AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Pagina 10 din 11 Înapoi  1, 2, 3 ... , 9, 10, 11  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 0:06

Rezumarea primului mesaj :

POPOR ALES CONVORBIREA LUI TEVIE  LÃPTARUL CU DUMNEZEU

           In viata asta, potrivitã
           Pentru borfasi, pentru haimani,
           Mi-ai dat o mânã de prieteni
           Si-o lume-ntreagã de dusmani !

           Poti sa fii hot, pungas, ministru,
           Te-njurã lumea sau te ceartã,
           Dar dacã esti cumva evreu,
           O viatã-ntreagã nu te iartã !

           Poti fi mai bun, mai învãtat
           Si mai cinstit, cã nu e greu,
           Dar porti teribilul pãcat
           Cã, pur si simplu, esti evreu….

           Sar imbecilii sã te rupã !
           Te-njurã ziarele ades !
           Te-ar sfâsia si când te pupã !
           De asta, Doamne, m-ai ales ?

           De mii de ani nu avem pace
           Ne mor copiii in rãzboi
           Si n-avem liniste de-o viatã !
           De asta ne-ai ales pe noi ?

           Am vrut si noi putin “shalom”
           Cuvânt rostit atât de des.
           Dar pacea noastrã cu vecinii
           N-ai avut timp s-o fi ales.
           De câte ori ai vrut, destinul            
           Ne-a jucat viata la noroc.
           Doamne, puteai s-alegi pe altii
           Si nu ne supãram deloc !

           Antisemitii se agitã,
           Urlã bezmetic orice vrei
           Se-ncarcã lumea de prostie
           Si se descarcã pe evrei.

           Avem atâtea premii NOBEL
           Si mari artisti sub steaua ta,
           Dar nimeni nu ridicã glasul
           Când ne injurã o haimana !

           Poate cã lumea joacã teatru,
           Privesc la cer si vãd noroi,
           Sunt generosi cu orisicine
           Si democrati! Dar nu cu noi…

           Când undeva le merge rãu,
           Când ageamiii fac luminã
           Si nu au bani si mor de foame,
           Numai evreii sunt de vinã.

           Când se mãnâncã între ei,
           Când se omoarã frati cu frati,
           Sãracii - ei n-au nici o vinã,
           Numai evreii-s vinovati !

           Suntem copiii tãi,o Doamne,
           În casa ta intrãm smeriti,
           Si atunci de ce ne lasi în lume
           Pe mâna unor trogloditi ?

           Dece-i înduri pe asasinii
           Cei fãrã lege, fãrã minte,
           Amarnic sã ne pângãreascã
           Pânã si sfintele morminte?

           Cu noi se rãfuiesc într-una
           Intelectuali si derbedei,
           Dar ce-au cu mortii nostri, Doamne?
           Ce vina au cã-s morti evrei?

           Tot ce se-ntâmplã-n lumea asta
           Catastrofal si ne-nteles
           E doar si doar din vina noastrã!
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           Ei pot sa facã tot ce vor!
           Sã poarte zvastici, cãsti sau fes!
           Noi n-avem nici-un drept pe lume?
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           Se uitã acru-n pasapoarte,
           La vãmi ne puricã ades.
           Noi doar suntem “afaceristii”!
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           De asta ne-ai adus pe lume?
           De asta ne-am crescut copii?
           Sã tremurãm pentru secunda
           Ce Tu ne-o dai pentru-a trãi?

           Tu ne-ai dat multe lacrimi, Doamne.
           Ne-ai dat nevoi si griji si stress.
           DAR TU  NE-AI  DAT  SI  ISRAELUL !
           SI PENTRU ACEASTÃ FERICIRE
           TODÁ RABÁ CÃ NE-AI ALES !!!!


Ultima editare efectuata de catre Admin in 26.09.14 13:11, editata de 2 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


ZOLTAN "A 10.919" BLUM

Mesaj Scris de Admin la data de 08.11.06 20:09

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Leizer Finchelstein

Mesaj Scris de Admin la data de 08.11.06 20:07

Leizer Finchelstein
ROMANIA VAZUTA DIN MOLDOVA : Leizer Finchelstein

_TUE, 27 June 2006

Nu iesise inca din Iasi. A fost luat ucenic de crud la un tamplar si nu-i ramanea timp de altceva. Facea parte dintr-o familie nevoiasa, cu noua copii.
Mai toata tineretea si-a petrecut-o in Targu Cucu, cartier care era pe atunci evreiesc. De altfel, cam jumatate din populatia Iasiului era evreiasca. Se invecina cu cativa crestini, cu care se impaca foarte bine.
Atata doar ca, doua-trei zile inainte de "duminica aceea", multi dintre ei au plecat si si-au insemnat casele cu cruci. Pe moment, nu a inteles de ce.
La un moment dat, s-a angajat sa vanda ziare. A vandut si ziare antisemite. Din ziare aflase de Hitler, de ce le face el evreilor in Germania, dar nu putea sa creada sub niciun chip.
In atelierul de tamplarie, toate masinile erau germane si nu-si imagina ca aceia care au inventat acele lucruri minunate s-ar putea deda la crima. A asistat si la manifestatii antisemite ale studentilor. Veneau in coloana de pe Copou, se uneau cu studentii de la Teologie si spargeau geamurile magazinelor evreiesti.
Pe 29 iunie, duminica, nimeni nu-si imagina ce avea sa urmeze, desi semne prevestitoare au fost. Sambata, un frate de-al tatalui a venit in fuga mare ca sa spuna ca evreii sunt scosi din case, batuti si omorati.
Duminica dimineata au dat buzna si la ei patru sergenti de politie, insotiti de mai multi civili cu bate. Tatal si cei cinci baieti au fost incolonati si dusi cu mainile sus spre Chestura.
In zona Chesturii, i-au sarit in ochi doi jandarmi SS care ii loveau cu batele, "ca un ciocan pneumatic", pe cei care erau manati inauntru. Pentru prima data a vazut oameni morti, sange si creieri imprastiati.
Prin furcile caudine de la poarta a trecut bulucindu-se, calcand peste morti. Curtea Chesturii era dominata de o mitraliera, la care se aflau doi sergenti de politie, care au deschis focul de nenumarate ori in multime.
Acolo au stat nemancati de la pranz pana a doua zi spre dimineata. Noaptea, curtea s-a mai eliberat, dupa ce au fost scosi cei care au fost urcati in primul tren. El a nimerit in al doilea.
"In Piata Unirii si in drum spre gara ne-am tot impiedicat de morti presarati pe drum." Au fost ingramadite cam o suta douazeci de persoane intr-un vagon inchis ermetic, care a devenit "un fel de camera de gazare fara gaz si foc". Soarele facea tot.
Din cauza caldurii, a lipsei apei, a ingramadelii, a mirosurilor insuportabile, "oamenii mureau ca mustele". "Eu am avut noroc pentru ca am nimerit patru frati impreuna in vagon. Am baut urina unii de la altii.
Ne-am palmuit continuu ca sa stam treji. Am facut banci din cadavre. Daca te prabuseai, erai mort pentru ca altii cadeau peste tine si nu mai aveai putere sa-i dai la o parte. Unui frate de-al meu i-a intrat un picior in putrefactie de viu si a avut probleme toata viata".
Atunci l-a pus la indoiala pe Dumnezeu.

Totusi a avut noroc. Cand au ajuns la Podu Iloaiei (drum de 20 de kilometri pentru care au stat in tren in jur de zece ore), din cei peste o suta de oameni din vagon au scapat vreo 20-22, dintre care toti cei patru frati.

Au scapat si tatal, si fratele din celalalt tren. Putine familii de evrei din Iasi pot spune ca au avut un asa noroc: cele 13.000 de victime ale pogromului au indoliat aproape intreaga populatie evreiasca a orasului.

Aceea a fost prima iesire din oras si prima sa calatorie cu trenul - cu "trenurile mortii". Se numeste Leizer Finchelstein si are 83 de ani. Astazi asista la comemorarea a 65 de ani de la Pogromul din Iasi.
http://stiri.rol.ro/arhiva/content/view/388847/6/

http://cultural.bzi.ro/leizer-finchelstein-supravietuitor-al-pogromului-de-la-iasi-s-a-stins-din-viata-583


Ultima editare efectuata de catre Admin in 24.12.13 22:46, editata de 2 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Interviu cu Rosa Grădinaru.....

Mesaj Scris de Admin la data de 08.11.06 20:02

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

GAZAREA ȘI ARDEREA FRATELUI MEU"

Mesaj Scris de Admin la data de 08.11.06 20:00

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

"NE ERA TOT TIMPUL FRICA"

Mesaj Scris de Admin la data de 08.11.06 19:58

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 08.11.06 19:12

Holocaust Remembrance Day - May 2,




Please wait 20 Seconds before you close this e-mail.


This message asks you to do one small act to remember the six million

(6,000,000) Jewish lives that were lost during the Holocaust.


Send this message to everyone you know who is Jewish.


If we reach the goal of reaching six million e-mail names before May 2,

we will fulfill and give back to God what He gave to us:

6 million Jews who are alive today who remember those who perished.


Please send this message and Ask them to also forward it to others.



Thank you


Ultima editare efectuata de catre Admin in 06.07.11 10:52, editata de 6 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Supravietuirea în rândul evreilor români

Mesaj Scris de Admin la data de 08.11.06 19:06

VII. Supravietuirea în rândul evreilor români
TENTATIVA ESUATA DE DEPORTARE A EVREILOR DIN MOLDOVA SI MUNTENIA, DIN BANAT SI TRANSILVANIA ÎN LAGARELE DE DEPORTARE NAZISTE


În ciuda pogromului de la Iasi, a deportarilor din Basarabia si Bucovina, a masacrelor repetate din aceste provincii, cu tot dezastrul din Transnistria, o mare parte a populatiei evreiesti din România era, cursul anului 1942, înca viata. Este vorba, mai ales, de populatia evreiasca din Moldova si din Muntenia, precum si din Transilvania (partea neocupata de Ungaria) care, cu exceptia pogromului de la Iasi si deportarilor din Dorohoi si sudul Bucovinei (actiuni ce au afectat aproximativ 25.000 de persoane), n-a fost supusa unui proces masiv de exterminare sau de deportare. Acest aspect nu putea scapa atentiei birocratiei naziste, care avea sa manifeste în „problema” evreilor români aceeasi tenacitate si perseverenta metodica pe care o dovedise în cazul evreilor din alte tari europene. Începând chiar din anul 1941, atunci când masacrele românesti si germane din Basarabia si Bucovina se aflau la apogeu, unele documente germane afirmau ca „problema” evreilor români nu putea fi rezolvata decât cadrul „solutiei finale”. La 14 august 1941, unul dintre rapoartele referitoare la operatiunile de pe frontul de Est, adunate si trimise Statului Major al RSHA, raport bazat pe dari de seama redactate pe teren, mentiona ca „problema evreilor români ar putea fi doar partial rezolvata pâna la Solutia Finala aplicata întregului continent” .
Detaliile birocratice ale aplicarii „solutiei finale” au fost puse la punct la conferinta de la Wannsee, care a avut loc sub conducerea lui Heydrich, la 20 ianuarie 1942. La conferinta au participat 15 înalti functionari, reprezentând principalele institutii germane. „Martin Luther, care reprezenta Ministerul Afacerilor Externe, a facut observatia ca deportarea evreilor din tarile nordului (Scandinavia), unde acestia erau, în orice caz, foarte putin numerosi, va avea de întâmpinat destule dificultati, însa ca el nu vedea ivindu-se nici un fel de greutati în calea deportarii evreilor din tarile Europei de Sud si de Vest” .
Aceasta anticipare a lui Luther urma sa se dovedeasca a fi corecta, în general, cu exceptia remarcabila a României si Bulgariei. Înainte chiar de 1942, relatiile româno-germane, privite prin prisma „problemei evreiesti”, nu erau prea armonioase. Fortele S.S., ca si unitatile regulate militare germane, protestasera în cursul verii lui 1941 împotriva modului în care fusesera ucisi evreii de unitatile militare române. Daca pentru fortele S.S. „tehnica” folosita era improprie, pentru celelalte unitati germane „stirbirea prestigiului armatei germane” era considerata o primejdie.
Deportarile dincolo de Nistru (august 1941) si, mai târziu, peste Bug (primavara lui 1942), hotarâte de autoritatile române, au întâmpinat rezistenta germana. Totusi, în august 1941, în ciuda „problemelor de pe teren”, colaborarea româno-germana în ceea ce privea „problema evreiasca” parea sa se desfasoare, la nivelul cel mai înalt, sub semnul acordului deplin.
La 26 octombrie 1941, relatiile româno-germane referi­toare la problema evreiasca nu mai erau tot atât de euforice. În timpul verii si toamnei 1941, relatiile economice si politice româno-germane s-au deteriorat. Ulterior, cooperarea privitoare la rezolvarea „problemei evreiesti” a devenit foarte fluctuanta.
La 26 iulie 1942, referatul lui Eichmann de la RSHA raporta ca reprezentantul sau la Bucuresti, Hauptsturmfürer-ul Richter repurtase o victorie totala. „Pregatirile politice si tehnice în vederea solutionarii problemei evreiesti din România, raporta Eichmann, au fost atât de plenar efectuate de reprezentantul Oficiului central de securitate al Reich-ului, încât transporturile celor evacuati vor putea pleca la drum în foarte scurt timp. Se are în vedere deplasarea evreilor din România printr-o serie de transporturi, care vor porni cam spre 10 septembrie 1942 în directia regiunii Lublin, unde cei în masura sa fie folositi vor fi repartizati sectorului de utilizare a mâinii de lucru, pe când toti ceilalti vor fi supusi unui tratament special. Fusesera luate masuri pentru ca evreii români sa-si piarda nationalitatea în clipa în care vor trece frontiera. Negocierile cu Reichsbahn referitoare la orarele trenurilor erau foarte avansate si Hauptsturmführer-ul Richter „avea în buzunar” o scrisoare personala a lui Mihai Antonescu, scrisoare care confirma ca toate dispozitiunile vor fi luate.”
Faptul ca Richter se aflase în posesia unui acord scris al lui Mihai Antonescu referitor la deportarea evreilor din Moldova, Muntenia si din Transilvania de sud a fost confirmat si de Adolf Eichmann în cursul interogatoriului sau . În plus, cu vreo câteva zile înainte de 23 iulie 1942, un acord verbal în acest sens i-a fost dat si de Ion Antonescu lui Manfred von Killinger .
Conform recensamântului populatiei evreiesti din România efectuat în primavara lui 1942, la data respectiva traiau în România aproximativ 300.000 de evrei. La 8 august 1942, ziarul „Bukarester Tageblatt”, care prezenta punctul de vedere al ambasadei germane din Bucuresti, publica un articol cu titlul „Rumänien wird judenrein” (România va fi curatata de evrei). În aceeasi zi, ziarul „Donauzeitung”, care aparea la Belgrad, publica un articol intitulat „Judenaussiedlung in Romänien”. Doua zile mai târziu, un alt articol, similar, a aparut în „Völkischer Beobachter”, la Berlin.
Articolul publicat în „Bukarester Tageblatt” facea elogiul „demersurilor energice pe terenul problemei evreiesti cu scopul unei solutii definitive aplicate în România din dispozitia Maresalului Antonescu. Era, de asemenea, elogiata activitatea „exemplara” a lui Lecca Radu care „supraveghea” Centrala evreilor, respectiv „misiunea” acesteia „de a pregati toate lucrarile în vederea curatirii definitive a României de evrei.”
Totusi, presa româneasca n-a anuntat nici o stire de acest fel, întrucât i se daduse cenzurii un ordin în acest sens . La 15 august 1942, zvonurile referitoare la deportarea evreilor din orasele Transilvaniei si Banatului (Timisoara, Arad, Beius, Turda, Sighisoara, Brasov) devin foarte insistente, provenind, pe de o parte, din Timisoara, iar pe de alta parte, din biroul lui Radu Lecca, Împuternicitul Guvernului pentru problema evreiasca .
Conducatorii comunitati­lor evreiesti au încercat, prin diverse interventii, sa evite deportarea. Se pare ca o prima interventie ar fi fost facuta de dr. Stroescu. „Prima bunavointa întâmpinata este cea a doctorului Stroescu, medicul personal al lui Ion Antonescu si director al recent înfiintatei institutiuni «Palatul Invalizilor». Într-o declaratie facuta dupa razboi de baronul Mocsoni-Stârcea, un apropiat al Casei Regale române, acesta afirma ca baronul von Neumann si Max Auschnitt au varsat în trei zile Comisiei de Patronaj, condusa de Maria Antonescu, suma de 4 miliarde lei (50 milioane de franci elvetieni) . Rabinul Alexandru Safran a intervenit pe lânga Mitropolitul Balan, ale carui opinii antisemite erau, de altfel, binecunoscute , rugându-l sa intervina, la rândul sau, pe lânga Antonescu, cerând anularea deportarilor. Mitropolitul venise în mod special de la Paltinis (Sibiu) pentru a-l întâlni pe rabinul Alexandru Safran. Se pare ca interventia Mitropolitului Balan pe lânga Antonescu ar fi fost sustinuta de Regina-Mama Elena, în timpul unui mic-dejun la Palat .
Au intervenit, de asemenea, pe lânga Antonescu, pentru anularea deportarilor, Nuntiul Apostolic Andreea Cassulo si reprezentantul diplomatic al Elvetiei la Bucuresti, René de Weck . Antonescu a decis sa amâne ordinul în vederea deportarilor, dar aceasta masura n-a fost decât provizorie. În timpul acesta, negocierile româno-germane referitoare la deportarea evreilor români în lagarele naziste continuau.
La 17 august 1942, Luther i-a informat pe Wormann, Weizsächer si Ribbentrop ca Mihai Antonescu accepta ca evreii sa fie deportati si ca primele transporturi vor pleca din zonele Arad, Timisoara si Turda. „Ministerialdirektor-ul” român Radu Lecca dorea sa plece la Berlin, pentru a reglementa toate amanuntele cu ministrul Afacerilor Externe si cu R.S.H.A.... Si Lecca a plecat la Berlin. Se pare ca la Abteilung Deutschland sosirea lui a fost considerata o simpla formalitate. Cei doi Antonescu îsi anuntasera acordul, iar Lecca nu era privit ca o personalitate importanta a regimului. În consecinta, la Berlin, Lecca a fost tratat într-un mod cam grosolan. A fost o eroare. Când s-a reîntors în România, aproximativ în jurul datei de 27 august, dupa cum se pare, diplomatii germani presimtisera ca „lucrurile nu se petrecusera prea bine” .
Dupa cum scria Raul Hilberg, „în august 1942, românii începeau sa fie dezamagiti. Îsi epuizasera exuberanta initiala si erau epuizati de ea. Graba voioasa cu care subscrisesera la actiunile distrugatoare pretinse de la ei de germani disparuse.” Aceasta stare de lucruri a fost accentuata de divergentele româno-germane referitoare la problemele economice si etnice, care au reiesit în mod limpede din întrevederile privitoare la Transnistria, dintre Mihai Antonescu si generalul Rotkirchen, la 28 august 1942, sau din discutia lui Mihai Antonescu cu Seltzer, consilierul Legatiei germane, din septembrie 1942 .
La 11 septembrie 1942, Radu Lecca i-a prezentat lui Mihai Antonescu planul românesc de deportare a evreilor din Banat si din Transilvania . Planul lui Lecca prevedea „evacuarea întregii populatii evreiesti”, cu exceptia „evreilor care au dovedit prin faptele lor ca participa la spiritul natiunii române, precum si a celor ce sunt folositori economiei si comertului” . Planul lui Lecca mai prevedea sa se permita emigrarea în Palestina „a unui grup de 3.000 de evrei, dintre cei alesi spre a fi deportati în Polonia, contra sumei de 2.000.000 de lei” .
Prin exceptiile pe care le stabilea, cel putin în scris, planul lui Lecca era mai clement decât modul în care fusesera efectuate, cu un an înainte, deportarile din Basarabia si din Bucovina, atunci când, cu exceptia unei parti din evreii de la Cernauti, nu se facuse nici o alta exceptie. Planul de deportare german, elaborat si redactat de Richter, semana în linii generale cu planul românesc. Existau, totusi, între ele câteva diferente esentiale. Anumite categorii de evrei erau exceptate de deportare „pentru moment”. Si, bineînteles, planul german nu prevedea nimic referitor la emigrarea a 3.000 de evrei în Palestina, ba chiar, dimpotriva, prezenta numeroase amanunte privitoare la transporturile spre Polonia. Fiecare transport trebuia sa fie compus din 2.000 de evrei, stabilindu-se ca toate Caile Ferate germane sa furnizeze vagoane de marfa acoperite si locomotive. Finantarea deportarilor urma sa fie asigurata de Centrala Evreilor din România .
Se pare ca la 13 septembrie 1942, Cordell Hull, secretar de stat al S.U.A., a transmis prin radio, cu prilejul Anului Nou evreiesc, un mesaj de solidaritate a poporului american cu evreii amenintati de exterminare. Conform unei note informative trimise de Richter lui Killinger la 24 septembrie 1942, nota bazata pe surse provenind de la S.S.I., legatia Elvetiei din Bucuresti trimisese, tot aproximativ spre 13 septembrie, un mesaj al guvernului american, în care se protesta împotriva deportarii evreilor în Transnistria, si se ameninta guvernul român cu represalii împotriva românilor din Statele Unite (Statele Unite, aflându-se în razboi cu România, erau reprezentate de legatia Elvetiei). Aceasta interventie a guvernului american a avut un anumit impact în România.
La 23 septembrie 1942, Administratia generala a Cailor Ferate Române îi comunica lui Radu Lecca, Comisarul guvernului pentru problemele evreiesti, ca la Berlin urma sa aiba loc o conferinta, de la 26 pâna la 28 septembrie 1942, privitoare la orarul trenurilor speciale pentru transportul evreilor din România în Polonia. În ziua conferintei, Societatea Cailor Ferate Române a telegrafiat la Berlin ca nu putea participa la conferinta si cerea amânarea acesteia. Totusi, conferinta a avut loc si în cadrul ei s-a discutat evacuarea a 600.000 de evrei din Guvernamântul General (Polonia) si transferul a 280.000 de evrei din România în Guvernamântul General. Se stabilise Adjudul ca statie de plecare a trenurilor din România si Belzec ca statie de destinatie, dupa oprirea la frontiera, la Sniatin. S-a luat si decizia ca un tren de marfa, compus din 50 de vagoane si având o capacitate de 2.000 de persoane, sa circule la fiecare doua zile, îndreptându-se în respectiva directie .
La 10 octombrie 1942, Presedintia Consiliului de Ministri transmitea Ministerului Afacerilor Interne ordinul de deportare a tuturor evreilor din Transilvania si din Banat . Populatia amenintata de deportare era de aproximativ 40.000 de persoane si se stabilise ca deportarea urma sa înceapa a doua zi. Totusi, a doua zi Ion Antonescu a anulat ordinul referitor la deportare.
Evident, germanii au fost foarte nemultumiti si au încercat sa reia discutia referitoare la deportarea evreilor din Moldova si din Muntenia, acuzându-i, totodata, pe români de lipsa de consecventa.
O alta discutie pe aceasta tema a avut loc la 11 noiembrie 1942, tot între Mihai Antonescu si Richter. Schimbarea de atitudine a lui Mihai Antonescu fata de „problema evreiasca” era limpede. Vice-presedintele guvernului român i-a declarat functionarului nazist însarcinat cu problemele evreiesti din România: „Eu prefer sa lovesc în activitatea economica a celor bogati, decât sa fac masacre si acte împotriva saracilor sau sa îngadui ca, prin masuri administrative neregulate sau prin frauda, sa fie izbit de imoralitate întregul sistem de tratament al evreilor. (...)
Excesele nu apartin guvernului si eu am intervenit de trei ori pâna azi pentru a pune ordine în tratamentul acesta al evreilor.
Unele organe periferice au facut greseli si abuzuri care trebuiesc curmate. În acelasi spirit am dat aprobarea ca sa se trimita evreilor din Transnistria haine.
Chiar daca as fi judecat din nou ca francmason sau, desi am facut legile de expropriere, s-ar crede ca dau înapoi.
Asupra regimului evreiesc, eu nu dau nici înainte, nu dau nici înapoi.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 19.07.11 17:22, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Stele negre pe cer senin

Mesaj Scris de Admin la data de 24.09.06 8:28

Stele negre pe cer senin
Candva, in Vatra Dornei a trait in fericire si pace o comunitate puternica de evrei. Au mai ramas 13. Helene Bercovici si Melania Mehler se numara printre supravietuitori.

Vatra Dornei

A fost o toamna tarzie in 1941. O toamna fierbinte, cu miros de frica si de razboi. Intr-o dupa-amiaza de octombrie, siruri de oameni paziti de soldati erau dusi spre gara mare din Vatra Dornei. Evrei. Pe masura ce ajungeau la peron, erau imbarcati in vagoane de vite. Trenurile plecau unul dupa altul. In cateva ore, orasul a fost golit, o comunitate de peste 5000 de persoane. Transnistria, lagar. Asta era destinatia, desi pe atunci nu se stia nimic, nimeni nu banuia ceea ce va urma. Intr-unul dintre vagoane, o fetiscana de 17 ani privea prin crapaturile scandurilor cum gara se indeparteaza. Helene Bercovici. Mama, tatal si sora ei erau in acelasi vagon. Dupa doua zile, fara mancare si fara apa, inca mai credeau ca e o neintelegere la mijloc si ca in curand se vor intoarce la viata lor obisnuita.

Casa cu fotografii

Helene Bercovici sta acum in celalalt capat al mesei si intre noi sunt sute de fotografii. In pungi de plastic sau doar legate cu o sforicica, lucioase si color sau cartonate si ingalbenite de timp. Helene cea de acum, cu privirea aproape oarba, ridica o fotografie si apropie de ea o lupa uriasa: "A! Aici sunt eu cu surorile mele si niste prietene. Eu sunt cea de jos, cu papusa. A fost foarte greu sa recuperez fotografiile. Cand ne-am intors din lagar, nu mai aveam nimic, am gasit casa goala. O parte din mobila ne-o pastrasera niste tarani, in munti, langa Vatra Dornei. Pianul era la un vecin, insa fotografii nu am mai gasit. Am inceput sa cautam si sa strangem de pe la rude. Era ca si cum nu mai aveam memorie. Ca si cum ne nascusem in infernul lagarului si ne trebuiau dovezi ca existasem si inainte, ca traisem normal si avusesem o familie ca toate celelalte. Cand privesc fotografia asta... Din toate fetele de aici doar eu mai traiesc. Ma intreb de ce am supravietuit tocmai eu. Ma intreb cateodata...".
E ca si cum viata i s-ar fi scurs printre degete ca nisipul si tot ce a putut smulge de la ea au fost fotografiile astea. Instantanee dintr-o viata, pastrate de clicul unui fotograf anonim. Helene cu parul incaruntit si cu miscari pe care trecerea timpului le-a facut mai lente si un pic nesigure. Doamna Helene, care la cei aproape 90 de ani miroase a parfum frantuzesc. Cochetaria ei, felul in care se imbraca si bijuteriile discrete sunt ca o ultima rezistenta demna in fata finalului de neocolit. Helene Bercovici este unul dintre ultimii 13 evrei din Vatra Dornei. Probabil ca teancul de fotografii de pe masa este ultima ramasita a unei comunitati ce dadea, in urma cu jumatate de secol, masura elegantei si a rafinamentului in Vatra Dornei. E ceea ce ramane din vechea comunitate evreiasca si din viata doamnei Helene. Pe bucatelele de hartie ingalbenita, mirosind usor a umezeala, se pastreaza fragmente risipite din viata ce pulsa altadata pe strazile Dornei, in Cazinoul celebru, in casele frumoase, cu candelabre aurite si servitoare smerite, in statiunea plina de austrieci, italieni sau francezi. Imagini simple, care au insa fiecare o poveste ce pluteste in jurul lor ca un abur. O doamna eleganta tine in poala rochiei un evantai: "Este mama mea. Aici tocmai reusise sa se intoarca in Vatra Dornei. A trebuit sa mearga la un spital in partea ocupata a Romaniei. Intre timp venisera legionarii la putere si nu se mai putea intra in tara. Trecuse granita clandestin si se ascundea cu sora mea intr-un sat, Cosna. Preotul Petriuc era vecin cu noi si tata l-a rugat sa o salveze. Era un preot ortodox, dar el a zis ca religia nu conteaza, ca suntem oameni cu totii. Si-a pus sutana si o cruce mare de aur la gat, si sub escorta lui au putut sa se intoarca mama si sora mea. Asa au trecut de controalele legionarilor, sub protectia preotului ortodox. Am scris in Israel dupa razboi, si in memoria lui s-a sadit un maslin la Ierusalim, in Gradina Oamenilor Drepti".
Un soldat cu uniforma perfecta, cu mana in sold, priveste mandru in departare: "Aici este un ofiter italian. Se indragostise de sora mea. In ziua deportarii, el nu era in oras, nu ne putea salva. Mai tarziu, a trimis un soldat de-al lui la noi, in Transnistria, cu medicamente. Si cu o hartie. Un act: un certificat de botez. Sora mea trebuia doar sa il semneze si putea sa plece imediat. Nu l-a semnat, a ramas cu toata familia in lagar. Ofiterul italian a murit peste cateva luni pe front".
Un barbat in frac, cu joben si papion la gulerul scrobit: "Nu e un prim-ministru al vremii. E tatal meu. Era, intr-adevar, foarte elegant. A murit de foame, in lagar."
Sotul ei, de care s-a indragostit in lagar, vecinul aviator care a incercat sa fuga din Romania comunista cu avionul armatei si a fost doborat, Helene adolescenta la patinaj, sora ei fugara din Cernauti, trimisa in Siberia pentru ca incercase sa treaca clandestin in Romania, toti exista in acest teanc de fotografii, din care alegem la intamplare o imagine sau alta. Si chiar in acest moment in care vorbim si privim, George Dumitriu ne face o fotografie care va fi, peste ani, intr-un alt teanc, pe o alta masa. Diferenta este ca, intr-o viata din care toti ramanem la final doar cu cateva imagini ingalbenite, doamna Helene Bercovici a trait "in direct" nazismul, lagarele.
Zambeste in timp ce imi serveste prima prajitura cu caise facuta de ea anul asta. In biblioteca se vad cotoarele aurite ale cartilor. Ici-colo cate o lampa cu abajur pe mobila veche. "Am pregatit toate fotografiile astea pentru ca vreau sa le ard. M-am gandit si o sa le ard. Cine o sa aiba nevoie de ele? Cine intelege ceva din ele? Sunt ultima supravietuitoare a familiei mele, nu am cui sa le las", spune Helene, si in timp ce le pipaie cu mana, ca si cum ar vrea sa se asigure ca sunt toate acolo, pe masa, privirea ei aproape orbita se uita undeva, departe.

Tavanul cu stele negre

Sinagoga din Vatra Dornei este cea mai mare din toata Moldova. Inca din strada iti dai seama ca pe cat e de mare, pe atat e de prost intretinuta: vopseaua e decolorata, varul cazut, peretii crapati. Un aer trist, de casa nelocuita, o invaluie acum, desi in urma cu o jumatate de secol, aici era una dintre inimile spirituale ale orasului.
"Actele! Legitimatii de presa, delegatii, buletine! Actele! Si sa fie vizate!", ne spune sec doamna Melania Mehler, dupa ce ne primeste in biroul ei. Biroul e prima camera in stanga, dupa ce intri in sinagoga. E prafuita, plina cu teancuri de reviste si carti vechi. Intr-un colt, un fiset, pe masa, un radio mic si vechi, care emite bruiat, si un telefon cu disc. Doamna Mehler isi noteaza intr-un catastif terfelit fiecare act cu serie si numar. "Dumneavoastra nu stiti ce e aici la noi. Vin tot felul de nebuni, ultima oara ne-au furat unul dintre candelabre. Si asta, din cauza israelienilor care vin in vizita. Sunt nostalgici, le place, foarte bine. Dar ei vin cu autocare, au bijuterii si bani, si toata lumea crede ca si la noi la sinagoga e la fel. Ei pleaca si noi ramanem cu saracia noastra si cu banuiala oamenilor ca ne merge prea bine. Sinagoga are nevoie de reparatii urgente, iar ultimul autocar stiti cat mi-a lasat pentru vizita? Doi dolari! Am fugit dupa ei sa le dau banii inapoi", spune doamna Mehler si intram sa vizitam sinagoga. Inauntru, imi dau seama ca de fapt vizitam ce a mai ramas din ea. Tavanele sunt cazute, peretii crapati, totul plin de praf si in parasire. Se mai vad vechile picturi si scrieri. Pe-alocuri, stalpii de sustinere mai stralucesc auriu. Chiar si asa, insa, locul este impresionant. E usor sa lasi imaginatia sa reintregeasca picturile si decoratiile, sa dea lemnului luciul de un rosu-maroniu. Aprind candelabrele, umplu sala de jos cu barbati eleganti si balconul cu femei privind sfioase, si deja, parca se aude vocea rabinului, citind din Cartea Sfanta. Altadata, sinagoga era plina. Doamna Mehler a apucat acele vremuri. Acum, ne plimbam calcand pe bucatile de tencuiala cazute din tavan. Un vanticel racoros bate prin geamurile sparte. "A fost declarata monument si trecuta in patrimoniul national, dar cine sa dea atatia bani ca sa o restaureze? Macar avem noroc ca astia, cati mai suntem, avem unde sa ne intalnim si avem destui barbati cat sa tinem procesiunea." De teama deportarilor, aici s-au ascuns cativa evrei. Au fost scosi cu forta de legionari. In tavanul nerefacut inca se vad gaurile gloantelor. Tavanul e pictat in albastru si urmele impuscaturilor par niste stele negre pe cerul senin.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 19.07.11 18:09, editata de 2 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

FABRICA DE MOARTE

Mesaj Scris de Admin la data de 25.06.06 20:20

FABRICA DE MOARTE
11 Octombrie 2005
de Anca ENOIU/CLUJEANUL
Iertarea
La 60 de ani de la eliberare, Rozsa Emeric nu mai nutrește
resentimente față de germani. "Fiecare cetățean german trăiește în
sufletul său ceea ce au făcut în timpul războiului", spune el, după
ce a văzut că 300 de elevi germani au participat la comemorarea a 60
de ani de la eliberarea din Buchenwald, de anul acesta. Elevii au pus
întrebări și au învățat despre Holocaust chiar de la supraviețuitorii
lui. "Nu trebuie să te jeluiești, ci să spui ce s-a întâmplat, să
atragi atenția", consideră Rozsa Emeric. La ceremonia de la Weimar,
din luna aprilie, a participat și cancelarul german Gerhard
Schroeder. "Mă plec în fața voastră, a victimelor și a familiilor
lor", a spus atunci Schroeder. În amintirea victimelor de aici, în
apropierea fostului lagăr străjuiește acum un monument (foto).
La sfârșitul săptămânii trecute, pe 9 octombrie, a fost comemorată
Ziua Holocaustului în România. Cu această ocazie, Rozsa Emeric, unul
dintre supraviețuitorii lagărului de concentrare de la Buchenwald, a
rememorat pentru CLUJEANUL, drama pe care a trăit-o.

Odată intrat pe porțile de la Buchenwald te puteai aștepta la orice.
Zeci de mii de persoane au murit aici între 1938 și 11 aprilie 1945,
când prizonierii au fost eliberați
Marș în neant

În primăvara anului 1944, cu două cămăși și ceva de-ale gurii la el,
Rozsa Emeric a fost forțat să se alăture "marșului în neant", alături
părinții săi și una dintre surori. Avea 19 ani.

Din două în două zile, câte 3.000 de evrei erau deportați de
autoritățile maghiare în Silezia. "Ne-au dus în vagoane de marfă, cu
geamurile acoperite cu scânduri. Trei zile pe drum, câte 80 de oameni
într-un vagon, înghesuiți, fără mâncare sau apă. Nu știam dacă e zi
sau noapte. Mulți au murit pe drum", își amintește fostul deportat.
Trenul a oprit în halta morții de la Birkenau. Aici rămâneau femeile,
bătrânii și copiii. Adică persoanele care nu puteau fi folosite la
muncă.

"M-am despărțit de tatăl meu fără ca măcar să-l strâng de mână",
spune supraviețuitorul, care a fost supus apoi unei selecții
efectuate de însuși doctorul Mengele. Împărțiți pe rânduri de câte
cinci, prizonierii erau împinși fie în stânga, fie în dreapta. "Eram
toți buimăciți, nu știam pe ce lume suntem", povestește Rozsa Emeric,
care a fost îndrumat în dreapta. Stânga era drumul care ducea spre
lagărele de gazare. Cei din dreapta mai primeau o "șansă". A te afla
pe rândul din dreapta nu însemna însă, nici pe departe, că ești
salvat. Ci doar că schimbai martea imediată, pe una mai lentă.

Apă sau gaz?
Cei aleși să trăiască au fost dezbrăcați complet, având permisiunea
să-și păstreze doar încălțămintea. Au fost conduși într-o baie, unde
au așteptat sub teroare: din dușurile prinse sub tavan putea veni apă
sau gaz letal. "A fost un firicel de apă călduță, și ne-am spălat
toți, îngrămădiți, cu bucățica de săpun care ne-a fost înmânată după
ce am fost rași complet".

La ieșire, au primit câte o haină vărgată, ca deținuții. Cazați câte
600-800 într-o baracă, prizonierii aproape se călcau în picioare.
Regimul de detenție foarte dur l-a făcut pe Rozsa Emeric să ajungă la
40 de kilograme, la o înălțime de 1,80m. "La prânz, eram opt persoane
la un vas de supă și fiecare avea dreptul la trei înghițituri".

Lagărul de la Birkenau era înconjurat cu gard de sârmă
electrificat. "Unii au murit, pentru că nu știau, alții s-au sinucis.
Eu n-am avut acest gând, la 19 ani, nu trecusem încă prin toate
grozăviile vieții", spune, acum, supraviețuitorul.

Mai bine morți...
Rozsa Emeric a părăsit în cele din urmă Birkenau, fiind selectat
pentru muncă și trimis la Buchenwald, unde a lucrat la reconstrucția
unei rafinării de benzină, care fusese bombardată de trupele
aliate. "Am avut noroc, am ajuns într-un lagăr unde nu se ucidea
zilnic", este prima remarcă pe care o face fostul prizonier despre
Buchenwald, unde, a suferit însă o foame cumplită. La 12 ore de lucru
pe șantier, prizonierii primeau, la început, un sfert de pâine pe zi,
iar, apoi, câte o felie și obișnuita supă.

Pe șantierul de la Buchenwald și-a dat seama că familia sa nu mai
este în viață. Prizonierii au realizat că în flăcările pe care și le
aminteau că le-au văzut în nopțile petrecute la Birkenau, ardeau
rudele lor. Multora le-a trecut și gândul că e mai bine că familiile
lor nu mai sunt în viață și nu mai trebuie să treacă prin aceleași
chinuri.

Copilăria pierdută
Eliberarea a venit după un an, în urma intervenției trupelor
americane, în 1945. Doar o cincea parte din cei 100.000 de deținuți
de la Buchenwald au mai fost găsiți în viață. "La eliberare, după
noi, românii, nu a venit nimeni. Am plecat cu un tren american spre
Franța, unde am fost internați într-un centru de refacere. Se spunea
că au venit copiii de la Buchenwald, dar noi eram departe de a mai fi
copii", rememorează Rozsa Emerich. În ciuda aparenței date de vârstă,
cine a supraviețuit lagărelor de exterminare naziste, nu mai avea cum
să fie copil.

Aproape de Weimar
Buchenwald a fost un lagăr de concentrare deschis în 1937, în
apropiere de Weimar (în Germania). Primii prizonieri au fost țigani,
deportați aici începând cu iulie 1838. În timpul războiului,
aproximativ 65.000 din cei 250.000 de prizonieri de la Buchenwald au
murit. Lagărul mai avea 130 de "câmpuri de muncă" tip satelit, unde
alte zeci de mii de persoane și-au pierdut viața. Prizonierii au fost
eliberați de trupele americane pe 11 aprilie 1945.

Pedepse pentru negarea Holocaustului
Negarea în public a Holocaustului ori a efectelor acestuia constituie
infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani și
interzicerea unor drepturi, potrivit unei Ordonanțe a Guvernului,
adoptată săptămâna trecută. De asemenea, cei care confecționează,
vând sau răspândesc simboluri fasciste, rasiste ori xenofobe riscă
trei ani de închisoare. Actul normativ stabilește clar noțiunea
de "Holocaust", prin care se înțelege "persecuția sistematică
sprijinită de stat și anihilarea evreilor europeni de către Germania
nazistă, precum și de aliații și colaboratorii săi, în perioada 1933-
1945".
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

401 milioane de dolari pentru supravietuitorii

Mesaj Scris de Admin la data de 16.05.06 21:31

401 milioane de dolari pentru supravietuitorii Holocaustului

Mai mult de 130.000 de supravietuitori ai Holocaustului au primit suma-record de 401 milioane de dolari din partea fundatiei pentru persoanele care au fost supuse la munca fortata de regimul nazist. Cel mai varstnic beneficiar al compensatiilor este Olga, o femeie nascuta in Romania si care are 107 ani, insa varsta medie a beneficiarilor este de 79 de ani. Un alt beneficiar este Sigmund Horowitz, in varsta de 82 de ani, care a fost inchis, in timpul razboiului, in mai multe lagare din Romania, unde a participat la constructia de drumuri, dar a sapat si gropi pentru militarii germani care au murit pe frontul de Est.
Compensatiile se cifreaza la 3.000 de dolari de persoana si au fost distribuite pentru 130.681 de supravietuitori ai Holocaustului aflati in 62 de tari. Aproape jumatate dintre acestia traiesc in prezent in Israel. Vicepresedintele executiv al organizatiei, Gideon Taylor, a declarat ca a fost intocmita o lista cu 8.200 de locuri unde au fost comise persecutii naziste, in urma studierii a peste 150 de arhive din 30 de tari din Europa, precum si din Israel, fosta Uniune Sovietica, Africa de Nord si Statele Unite. Dintre cei 130.000 de persoane supuse la munca fortata sau munca in regim de sclavie, circa 29.000 au fost inchise la Auschwitz, 8.200 la Bergen-Belsen si 5.500 la Buchenwald. Inaintea acordarii acestor compensatii, fiecare supravietuitor al Holocaustului a primit 5.000 de dolari prin intermediul Fundatiei germane pentru Amintire, Responsabilitate si Viitor, si o suma aditionala de 1.450 de dolari, de la Swiss Banks Settlement. “Acesti bani nu vor putea niciodata sa compenseze pierderea familiei, a copilariei mele sau toata munca depusa”, a declarat Aron Krell, in varsta de 76 de ani, care a fost inchis la Lodz, apoi in lagarele Auschwitz, Sachsenhausen, Lieberose si Mauthausen

http://www.actualitatea-romaneasca.ro/index.php?_init=art.view&art_key=1805&cat_load=NEWS&archive=yes
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Chinurile Holocaustului povestite

Mesaj Scris de Admin la data de 10.04.06 11:49

Chinurile
Holocaustului povestite de către doi supraviețuitori

Nu sunt destule cuvinte care să poată cuprinde ceea ce s-a îndurat în
timpul Holocaustului, și prin ce chinuri au fost obligați să treacă cei
oprimați de naziști din cauza unei ideologii false și a fanatismului
fără noimă. S-a vorbit și se va mai vorbi despre tortura și bătaia de
joc la care au fost supuși evreii, dar nu se poate înțelege într-adevăr
ceea ce s-a petrecut atunci, decât dacă se discută cu unii din puținii
supraviețuitori ai prigoanei de atunci. Sâmbătă, începând cu ora 14.00,
la Biserica creștin-adventistă de pe strada Vârnav au participat la o
întâlnire cu botoșănenii doi supraviețuitori ai holocaustului, unul
care a supraviețuit lagărelor din Transnistria, doctor Liviu Beris,
vicepreședinte al Asociației evreilor români supraviețuitori ai
holocaustului și celălalt, Oliver Lustig, scăpat din cel mai groaznic
loc al morții, lagărul de concentrare de la Auschwitz – Birkenau.
Simpozionul a avut titlul de „Mărturii cutremurătoare, Supraviețuitori
ai holocaustului, Holocaustul uitat”, iar principalul motiv și dorință
de expunere a celor doi a fost împiedicarea uitării și eliminarea
ignoranței, ignoranță și indiferență care au făcut ca fasciștii să
poată realiza acele fapte abominabile. Liviu Beris, avea 13 ani când
fasciștii au ajuns și pe meleagurile botoșănene, fiind originar din
localitatea Herța, care acum nu mai aparține teritoriului României. El
și familia sa au făcut parte din acele 39 de familii duse în condiții
greu de imaginat într-un lagăr unde au fost ținuți în condiții în care
nici un animal nu se ține. A rezumat într-o singură expresie ”nu mai
eram oameni”. Drumul a fost cel care a ucis pe majoritatea care nu au
rezistat marșului, de la noroiul prin care nu puteai merge, înghețul
care a ucis pe cei care adormeau, dar și bolile care erau inevitabile
în astfel de condiții inumane. S-a povestit de bătaia de joc din lagăr,
de moartea lentă și în chinuri prin inaniție, dar și de groaza din
ochii celor care nu mai aveau nici o speranță simțind că li se apropia
clipa morții. „Singurul lucru care m-a ținut în viață și care m-a făcut
să fiu, sănătos să apar astăzi în fața dumneavoastră, a fost că nu am
urât. Ura te macină în primul rând pe tine și după aceea pe ceilalți.
Acum, constituția Germaniei începe cu următorul articol, Demnitatea
omului este inviolabilă. Dar ce preț au trebuit să plătească evreii și
implicit omenirea pentru acest paragraf. Am luptat cu boala, dar și
condițiile mizere pentru că am avut speranța într-o lume mai bună și că
astfel de lucruri nu trebuie să se mai întâmple niciodată. Nu trebuie
să uităm ceea ce s-a întâmplat pentru că indiferența este cea care
permite petrecerea acestor fapte”, a povestit Liviu Beris. Celălalt
supraviețuitor a prigoanei evreiești a povestit condițiile de
neimaginat din acele vagoane de vite în care erau puse și câte 80 de
persoane fără a li se da apă sau a li se asigura condiții normale
pentru călătorie. Dar cel mai surprinzător lucru pe care l-a povestit
Oliver Lustig, prezentând mai multe poze din lagăr, a fost atitudinea
naziștilor în momentul în care erau coborâți evreii sau țiganii din
vagoane. „Nu se țipa sau brusca, pentru că ar fi creat panică, 3.000 de
oameni fiind greu de stăpânit. Se vorbea frumos și eram mințiți foarte
convingător că cei care erau trimiși spre camerele de gazare se duceau
la dușuri. Nu mai vorbim de ceea ce se întâmpla în acele camere, unde
când se aruncau granulele acelei substanțe, cum fiecare călca pe
cadavrul celor morți pentru încă o gură de aer. Dar nu supraviețuia
nici unul. Uneori naziștii erau obligați să folosească răngi de metal
pentru a descleșta cadavrele, pentru că în chinurile morții se forma o
piramidă, fiecare dorind să prindă ultima gură de aer”, a povestit
Oliver Lustig. Cei doi au fost de acord că nu trebuie uitate aceste
lucruri și că este de datoria noastră, a tuturor ca așa ceva să nu se
mai întâmple, pentru că, în acele vremuri, tot ce a realizat omenirea
și tot ce s-a dorit a fi bun și frumos a fost aruncat și înlocuit cu
moarte și durere.
http://www.jurnalulbtd.ro/afarticol.php?nrarticol=3&id=840
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Traind, cu durere...

Mesaj Scris de Admin la data de 31.03.06 16:10

Traind, cu durere...

A fost deportat in Germania, apoi inchis intr-o inchisoare horthista, a
fost fugit in munti, i-a ajutat pe evreii fugari si pe partizanii
anticomunisti. A luptat sa-si salveze de la moarte unicul fiu, ranit in
Revolutie, la Timisoara. Acum, mai doreste doar sa-si vada nepoatele si
sa scape de poprirea pe care Primaria Budesti i-a pus-o pe pensie.

Petru Marinca a lu’ Luput are 78 ani si a fost o viata lacatus la
minele Cavnic si Rosia. Astazi sta in casa cu numarul 672 din Budesti,
„casa cu batoza-n curte”.

Razboiul, evreii si Frunzila

In timpul celui de-al doilea razboi mondial, Petru a fost deportat in
Germania: ”nu stiu de ce, ase i-o luat pe tinerii din sat. Am plecat in
1943 si am stat sase luni acolo, in Kender. Am zinit acasa, am stat
ascuns, da’ m-o prins iara, in toamna lu’ ‘43, si m-o dus la Cluj, la
temnita. Acolo ne-o prins armata rusa, de ne-o liberat. Am vinit acasa,
am stat iara ascuns, pa varfu Muta de la Cavnic, pana in ‘45. Apoi am
fo’ fugar pa paduri. I-am ajutat si pa evreii fugari pe munti, in vara
lui ‘44. Erau cel putin patru, fugiti ca sa nu-i duca la moarte. Le
lasam mancare in locuri anume alese, pe Chicera si Izvoru Calinii. Unu’
mi-era bun prieten, Abrahumu’ lu’ Mendala. La inceputu lu’ octombrie
i-o prins ungurii, si i-o dus la Berbesti in ghetou, si apoi in
Germania, unde o murit.”
Dupa peripetiile razboiului, Petru Marinca s-a asezat la casa lui, si
a-ncercat sa nu-si mai creeze probleme cu autoritatea comunista. Cu
toate acestea, ne-a povestit sfarsitul celebrului pribag Frunzila:
”erau pribegii pan munti, cei fugiti de comunisti. Io l-am ajutat pa
Frunzala. Da’ sa stiti ca Bulbucu din Tarsolt l-o otrazit, nu
Securitatea. Da’ sa vedeti cum o fo’ prins. Frunzala o vrut a sa
spovedi la popa din Breb, s-o dus, da’ popa o zas ca nu-i buna
cuminecatura, sa zina mani. O zinit a doua za, si popa o zas: scoate
arma din casa, ca altfel nu te pot spovedi, si atunci o sarit tati pa
iel, era plin de securisti pan juru’ casii. I-o dat cu sacurea in cap,
acolo in casa popii. Apoi popa o fugit in Apa, la Satu Mare.”

Revolutia, monumentul si nepoatele

Viata a curs mai departe, Marinca lucrand ba la mina, ba cu batoza la
treierat granele satenilor. Copii a avut doi, dar amandoi au murit:
fata in 1990, iar baiatul in 1991. El a fost ranit la Revolutie, la
Timisoara, pe 16 decembrie 1989.
”Fecioru mieu s-o nascut in 1950 si o fo’ maistru mecanic la trustu’ de
constructii din Timisoara. Cineva i-o dat cu o sticla cu benzina in
cap, pa pod la intrarea in oras. O fo’ in spitale. Am mars si l-am
cotat pan tata Timisoara, pana am dat de el. Atunci cand o fo’ lozit o
orbit, ne auzea numa’, da’ nu ne putea vedea. L-am mutat la spital la
Cluj, am vandut o batoza cu 200 de mii (erau bani pa atunci) si i-am
facut pasaport sa merem in Germania la tratament, da’ o murit, pa 21
mai ‘91. L-am adus acasa, si l-am ingropat in cimitiru’ din Josani,
acolo i si monumentu’ Revolutiei de la Timisoara, facut de mine, cu
banii mei.
Fetele lui n-o primit pensie dupa el... Nevasta-sa o fugit apoi in
Turcia. Nu stiu amu’ unde mi-s nepoatele pa care le-o luat cu ie. Am
fo’ o data cu nevasta la ei acolo, acum vreo 12-13 ani, dar de vreo un
an nu mai avem nici o veste din Turcia.
Io ma simt rau, am diabet, si-s batran, da’ am o mare dorinta. Daca
fetitele mi-ar aduce stranepoatele (copilele lor) sa le vad, ca nu
le-am vazut veci, as fi tare bucuros! M-as duce io pana acolo, da’ nu
ma bdizuiesc, ca nu mai pot, is tare beteag. Ele traiesc in provincia
Kaman, satul Yelek Kasabasi”, a specificat Petru Marinca.
In ce priveste celelalte grijuri ale vietii, batranul marturiseste ca
are o pensie de 1,4 milioane lei, de la mina: „din aprilie mi-o facut
poprire, ca n-am platit impozitu’. Nu mi-o dat nici o hartie nimnic,
numa imi ieu cate 500 de mii pa luna! Ei mi-o zas ca-s 2 milioane
datorii, dupa pamanturi care-s numa’ trecute pa numele mieu, dar pa
care nu le lucru, ca nu-s stapan. Avem acasa numa’ tri gaini si-un
cocos, nu marha, nici nimnic. Pentru ce mi-o oprit pensia?!”
Credem ca daca s-ar respecta legea (a fost deportat si unicul fiu a
murit in Revolutie), Petru Marinca ar trebui scutit de plata
impozitelor, nu umilit si chinuit cu popriri fanariote pe pensia sa
modesta. Gresim cumva? Dar, cine sa o faca? Primarul din Budesti, cumva?

http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=1817
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CÎND M-AM ELIBERAT MI-AM DAT SEAMA

Mesaj Scris de Admin la data de 20.03.06 18:55

CÎND M-AM ELIBERAT MI-AM DAT SEAMA CĂ AM FOST CONDAMNATĂ LA VIAȚĂ

interviu cu Freundlich Elisabeta

(cu două intervenții ale soțului său, Freundlich Andrei, și el deportat în lagărele naziste)





Mihai Vakulovski: Doamnă Freundlich Elisabeta, ce făceau părinții dumneavoastră înainte de război și cum ați aflat de legile antisemite?

Freundlich Elisabeta: Părintele meu, născut la Satu Mare, era comerciant, avea o firmă angro de fier și coloniale, în Casa Albă, în centrul lui Satu Mare, s-a tras din austro-ungari și a trăit cum a fost istoria, a trăit pînă la 56 de ani, cînd l-au omorît la Auschwitz.

- A ajuns și el acolo?

- Amîndoi – și el și mama mea au dispărut în aceeași zi. La 56 de ani, iar eu îi consideram bătrîni, așa credeam eu atunci.

- Dar să ne întoarcem, cum ați aflat de ghetou și cum ați fost luați de acasă?


- Din ‘38 au început necazurile, restricțiile, nu chiar în ‘38, pentru că noi am fost în România, după ce s-a cedat Ardealul am simțit și noi, soră-mea a fost pe teritoriul maghiar și eu acolo am făcut școala. Și în ‘39 în Ungaria s-a introdus cartela de alimente. În ‘40 au cedat Ardealul și primul oraș ocupat a fost Satu Mare, unde-s născută eu. Și a început calvarul. Au început cu restricții (soneria, iese – n.n.).

Andrei Freundlich: Eu am fost deportat din Cluj.

- Împreună cu familia?


- Eu n-am avut familie. Am avut două surori – s-au dus cîte una. Și cumnații. Și încă un frate de-al meu. Care a murit acum patru sau cinci ani în Israel.

- Ați fost deportați împreună?

- Nu, el era într-un detașament de armată, a intrat ca soldat și acolo a rămas.

- Numai dumneavoastră ați fost deportat?

- Nu, am avut două surori cu cîte o fetiță și sora mai mare a avut și un băiat.

- Ați fost împreună?


- Nu, nu. Cînd am ajuns în lagăr eu m-am dus într-o parte, iar ele – în camion.

- Care a fost prima stație?


- Cu mine? Auschwitz. Direct din ghetou am fost dus la Auschwitz.

- Povestiți-ne despre lagăr, apoi ne întoarcem la soția dumneavoastră…


- Vă spun, pînă cînd eram încă în Cluj tot veneau, tot aduceau, încă din oraș, cunoșteam pe toată lumea, că sînt din Cluj, toată viața am stat numai în Cluj și am avut foarte-foarte multe cunoștințe și așa mi-a fost și meseria, am fost croitor, am lucrat la cea mai mare firmă, tot evreu, tot deportat, tot nu s-a întors, era cel mai cinstit om din lume. Așa a fost soarta.

Freundlich Elisabeta: Vă rog frumos, să înregistrați, să nu trec cu vederea că părintele meu avea doctorat din Talmud și diplomă de rabin din Bratislava. De unde am știut eu? De pe piatra funerară a fratelui meu din Satu Mare. Am împietrit, dar cum n-a spus în casă? El a fost comerciant, dar a avut și studii.

- Dumneavoastră cît de tînără erați atunci?

- În lagăr? 20 de ani, acolo am împlinit 21. Că sînt din septembrie.

- Și nu știați de studiile tatălui dumneavoastră?

- Nu, că era prea modest. Știam că avea studii. A fost un comerciant foarte apreciat, vedeam că venea lumea la noi, întreabă ce să facă, cum să facă, dar mergea la școală numai să dea examenele. A studiat particular, a făcut școală particulară. Eu n-am studiile lui, am făcut numai 10 clase, pentru că în ‘40 ne-au exclus cu legile de numerus clausus și nu ne mai primeau.

- Cum ați aflat de ghetou, de deportare?

- Pe 19 aprilie, într-o zi de duminică, au venit nemții și au ocupat Ungaria. Tot orașul era îndoliat, nu numai evreii. (către soțul ei) Ce-i, tati?

- Nimic. Te ascult.

- Și am știut că acuma nu se mai iartă nimic. S-a pus programul, restricții neînchipuite. În Satu Mare ghetoul a fost în casele oamenilor. Le-au scos lacătele, le-au repartizat locuințele de unde am ieșit noi și noi ne-am dus în locuințele lor. Pe noi ne-au scos cu primul transport. Prima stație a fost Auschwitz, Birkenau. Din șase frați, un frate a murit, v-am spus de piatra funerară, el a fost la muncă forțată și surorile au fost măritate, una în altă parte și una în altă parte și numai doi din casă am fost cu părinții împreună. Dar am fost despărțiți, numai eu și sora mea am rămas, dar mama și tata au fost gazați în aceeași zi. Ne-am dat jos din tren și părintele meu a zis: „Aveți grijă de mama voastră, că văd că bărbații merg într-o parte și femeile în altă parte". Ne-a sărutat, dar nu vă spun că în drum ne-a spus să-l iertăm, că unde mergem nu el este de vină și că se simte foarte vinovat că nu a putut să ne asigure viața. Acolo ne-au selectat, noi nu ne-am închipuit că fumul care iese este sufletele lor. Am avut o încercare pe care n-o s-o credeți, era scris peste tot „Munca te înveselește”, ne-a primit o orchestră, cînta. Și cînd ne-am dus în baie pentru dezinfectare era scris că apa nu este potabilă, este otrăvită și nu e voie s-o bei. SS-istul stătea alături și am băut șapte pahare și am zis: „Și dacă mă omoară, ce treabă am?”. Am băut șapte pahare, pentru că în acele patru zile de vagon atîta m-am deshidratat, nemîncată și nebăută, deși am avut ce n-am mai putut să mîncăm. Vă închipuiți că toată casa a fost întoarsă pe dos. Am stat la Auschwitz șase săptămîni și veșnic veneau la selecții, să scoată brațe de muncă. Și eu foarte zdravănă am fost, am avut 56 de kilograme. Și cu 56 de kilograme m-am eliberat și soră-mea, cu același regim de viață, nu se poate înțelege, doctorii au zis că trebuie să facă ceva cercetări, soră-mea a ajuns la 35 de kilograme. Tot veneau la selectare, ne-au selectat pe amîndouă pentru muncă, dar nu știam noi unde. Dar cine vorbea cu noi? Am avut un număr pe braț, nu sînt tatuată, ne-au înregistrat cu număr confecționat pe haină.

- La Auschwitz n-ați stat mult?

- Era de nedescris. Porcii, dar porcii trăiesc foarte bine… Și apoi am ajuns la Gaizlingen, am făcut două schimburi de lucru, P și MP, eu am fost în P, am lucrat 12 ore, fabrica mai există. Au fost și mai tineri, au fost și de 14 ani, dar parcă au văzut că sînt capabilă de muncă fizică și m-au pus la cea mai mare mașină din fabrică. La fiecare 10 deținuți era un maistru… (către soț): Tati nu te, nu te…, lasă, asta a fost și am supraviețuit și am ajuns la 80 și. Și m-au selectat și zilnic am lucrat…, la început n-a fost Fau II, asta la final s-a descoperit, o să vă interesați și o să aflați ce a fost Fau II, cu asta au vrut să pună capăt, dar asta a fost deja către sfîrșit. Înainte a fost altceva, dar întotdeauna cea mai grea muncă. Aveau și ei muncă și, cum s-ar spune, salariu, salariu nu era, dar seara veneau să verifice, cît ai făcut, cît ați reușit, cît ați stricat.

- Erați numai femei acolo?

- Numai femei. Dar maiștrii erau bărbați.

- Erau localnici?


- Da, eu am avut localnic. Și SS-iști, care supravegheau, inclusiv pe maiștri, dacă vorbea cu mine imediat venea și-l întreba de ce discută cu mine. Nu exista să intre inspecția și să nu se oprească la mașina mea, au venit inspecții. Și nu o dată și nu de două ori. M-a și persecutat, că mi-a spus: „De ce ești aici?” Zic: „Cum adică de ce, domnule…”, atunci deja știam cursiv nemțește, acum nu mai știu, că am uitat. I-am spus: „Cum adică de ce, dar de ce sînt ceilalți?” – „A, ei sînt evrei” – „Și dumneata ce crezi, eu de ce sînt?” – „Ești o comunistă blestemată” – „Domnule, niciodată” – „Nu-mi spune mie. Pentru că altfel nu te-ai fi aflat aici. Evreică nu ești, așa ceva să nu-mi spui, că ai o față de ariană, nu ești evreu”. Și, muncind, pe soră-mea foarte mult au persecutat-o… Dacă aflau că au ajuns rude, că erau și părinții tineri, dacă aflau de părinți cu copii îi chinuiau fără precedent, le punea pe fiice s-o bată pe mamă, mama pe fiică.

- Ați văzut așa cazuri?


- Foarte multe, foarte multe. L-au spînzurat pe cineva și l-au chemat pe fratele lui să-i pună cîrligul în gît, asta a fost cea mai mare distracție a SS-iștilor. Cînd au aflat că o am pe soră-mea a smuls-o de lîngă mine și au dus-o în altă parte, înainte era lîngă mine, eu munceam ca și cum aș fi fost calificată, iar ea – ca și ajutor. Dar, riscînd viața aia care nu făcea două parale a venit înapoi. Pe mine tot timpul m-au persecutat, erau halate de muncă, nu mi-au dat, dacă eu sînt comunistă. Dacă le-au dat bocanci, vai de capul nostru, erau olandezi, cu talpă de lemn. Nu mi-au dat, umblam desculță încă în decembrie, de Crăciun. Și zăpada era pînă la genunchi. Dar nici n-am tușit, am făcut un TBC după lagăr, 15 ani am fost tratată la sanatoriul de TBC de doctorul Mladin, care e mort acum, dar să-i fie amintirea binecuvîntată. Se poate că soarta s-o fi răzbunat după asta, că acolo nici n-am tușit. Trebuia să satisfac 12 ore de muncă și drumul era îngrozitor de lung. Noi n-am văzut orașul, că și lagărul se afla undeva în capătul orașului și mergeam pe drumurile alăturate, să nu ne vadă poporul. Noi n-am avut tangențe cu orașul. 12 ore, zi și noapte, numai de sfînta noapte de Crăciun am avut liber, că maistrul meu avea 70 de ani și a plîns cu lacrimi că cum se poate ca să ne smulgă din casă de sfînta noapte de Crăciun. Am rămas acasă în prima zi de după Crăciun.

- „Acasă” însemnînd lagărul…


- La lagăr. Și seara deja intram. Au fost două schimburi, ne întîlneam în drum, noi încoace, ele dincolo. Acolo unde am fost noi, în Gaizlingen, a fost atît de îngrozitor, am dormit în baracă, am dormit cu soră-mea, că era frig. Am avut și o pătură, dar n-au încălzit. Au aprins și au stins lumina din oficiu, deșteptarea, stingerea, asta au făcut ei. La sfîrșit s-a terminat materia primă și ne-au dus și ne-au purtat în toate părțile, ne-au împărțit și ne-au băgat în vagoane, unde era o bancă cu patru SS-iști, iar pe noi ne-au împărțit în pachet, unul peste altul. Au spus că astea sînt saci de hîrtie, pentru că, e adevărat, nu este crematoriu, dar un glonț este, vă băgați în saci și vi se termină zilele. Acesta a fost planul, ultima poruncă a lui Goring, că să nu rămînă nici un supraviețuitor. Dacă cu noi n-au reușit este din cauza că unul de la Timișoara, vorbitor de română și maghiară a spus: „Eu sabotez trenul, dar și dumneavoastră o să-mi salvați viața” și ne-a citit porunca lui Goring, „dar eu nu fac treaba asta, fac sabotaj”. Și în 30 aprilie a trecut armata americană și ne-au eliberat.

- De unde, din tren v-au eliberat?


- Da, din tren. Urcau în trenuri, au plîns cu hohote. Am avut pe piept și pe brațul stîng numărul, l-au rupt. Eu am avut 20898. Au rupt numerele, au strîns SS-iștii și ne-au spus că sîntem libere. SS-iștii – cu mîna sus că s-a predat. Un domn din Budapesta a spus americanilor să nu-l ia pe omul acela din Timișoara, că el de fapt ne-a salvat, dar l-au luat. Cînd am ajuns, liberi fiind, în casele nemților, ne-au scos de acolo și ne-au dus într-o tabără de Hitlerjugend. Hitlerjugend era tineretul hitlerist. Era un lux neînchipuit, cu școală, cu tot. Acolo ne-au așezat într-o cameră cîte 4-5 oameni, dar față de ce-a fost era un lux mare. Acel domn din Timișoara, care avea un grad, nu știu care, a fost predat, a venit o înștiințare pentru comandantul american, care se numea căpitanul Smith, că imediat acesta trebuie reținut, că a omorît nu știu cîți evrei în Paris, deci trebuie să-și ia pedeapsa. Ce s-a întîmplat cu el nu știu, dar eu nu cred că multe rele a făcut și că americanii unu-doi s-au împăcat cu el. Am stat din 30 aprilie pînă în septembrie în acest… au spus lagăr, dar cu oameni liberi, cu o bucătărie care și astăzi ar fi strălucită, cu inox, cu tot. Ne dau și acolo numai o singură farfurie de mîncare, că n-au avut de unde și pe 15 septembrie am ajuns acasă.

- Împreună cu sora?

- Împreună cu soră-mea. Soră-mea a plecat în ‘64, trăia în New Jersey, pînă în ‘96. La apel se stătea cîte cinci oameni. Și acești cinci țineau să fie împreună, că ei au pretins să fie după mărime, ca cel mai mic să fie cel mai în urmă. Trei surori din Vișeu și noi amîndouă, cinci. Sîntem patru, aceștia din Vișeu sînt în Montreal și mi-au scris mie să le scriu adresa. Fiecare a primit despăgubire și soră-mea nu. Au refuzat. Și știu și astăzi numărul ei, că a fost 20910. Pentru fiecare am știut eu, că ăștia din Vișeu erau foarte tineri și… nu vreau să spun că destul de reduși, nu prea știau ce se întîmplă și ce s-a întîmplat. Eu le-am dat adresa. Au primit și soră-mea atît de întristată sufletește s-a stins… Pe ea n-au recunoscut-o, nu știu, că ea dincolo a lucrat și are un băiat inginer. Și el s-a luptat, dar a fost refuzat.

- Ar fi interesant să ne povestiți despre drumul din ghetou spre Auschwitz.


- Cineva a spus: „Să îmbrăcați tot ce puteți, că cred că cu asta rămînem”. Și am pus foarte multe pe mine. Era în plină vară, luna mai, și rochii, și pardesiu, și am luat și o sacoșă, dar nu era voie. Au spus să le punem jos. Am coborît, părintele meu ne-a sărutat și a spus: „Aveți grijă de mama voastră”. Nu mi-a venit rîndul s-o fac, soră-mea a dispărut, că era acolo un iad, iad. Și pentru că cei tineri, brațele de muncă, au fost aleși pentru viață, care a fost mai slăbuț, deși era tînăr, a fost dus la moarte și cele însărcinate. Eu cînd m-am eliberat mi-am dat seama că eu am fost condamnată la viață, nu o dată, tot timpul, tot timpul. În afară de supravegherea SS-iștilor era și a deținuților polonezi, m-au văzut pe mine așa înfofolită, au luat un copil mic și mi l-au pus pe braț, l-au smuls de la o doamnă tînără, că el știa că asta se pierde, dar dacă eu și așa sînt însărcinată și mă duc dincolo să iau pruncul de la ea. A venit altul, a smuls pruncul de la mine și l-a pus pe șine. Cînd am văzut, Doamne, și copilul era dezbrăcat, că în vagon era foarte mare căldură și mi se pare că maica copilului l-a dezbrăcat. Cum se poate pune copilul pe șine? Am luat-o pe mama la braț, am căutat-o pe sora mea, n-am găsit-o niciunde. Am ajuns la Mengele. Nu îmi vine nici acum să cred. Mi-a spus așa, eram la braț cu mama, foarte frumoasă femeie, nu-i seamăn, a spus: „Domnișoară, vă rog, sînteți însărcinată?”, mi-am zis „Uite, dar se spun atîtea rele, dar cum îmi spune mie – domnișoară, vă rog. Sînteți însărcinată?” Și în clipa asta mi-am zis: „Dar ăsta e un prost și jumătate, dacă-i domnișoară cum este însărcinată?” Zic: “Nu, că nu sînt măritată”. A luat brațul mamei, atunci am văzut-o ultima dată, și a spus: „Fiți liniștită, mama este o persoană mai în vîrstă, ea urcă în mașină, o transportăm și vă întîlniți diseară”. N-am mai văzut-o niciodată.

- Dar de unde ați știut că-i Mengele, sau cînd ați știut că e doctorul Mengele?

- Noi acolo n-am știut, am văzut că este de rang, că e cu binoclul pe ochi, nu era foarte înalt, mărunt era, dar… atîta superioritate, stătea acolo cum nu se poate închipui.

- Dar de unde știți că era el, sau numai el făcea aceste selecții?


- Numai el. El punea punctul pe i. În orice împrejurare. Deci, mama s-a dus singură… De ce a fost timp pentru asemenea discuție, v-am mai spus, condamnată la viață… Era mare îmbulzeală și dincoace și dincolo. A fost un repaus, n-a venit nimeni. Foarte pedant. Și ea era îmbrăcată cu multe, ultimul a fost un taior și s-a deschis fermoarul și ea își închidea fermoarul. Și nu mă pot scăpa nici în mormînt, cu reproș în suflet de ce n-am fugit după ea. Și parcă-mi spunea: “Uite, ai șase copii și ai rămas singură”. Și tot cu capul spre mine și peste foarte mult timp a apărut soră-mea. Asta a fost despărțirea de mama mea, pentru care eu îmi reproșez toată viața… Că nu-mi făcea nimic Mengele dacă fugeam după ea. A spus să mă duc dincoace, dar dacă o luam razna după ea nimic nu se întîmpla. Au fost părinți de la care au smuls copiii, au fugit după ea: “Du-te dracu’, ce, lipsești?”, dar eu n-am făcut treaba asta și mi-am reproșat…, n-am știut ce se întîmplă, bineînțeles. Dar, totuși, puteam să mă duc după ea. Așa m-au despărțit de mama mea. În lagăr, v-am spus, în prima zi de Crăciun am stat acasă, iar după masă ne-au strîns pe toți, ne-au așezat în formă de linie, a venit Hopcea, Führerul, și s-a băgat în baraca de bucătărie, unde era cald și bine și ne-a învățat toate cîntecele. Ne obligau să mărșăluim către muncă și să cîntăm cîntecele pe care le cîntau soldații lor.

- Cîntece SS-iste de război?


- Da, da. Dar dacă era Crăciunul ne-au pus să învățăm și cîntece de sărbătoare.

- Unde învățați cîntecele acestea?


- Pe astea de sărbătoare le știam, dar cîntecele lor de război ne-au învățat ei. Au împărțit niște fițuici cu texte și cîntam.

- În drum?


- În drum, cîntînd, bineînțeles, de ce să nu mărșăluiești cîntînd? Nici un sătmărean nu era acolo, numai din Maramureș, așa s-a întîmplat.

- Erați numai români, numai din România?


- Da, dar într-o zi au adus 10 oameni din Polonia. Polonezii foarte mult s-au înstrăinat, nu s-au amestecat, dar n-am știut că una dintre ele era soprana de la Opera din Varșovia. Și SS-istul a apărut și a strigat: “Cîntăreața – afară!”. A scos-o exact în mijloc și i-a spus să cînte aria din opera “Evreica”. Și eu am zis: “Ia, ce cult e omul, știe de Halevy”. Și, săraca, a început să cînte, dar nu s-a auzit nici un cuvînt. Era o iarnă îngrozitoare, numai ieșeau aburi din gură, o chinuia. El s-a băgat în baracă și doamna cînta. Cînd s-a plictisit a spus “Gata” și a dirijat ca toată lumea să cînte, erau multe, le știu pe toate. Mergea să controleze cine cîntă și cine nu cîntă. În acest rînd de cinci oameni eram ultima, că sora mea era cu cinci ani mai mare și oriunde ne despărțea eu fuga după ea. Și ea a fugit după mine, dar n-am crezut-o în stare. Am fost ultima, dar o vorbă, un cuvînt n-am cîntat, vă rog să mă credeți, așa, cu cei 80 de ani ai mei și cum stau pe scaun… Mergea între rînduri și a dat-o pe soră-mea mai în spate și s-a așezat lîngă mine și a văzut că nu cînt: “Cîntă!” Eu nu. “Cîntă!” și ținea mîna pe baionetă, pentru mai puțin te omorau. Și îmi zic în capul meu: “Doamne, săraca soră-mea, imediat rămîne singură și zăpada asta albă, imaculată, ce roșie o să fie. Dar nu-i păcat de anii mei. Eu nu cînt”. Nici n-am cîntat și s-a dus. M-a lăsat în pace, dar, vă închipuiți, pentru așa un superior, care s-a crezut mai mult decît un Dumnezeu și am refuzat… Și nu mi-a părut…, nici o clipă nu mi-a părut rău că o să se stingă viața asta, nu-mi păsa, numai un singur lucru, sora mea cît o să sufere. Să mă întorc la evenimentele din septembrie. Atunci, pe 20 septembrie a fost ziua mea de naștere. Și stăteam așa, era o zi de duminică, “No, zic, acuma să vină poeții să întrebe ce frumos e la 20 de ani. Acuma să vină să mă intervieveze pe mine”. Foarte multe lucruri au fost de așa natură. Noaptea ne-am trezit, că au venit în inspecție și au aprins lumina. Trebuia să strig “Achtung!”, drepți, în picioare. Și am strigat "Achtung!”, în picioare. Și s-a uitat la mine, era o femeie, brutali și răi fără precedent, mi-a dat o palmă cînd a ieșit, mi-au ieșit ochii din orbite. De ce? Eu am strigat “Achtung!”, am pus mîinile jos. Și mi-a spus că m-am uitat obraznic. Bineînțeles că eu n-am putut să iradiez dragoste, că aș ține la ea, a văzut și mi-a dat o palmă că mi-au ieșit ochii din orbite. Și atunci am rămas în viață, deși, vă spun, nici n-am crezut că nu-mi pierd ochii. Că era atît de zdravănă, grasă și mare… Și asta am pățit. Și au fost foarte multe, fără sfîrșit, nu se poate să le împărtășești pe toate. Eu l-am cunoscut pe soțul meu după eliberare, am venit acasă și în ‘45, în decembrie, ne-am căsătorit, de unde au rezultat doi copii mai mult decît minunați. Avem un băiat care are diplomă de excelență, medic fiind, în Canada, lucrează ca director de spital, cu diplomă de excelență, din 48 de mii de medici trei sînt cu diplomă de excelență. Pentru realizările sale, că a transmis faima școlii românești, a primit medalia de bronz “Iuliu Hațieganu” și medalia de aur “Avram Iancu”. Gheorghe Valentin Freundlich, s-a scris în toate ziarele despre el. Este un renume de talie mondială. A avut conferințe în toată lumea, am să vă prezint o singură poză, unde este cu președintele Islandei, l-a invitat la palat. Și ziarele vi le pot prezenta. A făcut liceul de muzică și are patru instrumente la bază. Fiică-mea, care este mai mare, trebuia să încep cu ea, ea a făcut Academia de Muzică, pian și pedagogie, în Cluj și a susținut masteratul la Ierusalim. A stat în Israel din ‘79 pînă-n ‘81, s-a măritat și a ajuns în Canada, la Ottawa. Are un copil care acum a intrat la Drept, duce o viață cu o activitate imensă. Ginerele meu are la bază fizica nucleară.

- Domnule Freundlich, cum ați făcut cunoștință cu soția dumneavoastră? Poate vă amintiți scena…

- Eram bolnav, atunci, după eliberare și era acolo un spital.

- În Germania?


- Da. După eliberare.

- Dumneavoastră unde v-ați eliberat, în ce lagăr?


- Între orașul de unde am plecat și aproape, aproape… Atunci a început să se dea drumul, eram în primele vagoane, acolo.

- Dar orașul cum se numea?


- Să spună soția, are o memorie extraordinară. Adevărul e că eu am rămas foarte, foarte slăbit. M-am ținut, mă rog, eram un bărbat de 26 de ani, m-am dus și eu acolo unde ne-au dus, că ne-au dus într-o școală de juniori hitleriști, o clădire foarte mare, am intrat noi acolo, ne-am simțit bine, dar peste cîteva zile mi s-a făcut rău și m-au dus într-un spital, unde am stat cîteva săptămîni. Totdeauna au venit oameni să mă vadă. Și așa a venit un fost bun prieten, s-a dus afară, a făcut cunoștință cu soția și i-a spus: “Uitați-vă, eu sînt încă tînăr, nu mă însor, dar am un coleg extraordinar, să vină jos și să faceți cunoștință”.

- Soției dumneavoastră i-a zis? Ea era în vizită acolo la cineva?


- Da, la niște colegi de lagăr.

- Acolo v-ați cunoscut. Și ați venit acasă împreună?


- Da, da, ea e din Satu Mare, eu din Cluj.

(intră doamna)

- Să spuneți, vă rog, unde s-a eliberat domnul, că…


- La Feldafing. Este o stațiune de mare recreere, unde a mers tot timpul regina Elisabeta din Anglia. Acolo ne-am eliberat. Era zi de post, că eu mă țin de ritual, a fost post, că era Dărîmarea Templului. Și dacă a fost post am zis: “Dar cum o să petrec eu toată ziua nemîncînd?”. Și m-am dus la un spital cu un grup de fete și a ieșit un tinerel, a văzut că nu vrem să avem discuții cu el și a zis: “Este aici un băiat mai mare, Andrei”. Am început să strigăm: “Andrei, hai, coboară, ți-e frică de fete?”. Și la urma urmei a coborît.

- V-ați întîlnit și v-ați văzut aici.

- Soarta decide. După mine acest titlu al lui Kertész Imre nu este deloc bun, că nu există că nu este soartă. Tocmai am spus: soră-mea cum a ajuns la 35 de kilograme și, cu același regim de viață, eu am rămas cu 56. Cînd am ajuns la Cluj măritată…

- V-ați măritat în drum? Sau cum…

- Nu, la Satu Mare.

- V-ați dus mai întîi la Satu Mare?

- Da, sigur, acolo aveam casă și credeam că mai găsesc pe cineva.

- Care erau temele principale în lagăr, ce vorbeați între voi, cînd nu munceați?


- Că fiecare a apărut dintr-o familie de nobili și avea o bogăție și nu știu ce luxuri, nici unul n-a fost sărac, deși erau și analfabeți, din Maramureș erau niște copii care nici nu știau unde e Dumnezeu. Numai eu n-am avut nimic, că nu mi-a plăcut minciuna, că cine e de rang mai înalt, asta a fost tema; și mîncarea! Și soră-mea tot timpul a visat mîncare, i-am spus: “Scoate-ți din cap, că nu te poți ajuta”. De o mie de ori a spus ce s-a mîncat, ce era de sărbători. Niciodată n-am spus treaba asta, că nu ajuta la nimic și numai clipe rele îți făcea. Am povestit, ca și-n ziua de astăzi, trăiesc cu zilele așa cum au fost. Și prezentul, nu zic, acum e foarte vitreg, am rămas fără ei. Copiii mi-au spus, la prima deplasare, să rămînem acolo. N-am vrut, că totul era susținut, trebuia să stăm pe spinarea lor și nu vreau, nu vreau. Cînd am ajuns acolo, în Canada, foarte amărîtă am fost, nu mi-a plăcut clima, nu mi-au plăcut oamenii, nu mi-a plăcut… Și am stat la geam, dar o vorbă nu știam în engleză. Și copilul a venit la mine, de trei ani, și a văzut că-s amărîtă. Sufer de o boală cronică, m-a durut, m-a durut și am spus: “Dumnezeul meu e sfînta Maria”. Cînd a venit maică-sa acasă i-a spus: “Mami, maică-ta e evreică?”.

- Ce rol a avut religia în lagăr? A avut vreun rol?

- Un rol? Cîte o dată da și altă dată nu. Dacă ei observau că cineva solicită ajutorul lui Dumnezeu, ziceau: “No unde este Dumnezeul vostru? Vezi ce face cu voi?”. Că, într-adevăr, s-au făcut atîtea. La noi în lagăr a fost o doamnă cu trei fete, le-au pus s-o bată, una după alta, pe toate trei fetele, era tînără și foarte frumoasă, au pus fetele s-o bată pe rînd pe mama lor. Erau sadici și acolo nu se mai dirija, le plăcea să facă sadism. Dar era și cîte unul de omenie, cum s-ar spune – “Există și țigani fericiți”. Duminica se lucra, au spus că este al șaselea an de război și nu este repaos de muncă. Și noi i-am dat secretarei de acolo numele “domnișoara nobilă”. A fost o sărbătoare, flămînzeau ca și cîinii și civilii germani și a adus pentru fiecare cîte un biscuit cu miere și a spus: “Astăzi aveți sărbătoare”. Deci, și cu asta te-ai întîlnit. Unul m-a persecutat foarte mult, iar meșterul meu a luat apărarea mea și i-a spus: “Să n-ai treabă, că ea este subalterna mea, eu am învățat-o meserie și dumneata n-ai treabă cu ea”. Că tot timpul se agăța de mine, tot timpul a vrut să fiu pedepsită, în genunchi…

- Cam care erau pedepsele?

- Cele mai îngrozitoare, în genunchi, da cîte 25… Eu am avut o colegă de școală tatăl căreia era director de bancă. Banca Națională. Erau doi frați, se numeau Gundler. Și unul dintre acești Gundler s-a botezat, a avut o domnișoară care-l educa, dar și familia a trecut la creștinism. A avut aceeași soartă. Și doamna asta a venit să spună că ei sînt creștini și au înjosit-o, au bătut-o: “Să-i servești pe puturoșii ăștia de jidani, nu ți-e rușine, un neam așa, superior cum este al nostru, meriți să-ți scot și sufletul din tine”. Și o bătea, o bătea, eu una n-am mai putut să sufăr să văd. Dar un lucru nu v-am spus, că de 200 de ori am fost condamnată la viață. Ne-a prins Ziua Mare a Pocăinței, Yom Kipur. Eu nu știu de unde, nici n-am avut calendar, dar cineva a știut și a suflat. I-am spus surorii: “Eu nu te influențez, dar eu postesc. Și așa, la ce renunț?”. La fabrică era regim, ca în trecut, era o sală de mese, că-s foarte ordonați, unde urca lumea și se mănîncă micul dejun. La 9 și la 15. Ne-au urcat, am stat, am coborît, dar care micul dejun, că nu aveam ce. Ne-au dat o farfurie de mîncare stricată, că de la altă fabrică ne-au adus mîncare, niște murdării care au rămas. Nici o dată nu m-am scîrbit, am mîncat tot ce-a fost. Dar, soarta ironiei, de Yom Kipur au adus ciorbă de fasole, cine a văzut acolo fasole? Nimeni nu s-a atins de mîncare. Și cum ei tot timpul supravegheau au văzut că nu se mănîncă. “Dar ce este?”, au aflat că-i post. Au început să zbiere că ne dă la toți foc. Imediat s-au apucat să mănînce, nu toți. Eu – nici moartă. Am rămas cu farfuria plină, n-am mîncat și nu m-au omorît.



http://193.226.7.140/~leonardo/n06/Vakulovski2.htm
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

"VIATA NU PRETUIA NIMIC"

Mesaj Scris de Admin la data de 20.03.06 18:48

"VIATA NU PRETUIA NIMIC"

interviu cu Kallos Nicolae (n. 1926)





Mihai Vakulovski: Domnule Kallos Nicolae, povestiți-ne despre părinții și frații dumneavoastră și cum ați simțit pentru prima oară legile antisemite?




Kallos Nicolae: Înainte de război am locuit cu părinții în Oradea. Tatăl meu era angajatul comunității evreiești neologice din Oradea și eu am crescut într-o familie care ținea prescripțiile iudaice, părinții mei erau destul de evlavioși, eu am urmat liceul evreiesc din Oradea. În ce privește legile antisemite, eu eram copil, deci nemijlocit nu s-au răsfrînt asupra mea, dar prin discuții, de la cei mari, știam și simțeam. Aceste legi au fost resimțite în special de liber-profesioniști, de comercianți ș.a.m.d. Familia mea era oarecum ferită de impactul acestor legi. Desigur, am cunoscut și eu antisemitismul pe străzi, am primit și eu cîteva palme din partea legionarilor, pe urmă și din partea altora, dat fiind faptul că elevii din liceul evreiesc purtau uniforme speciale și erau foarte ușor de recunoscut. În rest, eu trăiam într-un cartier evreiesc, eram oarecum ferit, nu intram direct în contact cu forțele antisemite. Citeam și ziare, a apărut la Oradea un ziar evreiesc în limba maghiară care relata ce se întîmplă în Germania sub hitlerism și eram la curent și eram destul de îngrijorat. Îmi amintesc în mod deosebit îngrijorarea și amărăciunea din acest cartier evreiesc din timpul guvernului Goga-Cuza. Și ușurarea după căderea guvernului Goga-Cuza, căci atunci am simțit și noi aceste legi antisemite. Lucrurile s-au înrăutățit brusc odată cu trecerea Ardealului de Nord sub ocupația horthystă. A început o corvoadă, pentru mine și pentru cei de vîrsta mea, un fel de premilitărie pentru maghiari, dar pentru evrei era muncă forțată. Odată pe săptămînă, cu panglica galbenă pe braț, eram purtați la diferite munci și era un preludiu la ceea ce a urmat. În rest, lucrînd în acest mediu comunitar, am asistat la plecarea la muncă, în detașamentele de muncă forțată, a generațiilor dintre 20 și 40 de ani, la întoarcerea lor, am participat, la gară, cînd au fost primiți de către comunitate cei care treceau din aceste detașamente de muncă fie pe front, fie venind de pe front ș.a.m.d. Deci, se simțea din ce în ce mai mult viforul care avea să vină. Lucrurile s-au agravat brusc odată cu ocuparea Ungariei de către hitleriști, în aprilie 1944. Imediat după cîteva săptămîni s-a înființat ghetou la Oradea, ghetoul era într-un cartier locuit cu precădere de evrei. O mică șansă în acest mare necaz era că locuința, casa noastră era pe perimetrul ghetoului, așa că n-am fost evacuați din casă, dar aveam două camere, bucătărie și dependințe, unde au fost aduse vreo 30 de persoane și am stat înghesuiți acolo.

- Poate vă opriți un pic și la perioada ghetoului…

- Îmi amintesc în special de două episoade. Și din ghetou am fost luați la această muncă forțată de pre-militărie. Odată am fost duși cu colegii mei într-o cazarmă de husari, unde aveam sarcina să vopsim caii albi, care se pregăteau să plece pe front cu armata maghiară, din alb în maro. Această vopsea se făcea din un fel de bastonașe străvezii, chimicale care se puneau în apă și cu această soluție se ungeau caii. Pe noi nu ne-a atenționat nimeni că e foarte periculos. Ar fi trebuit mai întîi să ne ungem mîinile cu ceva grăsime, noi n-am făcut acest lucru și ni s-a scos pur și simplu pielea de pe mîini, așa că la Auschwitz am sosit cu degetele negre, acesta era un episod din ghetou. Un al doilea episod, care e foarte caracteristic, nu numai pentru situația noastră, ci pentru mentalitatea care a domnit. Deseori se pune problema de ce evreii s-au lăsat tîrîți ca niște vite în deportare, de germani și de horthyști. Tatăl meu, fiind angajat al comunității, în obligațiile lui intrau și înmormîntările. În ghetou, cînd erau cazuri de deces, tatăl meu și cu mine plecam cu niște jandarmi în cimitir și înmormîntam decedații. Odată am ajuns la cimitirul vechi evreiesc din Oradea, într-un cartier mărginaș, relativ aproape de Băile Felix, s-a nimerit ca unul dintre jandarmi să fie mai uman și a zis: „De ce nu plecați, uite, Băile Felix e în România deja, aveți de parcurs 4-5 kilometri, eu vă las”. Tata m-a întrebat ce facem, i-am spus: „Bine, dar cu mama ce-o să fie, ea e în ghetou”, ne-am întors. Vă spun acest lucru pentru că de foarte multe ori a existat nu numai pentru unii, dar pentru destul de mulți, ocazia de a fugi. Nu s-a făcut din cauza acestor sentimente puternice de familie ș.a.m.d. În ce privește viața de ghetou s-a scris mult despre asta și nu am să spun ceva nou despre problema asta.

- Care au fost următoarele evenimente, ce-a urmat?

- La sfîrșitul lui mai ne-au încolonat și ne-au dus la niște vagoane lîngă un parc, era linia ferată a unei fabrici care avea legătură cu gara. Ne-au îmbarcat în vagoane de vite și a început drumul spre Auschwitz.

- Poate vă amintiți momente mai personale. Cîți erați în familie? Mai aveați vreun frate?

- Nu. Eram singur la părinți. La Auschwitz am sosit după mai multe nopți nedormite. Și scena de la Auschwitz e cunoscută, ne-au dat afară din vagoane, ne-au încolonat, ne-au despărțit de mama, femeile într-o parte, bărbații în cealaltă parte, am aflat că mama mea a ajuns imediat în coloana acelora care au ajuns în camera de gazare, deci n-a lucrat nici o zi măcar.

- Asta ați aflat după lagăr?


- Am aflat ulterior, sigur. Tatăl meu era un om de statură înaltă, foarte voinic și arăta bine la cei 51, 52 de ani, cîți avea atunci, așa că și el, și eu am fost trimiși printre cei care urmau să scape în mod provizoriu de la camera de gazare la muncă. Am stat în Auschwitz cîteva zile, am stat toată ziua pe pămînt, printre blocuri, numai noaptea ne-au dat voie să intrăm în bloc. În bloc erau niște priciuri, unde stăteau 10-12 persoane, să-i spunem în formă de lingură, dacă se întorcea unu’ trebuia să se întoarcă toți ceilalți, pentru că nu era spațiu. În ce privește alimentația, practic nu era, era un fel de supă, unii spuneau că provenea din resturile alimentare care rămîneau în vagoane, în orice caz era de nemîncat, erau condiții foarte vitrege. După cîteva zile de la Auschwitz am fost transportați la Buchenwald. Am văzut că ați fost cu colegul meu Vasile Dan, care probabil v-a povestit despre Buchenwald. Buchenwaldul era un lagăr mai special. Din ce a constat specialul lagărului? Desigur, asta am aflat ulterior, nu în momentul sosirii mele, deși am simțit diferența, foarte mare, dintre Auschwitz și Buchenwald. În primul rînd Buchenwaldul nu era un lagăr de nimicire. Sigur, au pierit și acolo zeci de mii de oameni, dar nu trimiși în camerele de gazare, era un singur crematoriu pentru cei decedați – în ghilimele să zic așa în mod normal. Prin epuizare, prin boală, prin maltratare ș.a.m.d. Dar nu erau exterminări în masă așa cum erau în Auschwitz. În primul rînd. În al doilea rînd la Buchenwald, datorită deținuților politici care erau acolo deja de 12 ani, conducerea interioară a lagărului a ajuns pe mîna acestor deținuți politici, care în majoritatea lor erau comuniști, socialiști, antifasciști. Și s-a creat, să zic așa, o înțelegere tacită care convenea și SS-ului și deținuților. SS-ul a cerut să fie ordine și să se împlinească toate ordinele. În rest nu s-a amestecat în mod direct în treburile interne ale lagărului, conducerea căruia era în mîna deținuților. Era o mișcare, un comitet antifascist ilegal care conducea toate acțiunile, ceea ce spun eu n-am aflat la sosirea mea, dar am simțit, treptat, activitatea acestui comitet care, în măsura în care se putea, a îmbunătățit cît de cît condițiile din lagăr, adică bătăile erau foarte rare, furturile la fel, erau foarte rare, pe cînd în alte lagăre erau foarte dese, aveau grijă de personalitățile marcante și de tineret, de copii. Ideea lor era că dacă scapă cineva e tineretul și tineretul trebuie susținut și sprijinit.

- Cum aveau grijă de personalități?

- Recent a apărut o nouă carte a lui Jorge Semprun, scriitor de origine spaniolă, a publicat deja vreo patru cărți despre lagăr și despre Buchenwald. Ultima lui carte, Moartea care trebuie să vină, relatează cum a fost scăpat el. El era oarecum protejat, că era comunist spaniol. Deținuții purtau niște numere, deci n-aveam nume, aveam numere. Numărul meu era 58319, al tatălui meu – 58520.

- Ați fost în Auschwitz, nu v-au tatuat?

- Nu, nu. Numai cei care au rămas acolo au fost tatuați. Noi am plecat după cîteva zile. Cum se proceda? Trebuia să dispară o personalitate din vizorul Gestapo-ului.

- El, Jorge Semprun, era și atunci cunoscut?

- Da, era cunoscut ca activist comunist. După aceea el a ajuns să fie locțiitorul secretarului general al partidului, a avut multe misiuni internaționale, pe urmă a renegat partidul, a părăsit partidul, a devenit un feroce antistalinist ș.a.m.d. Bun, dar în Buchenwald era în vizorul SS-ului. La un moment dat era pereclitat, fiindcă Gestapo-ul din cînd în cînd făcea razie, adică reținea niște persoane pe care le extermina. Și atunci, în cazul lui, asta scrie el, dar eu știu alte cazuri, chiar și unul din Cluj a fost salvat așa, de pe jacheta unui decedat se scoate numărul și se schimbă numărul, i se dă numărul respectiv. Nimeni nu știa. Dacă un număr era declarat decedat – decedat rămînea. În număr el a figurat ca decedat, în timp ce se ascundea cu alt număr. Asta era una din metodele folosite. În al doilea rînd, repet, această rezistență antifascistă s-a îngrijit de tineri.

- Vă amintiți de cazul cu clujeanul? Era vorba tot de o personalitate?


- Da, îi zicea doctor Hilel Cohn, era o personalitate bine cunoscută în Transilvania, era conducătorul pe Transilvania al Partidului Comunist ilegal. Printre altele, el l-a adus aproape de Partidul Comunist pe Petru Groza ș.a.m.d., era o figură foarte bine cunoscută. Ulterior, după eliberare, a devenit profesor universitar.

- Mai trăiește?


- Nu, nu, era în vîrstă. Deci, și el a fost scăpat tot așa.

- Ce vîrstă aveați cînd ați ajuns la Buchenwald?


- Aveam 17 ani. La sosire ne-au băgat în niște corturi uriașe, fiindcă în barăci nu erau locuri, în ‘44 lagărul era foarte aglomerat, dormeam pe pămînt, asta a ținut vreo două săptămîni. Acest Buchenwald avea foarte multe comandouri, adică lagăre de muncă alăturate Buchenwaldului care țineau de „lagărul mamă”. Eu cu tatăl meu am ajuns la Magdeburg, oraș renumit pentru emisferele din Magdeburg, se învăța pe vremuri, nu știu dacă și acuma, la fizică. În acest Magdeburg era o fabrică uriașă, probabil v-a spus colegul Dan, căci și el a fost acolo. Era o fabrică unde nemții, în criză, făceau benzină din cărbune. Un combinat chimic. Cînd am ajuns noi era aproape totalmente distrus de bombardamente. Am lucrat mai ales la demolări și la construirea unor adăposturi antiaeriene din beton armat. Era o muncă foarte istovitoare. Am suferit vreo două bombardamente acolo, niște colegi de clasă de-ai mei au și murit, altuia i-a fost atins piciorul, i s-a amputat piciorul. Iarăși o curiozitate germană. Acolo unde viața nu prețuia nimic, dacă te-au nimerit într-un bombardament te considerau într-un fel rănit în război și încercau să te salveze. Acestui coleg de clasă i-au amputat piciorul, l-am întîlnit după terminarea lagărului, a rămas în viață. La Magdeburg am stat cu tatăl meu împreună din iunie pînă în septembrie, pînă în mijlocul lunii septembrie. În cele cîteva luni tatăl meu, repet, care a fost un om voinic și înalt, s-a distrus complet, și fizic, și psihic. Așa că pe la mijlocul lunii septembrie, noi am fost readuși din Magdeburg în Buchenwald, împreună cu un alt transport de cîteva sute de oameni, care lucrau și ei la o asemenea fabrică. Majoritatea acestor oameni care au fost retrași au fost trimiși înapoi la Auschwitz, spre nimicire. Și tatăl meu, care, repet, a fost distrus complet, a nimerit într-un asemenea transport și ne-am despărțit atunci și, desigur, nu ne-am mai văzut.

- Cînd erați împreună cu tatăl dumneavoastră comunicați, vorbeați? E interesant ce vorbește un tată cu fiul său în asemenea situație, în situații-limită?

- Nu prea se vorbea, eram atît de epuizați, sleiți, că abia vorbeam. Despre trecut nu prea vorbeam. Tatăl meu repeta întruna: „De ce am meritat această soartă?”. Acuma, dacă ați adus vorba, am avut ocazia să văd niște scene și foarte frumoase și foarte urîte la cupluri formate din tată și fiu. Am văzut cazuri cînd fiul a furat pur și simplu pîinea tatălui. Și invers, am văzut cazuri cînd tatăl a dat din sărăcăcioasa lui pîine fiului. Depindea de ce purta de fapt omul înainte, cum era omul.

- Ce s-a întîmplat după ce ați rămas singur?

- În septembrie m-au încolonat într-un alt comando de muncă. Am observat că majoritatea sînt tineri. Iarăși, ulterior m-am dumerit despre ce era vorba, era un comando bun, cum se spunea. Adică maltratări nu erau, bătăi nu erau, era un singur kapo, munca era în hală, nu era afară, era un comando relativ bun și atunci au grămădit mai mulți tineri. Așa am ajuns la al doilea loc de muncă din lagăr, la Niederovschel. Aici se făceau aripi de avioane. Din primul moment am văzut că e un loc mai special, ne-au dat ceva de mîncare, deținuții mai vechi ne-au liniștit, să n-avem nici o grijă, că aici sîntem oarecum în siguranță și realmente a fost un loc cu totul aparte în universul concentraționar hitlerist. La început am lucrat acolo, deși de șase luni în lagăr, n-am învățat să spun că-s croitor sau dulgher sau nu știu ce, am spus că sunt student, respectiv elev și m-au pus la muncă de cîmp cîteva săptămîni, după care am ajuns și eu în hală, erau două hale mari, unde se confecționau aceste avioane. Nu știu dacă au fost folosite, s-au făcut cîteva aripi cît eram acolo, dar era deja spre sfîrșitul războiului. Eu am fost învățat acolo să mă fac tinichigiu, am lucrat la mașini de forat, la nituri, la alte chestii, dar, repet, condițiile de muncă erau suportabile, fiindcă halele erau încălzite, era iarna, în rest – mîncarea era ca mîncarea în lagăr, nici o deosebire. Dar atmosfera era alta. După ziua de muncă, cînd ne retrăgeam în dormitoare, dormitoarele erau încălzite, se cînta, se discuta ș.a.m.d. Deci, nu semăna cu lagărele cunoscute și descrise, am avut această șansă și acest noroc. Am stat la Niederovschel pînă la 1 aprilie, cînd deja se auzeau tunurile, frontul se apropia, pe noi ne-au evacuat, ne-au dus pe jos la Buchenwald. Am făcut 10 zile pe jos pînă la Buchenwald. Între timp, la Niederovschel, m-am îmbolnăvit, medicul de acolo, un medic francez, poate ca să mă consoleze sau poate că n-a avut aparate, mi-a spus că am o cataractă pulmonară, de fapt cînd m-am întors din lagăr am avut un TBC pulmonar bilateral cu caverne. Așa am făcut drumul pînă la Buchenwald pe jos, drumul poate că s-ar fi putut efectua și mai repede. Și, iarăși, trebuie să pomenesc de membrii acestui comitet internațional de rezistență antifascistă. S-a aflat de acest transport de evacuare, că la Buchenwald se făceau transporturi de evacuare pentru evrei. Din aceste transporturi de evacuare nu prea mai erau supraviețuitori, erau exterminați pe drum ș.a.m.d. Și responsabilii noștri de acolo anume au încetinit drumul, că poate scăpăm de aceste transporturi de evacuare. Și așa s-a și întîmplat. Am ajuns înapoi la Buchenwald pe 10 aprilie seara și pe 11 aprilie lagărul deja era eliberat. Eliberarea, probabil v-a spus și domnul Dan, care era tot acolo, la Buchenwald, a fost auto-eliberare, chiar înainte de venirea trupelor americane această mișcare de rezistență, aflînd că SS-ul avea intenția de a arunca în aer întregul lagăr, a pus mîna pe niște arme și a făcut răscoală, i-a izgonit pe SS-iști și au luat sub conducerea lor lagărul. Așa că atunci cînd au venit trupele americane lagărul era deja eliberat. Primul lagăr care a fost găsit de aliați în starea în care era sub germani, deci nu s-a distrus. De aceea după eliberare veneau fel de fel de delegații, diplomați din Senatul american, ziariști ș.a.m.d.

- Ce e cu armele despre care ați pomenit?

- Lîngă Buchenwald era o fabrică de arme. Deținuții care făceau parte din această mișcare de rezistență piesă cu piesă au trecut clandestin în lagăr, pe care le-au ascuns, le-au montat și la un moment dat, pe 11 aprilie, au pus mîna pe arme și au tras în SS-iști.

- Înseamnă că era posibil să ascunzi ceva…

- Tocmai fiindcă, am spus, conducerea interioară a lagărului era în mîinile acestui comitet. Am văzut foarte rar SS-iști în interiorul lagărului, numai cînd ieșeam din lagăr, atunci, desigur, ne păzeau, ne însoțeau ș.a.m.d., dar în lagăr foarte rar pășea un SS-ist. La eliberare aveam 38 de kilograme, eram un schelet umblător, bolnav de TBC bilateral, cu febră peste 39 de grade. Avînd în vedere această situație a mea niște medici de acolo, împreună cu autoritățile americane, m-au transferat într-un fel de sanatoriu, nu departe de Buchenwald. Am stat acolo cîteva săptămîni, medicamente nu prea erau, dar, totuși, era sanatoriu, hrană bună, condiții de locuit bune, m-am odihnit, cît de cît m-am refăcut. La un moment dat s-a anunțat că toată această zonă va intra sub ocupația sovietică. Atunci am fost întrebați dacă ne retragem cu americanii în altă parte sau vrem să rămînem acolo. Acum nu știu dacă era bine, dacă nu era bine, acești prieteni mai în vîrstă, cu care m-am împrietenit în Buchenwald, erau comuniști și aveau ideea că trebuie să ne întoarcem acasă și să construim o viață nouă ș.a.m.d. Așa că unul dintre ei a venit după mine la sanatoriu, m-a luat la Buchenwald și de acolo, cu un tren, după vreo 10 zile de călătorie am ajuns la Oradea. La Oradea n-am găsit pe nimeni, nici părinți, nici rude, locuința era ocupată, din lucrurile de acasă n-am găsit absolut nimic, așa că, după vreo cîteva săptămîni, stînd în Oradea și neavînd pe nimeni, împreună cu vreo 2-3 tineri ca și mine atunci ne-am hotărît să venim la Cluj. La Cluj, fiindcă acești medici care ne-au îngrijit în lagăr au venit la Cluj și au format aici o grupare de tineret democrat evreiesc și am venit la Cluj.

- Ar fi bine să ne întoarcem la cazuri din lagăr, întîmplări ieșite din comun, pe care vi le amintiți, care v-au impresionat…


- În primul rînd m-a atins foarte mult să-l văd pe tatăl meu distrugîndu-se văzînd cu ochii, zi de zi. M-a afectat, de exemplu, despărțirea de dînsul la Buchenwald. În rest am îndurat tot ce au îndurat și ceilalți, nu pot să detaliez. Mie-mi face impresia că cei care vorbesc despre lagăr, avînd în vedere că au trecut 56-57 de ani de atunci, combină cele trăite și cele citite și aflate ulterior. Adică de foarte multe ori, de exemplu, cînd vorbiți cu unu’ care a fost în lagăr o să spună: „Am coborît la Auschwitz, am fost încolonați și acolo doctorul Mengele, cu un baston ne trimitea…” Cine știa atunci cine e Mengele, ce e Mengele? Sau: „Am văzut coșul crematoriului”. Cine știa că e crematoriu acolo? Sunt niște afirmații care… Revenind, acesta e meritul lui Kertész Imre, că eu personal n-am fost încîntat de cartea lui, dar a reușit să descrie pas cu pas cum i s-a deschis viziunea despre lagăr.



http://193.226.7.140/~leonardo/n06/Vakulovski1.htm
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

OSCAR SCHWARTZ (n. 1910, Viena) - Eu aș zice că evreimea

Mesaj Scris de Admin la data de 28.02.06 19:28

OSCAR SCHWARTZ (n. 1910, Viena) - „Eu aș zice că evreimea reprezintă un caz special”

M‑am născut la Viena în 30 septembrie 1910. Desigur, voi fi întrebat
cum de m‑am născut la Viena. Se știe că fosta monarhie austro‑ungară,
care a deținut teritorii foarte îndepărtate, nu inclu­dea numai
Bucovina și Ardealul, ci mergea până la Marea Adriatică, inclusiv
Trieste.În sfârșit, părinții, oameni tineri – cred că tatăl meu
avea 25 de ani, mama, Dumnezeu s‑o ierte, era cu vreo doi ani mai
tânără, 23 de ani – au ajuns la Viena cu gândul că vom emigra în
America ; nu atât tatăl meu, cât mai mult un unchi de‑al meu a fost
dominat de un fel de spirit de aventură și dorea să încerce, să vadă
cum este în America.Și am plecat împreună. Familia mea, însă, a
rămas la Viena. Unchiul meu s‑a dus în America, ca după un an de zile
să fie mânat înapoi din cauza nostalgiei. N‑a rezistat în America mai
mult de un an. Între timp, la Viena, m‑am născut eu. [...]Tata a
încercat să înjghebeze o prăvălioară, ceva, dar spre ghinionul nostru
prăvălioara pe care am avut‑o a fost mistuită de foc. Între timp revine
și unchiul meu din America și spune că n‑a rezistat acolo și n‑are rost
plecarea, să ne întoarcem în Ungaria.Și atunci am revenit la
Brad, unde în 1914 s‑a născut fratele mai mic – despre care nu știu
dacă am mai povestit vreodată – a fost ridicat de Securitate într‑un
proces ; asta e o problemă aparte, asta se întâmpla mult mai târziu. Am
venit la Brad. Acolo, odată, s‑a revărsat Crișul și noi în curte ne‑am
dat cu troaca, așa de mare a fost apa atunci, era în preajma izbucnirii
primului război mondial. Dacă ați fi văzut oamenii cum se îmbătau de
bucurie, nu pot să uit acest lucru. Au ieșit din cârciumi strigând
„Trăiască războiul !”. Așa au pornit la război, dar în timp foarte
scurt s‑au vindecat de acest „Trăiască războiul !”, deoarece chiar după
ce au pătruns armatele austro‑ungare aici la noi, în Banat, în
Iugoslavia, deja au început să fie aduși primii grav răniți și morți.
Și nu s‑ar fi gândit nimeni că acest război va dura patru ani. În 1914
aveam 4 ani. La Brad tatăl meu conducea depo­zitul de mașini de cusut.Dar
acolo n‑am stat decât până în 1916 ; ne‑am mutat la Lipova. Acolo am
început să frecventez școala primară, iarăși aproximativ un an‑doi, și
de acolo ne‑am mutat la Timișoara. Este caracteristic faptul că deja nu
se mai știa în ce limbă să se predea la școala primară. Au început cu
limba maghiară, după aceea, nu știu în ce împrejurări, s‑a introdus
limba germană. Habar n‑am avut, n‑am știut să vorbim, dar totuși a
trebuit, de bine, de rău. Și pe urmă, după 1918, după ce monarhia
austro‑ungară s‑a prăbușit, imediat a trebuit să frecventăm școala
românească, la stat.

http://www.memoria.ro/?location=view_article&id=1402&page=4&l=ro


Ultima editare efectuata de catre Admin in 10.07.11 21:29, editata de 2 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

GHEORGHE MESSER (n. 1935, Arad) - Mi-am văzut de meserie

Mesaj Scris de Admin la data de 28.02.06 19:24

GHEORGHE MESSER (n. 1935, Arad) - „Mi-am văzut de meserie, de familie… și de profesie”
n toată genealogia mea nu a existat nici o altă religie sau altă
nație. Fac parte din categoria evreilor, ca și nevastă‑mea. Toate
rudele nevestei mele au fost deportate la Auschwitz, că au stat în
Ungaria. Eu sunt născut în Arad, am prins și epoca înainte de 1944, am
făcut școala elementară evreiască, era școală evreiască, nu aveam voie
să mergem la nici o școală română, doar evreiască – evreii erau excluși
și din facultate, și din liceu. Deci nu puteam merge în școli decât
evreiești. Am avut o serie de învățători care au fost studenți și au
fost și ei excluși din facultate și după aceea au devenit învățători la
școala elementară evreiască.Eu am început școala în 1942.
Taică‑meu a fost la lagăr de muncă, nu deportat, în România. Deci lagăr
de muncă, pentru regimul lui Antonescu – ăsta a fost meritul lui
Antonescu, nu a admis Holocaustul și n‑a admis deportarea în altă parte
decât în lagărele de muncă... în Cuvin, lângă Arad, de acolo era
taică‑meu. Patru ani a stat în lagăr de muncă.Absolut tot ce am
avut în familie a fost naționalizat, nici acuma nu le‑am primit înapoi,
că a fost renaționalizat de comuniști. Am avut o casă frumoasă în Arad,
acuma ne judecăm pentru această casă, care a fost naționalizată în 1941
și apoi, din nou, în 1950. În ’45 ne‑au dat‑o înapoi, și în ’50 ne‑au
luat‑o. Deci, vorba aia, ori îs legionari, ori naziști, ori comuniști,
îs tot un lucru, că tot aia este. Pe urmă am făcut liceul român „Moise
Nicoară” la Arad, Facultatea de Medicină la Cluj, cu Hațegan, cu
Papillian, marii corifei ai medicinii. Am practicat meseria până la
această vârstă, când sunt pensionar, și mai lucrez și acuma în calitate
de medic la Policlinica Județeană. Asta vă pot spune.Comunitatea
evreiască din România este foarte mică. Toată comu­nitatea evreiască
din România are un singur rabin, cel din Timișoara, Ernest Neumann ;
mai este unul la București, dar acela e cetățean israelit și l‑au
trimis aici după moartea lui Rosen. Practic, serviciile divine sunt
făcute de enoriași. Nu există, cum a fost pe vremea mea, la Arad, că au
fost numai în Arad 10000 de evrei. La ora actuală în toată România nu
sunt 10000. Majoritatea evreilor care mai sunt aicea sunt cu căsătorii
mixte și vorba‑ceea, când îs evrei, când îs români, după cum bate
vântul, știți. Când pot profita cu ceva de la Comunitate, atuncea fac
pe marii evrei, în rest evreii puri sunt foarte puțini. Că foarte mulți
au plecat. Pentru că și pe vremea lui Ceaușescu era permisă plecarea în
Israel, o parte în S.U.A., în alte părți. În România sunt persoane de
vârsta a treia care din cauza vârstei n‑au mai emigrat.La Reșița
– câteva sărbători mari care se mai țin și slujba de vineri seara, la
care merge foarte puțină lume. Dovada este că cel care ține slujba
divină este un simplu bătrân, pensionar, care nici nu mai știe să
citească în ebraică. Citește așa, românește, o simplă rugă. Deci
comu­nitatea evreiască din România este foarte slabă. La un moment dat
m‑a rugat inginerul Horvat, c‑a venit un arhitect evreu din New York,
care a vrut să facă o lucrare de doctorat, Bisericile evreiești din România...
Le‑a găsit, că ele există, n‑au fost dărâmate, dar sunt goale. Având în
vedere că eu sunt cunoscător de limba engleză din copilărie, o vorbesc
la fel de bine ca și româna limba engleză, l‑am așteptat la gară, l‑am
dus la sinagogă, am făcut o plimbare cu el prin Reșița, l‑am dus acasă,
l‑am invitat la masă și după aceea l‑am condus la gară, că s‑a dus la
Lugoj. Și în momentul când am spus că în Reșița nu știu dacă sunt
treizeci de evrei... spunea că numai în New York sunt 2 milioane de
evrei. A rămas crucit când am spus că în toată țara sunt în jur de
10000, când numai în New York sunt 2 milioane. De asta v‑am spus că
comunitatea evreiască de aici e pe cale de dispariție. Pentru că nimeni
nu mai revine din cei care au plecat și majoritatea și‑au găsit
ocupație, au rămas afară, s‑au stabilit acolo, și au rămas numai oameni
în vârstă, care după ce mor... Sinagogile nu se vor dărâma, însă, vorba
aia, abia intră într‑una, de ce să mai fie trei ? Și înainte erau pline
sinagogile. Deci, asta e situația.


http://www.memoria.ro/index.php?location=view_article&id=1443&l=ro


Ultima editare efectuata de catre Admin in 10.07.11 21:29, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Au fost salvate de la moarte de un copil

Mesaj Scris de Admin la data de 24.02.06 19:25

Au fost salvate de la moarte de un copil

CU SUFLET - Andras si Marin Chis, tata si fiu, au reusit sa salveze
doua fetite evreice de Auschwitz

Iarna anului 1942. Marin Gheorghe locuia impreuna cu parintii si
bunica sa pe Strada 10 Mai, la nr.11, langa unul din cele doua temple
evreiesti din Giurgiu. Bunica sa, Ana Chis, israelita de rit mozaic
la origini, era ingrijitoarea Templului.
VASILE ARCANU


DOAR UN COPIL... era, dar ceea ce s-a intamplat atunci i-a ramas
mereu viu in amintire
Langa lacasul de inchinaciune al evreilor se afla o baraca in care
erau cantonati zece nemti, in frunte cu un gradat in varsta. Dar
Marin avea voie sa zburde liber prin curtea vecina, era doar un pusti
inofensiv, iar copilariile lui ii amuzau pe soldati. Astfel a
petrecut multe clipe frumoase in curtea batranului Templu, uneori in
compania soldatilor germani, alteori de unul singur, jucandu-se "de-a
razboiul dintre nemti si romani.

PRIZONIERII DIN TEMPLU. In plina iarna, un autocamion cu prelata a
adus circa 50 de oameni care au fost cazati in Templu. Nemtii
instalasera inauntru paturi suprapuse in care acestia sa se poata
odihni. In fata cladirii erau puse pe pirostrii doua cazane uriase,
in care se gatea mancare pentru paznici si pentru cei captivi. Si
astazi Marin Gheorghe isi aminteste cat de gustoasa era fasolea
batuta preparata de nemti... Dar, mai ales, nu-si poate sterge din
memorie momentul in care primul lot de oameni, impinsi cu armele de
la spate, a fost imbarcat intr-un camion Henshel, care a plecat spre
o destinatie necunoscuta.

FETITELE. Peste doar cateva saptamani un nou grup, numarand alte zeci
de oameni, avea sa fie gazduit in Templu. Venisera atunci si doua
fetite; una mai mica decat Marin, cealalta, probabil, de-o seama cu
el. Seara, dupa ce s-au familiarizat cu noua lor "casa", fetitele s-
au imprietenit cu el. Iar, de atunci, au ramas nedespartiti. Pentru
ca se afla in bune relatii cu soldatii nemti, Marin a primit
permisiunea sa le poata scoate si pe fete la joaca, in curtea
Templului.

Lucru mare, pentru ca ceilalti prizonieri nu aveau voie sa iasa in
afara cladirii decat pentru a merge la wc-ul din curte, de fiecare
data insotiti de un soldat inarmat. Templul era inconjurat de posturi
de sentinela, care aveau caini alsacieni in dotare. Marin Gheorghe
isi aminteste acum cum, intr-o seara, curios, a intrebat-o pe bunica
sa cine sunt oamenii adusi in curtea vecina si ce se intampla cu ei,
unde sunt dusi? Bunica i-a spus: "sunt de-ai nostri si-i duc in
lagare". Nu stia ce inseamna lagar, iar tristetea din vocea bunicii l-
a oprit sa intrebe...


VREMURI CRANCENE. Multi evrei si-au dat copiii pe mana unor oameni de
incredere pentru a-i salva de la moarte

EVADAREA. In seara celei de-a cincea zi, tatal i-a spus lui Marin sa
incerce sa aduca fetitele in vizita la ei, unde ar fi urmat sa ramana
peste noapte. Zis si facut, numai ca, atunci cand sa iasa cu ele pe
poarta, soldatii germani i-au luat pe copii la intrebari. Au
deconspirat vizita pe care micutele evreice o faceau in vecini si,
uimitor, Marin a obtinut permisiunea lor de a-si duce micutele
musafire acasa.

A doua zi fetitele s-au intors la mama lor, in Templu. Apoi, in
urmatoarea seara, vizita lor s-a repetat pentru ca nemtii au fost
ingaduitori si de aceasta data. Marin isi aminteste acum ca in acea
noapte a fost trezit de zgomote prin casa. A vazut cum un barbat le-a
luat pe fetite si a disparut cu ele. Iar el s-a intors dimineata in
curtea Templului singur...

Cand nemtii l-au intrebat unde sunt, a impietrit de frica, dar le-a
spus adevarul, ca habar n-are. A avut noroc, pentru ca in clipa
urmatoare au venit camioanele, sa-i imbarce pe cei din Templu, si
astfel nemtii au uitat de el...

SPRE AUSCHWITZ. In invalmaseala care se crease, un barbat in varsta l-
a luat pe copil deoparte si l-a rugat sa-si cheme tatal. Marin
Gheorghe, care a asistat la intalnirea dintre cei doi, a vazut cum
evreul care fusese in Templu i-a dat tatalui un mic scrin, in care se
afla o vioara. Si a auzit cum i-a spus ca se va intoarce dupa ea cand
va scapa din mainile nemtilor… Inainte sa urce in camionul german,
mama fetitelor s-a uitat lung catre Marin si familia lui, care
ramasesera cu privirile agatate de ea. Ochii femeii inotau in
lacrimi. Cand a pornit motorul, pe chipul femei s-a asternut un
suras, iar dupa ce le-a facut cu mana, si-a coborat capul in pamant,
resemnata. Cu acest ultim amanunt s-a incheiat amintirea si toata
povestea despre mama fetitelor. Fugind prin oras, Marin a insotit
camionul pana la gara CFR de langa Manutanta, acolo unde, dupa ce au
fost coborati din camion, israelitii au fost imbarcati la vagoanele
de animale, cu destinatia Auschwitz.


SINGUR. In ultima vreme, iese tot mai des la poarta, sperand intr-o
revedere

MARELE SECRET. Nestiind daca a fost sau nu desoperit de nemti, tatal
sau i-a cerut in acea zi sa nu spuna nimanui nimic despre tot ce s-a
intamplat in noaptea aceea. Rugaminte pe care Marin a respectat-o
pana astazi...

Ana Chis, bunica sa, a murit in 1969. Tot in acelasi an a fost
demolat si Templul si insusi Moses Rosen a fost prezent atunci la
Giurgiu. Terenul pe care se afla lacasul de cult a fost vandut
familiei Chis de catre Comunitatea Evreiasca din Romania. Tatal lui
Marin, Andras Chis a decedat in 1988, iar sotia sa Petra, in 1992.

Pe locul in care se juca Marin cu cele doua fetite se afla in prezent
casa familiei Marin Gheorghe. Pe locul unde a fost Templul nu s-a
construit si nu se va construi nimic vreodata...

La salvarea fetitelor a contribuit atunci si Leon Jidanul, un mare
comerciant giurgiuvean care isi avea proprietatile la cateva sute de
metri de templu (in locul pe care se afla astazi Scoala nr.4 "Mihai
Eminescu") si care, a aflat peste multi ani Marin, a gazduit persoana
ce le-a luat pe fetite de la Giurgiu si le-a dus pe undeva, prin zona
Timisoarei.

Marin Gheorghe este singurul martor ramas in viata al intamplarii din
1942. Iese in clipele de singuratate la poarta si cauta sa nu
gandeasca prea mult la cele de atunci... Dar priveste lung pe drum,
asteptand sa le revada pe cele doua fetite, roscovane, pline de
pistrui, cu ochii mari si negri… Si inca mai asteapta sa apara omul
acela cu fata palida si cuviincioasa, care i-a dat vioara tatalui
sau. Inca o mai pastreaza, pentru a i-o inapoia…


VIOARA
"Nimeni din familia mea nu a stiut despre vioara aceasta. Tata a avut
grija de ea. Apoi, dupa ce s-a prapadit m-a rugat pe mine sa o
pastrez, pentru ca atunci cand va veni omul sa o ia inapoi sa nu-mi
fie rusine sa dau ochii cu el... Sigur, nu va mai veni... dar, pana
la urma, nu se stie niciodata..." - Marin Gheorghe, despre omul cu
vioara


SPERANTA
"Tata mi-a spus atunci sa nu povestesc nimanui ce s-a intamplat in
noaptea aceea. 63 de ani am tinut povestea in mine. Ma gandesc
deseori la acele fete si imi doresc sa ne revedem, intr-o buna
zi..." - Marin Gheorghe despre o veche dorinta


GHEORGHE
Eroul acestei povestiri s-a numit initial Marin Chis. Marin Gheorghe
i-a zis nasul sau, care s-a gandit ca, in acele vremuri tulburi, un
nume romanesc il va feri de probleme. Si, cum era notar de meserie,
asa l-a trecut si in acte.

Parintii lui Marin, erau evrei proveniti din randul etnicilor
maghiari transilvaneni, convertiti insa la religie catolica. Fiul lor
a mostenit neconventionalismul si, mai tarziu, a trecut la...
ortodoxie. Andras Chis, tatal lui Marin, a fost lacatus la firma
marelui comerciant evreu Leon Jidanu din Giurgiu.

De-a lungul timpului, Marin Gheorghe a lucrat in Militie, dar si ca
functionar la Vama Giurgiu. Astazi, este pensionar si cele mai de
pret averi ale sale sunt cele doua fiice si nepotica lui.



RISIPIRE
In urma cu aproape un veac in Giurgiu traiau 800 de israeliti,
impartiti in doua comunitati: israeliti spanioli si israeliti
occidentali. Astazi, din mica comunitate, au mai ramas doar cativa
urmasi...

O (ultima) dovada edificatoare ce aminteste de prezenta comunitatii
evreiesti locale este oferita de monumentele funerare si pietrele
tombale – asezate la capataiul osemintelor acestora, din cimitirul
transformat in gradina de legume – de langa Spitalul Judetean.

JURNALUL NATIONAL
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Unchii lui Saul Steinberg

Mesaj Scris de Admin la data de 23.02.06 19:25

Unchii lui Saul Steinberg


„Saul Steinberg s-a nascut la Rimnicu Sarat in Romania in 1914, a
studiat filozofia la Bucuresti, apoi arhitectura la Milano si a devenit
celebru ca desenator. In 1942 a emigrat in SUA. Timp de decenii a
lucrat pentru The New Yorker. In 1999 a decedat in Manhattan.“ Asa ar
putea fi rezumata biografia „exterioara“ a lui Saul Steinberg,
desenatorul pe care Friederich Dürrenmatt il considera mai important
decit Picasso. Pentru Steinberg insa, retrospectiva propriului parcurs
biografic retine nu repere cronologice, ci mirosuri, chipuri, atmosfera
si mai ales imagini, instantanee fixate pregnant de ochiul
desenatorului. Lui Steinberg nu-i face placere sa-si reaminteasca;
intre sine si propriul trecut stau, ca o bariera, o extrema pudoare si
delicatete, teama de emotii puternice, pe care incearca sa le inece in
ironie. Pina la capat autorul s-a aparat impotriva scrierii unei
autobiografii: Reflexe si umbre a luat nastere din dialogurile purtate
in vara anului 1974 si in toamna lui 1977 cu prietenul sau Aldo Buzzi.
Pe baza inregistrarilor, acesta a operat o selectie din materialul
bogat si, se pare, relativ haotic si a incercat o ordonare cronologica.
A rezultat un volumas subtire, care pastreaza totusi un caracter
caleidoscopic. Autobiografia lui Saul Steinberg este ca o vitrina cu
suveniruri disparate, unite doar prin valoarea lor sentimentala si
expuse timid unui public strain: o arheologie interioara a impresiilor.
Stratul cel mai vechi este imbibat de mirosuri. Romania, prima statie a traseului lui Steinberg, duhneste a ulei de lampa.

Impovarati de cite doua canistre, negustori ambulanti treceau pe
strada, strigind: Gaze, gaze sin limba romana in originalt. Femeile
care ieseau cu gazari miroseau ele insele a cherosina si erau ocolite
de ceilalti: era miros de saracie. Fete coborau din munti la oras ca sa
cistige un ban, dar „cadeau imediat jertfa sotilor si fiilor casei si
ai vecinilor“, ajungeau in bordeluri si comiteau sinucideri dupa o
cearta banala cu proprietareasa. Pur si simplu isi turnau gaz pe ele
si-si dadeau foc. Mirosul de gaz al cuptorului sau cel al focului
aprins prima oara la lasarea frigului se amesteca, in amintirea lui
Steinberg, cu parfumul toamnei, cu izul dughenelor si cu puternicul
miros de terebentina din atelierul de firme al unchiului Iosif.
Duhneste a latrina si a camere ieftine de inchiriat in acest cartier
din apropierea garii, unde galetile sint turnate peste balcon, printre
scandaluri zgomotoase. Miroase a simbioza dintre om si lighioane: „Era
o societate fara secrete – isi aminteste Steinberg. Viata se desfasura
in curtile mari, cu usile si ferestrele permanent deschise, prin care
toti se puteau uita inauntru. Copiii veneau in vizita cu gaini si rate.
Gainile faceau parte din familia ciinilor si a pisicilor, erau
considerate animale de casa, chiar daca nu era ingaduit sa tii o rata
in casa. Gisca intra fara prea multe fasoane, avea autoritate. Gainile
lipaiau in pas de dans, ba uneori chiar in pas de parada“.

In mica fabrica de cartonaj a tatalui lui Saul, legator de carti,
miroase si a atelier de arta, a colaje si a clei, a cerneala de
tipografie, cu care se imprimau coroanele mortuare. Muncitoarele, femei
si fete de toate virstele, impatureau si lipeau agil „cutii si cutiute,
uneori minuscule, ba chiar si étuis pentru rujuri“, care pe vremea
aceea erau confectionate din carton, acoperite cu hirtie colorata, cu
borduri aurii si argintii. La sfirsitul saptaminii, tati, amanti si
logodnici le asteptau la iesire sa incaseze salariul, pentru a-l bea
apoi la circiuma. O comanda importanta erau in fiecare an cutiile de
mates la sarbatoarea Pastelui evreiesc, stivuite precum fantastice
arhitecturi din carton inainte de a fi trimise la brutarii, unde pasca
era pregatita sub supraveghernici le asteptau la iesire sa incaseze
salacioase de bomboane, ilustrate cu reproduceri dupa tablouri celebre
din biblioteca de acasa. La fabrica de cartonaj a tatalui face micul
Saul prima oara cunostinta cu Madonele renascentiste, „o imagine
perfecta a crestinismului popular sau, mai bine-zis, a crestinismului
torturilor“ sau cu pictura lui Millet, „ideala pentru cutiile de
praline, pentru ca reunea clasicismul Renasterii cu socialismul“
popular.
Dar mai ales copilul este fascinat de albumul de familie, cu fotografii
ale tuturor neamurilor, „autentice si asa-zise“, pina la a saptea
spita, de la vechile fotografii de atelier ce imitau tablourile si pina
la instantaneele mai noi, realizate de familia insasi si in care toti
barbatii erau impodobiti de cite o mustacioara à la Hitler. Albumul de
familie este primul model al artei lui Saul Steinberg. Mai tirziu, el
isi va desena dupa aceste fotografii unchii si matusile: este forma sa
de rememorare a trecutului.

Cei mai interesanti dintre nenumaratii sai unchi erau cei doi pictori
de firme, unchiul Moritz si unchiul Iosif. De fapt, unchiul Moritz
picta pancarte si transparente pentru sarbatori, tirguri si
demonstratii; era o afacere profitabila, pentru ca acestea trebuiau de
fiecare data reinnoite. Suporturile picturii aveau o valoare simbolica
sociala: ca sa picteze pe zid era bun si un ajutor, in schimb pe sticla
era altceva, atunci se deplasa unchiul in persoana, pentru ca literele
trebuiau pictate pe dos. Unchiul Moritz lucra in aer liber, in curtea
interioara a unui bloc, alaturi de timplari, cizmari si plapumari, in
mijlocul multimii de gura-casca, linga mesele intinse afara ale unei
cafenele, hectare intregi de masute si scaune inghesuite, printre care
circulau chelneri neobositi, vinzatori de dulciuri cu cosurile lor,
purtate pe brat sau pe cap, vinzatori de ilustrate pornografice, de
carti populare, timbre si ziare, ghicitoare, tigani tinichigii ori hoti.

Unchiul Iosif era un artist mai fin: el nu picta doar litere, ci si
scene corespunzatoare, pe sticla, oglinda ori cristal, delicate
miniaturi de influenta pariziana, auriu pe negru. Luni de-a rindul isi
bateau capul proprietarii de dughene cu ce sa-si decoreze firma: „tunul
de aur sau vulturul de mare cu prada in gheare“ trebuiau sa-i atraga pe
taranii analfabeti veniti la oras dupa cumparaturi. Steinberg compara
firmele romanesti cu cele rusesti: daca la Bucuresti se simtea
influenta pariziana, cu nevoia ca numele magazinului sa fie ilustrat si
printr-o imagine, rusii au redus estetica firmelor – „pentru a nu
stimula apetitul oamenilor“ – la minimum si, chiar si atunci cind
reprezentarea unor obiecte este inevitabila, ele erau reproduse doar
schematic. In schimb, „«unchiul» Iosif picta o Romanie care se straduia
sa imite Curtea din Versailles, cu scene fericite cu tarani in costum
national“, care se potriveau de minune pentru cofetarii, restaurante si
„localuri de acest gen“.

Alti doi unchi erau „carturari“, librari si proprietari de papetarii.
Gaseai acolo manuale, carti populare, cu banditi, Alixandria si O mie
si una de nopti, dar cel mai bine se vindeau articolele de scris pentru
elevi. In preajma sarbatorilor erau aduse din Germania globuri pentru
pomul de Craciun si jucarii de metal. Atunci Saul isi ajuta unchiul la
vinzare, dar si ca sa-i supravegheze pe cumparatori, „care mai toti
furau“. Alti doi unchi incepusera drept ceasornicari, inainte de a-si
extinde comertul, unul ca giuvaergiu, celalalt ca negustor de
instrumente muzicale si gramofoane. Intreaga viata va adulmeca Saul
Steinberg mirosul placut de ulei de ceasornicar. Copilul n-avea voie sa
se apropie prea mult de ceasornicarul aflat la lucru si trebuia sa-si
tina respiratia pentru a nu face sa zboare arcurile subtiri de metal.
In vitrina lui Jack Kramer, negustorul de instrumente muzicale, un
clown isi scutura capul si-si rotea ochii pentru a atrage taranii
tocmai veniti de la gara si prostituatele din cartier. Acasa, unchiul
avea „o intreaga colectie de kitsch-uri“, desene pe sticla cu „figuri
extrem de vulgare“, respectiv cu femei nu tocmai imbracate. In fine, un
alt unchi, Micu Cohen, „avea o meserie modesta, insa era minunat sa-l
urmaresti la lucru: era crupier. Vorbea frantuzeste si lucra la
Cazinoul regal de la Sinaia. L-am vizitat o data acolo, ne-a lasat sa
intram pe degeaba.“ Si citi nu mai sint: unchiul Jacques, idolatrizat
de cele cinci surori ale mamei, cu fratele sau, plecat in America,
unchiul Isac, care avea o casa frumoasa, servitori, si voiaja vara la
Baden-Baden si Marienbad, unchiul Jean, fratele tatei.

Si, sa nu uitam, citi unchi, atitea matusi. Ba chiar mai multe. Sofi,
cea mai frumoasa si curtata dintre surorile mamei, se casatorise cu
Moritz Grinberg, numit in familie „Moritz a lu Sofi“ sin limba romana
in originalt, ca sa-l deosebeasca de tatal lui Saul, „Moritz a lu
Rosa“. Urmeaza Aneta – sotia crupierului, Pesa – sotia negustorului de
gramofoane, Sali (varianta autohtona a numelui american Sally) –
nevasta librarului Simon Marcovic si Ana, mezina, casatorita cu unchiul
Adolf, celalalt librar, care va emigra in Israel. Amestecata este si
bucataria: „evreiasca, putin ruso-poloneza, un pic din Nordul Romaniei,
austro-ungara“. Simbata se servea o mincare festiva, pregatita vinerea
si pastrata calda; pina la prinz „se transformase intr-un fel de
gelatina, care nu mai semana nici cu gaina originara, nici cu nimic
altceva“.
Simple povesti de familie, ati putea spune. Totusi, amintirile lui
Steinberg pastreaza permanent legatura cu arta sa, ca atunci cind
fotografiile rudelor il conduc la observatii asupra relatiei dintre
fotografie, arta si tehnica, regasind in Magritte pictura de firme sau
pur si simplu cind redescoperim in penita lui Steinberg finetea
ceasornicarului si caricaturalul naiv si popular al pictorilor de
firme.

Mai mult, capitolul despre Bucuresti creioneaza cu trasaturi concise,
dar ferme, o carte postala a Bucurestiului interbelic si a
contradictiilor sale intre caracterul rural si modernitatea urbana,
intre mahala si avangarda: „Bucurestiul era pe vremea tineretii mele un
oras ciudat, un oras ca un copil minune, in care avangarda se impletea
cu primitivismul“. Din intilnirea punctelor cardinale si a culturilor a
luat nastere in Bucurestiul de atunci un „virtej“ sau un „taifun“:
dadaismul.
Descrierea lui Steinberg ne mai consoleaza, dupa ce cartea debuteaza
sec si abrupt, ca o justificare (de cine oare ceruta?): „In Romania nu
puteam practic sa-mi traiesc virsta «cea mai buna», sa ajung la
treizeci, patruzeci ori cinzeci de ani sa fiu un om recunoscut.
Adolescentii nu aveau parte de distractii deosebite, eu n-aveam nici un
drept, mergeam la liceu cu o matricola personala, inregistrat precum un
automobil; si, mai ales, daca n-aveai bani, nu puteai sa gusti
ingrozitoarele libertati ale Romaniei, care contineau intotdeauna o
doza de abuz, nu puteai duce viata domneasca a celui care, atit cit are
bani, gaseste mereu persoane de vinzare“. Pe scurt: „copilaria si
tineretea mea in Romania corespundeau intrucitva experientei avute de
un negru ce creste in statul Mississippi“.

Mai departe, biografia poate fi, faptic, numai cu greu reconstituita
dintr-un mozaic de anecdote si impresii. In cel de-al doilea episod il
regasim pe tinarul Saul Steinberg student la Universitatea din Milano.
Este primavara anului 1940. Saptamini de-a rindul, Steinberg paraseste
in fiecare zi in zori pensiunea, stiind ca la ora aceea se fac de
obicei arestarile. Vreme de un an reuseste sa se ascunda, face rost de
viza americana, insa atunci cind are nevoie de viza italiana, este
obligat sa se prezinte personal la politie si este arestat, apoi
deportat in lagarul din Tortoreto, din Muntii Abruzzi. Ulterior este
eliberat si lasat sa emigreze. Va reveni in regiune in 1944, ca ofiter
american. In 1966 Steinberg este brusc artist resident la prestigioasa
Smithsonian Institution. Pe masura inaintarii amintirilor, pasajele
strict autobiografice se reduc tot mai mult, pentru a fi inlocuite de
reflectii asupra „visului american“ si a lipsei de cultura americane in
materie de gastronomie, asupra conditiilor de lucru ale artistilor de
acolo – dar mai ales este expusa propria teorie estetica despre
oglindiri si umbre, pornind de la observatia lui Pascal asupra
deosebirii dintre simetria corpului uman, desfasurata pe orizontala, si
cea verticala din natura (dupa modelul oglindirii in apa).

Si totusi, Strada Palatului din Bucuresti, pe care o defineste drept
„patria“ sa, nu este uitata. Ce-i drept, Steinberg se teme sa revada cu
propriii ochi locurile, in schimb nu se poate abtina sa nu priveasca
diapozitivul facut de un prieten cu fosta-i casa: „Era ca si cind as fi
privit intr-un mormint, sub lintoliul unui mort“, isi aminteste el.
„Eram furios si totodata curios sa ma uit pe ele, si apoi iar furios,
pentru ca ma uitasem: ca si cind as fi pierdut ceva pretios.“ Casa era
aceeasi, dar – oroare! – o masina in curtea casei si o zebra pe strada
prabusesc un savant castel de amintiri. Mai tirziu, Steinberg si-a
trimis doi prieteni fotografi la Bucuresti, „ca sa-l vindece de aceasta
boala“. Unul din ei i-a adus aceleasi fotografii, dar „mai frumoase“,
intrucit in peisajul hibernal schimbarile erau abia vizibile. Cel de-al
doilea, „detaliul pe care il voiam de la grilajul de la poarta: curtea,
vazuta prin grilaj, cu numarul casei si soneria. Totul inca la fel,
absolut la fel, doar ca cincizeci de ani mai tirziu“. Steinberg reusea
din nou sa se ia de mina, copil, in colajul fotografic obtinut.

________

Saul Steinberg – Riflessi e ombre, Adelphi Edizioni, Milano, 2001, in
toamna trecuta aparuta si in traducere germana sub titlul Schatten und
Spiegelungen. Eine Art Autobiographie, aufgezeichnet von Aldo Buzzi,
Diogenes Verlag, Zürich, 2002, 110 p.
http://www.observatorcultural.ro/Unchii-lui-Saul-Steinberg*articleID_8146-articles_details.html
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 20.02.06 20:16

O scrisoare deschisa lumii
Draga lume,inteleg ca din cauza noastra , a celor din Israel, devii
nelinistitaba mai mult, foarte enervata,chiar revoltata.

Intradevar se poate observa ca la fiecare cativa ani iti iesi din fire din cauza
noastra. Astazi este "asuprirea brutala a palestinienilor" , ieri a
fost Libanul, inainte de el bombardarea reactorului atomic din
Bagdad , Razboiul Iom Kipur si expeditia militara din Sinai. Se pare
ca evreii, care obtin o victorie si ca urmareraman in viata, te
deranjeaza intr-un mod iesit din comun.

Desigur noi poporul evreu, te-am enervat cu mult inainte de
infiintarea statului Israel. Am fost un motiv de poticnire pentru
poporul german, care l-a votat pe Hitler, pentru poporul austriac,
care a sarbatorit intrarea lui in Viena, si un tepus pentru o
sumedenie de popoare :Polonia, Slovacia, Letonia , Ucraina,
Rusia,Ungaria si Romania.Putem trasa o linie lunga inapoi in istoria
enervarii acestei lumi. Cazacii lui Cmielnitki s-au suparat pe noi,
masacrand intre anii 1648-1649 zeci de mii de evrei: i-am enervat si
pe cruciati, care in drum spre eliberarea Tarii Sfinte s-au
dezlantuit atat de mult impotriva evreilor , incat i-au macelarit pe
multi.

Timp de secole am deranjat Biserica Romano-Catolica ,care a facut tot
cei-a stat in putinta pentru a dovedi prin inchizitii apartenenta
noastra la poporul evreu , si l-am enervat si pe dusmanul de moarte
al Bisericii,Marthin Luther, care in chemarea sa adresata natiunii ,
a cerut arderea sinagogilor impreuna cu evreii, dand dovada astfel de
un spirit crestin-ecumenic uimitor. Si fiindca ne-a deranjat si pe
noi ca te-am enervat mereu, draga lume, am decis, sa te parasim intr-
o anumita masura si sa infiintam propiul stat. Argumentul era ca tot
te-am enervat, te-am incurcat, te-am deranjat, atat timpcat traiam
intr-o legatura stransa cu tine, ca niste cetateni straini in
diferitele tari din care esti compusa. Ce idee mai buna am fii gasit,
decat sa te parasim si astfel sa dovedim dragostea noastra fata de
tine- ca sa-ti cream o situatie in care si tu sa ne poti iubi? Si
astfel am decis sa venim aici- in aceeasi patrie, din care am fost
izgoniti cu 1900 de ani in urma de catre lumea romana, pe care in mod
evident am enervat-o.

Din pacate, draga lume, se pare ca este greu sa te satisfacem. Dupa
ce te-am parasit pe tine,pogromurile, inchizitiile,cruciadele si
holocausturile tale, dupa ce am parasit lumea in general ca sa traim
in statul nostru, iata am devenit din nou un prilej de poticnire
pentru tine. Te superi pe noi din cauza asupririi palestinienilor.
Esti tare dearnjata de faptul ca nu cedam teritoriile din 1967 , care
in mod vadit reprezinta piedica in calea pacii din Orientul
Apropiat .Moscova si Washingtonul sunt maniate. Arabii "radicali"
sunt maniati si arabii moderati sunt maniati.

Draga lume , gandeste putin la reactia unui evreu din Israel .In
1920 , 1921 si 1929 nu exista problema teritoriilor din 1967, care sa
fi fost un obstacol in calea realizarii pacii dintre evrei si arabi.
Pe atunci nu exista nici macar statul Israel, care putea sa deranjeze
pe cineva.Totu-si aceeasi palestinieni asupriti au ucis multi evrei
in Ierusalim , Iaffa ,Safed si Hebron.

In 1929 au fost ucisi 67 de evrei in Hebron. Draga lume,de ce au
masacrat arabii -palestinieni-in 1929 intr-o singura zi 67 de evrei?
Putea sa fie oare din cauza maniei lor provocata de agresiunea
israeliana din 1967? -Si de ce au fost macelariti intre 1936-1939
barbati, femei si copii evrei? Oare din cauza ca arabii sau maniat pe
1967?...Si atunci cand tu, draga lume, ai inaintat in 1947 un plan de
divizare in cadrul ONU care propunea formarea unui "stat palestinian"
pe langa un Israel foarte mic, iar arabii strigau in cor "nu"
declansand imediat un razboi si omorand 6000 de evrei -sa fi fost
aceasta manie provocata tot de 1967? Si, in treacat, vreau sa te
intreb, draga lume , de ce nu am auzit cu acele ocazii "protestul"
tau?

Sarmanii palestinieni, care astazi omoara evreii cu explozive, bombe
inciendare si pietre sunt parte integranta a aceluiasi popor, care-
in timp ce detinea toate teritoriile, pe care astazi le cer inapoi,
ca saa-si infiinteze un stat- a incercat sa alunge Israelul in apele
marii. Aceleasi fete schimonosite, acelasi strigat: "itbach-al-
yahud!" (Omorati evreii!) , pe care-l auzim si il vedem astazi, le-am
vazut si le-am auzit deja atunci. Acelasi popor, acelasi vis-
distrugeti Israelul.

Ceea ce nu le-a reusit ieri, devine obiectulvisului lor in prezent;
dar noi sa nu indraznim sa-i "asuprim" .
Draga lume ,ai fost un spectator atat al Holocaustului, cat si al
evenimentelor care au avut loc in 1948, cand sapte state au
dezlantuit un razboi,. pe care Liga Araba il compara cu "masacrele
mongolilor". Ai fost un spectator, cand in 1967 Nasser se angaja in
fata multimii furioase din toate capitalele arabe, sa-i alunge pe
toti evreii inmare. Iar maine ai fi din nou un spectator, cand
Israelul ar fi amenintat cu distrugerea.

Si fiindca stim ca arabii palestinieni viseaza in fiecare zi la
aceasta nimicire, vom face tot ceea ce ne sta in putinta ca sa
supravietuim in tara noatra. Daca acest lucru te deranjeaza, draga
lume, atunci gandestete la nenumaratele ocazii cand ne-ai deranjat tu
pe noi. In orice caz, draga lume, daca te simti necajita din cauza
noastra , iata un evreu din Israel, caruia nu-i pasa deloc ce
gandesti tu despre noi.

www.geocities.com


Scuza noastra (a evreilor)
Sub acest titlu ironic s-a scris un articol cu urmatorul mesaj:
Dupa unul din ultimele atentate teroriste sinucigase din Ierusalim ,
secretarul de stat America i-a fortat pe palestinieni sa condamne
intr-un fel sau altul cele intamplate. Prim ministrul palestinian s-a
plans apoi ca numai partii palestiniene i se cere mereu sa condamne
terorismul.

Asa cum era de asteptat, condamnarea palestiniana a atentatului a
continut printre altele remarci de genul : " Noi deplangem uciderea
civililor de ambele parti"Poate ca palestinienii au dreptate . De
aceea vreau sa pun lucrurile la punct si imi exprim regretul in
numele poporului evreu pentru urmatoarele acte de violenta:
1. Atentatele sinucigase evreiesti , care au fost comise impotriva
arabilor
2. autobuzele arabe care au fost aruncate in aer de catre evrei.
3.pizzeriile ,magazinele ,discotecile si restaurantele arabe care au
fost distruse de teroristii evrei
4.avioanele care au fost deturnate de evrei ,incepand cu anul 1903.
5.Sarbatorile de Ramadam care au devenit cadrul bombelor evreiesti.
6.Arabii care au fost linsati in orasele israeliene ; sportivii arabi
la fjocurile olimpice , care au fost ucisi de catre evrei;ambasadele
tarilor arabe care au fost aruncate in aer de catre evrei.
7.moscheile ,cimitirele si scolile religioase care au fost profanate
sau inciendate de catre evrei in Africa de Nord ,Franta ,Belgia,
Germania, Anglia sau vreo alta tara.
8. distrugerea unor institutii militare si civile ale SUA din Kenia,
Pakistan,Iran,Arabia Saudita si Yemen precum si uciderea puscasilor
marini si a personalului diplomatic al SUA.
9. manualele scolare evreiesti care afirma ca arabii au otravit
fantanile,au folosit sangele crestinilor ,au controlat lumea
financiara si l-au ucis pe Isus ;sau pe batranii din Mecca ce
planuiesc o preluare a puterii mondiale.
10. Dar indeosebi imi este rusine pentru concetatenii mei care pe 11
septembrie 2001 au atacat World Trade Center ,Pentagonul si aviatia
civila ,in timp ce ceilalti dansau in strada si sarbatoreau acest
eveniment.
Fara cuvinte.

www.geocities.com


Ultima editare efectuata de catre Admin in 15.07.11 23:04, editata de 6 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Povestea Evei, un numar din lagar

Mesaj Scris de Admin la data de 18.02.06 21:53

Povestea Evei, un numar din lagar
Eva Mozes este o batranica
simpatica. Peste doua zile va implini 70 de ani. N-ai fi zis insa,
privind-o ieri cum isi croia drum prin zapada proaspat asezata pe
drumeagul care strabate lagarul de la Auschwitz-Birkenau. Vazand-o cu o
naframa pe spate cu numarul sau de detinut nu m-am putut impiedica sa-i
cer sa-si aduca aminte, pentru generatiile tinere, despre tragedia prin
care a trecut. Nu mica mi-a fost surpriza cand am aflat ca provine
chiar din Romania, de unde, in 1944, a fost deportata de trupele
armatei Ungariei. "Sunt din Porti, tinere, un sat de langa Simleul
Silvaniei. Acum stau in Statele Unite". Ca si Elie Wiesel, ii spun eu.
"Singura mea asemanare cu el este ca am fost deportati din Transilvania
aflata sub unguri. Altfel, el are o alta agenda, nu prea placuta."
Povestea Evei mi se deruleaza printre baracile de la Auschwitz in timp
ce ninsoarea cade peste noi. "Asa era si atunci, in urma cu 60 de ani.
Ningea, usor. Aveam doar noua ani, insa imaginile de-atunci mi-au ramas
intiparite pentru totdeauna. Am ajuns aici din cauza ungurilor si am
fost chinuita de nefastul doctor Mengele. Acum am insa doar un profund
sentiment de iertare".
Eva
Mozes s-a nascut intr-un mic sat transilvan, Porti, pe 30 ianuarie
1934, o data cu sora sa geamana, Miriam. Familia sa era singura familie
de evrei din sat iar tatal Evei, Alexandru, lucra ca agricultor la
propria lor ferma. Cele doua gemene aveau doua surori, mai mari, Edit
si Aliz. Viata era frumoasa in Romania, isi aduce aminte Eva. Pana au
venit ungurii.
Ungurii i-au smuls unghiile tateiIn
1940, autoritatile Ungariei au intrat in Transilvania cu forta, rupand
din Romania cu acordul lui Hitler. La scoala romaneasca, fetele au fost
obligate sa invete in ungureste. In martie 1944, familia Evei a fost
luata pe sus de jandarmii maghiari si dusa intr-un ghetou din Simleul
Silvaniei. La inceput li s-a spus ca vor fi trimisi la munca, in
Ungaria. Intre timp, si-au dat seama ca sunt condamnati. Tatal Evei a
fost chinuit cu bestialitate de soldatii unguri. "Noaptea il aruncau ca
pe o carpa, insangerat, pe jos", isi aminteste acum Eva, oprindu-se din
mers si privind spre cer. "I-au smuls unghiile. I-au ars fata. Odiosi.
Vroiau sa stie "unde este aurul?"!". Intr-o zi, toti evreii din ghetou
au fost bagati de jandarmii Budapestei, ca pe vite, in marfarele
unguresti. Sute de mii de evrei. Cand au vazut din nou ziua se aflau pe
platforma lagarului de concentrare de la Auschwitz. A fost si ultima
data cand si-au vazut parintii.
Cobai pentru MengeleDr
Josef Mengele le-a identificat imediat pe cele doua gemene. Oribile
experimente au avut loc pe bietele copile. "Aici era o baraca", spune
Eva oprindu-se dintr-o data din mers. "Si acolo, si acolo", imi arata
pe cuprinsul lagarului. "Peste tot, unde acum au ramas doar semineele
erau baracile noastre. Le-au aruncat in aer rusii". "60 de ani... Au
trecut 60 de ani! Acum 60 de ani stateam cu sora mea lipita de gardul
de sarma ghimpata, privind cu uimire la soldatii care veneau sa ne
elibereze. Ne-au si filmat". Imaginile celor doua surori, Eva si
Miriam, au strabatut intreaga lume de zeci si sute de mii de ori,
devenind embleme ale suferintei. "Insa eu am aceasta capacitate pe care
altii nici nu si-o doresc: iertarea!", spune Eva. "Dupa 9 luni, intr-o
tabara militara, am ajuns, din nou, acasa. In Romania." In Cluj, o
matusa, care a supravietuit lagarului, le-a luat in ingrijire. In 1950,
tinerele au emigrat in Israel, unde au intrat in Armata evreiasca,
Tsahal. In 1960, Eva s-a casatorit cu un turist american, Michel Kor -
si el un supravietuitor -, a emigrat in America si s-a stabilit in
Terre Haute, Indiana, unde traieste si azi. De mai mult timp, a ridicat
cu propriile forte un muzeu al Holocaustului dedicat memoriei copiilor
care au murit sau supravietuit experimentelor de la Auschwitz, denumit
CANDELS. Dar nici in Statele Unite nu a reusit sa scape de negurile
trecutului. "Anti-semitii americani mi-au aruncat bombe incediare in
muzeu. Vreau sa-l recladesc acum. Asa ca astept donatii. Poate si din
Romania!", spune energica batranica. O intristare are astazi: sora sa,
Miriam, nu mai poate participa la aniversarea eliberarii. A murit in
1993, de o forma rara de cancer, pe care Eva o atribuie experimentelor
doctorului Mengele.
"As
vrea sa ma mai intorc in Romania. Dar m-am saturat de guvernele
Romaniei! De ani de zile incerc sa-mi recuperez un teren. Degeaba! Imi
place Romania, insa nedreptea umbla peste tot in tara. Spune Romaniei,
tinere, sa nu uite ce i s-a intamplat in cumplitul razboi mondial!",
imi spune Eva in engleza, in timp ce se pregateste sa intre in
randurile supravietuitorilor veniti le ceremonia de ieri de la
Auschwitz. Apoi, intorcandu-se, imi spune in romaneste "La revedere!
Vezi, n-am uitat!".



http://ziua.net/display.php?id=168194&data=2005-01-28
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Speranta revederii

Mesaj Scris de Admin la data de 16.02.06 23:28

Speranta revederii

Tatal si fratele lui au fost deportati cand el avea varsta de 11
ani. Familia sa a pierdut aproape tot. Acum, Paul Schuster Stein este
profesor de Drept Civil, Comercial si Comunitar in limba germana la
Academia de Stiinte Economice din Bucuresti.
ANCA ALEXE



Paul
Schuster Stein nu a putut pleca din Romania. Tot ce a realizat a
infaptuit cu constiinta ca fiecare om are datoria sa faca un bine acolo
unde este lasat. Un adevarat crestin nu fuge. A simtit acest lucru cand
a plecat fratele lui, a simtit acest lucru cand l-a inlocuit pe
celalalt frate si a simtit acest lucru atunci cand a plecat sotia sa.
Era profesoara de muzica la Liceul german din Bucuresti. Acum, si
copiii lui sunt in Germania. Fata are deja doi copii, nepoteii
profesorului. Iar baiatul a terminat in Germania Academia de Arte,
ramura Design. Paul Schuster Stein a ramas in urma, sa-si aminteasca.


IANUARIE. Vremea amintirilor. La 11 ianuarie, in urma cu 60 de ani, in
comuna Dacia, un sat sasesc din Ardeal, a inceput deportarea sasilor.
Paul Schuster Stein avea atunci 11 ani. Era 1945. Au luat femeile intre
18 si 30 de ani si barbatii intre 17 si 45. Isi aminteste exact
cuvintele preotului ortodox din comuna: "Da’ de ce ii duce numai pe ei,
pe sasi, dar si ei sunt crestini?". Tatal a fost si el printre cei care
au plecat in Donbas. Nu i s-au dat decat patru ore sa se pregateasca.


Dupa doua saptamani, la 26 ianuarie 1945, a fost luat si fratele lui,
Andreas. Un copil de nici 17 ani. In doua ore dus a fost. Si-a uitat si
manusile tricotate de bunica. "Stai, unde te duci, nu ai luat
manusile!", a strigat bunica dupa el.


Era ianuarie si era frig. Paul a luat manusile si a alergat dupa caruta
6 kilometri. Nu a putut sa-i prinda decat la Rupea. Deportatii erau in
scoala, la etajul 1.


"Nu stiam cum sa ii dau manusile. Fratele meu a venit la geam si
atunci, ce era sa fac? Am incercat sa-i arunc manusile una dupa alta.
Nu am reusit, fiindca erau totusi prea usoare. Am cautat o pietricica
pe care sa o pun inauntru, dar nu am gasit nici una. Atunci am pus in
fiecare manusa o bucata de gheata si asa am ajuns sa arunc aceste
manusi fratelui meu. Am stat acolo pana au plecat", povesteste Paul si
ochii i se umplu de lacrimi.


Cu el mai erau doua femei mai in varsta. Una dintre ele isi cauta
baiatul, cealalta fata. "Imi aduc aminte cum mergeam prin zapada si cum
se auzea fosnetul picioarelor noastre. Si cum una dintre aceste femei
spunea catre cealalta: "Ce vom face, ce va fi? Va trebui de acum incolo
sa ne obisnuim sa mancam din aceeasi oala: oala comunismului", isi
aminteste Paul.


NAPASTUITI. Mama lor a ramas singura. Pe perete a agatat o panza
colorata pe care brodase povestea familiei: "In aceste zile pline de
destin incarcat cu amar, cand toti cei dragi noua ne parasesc, ne-a
ramas o singura consolare – speranta ca ne vom revedea". Si acum revede
scrisul acela frumos si panza alba cu literele in culori.


A trait cu speranta ca odata si odata va fi mai bine. Dar li s-a luat
tot. Aveau cai, aveau boi si mai aveau doar o vaca. Le-a fost luata si
ea in luna mai , in ’46. Singura avere erau scoala si biserica din
comuna. Pe acestea doua nu au reusit niciodata sa le ia.


Stalpul familiei a ramas celalalt frate, Michael, care avea 15 ani.
Paul muncea si el cu ziua, cat a tinut seceta cea mare. In luna mai
1948 a primit o ilustrata de la fratele sau cel mare, Andreas. Sa nu-si
piarda speranta, le scria el.


In ’48 a mai venit o napasta. Toti tinerii au fost chemati pe
santierele de constructii din tara. Pentru munca patriotica, se spunea.
Paul avea 14 ani, iar Michael implinise 18. Fratele a fost mobilizat pe
un santier regional. In regiunea Brasov erau doua: Agnita-Botorca si
Caciulata-Lupsa. Primarul selectase mai ales sasii care nu aveau
pamant.


Dar Michael nu putea sa plece si sa lase familia de izbeliste. In ’48
isi luasera o bucata de pamant in arenda, ca sa semene grau. "La
sfarsitul lunii iulie sau inceputul lunii august, graul era copt,
trebuia secerat... si fratele meu atunci, cand a aflat, a luat chiar in
seara aceea o hotarare eroica: "Nu, daca eu ma duc acum la munca
patriotica o luna de zile, nu mai avem ce manca. Mama si bunica nu s-ar
putea descurca singure". In ziua urmatoare, la ora opt, a venit
primarul si a intrebat unde este Michael, de ce nu a venit? S-a rastit
la mama si a vrut sa dea in ea", isi aminteste profesorul.


Paul a sarit in fata primarului si i-a strigat: "Nu da in mama mea!".
Si i-a spus in dialect sasesc: "Eu ma duc pentru fratele meu!". A luat
tarnacopul si lopata si a mers alaturi de ceilalti. La Caciulata. La
Ungra trebuia sa traverseze Oltul pentru a ajunge la Caciulata. Apa era
rece si Paul nu a vrut sa treaca. A mers pe jos, a facut un ocol foarte
mare pana a ajuns la Caciulata, trecand peste podul de la Hoghiz.


"Am avut aceasta credinta ca fac un bine. Credinta in Dumnezeu mi-a dat
aceasta putere. Am muncit o luna si cand am venit inapoi m-a intampinat
bunica. I-a multumit lui Dumnezeu ca am putut sa fac totul pentru
fratele meu."


TANARUL INVATACEL. In 1947 terminase scoala primara de 7 clase. Era
primul la matematica si a invatat foarte mult de la fratii lui mai
mari. Ce invatau ei el asculta si inregistra. "Cand ei invatau o
poezie, eu, ascultandu-i pe ei, invatam automat. Aveam un dascal foarte
bun, iar tot ce-mi spunea el puteam imediat sa repet." La matematica,
atunci cand invatatorul punea o intrebare, Paul avea deja raspunsul la
ea.


In ’48 participa la comuniune, la biserica saseasca. "Comuniunea era un
lucru sfant. Se spunea ca prin acel moment treceau tinerii si deveneau
majori", povesteste viitorul profesor. "Atunci am primit si Biblia, si
carti de la bunica mea, care mi-a spus: «Din aceasta clipa descalti
incaltamintea de copil si o incalti pe cea de adult»."


Banii ii lipseau familiei lui Paul, si el a hotarat sa urmeze o scoala
profesionala la Sighisoara. Acolo l-a cunoscut pe profesorul Pavel
Pintea. "Tin minte si acum, aveam ziarul Neuer Weg in care era poza
cancelarului german Konrad Adenauer. Profesorul Pintea vede poza si ma
intreaba despre ce e vorba. Ii zic: «E cancelarul german Adenauer, dar
il critica rau de tot». Atunci, profesorul Pavel Pintea imi spune:
«Degeaba il critica, asta e omul viitorului»". Baiatul a luat ceea ce
i-a spus Pintea ca pe un sfat. Si ori de cate ori gasea cate ceva de
Konrad Adenauer citea si isi facea insemnari.


A urmat liceul la seral la Arad. A fost printre cei mai buni. In 1945
s-a inscris la Facultatea de Drept si a avut norocul sa fie studentul
lui D.D. Rosca. Paul Schuster Stein este astazi profesor asociat la
Academia de Studii Economice (ASE), unde preda Dreptul Civil, Dreptul
Comercial si Comunitar in limba germana. El nu vrea decat ca studentii
lui sa fie multumiti. "Imi iubesc foarte mult studentii si ii consider
ca fiind copiii mei. I-am indrumat si ii indrum in continuare spre
Europa Unita. Le spun: «Trebuie sa facem totul pentru Romania – fiind
cea mai frumoasa mireasa a Europei – sa fie primita in Uniunea
Europeana. Trebuie sa fim sinceri si corecti». Iar eu vreau sa fiu in
continuare acelasi om, un om cinstit, un om care lupta pentru dreptate,
un profesor si un parinte bun."




TEAMA

"Imi aduc aminte cum mergeam prin zapada si cum se auzea fosnetul
picioarelor noastre. Si cum una dintre aceste femei spunea catre
cealalta: «Ce vom face, ce va fi? Va trebui de acum incolo sa ne
obisnuim sa mancam din aceeasi oala: oala comunismului»" - Paul
Schuster Stein




MODELELE UNUI ENTUZIAST



AVERE. Acasa printre ziarele care l-au facut cunoscut

De primul semestru isi aduce aminte cu drag. La cursul de logica
juridica l-a avut profesor pe marele filosof D.D. Rosca. Atunci cand
profesorul a aflat ca are in grupa un elev care stie foarte bine
germana, l-a initiat in toate operele lui Hegel. In al doilea semestru
s-a intalnit cu Dreptul Penal general si cu alt profesor de renume,
Constantin Stegaroiu. Acesta i-a vorbit despre Immanuel Kant. "M-a
impresionat Kant si am citit toate cele trei critici ale sale. Primind
sfaturi din partea celor doi mari profesori, filosofia lui Kant si a
lui Hegel s-a revarsat asupra mea ca o vraja. Am constatat ca nu puteam
sa ma mai despart de ei", relateaza Paul. A scris despre Hegel in 1970,
cand s-au implinit 200 de ani de la nasterea sa, iar articolul a fost
publicat in revista Volk und Kultur. Patru ani mai tarziu, la 250 de
ani de la nasterea lui Kant, i-a dedicat si acestui filosof un articol,
in aceeasi revista. In 1994, a fost solicitat de revista germana
Kant-studien sa dezvolte acest articol si sa scrie despre filosofii
sasi care s-au ocupat de operele lui Kant. Este membru al societatii
Kant, al societatii Hegel si al societatii Spinoza.

http://www.phg.ro/stire.php?cat_id=14&id=11119
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Evreu sunt, evreu vreau sa mor! (Iacob Glisaru, n. 1914)

Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 20:11

Evreu sunt, evreu vreau sa mor! (Iacob Glisaru, n. 1914)




Iacob Glisaru Pe Iacob Glisaru l-am întâlnit întâmplator, în curtea Caminului de Batrâni al Comunitatii Evreilor din Timisoara. M-am prezentat si dumnealui m-a invitat în locuinta sa. Traieste separat de restul batrânilor din camin, se ocupa de gradina de flori, asa cum a facut-o la fiecare camin din tara în care a locuit.
Un om simplu, care mi-a spus povestea sa, identificata cu povestea unui popor persecutat, a unui popor chinuit, asuprit, datorita intereselor politice, a diferentelor religioase. Sechestrarea, deportarea lui, uciderea sotiei si a fiului sau au pus capat fericirii acestui om, singura lui satisfactie astazi este ca are un acoperis deasupra capului, o hrana asigurata si ca detine un televizor si un radio. Nu mai are pe nimeni. A ramas singur. A. V.

?Evreu sunt, evreu vreau sa mor!"
- M-ati invitat sa iau loc. Dar dumneavoastra nu stati jos?
- Nu, nu, n-am maturat! Nu, mai cresc... (pe durata interviului a stat în picioare, lânga masa, n.n.)
- Mai cresteti?
- În pamânt!
- Ei, asta nu!
- Haide, sa va spun! Dar nu stiu cum.
- Cum doriti dumneavoastra.
- Sunt nascut în 1914, 12 aprilie, în judetul Dorohoi, a ocupat U.R.S.S.-ul si acum e Ucraina. Am fost unsprezece copii, în Herta. Si când a fost, atunci, cu Uniunea Sovietica, a luat Uniunea Sovietica si dupa aia a luat Ucraina. Si m-a deportat de acolo si m-a dus tocmai la Craiova, într-un... din asta, de lucru. Am dus-o bine. Bineînteles, am muncit cum muncesc si acum, dar parintii au murit, surorile au murit, am ajuns singur (plange, n.n.). Când era domnul, cum îl cheama..., primul secretar? (mi-a cerut sa închid reportofonul, n.n.). A murit presedintele Comunitatii Evreiesti de la Focsani si m-am rugat de domnul inginer: "Domnul inginer, domnul secretar, uite asa si uite asa, am ramas fara nimenea". Mi-a dat bani, ca sa vin la Bucuresti, la Comunitate, mi-a dat adresa, Sfânta Vinere, numarul 3. In fine, am fost acolo, am venit la el. ?Fa o cerere." Am facut o cerere, da? daca asta înregistreaza?
- Nu-i nici o problema, daca doriti îl închid.
- Puteti spune, ce, ce, am de furat ceva? Am venit la Bucuresti si mi-a dat la Caminul Balus, ati fost la Balus?
- Da, da am fost la Balus.
- Da? ati vazut gradina?
- Nu, nu am vazut gradina.
- Ce gradina am avut eu acolo... Si am stat sapte ani de zile la Caminul Balus, am întretinut toata gradina. Si, dupa aia, a plecat domnul Sorin în locul lui domnul Sechter, ca secretar si o parte, aproape toti, s-au mutat. Acolo nu m-am dus... (mi-a cerut sa închid reportofonul, n.n.). Am venit aicea, la Timisoara, era domnul Neumann si îmi mai spune câteodata: ?Domnul Glisaru...", ca eu, la batrânetile mele mai lipsesc în câte o seara de la rugaciune. Am venit aicea, m-a trimis sa încasez bani de la cimitir, doamna Cimponieru, am primit bani pentru sarbatori, am predat banii, mi-a luat chitantile alea, am facut paisprezece rânduri curatenie la morminti, de s-au mirat oamenii: ?Uite, ma, e gospodar!"...
http://www.memoria.ro/index.php?location=view_article&id=864&page=0&l=ro
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

La treizeci de zile dupa rebeliune

Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 20:08

La treizeci de zile dupa rebeliune, am asistat, in Templul Coral din Bucuresti, la un eveniment care mi-a schimbat viata (Ernest Neumann, n. 1917)






In 1940, septembrie, era dezlipita Transilvania, vremelnic, respectiv Transilvania de Nord de Romania si atasata Ungariei. Parintii mei stateau la Beius. Beius a ramas in Romania. Transilvania a fost impartita in doua. O parte a ramas Romaniei si noi am ramas pe teritoriu romanesc. Asa ca trebuia sa ma intorc. N-a mers asa de simplu, pentru ca, la vremea aceea, legionarii erau la putere si la granita am fost respins, punandu-se in pasaportul meu pecetea cu inscriptia de: ?Respins neavand viza <>" (in documentele din acea perioada, traducerea sintagmei din limba franceza este: ?Bun pentru mergere in Romania.", n.n.). Si fiind si evreu... Si atuncea m-am intors de la Budapesta la Oradea si am facut legatura cu doi contrabandisti, care s-au angajat sa ma treaca pe mine granita prin campuri, pentru a ajunge pe solul romanesc. La ora doisprezece, de la Oradea am ajuns la Salonta si-am mers la Rabinul Brisk Nathan, care, inainte, era rabin la Ceica - atunci el era la Salonta, si la ora doisprezece am plecat de la el, spunand: ?Cu ajutorul lui Dumnezeu, inainte!". Si am mers, am ocolit satele, pentru ca, in sate, cainii latra si atunci sunt alarmati jandarmii. Asa ca am mers prin campuri. La un moment dat, am avut impresia, adica au avut ei impresia, contrabandistii, care m-au condus, ca au gresit drumul. Dar, pana la urma, nu s-a gresit si am ajuns pe drumul ca sa mergem la Ciumeghiu sau unde era aceasta statie de cale ferata. Si pe drum, tocmai apropiindu-ne de gara, vine un granicer, probabil ca am incercat o frica... Granicerul, in loc sa ne intrebe ce cautam acolo sau, eventual, sa caute sa ne identifice, ne-a spus: ?Cat e ora?" Cu multa bucurie, i-am raspuns. Noroc ca am un ceas si i-am spus cat e ora si ne-a lasat in pace. Am ajuns in tren unde un cetatean zicea, pentru ca aveam palarie neagra, o barbuta mica, de culoare neagra si un cetatean zice: ?Faceti loc lu? Domnul Parinte, ca doar e popa de-al nostru." Asa aratam...

Si am ajuns acasa. Cand am ajuns acasa, mama mea, in loc sa se bucure, a spus... - simt ca s-a bucurat in sinea ei, dar a spus ca: ?Ai adus o nenorocire pe capul nostru! Ce-o sa fie ca ai venit acasa ilegal?" Dar tatal meu s-a dus la chestor si, prin mijloacele binecunoscute, l-a convins sa nu ma observe. El a avut o singura dorinta, ca sa nu ma arat in oraselul acela, Beius. Si sa caut cat de repede sa dispar de acolo, ceea ce am si facut.

- Acei contrabandisti erau..., e vorba de contrabandisti de marfuri sau...?

- De marfuri, de marfuri. Faceau afaceri cu graunte.

- Nu erau specializati in transportul persoanelor?

- Nu. Ei faceau afaceri. Si atunci, am avut o sora la Bucuresti, m-am dus, la sfarsitul lui decembrie, la Bucuresti. Si acolo m-a prins, in ianuarie, rebeliunea legionara. Am trait, mai cu seama, trei zile de groaza, pentru ca in nici un moment nu puteai sa stii ce se va intampla. Dupa ce rebeliunea legionara a luat sfarsit, Antonescu si-a impus vointa si a ramas el singur la putere, eliminandu-l pe Horia Sima. Am facut o plimbare pe strazile Dudesti si Vacaresti, ca sa vad si eu urmele groazei ce era acolo - totul jefuit, totul aruncat, sticlarie pretutindeni. Intr-un magazin era o tablita pusa: ?Din greseala, jefuit! Ulterior se va restitui." Era un magazin de bijuterii. Adica asta vroia sa spuna ca este, credeau ca este un magazin in proprietate evreiasca si si-au dat seama ca au jefuit un magazin care nu era in proprietate evreiasca, era a unui roman oarecare.

La treizeci de zile dupa rebeliune, am asistat, in Templul Coral din Bucuresti, la un eveniment care mi-a influentat viata. Pe atunci erau la Bucuresti foarte multi evrei, sute de mii de evrei si Templul Coral era arhiplin si Seful Rabin de atunci, care inca de atunci era o somitate, exceptional, a tinut o cuvantare, la treizeci de zile, cum e obiceiul dupa treizeci de zile, si bancile plangeau! A fost ceva extraordinar. De fapt, acest talent l-a pastrat pana la nouazeci de ani. Acum e la Geneva.

Si atunci, prietenul meu din Arad, Doctor Schonfeld Nicolae a inceput sa faca drumuri la Timisoara, sa-mi netezeasca drumul, sa vada ce s-ar putea face, cum as putea eu sa ajung la Timisoara. Intrucat in 1938 a murit Doctor Singer Iacob, care a fost Prim-Rabinul in Templul din Fabric. Deci, era un post vacant. In afara de faptul ca, la Timisoara, in vremea aceea, era si un liceu de baieti, liceu de fete, un liceu comercial, in afara de cele doua scoli primare sau gradinite si, totodata, mi s-a atras atentia ca in aprilie, nu, nu, in martie se va tine un examen de capacitate la Bucuresti. Pentru ca sa ai dreptul sa practici rabinatul in Romania, trebuia sa depui un examen de capacitate din notiuni de limba romana, istorie, geografie, drept, pe langa materialul iudaic. Din comisie facea parte si Seful-Rabin de atunci, Doctor Alexandru Safran.

Si-am depus acest examen, pentru a avea dreptul de a functiona in Romania. Si-am pornit din Bucuresti, la 1 aprilie, am ajuns la Arad, la prietenul meu si, la 3 aprilie, mi-am facut aparitia aici, chiar in cladirea aceasta, in care..., daca nu in aceasta camera, in alta camera. Presedintele de atuncea, avocatul de renume, Doctor Ligety Samuila si Solomon Laci era secretarul general.
http://www.memoria.ro/index.php?location=view_article&id=862&l=ro&page=1
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Prima mea calatorie in afara Iasului

Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 10:01

Prima mea calatorie in afara Iasului a fost cu trenul mortii

quot;Istoricii nu scriu intotdeauna realitatea. Sunt cam dezamagit de istorici."

Leizer Finchelstein



Atunci avea 17 ani si jumatate. Nu iesise inca din Iasi. Stia de la geografie ca tara are munti si mare, dar nu apucase sa le vada. Nici prin Iasi nu prea iesea. A fost luat ucenic de crud. Tatal sau era tamplar cu atelier propriu pe langa casa, dar l-a dat la alt tamplar sa invete meserie, ca sa fie tratat cu severitatea care se cuvenea. Dupa cele 12 ore de munca nu-i ramanea timp de altceva. Mai toata tineretea si-a petrecut-o pe strada Conductelor, din Targu Cucu, cartier care era pe atunci evreiesc. De altfel, cam jumatate din populatia Iasului era formata din evrei.

Sinagoga era aproape de casa, dar acolo mergea mai mult tata, copiii participau doar la sarbatorile de toamna. In oras iesea la sfarsitul saptamanii, cand facea du-te-vino, ca toti tinerii, pe strada Lapusneanu si prin Piata Unirii, mai rar prin Copou. Daca avea ceva bani, mergea la film sau la cofetarie. In afara de plimbarile acestea, cu crestinii nu se prea intersecta. Mai ales ca fusese sfatuit, ca toti tinerii evrei, sa se fereasca de necazuri, de provocari si sa aleaga fuga decat sa fie acuzat apoi de scandal. In Targu Cucu, locuiau si cativa crestini, cu care se impaca foarte bine. Atata doar ca, doua-trei zile inainte de "duminica aceea", multi dintre ei au plecat de acasa si si-au insemnat casele cu cruci. Pe moment, nu a inteles de ce.



Leizer



Numele sau este Leizer Finchelstein si are 83 de ani (s-a nascut in noiembrie 1923). Acum locuieste in Podu Ros. Si acesta fusese candva un cartier evreiesc, dar a ajuns sa locuiasca aici nu din cauza aceasta, ci pentru acolo a primit apartament de la CFR, in 1964. Cand s-a mutat, cu sotia, au sarutat peretii de bucurie. Apartamentul, cu doua camere, avea parchet, apa curenta, iar de la balcon putea admira turnul de la Bucium. Nici nu se compara cu locuinta din strada Conductelor, unde, in doua camere si o bucatarie, locuiau, impreuna cu parintii, noua copii, sase frati si trei surori. Dormeau cate trei in pat, nu aveau curent electric, apa curenta, iar WC-urile erau in curte. Curte pe care o imparteau, in total, 14 locatari.

Era greu. Mama avea de hranit si de spalat pentru atatea suflete. Tata trebuia sa faca bani sa ii tina pe toti si nu reusea intotdeauna. Au prins si criza economica. De multe ori nu erau comenzi, iar in "mort-sezon", adica iarna, cand nu se mai construia, traiau din ce adunasera vara si toamna.

Apoi au venit si restrictiile politice la adresa evreilor. Nu aveau voie sa circule si sa mearga la piata pana la ora zece - trebuia sa-i lase intai pe crestini sa-si faca cumparaturile. Noroc ca multi tarani stateau pana mai tarziu, cand aveau voie evreii, ca sa-si vanda toata marfa.

A facut patru clase primare, cat era, pe atunci, obligatoriu. Erau cu taxa. De multe ori, pentru ca s-a nimerit sa faca scoala chiar in timpul crizei economice, aducea, impreuna cu ceilalti colegi, lemne la scoala ca sa incalzeasca soba. Majoritatea colegilor erau evrei, dar profesorii erau toti crestini, pentru ca evreii aveau voie sa predea doar la scolile evreiesti. Profesorul lui i-a ramas la inima. Era, bineinteles, sever, ii dadea din cand in cand cu rigla la palma, pentru ca asa se facea atunci pedagogie, dar era omenos. El l-a invatat sa citeasca tot ce ii cadea in mana. Si a citit de toate, ziare - Lumea, Ieseanul, reviste - Realitatea Ilustrata, Magazinul. Ziarul puteai sa il iei la jumatate sau un sfert din pret si, dupa ce il citeai, il dadeai inapoi.

Erau foarte multe reviste interesante atunci, cum ar fi Submarinul Doxa. Submarinul acesta mergea prin toata lumea, a ajuns pana in Africa, unde a gasit triburi de canibali. Canibalii ii prindeau pe albi, iar cel mai mare chin era sa ii lege de stalp si sa-i lase in soare. "Mai tarziu, in trenul mortii, am vazut si eu ce putere are soarele..."



"Nu puteam sa cred ce se auzea despre Hitler"



Pentru ca de la o vreme nu prea mai era de lucru, s-a angajat sa vanda ziare la chiosc. A vandut si ziare antisemite. Cei de la difuzarea presei ii spuneau sa scoata Sfarma Piatra si Porunca Vremii cu titlurile la vedere. El se simtea un om ca oricare altul, dar din ziarele respective vedea ca este o problema cu identitatea sa. Tot din ziare aflase de Hitler, de ce le face el evreilor in Germania (despre lagarele de exterminare a aflat doar dupa razboi). Dar isi zicea ca este vorba de propaganda, nu putea sa creada ca germanii, un popor inteligent, s-ar deda la asemenea lucruri. In atelierul de tamplarie, toate sculele si masinile erau germane si nu putea sa creada ca aceia care au inventat acele lucruri minunate ar putea face grozavii.

A asistat si la manifestatii antisemite ale studentilor. Veneau in coloana de pe Copou si se uneau cu studentii de la Teologie, spargeau geamurile la magazinele evreiesti de pe Cuza Voda si strigau ca evreii sunt vinovati de una sau de alta.

Cum isi explica aceasta ostilitate fata de evrei? Nu si-o poate explica...

Despre intrarea Romaniei in razboi a aflat tot din ziare. In cartier nu exista decat un singur aparat de radio, pe care proprietarul il scotea sambata pe geam, iar lumea se ingramadea sa vada minunea (ce lampi fascinante avea) si sa auda vestile. Oricum, de la un moment dat, evreilor li s-a interzis prin lege sa detina aparate.

In timpul celor doua bombardamente rusesti care au lovit Iasul pe 24 si 26 iunie 1941, Leizer s-a ascuns in niste beciuri improvizate, care nu ar fi rezistat nici macar unor bolovani, daramite unor bombe. A avut noroc. Mai tarziu a aflat ca mai multi evrei au fost surprinsi de bombe in timp ce stateau la coada la brutaria "Spicul verde", ce fusese candva evreiasca si a fost apoi "romanizata" si aprovizionata preferential.



"Duminica aceea"



Pe 29 iunie, duminica, nimeni nu-si imagina ce avea sa urmeze, desi semne prevestitoare au fost. Sambata, un frate de-al tatalui, care locuia la Abator, un cartier cu multi evrei, a venit in fuga mare, desfigurat de spaima, ca sa spuna ca evreii sunt scosi din case, batuti si omorati.

Duminica dimineata parea totusi o zi linistita. Familia Finchelstein auzise ca evreii sunt chemati la Chestura pentru a li se da permis de sedere in Iasi, dar nu s-a grabit sa se prezinte. "De fapt, ei erau momiti acolo de autoritati", explica Leizer Finchelstein. Unul dintre fratii lui Leizer, care era functionar de magazin, a plecat de dimineata la munca si de atunci nu l-a mai vazut nimeni.

Pe la orele zece, unsprezece, au dat buzna in casa patru sergenti de politie, insotiti de mai multi civili cu bate. Toti cei din casa au fost scosi in strada, cu lovituri de patul pustii. Civilii urmareau sa fure, dar de la ei nu aveau ce sa ia. Mama lui Leizer si surorile au fost scoase si ele afara, dar pana la urma au fost lasate sa plece. "Au trecut atatia ani de atunci, dar inca nu imi iese din cap groaza mamei mele din momentul cand a vazut ca baietii ii sunt luati si dusi niciunde", spune Leizer printre lacrimi.

Tatal si baietii au fost incolonati si dusi cu mainile sus spre Chestura, prin strada Cuza Voda. "Parca eram dusi la abator. Eram foarte docili. Imi aduc aminte ca, dupa 1944, am vazut o coloana de vreo mie de prizonieri germani paziti de vreo trei-patru femei-soldat din Armata Rosie. Daca ar fi tabarat pe ele, le-ar fi facut praf, dar nemtii, care altadata erau mandri si aroganti, erau acum blanzi si docili. Se intampla ceva in astfel de situatii, devii docil, inert, asa eram si noi atunci", povesteste supravietuitorul nostru. In cladirea Filarmonicii era un spital de campanie german si, cand a trecut coloana de evrei, germanii le-au varsat mizerii in cap.



"Puteam sa vorbim, dar nu aveam ce vorbi"



In zona Chesturii, un vuiet de nedescris. I-au sarit in ochi, in poarta Chesturii, doi soldati germani cu casca de razboi si cu insemne pe care scria mare, daca isi aduce aminte bine, "SS Gendarm Kommandatur". "Nemtii aveau bate ca de baseball, care mergeau ca un ciocan pneumatic si pe care il nimerea in cap acolo ramanea. Pentru prima data am vazut oameni morti, sange si creieri imprastiati. La evrei, prin traditie, mortii sunt imediat acoperiti si ingropati, nu sunt tinuti trei zile ca la crestini. Eu nu apucasem sa vad cadavre pana in ziua aceea", spune Leizer umbrit.

Prin furcile caudine de la poarta a trecut in fuga, bulucindu-se, calcand peste morti. S-a pierdut de tatal sau si a ramas doar cu un frate cu care a mers spre zidul din fundul curtii. Inauntru erau deja morti pe jos. Curtea Chesturii era dominata de o mitraliera, instalata pe scarile cladirii, la care se aflau doi sergenti romani de politie. De-a lungul zilei, acestia au deschis focul de nenumarate ori in multime. Cei care au incercat sa fuga peste gard au fost lichidati. "Mi-am vazut un prieten mort atarnat pe gard", isi aminteste Leizer.

Acolo, in curte, sub amenintarea mitralierei, ingramaditi unii in altii, cu miile, au stat in picioare de la pranz pana a doua zi spre dimineata, fara apa, fara mancare. Aproape ca nu vorbeau: "Puteam sa vorbim, dar nu aveam ce vorbi. Eram muti de ingrijorare si indurerare". Nu stiau ce o sa se intample, ce va fi cu ei. Din oras, se auzeau mereu focuri de arma. La un moment dat a fost pus, impreuna cu altii mai intremati, sa aranjeze mortii din curte, ca sa se faca loc.

Noaptea, curtea s-a mai eliberat, dupa ce au fost scosi cei care au fost urcati in primul tren al mortii. Leizer Finchelstein a nimerit in al doilea.

Pana la gara a fost un cosmar. "Era intuneric de iti scoteai ochii, din cauza camuflajului. In Piata Unirii si in drum spre gara ne-am tot impiedicat de morti presarati pe drum." Mai tarziu a aflat ca doua zile carutele de gunoi au carat morti de pe strazi.

La gara, alte grozavii. Au fost trantiti in fata garii, unde era piata de trasuri, in balega si urina de cal. Apoi, in gara, a apucat sa vada ceferisti care ii loveau in cap pe evreii care incercau sa fuga, cu lemne luate dintr-un tren tras pe alta linie.



"Camera de gazare fara gaz"



Au fost numarati cate 40 si bagati in vagoane mici, de zece tone, din lemn, folosite pentru materiale de constructii. Nici macar nu erau curatate. "De frica, ne-am bagat unul altul, ca oile, si vagonul parea gol. Un impiegat de miscare, un tinerel, se agita pe acolo si spunea ca el nu expediaza vagoanele daca nu sunt incarcate la capacitate. Si atunci au mai adus 40. Ne-am ingramadit si tot parea vagonul gol. Pana la urma, ne-au incarcat vreo suta, o suta douazeci, nu pot sa stiu. Aproape nu te mai puteai misca", povesteste Leizer. "Dupa 1947, am intrat la CFR si as fi vrut il intalnesc pe tinerelul impiegat ca sa-i spun ca la scoala CFR se invata ca, atunci cand incarci vagoane cu vietati, exista o capacitate maxima admisa si trebuie asigurate furaje. Noi stateam mai rau ca animalele, nu aveam aer si nici nu ni s-a dat apa. Vagoanele aveau gemulete de 25 pe 60 de cm, ale caror obloane au fost inchise pe dinafara. Era un fel de camera de gazare fara gaz si foc. Soarele facea tot."

Cu cativa ani in urma, a facut un experiment cu niste ziaristi. S-au urcat intr-un vagon de marfa, mai mare, de 40 de tone, si au mers cam o ora, pana la Podu Iloaiei, pe un soare torid ca in "duminica aceea". In prima statie s-au repezit cu totii disperati la o fantana, deshidratati si extenuati. Cu trenul mortii au mers opt ore (timp in care au parcurs 20 de km!), intr-un vagon mult mai stramt, incredibil de ingramaditi, intr-o atmosfera infernala.

Din cauza caldurii, a lipsei aerului, apei si a hranei, a mirosurilor insuportabile, "oamenii mureau ca mustele". Nu au fost scene de violenta sau de nebunie. Afara erau 35 de grade cel putin. "Eram deja epuizati si murdari, cu excrementele pe noi, cand am fost imbarcati. Eu am avut noroc pentru ca am nimerit patru frati impreuna in vagon. Am baut urina unii de la altii. Ne-am supt camasile de sudoare. Ne-am palmuit continuu ca sa stam treji. Nu imi amintesc daca am fost constient tot timpul. Ca sa ne odihnim, am stivuit cadavrele, am facut banci din ele. Nu aveai voie sa cazi. Daca te prabuseai, erai mort pentru ca altii cadeau peste tine si nu mai aveai putere sa ii dai la o parte. Peste un frate de-al meu, care a fost luat in celalalt tren, impreuna cu tatal meu, au cazut morti si nu a putut si isi mai traga un picior. Cand a ajuns la Calarasi piciorul ii intrase deja in putrefactie, de viu. A scapat, dar a ramas suferind cu piciorul toata viata."

Atunci l-a pus la indoiala pe Dumnezeu. Era deznadajduit ca ii cerea ajutorul cu disperare si nu era ajutat.



"Nu ne mai stiam frate cu frate"



Totusi, pana la urma a avut noroc. Din cei peste o suta de oameni din vagon au scapat vreo 20-22, dintre care toti cei patru frati. Au scapat si tatal si fratele din celalalt tren, care a ajuns tocmai la Calarasi, dupa sapte zile de drum si un traseu absurd. Putine familii de evrei din Iasi pot spune ca au avut un asa noroc.

Abia de mai era constient cand au fost coborati din vagoane la Podu Iloaiei. "Eram cadavre vii. Cand ne-au vazut evreii din Podu Iloaiei, care au fost chemati sa ne ajute, sa ne spele si sa ne dea haine, s-au ingrozit. Paream de pe alta planeta." Si continua: "Nu ne mai stiam frate cu frate. Unul dintre frati a fost internat pentru ca, la coborarea din vagon, a alunecat, apoi a fost tras de picioare si i s-a rupt o bucata de piele de pe spate. A trecut multa vreme pana ne-am dat seama ca Leon lipseste".

Au fost cazati la familiile evreiesti din localitate, iar a doua zi au fost adunati de jandarmi si dusi ca sa ingroape cadavrele descarcate peste noapte in camp. Mortii erau umflati de caldura, mirosul era ingrozitor. Soldatii facusera apel la populatie sa aduca batiste si carpe inmuiate in otet. "In gropi ii aruncam de sus, ca pe saci, nu ii mai asezam. Puneam un rand de morti, dupa care aruncam var si puneam alt rand. Trei straturi au fost cu totul. Nu va inchipuiti ce groaza era. Multi si-au gasit rudele. Eu mi-am gasit un var."

La urma, se asteptau sa fie aruncati si ei, ca nu fie martori. Nu a fost asa, au fost crutati.



La munca fortata



Dupa aceasta, a fost alocat, in cadrul regimului de munca fortata, la un mosier, la strans recolta, apoi la un tamplar. Acestuia din urma i-a ramas dator toata viata. "M-a platit la pretul zilei desi putea sa nu ma plateasca deloc. Cu banii si mancarea de la el ii ajutam pe ceilalti trei frati cu care eram. Prin el am aflat ca tata este in Ialomita si am reusit sa-i trimit 500 de lei prin mandat postal. Prin el trimiteam acasa mancare, pentru ca eu nu aveam voie sa ma deplasez, aveam numele dat la jandarmerie." Si taranii din zona erau milosi, dandu-i adesea mancare. Spre toamna - mai precis, de pe 20 noiembrie - s-a putut intoarce in Iasi, unde s-a gasit cu toti ai lui. "Eram traumatizati si speriati rau de tot pentru ca nu stiam ce ne rezerva ziua de maine."

Temerile aveau sa fie intemeiate. In mai 1942, a fost luat de pe strada de o patrula de sergenti, care, dupa ce a aratat actele, i-a spus ca este bun de recrutare. A fost inchis intr-o sectie de politie din strada Elena Doamna, alaturi de raufacatori. "Dimineata urmatoare am fost dusi la centrul de recrutare, ne-au masurat, ne-au inregistrat ca pentru recrutare si de acolo ne-au dus in coloana in gara Socola. Ne-au incarcat din nou in vagoane de marfa si am crezut ca se repeta nebunia."

Dar, de data aceasta, au fost mai putini in vagon si chiar au primit mancare rece. Au calatorit indelung, pana in Basarabia, la sud de Cetatea Alba, la Saba, o colonie germana. Acolo se afla un detasament de munca fortata pe langa Regimentul 1 Drumuri, care lucra la o cariera de piatra. Piatra era folosita de armata la acoperirea drumurilor desfundate din Basarabia.

Parintii habar nu aveau ce i s-a intamplat. A putut sa-i anunte unde este printr-o telegrama militara pe care a avut voie sa o trimita imediat dupa sosire.

La Saba, nu a murit nimeni, din cate stie, dar au stat in conditii ingrozitoare, in mizerie si foame. In fiecare dimineata erau dusi la cariera unde incarcau piatra in vagoneti si apoi in vagoane. Erau mereu amenintati de soldati ca vor fi trimisi in Transnistria, de care incepuse sa se auda. "Lagarele din Transnistria erau vazute la acea vreme ca lagare de pedepsire. Transnistria insemna, dupa cum spuneau soldatii, drum fara intoarcere", isi aminteste Leizer Finchelstein.

Dormea intr-un fost grajd al germanilor. Avea doar hainele de pe el. "Ne mancau paduchii. De la subtiori scoteam cate un pumn odata. Nu puteai sa scapi de ei." Un tren-baie venea o data pe luna. Acolo dadea hainele la etuva si facea dus. Dar tot nu reusea sa scape de paduchi.

Mancarea era oribila. Se manca multa mamaliga, care era facuta mai mult din tarata. Se manca fasole care se cojea in gura. Multi ani dupa, nu a mai suportat mamaliga si fasolea. Mai primeau un fel de terci, iar dimineata un fel de ceai. Carne nu-si aminteste sa fi mancat.

Soldatii care ii pazeau erau unii buni, painea lui Dumnezeu, altii rai peste poate. "Ordine aveau toti, dar se comportau diferit. Rautatea era oarecum impusa prin sistemul de organizare, dar unii faceau exces de zel, in timp ce altii erau neasteptat de omenosi. De la unii primeai un colt de paine, de la altii, trei paturi de arma. Din pacate cei rai sau inraiti erau mai numerosi decat cei buni."



"Asa va trebuie, jidanilor!"



In 1943, a fost dus intr-un lagar, la Predeal. Lagarul isi merita numele: avea baraci, paturi suprapuse, carcera, era imprejmuit cu doua randuri de garduri cu sarma ghimpata, cu santuri si avea turnuri de paza. Si acolo a fost rau. Dormea pe un pat de lemn, stramb, si urmele de la scanduri i-au ramas pe spate multi ani dupa razboi. S-a tot mirat de puterea de rezistenta a omului - acolo s-a convins ca omul este mai tare ca fierul.

Cei din lagar lucrau fie la un drum strategic, secret, taiat printr-o padure spre Timisul de Jos, fie la alt drum, care ducea spre vila lui Antonescu de la Cioplea. Leizer Finchelstein a avut noroc de meseria sa de tamplar. A scapat de munca grea, fiind pus sa repare cazarma. "Comandantul vroia sa o terminam cat mai repede, dar noi nu aveam decat cateva scule improvizate. Din doua in doua zile, venea sa vada cum stam. «Mai jidanilor, cand e gata cazarma?» «Sa traiti domnu’ capitan, o sa fie gata». Ne dadea cate doua, trei palme si spunea ca data viitoare cand ne viziteaza sa fie gata. Ne-am obisnuit cu palmele."

Lagarul era chiar in centrul Predealului, langa partia de schi, care era plina toata iarna de schiori. Viata in Predeal continua ca si cum nu ar fi fost razboi. Unii dintre cei veniti la schi erau buni si le aruncau peste gard pachete cu diferite lucruri, altii erau rai, aruncau cu pietre si le strigau "Asa va trebuie, jidanilor!".

Dupa batalia de la Stalingrad, despre care a aflat de pe un petec din ziarul Ecoul, conditiile s-au mai imbunatatit. Iar dupa 23 august, soldatii au disparut ca prin farmec si portile s-au deschis.

"Am uitat sa va spun, se intoarce Leizer Finchelstein cu gandul, prima mea calatorie cu trenul a fost cu trenul mortii. Atunci am iesit prima data din Iasi."



Acest text a fost prezentat la Iasi pe 28 iunie 2006 in cadrul conferintei internationale cu tema Pogromul de la Iasi (28-30 iunie 1941): prologul Holocaustului din Romania
http://www.revista22.ro/html/index.php?art=3003&nr=2006-08-25
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Hoisie Silvia - supravietuitoare a HOLOCAUSTULUI

Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 9:51

Hoisie Silvia - supravietuitoare a HOLOCAUSTULUI

"Am ramas 3 dintr-o familie enorma",
interviu cu Hoisie Silvia (n. 1927)


Mihai Vakulovski: Doamna Hoisie Silvia, unde erau parintii dumneavoastra inainte de razboi, ce faceau, ce erau, ce virsta aveati dumneavoastra in acea perioada?

Hoisie Silvia: Eu m-am nascut in 1927 la Cimpulung, intr-o familie de oameni, sa zicem asa, nici prea bogati, nici foarte saraci. Tatal meu este Leon Corbea si mama mea e Clara Corbea. Eram al doilea copil in familia mea. Sora mea este Miryam, care este nascuta cu patru ani inaintea mea. Tata avea un magazin de sticlarie. Ce insemna asa ceva: erau pahare, farfurii, tot ce era de sticla, chiar cristaluri. Dar el in acelasi timp era un meserias foarte bun, era geamgiu si tinichigiu. Daca veti trece prin Cimpulung si prin Sadova si veti vedea bisericile alea frumoase de tot, ele sint acoperite de tatal meu, ca tinichigiu. Daca mergeti un pic mai departe, unde este castelul de vinatoare al regelui, sa stiti ca geamurile au fost puse de tatal meu. Asa ca multe, multe case sint si cu acoperisurile, si cu sticlaria, geamurile, puse de tatal meu. Asta era familia mea. Atunci, stiti, s-a intrat intr-o perioada foarte grea, cind bancile si magazinele dadeau faliment. Totusi, parintii mei erau niste oameni care au platit toate impozitele si n-au dat faliment, ceea ce era un lucru foarte mare pentru acea perioada. Ce-mi amintesc eu din copilaria mea? Am stat intr-o casa cu chirie, era o camera mare a parintilor, impartita cu un glasvand, in care intr-o parte dormeau parintii si in cealalta parte dormeam eu cu sora-mea. In afara de asta erau bucatarii mari, asa era in Bucovina, si in fiecare vara veneau tot felul de vizitatori, Cimpulungul fiind foarte frumos, era socotit ca o statiune balneara si totdeauna aveam vizite: veri, matusi si chiar doar cunostinte. Am mers intii la gradinita. Imi amintesc lucruri foarte frumoase. Am facut si gradinita romaneasca si am facut si gradinita comunitatii evreilor, am fost la ambele gradinite, la una dimineata si la una dupa masa. Asa se facea. Iarna mergeam la patinat, la sanius. Inca o data va spun, parintii nu erau foarte bogati, dar au dat cit se poate copiilor. Au cumparat un pian, ca sa putem invata sa cintam la pian si eram printre primii din orasul Cimpulung care am avut radio. Si asta imi amintesc foarte bine, pentru ca atunci pentru a asculta radio trebuia sa-ti pui casca. Si asta imi amintesc, aveam doua casti si ne bateam cine sa asculte la radio. Am inceput clasa I prin '34. Am facut scoala primara in Cimpulung, ce-mi amintesc e ca acolo invatatoarea din clasa I nu facea decit clasa I. Nu mergea cu copiii inainte, era sotia presedintelui de tribunal si ea dupa primele litere, pe care le invatam cu dinsa… Ce nu v-am spus este ca noi ne-am nascut vorbind germana. In casa asta era limba materna, cu asta ne-am nascut si asta am vorbit, dar am invatat in acelasi timp si limba romana. Am fost tot timpul premianta I, asta era ceva normal, trebuia s-o urmez pe sora-mea care intotdeauna a fost prima si n-aveam voie sa fiu eu mai putin. Deci, cele patru clase primare au trecut destul de linistit, faceam de obicei vacantele la bunicii mei din Botosani, la parintii mamei mele. Ceilalti bunici erau la Cimpulung. Cimpulungul nu avea decit un gimnaziu de fete. Patru clase. Liceul de baieti era complet, opt clase. Dar noi aveam un gimnaziu, o scoala, mai mult am putea spune ca era o casa particulara. Impartita in camere, destul de simpatica. Stiti ca in clasa I de liceu se intra cu admitere, nu intra oricine, trebuia sa dai o dictare si trebuia sa sustii si un examen de matematica. Ei, am facut clasa I, n-am fost premianta, am fost in clasa a II-a, am terminat si clasa a II-a, acuma se spune clasa a VI-a, si ne-am apropiat de anul 1940. In 1940 stiti ca regimul totalitar care a venit, al lui Antonescu, odata cu plecarea, adica fuga regelui Carol, am intrat in clasa a III-a, a inceput o situatie ingrozitoare, stiti, ca si copil, care aveam atunci 12 ani, era ingrozitor. Adica ne-au pus pe toti copiii evrei in ultimele banci, iar intre noi si ceilalti era o banca libera, fereasca Doamne sa nu-i influentam in rau.

- Era o banca libera?

- Un rind liber, sigur. Daca e sa-mi amintesc si mai din trecut inca, stiti, am facut strajeria, eram eleva foarte buna, eram si responsabila de ceva. Nu mai tin minte foarte bine cum era pe atunci, aveam si uniforme, cu cravata, imi amintesc venirea regelui pe un 24 ianuarie. Chiar daca trec asa de la una la alta, va spun, eram tinuti afara, copiii, chiar la camasuta alba. Ca aveam eu dedesubt mai multe, dar trebuia sa-l salutam pe rege, da? Sa mergem mai departe, in clasa a III-a. Ni se cintau cintece legionare. Ei, colegele mele, cu care am facut gradinita, cu care ne-am iubit, cu care ne-am jucat nu mai erau aceleasi colege.

- Cum se explica asta, doar erati inca niste copii?

- Ele erau, desigur, influentate de cei de acasa, de familie.

- Cum se manifesta aceasta schimbare ciudata?

- Ne ignorau, nu se uitau la noi si erau totdeauna cu cintecele legionare pe buze. Printre care, tin minte: "Toti jidanii si tiganii ne tot sug, ne sug mereu". Asta te innebunea. Te innebunea. Am spus: "Slava tie, Doamne, ca ne-au dat afara". Stiti, era legea aceea ca evreii nu mai aveau voie sa urmeze scolile de Stat.

- Numerus clausus.

- Da. Si, sincer va spun ca am fost fericita, ca astfel de atmosfera pentru un copil de 12 ani nu era deloc buna. Si sora-mea, care facea liceul la Botosani, s-a intors, de asemenea, inapoi. Cimpulungul, fiind un oras mic, nu a putut sa organizeze o scoala pentru copiii evrei. Chiar erau in jur de 1000 de evrei, dar, totusi, nu era posibil sa faca, nu erau oameni bogati. Si sigur ca a fost o situatie destul de neplacuta. Legionarii conduceau. Stiti, la evrei toamna sint niste sarbatori speciale, e si Anul Nou, e si o sarbatoare cind se posteste. Ei, atunci s-au gasit legionarii sa faca perchezitii, tineri, ii stiam, ii cunosteam. Au facut perchezitii, printre care si noi, ne-au perchezitionat casa, n-au gasit nimic si s-au dus in pod. Si eu mergeam dupa ei si ma intreaba: "Da' de ce ne urmaresti?" Zic: "Ca sa nu ne puneti voi ceva, ca eu stiu ce puteti". Nu mi-au spus nimic. Dar ce s-a intimplat? Rabinul nostru, care era un om…, doctor, de altfel, in filozofie, avea si un copil care era elev la liceu. Au mers si i-au facut un control acasa in sarbatoarea asta, care este o sarbatoare sfinta pentru evrei, stiti, nu-s habotnica, nu tin nici un fel de…, dar pe unele sarbatori le tin si spun ca trebuie sa fie tinute. Toti avem un Dumnezeu, fie ca-l cheama Dumnezeu sau cum il cheama, dar este Dumnezeul fiecaruia. L-au controlat si au gasit la el mai multa faina alba, mai mult zahar, ca era in preajma razboiului, fiecare cauta sa aiba ceva. L-au inhamat la o caruta si el isi cara singur aceste alimente, am vazut cu ochii mei asta, si scria pe el: "Uitati-va ce a facut rabinul". Interesant e un lucru. L-a intilnit un preot, nu mai stiu daca era catolic sau ortodox. Acest preot si-a scos palaria in fata lui si a spus: "Iertati-ma". Sa stiti, trebuie sa spunem si ce a fost bun, nu numai ceea ce a fost rau. Cei care au facut perchezitii erau oameni tineri, colegi de-ai surorii mele cu care ea s-a jucat si au umblat si a mers si la dans cu ei, adica oameni care si-au imbracat camasa verde pentru o ocazie. Anul acela a fost un an greu. Era anul '40 si imi amintesc si de anul '41, cind a fost rebeliunea.

- Cum a avut loc rebeliunea in orasul dumneavoastra?

- La Cimpulung, in care, intr-adevar, erau foarte multi legionari, un lucru vreau sa spun: n-a fost nimeni omorit. Seful acestor legionari era un inginer silvic care se tragea dintr-o familie din Italia. Ce-a spus el? "In orasul meu nu va fi niciodata moarte de om, nu se va face moarte de om". Si, intr-adevar, n-a murit nimeni. Dar e interesant inca un lucru. Printre orasele in care ei, acesti legionari, au rezistat a fost si Cimpulungul. Dar fara lupte. Nimeni n-a fost omorit. Dar cum a fost luat Cimpulungul de armata? Soldatii romani au intrat in Cimpulung imbracati in hainele soldatilor nemti si asa au terminat cu rebeliunea. Dar inca o data accentuez: n-a fost nimeni omorit si nimeni n-a fost maltratat.

- Dar, mai concret, ce insemna "rebeliunea"?

- Rebeliune a fost in toata tara. Adica legionarii au preluat prefectura, primaria, politia. Cimpulung atunci era judet. Si cei citiva soldati care au fost in Cimpulung, au fost foarte putini, au fost inconjurati si li s-au luat armele. Asa a fost rebeliunea in Cimpulung. Printre conducatorii legionarilor era unul Iarhan, care a fost coleg de scoala cu tata. Ei isi spuneau pe nume. Intr-o zi intra Iarhan in pravalie la tata si zice: "Ma, Leon, ma. Da' de ce nu scrii si tu ca te cheama Leib si nu Leon?" Dar pe tata il chema Leon si asa era si in actul de nastere. Adica ei isi spuneau pe nume, ei s-au jucat impreuna, dar atunci el era conducatorul legionarilor. Astea-s niste lucruri marunte, dar sint amintirile care imi trec mie acum prin cap. Am ajuns inspre primavara, se apropia de razboi, incepea anul 1941. Pe 22 iunie a inceput razboiul. Ei, atunci, la ora 10, au sunat clopotele si se striga "Jos, inchinati-va". Eu eram in curte, era o curte mare, am cazut si eu jos. Daca trebuia sa cadem jos am cazut si ne-am inchinat. Si a inceput asa-zisul "Razboi Sfint" al lui Antonescu. Stiti cum a fost: "Soldati - treceti Prutul!", nu? "Incepem razboiul sfint!", asta a fost pe 22 iunie. Dar altceva - sa stiti ca magazinele evreiesti isi continuau activitatea, chiar si romanii cumparau din magazine, caci in Cimpulung erau numai magazine evreiesti si nu se putea sa nu se cumpere, n-aveau de unde. Imediat dupa 8 zile de la inceperea razboiului, in duminica cealalta in Iasi a fost acel pogrom. Cum au fost repercusiunile in Cimpulung? In Cimpulung toti barbatii evrei, cam de la 18-20 de ani, au fost internati intr-un fel de lagar.

- Ghetou?

- Nu era ghetou. Au evacuat citeva case din jurul sinagogii, tot evreiesti, si acolo au fost internati barbatii, dar nu era chiar foarte strict. Puteam sa mergem sa le ducem de mincare. Se dadea voie. Si tata a fost internat. Sigur ca nu era o placere treaba asta, care a tinut vreo 3-4 saptamini. Intre timp am aflat unele lucruri, destul de neplacute, care s-au intimplat in Cernauti, unde aveam o verisoara. A plecat si mama ei la Cernauti, care a fost reocupat de armata romana, a reusit si tata sa plece, cu toate ca era destul de periculos, ca s-o vada pe sora-sa si pe ceilalti din familie. Verisoara mea era avocat. Si sotul ei era tot avocat si pentru ca a fost avocatul Statului pina in '40, reprezenta Statul roman, a fost luat impreuna cu fratele sau de armata sovietica si trimis in Siberia cu citeva zile inainte de inceperea razboiului. Despre ei nu se stie nimic. Adica au plecat, nu stim nici daca au ajuns in Siberia sau daca au fost omoriti. Astea sint aspecte care pe noi ne-au afectat, mai ales ca ne iubeam foarte mult verisoarele, noi ne uitam la ei ca la niste bijuterii, eram mici. In '41, vara, spre sfirsite, au inceput sarbatorile evreiesti si a inceput sa se auda ca n-o sa raminem in Cimpulung, ca o sa ne trimita in alte parti. Dar intre timp, in timpul verii, toti evreii din satele din apropiere au fost scosi si adusi in Cimpulung.

- Ma scuzati ca va intrerup, dar ce se auzea la radio, ca ati zis ca aveati radio?

- Radioul a fost luat. S-a luat. Odata cu inceperea razboiului evreii n-aveau dreptul sa aiba radio.

- La acea perchezitie vi l-au luat?

- Da, ne-au luat radioul, bicicleta.

- Dar bicicleta ce avea?

- Nu stiu, sa nu fugim cu ea, sa nu ne deplasam, "sa nu fugim cu dinsa", unde - nu stiu. Deci, toti evreii din localitatile din imprejurimi au fost adusi, erau multi care aveau magazine, erau la fabricile alea de cherestea, toti astia au fost adusi. O parte din ei chiar au fost trimisi in lagarul din Tirgu Jiu. Barbatii. Toamna, la sfirsitul lui septembrie, se zvonea ca n-o sa raminem peste iarna in Cimpulung. Si, intr-adevar, intr-o joi, pe 13 octombrie, s-ar putea sa fie 12, 11, dar cam asta este data, era inceputul lui octombrie, ne pregateam de niste sarbatori, sarbatori care anunta sfirsitul recoltei, vine tata acasa, zice: "Sa stiti ca se aude ca ne vor trimite de acasa". Va dati seama de situatia care era. Noi eram 4 si bunicii mei de 80 de ani, nu stateau impreuna cu noi, stateau in casa lor, bunica - oarba, bunicul - foarte bolnav, trebuia sa ne pregatim de plecare. Si, intr-adevar, asta a fost joi, simbata dimineata mergea un om al primariei cu toba, asa era atunci, si chema toata lumea in centru, linga primarie si au spus ca toti evreii nu mai au voie sa stea in Cimpulung, "cu catel si purcel", adica si batrinii si cei din spitale au dreptul sa-si ia ce pot duce si sa se pregateasca, miine dimineata sa ajunga la gara din capatul satului, gara principala din Cimpulung, unde veneau toate marfurile. Deci, s-a adeverit ceea ce spunea lumea. Pentru ca atunci evreii nu mai aveau radio, televiziune - nici atita si puteam sa stim, cel mult, ce scria in ziarul care venea dupa 2-3 zile, ca ziarele nu se editau la Cimpulung. Cu toate ca era judet nu avea ziar, veneau ziarele din Cernauti, din Bucuresti, astea erau ziarele.

- In aceste ziare s-a scris ceva despre asta?

- S-o fi scris ceva, dar noi n-am mai citit. Duminica dimineata, cu bagaje de mina, cum s-ar putea spune, sigur c-am mai luat o perna, am mai luat o plapuma, nici nu stiai ce sa iei. Sa parasesti o casa care era cit de cit si aveam marfa in magazin atunci de foarte multi bani. Am dat cheile unui vecin, era un neamt, cu toate ca nemtii plecasera in '40, dar au mai ramas niste nemti. Asta era casatorit c-o evreica, de asta n-a plecat. Il chema Shtorm. Va dati seama, asta mi-a ramas in minte. I-am dat cheile de la magazinul cu foarte multa marfa. Am impartit restul lucrurilor la vecini cu gindul ca ne vor da ceva inapoi cind ne vom intoarce. S-a intimplat altfel, dar nu mai conteaza. Ne-am dus cu o caruta, i-am luat si pe bunici, v-am spus virsta lor, cu trei lulele dupa dinsii. Bunica zicea: "Niciodata nu mi s-a mai intimplat asa ceva". Ea, sarmana, era oarba, ce sa i se intimple? Ea nu iesise din casa de nu stiu cit timp. Capatul satului era la vreo 2-3 kilometri de centrul Cimpulungului, am ajuns acolo. Era o atmosfera ingrozitoare. Un tren de marfa, pentru animale sau pentru cereale, am dat bani unor oameni ca sa curete vagonul in care am intrat, ne-au inghesuit acolo in jur de 60-70, nu va pot spune citi oameni, cu bagaje cu tot. Ne-au tinut asa pina pe la orele 11-12. Intre timp comunitatea evreilor a impartit piine la oameni, ca erau si oameni saraci care n-aveau nici piine cu dinsii, apa si ne-au sigilat vagoanele. Singurul lucru pe care l-au facut e ca au lasat, totusi, un gemulet deschis, n-au facut cum au facut aici, in Iasi, cind au trimis oamenii in vagoane inchise, in '41. Cam pe la 1-2 trenul de marfa a plecat. Directia - nicaieri. Nu stia nimeni unde se pleaca. Oameni tineri, oameni batrini in acelasi vagon. Sint si necesitati fiziologice. Ei, e foarte greu sa povestesti prin ce trece fiecare, eu aveam 13 ani, sora mea avea 17 ani, bunicii mei - 80 de ani. Am trecut a doua zi prin Cernauti, l-am vazut prin fuga trenului, s-a oprit, dar n-au dat drumul nimanui. Si cum o nenorocire nu vine singura, vine si ploaia, zapada, cu toate ca de obicei la inceputul lui octombrie e frumos. Ei, acum a fost si zapada si frig.

- Vagoanele erau descoperite?

- Nu. Vagoane de animale, de obicei de vite, cai. De asta au fost si murdare. Si am ajuns in Basarabia, la Atachi. Atachi este o mica localitate in nordul Basarabiei, dar cum arata Atachi… In primul rind trenul oprea la vreo 2 kilometri inainte de asa zisul centru. Deci, a trebuit sa caram toate boarfele si doi batrini dupa noi pina in centru. Dar ce centru? Centrul avea numai case darimate complet, fara acoperisuri, numai pereti. Pe peretii astia erau scrise niste lucruri ingrozitoare. "Aici au fost omoriti 10 oameni, aici atitia" si scria numele lor. "Aici au fost batuti, omoriti…", va spun, niste lucruri… Pe jos - mizerie, casele nu erau case, erau niste darimaturi. Trebuia sa stai cumva, trebuia sa maninci, trebuia sa faci ceva. Atachi e pe malul Nistrului. Si in fiecare zi oamenii erau trimisi peste Nistru. Se trecea pe un pod care nu era facut, pontoane sau cum s-o numi, si pe podul asta, daca aveai noroc si erau soldati cumsecade nu te bateau, dar erau si din astia carora le placea bataia. La Atachi ne-au luat actele, deci nu mai existam. Toate actele au fost luate. Trebuia sa predai banii. Banii astia trebuiau schimbati. Iti dadea ruble care nu mai aveau nici o valoare dincolo, dar trebuiau sa devalorizeze totul. Aici ne dadeau ruble si dincolo iti schimbau rublele in niste marci care nu erau valabile in Germania, ci numai in teritoriile ocupate. Adica ne devalorizau complet. Au facut rubla 60 de lei, apoi o faceau de un leu. Ca sa faca ca omul sa nu mai aiba nimic. Ne-au luat in primul rind actele, depersonalizare completa, nu mai existai, ne-au luat banii, numai ca - trebuie sa fii mai destept - noi am bagat bani in niste borcanele de marmelada. Va inchipuiti, ei s-au si murdarit. Pe urma a trebuit sa stam sa spalam banii respectivi. A fost o situatie ingrozitoare. Lumea plingea. In Cimpulung a ramas doar o singura familie de evrei, unul din farmacisti. Avea doua farmacii. Erau doi farmacisti, pe unul l-au trimis cu noi si unul a ramas acolo. Farmacistul pe care l-au trimis cu noi tipa, urla. Pina la urma l-au legat de-un copac si l-au omorit cu focuri de revolver. Era ingrozitor. Acum, cind va povestesc despre mine, parca am senzatia ca n-as fi fost eu. Povestesc o poveste. Au trecut si multi ani si in acesti ani a fost o perioada cind nici nu mai vorbeam despre asa ceva. A ramas ca un fel de casuta inchisa in creier si am lasat-o sa fie inchisa acolo. Si, vedeti, dupa '90, dar pare-se ca si-n celelalte parti ale Europei lumea a inceput sa vorbeasca abia dupa '90 despre asta.

- S-a scris si mai devreme, dar nu prea se stia…

- In Vest poate ca da, dar la noi, in Est, numai dupa '90. Ei, acum ne-a venit si noua momentul. Stiti cum e: trebuie sa ai momentul, istoria asa se face. Nu poti sa spui dupa 5 ani. Si acum nu putem sa spunem prea bine ce s-a intimplat in '89. Asta este.

- Dar trebuie sa spunem…

- E greu. Trebuie sa mai treaca ceva timp.

- Stiu ca ati participat la o discutie publica despre Holocaust. Cind si unde a avut loc aceasta conferinta la care ati vorbit dumneavoastra?

- In '92, in sudul Germaniei, Konstanz. Sora-mea a avut un jurnal in perioada aceasta, si-a facut jurnalul ei.

- S-a pastrat cumva acest jurnal?

- Da, sigur ca da. L-a si publicat.

- Si in Romania?

- Da, si-n Romania e editat, exista jurnalul.

- Eu stiam doar de-un singur jurnal de ghetou, al unei doamne cu numele Korber-Bercovici.

- Este sora mea despre care va povestesc.

- Cit de mica-i lumea, iata.

- Asa e. Eu am tinut speach-ul mai intii in Germania. Apoi s-a publicat acest mic speach de o ora si in cartea surorii mele. Uitati-va, in cartea asta - Miriam Korber-Bercovici, "Deportierd 1941 - 1944", uitati-va cum arata ea inainte si cum arata acum.

- Seamana.

- Seamana, da. Iata, aici este speach-ul meu. Tot ce am vorbit eu a fost inregistrat, asa cum inregistrati dumneavoastra.
Deci, ne-a venit timpul sa trecem Nistrul. Ni s-au luat actele, ni s-au luat banii si am trecut Nistrul pe un pod de pontoane, asta se intimpla cam la opt zile dupa plecarea noastra din Cimpulung. Si am ajuns in partea cealalta a Nistrului, la Moghilau. Va dati seama, intr-un oras ucrainean unde mai ramasesera evrei, nu prea multi, o parte s-au retras cu rusii, altii au ramas acolo si mai erau evreii veniti din toata Bucovina. Noi sintem din Bucovina de sud, accentuez, n-am avut nici o legatura cu intrarea rusilor, nu eram la nici o margine de hotar ca sa spuna ca le e frica ca noi vom merge impotriva Romaniei. In Cimpulung familia mea avea 3-4 generatii: si strabunicii mei sint cimpulungeni, si stra-strabunicii. Deci, sintem cimpulungeni get-beget. Este inuman ceea ce s-a putut face. Ei, am ajuns la Moghilau. Acolo, cu tot felul de relatii - "relatii" inseamna a da bani, sa stiti ca datul banilor nu este de acum la moda in Romania - am reusit sa intram intr-o casa, unde a fost casa de cultura si intr-o sala mare, unde, desigur, se tineau sedinte culturale, mai stiu eu, intr-un locusor unde mai erau alte 20 de familii, ne-am pus lucrurile noastre, impreuna cu bunicii. Primul lucru pe care trebuia sa-l facem era sa stabilim, sa facem ceva cu acesti batrini. Erau oameni de 80 de ani, oameni pe care nu-i mai puteam cara mai departe. Ei, la Moghilau se organizase ceva, adica oamenii de peste 70 de ani isi lasasera avutul si au facut o casa de batrini. Insa conditiile erau foarte proaste, asa ca bunicii mei in doua luni au murit. Foarte repede, in conditii de infometare si de frig, nu mai stim. Chiar astazi am pomenire dupa bunicii mei. Ati venit chiar cind am trimis pomenire la sinagoga pentru bunicii mei. La evrei nu se face pomenire prea mare, se da ceva dulce, se da ceva de baut si se spune o rugaciune. Acum s-au implinit 60 de ani de cind au murit bunicii mei. Noi n-aveam voie sa stam prea mult in Moghilau, nu ne lasau sa stam acolo, erau si soldati romani, soldati germani si ne trimiteau in lagare si-n ghetouri. Tot prin cunostinte si cu bani, impreuna cu alte citeva familii, am dat bani si ne-au bagat intr-o masina nemteasca inchisa, ne-au promis ca ne vor duce intr-o localitate unde o sa putem si munci, ca exista o fabrica de zahar. Mama e nascuta in 1900, tata - in 1902, deci aveau 40 si 38 de ani. Si am reusit sa ajungem intr-o localitate la 40 de kilometri de Moghilau.


>>>>>
http://www.tiuk.reea.net/7/k7.html
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 10 din 11 Înapoi  1, 2, 3 ... , 9, 10, 11  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum