dupa tragedie a fost insa Andrei Calarasu, adica cel al unui supravietuitor din vagonul ce se indrepta spre Calarasi, un vagon plin de oameni a caror vina era etnia: erau evrei. A supravietuit calvarului, a devenit regizor si, din cauza comunismului, pentru ca a refuzat sa intre in partid, a fost nevoit sa plece in Israel in anul 1965. Si-a continuat cariera acolo si a ajuns sa fie producatorul a 1.308 programe de televiziune, fiind cel care a pus la punct televiziunea in Israel. A mai lucrat inca 15 ani dupa ce a iesit la pensie, iar acum s-a intors in tara pentru un film al carui erou este chiar el. Citeva luni pe an le-a petrecut mereu in Iasi.

Pentru ca, desi au trecut 70 de de ani de la tragedie, traieste cu aceeasi durere in suflet si continua, in pofida a toate, sa isi iubeasca orasul. "Este ceva groaznic cind ma gindesc cum i-am vazut pe toti acei oameni. Acum, cind mi s-a oferit aceasta diploma de cetatean de onoare, la 89 de ani, imi vine sa pling ca un copil. Si sper si cred din tot sufletul ca voi, cei tineri, o sa faceti din Romania

o tara mai buna", si-a incheiat Andrei Calarasu, plingind de-a binelea, povestea.


"Dumnezeule, cum poti sa permiti asa ceva?"

"Ne-au luat din casa, ne-am sculat duminica dimineata, intr-o zi obisnuita, si nu puteam sa imi inchipui ce va urma. Va spun, acest miracol ca sint in viata nu as putea sa mi-l explic", este inceputul unei alte povesti cutremuratoare, o amintire care l-a urmarit toata viata pe Leizer Finchelstein, si el supravietuitor al Pogromului de la Iasi si proaspat cetatean de onoare al orasului. "Nu imi explic miracolul, nici Dumnezeiesc, poate doar o minune. Pentru ca atunci am devenit atei cu totii, nu am mai crezut nici unul in Dumnezeu. Atunci am tipat: «Dumnezeule, daca esti in al saptelea cer, cum poti sa permiti asa ceva? Daca poti sa permiti asa ceva, ori nu esti, ori nu esti Dumnezeu»", a continuat printre lacrimi, indignat, barbatul.

"Cine ne-au scos din casa? Romanii. Politisti si derbedei care de-abia cauta sa profite de o asemenea ocazie. Nemti am vazut doar la poarta chesturii, dar probabil ca erau si ei responsabili cu organizarea. Ne-au scos din casa, ne-au incolonat, eram sase frati si tata. Ne-au dus cu miinile ridicate si ne-au despartit de surori si de mama

. Va spun, nu as dori nici unei mame, indiferent de etnie, sa treaca prin ce a trecut mama mea. Nu am mai avut speranta ca ne vom mai vedea", a adaugat Leizer Finchelstein.


"Mama a fost cea mai norocoasa femeie din cartier"

Supravietuirea sa poarta titlul de minune, ca o ironie, dincolo de toate scenele cumplite pe care le-a trait ca sa mai poata trai si dupa. "Am fost imbarcati in vagon 120 din care au inceput sa moara. Ca sa facem loc in vagon am facut banci din cadavre. Inchipuiti-va cam cum simte un om... nu va pot explica cum se simte un om obligat sa stea pe cadavre si sa stie ca acolo poate sa fie fratele sau sau tatal sau. Aveam doar 17 ani si jumatate. Pentru ca am plecat la cinci dimineata luni si am ajuns abia la sase dupa-amiaza in Podu Iloaiei, desi erau doar 20 de kilometri, fiind un soare nebun si 36 de grade afara, ne-am supt sudoarea de pe camasa ca sa ne udam buzele si ne-am baut urina. As putea spune la toata lumea ce gust are urina", a povestit barbatul.

In lagar a stat pina la finalul lunii noiembrie. A reusit sa se intoarca acasa si de atunci se intreaba in fiecare zi cum a fost posibil totul. "Aproape nu exista cuvinte ca sa poti sa exprimi prin ce situatii trec oamenii in asemenea lagar, am intrecut orice pogrom din istorie. Ne-am intors acasa cinci din sase, mama a fost cea mai norocoasa femeie din cartier ca ne-am intors atitia. Nu stiu nici acum unde sint osemintele fratelui meu pe care l-am pierdut pe drum. Si tot ma intreb ca un simplu om, care nu am dat vreodata cu o piatra macar intr-un ciine sau intr-o pisica, cum de s-a putut intimpla asa o barbarie? Cum de oamenii se pot transforma in asemenea asasini?", si-a incheiat povestea, tremurind, supravietuitorul Pogromului, acum in virsta de 88 de ani acum.

"90 la suta dintre prietenii mei, colegi de scoala, au ramas orfani atunci"


Cit de socante trebuie sa fie intimplarile pentru ca un copil de trei ani si jumatate sa si le aminteasca perfect o viata intreaga? Mira Sega are 73 de ani, insa virsta la care se trezeste dimineata este cea de trei ani si jumatate. "Erau doi militari. Unul din ei cu pusca la ochi

, altul a inceput sa numere. 1, 2, 3... aud perfect si acum, imi amintesc toata scena. A iesit un vecin si a spus ca mai bine sa se traga in el decit sa ne omoare. Nu ne-au impuscat. In schimb, ne-au incolonat cu alti evrei pe mine, pe sora mea si pe parinti. Pe drumul spre chestura am vazut nenumarate cadavre. Tata a fost pus sa spele singele celor impuscati in curtea chesturii. Se auzeau de peste tot urlete ale femeilor si copiilor despartiti de barbati, de frati, de parinti", si-a amintit Mira Sega.


A venit din Israel, acolo unde locuieste inca din anul 1970 impreuna cu sotul ei, pentru a spune ca si ei doi sint supravietuitori ai Pogromului de la Iasi. Pentru ca au vrut sa asiste la o recunoastere a suferintei ascunse parca sub pres zeci de ani de autoritati, la o recunoastere a unor existente negate pina acum. Si de citeva zile, in asteptarea ceremoniei, imaginile din anul 1941 se deruleaza fara incetare in mintea ei.

"Dupa ce am ramas fara tata, pentru ca pe el l-au suit in trenul mortii, nu am avut voie sa ne intoarcem acasa. Noapte de noapte am dormit pe la rude, pe jos, si vedeam suferinta cumplita a mamei mele si a surorii mai mari. Cind, intr-un final, dupa trei luni, s-a intors tata, era plin de paduchi si vorbea prostii, cinta «lingura si strachina, mamaliga-i goala». Mai tirziu si-a mai revenit, dar eu nu am putut sa uit niciodata scena. Si nici imaginea acelei strazi unde erau adunate femeile cu sufletul la gura si pline de speranta ca se vor intoarce si cei dragi lor, femei dezamagite cumplit. Ginditi-va ca 90 la suta dintre prietenii mei, colegi de scoala, au ramas orfani atunci", a incheiat femeia prezenta la ceremonie.

-------

"Decorarea de la Iasi, primul gest de recunoastere care se face in Romania"

"Acordarea titlurilor de cetateni de onoare acestor sase supravietuitori ramasi in oras reprezinta primul gest care se face in Romania si este de maxima importanta. Este prima data cind administratia locala recunoaste la acest nivel cele intimplate in Iasi la acea vreme", a atras atentia Alexandru Florian, directorul general al Institutului National pentru Studierea Holocaustului in Romania "Elie Wiesel".

Asa a inceput ceremonia de decorare a supravietuitorilor Pogromului, ce a avut loc luni seara la Hotel Moldova. Andrei Calarasu, Constantin Benone, Leizer Finchelstein, Marcel Fischer, Iancu Tucarman si Leonard Zaicescu au fost persoanele al caror calvar s-a inregistrat oficial in istoria tarii. La 70 de ani de la Pogromul de la Iasi, autoritatile locale au dispus si efectuarea unui traseu comemorativ si amplasarea a doua placi comemorative pe cladirea fostei Chesturi si pe cladirea Garii.

Evenimentele organizate pentru a comemora cei 70 de ani de la tragedie i-au impresionat si, in acelasi timp, indignat pe unii dintre supravietuitori. "Mi-am permis, fara sa obtin avizare, sa ma duc intr-o scoala sa vorbesc cu elevii despre Pogromul din anul 1941. Va spun sincer ca am rezervat o ora pentru acest lucru, dar am plecat din scoala dupa mai bine de doua ore. Am ramas profund impresionat de faptul ca acesti copii au pus nenumarate intrebari si ca voiau sa stie ce s-a intimplat atunci. Pogromul de la Iasi ar trebui sa fie introdus in manualele de istorie, pentru ca acesti tineri nu sint interesati doar de Internet si jocuri

", a punctat Marcel Fischer, supravietuitor al Pogromului si fondator al Operei Nationale Iasi.


Si el, si ceilalti cinci cetateni de onoare decorati luni au imbatrinit odata cu trecerea timpului. Un singur lucru a ramas insa neatins de cei 70 de ani trecuti: amintirea terorii. Pogromul de la Iasi din iunie 1941 a fost unul din cele mai violente din istoria Romaniei. Initiat de catre generalul Ion Antonescu si secondat de autoritatile locale, acesta a dus la uciderea a peste 13.000 de evrei, conform datelor prezentate de catre autoritatile romane.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Trenurile morții: Așa cum stau pe scaun stăteam pe cadavre

Mesaj Scris de Admin la data de 29.06.11 10:05

Trenurile morții: Așa cum stau pe scaun stăteam pe cadavreÎn România anilor '40, trăiau în jur de 750.000 evrei. Peste 13.000 au fost omorâți numai la Iași, în timpul pogromului din iunie 1941. România liberă vă prezintă prima din cele două povești a doi dintre supraviețuitori, care au reușit să înfrunte legile rasiale și munca forțată și să supraviețuiască.

Când intri în sufrageria apartamentului din Drumul Taberei parcă ai călători în trecut, la începutul secolului XX: o canapea clasică și scaune înalte, cu o tapiserie aproape nouă, o masă și două comode din lemn masiv, multe bibelouri - artă, nu în stilul kitsch comunist - iar lângă canapea, o stivă de cărți.
Aici locuiește Iancu Țucărman, unul dintre ultimii supraviețuitori ai trenurilor morții, din timpul pogromului de la Iași, din 1941. Are 89 de ani, dar o voce clară și o memorie extrem de exactă și povestește despre lucruri întâmplate în urmă cu 70 de ani ca și cum s-ar fi întâmplat ieri.
În trenurile morții s-au stins aproximativ 3.000 de oameni, asfixiați în vagoane pentru vite. Supraviețuitorii au fost trimiși la muncă forțată în Călărași și Podu-Iloaiei, apoi, până în 1944, au înfruntat legile rasiale și munca forțată.
Când avea numai 19 ani, Iancu a fost înghesuit într-un vagon pentru vite, cu bălegar pe jos, fără aer, apă sau mâncare, mergând prin soare mai mult de opt ore, în timp ce tatăl lui l-a crezut mort o săptămână. Iubitor de muzică clasică, în ultimii ani, a luptat să promoveze tinerele talente.
Cu ajutorul unui prieten, a reușit să obțină finanțarea a zece tineri care studiază diferite instrumente, iar trei dintre ei formează un trio, „Trio-ul Sternin", după numele binefăcătorului lor. Iancu Țucărman are și propria lui emisiune - Mari muzicieni evrei și nu numai, la radioul online Shalom.
Discriminat de la 15 ani
Țucărman s-a născut pe 30 octombrie 1922. A primit o educație iudaică riguroasă, pentru că tatăl lui era administrator de sinagogi. Sora lui îl ducea la concerte de muzică clasică - de atunci s-a îndrăgostit de muzica cultă și a început să ia lecții de vioară.
Iancu a observat primele semne de antisemitism încă de pe vremea când era un elev de 15 ani, iar un profesor de sport i-a tras o palmă: „Jidane, dă-te la o parte". „Atunci, am rămas pentru prima dată stupefiat de comportamentul acestui profesor de gimnastică. Asta a rămas pentru mine ca un ghimpe intrat în inimă."
Apoi, în 1939, a urmat corigența la limba germană, în condițiile în care vorbea acasă în idiș (dia¬lect al limbii germane) și studiase și limba literară. Rămâne repetent, moment în care decide să întrerupă școala. „Tată, îmi face impresia - asta a fost textual - că nori negri se abat asupra noastră. A început războiul, am avut atâtea dovezi de pusee antisemite, eu nu mă mai înscriu la nici un fel de școală, dacă o să fie bine, am convingerea că o să recuperez, dacă nu, o să mor numai cu cinci clase de liceu."
Însă „puseele" antisemite nu s-au oprit.
„Într-o duminică dimineață, ne-am trezit cu geamurile sparte la magazin". Pe vremea aceea, familia Țucărman avea un magazin de metale feroase-neferoase. Ulterior, o dată cu legile rasiale din 1940, familia își pierde dreptul să dețină magazinul.
După 7 septembrie 1940, când s-au instalat legionarii la putere, „ne-am trezit cu 30 de legionari la ușă, care au năvălit în casă, că suntem comuniști. Ne-au întors toată casa pe dos, nu știu da¬că ne‑a lipsit ceva... dar vă dați seama, cu 30 de oameni în casă... noi, trei copii. Nici nu știam ce e aia comunism", povestește Țucărman.
La chestură: „Măcar n-ai să mori azi"
„Scoaterea noastră din case, în dimineața de 29 iunie, a fost ca un trăsnet. Noi stăteam în beci, din cauza bombardamentelor; războiul împotriva Uniunii Sovietice începuse la 22 iunie." Evreii au fost scoși din case, încolonați în rânduri de câte 10-12 oameni, cu mâinile ridicate - Iancu Țucărman își repetă, în sufrageria apartamentului său, gestul de acum 70 de ani - și duși la secția de poliție (chestură).
„În dreapta mea, era cumnatul meu, în stânga mea, era tata. Și, bineînțeles, eram sute... și nu știam unde eram duși, în ce direcție... Eu aveam un cesuleț... La un moment dat, s-a oprit un plutonier major, a văzut ceasul, eram al doilea din rând, mi-a dat două palme, mi-a scos ceasul și mi-a spus: „Măi jidane, tot nu vei mai avea nevoie de el".
„În momentul ăla, noi, toți cei care am auzit vorbele lui, ne-am dat seama că ceva groaznic urmează să se întâmple. Tata, care era un om matur și vorbea perfect în limba română, s-a exprimat în idiș. Tradus în românește, însemna: „Mă băiatule, fie acest ceas o jertfă pentru sufletul tău... Mi-a intrat asta în minte, tata era un om credincios", își amintește bărbatul.
Poliția a anunțat că toți evreii trebuiau să aibă bilete de trecere liberă. Oamenilor în vârstă și femeilor li s-a eliberat un bilet, „de 6/4, cu o ștampilă, pe care scria „liber". Și li s-a dat ăstora și li s-a spus: Cine nu are, a doua zi, acest bilet, va fi împușcat pe loc". Și, atunci, unii s-au dus la poliție.
De altfel, soția lui, care a murit anul trecut, i-a povestit că mama ei l-a împiedicat pe fratele ei, în vârstă de 16 ani atunci, să meargă la chestură după bilet. „Nu te duci, că o să te împuște. O să te împuște mâine, măcar n-ai să mori azi. Și a scăpat, nu s-a dus.
Iar cei care s-au dus, mii de oameni, acolo au rămas. Unii au fost împușcați în curtea chesturii, iar alții, urcați în trenuri", își amintește bătrânul. La poarta secției, evreii au fost așteptați de polițiști și soldați cu cravașe în mână. „Mulți mergeau doi pași și cădeau acolo, morți. Erau sute de morți. Eu, fiind mai mic de statură, am scăpat fără nici o lovitură. Am stat întinși pe caldarâm, până ne-au urcat în tren".
Iancu Țucărman evocă o imagine din curtea chesturii care i-a rămas până astăzi în minte. „Closetul, care era într-o clădire, la un moment dat, când a trebuit să mă duc, trebuie să cobori niște scări... cam vreo 10 metri. Nu puteai să cobori, că era urină până aproape sus. Mai era un metru. Atâta era murdăria. Și, a doua zi, la 5 dimineața, am fost îndreptați spre gara Iași, unde erau pregătite vagoanele".
Trenurile morții: „Jidani, închideți obloanele"
„Organizat și bine gândit pogromul, ca să se întâmple așa cum s-a întâmplat", explică Iancu Țucărman. Oamenii au fost înghesuiți în vagoane de vite, cu obloane laterale mici, care au fost închise în interior, iar unele vagoane au fost bătute în cuie.
„În momentul când urcam, număra cineva și lovea în fund. Eu nu știu al câtelea am urcat, dar știu că, într-un moment, eram lângă oblonul de închidere și am auzit „137" și atunci s-a închis. Din cauza căldurii, oamenii s-au dezbrăcat, unii complet, iar alții au ajuns chiar să-și bea urina.
Mulți au înnebunit. După o oră, a murit primul om. «Jidani, închideți obloanele», adică cele două obloane interioare... ceea ce însemna că urmează să fim, pur și simplu, asfixiați. Bineînțeles că noi nu eram atât de naivi ca să ne închidem noi singuri obloanele...
Starea mea sufletească a fost dusă până la îngrozire, când a venit cu niște lanțuri și le-a bătut afară. Nu ne‑a mai rămas decât câte un centimentru, așa, între 3-4 lanțuri, cât le-a bătut el. Atitudinea de om zelos... acesta a fost unul din momentele în care m-am îngrozit."
Drumul a durat 8 ore. Oamenii au murit de foame, de sete, din cauza lipsei de aer. „Se poate spune că primele camere de gazare au fost trenurile morții, de la pogromul de la Iași. În vagonul meu, a fost un strat de 30 centimentri de bălegar proaspăt, plus un centimetru de var nestins... Când am devenit inginer agronom, mulți ani mai târziu, am învățat că bălegarul pe care îl foloseam noi pentru grădinile de legume putea să emane o temperatură de 60-65 de grade", explică el.
Cum a rămas în viață, în condițiile în care, din cei 137 de oameni, au trăit opt? Iancu Țucărman a spus că a crezut mereu în cuvintele tatălui său și a sperat că el „are trecere la Dumnezeu" și că este optimist.
„Când am văzut că oamenii se agită, m-am ridicat în picioare și am țipat cât am putut eu de tare: „Nu vă agitați, trebuie să ne menținem energia pentru când vom ieși din vagon, dacă vom ieși... Apoi, eu am tăcut din gură, am fost mulțumit de mine că am atras atenția și altora... poate cei șapte au ascultat", a explicat bătrânul.
Așa cum stau pe scaun acum, stăteam pe morți
Iancu Țucărman spune că știa ce îl așteaptă, dar nu s-a panicat. „Nici măcar când am început să număr: 20, 18, 17, 15... și vedeam cum ne împuținăm". Oamenii cădeau unii peste alții, și, cu cât cădeau, „puteai să te miști, așa, puțin. De odihnă, dormeai pe morți.
Așa cum stau pe scaun, stăteam pe cadavre. N-aveai cum... Iar, când s-a făcut loc, unii înnebuneau și se răsturnau în vagon așa, ca la circ, și, dacă te lovea unul... Trebuia să te ferești și de asta", își amintește bătrânul. În cele din urmă, trenul a oprit. Opt oameni au ieșit din vagonul lui.
Munca forțată. „Vă anunț că am ajuns cu bine la Podu-Iloaiei"
Evreii au fost coborâți din trenuri. Iancu Țucărman avea cu el trenciul pe mână, luat de acasă, deși era vară.„Pe imașul ăla unde am coborât, erau denivelări cu apă stătută, murdară, și oamenii, fiind deshidratați și încălziți, s-au aruncat să se răcorească. Unii au și băut. Iar cei care au băut, acolo au rămas.
Eu mergeam cu trenciul pe mână și am căutat un loc unde să mă pot întinde pe iarbă, dar să nu fie murdărită de noroi. Să nu se murdărească trenciul - sigur că am fost învățați acasă să fim oameni ordonați, dar până unde a putut să meargă treaba asta - dacă, după așa un calvar, căutam un loc unde să nu se murdărească trenciul".
Supraviețuitorii au fost duși la sinagogile din oraș, unde fiecare familie de evrei trebuia să ia acasă 2-3 oameni în grijă. Atunci, li s-au dat cărți poștale, să scrie acasă. „Ce indicații au primit, nu ne puteam da seama, se vedea că s-a aflat în Occident sau au fost presiuni, și am început: „Dragii mei, nici nu vă închipuiți prin ce chin..." și m-am oprit.
Zic, stai, dom'ne, așa o să ajungă cartea poștală la Iași? Am rupt-o și mi-au dat alta. „Dragii mei, vă anunț că am ajuns cu bine la Podu-Iloaiei. Vă sărut".
Cartea poștală a cumnatului lui a ajuns imediat, însă a lui, după o săptămână. „Când a văzut tata că sora mea a primit carte de la soț, iar el de la mine, nu, tata a zis: gata, Iancu nu mai există. Și-a lăsat barbă, s-a dus la sinagogă și a spus rugăciunea zilnică. Ce-o fi fost în sufletul lui săptămâna aia...".
„Tu ești,Iancu?"
„Mă gândeam: „Cu 48 de ore înainte, eram în casa mea, și-acuma cine sunt? Aveam 19 ani". Când stătea pe treptele sinagogii, a primit un ceai. După prima înghițitură, a început să tușească și, timp de un sfert de oră, nu a putut respira. Atunci a crezut că va muri.
Apoi, unchiul său s-a oprit în fața lui și l-a întrebat: „Tu ești, Iancu?". Băiatul s-a gândit: „De înnebunit, au înnebunit oamenii în vagoane, dar tu?! Ești rudă cu mine și nu mă mai cunoști?"
A urmat munca forțată la o fermă, până în 24 noiembrie, când evreii au fost iarăși încolonați și duși la gară, apoi în Iași.
„Am cerut noi să nu luptăm alături de frații noștri creștini?"
Iancu Țucărman spune că nu a avut coșmaruri atunci, legat de ceea ce a trăit, însă se teme acum, când vede „recrudescențe ale antisemitismului". „Am fost întrebat de un prieten: Voi ați curățat strada de zăpadă, iar noi am fost pe front, cu arma în mână! Voi ați fost cu mâna pe coada lopeții!
Și i-am răspuns: Dragul meu, ai dreptate în ceea ce spui, dar răspunde-mi la următoarea întrebare: Am cerut noi mareșalului Antonescu să ne dea lopeți în loc de arme sau invers? Noi am avut atâția eroi în Primul Război Mondial, când evreii nu erau nici măcar cetățeni români... În Al Doilea n-am fost acceptați. Am cerut noi să nu luptăm alături de frații noștri creștini?"
Ce este Holocaustul românesc
Holocaustul românesc a avut loc între 1940 și 1942, timp în care au murit aproximativ 300.000 evrei, potrivit Centrului pentru Monitorizarea și Combaterea Antisemitismului în România (CMCAR).
Primul pogrom a fost cel de la Dorohoi, din 1 iulie 1940. Potrivit unui proces-verbal întocmit în 3 iulie 1940 de autoritățile locale, ar fi murit 50 de evrei. În realitate, istoricii susțin că este vorba de 150 de oameni.
A urmat pogromul de la București, care s-a manifestat în timpul Rebeliunii legionare, din ianuarie 1941. Între 21 și 23 ianuarie, legionarii, conduși de Horia Sima, s-au răsculat împotriva mareșalului Antonescu, care voia să îi înlăture de la putere. Legionarii au omorât aproximativ 90 de evrei în pădurea Jilava. A mai fost masacrul de la Abator, în care 15 evrei au fost omorâți și atârnați în cârlige, iar intestinele le-au fost scoase și înfășurate în jurul gâtului. Între 120 și 140 de evrei au murit la București, 1.274 de prăvălii, ateliere și apartamente au fost devastate și s-au găsit 200 de camioane cu obiectele și bijuteriile furate de legionari de la evrei.
Potrivit CMCAR, 13.000 de evrei au murit în timpul pogromului de la Iași, care a avut loc între 27 și 30 iunie 1941. Pe 27 iunie, mareșalul Antonescu i-a ordonat comandantului militar de la Iași să „curețe orașul de jidani". Mii de evrei au fost omorâți la secțiile de poliție (chestură) din oraș. Alți 4.000 de oameni au fost îmbarcați în vagoane de vite și duși cu trenul la Podu-Iloaiei și Călărași, unde, până în septembrie, au fost trimiși la muncă forțată. Apoi, au fost lăsați să plece înapoi în Iași, unde au făcut din nou muncă forțată. În trenurile morții, au murit în jur de 2.600 de oameni.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 28.06.11 23:46

Mari lugojeni


Dupa cum se stie, Ziarul Actualitatea a pornit o campanie pentru desemnarea celui mai mare lugojean din toate timpurile. Pana saptamana trecuta au fost propusi: Traian Grozavescu, Traian Vuia, Ion Vidu, Coriolan Brediceanu, Tiberiu Brediceanu, Filaret Barbu, Gelu Barbu, Eftimie Murgu, A.C. Popovici, Ioan Kunst Ghermanescu, Mihai Redl, Lavinia Milosovici, Ioan Balan, Anisoara Odeanu, George Dobrin, Sanda sandru, Cornel Petrassevich, Alina Goreac, Alexandru Bireescu, Nicolae Breban, Silviu Oravitan, Dan Pataca, Victor Vlad Delamarina, Ioan Popovici Banateanul, Horia Sima, Ion Butoiescu, Gyorgy Kurtag, Konrad Wusching, Iacob Muschong, Dimitrie Stan, Josif Constantin Dragan, Remus Tascau, Valeriu Braniste, Victor Torynopol, Ioan Ploscariu, Vasile Stoica, Victor Newmann, Ioan Boldea, stefan Odobleja, George Augustin Petculescu, Virgil Simionescu, stefan Dragulescu, Dumitru Da-ba, Constantin Bona, Edward Teller, Grigore Bugarin, Jakabffy Ele-mer, Puiu Ulise, Dan Popescu, Constantin Miu-Lerca, Bela Lugosi, Daniel Ciobotea, Marius Martinescu, Gheorghe Leucuta, Emanuel Gojdu, Walter Mihai Klepper, Ana Lugojana, Virgil Bejan, Ioan Ienea, Misu Motor, Iosif Singer, Francisc Boldea, Comitetul revolutionar (14 persoane) constituit in 22 decembrie 1989, conducatori ai revolutiei lugojene. In urma propunerilor dvs. de saptamana trecuta, au mai fost adaugate urmatoarele nume: Victor Jurca, Oana Unc, Remus Porumb, Arató Andor, Jakabffy Elemér, Putnoky Miklós, Heuffel János, Braun Tibor, Kisnyújtódi Balogh László, Szombati Szabó István, familia Patyánszky, Gheorghe Reisz, Zöld József, Szárics Jenő, Virányi János, Billmann Márton, Jancsó Sándor, Szende Béla (tatal si fiul), Willer József, Jakabffy Kristóf, Higyed István, Nemes Elemér, Schwager Adolf József, Dengi János, Horger Antal, Mihai Negru, Mihai Brediceanu, Berze Nagy János, Klára (Vojkitza) Peia, Nemes János, Szondy György, Szántó Zsigmond, Simon István, Fülöp Lídia, Heinrich Lay, Vladimir Streletz, Franz Metz, Húsvét si Hoffer, Lázárházi Barbu, Udvardy Ladislau, Udvardy Zoltan, Kanitz Ágost, Florin Paul.
http://www.ziarulactualitatea.ro/arhiva/489.rtf
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Amintiri de la masacrul evreilor din Iași

Mesaj Scris de Admin la data de 28.06.11 9:43

Amintiri de la masacrul evreilor din Iași

În urmă cu 70 de ani, regimul Antonescu dădea ordin ca evreii din Iași să fie deportați. Azi, supraviețuitorii povestesc cum deportarea a însemnat moarte pentru 14.000 de suflete. Martori la crime comise în plină stradă și călători în trenuri ale morții, câțiva supraviețuitori ai masacrului de la 29 iunie 1941 s-au întâlnit ieri la Iași pentru a-i comemora pe cei uciși.
Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România «Elie Wiesel» a organizat ieri o întâlnire a supraviețuitorilor pogromului de la Iași din 1941, când 14.000 de evrei au fost uciși la ordinul lui Ion Antonescu. La comemorarea evenimentului, șase evrei au fost declarați cetățeni de onoare ai Iașiului.

Iancu Zuckerman (88 de ani), Finkelstein Leizer (87 de ani) și Benone Constantin (91 de ani) sunt trei dintre supraviețuitorii „Duminicii negre", cum este cunoscută ziua de 29 iunie 1941 când a avut loc pogromul de la Iași. Erau adolescenți, însă chinurile la care au fost supuși i-au maturizat înainte de vreme. „A început ca un trăsnet căzut din senin.
Eram acasă cu familia când au intrat peste noi polițiști și jandarmi și am fost scoși brutal toți în stradă, unde erau încolonați și alți evrei pe drumul către Chestură. Nu am știut ce se va întâmpla cu noi până când s-a apropiat de mine un plutonier major. Mi-a tras două palme, mi-a luat ceasul de la mână și mi-a spus «Măi jidanie, nu vei mai avea nevoie de el!». Atunci am înțeles că va urma ceva teribil", a povestit Iancu Zuckerman, care la câțiva ani după masacru s-a mutat în București.

„Și ăsta-i jidan! Pe el măi!"

În învălmășeala provocată de arestarea evreilor, Benone Constantin a fost prins pe stradă. „Niște oameni care mă cunoșteau mi-au spus să fug repede în Păltiniș, satul meu din Suceava. Când am ajuns lângă mănăstirea Golia, m-a văzut Costică Oprea, responsabil cu bufetul de la Liceul Național. Era cu o echipă de polițiști și a strigat: «Băi, și ăsta e jidan! Pe el, măi!»", și-a amintit bătrânul, privind în gol, ca și cum ar retrăi momentele de acum 70 de ani. Ororile au continuat la Chestură.

„La intrare erau militari cu însemne SS care loveau la întâmplare cu niște bâte. Pe cine nimerea în cap nu se mai scula, iar următorii trebuiau să calce peste creierii împrăștiați. Am stat acolo toată ziua de 29 iunie, timp în care soldații au mai împușcat pe câțiva dintre noi", a povestit Finkelstein Leizer. El trăiește și acum la Iași împreună cu soția.

Nouă ore de genocid pe șine

În puterea nopții, mulți dintre evreii din Iași și-au găsit sfârșitul. O parte dintre aceștia au fost urcați într-un tren cu direcția Călărași, unde au ajuns după cinci zile. Restul au fost trimiși cu un tren de marfă la Podu Iloaiei. O distanță parcursă în maximum jumătate de oră a fost făcută de acest „tren al morții" în nouă ore, sub un soare care ardea teribil.

Ce a urmat este greu de imaginat. „În vagonul în care am fost urcat era un strat de 30 de centimetri de bălegar, iar deasupra era turnat var nestins. Ca inginer agronom vă pot spune că această combinație poate duce la temperaturi de până la 60 de grade Celsius. Primul mort l-am avut după o oră", a spus Zuckerman.

Aglomerația, deshidratarea, căldura și mirosurile au subțiat tot mai mult rândul călătorilor. „În mijlocul acelei camere de gazare, unul dintre noi a avut ideea să facem bănci din cadavre ca să facem loc. Stăteam pe morți, iar acolo putea fi fratele sau tatăl meu", a povestit Finkelstein Leizer. După nouă ore de calvar, trenul a ajuns la Podu Iloaiei. Dintre cei aproape 2.000 de evrei numai 800 au ieșit în viață.

Au implorat divinitatea

Chinul supraviețuitorilor a continuat însă căci au trebuit să îngroape morții din vagoane sub amenințarea soldaților înarmați. „Aruncam cadavrele în gropi comune și turnam var deasupra, sperând în fiecare clipă că nu vom fi noi ultimul strat. Până la urmă, nimeni nu a mai murit la Podu Iloaiei", povestește Leizer.

Evreii supraviețuitori au rămas la Podu Iloaiei până în noiembrie 1941, când au fost eliberați. Unii dintre ei, printre care și Finkelstein Leizer, au fost trimiși la muncă silnică în carierele de piatră din Basarabia, ca să facă drumuri pentru armata rusă. „Calvarul s-a încheiat abia la 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei, iar noi ne-am trezit fără paznici și cu porțile deschise. Am reușit să-i iert pe cei care ne-au făcut așa ceva, însă nu voi uita niciodată ce-a fost!", a încheiat Leizer.

"În vagon era bălegar, iar deasupra, var nestins. Erau aproape 60 de grade Celsius. Primul mort l-am avut după o oră.''
Iancu Zuckerman 88 de ani


Plăci comemorative și întâlniri

Pentru a marca 70 de ani de la un ordin care a pus o pată neagră pe obrazul României, Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România «Elie Wiesel» a organizat o serie de evenimente la Iași. În cursul zilei de astăzi vor fi descoperite două plăci comemorative, una pe fostul sediu al Chesturi interbelice, iar a doua pe clădirea Gării, unde mii de evrei au fost urcați în „trenurile morții". Fosta cladire a Chesturii de pe strada Vasile Alecsandri din Iași a fost centrul Infernului din iunie 1941. Duminică, supraviețuitorii masacrului s-au întâlnit la Muzeul Comunității Evreilor din Iași, unde au primit diferite titluri. Aseară, șase dintre supraviețuitori au primit titlul de cetățeni de onoare ai orașului.

"Unul dintre noi a avut ideea să facem bănci din cadavre ca să facem loc. Stăteam pe morți.''
Finkelstein Leizer 87 de ani

"Niște oameni care mă cunoșteau mi-au spus să fug, dar m-a văzut responsabilul cu bufetul de la Liceul Național. A strigat: «Băi, și ăsta e jidan! Pe el, măi!»''
Benone Constantin 91 de ani


Peste 14.000 de evrei uciși

Intrarea României în Al Doilea Război Mondial a acutizat măsurile luate de autoritățile române împotriva evreilor. În pregătirea atacului contra URSS, generalul Ion Antonescu a ordonat autorităților statului român „închiderea tuturor cafenelelor evreiești din Moldova", dar și „să fie identificați toți jidanii agenți comuniști", iar Ministerul de Interne trebuia „să le interzică circulația și să fie în măsură a face cu ei ceea ce voi ordona când va fi momentul oportun". La începutul războiului, în România trăiau aproximativ 800.000 de evrei. Primul bombardament sovietic asupra Iașiului avea să declanșeze o adevărată psihoză în rândul populației, care era informată de autorități că „evreii au legătură directă cu piloții sovietici și că unii evrei ieșeni pilotează chiar bombardierele sovietice".

Potrivit istoricilor, Pogromul de la Iași din iunie 1941 a fost cel mai mare masacru de pe teritoriul României în epoca modernă și primul masacru antisemit major de la declanșarea operațiunii Barbarossa împotriva Uniunii Sovietice (22 iunie 1941), la care România lui Ion Antonescu a participat ca aliat al Germaniei naziste. „Tragedia din Iași a schimbat brutal profilul demografic, social, economic și cultural al Iașului, un oraș în care evreii reprezentau jumătate din populația de circa 100.000 de oameni. Până la 14.000 de evrei au fost uciși în timpul pogromului, la sfârșitul lunii iunie și începutul lunii iulie a anului 1941", a explicat Adrian Cioflâncă, istoric.
Mii de evrei au fost uciși în plină stradă de soldați Foto: cartea veche / Wikipedia


În noaptea de 28-29 iunie 1941, Ion Antonescu a ordonat deportarea totală a populației evreiești din Iași. Decizia va fi revizuită a doua zi, rămânând a fi dislocată doar populația masculină adultă. Ordinul prevedea și executarea sumară a celor care păreau suspecți. Lucrurile au degenerat ca urmare a punerii în aplicare a ordinului neclar al lui Antonescu. „Mulți evrei au fost uciși pe loc, acolo unde au fost găsiți în oraș de patrule mixte compuse din soldați, polițiști, gardieni și jandarmi români, soldați germani și civili mânați de antisemitism. Alți evrei au fost masați în curtea Chesturii de Poliție, unde s-a deschis focul în plin", precizează Cioflâncă.

Masacru plănuit?

Ulterior, evreii au fost îngrămădiți în două garnituri care și-au căpătat trista faimă de „trenuri ale morții". Din cauza supraaglomerării, a căldurii, a lipsei apei și oxigenului, mii de evrei au murit în cele două trenuri sigilate și păzite de soldați. Există o întreagă dezbatere în istoriografia românească legată de rolul pe care l-a jucat generalul Ion Antonescu în pogromul de la Iași. O parte dintre istoricii care îl acuză pe Ion Antonescu că a plănuit pogromul de la Iași se sprijină pe nota comandantului Garnizoanei din Iași, colonelul Constantin Lupu, către generalul Antonescu prin care se plânge că a fost demis din postul său, cu toate că a executat cu „loialitate ordinele sale" (Arhivele Statului, București, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 247/41, f. 10, 25 iulie 1941).

Alți istorici susțin că generalul Ion Antonescu (acesta, la proces, a negat că ar fi dat ordin) nu a fost implicat în pogromul de la Iași, bazându-se pe „anchetele" cerute de conducător generalului Emanoil Leoveanu, dar și șefului SSI, Eugen Cristescu. Ei mai aduc ca argument ordinul 4914 dat de Ion Antonescu soldaților: „Dezordinile întâmplate acum câteva zile la Iași au pus armata și autoritățile într-o lumină cu totul nefavorabilă. Cu ocaziunea evacuării Basarabiei, a fost pentru armată o adevărată rușine că s-a lăsat insultată și atacată de evrei și comuniști, fără a reacționa. Rușinea este și mai mare când soldații, din proprie inițiativă și de multe ori numai în scopul de a jefui sau maltrata, atacă populația evreiască și omoară la întâmplare, astfel cum a fost la Iași".
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

MARTURII DIN INFERN, CU PROFESORUL SAMUEL CSERNOVITS, SUPRAV

Mesaj Scris de Admin la data de 02.06.11 16:11

MARTURII DIN INFERN, CU PROFESORUL SAMUEL CSERNOVITS, SUPRAVIETUITOR AL LAGARELOR MORTII
http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=55397
Opagina vie a acelei istorii halucinante, numita Holocaust, esteDomnulProfesor Samuel Csernovits, ajunsacumla venerabila varsta de 86 de ani. Dovada incontestabila a faptului ca a trait acele vremuri teribile este numarul tatuat 10.940, aplicat pe antebratul stang, atunci cand a fost luat in evidenta in lagarul mortii de la Auschwitz – Birkenau.

- In urma cu peste 67 de ani, erati aproape un copil, Domnule Profesor. Ce vi s-a intamplat atunci? - Nu eram chiar un copil, aveam19 ani, eram deja calificat in meseria de croitor, constient de grozaviile care se intampla. De exemplu, am fost obligati sa purtam, ca semn de subjugare, steaua galbena, pe partea stanga a hainei. In toti acesti ani, nu am uitat nimic. Era primavara, in noaptea de 3 spre 4 mai 1944, cand jandarmi horthisti, cu palarii mari, impodobite cu pene de cocos lungi, ai regimului fascist, au spart usa casei parintesti si au urlat: "Jidani imputiti, aveti zece minute sa va strangeti 20 kilograme de lucruri si sa iesiti in strada!”. Tata, om profund religios, ar fi vrut sa isi faca rugaciunea, dar nu i-au permis, mama a adunat cateva lucruri si putina mancare ce o aveam in casa, pe care le-a aruncat intr-un pled legat cu sfoara. Eram impietriti cu totii, nu stiam ce se va intampla cu noi. Cei doi frati mai mari fusesera dusi in detasamente de munca, dar nu mai stiam nimic de ei. Acasa mai eram patru. In acea zi, au fost adunate toate familiile de evrei din oras si de pe strada noastra. Sute de copii, fete tinere, baietandri, barbati si femei cu prunci, mosnegi catre 90 de ani, oameni bolnavi. Dupa un mars istovitor, prin arsita zilei, in care multi au lesinat din cauza slabiciunii si a lipsei de apa, spre seara, am ajuns cu totii in fata fabricii de caramizi, lovita de criza economica si lasata de izbeliste, imprejmuita cu gard de sarma ghimpata. Acolo, sub cerul liber, amfost inghesuiti peste 7.500 de oameni, fara apa si fara alimente. Dupa trei saptamani, am fost incolonati si dusi la gara, unde ne astepta o garnitura cu 50 de vagoane folosite la transportul vitelor. Cei care nu puteau sa urce in vagoane erau loviti cu patul pustilor, cu o cruzime bestiala, de catre jandarmi, iar politistii completau bataia cu vana de bou. Dupa ore intregi de chin, jumatate din miile de evrei am fost inghesuiti in vagoane, intr-o aglomeratie de nedescris, cam 80 de oameni intr-un vagon, pentru primul transport spre... necunoscut.

- Cum ati aflat ca sunteti dusi spre lagarul de la Auschwitz?

- Cinci zile si cinci nopti am tot mers cu trenul, multi dintre calatori murind pe drum. Nu am aflat unde mergem, dar ne-am dat seama imediat dupa ce am ajuns la destinatie. Era inca noapte, cand s-a oprit trenul. M-am uitat afara, iar in fata ochilor mi s-a infatisat o priveliste inspaimantatoare. La distanta de cativa metri se ridicau patru limbi de foc, care luminau ca ziua. In imaginatia mea, le-am comparat cu niste vulcani, doar ca flacarile ieseau din niste hornuri de crematoriu. Incet, in vagoane s-a strecurat un miros greu, aparte, de carne arsa... Niste barbati uscati la trup, imbracati in haine din panza in dungi, ne-au zorit sa coboram, lovindu-ne cu bate, urland continuu la noi. Cand am inteles ca acestia vorbeau in idis, ne-am cutremurat: "Turma de lasi, vitelor! De ce v-ati lasat prinsi in jug si manati aici, in lagarul mortii?!”. Am aflat ca erau evrei polonezi, care supravietuisera in cei cinci ani de lagar, in timp ce copiii, parintii, surorile, fratii le-au fost ucisi prin gazare si arsi. De cinci ani, ei tot sperasera ca evreii din tarile din jur se vor rascula impotriva dominatiei hitleriste si ii vor salva...

- Ce s-a intamplat cand ati ajuns in lagar?

- Am fost incolonati cate doi, iar dupa o ora de mers printre soldati SS cu arma in mana am ajuns la triere, in fata doctorului Mengele. Pe mama si pe tata i-au separat in dreapta, pe mine si pe sora mea, in stanga. Dreapta insemna drumul spre gazare, stanga insemna ca mai ai de trait atata vreme cat poti munci pentru Hitler. Ultima imagine cu parintii mei este aceea in care se indreptau spre camera de gazare, sprijinindu-se in mers si tinandu-se de mana. Atunci, am vrut sa ma sinucid de durere, atingand gardul de sarma strabatut de inalta tensiune, care m-ar fi facut pe loc cenusa. In ultima clipa, m-a oprit un gand: "Daca ma sinucid, cine are sa le aduca la cunostinta fratilor mei, prietenilor, lumii intregi, tragedia asta, crimele oribile? Moartea e un act eroic sau o lasitate?”. Asa am decis sa supravietuiesc si am supravietuit tuturor ororilor care au urmat: munca de sclav, de 14 ore pe zi, dar si bombardamentele care au urmat. In 24 ianuarie 1945, am auzit pentru prima data "Hitler kaput” (armata sovietica se apropia rapid). Responsabilii lagarului ne-au anuntat ca plecam imediat, ne-au incolonat si am pornit iar spre necunoscut. Din 15.000, mai ramaseseram vreo 10.000. Dupa numai un sfert de ora de mers, lagarul a fost bombardat si distrus, pentru a nu lasa nici o urma despre crimele comise acolo. Am continuat sa mergem toata ziua, in sabotii nostri de lemn, pe un frig cumplit, mars in care au cazut inghetati inca vreo 2.000 de detinuti. Dupa inca o noapte si o zi de mers chinuit, am ajuns la Breslau, unde am fost urcati in tren, in vagoane de marfa fara acoperis, fara sa stim incotro ne indreptam. Garnitura de tren ne-a purtat o saptamana, pana la Buchenwald. Aici, era un lagar de munca silnica, unde detinutii construiau o cale ferata, pentru transportul armelor ce se fabricau in subteran.

- Eliberarea cum a venit?

- Bucuria eliberarii eu nu am simtit-o, pentru ca eram la granita dintre viata si moarte, bolnav de tifos exantematic si foarte slabit. Eram o colectie de oase invelite cu o piele galbena, zbarcita, mumie fara cunostinta... Aveam, la 20 de ani, doar 29 de kilograme si jumatate. Dupa ce am fost ingrijit 4 luni de Crucea Rosie Internationala, adica dupa 120 de zile, pe 1 septembrie 1945, am primit o copie dupa fisa de sanatate si foaia de iesire din spital. Aveam 72 de kilograme, simteam ca sunt sanatos, ca toate organele imi functioneaza normal, ca sunt o fiinta omeneasca si ca traiesc. Intr-o dimineata, cei din tarile sud-est europene am fost invitati in centrul fostei cazarmi SS. La niste mese, stateau oameni imbracati in uniforme americane si englezesti. Ne-au intrebat pe fiecare unde vrem sa mergem, in ce tara vrem sa ne stabilim. Multi s-au indreptat spre tabliile pe care scria Suedia, Norvegia, Danemarca, Franta, Anglia, SUA, Olanda, Elvetia, Palestina. Numele tarilor sud-est europene nu apareau niciunde si atunci noi am spus ca vrem sa mergem in Transilvania, in Romania, sa aflam ce s-a intamplat cu fratii si surorile noastre. "Nu va puteti intoarce, pentru ca acolo e ocupat de trupele sovietice!”, ni s-a raspuns si au incercat sa ne convinga sa mergem intr-o tara libera.

- Ce ati facut in aceasta situatie?

- Eram mai multi din Targu-Mures, care doream sa ne intoarcem acasa. Ne-am adunat, ne-am sfatuit si am hotarat sa fugim din colonie, ceea ce am si facut, cu ajutorul unui camion care facea aprovizionarea cu alimente. Ne-am urcat in primul tren de marfa ce mergea spre est, apoi, cu un personal, am ajuns la Praga. Din Praga ne-a fost usor sa ajungem la Budapesta, iar de acolo la Targu-Mures.

- Cum ati fost primiti?

- In gara, am vazut doi tineri cu o pancarta, pe care scria "Serviciul camin pentru evrei”. Ne-am luat fiecare bocceluta si ne-am dus, cu speranta ca vom afla vesti despre rudele noastre. Din pacate, despre fratii mei nu stia nimeni nimic si atunci mi s-a strecurat iar teama in suflet. Am plecat imediat spre vechea noastra locuinta, dar acolo am gasit niste straini, care nu stiau nimic despre familia mea. Simteam un fel de sfarseala in jurul inimii si o mare durere in suflet, simteam ca am ramas singur pe lume si ca viata nu ma mai intereseaza. Din situatia asta disperata, m-a salvat un prieten, caruia, in timpul deportarii, ii salvasem viata. Imi era atat de recunoscator, incat m-a invitat in familia lui, la masa. Nimeni nu intelegea de ce sunt atat de trist, din moment ceamsupravietuit. "Nu stiu nimic de fratii mei”,amreusit sa spun. Atunci, am primit vestea cea mare. Toti fratii mei traiau!

- Cum a fost revederea cu acestia?

- M-am ridicat imediat de la masa si am plecat spre noua locuinta, in care se mutasera fratii mei. E greu de descris cat de emotionanta a fost intalnirea noastra. Nu ne mai puteam desprinde din imbratisare, cinci trupuri deveniseram unul singur, radeam si plangeam in acelasi timp. Cand ne-am mai linistit, le-am povestit despre parintii nostri, cum mergeau, sprijinindu-se, spre camera de gazare...

- Fratii dumneavoastra cum au supravietuit?

- Cei doi frati, plecati inaintea noastra la munca obligatorie in folosul trupelor maghiare de honvezi, au reusit sa evadeze. Sora mai mare, care plecase la Budapesta, a reusit sa locuiasca in secret pana la terminarea razboiului. Sora mai mica a supravietuit miraculos, desi era bolnava cu stomacul si toata perioada deportarii a muncit la uzinele de armament de langa Theresianstadt.

- V-ati gandit vreodata sa va razbunati pentru ororile pe care ati fost obligat sa le traiti?

- Nu, niciodata! Sentimentul de ura, de razbunare, te distruge, te umple cu venin, iti distruge sufletul si iti deformeaza gandirea. Consider ca sentimentele de prietenie, de omenie si de intelegere reciproca intre etnii sunt cele ce calauzesc comunitatile, ca sa nu mai fie posibil niciodata inca un holocaust, cea mai mare tragedie a lumii. Ceea ce ii face pe oameni rai, brutali, este interesul economic, dorinta de a domina. Mi-as permite sa le dau semenilor mei un sfat: sa nu isi sustina niciodata cu vehementa parerile, sa nu exagereze in aprecieri, sa asculte cu rabdare parerile altora.

- Va multumesc, Domnule Profesor Csernovits!

* * *

Pentru cei care doresc sa afle mai multe amanunte cutremuratoare din pagina neagra de istorie, pe care nu prea de mult a trait-o omenirea, va recomandam romanul "SUPRAVIETUIRE”, scris de Domnul Profesor Samuel Csernovits, aparut la Editura "Nico”, in anul 2005. Perioada de dupa revenirea din lagar si pana la Revolutia din 1989 este oglindita de Domnul Profesor Csernovits in romanul "VIATA IN DAR...?”, aparut la aceeasi editura, in anul 2009. Vestea buna este ca Domnul Profesor, cu o vasta cultura in economie si politica, dar si cu un mare caracter, lucreaza in prezent la al treilea roman, care va zugravi istoria mai recenta a Romaniei, de dupa anii ’90.

Intrucat romanele aparute deja nu se mai gasesc in librarii, cei interesati se pot adresa, pentru informatii suplimentare, redactiei "Cuvantul liber”, la numarul de telefon 0265/267.808.

LUCRETIA POP
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 2 din 11 Înapoi  1, 2, 3, ... 9, 10, 11  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum