Like/Tweet/+1
Ultimele subiecte
» Forumul lui NANU ....redivivus !
Scris de Nemo 26.01.17 15:49

» CRONOLOGIA PRINCIPALELOR MĂSURI ANTIEVREIEȘTI ÎN ROMÂNIA
Scris de Admin 18.01.17 20:22

» Adio întemeietorului forumului si o privire spre viitor...
Scris de Admin 17.01.17 21:20

» Pogromul de la București; noi dezvaluiri- ADRIAN CIOFLANCA
Scris de Admin 17.01.17 18:42

» Uli Valureanu
Scris de Admin 17.01.17 10:11

» Nemo's corner - - amestecate
Scris de Nemo 31.12.16 19:06

» O VESTE TRISTA
Scris de anita47 13.12.15 21:27

» AUTO[3=====]
Scris de Admin 24.11.15 16:23

» CASA&GRADINA[3=====]
Scris de Admin 24.11.15 13:56

» CULINARE[4=====]
Scris de Admin 24.11.15 13:41


AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Pagina 8 din 11 Inapoi  1, 2, 3 ... 7, 8, 9, 10, 11  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 0:06

Rezumarea primului mesaj :

POPOR ALES CONVORBIREA LUI TEVIE  LÃPTARUL CU DUMNEZEU

           In viata asta, potrivitã
           Pentru borfasi, pentru haimani,
           Mi-ai dat o mânã de prieteni
           Si-o lume-ntreagã de dusmani !

           Poti sa fii hot, pungas, ministru,
           Te-njurã lumea sau te ceartã,
           Dar dacã esti cumva evreu,
           O viatã-ntreagã nu te iartã !

           Poti fi mai bun, mai învãtat
           Si mai cinstit, cã nu e greu,
           Dar porti teribilul pãcat
           Cã, pur si simplu, esti evreu….

           Sar imbecilii sã te rupã !
           Te-njurã ziarele ades !
           Te-ar sfâsia si când te pupã !
           De asta, Doamne, m-ai ales ?

           De mii de ani nu avem pace
           Ne mor copiii in rãzboi
           Si n-avem liniste de-o viatã !
           De asta ne-ai ales pe noi ?

           Am vrut si noi putin “shalom”
           Cuvânt rostit atât de des.
           Dar pacea noastrã cu vecinii
           N-ai avut timp s-o fi ales.
           De câte ori ai vrut, destinul            
           Ne-a jucat viata la noroc.
           Doamne, puteai s-alegi pe altii
           Si nu ne supãram deloc !

           Antisemitii se agitã,
           Urlã bezmetic orice vrei
           Se-ncarcã lumea de prostie
           Si se descarcã pe evrei.

           Avem atâtea premii NOBEL
           Si mari artisti sub steaua ta,
           Dar nimeni nu ridicã glasul
           Când ne injurã o haimana !

           Poate cã lumea joacã teatru,
           Privesc la cer si vãd noroi,
           Sunt generosi cu orisicine
           Si democrati! Dar nu cu noi…

           Când undeva le merge rãu,
           Când ageamiii fac luminã
           Si nu au bani si mor de foame,
           Numai evreii sunt de vinã.

           Când se mãnâncã între ei,
           Când se omoarã frati cu frati,
           Sãracii - ei n-au nici o vinã,
           Numai evreii-s vinovati !

           Suntem copiii tãi,o Doamne,
           În casa ta intrãm smeriti,
           Si atunci de ce ne lasi în lume
           Pe mâna unor trogloditi ?

           Dece-i înduri pe asasinii
           Cei fãrã lege, fãrã minte,
           Amarnic sã ne pângãreascã
           Pânã si sfintele morminte?

           Cu noi se rãfuiesc într-una
           Intelectuali si derbedei,
           Dar ce-au cu mortii nostri, Doamne?
           Ce vina au cã-s morti evrei?

           Tot ce se-ntâmplã-n lumea asta
           Catastrofal si ne-nteles
           E doar si doar din vina noastrã!
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           Ei pot sa facã tot ce vor!
           Sã poarte zvastici, cãsti sau fes!
           Noi n-avem nici-un drept pe lume?
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           Se uitã acru-n pasapoarte,
           La vãmi ne puricã ades.
           Noi doar suntem “afaceristii”!
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           De asta ne-ai adus pe lume?
           De asta ne-am crescut copii?
           Sã tremurãm pentru secunda
           Ce Tu ne-o dai pentru-a trãi?

           Tu ne-ai dat multe lacrimi, Doamne.
           Ne-ai dat nevoi si griji si stress.
           DAR TU  NE-AI  DAT  SI  ISRAELUL !
           SI PENTRU ACEASTÃ FERICIRE
           TODÁ RABÁ CÃ NE-AI ALES !!!!


Ultima editare efectuata de catre Admin in 26.09.14 13:11, editata de 2 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Singurul roman nascut intr-un lagar nazist

Mesaj Scris de Admin la data de 26.02.09 15:37

Singurul roman nascut intr-un lagar nazist Prof. George Legmann Secretar General al Academiei de Arte, Cultura si Istorie din Sao Paolo, Brazilia Evreii din Romania ajunsi pe alte meleaguri nu uita limba romana, traditiile si obiceiurile romanesti. Ei sunt o forta de care ar trebui sa se tina seama la Bucuresti

"Ati ascultat un nebun. Un haiduc cultural. Generozitatea si dragostea pe care le dedica deopotriva Romaniei si Braziliei sunt nesfarsite. Cand ajung la Rio de Janeiro, vara, nu pot sa-mi fac concediul din cauza lui. Ma pune la lucru pentru Romania. Imi telefoneaza de zece ori pe zi, ma asupreste cu mii de intrebari si-mi da teme pe care nu le-as putea rezolva nici intr-un trimestru, chiar daca as lucra continuu si nu m-as gandi la odihna. El nici nu realizeaza ideea de odihna, pentru ca nu s-a odihnit niciodata, ca taranii din Carpati. In viziunea lui, tot ce faci pentru tara ta trebuie sa faci cu iubire. Numai iubirea construieste pentru vecie." Asa a vorbit, intr-o imprejurare recenta, marele om de cultura brazilian Jeronimo Moscardo, ambasadorul Braziliei la Bucuresti, adresandu-se unei adunari de tineri studenti. Inaintea Excelentei Sale luase cuvantul "nebunul", impresionand prin neobosita sa activitate dedicata relatiilor culturale romano-braziliene: profesorul George Legmann, Secretar General al Academiei de Arte, Cultura si Istorie din Sao Paolo, Brazilia. Hotarat sa scurteze distantele dintre cele doua tari, prin actiuni de promovare reciproca a valorilor, Legmann suplineste, in multe cazuri, lipsa de imaginatie si de interes a unor oficiali romani. Autoritatea lui morala este determinanta. Din cele 160 de milioane de brazilieni si 23 de milioane de romani, el este singurul care s-a nascut intr-un lagar nazist!

***

Povestea dramatica a familiei sale incepe la Cluj, in iunie 1944, cand horthistii au deportat ultimii evrei din Transilvania la Auschwitz-Birkenau. Mama lui George, Elisabeta, la acea vreme in varsta de 28 de ani, era casatorita cu Josef Legmann si era insarcinata. Din instinct, Elisabeta si mama sa au refuzat, la prima selectie "omenoasa", facuta la coborarea din trenurile de marfa, sa se urce in camioane, preferand sa mearga pe jos. Camioanele ii duceau direct la camerele de gazare pe cei considerati o "povara": batrani, bolnavi, femei gravide. Dupa inca o selectie, cele doua au fost repartizate in lagarul de munca fortata de la Kaufering/Landsberg, unde Elisabeta a muncit din greu la padure si la calea ferata. Ea isi ascundea sarcina infasurandu-si pantecul cu fese, imbracandu-se in haine largi. In ultima saptamana insa, a fost descoperita. Deportarea inapoi, la Auschwitz, ar fi fost cel mai probabil sfarsit pentru tanara Legmann si pentru inca alte 6 gravide descoperite in diverse lagare. Cum razboiul se apropia de sfarsit, comandantul lagarului a hotarat sa le lase in viata, deoarece acest lucru ar fi putut cantari in favoarea sa mai tarziu. Nu stim cata vina a avut acel comandant, cate crime a avut pe constiinta (nu comanda totusi un lagar de exterminare), dar, datorita calculului sau rece ori poate milei sale crestine, George Legmann s-a nascut la 8 decembrie 1944, primul din seria de 7 bebelusi acceptati in lagar. "Cand armata americana a intrat in Landsberg, primul impuscat a fost comandantul lagarului", spune Legmann. Dupa razboi, Elisabeta si-a revazut sotul la Cluj, unde au trait pana in 1960, an in care Gheorghiu-Dej a lasat sa emigreze in Brazilia 50 de familii, printre care si sotii Legmann cu copiii (intre timp li se nascuse o fiica, Georgeta). Asa a ajuns George Legmann brazilian; sufletul, limba, firea si preocuparile sale au ramas insa pentru totdeauna legate de Romania. A detestat regimul comunist si dictatura ceausista, rezistand cu greu ispitei de a accepta sa lucreze pentru firma Sandoz in Romania, dupa ce ocupase functia de director al filialei acestei companii in Hong Kong. "Mi-era teama ca, venind sa-mi vad tara, mi-as fi dat drumul la gura si as fi avut sigur probleme cu sistemul", isi justifica el acum abtinerea de a calatori si lucra la Bucuresti.

"Romanii au creat, in istorie, miracolul supravietuirii"

- Imediat dupa 1990, activitatea dvs. romaneasca in Brazilia s-a intensificat foarte mult. Ati facut planuri, ati infiintat fundatii si ati tradus carti, ati dat interviuri in ziare si la televiziune, v-ati implicat in organizarea unor excursii in Romania pentru brazilieni. Aproape in fiecare an, cheltuind sume importante din propriul buzunar, veniti la Bucuresti. Ce va atrage spre plaiurile noastre atat de "accidentate" in ultimii 12 ani?
- Evreii romani nu uita niciodata de unde au plecat, domnule. Le-am spus brazilienilor: haideti sa va arat Romania, tara legata de Amazoane printr-un invizibil "Pod al lui Dionysos" - simbol al unui stil de viata asemanator si al unor trasaturi antropologice comune cu voi. Haideti sa vi-i arat la ei acasa pe romani, cei care au creat, in istorie, miracolul supravietuirii.
- Cel dintai miracol al supravietuirii sunteti chiar dvs. Stiu brazilienii acest lucru?
- S-au scris carti, mi s-au luat interviuri, am fost invitat la emisiuni televizate. Daca supravietuirea mea este accidentala, in schimb supravietuirea romanilor, ca popor, este parte a unei structuri de rezistenta, confirmata de istorie, a unui "lant genetic" indestructibil. Romanii sunt poporul care, de 2000 de ani, nu a putut fi nimicit de nenumaratii sai dusmani, dinauntru si din afara. Sunt mandru ca, prin locul nasterii parintilor mei si prin educatia primita la Cluj, apartin acestui popor.
- Ati contribuit la editarea, in portugheza, a unui volum din opera lui Eminescu si a unei "Istorii a Romanilor". Cat de mult sunt cunoscuti romanii in Tara Amazoanelor?
- Nu prea mult, cu toate eforturile facute de Academia noastra si de alte institutii de cultura. Un pas important a fost facut de cand Jeronimo Moscardo a fost trimis ca ambasador la Bucuresti. Oamenii, in primul rand intelectualii, au inceput sa auda vorbindu-se tot mai des de o tara latina din indepartatul Est european, cu o limba foarte asemanatoare cu portugheza, cu moravuri si traditii latine bogate.

"Daca atasatul comercial roman din Sao Paolo pleaca in oras, n-are cine sa raspunda la telefon"

- Stiu ca veniti si plecati cu geamantanele pline de casete si Cd-uri de promovare eco-turistica si culturala braziliene, respectiv romanesti; mii de dolari proprii investiti "de amorul artei", cum se spune. Va obsedeaza un singur lucru: cunoasterea, promovarea imaginii romanilor peste Ocean. De ce acordati o atat de mare importanta acestui domeniu "pregatitor", inaintea relatiilor economice si culturale propriu-zise?
- Eu nu sunt diplomat de meserie. M-am angajat voluntar sa fac ceea ce stiu - management cultural, a doua mea specializare dupa chimie, obtinuta in Brazilia. Cunoasterea si promovarea imaginii corecte sunt fapte de cultura, cele mai credibile fapte de care sunt in stare. Eu nu pot dormi cand, navigand pe Internet, gasesc tot felul de "locatii" dusmanoase contra Romaniei, o adevarata conspiratie impotriva romanilor. Imi spun ca trebuie facut ceva si fac putinul de care sunt capabil: vorbesc, scriu, tin conferinte, traduc, editez, cumpar, merg "la pierdere" - ceea ce nu prea e in firea neamului meu. Dar este o pierdere calculata, din care va iesi un castig pe termen lung; nu al meu, ci al romanilor si brazilienilor.
- Daca inteleg bine, doriti sa pregatiti terenul pentru specialistii in comert si industrie - directii din care se pot scoate bani frumosi si care stau "in adormire" inca dintre cele doua razboaie mondiale. Ce produse romanesti exista pe piata din Sao Paolo?
- Practic, nici unul. S-a incercat cu importul de vinuri, dar s-a acreditat ideea ca sunt false; etichetele nu aveau serie si erau lipite stramb; dopurile erau putrede, bautura rasuflata. La fel s-a intamplat cu sampania. Au aparut multe articole in presa si afacerea a murit.
- Pentru a reduce din imensa distanta care le separa, Brazilia si Romania au incheiat, inca din anii 20, acorduri de infiintare a unor depozite de marfuri. La Constanta, de exemplu, a functionat un mare depozit brazilian, de unde se dirijau marfurile in toata Europa Centrala si de Est. Nu s-ar putea relua aceasta traditie?
- S-ar putea, dar nu exista vointa necesara. Romania nu pune prea mare pret pe comertul cu Brazilia, desi posibilitatile sunt imense. Voi da cateva exemple: Brazilia isi schimba caile ferate. Cum intervine Romania, cu marea ei traditie si tehnologiile ei in domeniu? De ce sa importam de la altii, mai scump, traverse metalice, placute, vagonete, osii, boghiuri si alte materiale, si nu din Romania? Brazilia incepe exploatarea petrolului din zacamintele ei strategice. Unde sunt specialistii romani, cunoscuti a fi cei mai buni din lume? Unde sunt sondele produse la Ploiesti? Brazilia are mare nevoie de transformatoare electrice, de motoare, de cabluri din aluminiu cu inima de otel - produse executate foarte bine in Romania.
De ce nu sunt cunoscute pe piata noastra?

- Buna intrebare, domnule Legmann: de ce?
- Pentru ca Romania are personal putin la reprezentantele sale economice si diplomatice din Brazilia. La Sao Paolo, spre exemplu, are un singur atasat comercial. Daca acest atasat pleaca in oras sa-si cumpere tigari, n-are cine sa raspunda la telefon, deoarece nu are nici macar o secretara, din ratiuni de "economie". Consulatul Roman este la Rio de Janeiro, desi acolo nu sunt romani. Comunitatea romanilor activeaza la Sao Paolo. Pana nu de mult, nicaieri n-am putut gasi un steag tricolor, nici macar la Consulat, unde, cu cativa ani in urma, exista un singur drapel romanesc, si acela cu gaura, de la Revolutie. Oficialitatile de la Bucuresti vad din pacate Brazilia ca pe un taram exotic de pe alta planeta, ignorand ca aceasta tara este pe punctul sa devina a cincea mare putere industriala a lumii. Daca tara li se pare "prea mare", sa se concentreze cel putin asupra zonei Sao Paolo, unde traiesc 12 milioane de locuitori! Intre ei, cateva zeci de mii de romani. Numai la Filarmonica sunt angajati 15 violonisti din Romania! Lumea devine tot mai mica si nu e bine sa ne prinda pe picior gresit.
- Desi traiti de 42 de ani printre straini, vorbiti perfect romaneste, nu ati capatat accent, cum se intampla cu multi compatrioti dupa numai doi-trei ani de "locuire" in alta limba. Cum ati reusit aceasta performanta?
- Intre mine si limba romana exista o iubire veche - iubirea primelor cuvinte rostite pe silabe: "ma-ma", "ta-ta". Sunt evreu doar prin credinta; prin natiune sunt roman. De altfel, evreii nu sunt o natiune, doar israelienii sunt cu adevarat o natiune. In plus, tu esti ceea ce crezi, iar eu marturisesc ca sunt roman. In general, evreii din Romania, ajunsi pe alte meleaguri, nu uita limba romana, traditiile si obiceiurile romanesti. De la New York la Ierusalim, de la Toronto la Sydney, de la Rio de Janeiro la Londra, exista o adevarata "retea" de vorbitori de romana, pe care nimeni nu i-a numarat pana in ziua de azi. Ei sunt o forta de care ar trebui sa se tina seama la Bucuresti

Citeste tot articolul

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Ferească Dumnezeu să se mai repete undeva așa o barbar

Mesaj Scris de Admin la data de 01.02.09 19:20

În decembrie 1944 linia frontului se apropia de Auschwitz. S-a sistat gazarea deținuților și a început evacuarea masivă a lagărului. Au rămas în urmă doar prizonierii grav bolnavi, incapabili să umble. Rachel Pasternak avea 15 ani, 30 de kilograme și zăcea epuizată în infirmerie.

A.G. Povestiți-mi despre zilele care au precedat eliberarea lagărului.

Rachel Năstase: La sfârșitul lui decembrie 1944 eram într-un hal cumplit de slăbiciune, mâinile îmi erau degerate, picioarele degerate, nu mai puteam să lucrez, nici măcar să stau în picioare. Nemții au oprit funcționarea camerelor de gazare, încă din toamnă, pentru că se apropiau rușii de Vistula. Lagărul Țiganilor era liber. Săracii fuseseră executați toți, toți… Acest lagăr a fost transformat într-un fel de infirmerie.
Lagărul Birkenau-Auschwitz a fost evacuat, deținuții fiind duși în interiorul Germaniei, unde au murit cu duiumul. Și surorile mele au fost transportate în vagoane deschise, iarna, fără mâncare, fără îmbrăcăminte.
Lagărul Țiganilor, ca orice lagăr de la Auschwitz, avea o mulțime de barăci, iar eu eram într-una dintre aceste barăci.

A.G. Câți deținuți mai erau acolo ?

Rachel Năstase: Nu știu…nici de mine nu prea știam… Eram așa de slabă, de prăpădită, încât nu știam nimic. Lângă noi, lângă Lagărul Țiganilor, era un lagăr al bărbaților unde rămăseseră deținuții foarte slăbiți, așa ca mine, care n-au avut puterea să meargă mai departe. Dincolo de noi era faimosul Lagăr Canada. Unde se depozitaseră toate obiectele confiscate de la deportații aduși din Europa.
După evacuarea lagărul noi am fost părăsiți pentru că, la un moment dat, au plecat și nemții. Atunci a început perioada cea mai cumplită, pentru că nu aveam nici un fel de mâncare, dar nici un fel, nici măcar apă. Până atunci avusesem o infirmieră, o deținută din Rusia, care făcea ce făcea, (și putea să facă, pentru că rușii bombardaseră centrala electrică și nu mai era curent în sârma ghimpată care despărțea lagărele) colinda prin aceste lagăre ca să găsească ceva de mâncare. Nemții, înainte de a se retrage, au dat foc Lagărului Canada, iar infirmiera a fost prinsă și împușcată.

A.G. Și ce făceați ?

Rachel Năstase: Stăteam și vegetam. În intervalul de la retragerea nemților și până la intrarea rușilor eram ai nimănui. Seara vorbeam cu cineva de pe priciul alăturat, de deasupra mea ori de dedesubt, și dimineața vedeam că murise. Așa am stat câteva zile bune, printre morți.

A.G. La ce vă gândeați ?

Rachel Năstase: La ce mă gândeam ? Înainte de deportare locuiam la Miercurea Ciuc. Eram o familie destul de modestă, dar aveam în casă, nu știu de unde, un calendar frumos ilustrat. Într-o seară a venit la noi un vecin care lucrase împreună cu tata și i-a spus: „Vecine, dă-mi mie calendarul ăsta, că voi nu vă mai întoarceți!”. Eu nu puteam să uit ce spusese Nea Pankó, noi îi ziceam Pankó bácsi… Îl cunoșteam bine, mersesem cu el în pădure să culegem alune, mure, ciuperci … Și acolo, în baraca infirmerie, printre morți, mi-am zis: „Eu trebuie să supraviețuiesc și să-i arăt lui Pankó bácsi că mă întorc!” De surorile mele nu știam nimic. Fuseseră duse cu un transport în decembrie 1944.
Stăteam în baracă, fără lumină, ascultam bombardamentele care vesteau apropierea eliberării. Într-o seară, pe 26 ianuarie, cred, a apărut un ostaș într-un halat alb și cu o lanternă, și a iluminat baraca noastră. Și știa românește… Ne-a întrebat cine suntem și ne-a promis: „Mâine vine Crucea Roșie și vă ia de aici !” Într-adevăr, a doua zi a venit Crucea Roșie.. Eu nu am văzut Armata Roșie, numai Crucea Roșie. Acest mesager, care părea un înger pentru că era îmbrăcat în alb, fiind iarnă, iarnă, iarnă… Ne-a spus: „Mai rezistați, că mâine dimineață venim și vă luăm”. Și a doua zi dimineață a venit, într-adevăr, Crucea Roșie. Dacă întârzia o zi - două, poate că nu mai eram în viață, nu mai rezistam…Eram cumplit de slabă..
Pe noi, cei care supraviețuiserăm, ne-au scos dintre morți, ne-au urcat în camioane și ne-au dus în interiorul lagărului. Acolo am intrat pe mâna medicilor ruși.

A.G. Câte kilograme aveați ?

Rachel Năstase: Treizeci de kilograme… Ne-au tratat cu foarte mare atenție. Au avut grijă să ne dea mâncare ușoară, puțin câte puțin. Altfel riscam să murim. Au fost și deținuți mai în putere, care erau înfometați și și-au făcut rost de mâncare, au mâncat prea mult deodată și au murit. Au murit după eliberare.
Acesta a fost propriu-zis momentul eliberării. Armata rusă nu am văzut-o, dar am văzut acest înaintaș rus, care știa românește, (și eu știam românește) și ne-a spus să avem răbdare că a doua zi vine Crucea Roșie și ne va scoate dintre morți. Așa a fost eliberarea.
Am fost eliberată, ne-au ținut câteva zile să ne întremăm, cât de cât, și apoi ne-au dat drumul. Nu știu cine mi-a dat un cearșaf sau așa ceva din care mi-am cusut haine…O femeie m-a învățat să-mi fac o fustiță, un chilot și o bluză, pe care le-am purtat până când am ajuns acasă. La câteva zile după eliberarea Auschwitzului am plecat pe jos, până lângă Cracovia… că nu era distanță mare, doar câțiva kilometri. Acolo ne-au cazat într-un castel mare, mare, unde am întâlnit deținuți din toate țările Europei. Am stat acolo până în primăvară și apoi am pornit spre casă. Am ajuns în Transilvania după multe, multe peripeții, în vara lui 1945.

A.G. Ce v-a ajutat să supraviețuiți în lagărul morții ?

Rachel Năstase: Am reușit să supraviețuiesc datorită lui Dumnezeu și datorită celor două surori ale mele. Rozi, sora mea cea mai mare, m-a salvat de câteva ori. Odată când lucram la o carieră de piatră de lângă Cracovia și vagonetul plin cu piatră, pe care-l împingeam, s-a răsturnat peste mine. Ea m-a scos de sub mormanul de pietre, mai mult moartă decât vie și apoi am fost trimisă în interiorul lagărului. Tot sora mea Rozi m-a salvat odată din mâna SS-istului. Nu știu cum de a avut atâta curaj. SS-istul mă bătea și ea a sărit și m-a scos din mâinile lui. O vreme am săpat tranșee pe malul Vistulei, apoi ne-au dus în alt loc, să împletim două fire de pânză cu un fir de cauciuc. Mâinile mele erau distruse, degerate, dar sora mea, Esti, făcea și norma mea. Eu eram cea mai mică și făceau tot posibilul să mă protejeze. Adesea ne sculau cu noaptea în cap, la apel, și ne țineau ore în șir, afară pe ger. Surorile mele mă luau între ele și mă încălzeau, pentru că abia mă țineam pe picioare de slabă ce eram.

A.G. Ce vă doreați cel mai mult, acolo în lagăr ?

Rachel Năstase: Tot timpul cât am fost în lagăr am dorit ca, măcar o dată în viață, să mă satur de pâine și de cartofi. Asta a fost dorința mea supremă, să mă satur de pâine și cartofi..

Aveam o cunoștință la cantină, care ne-a promis niște coji de cartofi; coji de cartofi cruzi… Baraca era înconjurată de sârmă ghimpată, dar fără curent. Eu fiind cea mai mică, m-am strecurat printre sârme, cu intenția de a ajunge la bucătărie. Dar am văzut că vine SS-ul și m-am retras repede. Atunci mi-a intrat un cui ruginit în palmă. Curând a început să mi se umfle palma și apoi toată mâna. Infirmeria era aproape de baraca noastră și m-a văzut o doctoriță. O doctoriță deținută care mi-a spus. „În noaptea asta vino să-ți scot puroiul asta”…Surorile mele au venit cu mine, mi-a făcut o incizie și mi-a pus un dren. Apoi ne-a trimis înapoi. Nu conta că am leșinat, că nu era anestezic și nici dezinfectant… Important a fost că ne-a trimis înapoi în baraca noastră. A doua zi toți oamenii din baraca-infirmerie medici, surori au fost duși la crematoriu… Am avut șansa de a trăi. Am avut o șansă extraordinară de a trăi. Dacă nu-mi făcea incizie muream de septicemie, dacă rămâneam acolo, mă duceau la crematoriu… Eu am avut o șansă extraordinară de a trăi și așa am ajuns acasă.

A.G. Și cu surorile dumneavoastră ce s-a întâmplat ?

Rachel Năstase: Ne-am despărțit în decembrie 1944 și ne-am revăzut în… 1968. Ele au plecat cu un transport în interiorul Germaniei, au fost eliberate de americani și, după multe peripeții, au ajuns în Argentina. Eu am venit acasă, în Transilvania. Părinții și rudele mele muriseră. Fratele meu a fost eliberat din lagăr și a plecat în Palestina. S-a lăsat Cortina de Fier, surorile mele care crezuseră că am murit la Auschwitz, au aflat că trăiesc și au început să mă caute. Nu au dat de mine decât peste 20 de ani, în 1968, când s-a mai relaxat situația politică.

A.G. Ce aveți de transmis celor care citesc acest interviu ?

Rachel Năstase: Ferească Dumnezeu să se mai repete undeva așa o barbarie, umilința, foamea, bătaia, frica, minut de minut ! Noapte de noapte se făceau selecții pentru camera de gazare și se auzeau țipetele mamei care se despărțea de fiică, sau o soră de altă soră… Îi urcau în camioane și îi duceau la crematoriu. N-aș dori nimănui, nici celui mai cumplit dușman al meu, să treacă prin așa ceva.
Este o tragedie și pentru poporul german. Faptul că acest popor, care a dat atâtea minți luminate, poeți, muzicieni, filozofi și inventatori, un popor de oameni capabili și harnici, a putut să accepte barbaria instaurată de Hitler și de camarila sa. Poporul german nu și-a dat seama de pericolul pe care-l reprezintă hitlerismul. Pretutindeni unde există dictatură, există și pericolul de a umili oamenii, de a-i batjocori, de a-i înfometa, de a-i extermina. Realizarea unor sisteme democratice reprezintă un interes major al tuturor oamenilor. Pentru a nu se mai repeta în istorie, undeva, vreodată, așa o tragedie.

http://www.romanialibera.com/editorial/editorial.php

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

„Am 16 ani și aș vrea să supraviețuiesc”

Mesaj Scris de Admin la data de 29.01.09 16:15

„Am 16 ani și aș vrea să supraviețuiesc”
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/837612/-Am-16-ani-si-as-vrea-sa-supravietuiesc/
Ioan Gottlieb a trăit în lagărele naziste orori incredibile, și-a pierdut acolo tatăl și bunicii, a trecut prin momente-limită și a trăit, luni în șir, cu mirosul morții în nări. Evz.ro vă oferă astăzi ultima parte a poveștii unui profesor universitar ieșean victorios în lupta cu hidra Holocaustului.

Pe 21 ianuarie 1945, Ioan Gottlieb împlinea 16 ani. Vârsta la care băieții joacă fotbal, visează și se îndrăgostesc nebunește. Pentru Janos însă, era doar o aniversare în condițiile imposibile ale lagărului. Și încă ceva: tatăl lui se spânzurase cu doar zece zile în urmă. Povestea e neromanțată și crudă. Lui Gottlieb îi era, de ziua lui, pur și simplu, foame.

S-a dus la șeful infirmeriei ca să-i ceară ceva de mâncare. Acolo, însă, a dat peste un subofițer SS. „Cum la repezeală nu mi-a venit nicio minciună mai bună decât adevărul, i-am spus scopul vizitei. ‚Vino cu mine’, mi-a zis. Am fost convins că totul avea să se sfârșească acolo”, rememorează profesorul. Eroii buni și anonimi răsar fără explicații și fără motiv, chiar și în mijlocul iadului nazist: „M-a dus lângă magazia de alimente, și-a exprimat regretul că era închis, dar alături a găsit pâine și mi-a dat una întreagă, adică echivalentul a opt porții”.

Gottlieb nici nu mai știe astăzi dacă s-a bucurat sau nu. Lumea era atât de schizofrenică încât s-ar fi așteptat ca în clipa secundă zâmbetului să urmeze teribilul. N-a fost așa. În ziua în care a împlinit 16 ani, Ioan Gottlieb a mâncat o pâine întreagă și a supraviețuit încă o zi. Era cel mai frumos cadou pe care îl putea primi.

Viața ca o pradă

Cât timp tatăl său a trăit, Ioan Gottlieb s-a simțit răspunzător să trăiască. Moartea părintelui a însemnat pentru tânărul evreu că nu mai există rațiuni suficiente pentru a continua. Viața nu mai era un câștig, nu mai era o pierdere. Lângă Gottlieb se murea zilnic, fără lacrimi și cu nepăsare. „Nu mai țineam la viață. Așa că m-am decis să fac orice nebunie. Ori scăpam de la muncă, ori eram lichidat, nu-mi mai păsa”.

De fapt, Janos își dorea cu ardoare să trăiască. Într-o zi, încolonat pentru muncă, Ioan a simulat că leșină. Subofițerul SS s-a prins că se preface și l-a convocat a doua zi la infirmerie. Urma, probabil, ce e mai rău. Însă norocul a surâs încă o dată: în ziua următoare, pe Gottlieb îl aștepta un medic austriac, SS-istul fusese trimis într-o misiune.

Janos a avut puterea să zică doar atât: „Am 16 ani și aș vrea să supraviețuiesc”. Doctorul s-a uitat lung la tânărul evreu din fața sa și l-a internat cu un diagnostic „ciudat”. Boala inventată l-a scăpat definitiv de muncă pe Gottlieb, dându-i șansa să trăiască. Bătrânul de astăzi e sigur că n-ar fi rezistat regimului extenuant la care era supus. Providența îl salvase încă o dată pe profesorul universitar de mai târziu.

UMILIȚI ȘI DUPĂ MOARTE

Cadavrele îmbibate de fecale și urină

La Melk, Ioan Gottlieb a cunoscut o brută: Fritz Grune. Fuseseră divizați pe grupe, și împărțiți pe barăci, conduse de deținuți. Ioan a încăput pe mâna acestui Fritz, care l-a protejat, scutindu-l de muncă doar pentru a-l exploata sexual. Gottlieb, un adolescent de 15 ani, a fost forțat să facă sex oral cu Frtiz, care devenise homosexual în lagăr: „Încă din prima seară mi-a spus că el era de mulți ani acolo, fără femei, m-a pus să-l mângâi pe organele genitale și...”.

Când un evreu din Baia Sprie a adormit, epuizat de muncă și subnutriție, Fritz l-a bătut cu o bestialitate cum Gottlieb nu mai văzuse înainte, și n-a mai văzut nici după: „Pentru că nu murea de la lovituri, Fritz l-a spânzurat”. Altă dată, doi ucrainieni au încercat să evadeze. Au fost prinși de nemți și au sfârșit în ștreang: „M-a scârbit cum stăteau și râdeau sub picioarele oamenilor ăia spânzurați, n-am înțeles niciodată cum te poate distra moartea altuia”.

O armată de sadici

Tot Fritz i-a povestit cum, la începutul detenției, trebuia să meargă cu 100 de deținuți la cariera de piatră de la Mauthausen și avea voie să se întoarcă doar cu, cel mult, 15. Ca să îndeplinească ordinul îi ucidea. Sistemul mai avea o componentă sinistră: „re-educarea”. Ceva asemănător cu ce au făcut, peste ani, comuniștii români în grotescul „experiment Pitești”. Evreii „re-educați”, ajunși sadici, deveneau, la rândul lor, călăi pentru ceilalți prizonieri.

În lagăre, profesorul de astăzi a văzut multe, mai mult decât poate duce un om. A văzut intervenții chirugicale primitive, oase tăiate în viu, cu ferăstrăul, fără nicio formă de anestezic. Gottlieb a fost repartizat să lucreze în infirmerie. Și-a ținut prieteni vechi de mână când mureau. Căra și leșuri: „Cadavrele erau ținute la subsol, chiar sub toalete, morții ajungeau plini de fecale și urină. Noi îi duceam până la camioanele care-i transportau la crematoriu. O singură dorință am avut: să nu fiu ’pe tură’ când îl vor aduce pe tata. Și așa s-a întâmplat”.
RUTINA MIZERIEI

„Apelul” ca tortură și hrana pentru animale

Ziua în lagăr începea cu scena „apelului”: „Mergeam încolonați la ’Appelplatz’. Acolo așteptam până venea comandantul. Puteam să stăm chiar mai multe ore. Se dădea comanda ’Mützen ab’ (’Șapca jos’), comandanții de unitate, și ei deținuți, dădeau raportul. Totul se termina cu comanda ’Mützen auf’ (’Șapca sus’) și plecam spre barăci”.

Această rutină, aparent banală, ascunde un sâmbure macabru, e convins Ioan Gottlieb: „Sigur metoda de a ne ține în picioare ore în șir făcea parte din planul lor de a ne distruge fizic. După ce munceam în fiecare zi opt ore, plus orele de transport la locul de muncă și înapoi, ne mai chinuiau doar ca să ne strige pe numere. Ne strigau pe numere, fiindcă, pentru ei, nu eram oameni, eram animale”.

Evreii erau tratați ca niște vite și când venea vorba de hrană. În primele trei luni de captivitate, Ioan Gottlieb a fost „servit” doar cu o fiertură de legume uscate. Acest Dörgemüse (denumirea germană) era făcut exclusiv din sfeclă furajeră. Pe adolescentul Gottlieb nu-l deranja că era hrană de animale, pur și simplu nu putea să înghită așa ceva.

„Stiu din povestirile lui Fritz că într-o zi deținutele dintr-o baracă de femei au fost duse într-o baracă de bărbați. Acolo totul a degenerat într-o orgie, cum nu se poate spune. Nimănui nu-i mai păsa, nu știai dacă mai trăiești o zi sau cinci minute. Cumva, se răzbunau pentru ce li se întâmplă”
Ioan Gottlieb, supraviețuitor al Holocaustului


CICATRICI

„Din cap până în vârful picioarelor, eram plin de sânge”

Ioan Gottlieb era înaintea deportării ca orice tânăr de vârsta sa. Nici măcar micile probleme ale adolescenței nu-l ocoleau. Tânărul Janos făcea des furunculi. Un medic băimărean îl învățase și cum să-i trateze, prin dezinfectare și împachetare în vată și celofan. Lagărele naziste, ca orice centre care planificau metodic moartea, nu ofereau însă luxul unor condiții medicale normale. Așa au ajuns furunculii lui Gottlieb să se transforme în flegmoane.

Cu trupul congestionat, Ioan a fost diagnosticat pe loc - erizipel (o boala infecțioasă acută) - și transportat într-o rezervă alături de alți „suspecți”. Fiind foarte aglomerat, Janos a trebuit să stea în pat cu încă doi bolnavi, un olandez și un danez, alegând să stea cu fața la picioarele lor. „Amândoi au murit, iar eu am fost scos de acolo ca greșit diagnosticat”, își amintește profesorul Gottlieb.

Finalul aventurii medicale e rupt parcă din scenariile horror: „Am ajuns pe mâna unui medic polonez, care mi-a spus că singura substanță antiseptică este propriul meu sânge, așa că el va tăia flegmonul pe o porțiune mai mare ca să curgă mult sânge. M-am dezbrăcat la pielea goală, mi-a făcut intervenția, m-a pansat, dar sângele șiroia încontinuu. Era frig și, din cap până în vârful picioarelor, eram plin de sânge”.

VEDERE DIN BUDAPESTA

Lungul drum spre casă

Eliberat în mai 1945 din lagărul nazist de către armatele americane, Ioan Gottlieb era, în sfârșit, liber. Avea să simtă din nou sentimentul acesta ciudat într-o tabără de refugiați, lângă Linz. Atunci, s-a plimbat ore în șir prin orașul austriac, respirând aerul tare al libertății. Janos putea să facă orice, era din nou om, și nu o ființă inferioară a cărei soartă trebuia curmată prin decizia imperativă a unei „rase superioare”.

Gottlieb a oprit și în Budapesta (orașul care îl marcase prin frumusețea sa în copilărie), unde a ratat o legătură spre țară, fiind nevoit să mai piardă vremea prin capitala Ungariei. Povestea unei zile e uluitoare și strânge, poate, tot coșmarul prin care o întreagă Europă a fost nevoită să treacă în anii războiului.

Iată umanitatea în punctul cel mai de jos, decisă să o ia de la capăt: „Am găsit Budapesta în ruine. M-am plimbat cu tramvaiul, dar aveam probleme la urcatul în vagon, căci genunchii mei nu funcționau prea bine. Dacă plimbarea dura prea mult, aveam serioase probleme cu diareea. M-am obișnuit să-mi leg pantalonii la gleznă cu sarme și nu odată ajungeam la cea mai apropiată toaletă prea târziu. Mă dezbrăcam, mă spălam, curățam și hainele, pe care le îmbrăcam ude. Noroc că era vară”.

„În gara din Budapesta au venit soldații ruși și au evacuat vagonul. Când m-au văzut în ce hal eram, mi-au făcut semn să rămân. Au luat și o prostituată cu ei, cu care s-au distrat tot drumul. Ca să am liniște m-am culcat sub o banchetă și am reușit să adorm”
Ioan Gottlieb, supraviețuitor al Holocaustului
DESTIN

Fostul deținut 72762 ajunge savant

Întors în România, Gottlieb a luat viața de la zero. A terminat liceul, în Baia Mare, apoi facultatea la Cluj, s-a căsătorit la 19 ani și jumătate și a divorțat repede. Copilul din prima căsănicie l-a pierdut: „Avea 46 de ani, era matematician, trăia în Israel, și a murit de cancer. Mi-au rămas nepoții din partea lui”.

Gottlieb a avut o carieră universitară de excepție: „Am ieșit la pensie cu 50 de ani de experiență în învățământul superior!”. Deși s-a consacrat ca specialist în fizică teoretică, Gottlieb este și se simte matematician. Ajuns la Iași, ca doctorand, fostul deținut care la Mauthausen a purtat numărul 72762 s-a îndrăgostit de o colegă de catedră, care i-a devenit soție.

Sfaturi pentru strănepoata Alma-Teodora

Doamna profesoară Cleopatra Mociuțchi, și ea doctor în fizică, a ajuns la 83 de ani și are propriul trecut de roman. A fost refugiată din Basarabia, provine dintr-o familie nobilară, cu rădăcini în trecutul princiar al Poloniei. A crescut cu guvernantă, meditatoare la franceză, profesoară de pian și servitori. Familia ei a pierdut tot, după cedarea Basarabiei: „De-asta ne-am înțeles noi atât de bine, știam amândoi ce înseamnă durerea”.

Când s-a căsătorit cu profesorul Gottlieb (care s-ar traduce „cel iubit de Dumnezeu”), Cleopatra avea doi copii dintr-o căsătorie anterioară. Ioan le-a fost tată, ei l-au făcut bunic, iar copiii lor l-au făcut străbunic. Întâlnirea noastră s-a terminat la puțin timp după ce în casa bătrânilor a fost adusă, ca o rază târzie de soare, strănepoata Alma-Teodora. Zâmbind, ca un viitor bun, în căruciorul ei colorat.

„Ce-aș dori pentru cei ce vin? Să învețe ce-a fost pentru a nu mai repeta niciodată. După lagăre, eu am trăit cu spaima că totul s-ar putea întâmpla din nou, deși eram sigur că nu se va întâmpla curând”, încheie omul care a învins regimul adus pe lume de Adolf Hitler și de resentimente antisemite vechi și criminale.

În Israel nu va fi niciodată pace. Niciodată! Copiii mahomedanilor din jur sunt crescuți cu ură, iar evreii le răspund, din necesitate, cu război. În 2007 am fost într-un oraș, Sederot, care era atacat zilnic de Hamas! Mă întrebam: ’Căte poate să suporte poporul acesta?’. Războaie vor fi mereu, unii fac bani din asta, vând armele cu care se ucide...”
Ioan Gottlieb, supraviețuitor al Holocaustului

„De când m-am întors din lagăr, pe mine m-a ținut în viață și setea de cunoaștere. Ea m-a ajutat să ajung profesor universitar. Am făcut totul în memoria tatălui meu, în numele sacrificiilor pe care le-a făcut. Am vrut să fi fost mândru de mine”
Ioan Gottlieb, supraviețuitor al Holocaustului


„După revoluție, a venit un fost student la mine: ’Domnule profesor, haideți în FSN!’. I-am zis: ’Toată viața am vrut să ies dintr-un partid, că am fost membru al Partidului Comunist, și n-am putut, mi-a fost frică. Nu o să intru niciodată în altul!’ ”

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

O româncă spune la ONU cum a scăpat din genocid

Mesaj Scris de Admin la data de 26.01.09 8:19

O româncă spune la ONU cum a scăpat din genocid
http://www.cotidianul.ro/o_romanca_spune_la_onu_cum_a_scapat_din_genocid-71255.html
Ruth Glasberg Gold, născută în 1930 la Cernăuți, unul dintre puținii supraviețuitori ai lagărelor de concentrare din Transnistria, și-a amintit experiențele de atunci într-un interviu acordat în exclusivitate Cotidianului, interviu pe care-l puteți citi în ediția de marți a ziarului. Ea a fost invitată să-și spună povestea vieții, marți, la ONU, cu ocazia Zilei Internaționale a Comemorării Victimelor Holocaustului.

Ruth Glasberg Gold a fost deportată în noiembrie 1941 și a fost repatriată trei ani mai târziu, în urma unei decizii a lui Ion Antonescu, de eliberare a orfanilor din lagăr. Părinții ei, Manase și Lea, precum și fratele, Mendel (Buby), au murit la două săptămâni de la sosirea în lagărul transnistrean Berșat.
Gold și-a amintit metodele „românești“ de exterminare a evreilor: nu prin camere de gazare, ci prin frig și foamete. „Cred că românii nu erau pregătiți pentru acest genocid“, a spus ea în interviul acordat Cotidianului.

După eliberare, Ruth Glasberg Gold a rătăcit prin toată lumea. Din lagăr a fost dusă printr-o serie de orfelinate românești, la Iași, Buzău și București, după care sovieticii au „recuperat-o“, ca cetățean sovietic, și au dus-o într-un orfelinat din Odessa, pentru „reeducare“. Cumpărată la propriu de o mătușă din Cernăuți, Ruth a ajuns în 1948 în Israel, a participat la înființarea uneia din primele kibutz-uri, ulterior în Columbia, iar acum locuiește în Florida, SUA.

Ea a fost invitată să-și spună povestea vieții marți, în fața ONU, cu ocazia Zilei Internaționale a Comemorării Victimelor Holocaustului. 27 ianuarie este ziua fixată de ONU pentru comemorarea victimelor Holocaustului, pentru că în acea zi, în anul 1945, trupele sovietice au eliberat lagărul de la Auschwitz, cel mai sinistru din rețeaua construită de naziști.

- Când ați fost deportată?
Am fost deportată în noiembrie 1941 în Transnistria.

- Cine din familie a mai fost deportat?
Părinții mei, Mendel și Lia, și fratele meu, cu șapte ani mai mare, Manasse.

- Cât timp ați stat în Transnistria?
Trei ani.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Benjamin Frucht: evreu, roman, german, sovietic

Mesaj Scris de Admin la data de 25.10.08 12:59

Benjamin Frucht: evreu, roman, german, sovietic, supravietuitor

Johann Benjamin Frucht a supravietuit in mod miraculos ororilor celui de-al doilea razboi mondial.

De origine evreu, el a pretins ca este roman get-beget ca sa scape de lagarele naziste care i-au ucis confratii.

De-a lungul vietii sale, Johann Benjamin Frucht a trecut prin 26 de inchisori si lagare.

Una dintre cele mai captivante povesti legate de personajele celui de-al doilea razboi mondial este cea a lui Johann Benjamin Frucht. Este vorba de un evreu roman din Cernauti care a ajuns, in doar sase ani, sa fie mobilizat de armata romana impotriva rusilor, apoi sa lupte in Armata Rosie impotriva Wehrmacht-ului german, sa devina angajat al Cailor Ferate Germane si, in final, sa fie deportat de sovietici dincolo de Cercul Polar pentru tradare de patrie, inainte de a deveni cetatean german cu acte in regula. Povestea acestui evreu roman este o adevarata odisee.

Buium Frucht, zis si Frucht Buium Davidovici, zis si Machevici Ivan Dimitrovici, s-a nascut in nordul Moldovei, la Dorohoi. De aici a fugit la Bucuresti, unde a urmat un liceu comercial si, dupa stagiul militar, a intrat in lumea boema a Bucurestiului. In perioada 1934-1939, i-a cunoscut personal pe Tudor Arghezi, Gala Galaction, Ilarie Voronca si pe alti mari scriitori romani. Insa in anul 1939 el a fost mobilizat de Armata Regala Romana si trimis la frontiera Bucovinei de Nord. Cel de-al doilea razboi mondial incepuse si nori grei se aratau la frontierele Romaniei...

De straja la frontiera de nord
Benjamin Frucht isi aminteste acele zile din 1939 cand trupele romanesti asteptau o confruntare iminenta cu armata sovietica. "Noi ne gaseam pe malul drept al Cernautiului, iar rusii pe cel stang. Aici ne-am instalat bateriile de tunuri. Unele cu care inca Maria Sa Regele Carol I trasese asupra turcilor la Plevna in 1877, altele purtau marca Putilov si erau ramase de la rusi dupa retragerea lor din tara noastra in urma izbucnirii revolutiei din 1917. Cat a domnit familia imperiala era nevoie de tunuri spre a lupta pentru tara si Patrie, dar cand bolsevicii au proclamat libertate si drepturi pentru toti, ce sa mai faci cu arme si cu tunuri?", scrie Benjamin Frucht in memoriile sale, intitulate "Un evreu in slujba lui Hitler", publicate la Editura Mondan.

Dupa cateva luni petrecute sub arme, unitatea lui Benjamin Frucht a fost demobilizata. Romania a cedat URSS Basarabia si Bucovina de Nord, inclusiv orasul Cernauti, acolo unde locuia familia Frucht. Primele efecte ale ocupatiei au aparut imediat. "In oras, magazinele au fost toate pustiite si inchise, luand apoi fiinta numai cateva, aprovizionate cu marfuri rusesti, putine si de foarte proasta calitate." Despre binefacerile ocupatiei sovietice Frucht mai scrie ca "dupa cateva luni au inceput deportarile in Siberia: intr-o zi, in zori, cand orasul mai dormea inca, un numar mare de familii, mai cu seama instarite, cu numai cateva lucrusoare, pe care le puteau cara, au fost incarcate in trenuri cu vagoane de marfa si duse au fost", isi aminteste Frucht. La doar cateva luni de la inceperea deportarilor, Germania nazista a atacat URSS. Benjamin Frucht a fost din nou mobilizat, de aceasta data in Armata Rosie, si trimis sa lupte impotriva fascistilor.

Pentru sovietici, anul 1941 a fost un adevarat dezastru militar. Unitatea lui Frucht a fost incercuita in Ucraina si acesta a fost luat prizonier. "Ne aflam intr-o padure, rasfirati in grupuri mai mici. Armele le aruncaseram, ca atunci cand ne vor zari, nemtii sa nu traga in noi. Cand ne vor observa, asa ne inteleseseram noi, cei care formam grupul nostru, ridicam mainile inainte de a fi somati cu acel «Hande Hoch!». Asa ca nemtii sa vada ca ne supunem fara impotrivire." Dupa cateva zile de prizonierat, evreul Benjamin Frucht a reusit sa evadeze in confuzia si haosul care domneau in teritoriile proaspat ocupate de germani si si-a procurat acte rusesti false care atestau ca se numeste Marchevici si este roman din Cernauti. Benjamin Frucht isi aminteste ca "numai in cateva zile am reusit sa ne facem rost de cate un Ausweis nemtesc, care adeverea ca fuseseram eliberati din prizonierat.

Din zecile de mii de prizonieri capturati de nemti, cei originari din teritoriile ocupate, in majoritate ucrainieni, erau eliberati si trimisi pe la casele lor. Drept legitimatie primeau acest Ausweis". Pentru ca la acea data romanii erau aliatii germanilor, Benjamin Frucht reuseste sa se angajeze ca translator la Caile Ferate Germane, pentru ca el cunostea, din Cernauti, limbile romana, germana si rusa. Initial, el trebuia sa fie talmaci feroviarilor germani care lucrau cu muncitori ucraineni. Frucht a fost angajat in localitatea ucraineana Smerinka, pe atunci un important nod feroviar. Aici el a fost trimis de conducerea Cailor Ferate Germane sa cumpere alimente din Transnistria, controlata de administratia romaneasca, pentru muncitorii ucraineni. Evreul roman ajuns feroviar german a inceput sa cumpere alimente din Odessa.

In acest oras el l-a cunoscut pe un invalid de razboi roman, Tunsanu, care detinea o autorizatie de comert pentru zonele ocupate. Frucht s-a asociat cu Tunsanu, cu ajutorul caruia a inceput sa faca specula cu alimente cumparate ieftin din sudul Ucrainei si vandute scump in nord. In Transnistria, Frucht i-a intalnit pe o serie de cunoscuti de-ai sai, evrei deportati din Romania. Asa ar fi fost inginerul Martin Rachmut, absolvent de Politehnica in Bucuresti, Solomon Izidor din Bucuresti sau verisoara sa, Coca Rozenblat, din Campulung Moldovenesc. Toti acestia traiau in mizerie cumplita.

Intermediarul speculant
Benjamin Frucht a servit, dupa ce a castigat increderea sefului sau, Oberinspecktorul Schirmann, drept interpret si in negocierile dintre Caile Ferate Germane si Caile Ferate Romane. Astfel ca el a ajuns de mai multe ori la Cernauti si la Chisinau. Micul sau comert derulat cu romanul Tunsanu nu a scapat autoritatilor germane. Frucht povesteste ca a scapat de Gestapo dupa ce a dat mita un ceas unei secretare din Cernauti care a confirmat ca el este roman. Totusi, el era pe punctul sa ajunga dupa gratii din pricina circumciziei pe care o sufera baietii evrei la nastere. Benjamin Frucht a scapat ca prin urechile acului de arestare pentru ca a pus operatia pe seama unei boli numite fimoza.
Povestea din memoriile sale este presarata cu escapade amoroase, mese in restaurantele romanesti din Odessa si mici afaceri, de la cereale la ulei si sapun, de pe urma carora Frucht si Tunsanu s-au imbogatit. "In afara de sticla de vin, Tunsanu mai avea si un pachet, cum spunea el, cu delicatese. In pachet erau un «salam de Sibiu», doua cutii cu sardele portugheze «Robert», branza «Braila» si un pachetel cu masline grecesti «Volo». In conditiile de razboi aceste alimente erau raritati."

Din nou sub cizma ruseasca
Povestea evreului ajuns feroviar in slujba Reich-ului hitlerist continua cu retragerea armatelor germane de pe frontul de est. In primavara anului 1944, Benjamin Frucht a ajuns din nou la Cernauti. Aici, el a dezertat din armata germana si s-a ascuns pana cand orasul a fost preluat de rusi. Marcile sale germane, obtinute in timpul razboiului din specula, nu mai valorau nimic. Insa, la scurt timp, el a fost prins, judecat si condamnat la zece ani de inchisoare pentru tradare de patrie. Evreul scapat de lagarele de concentrare naziste a ajuns sa isi ispaseasca pedeapsa dictata de judecatorii comunisti intr-un lagar de dincolo de Cercul Polar, unde trebuia sa taie piatra de var. "Dupa o calatorie de aproape o luna de zile, am ajuns in lagarul de triere "Peciora". Asa se numeste toata regiunea pana la Oceanul Inghetat de Nord.

Aici se afla bazinul carbonifer Peciora, din care este alimentat cu carbune Leningradul inghetat", isi aminteste Benjamin Frucht. Carbunele, varul si lemnele taiate de detinuti erau trimise spre sud pe o cale ferata. "Multe mii de vieti omenesti a costat aceasta cale ferata. Detinutii veterani spuneau ca, sub fiecare traversa de cale ferata, zace cate un trup omenesc si, pe alocuri, chiar cate doua trupuri. Tot ce s-a cladit e cladit cu pretul vietilor omenesti ale ocnasilor, dusmani ai poporului." Conditiile din temnita comunista erau ingrozitoare. "Mijlocul de corectare este munca grea de ocnas. Fiecare trebuia sa taie si sa scormoneasca in munte, pana facea o gramada de un metru cub de piatra, ceea ce reprezenta indeplinirea normei in procent de suta la suta. Drept care, a doua zi, primea cele sase sute de grame de paine. Altfel, i se dadeau numai cinci sute de grame de paine sau mai putin."

Dincolo de Cercul Polar, detinutii traiau in conditii menite sa ii extermine. "Inzestrarea baracilor, afara de lavite suprapuse, injghebate din scanduri cioplite, mai cuprindea si cate o soba de lut plasata la mijloc, in care sfaraiau cateva lemne ude. Intr-un colt, o candela fumeganda imprastia mai mult fum decat lumina." Dupa ani de calvar, timp in care a trecut prin 26 de inchisori si lagare, slabit si bolnav, Benjamin Frucht a fost eliberat, iar apoi a ajuns in Germania de Vest, unde a devenit agent comercial. La batranete, el si-a publicat memoriile in Romania.

Evreii ardeleni s-au salvat refugiindu-se in Romania
Cazurile de evrei care s-au dat romani ca sa scape de represaliile germanilor nu sunt tocmai putine. Istoricul Leonard Horvath spune ca o mare parte a acestor povesti s-au intamplat in Transilvania. "Chiar bunicul meu a fost implicat in asa ceva. El era calauza pentru evreii din Transilvania de Nord, care s-au refugiat in Romania ca sa scape de deportarea la Auschwitz. Chiar daca el era maghiar, nu era de acord cu exterminarea evreilor, decisa de nazisti si de fascistii maghiari din Partidul Crucilor cu Sageti."

Caz asemanator la Cluj
Un caz asemanator cu cel al lui Benjamin Frucht este cel al clujeanului Victor Moscovici. Acesta a reusit sa insele autoritatile horthyste din Transilvania de Nord, ocupata de Ungaria pana in martie 1944. Atunci el a fost prins, dus in ghetoul de la Fabrica de caramida din Cluj si apoi deportat la Auschwitz. Aici, el a fost eliberat de Armata Rosie si s-a intors in oras. Nu a durat mult si a fost arestat de sovietici, care l-au trimis in Siberia. "Acolo, cojile de cartofi erau considerate delicatese", povestea acum cativa ani Moscovici. Barbatul insa a supravietuit si s-a intors in Romania.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 09.10.08 9:19

Înteleg sa iau masuri economice pentru înstarirea neamului românesc, dar nu masuri salbatice de lupta împotriva unor persoane fizice prin acte de barbarii inutile. (...) Am folosit acest prilej pentru a discuta cu dl. Richter problema evreilor care au fost supusi unui regim grav si i-am atras atentia ca purtam totusi o raspundere a soartei acelora care pleaca de pe teritoriul românesc.” Mihai Antonescu. se afla la numai 16 luni dupa ordinele si declaratiile sale antisemite emise în cursul verii lui 1941.
În afara interventiilor Nuntiului Apostolic, Legatiei elve­tiene, Secretarului de Stat american, în afara interventiilor conducatorilor Comunitatii Evreiesti din Bucuresti pentru anularea deportarilor, mai multe personalitati politice românesti au intervenit în favoarea evreilor. Printre acestea se aflau conducatorul partidului taranist Nicolae Lupu, Iuliu Maniu, Dinu Bratianu, precum si Ion Mihalache. Au existat si intelectuali care au protestat împotriva deportarilor: Eugen Lovinescu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu si Oskar Walter Cisek .
Dupa cum scria Aureliu Weiss: „opozitia Maresalului la exigentele germane – în fata carora capitulase totusi la finele lunii iulie 1942 – se explica mai putin printr-un act de vointa si de reflectie, cât prin independenta orgolioasa si absolutismul caracterului lui. Nu-i placea sa primeasca ordine, ci sa le dea si, cu atât mai putin, sa le primeasca din afara. Cred ca în forul lui intim era jignit si iritat de exigentele germane privitoare la evreii «lui».
Orgoliul lui Antonescu, faptul ca Hitler îl respecta si ca era dispus sa faca unele concesii în anumite limite, caracterul sovaitor al birocratiei românesti, interventiile interne si externe exercitate, cotitura favorabila a razboiului au constituit tot atâtia factori care au determinat anularea deciziei referitoare la deportarea evreilor din Moldova si din Muntenia si salvarea a aproape 300.000 de vieti omenesti. Cursul luat de politica antisemita româneasca în directia moderatiei avea sa fie curând confirmat si de alte evenimente.


Întoarcerea din Transnistria a supravietuitorilor evrei .
Repatrierea selectiva a evreilor deportati în Transnistria a început practic la sfârsitul lui 1943. Vârfurile birocratiei românesti au manifestat unele semne de bunavointa fata de soarta anumitor deportati evrei înca din primavara lui 1942.
La 22 mai 1942, guvernatorii Basarabiei, Bucovinei si Transnistriei primeau, printr-o nota secreta, lista categoriilor de evrei care puteau fi eliberati din ghetouri (continuând, totusi, sa ramâna în Transnistria), cu aprobarea guvernatorilor implicati si a ministrilor Afacerilor Interne si Justitiei.
Au fost, deci, repatriati din Transnistria în mod oficial si detinând aprobari valabile 10.744 evrei, dintre care 1.846 copii orfani de ambii parinti. Numarul repatriatilor reprezenta aproximativ 20% din evreii români aflati în Transnistria care supravietuisera iernii lui 1943. În haosul provocat de retragerea germano-româna si de recuperarea Transnistriei de trupele sovietice, alti deportati au reusit sa ajunga în România.
Destinul evreilor români aflati în strainatate

Oscilatiile politicii oficiale antisemite a guvernantilor fascisti români s-au reflectat cu fidelitate în politica externa a României în ceea ce-i privea pe cetatenii români de origine evreiasca aflati în strainatate. În cursul anilor 1938–1939, în timpul guvernului Goga-Cuza si al dictaturii regale, România a lansat o intensa ofensiva diplomatica pentru a sugera ca singurul mod de a solutiona „problema evreiasca” era emigrarea, ca raspuns la protestele provocate pe plan international fata de politica ei oficiala antisemita. Instaurarea, la 6 septembrie 1940, a regimului legionar a determinat o accentuare a politicii oficiale antisemite, chiar si în ceea ce-i privea pe evreii români din strainatate. „Reînnoirea pasapoartelor cetatenilor români de origine evreiasca era refuzata sub cele mai diverse motive (de exemplu, neplata taxelor militare), iar reîntoarcerea lor în tara a devenit tot mai dificila, mergându-se pâna acolo încât, chiar atunci când acestia au fost expulzati legal din unele state, ei nu au primit dreptul de a se înapoia în tara, ceea ce a dus la proteste din partea multor guverne.” La 7 martie 1941, circulara nr. 17.157 a Ministerului Afacerilor Externe ordona consulatelor românesti de a trece pe pasapoartele evreilor români mentiunea „Evreu” . La sfârsitul lunii martie aceluiasi an, s-a renuntat la masura respectiva, mentiunea „Evreu” fiind înlocuita de un semn anumit, pentru a menaja opinia publica americana si anglo-saxona, precum si pe cea a grupurilor de influenta evreiesti din Statele Unite si din Marea Britanie.
În luna mai 1941 a fost retrasa protectia evreilor români a caror nationalitate fusese revizuita (care-si pierdusera natio­nalitatea în urma legislatiei Goga-Cuza, sau a celei legionare, sau a lui Antonescu), procedându-se exact la fel cum se procedase si cu evreii originari din Basarabia si din Bucovina de nord (teritorii aflate în acea perioada sub dominatia U.R.S.S.). Un an dupa recuperarea acestor teritorii de catre România, în timpul verii lui 1942, autoritatile române au revenit asupra acestei legislatii, considerând-i din nou pe evreii nascuti în Basarabia si Bucovina, drept cetateni români .
În cursul unei discutii care a avut loc la 10 august 1942 între Mihai Antonescu, Richter, consilierul Legatiei germane însarcinat cu problemele evreiesti si Radu Lecca, Richter mentionase acordul dat de Ion Antonescu lui Killinger. Conclu­ziile lui Mihai Antonescu au fost urmatoarele: „ trebuieste avut în vedere faptul ca România nu are nici un interes ca evreii români stabiliti în strainatate sa se întoarca în tara .
În aceste conditiuni, procedarea ar fi urmatoarea:
I. În ceea ce priveste pe evreii germani de la noi, pasapoartele germane ar trebui retrase si înlocuite cu certificate provizorii. În ce priveste averea imobila a acestora, ar trebui instituita obligatiunea ca imobilele sa fie declarate si tinute într-o evidenta speciala.
II. În ceea ce priveste pe evreii români din Germania, din Protectorat, din Guvernamântul polon si din tarile ocupate, urmeaza a se comunica Legatiunei Berlin si Oficiilor Consulare interesate ca masurile ce se iau sunt stabilite de acord cu Guvernul român .
Chestiunea ce ne intereseaza în mod deosebit este aceea a averii imobile a acestor supusi români în strainatate, a regimului ce se stabileste, precum si a mijloacelor eventuale de lichidare. Rugam Legatiunea Berlin si Consulatele în subordine sa dreseze un registru inventar al persoanelor susmentionate.”
O saptamâna mai târziu, la 17 august 1942, o nota a subsecretarului de stat din Ministerul german al Afacerilor Externe, Luther, cuprinzând acordul lui Mihai Antonescu privitor la deportarea evreilor din Moldova si din Muntenia în lagarele de concentrare din Polonia, mentiona si acordul oficialitatilor române în privinta includerii evreilor români din strainatate în cadrul masurilor antievreiesti initiate de Germania .
În 1939 se aflau cel putin 1.760 de evrei români pe teritoriul celui de al III-lea Reich, dintre care 1.142 în Germania si 618 în Austria . Consecintele directe ale acordului dat de Ion Antonescu lui Killinger, ale întrevederii Mihai Antonescu-Richter din 10 august 1941 au constat în urmatoarele: aproximativ 1.600 de evrei cetateni români care locuiau în Germania si în Austria, un numar necunoscut de evrei români din Cehoslovacia ocupata, din Polonia, din Olanda, precum si 3.000 de evrei români ce traiau în Franta au fost deportati si aproape toti omorâti în lagarele de concentrare naziste . Conform evaluarii lui M. Stanescu, însarcinat cu afaceri la Berlin, în septembrie 1942 majoritatea evreilor români din Germania fusesera deportati . La 15 octombrie 1942, toti evreii români din Praga erau arestati . Deportarea masiva a evreilor români care locuiau în Franta a început la finele lunii septembrie 1942. Deportari de evrei români avusesera, însa, loc si înainte de aceasta data.
Sfârsitul anului 1942 si începutul lui 1943 au marcat o racire a relatiilor româno-germane. Aceasta racire a intervenit într-o perioada în care Hitler continua sa-l considere pe Antonescu un interlocutor si un aliat privilegiat, atât din motive militare, cât si din motive personale. Iar acest punct de vedere al lui Hitler a inhibat, în anumita masura, ministerul german al Afacerilor Externe în clipele sale de dezacord cu românii. La 11 noiembrie 1942, în cursul unei convorbiri cu Richter, Mihai Antonescu, subliniindu-si antisemitismul economic, i-a atras, totodata, atentia functionarului german ca el (vicepresedinte al guvernului si ministru de Externe al României) dezaproba faptul ca evreii de pe Bug, aflati în mâinile germanilor, îndurau „un regim grav”, dupa cum dezaproba si „masurile salbatice de lupta împotriva unor persoane fizice prin acte de barbarie inutile” . Ceea ce-l nelinistea, de fapt, pe Antonescu era imaginea României în strainatate.
La 20 iulie 1943, Ion Antonescu îsi dadea acordul ca evreii repatriati din teritoriile ocupate de Germania sa nu mai fie deportati în Transnistria . La 15 noiembrie 1943, generalul C.Z. Vasiliu anunta Ministerul Afacerilor Externe ca Consiliul pentru Ordine a decis sa nu permita întoarcerea evreilor români din Germania si din Franta în România. Într-o nota trimisa lui Mihai Antonescu, la 18 noiembrie 1943, Karadja protesta împotriva acestei decizii, prezentând-o ca o imixtiune în prerogativele Ministerului Român de Externe .
Interventiile consulare românesti în vederea eliberarii evreilor cetateni români care fusesera arestati s-au lovit de refuzul net al autoritatilor germane. Pe de o parte, eliberarile din lagarele germane de concentrare erau extrem de rare, iar pe de alta parte, la data interventiilor respective, majoritatea deportatilor în chestiune murisera de mult.
Si, în plus, argumentul german (formulat în cadrul problemei discutate cu ambasadorul român la Berlin, generalul Ion Gheorghe) era urmatorul: „internarea persoanelor în chestiune a avut loc la o data la care guvernul român era de acord cu aceste masuri luate de autoritatile germane, internarea evreilor pe aceasta baza putând fi considerata definitiva” .
Demersurile diplomatice ale autoritatilor române în vederea eliberarii evreilor români internati în lagarele naziste de concentrare aveau sa continue. Astfel, la 27 aprilie 1944, Radu Lecca trimitea un raport Ministerului Afacerilor Externe, cerând repatrierea evreilor români internati la Bleichauer si Auschwitz.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Mărturii ale unui supraviețuitor al HolocaustuluiEster Gelbe

Mesaj Scris de Admin la data de 08.10.08 20:16

Mărturii ale unui supraviețuitor al HolocaustuluiEster Gelbelman este unul din puținii supraviețuitori ai lagărului de concetrare de la Bogdanovka, situat pe teritoriul actual al Republicii Moldova. Ea avea 14 ani când a fost dusă în lagăr împreună cu familia ei.


Domna Ester Gelbelman este singurul supraviețuitor din familia sa.

Ea avea 14 ani în momentul în care a fost luată de armata română și dusă în lagărul de concentrare.


Oamenii au fost înghețați în cocine de porci


Ester Gelbelman

Autoritățile de la București si-au asumat pentru prima dată responsabilitatea pentru holocaust.-

Într-un interviu la BBC, doamna Ester Gelbelman a declarat "de acum inima mea bate și vreau să plâng și să strig".

Amintiri de coșmar

Ester Gelbelman spune că era o fetiță de 14 ani când a văzut cum i-a fost distrusă familia de către armata română.




"Am văzut cum a fot omorât fratele meu cel mare, un băiat de 21 de ani" a declarat într-un interviu plin de emoție doamna Ester Gelbelman.

Ea a povestit că fratele ei a vrut să-i dea aur unui soldat român, pentru că era un fel de regulă nescrisă că cei care dau bani sau aur soldaților români vor fi lăsați să lucreze.

"Militarul român l-a văzut de departe pe fratele meu că vrea iasă din grupul de sute de oameni, a crezut că vrea să fugă și l-a împușcat cu un glonț în cap. El a căzut lângă noi" spune Ester Gelbelman.

Mama ei a început să plângă și să strige și în acel moment, a spus Ester Gelbelman, soldatul a lovit-o puternic până a cazut deasupra cadavrului fiul ei ucis".


Am căzut în mâinile lui Antonescu și a făcut praf din noi


Ester Gelbelman

Ester Gelbelman a petrecut trei ani în lagărul de la Bogdanovska, perioadă în care a fost martos la uciderea întregii familii.

Ea spune că vreme de trei ani nu a avut mâncare, nu a avut ce îmbrăca și nu s-a putut spăla.

Acum ea locuiește la Tel Aviv și spune că se gândeșe în fiecare seara la cum a putut supraviețui. Și-a promis că dacă va supraviețui va spune tuturor despre ce s-a întâmplat sub regimul generalui Antonescu.

Statul român recunoaște holocaustul

Ministrul de Externe, Mircea Geoană, a avut o întâlnire cu membrii Comisiei pentru studierea Holocaustului din România, la finalul căreia a declarat că este o premieră pentru politica și istoria românească studierea și asumarea acestui "episod dramatic al istoriei românești".




Mircea Geoană a spus că este normal ca o Românie democratică, europeană, să nu mai aibă frica de a se uita în "momentele mai sumbre ale istoriei".

O comisie condusă de laureatul Premiului Nobel Elie Wiesel a prezentat, joi, concluziile unui studiu privind Holocaustul în România.

Ministrul de externe a declarat că "România nu mai are nici un motiv astăzi să se mai teamă să se uite cu sinceritate și în punctele mai puțin frumoase ale istoriei”.

Comisia a ajuns la concluzia, după cum a declarat vicepreședintele ei, Mihail Ionescu, că "în România, în cursul celui de-al doilea război mondial, a avut loc Holocaustul, o tragedie fără seamăn, care a însemnat exterminarea sistematică a unor etnii întregi, pentru simplul fapt că ele existau. Este vorba bineînțeles de poporul evreu".

BBC Romanian

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONTINUARE>>>>>

Mesaj Scris de Admin la data de 08.10.08 20:06

- Ați zis că și cel mai bun prieten al dumneavoastră tot în Israel e. Familia dumneavoastră n-a încercat să emigreze?


- Ba da, a încercat să plece, dar nu mi-au dat voie mie. Eu am fost arestat de regim, trimis în judecată și atunci, în perioada aia a venit aprobarea și n-au vrut să plece fără mine. După aceea am fost achitat de orice vină. Am lucrat ca redactor la ziarul Ministerului Agriculturii și acolo mi-au înscenat abuz în serviciu, neglijență în serviciu, am fost arestat exact un an.


- Asta se întîmpla după război. Exista și atunci antisemitismul?


- Exista, exista. După război, în ‘50. În 28 februarie au venit la birou și m-au dus la Direcția Poliției. Și m-au arestat. M-au băgat la Văcărești, după o lună, și m-au ținut exact pînă pe 28 februarie 1951. În ziua aia au venit și mi-au spus: “Du-te acasă, du-te în strada Londra, că te așteaptă maică-ta”. Nici nu știam că am o rudă în București pe strada Londra, am ajuns acolo și după un timp mi-au înscenat o judecată, dar m-au achitat de orice vină. Pe urmă au încercat să mă înscrie în partid, întrucît eram șef de serviciu de aprovizionare. Deci, un fel de muncă politică, m-au forțat și m-au obligat să mă înscriu în partid, în ‘81.


- Adică v-au reținut pur și simplu ca să nu puteți pleca.


- Da. Pur și simplu m-au reținut ca să nu poată să plece familia mea. Am avut toate actele înaintate. Am fost plecat la Brașov, am depus actele. Și atunci m-au arestat pe un an de zile, pentru că, eu știu, am scris la revista agriculturii. Am avut cîteva inițiative, cu bumbacul, cu…, am încercat să lucrez cinstit și din cauza asta n-am mai plecat. Părinții mei au renunțat atunci, din cauza mea, n-au vrut să plece fără mine. Mai tîrziu domnul Maurer m-a cunoscut, și el e din Sighișoara, în 1962, și Maurer la Gheorghiu-Dej s-a dus și a scos aprobare ca eu, la 35 de ani, să mă înscriu la facultate, atunci am făcut facultatea. Am fost prieten pe urmă cu toți primii secretari, mă căutau ei, nu îi căutam eu. Toți mă căutau și vroiau să mă înscrie în partid. Nu m-am înscris pînă în 1981, căci primul secretar care era, Florea, m-a chemat la ședința biroului fără să-mi spună de ce și mi-a spus că s-a hotărît că vechile probleme nu există, că să fiu membru de partid.


- Și fratele dumneavoastră, după ce s-a întors…


- Fratele meu după ce s-a întors a muncit și el unde am muncit eu, la “Nicovala” Sighișoara. Și el era să plece cu părinții și, din păcate, în timpul cînd eram amîndoi în București, probleme de aprovizionare, stătea în aceeași cameră cu mine, ne-am dus să ne întindem puțin, că am venit cu avionul din Tîrgu Mureș, nu știu, i-am vorbit și nu mi-a mai răspuns și a murit acolo în cameră, cu mine, împreună, la 44 de ani. Cu Erica Antal ați vorbit? Ea se temea că rușii o vor deporta în Siberia și a fugit la Cernăuți, ea. O cunosc din copilărie.


- Mai aveți cunoștințe din perioada aceea cu care vă mai întîlniți acum?


- Da, în Israel.


- Toți sînt în Israel?


- Toți sînt în Israel. Aici, în țară, nu găsesc nici un coleg de liceu. Pentru că am învățat la “Aron Pumnul”, acolo era fără plată, cu bursă de la Stat și eram doi evrei în clasă, unu’ Mann, care a plecat în America și am rămas numai eu, singurul evreu. Aveam un profesor de muzică, Arbore îi zicea și ne persecuta groaznic. Ne punea să cîntăm “Hristos a înviat” și ne ducea la biserică la ortodocși, forțat. Dar nu l-am băgat în seamă, să vă spun sincer, nu l-am băgat în seamă, am învățat foarte bine, în special la matematică am învățat foarte bine și eram pus să controlez la toți temele. Și așa că se purtau cu mine foarte frumos, că eu îi lăsam să copieze. Asta a fost însă pînă la 14 ani. Am fost și în Cernăuți, să văd “Aron Pumnul”, e degradat într-un hal făr’de hal. N-am fost înăuntru, m-am uitat numai pe afară, că era închis. Nu se poate povesti, au trecut atîția ani, am trecut prin multe, prin atîtea, atunci, imediat, se putea povesti, iar acuma nu se mai poate povesti. Greu, greu a fost, foarte greu, poate că ici-colo îmi mai amintesc cîte ceva. Timpul a trecut. 57 de ani. Sau 60 de ani, nici nu mai știu cît.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONTINUARE>>>>>

Mesaj Scris de Admin la data de 08.10.08 20:05

- Da. La fel ca și noi. Deținuți înconjurați de jandarmi… Și pe urmă ne-au scos de pe strada aceea, Adolf Hitler, și ne-au băgat în cazinou, un fost mare cazino din Moghilev. Eu am vrut să mă duc, am fost în Moghilev, dar n-am recunoscut nimic acolo.


- În timp de pace?


- Acum doi ani.


- Era cu totul altceva?


- N-am mai recunoscut nimic. Vă spun sincer. E adevărat că a fost spre seară, am vrut să văd locurile și n-am reușit. Am fost și la Edineț, Atachi, să văd unde sînt mormintele acelea, n-am mai recunoscut nimic. Probabil că am fost prea tînăr… Nu știu, nu știu, n-am mai recunoscut nimic.


- Toată perioada de pînă la întoarcere ați stat la Moghilev?


- Da, la Moghilev am stat, toată perioada. Cînd ne-au repartizat am fost la prefectură și i-a plăcut mult prefectului de taică-meu și de mine și nu ne-a mai lăsat să ne ducem în altă parte. Ne-a reținut în Moghilev.


- Și cam ce teme de discuție aveați?


- Ce vorbeam? Vorbeam cum o să scăpăm, dacă o să scăpăm. Cînd aveam o mămăligă cu marmeladă era la noi sărbătoare. Asta era mîncarea cea mai bună pe care am mîncat-o în lagăr. Mai mîncam la resturi, lături de la domnii de la popotă, mai dădeau cîte o ciorbă…


- Cum ați aflat că puteți să mergeți acasă?


- Într-o zi s-a auzit că vin rușii. Partizanii au fost înainte și au aruncat podul în aer. Toți nemții au căzut în Nistru. Atunci ne-au spus că putem să mergem acasă. Dar nu puteam merge acasă, pentru că partea noastră încă nu era eliberată. Doar pînă la graniță, pînă la Iași, nu știu pînă unde era eliberată. Și ne-am întors, n-am avut nimica. Am avut niște unchi care stăteau la Sighișoara și ei ne-au luat la ei și am rămas în Sighișoara. Și în Sighișoara am stat pînă în ‘70.


- N-ați fost și pe la Cernăuți?


- M-am întors, dar n-am găsit nimic. Casa a fost dărîmată, nimic n-am mai găsit, nimic-nimic. Și ne-am dus la unchii mei din Sighișoara și acolo am stat din ‘45 pînă-n ‘70, pentru că a venit apa mare, Tîrnava, și ne-a luat apa casa. Am rămas fără casă și atunci ne-am mutat în Tîrgu Mureș.


- Ar mai fi o întrebare. În timpul acela, cînd erați în lagăr, a jucat vreun rol religia, vă rugați?


- Nu știu. Nu era nici o sinagogă, nu era nici un rabin, era unul numai, era mai rău tratat ca noi. Nu știu, nu ne gîndeam decît la…, în fiecare zi era cîte ceva nou… Nimic nou, slavă Domnului că nu-i nimic nou, e așa cum este.


- Aveați informație despre cursul războiului, de unde aflați ce se întîmplă…


- Eu aflam de la prefectură. Era unu’ Peter, un ucrainean, era și el acolo un fel de șef. El ne spunea. El a și dispărut, înainte de a veni rușii a dispărut. Cred că a fost un partizan, a fost un om! Și ne spunea. Eu o dată am ascultat radio, înainte de prăbușirea fascismului. La acest inginer în casă, el era șeful drumurilor. El a spus: “Uite, du-te și ascultă”. Și el mi-a spus că se termină acum. M-am dus înăuntru și cineva m-a pîrît și au venit jandarmii, am spus că am vrut să fur. Consecințele – bătaie, băgat în arest.


- După ce v-ați întors v-ați mai întîlnit cu prietenii și cunoștințele de acolo?


- Da, cu cîțiva. În Israel m-am întîlnit cu Hartnic Leiser, care era cel mai bun prieten al meu. M-am întîlnit cu fetele lui Zonca, care a fost împușcat, m-am întîlnit cu Salo Biller, m-am întîlnit cu vreo opt, zece persoane.


- Și acum, cînd vă întîlniți, vorbiți tot despre acea perioadă?


- Tot despre acea perioadă. Dar nici nu se poate povesti cum a fost și ce a fost. Dormeam pe jos, nu aveam nimic, dormeam în curți, că în case era imposibil, așa de mulți eram, nu aveam nimic de pus pe dedesubt, nu cearșaf, dormeam direct pe pămînt.


- Ați citit cărți despre acea perioadă?


- Am citit. Am citit. Cîteva.


- Cum vi se par, cum sînt scrise? Sînt veridice sau…


- Și veridic și neveridic, nu mai știu nici eu ce să zic.


- Dacă vă mai amintiți de alte cazuri concrete, unele pe care nu le puteți uita…


- Nu pot uita cînd l-am dus pe omul ăla la groapă, viu… Nici nu l-am cunoscut. Era din altă comună, era în convoi și se ruga de mine ca să nu-l las, să nu-l las, să nu-l las. A doua noapte eu am fugit și n-am mai stat cînd înmormîntau. Și, fiindcă am fost socotit copil încă, m-au lăsat și m-am dus de acolo. Taică-meu săpa groapa, era cu cei care săpau groapa, asta a fost cea mai… Visez…


- În acea perioadă, erați destul de tînăr, vă amintiți ce visați? Cam ce visați?


- Acuma îl visez pe omul ăla cum se roagă de mine să nu-l las.


- Da, dar atunci, vă amintiți vreun vis de atunci, din perioada din ghetou?


- Acolo nu visam nimica, nu visam nimica. Nici nu puteam dormi. Dormeam afară sau unde dormeam, pe scîndură, în bucătărie. Era un profesor, făcea o glumă, că dacă o să-i mai zică cineva că bradul e lemn moale o să-i dea cu bradu-n cap. Că pe brad dormeam. Și era tare. În fiecare zi cîteva cunoștințe mureau, cîteva cunoștințe erau duse la Bug. Eu am avut, marele meu noroc a fost că taică-meu i-a plăcut prefectului și că m-a dus și pe mine. Da, m-au prins într-o sală, m-au prins să mă ducă, acuma îmi amintesc, și am coborît de la etajul trei, de la o clădire din Moghilev, pe scocul de la etajul trei, ca să fug de acolo, de la etajul trei, am făcut o acrobație, m-am dat jos și am fugit. Am fugit, m-a prins jandarmul și mi-a cerut bani. N-am avut bani, mi-a zis: “Du-te dreacu” și gata. Întotdeauna se agățau de noi cînd duceam lemne acasă. Asta îi supăra tare de tot. Cum de ne dă voie prefectul să ducem cîte un sac de lemne acasă. Totdeauna găsea…, ba că n-am steaua, ba că am vorbit așa, ba că am mers așa, ceva totdeauna găsea. Treceam pe lîngă jandarmerie și ne băga de fiecare dată acolo, ca să se distreze. Acolo au murit unchiu-meu, mătușa și doi veri, cum v-am spus, al treilea văr a venit la Moghilev și pe el tot l-am luat la prefectură. A trăit pînă acuma, acum a murit. În Israel.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONTINUARE>>>>>

Mesaj Scris de Admin la data de 08.10.08 20:04

- Și mama dumneavoastră în acest timp ce făcea?


- Nimic. Era în lagăr. Mama, tata, fratele meu erau în lagăr, fratele meu plîngea și vroia o pîine, o pîine, să-i cumpărăm o pîine și noi n-aveam cu ce să-i cumpărăm. S-a umflat burta, a făcut un abces în burtă și nu știu cum a scăpat, într-o zi i-a crăpat, acolo, în interior… Tata lucra, pe urmă eu am fost luat, aveam deja 16 ani, la nemți am fost dus, la podul de peste Nistru. La nemți. Și acolo în fiecare zi lucram la podul de peste Nistru, de la șase dimineața pînă la opt seara. Bineînțeles că nemții se purtau și mai rău. Eu pot să zic că am avut noroc, era unu’ Peter, fierar, care m-a păzit ca ceilalți să nu dea în mine. Totuși, m-au bătut, pentru că mi-au spus să mă duc să-mi iau mîncare cu ceașca, să stau la coadă la unu’ că voi căpăta și eu mîncare. Și atunci am căpătat o bătaie soră cu moartea că de ce stau în rînd cu nemții la mîncare. Am văzut acolo, chiar un văr de-al meu, care, fiindcă a spus: “Dar de ce faceți asta cu el?”, l-au băgat în beton și i-au turnat beton pînă la gît. Și ne-am dus noi și l-am scos, l-au lăsat acolo și noi l-am scos. A murit, săracu, în Germania, a fost doctor ulterior. Acolo morți erau cu nemiluita. În fiecare dimineață băteau clopotele și trebuia să scoată în afară morții din cameră. Unu’ după altu’, unu’ după altu’, mureau oamenii pe capete. Și cei care încercau să fugă sau să se ducă după mîncare afară din ghetou pur și simplu erau împușcați. Am aflat împușcați-împușcați. Eram aproape de Vapniarca, de lagărul din Vapniarca. Pe foarte mulți din noi i-au dus în Vapniarca, nu s-a întors aproape nimeni.


- Cînd erați în lagăr ce discutați cu părinții dumneavoastră, ce vă ziceau, cum vă încurajau?


- Ne încurajau, părinții ne încurajau și mîncarea de la gura lor ne dădeau, în special fratelui și mie. Ne păzeau, ne ocroteau, pur și simplu, părinții. Am avut foarte buni părinți. Foarte buni părinți. Taică-meu era fumător. Și din cauza asta nici eu, nici frate-meu nu sîntem fumători. Pentru că de multe ori el își dădea pîinea pe o țigară, de multe ori, și noi am fost cam supărați pe el. Era fumător, fuma cîte două pachete, “Gremburg I” era atunci, fuma știuleți de porumb și… Am fost duși și la aeroportul din Moghilev la lucru, unde ni s-a dat pur și simplu sfeclă furajeră de mîncare. Au fost și oameni răi și excepții, oameni buni. Era un inginer, Dubău, cînd m-a văzut că lucrez acolo a intrat în vorbă cu mine, era deja perioada cînd armata rusă înainta. Și m-a lăsat să mă duc la el în casă să ascult radioul. Și m-au prins și a trebuit să declar că am vrut să fur ceva de la el, ca să nu-l dau de gol. La podul peste Nistru am lucrat pînă cînd aproape l-am terminat, l-au terminat și a fost aruncat în aer. Niște partizani care au venit pe pod l-au aruncat în aer. Acolo i-am pierdut pe unchiu-meu, în lagăr, mătușă-mea, doi veri. Ei au fost duși pînă la Bug și acolo au fost pur și simplu omorîți. Un singur văr de-al meu a scăpat de la Bug și a ajuns la noi la Moghilev. La Moghilev era domnul Filderman, l-au adus și pe el acolo. Și el a organizat o turnătorie, ceva de lucru și ceva ajutoare.


- El era șeful Comunității Evreiești?


- El era șeful pe țară, Filderman, a fost însă trimis, drept pedeapsă, din București la Moghilev.


- Era și el deținut.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 08.10.08 20:03

"NU POT UITA CÎND L-AM DUS PE OMUL ALA LA GROAPA, VIU…"

interviu cu Mehler Lucian (n. 1927)


Mihai Vakulovski: Domnule Lucian Mehler, mai întîi ar fi interesant să ne povestiți despre familia dumneavoastră dinainte de război.


Lucian Mehler: Înainte de război tata era comerciant, mama era casnică.


- Și dumneavoastră…


- Eu aveam 14 ani cînd am fost dus în lagăr. Eram elev la liceul “Aron Pumnul” din Cernăuți.


- Cum ați aflat de deportare?


- Foarte simplu. Au venit într-o zi și ne-au spus că toți, cei de la sate, trebuie să mergem la reședința de județ.


- Dumneavoastră nu erați din Cernăuți?


- Nu, nu, nu. Eu făceam numai liceul în Cernăuți. Cînd a început războiul, în iunie, 22 sau 23 iunie, peste cîteva zile ne-au spus să ne facem bagajele și ce putem să luăm cu noi, dacă avem căruță, dacă avem cal, noi n-aveam căruță și cal. Să luăm cu noi ce putem, că trebuie să părăsim comuna.


- Și nu v-au spus de ce?


- Ne-au spus că evreii au atacat armata română cînd au trecut în Basarabia și Bucovina. Și ne-am pornit pe jos pînă la Rădăuți. Și, pe drum, primul lucru care a fost neplăcut, în comuna Straja, băieți tineri, ațîțați de niște cetățeni, au intrat în rîndurile noastre, cînd eram duși, și au început să ne bată. Băteau în dreapta și-n stînga fără să se uite la cine și la ce. Altele nu s-au mai întîmplat pînă la Rădăuți. Ne-au dus și ne-au cazat în sinagogă, pe jos, fără nimic, și acolo am stat cîteva zile, o săptămînă, cred. De unde ne-au dus la Scazineț, în Basarabia. În Scazineț ne-au lăsat tot o săptămînă.


- Dar cu ce-ați ajuns?


- Pe jos. Tot pe jos. Am avut un frate de 7 ani și eu, eu mai am doi frați. Eu în noiembrie împlineam 14 ani. A fost în iulie, ne-am dus pînă la Scazineț. De la Scazineț, după o săptămînă sau 10 zile, ne-au mutat la Edineț. În Edineț am stat mai mult. Pe tatăl meu l-au dus la muncă, nu știam unde l-au dus. După două-trei săptămîni s-a întors ca să ne facem bagajele și să mergem în Transnistria. Ăsta a fost drumul cel mai greu. Din Edineț ne-am pornit în luna noiembrie, o lună foarte, foarte rece și în prima seară am înnoptat într-o pădure, așa, undeva și dimineața mulți dintre oameni nu mai puteau să meargă mai departe, au rămas acolo, au săpat o groapă și i-au aruncat de vii în groapă. Eu am fost obligat să-l duc pe unul care se ruga de mine în nemțește să nu-l las, să nu-l las, dar jandarmii m-au bătut și m-au gonit și l-au aruncat ei în groapă. Sînt două gropi între Edineț și Ataci… unde sînt îngropați oameni vii, gropi făcute în acele două nopți pe care le-am făcut pînă la Ataci. În timpul ăla și pe un vecin de-al meu, care era șchiop și nu putea să meargă, l-au împușcat pur și simplu jandarmii pe acest drum. Ăsta a fost drumul nostru pînă la Atachi, cum se zice acolo. Acolo ne-au trecut Nistrul și noi ne-am stabilit în Moghilev, pe strada Adolf Hitler. Ne-au pus acolo. Acolo foametea, mizeria… În fiecare dimineață venea căruța cu clopotul și scotea oamenii care mureau în timpul nopții. A izbucnit și epidemia de tifos exantematic și eu am avut tifos exantematic și m-au dus într-un spital, așa zis spital, m-au dus, am avut noroc cu maică-mea, Dumnezeu s-o ierte, că mi-a adus gheață din Nistru și mi-a pus gheață la cap și așa am scăpat probabil de boala asta, tifosul exantematic. Taică-meu a fost repartizat la muncă la prefectura Moghilev. Tăia lemne pentru prefectură și pentru cantină. Și m-a luat și pe mine, ca să nu mă ia în altă parte. Și m-am dus cu el, acolo am tăiat lemne. Am avut fel de fel de peripeții. Într-o zi…, nouă ne-a dat voie, că au fost oameni…, un prefect foarte bun, Volbură Năsturaș, care inventa parastase ca să ne dea ceva de mîncare. Și el ne-a dat voie, cînd mergeam acasă, să luăm un sac de lemne, să-l ducem cu noi. Jandarmii ne opreau de multe ori, în special sergentul Bărbulescu și soldatul Dan, se legau de noi, ne băgau la jandarmerie și ne băteau acolo. Odată mi-a dat jos steaua pe care o purtam și zicea că n-am steaua și am avut noroc de acest prefect Volbură Năsturaș. I-a telefonat că a prins doi evrei care au furat lemne. Și i-a spus: “Nu, eu le-am dat voie”. Au fost și oameni cumsecade. Acolo, la prefectură, fiind lîngă popotă, ne mai dădeau bucătarii, din Constanța unu’, nu-i știu numele, ceva mîncare și așa duceam mîncare și pentru familie și pentru alții. Era, în schimb, subprefectul Dindelegan care pe cine prindea în afară îl împușca. Trebuia să ne ascundem de el.

http://193.226.7.140/~leonardo/n05/Vakulovski3.htm

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONTINUARE>>>>>

Mesaj Scris de Admin la data de 08.10.08 20:01

- Cit timp i-ati asteptat?
- Trei saptamini. Ma duceam, in prima saptamina inca nu, vreo doua saptamini am iesit. Apoi tatal meu a spus ca are o sora care traieste cu toata familia. Intii a spus ca vrea sa mearga in satul acela unde este inmormintata mama lui si atunci ne-am dus la Lincani, ca sa vizitam cimitirul si de acolo, cu trenul, la Alba Iulia. Acolo stateau rudele noastre. Si iarasi am fost foarte bine primiti si am primit si niste asternuturi, ne-au ajutat cu ce au putut, sora tatalui era foarte fericita, atit de fericita era sora tatalui meu ca a revenit fratele cu copiii, noi ne-am dus acasa si am inceput viata. Eu am avut numai sapte clase de liceu si a trebuit sa ma duc la Cluj, ca in Reghin erau doar patru clase de gimnaziu si m-am inscris, am terminat, apoi am dat bacalaureatul, am dat la facultate. Am predat apoi limba romana timp de 32 de ani. Asta-i viata mea si de 52 de ani sint maritata si sotul meu mi-a dat voie, dupa ce m-am maritat, sa ma duc sa-mi continuu studiile.
- Si pina la urma v-ati intors, atunci, la Reghin…
- Ne-am intors la Reghin si tatal meu a stat acolo pina in '73, iar in '73 ne-am mutat aici, in Tirgu Mures.
- Vroiam sa va intreb cum v-au primit ceilalti, ne-evreii, ca sa zic asa, care a fost reactia lor cind v-ati intors?
- Am avut, ce sa va spun… Ce nu se poate uita: cind am intrat in casa noastra casa era goala. N-a ramas decit…, in sufragerie era un dulap lucrat in perete, asta nu s-a putut duce, in rest totul a disparut. Si n-am avut unde sa ne culcam, era totul gol, totul gol. De-odata vine femeia de serviciu de la banca "Izbinda", atunci nu mai era banca "Izbinda". Zice "Unde va culcati?" si s-a bucurat ca ne vede si ne-a adus un pat, asa, care se deschide, cu baiatul ei, ca sa aiba macar tatal meu unde sa se culce. Noi ne-am culcat pe pamint, eram deja obisnuiti. Deci, vedeti, o femeie simpla plina de bunatate. Si aveam cunostinte care ne-au ajutat, fiecare cu ce putea, stiti ca dupa razboi nu era usor, nu era usor, ne-au ajutat. Ceea ce ne-a durut cel mai mult a fost faptul ca atunci cind am fost dusi, atunci, in centru, noi locuiam in centru si cind am ajuns in fata casei noastre acolo erau foarte multi oameni adunati pe trotuare si rideau si bateau din palme de bucurie, erau foarte fericiti ca vom fi dusi. In acelasi timp o alta familie, un medic si sotia lui plingeau in geam. I-am vazut, caci chiar atunci au strigat: "Opriti-va!", chiar in fata casei lor. Dupa ce ne-am intors tanti Miti si doctorul Niculescu au fost foarte cumsecade. Depinde. Tot asa, o alta femeie, foarte simpla, Emma, care cindva a fost servitoare la noi, ne-a adus de mincare. Deci, oamenii difera.
- Cum v-a influentat viata, din punct de vedere social, faptul ca ati fost deportata?
- Numai bolile ne-au adus aminte mereu de lagar, dar, in rest, si eu m-am incadrat in viata ca toata lumea. Si am muncit si am iubit foarte mult elevii pe care i-am avut, si m-am imprietenit foarte bine cu colegele mele, cu colegii mei; si acuma ma cauta elevii, mi-aduc flori. A fost prima zi de scoala si deodata vine unu' care e acum profesor. Imi aduce mie garoafe, care sint afara, acolo, in antreu. Zic: "Da' ce este?" Zice: "Eu v-am fost elev, dumneavoastra mi-ati fost profesoara, acuma eu sint profesor care primesc flori si v-am adus flori".
- Dupa ce v-ati intors, va intilneati cu oameni cu care ati fost acolo impreuna?
- Da, sigur. Sigur. La inceput am mincat impreuna, ca n-aveam ce minca si ne-a ajutat Asociatia Evreilor din Lumea Intreaga, asa ca era o bucatarie unde mincam, ca n-aveam ce minca si n-aveam oale, in ce sa gatim, ne-am intilnit acolo si am discutat. Erau oameni care veneau cu fel de fel de probleme, erau unii care cereau sfaturi de la oamenii mai in virsta.
- Si despre ce discutati?
- Fiecare voia sa lucreze, ca sa cistige bani. Si atunci au cautat locuri de munca. Si noi, care am vrut sa invatam, ne-am dus la Cluj, la Cluj am invatat, dar nu mai aveam bunici, pentru ca si ei au fost…
- Cind va intilneati cu oamenii cu care ati fost deportati impreuna …
- Totdeauna discutam despre deportare. Si acuma. Unde ai fost? - Ce-ai muncit? - Ce-ai facut acolo? - Cu cine ai fost? - Cind ai fost eliberat? - Cine te-au eliberat? - Cind ai ajuns acasa? - pe toate astea le discutam. Si nu se uita, vedeti, au trecut de-atunci 58 de ani. Virsta tatalui tau. Poate ca n-are nici atita.
- E mai tinar.
- E mai tinar, vedeti. Sic tranzit, noi nu putem uita niciodata. Si nici nu e voie sa uitam, n-avem voie sa uitam.
- Au existat oameni care au incercat sa fuga de aceasta soarta atit de urita?
- Au fost oameni, dar au fost prinsi. Au fost prinsi si adusi inapoi, auzeam strigatele lor si era groaznic, erau batuti pina la moarte. Pina la moarte.
- De unde au fugit?
- Din lagar, vroiau sa fuga in Polonia, sa se ascunda. N-au reusit.
- Dar din Romania, cind erati inca in Romania si stiati ca se formeaza ghetouri, nu incerca nimeni sa se salveze?
- In Romania? Din orasul meu - nu. Dar din Cluj - da. De acolo au trecut in Turda, dar din orasul nostru - nu. Si foarte interesant e ca in orasul nostru nu a ramas nimeni, toti au fost deportati. In Tirgu Mures se pare ca au ramas doua familii pentru ca erau veterani din primul razboi. N-aveam unde sa fugim. N-aveam unde sa fugim. Cred ca daca cineva ar fi incercat sa fuga, la Reghin, si ar fi facut doi pasi, ar fi fost prinsi. Aia din lagar, care erau acolo deja de doi ani de zile, erau polonezi, nu erau din partea asta, nu erau din Transilvania. Si atunci ei au crezut ca prin anumite locuri poti sa fugi, dar daca nici macar nu vorbeai limba poloneza, unde sa fugi, n-aveai unde sa fugi. Nici nu puteai, intr-un orasel ca Reghin, acolo nu puteai sa te ascunzi. Intr-un oras mai mare, cum e Clujul, s-au mai ascuns citeva persoane si la Budapesta si mai multi s-au ascuns, cu acte false si asa mai departe. Dar la Reghin nu.
- Cind s-a format statul Israel n-ati incercat sa emigrati?
- Nu.
- Nici n-ati avut intentia asta?
- Nu. Noi am revenit la locul nostru de nastere, adica in partea aceasta a lumii unde am venit pe lume si unde am fost. Foarte multe persoane din familia sotului meu au emigrat, noi nu. Toata familia: si tatal meu, si fratele meu, nimeni n-a plecat. Daca tatal meu ar fi plecat poate ca am fi plecat si noi, dar a ramas toata familia. Nu ma pling ca am ramas aici, am nepotica la Bucuresti. Sint fericita.
- Poate mai aveti momente de care va amintiti si pe care vreti sa le povestiti…
- Eu aveam un par negru-negru si frumos. Cind a venit rindul sa-mi taie parul, trei SS-isti stau si se uitau la ce se intimpla. Si cind mi s-a taiat parul acela au inceput sa rida fantastic. Pentru ei era ceva interesant ca eu am devenit asa de urita, sigur ca fara par am devenit urita. Si faptul acela, ca stateam in pielea goala inaintea oamenilor, baietilor, soldatilor, asta ma durea foarte mult, era ceva atit de dureros, mai mult decit dureros, pentru ca simteai ca nu mai esti privita ca o femeie, ca o fata, ca un om. Esti deja un animal, ti se taie si parul. Si rideau si era groaznic. Eu nu m-am vazut in oglinda, ca n-am avut acolo oglinda, dar am vazut cum aratau fetele celelalte, groaznic. Si acuma, cind a venit moda asta, fetele sa-si taie parul, am zis ca-s nebune. Acuma nu, cu vreo citiva ani in urma. Asta era, iar, o amintire atit de proasta. Intotdeauna trebuia sa ne ducem inaintea lor, in pielea goala, era ceva groaznic. Ei asa spuneau, ca nu sintem oameni. Numai urlau, nu vorbeau cu noi, numai urlau. Ni se spuneau niste cuvinte groaznice, numai cuvinte urite. Mare lucru, atitia oameni, sase milioane de oameni au pierit, nici nu stiu cum am ramas in viata. De multe ori imi pun intrebarea asta, cum am ramas chiar eu in viata. O fetita, la 17 ani am fost dusa, din clasa a sasea, adica din clasa a unsprezecea. Si fratele, mai mare minune e ca el a ramas in viata.
- Ati zis ca era inalt si puternic…
- Era inalt, si atunci ii placea sportul. Dar era trist si inainte de deportare - n-aveam voie sa mergem la cinematograf, n-aveam voie sa mergem la strand, la baie, peste tot era pentru noi inchis. Si seara ne intorceam de la scoala, iarna la ora cinci era intuneric si totdeauna ne intorceam cu frica in sin, nu cumva sa ne bata. O singura data, mergind pe podul Somesului, cineva mi-a luat bereta de pe cap si mi-a aruncat-o in Somes, da' am scapat. Nu era asa tragedie, dar era neplacut. Ca n-am stiut ce urmeaza dupa scoaterea sepcii. Acuma nu mai poarta fetele asa ceva, dar atunci, la scoala, se purta. Asta este, groaznic. O singura zi acolo… Stateam in picioare ore intregi, ore, ore, ore intregi, dupa asta - apel, dimineata ne scoteau, nu mai stiu, la ora 5, 6, dar pina soseau sa ne numere stateam cel putin doua ceasuri. Si asta a fost groaznic, sa n-ai o batista si sa n-ai nimic, o bluza, nimic pe tine, numai o rochie murdara, era groaznic. Sa n-ai ceva, iarna, frigul era groaznic, foametea, simteai dureri din cauza aceea, pentru ca atit cit ai mincat a fost o nimica toata. In fiecare zi… o, dar de multe ori…, si sotul meu a fost deportat, de multe ori discutam despre deportare, el a facut si mai mult decit mine, ca el a fost doi ani de zile in Ucraina si a avut norocul sa se intoarca de acolo, ca foarte multi au inghetat acolo. S-a intors chiar atunci cind au fost luati parintii lui, a fost citeva zile in ghetou impreuna cu parintii, apoi parintii lui au fost dusi la Auschwitz, iar el - la Mauthausen. Asa ca a facut si lagarul, deci a facut trei ani de zile.
- Va stiati inainte de deportare?
- Nu. El n-avea ce sta de vorba cu mine, ca eu aveam doar 13 ani, el avea 23, el nu s-a uitat la mine. Numai dupa eliberare. Totdeauna spun ca "eu cind eram eleva in clasa intii primara tu erai deja in nu stiu ce clasa de liceu". M-a ajutat si a avut grija de mine.
- Am inteles ca el nu vrea sa facem un interviu.
- Nu poate. Cind incepe sa vorbeasca incepe sa plinga.
- Sint foarte multi oameni care nu…
- Nu poate. El vrea si are atitea de spus. Cu mine discuta, dar plinge, plinge, plinge. Si eu am luat medicamente ca sa… ca sa nu pling…
- Eu va multumesc, daca va mai amintiti ceva…
- Era groaznic, sa faci munca aceea, atit de umilitoare si sa traiesti mai departe. Toaleta nu era, era latrina, dumneavoastra sa nu vedeti niciodata latrina, e ceva groaznic. Sa-i spun cuiva care ma cunoaste acuma si ma intreaba ce-am lucrat, intii spun pietrele si apoi, dupa aia, cind ma intreaba: "Dar ce-ai mai lucrat?" si cind ii spun ce-am mai lucrat nu vrea sa creada, e greu sa crezi despre o fata ca poate sa faca asa munca. Asa a fost scris. Era foarte ingrozitor cind o prietena, o cunoscuta murea si stiai ca se duce, se ingroapa undeva si nimeni niciodata n-o sa stie unde este ingropata, ce sa va mai spun… Nu stiu cum au putut ajunge la asa bestialitate. Nu in Afganistan s-a intimplat si nu in Africa de Sud, ci in centrul Europei. Cum pot oamenii - noi stim si cunoastem cultura poporului german - cum au putut ajunge la asa ceva, cum au putut vedea in nebunul acela un conducator? Si astazi sint, am auzit ca in Suedia s-au adunat, neonazisti. Pai sint unii care zic ca Auschwitzul nici n-a existat, noi am inventat tot. Timpul trece, se gasesc niste oameni carora le convine sa spuna asta. Sau nu le vine sa creada ca a existat asa ceva, pur si simplu.
- Nu-ti vine sa crezi.
- Ca nici noi n-am crezut. Daca cineva ne-ar fi spus, in '43, de exemplu, cu un an inainte, ca exista lagar unde se gazeaza oameni si apoi se ard, nu l-as fi crezut, as fi spus: "E o nebunie, va rog sa ma scuzati". Nu trebuie sa fii nazist ca sa nu crezi, nu-ti vine sa crezi.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONTINUARE>>>>>

Mesaj Scris de Admin la data de 08.10.08 19:59

- In lagar, cind nu munceati, ci se faceau doar numaratorile acelea, apelurile, ce faceati de fapt?
- De fapt nu faceam nimic, pentru ca, atunci cind aveam dreptul sa iesim pina la o ora acolo in Cracovia, ieseam si acolo ne asezam si femeile mai in virsta discutau despre soti, despre copii, noi vorbeam despre parinti, una spunea ca "Veti vedea, vom reusi, ne vom intoarce", altii spuneau "Nu ne vom intoarce niciodata", asta era, se discuta, apoi din cauza foametei vorbeam totdeauna despre mincaruri si una spunea ca gateste asa, alta asa, despre munca, povesteau despre viata lor, despre copii. Pai, au fost acolo femei care aveau copii mici pe care-i ducea in brate bunica si ea a ramas fara copil si atunci vorbea mereu despre copilul pe care-l are si intreba mereu "Unde-i mama mea cu copilul?" Si mama cu copilul, sigur, stim unde era. Aici era o doamna care a murit nu demult si care si-a pierdut copilul in felul acesta. A fost scos copilul din mina ei si mama ei a murit cu copilul ei. Daca era copil mic in brate murea si persoana care ducea copilul.
- In lagar aveati informatii despre evenimentele de pe front, despre ce se intimpla, despre razboi?
- Din cind in cind aflam cite ceva, daca se apropie, daca sint dati afara din Rusia, din Ucraina, apoi am aflat, pe 23 august am aflat ca Romania a iesit din alianta aceea si ca acuma este impreuna cu sovieticii, cu americanii si, ma rog, in Romania va fi pace, adica este deja pace si acolo nu se mai bombardeaza, noi am fost bombardati extraordinar, s-a bombardat acolo si noi ne bucuram ca s-a bombardat, cind se apropiau rusii noi eram foarte fericiti, nu ne-am speriat deloc, eram fericiti cind cadea cite o bomba pe undeva, ca se auzea bubuitura, noi eram asa de fericiti. Se intelege. Despre ce discutam? Despre viata de acasa, despre cei pe care ii iubeam si de care nici nu stiam unde sint si ce s-a intimplat cu ei. Unii, adica unele dintre fete, cunostintele mele, au ajuns in cite-o fabrica subterana. Era un lucru, cum sa va spun, o situatie mai buna cumva, fiindca aveau acoperis, acolo erau si muncitori din astia, se numeau "TOD", cei care aveau grija de muncitori si le mai dadeau cite ceva, o mincare, vai de capul ei, dar ceva mai mult si mai bine, ca sa munceasca acolo, in fabrica. Ei, ori de cite ori au fost adunati, pe mine m-au lasat acolo, eu nu meritam altceva decit sa stau acolo, n-am corespuns, s-au uitat la corpul meu, s-au uitat la ochii mei si n-am corespuns. Am fost intr-adevar slabita.
- Va amintiti cum ati aflat ca ati fost eliberati, de momentul eliberarii?
- Vestea a venit, a venit vestea, cei care se mai miscau, eu nu ma prea miscam, foarte putin, dar cei care s-au miscat stiau ca armata este deja in apropiere. Apoi a intrat un soldat, era negru la fata deja, vai de capul lui, va puteti inchipui cit au suferit si aceea, a intrat si el, care a trecut prin atitea, a plins cind a vazut ca erau femeile moarte jos si s-a uitat la noi si a plins, a plins, pentru ca noi n-am avut deja putere sa le scoatem pe cele care au murit. Apoi au venit altii, apoi am fost duse la spital.
- Aveti amintiri de care nu puteti sa scapati, care va obsedeaza?
- Da, da. Despartirea de mama mea. Asta nu se poate uita niciodata. Si sint momente cind ma gindesc nu numai la mama mea, sint momente cind are ziua de nastere bunica, am stat acolo doi ani de zile, era o femeie…, cind m-am dus eu acolo avea 62 de ani, la deportare avea 65, ma rog, erau asa de buni cu mine, stiti cum sint bunicii, mai ales in perioada aceea, eu invatam bine si erau fericiti ca invat bine, si bunicul… Si apoi ma gindesc de multe ori la unchiu'… si la multi altii, foarte multi au pierit din ambele familii, si din partea mamei si din partea tatei. Din partea tatalui meu au pierit patru frati si surori doua, si din partea mamei doua si copiii acelora care au pierit. Deci, ma gindesc de multe ori, am fotografii gasite pe-aici si pe-acolo, mai ales din Alba Iulia, ca de acolo n-au fost deportati si ei aveau fotografii de familie, stiti, si cind ne-am intors de la ei am primit fotografii si de foarte multe ori ma uit la fotografiile acelea si de foarte multe ori ma gindesc la aceia, si astazi simt ca, asa, parca acuma ar fi si, credeti-ma, nu se uita niciodata, nu se uita. Sau de multe ori cind deschid aparatul, eterul si aud o voce, o voce aud, si aud limba germana, si eu vorbesc germana, dar cind vad o persoana, asa, vorbind limba germana, incep sa pling. Nu m-as duce in Germania pentru nimic. Desi am fost invitata, n-as putea, amintirile nu ma lasa in pace. Nu se poate uita, nu se poate uita. Eu stiu foarte bine ca cei care s-au nascut dupa, chiar si cei care erau copii mici atunci, sau cei care s-au nascut dupa eliberare nu sint de vina pentru ce s-a intimplat, dar inca traiesc foarte multi vinovati, credeti-ma, foarte multi, nici nu se discuta. Foarte multi au fost pedepsiti, multora le-a placut ceea ce s-a facut, din pacate. Din pacate.
- Ati avut amintiri, sa le spunem normale…
- Dupa cele doua luni petrecute la spital, unde am fost ingrijita de medici polonezi si de niste surori care faceau acolo o munca foarte frumoasa, surori de caritate, ne-au adunat si ne-au transportat la Cernauti. Acolo au fost polonezi, italieni care fusesera eliberati de rusi, fiindca faceau parte din armata lui Badoglio, care lupta impotriva lui Mussolini si au fost capturati de Mussolini si au fost bagati intr-un lagar si au fost eliberati de rusi. Deci, eram si cu italieni, si cu francezi, si cu rusi si am fost citeva luni la Cernauti. Eu am crezut, ca toata lumea, ca la Cernauti sint acasa. Nu, ca ei au vrut sa adune toata lumea in Slutsk. Slutsk era linga Minsk, in Belorusia, asa ca eu am trecut prin Ucraina, erau numai case darimate, apoi am ajuns in Belorusia si acolo, la Slutsk, am stat pina in august, cind am fost transportati inapoi. Deci, am si calatorit, dar acolo am primit mincare, am fost cazati intr-o cazarma si ne plimbam, mai discutam. Eu, din pacate, am fost si in spitalul de acolo, in spitalul militar, pentru ca si a treia oara mi-a fost taiat parul, o sora de acolo a crezut ca sint baiat si m-a bagat intre nu stiu citi, vreo douazeci de barbati, de baieti, soldati. Apoi dimineata am fost scoasa de acolo si m-au dus in camera asistentelor si am scapat de boala aceea acolo, pentru ca nu m-am lasat operata. In mai, cind s-a terminat razboiul, eram in Cernauti, dupa aceea am fost dusa la Slutsk.
- Vroiam sa va intreb daca aveti amintiri normale din timpul lagarului?
- Ce normal? Din partea nemtilor n-am primit nici o mina de ajutor. Eu nu am intilnit, cum s-a mai intimplat in unele lagare, ca au fost, nu SS-isti, ci soldati, care, asa, pe ascunselea, le mai dadeau de mincare, mai scoteau o vorba omeneasca. Dar eu nu m-am intilnit cu nimeni din partea lor care sa ma ajute, cu nimeni. Am vazut oameni foarte cumsecade, care erau mai tari putin si care ne mai imbarbatau, ca erau multe care spuneau: "Eu nu vreau sa traiesc, eu vreau sa mor" si atunci se gasea totdeauna cite cineva care venea si vorbea, si vorbea pina cind isi revenea si-si continua viata.
- Si cam cum erau incurajarile?
- Cu povesti. Ca ea a auzit ca nu peste mult timp vom fi liberi s.a.m.d. Cu minciuni. Dar merita sa minta, pentru ca avea… De exemplu, femeia aceea care a devenit sotia tatalui meu spunea niste lucruri… pe care le-a inventat dinsa. Dupa ce a devenit sotia tatalui meu a fost o femeie si atragatoare, plina de vitalitate, asta era, erau oameni tari! Erau care au fugit si s-au aruncat pe sirma aceea, ma rog, dupa aceea au ramas electrocutati.
- De la Slutsk cum ati ajuns acasa?
- A, cu vagonul. Nu erau 90 de persoane, ci numai vreo 40. Vreo cinci zile am tot calatorit si am ajuns intii in Sighetu Marmatiei si apoi in Satu Mare si acolo era ceva fantastic, o femeie care statea linga mine a adormit; stateam intre doua femei mai in virsta, una avea doua fete, cealalta avea trei fete. Si atunci ele ma iubeau. Si, cind am ajuns in Satu Mare, stiti cine erau in gara? Fetele. Si am venit mai departe, pina la Cluj. Si la Cluj am coborit, pentru ca am aflat, in gara, ca, foarte interesant, o ruda de-a mea traieste, pentru ca o fata foarte frumoasa, care, ma rog, nu s-a comportat cum trebuie, pentru ca s-a imprietenit cu un comandant…, nu SS-ist, ci comandantul fascistilor din Ungaria, si ea a aranjat-o la un azil de batrini, care avea vreo 25 de batrini. Si in casa aceea a venit verisoara cu o fata. Si a avut nevoie de un barbat, o femeie care sa gateasca pentru batrini si de o fata care sa faca curatenie. Si asa a ramas si familia aceea in viata, si batrinii - la fel. Desi fata aceea avea o comportare foarte urita, fiindca se imprietenea…, noi ne uitam foarte urit la fetele care se imprieteneau cu fascistii, va puteti inchipui, dar a facut o fapta asa de buna ca, trebuie sa spun, a facut mai mult decit o mie de alte persoane. Si atunci m-am dus la acei oameni, m-au primit foarte bine, mi-au dat patul cel mai bun din casa, sa dorm acolo si am facut baie de zece ori, si m-au imbracat, va puteti inchipui, era ceva fantastic. Eu eram inca imbracata asa cum am fost imbracata acolo, la Slutsk. Acolo am stat si de acolo m-am dus in fiecare zi la gara. Intre timp am fost si la un spital, pentru ca aveam probleme cu ochii, aveam, trebuie sa va spun, riie. Si am fost tratata cum trebuie si mi s-a dat mincare, acolo, la rude, mi-au dat mincarea cea mai buna, stiti, oamenii care au scapat si nu au fost acolo au facut tot posibilul ca eu sa ma refac. Si, dupa ce a venit tata, tatal meu si cu fratele…

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONTINUARE>>>>>

Mesaj Scris de Admin la data de 08.10.08 19:57

- Asta ati aflat…
- Dupa ce am venit din Cracovia, in Cracovia n-au fost camere de gazare si crematorii.
- Dar, cind ati ajuns in Germania, cum a avut loc acea selectie, acea despartire a barbatilor de femei?
- Era groaznic. Eu il iubeam pe tatal meu si m-am simtit groaznic fara tata si n-am stiut ce se va intimpla acum cu ei, unde se duc. Si mama mea tot a fost despartita de mine si am ramas singura. Singura. Dupa o zi si jumatate iarasi ne-au transportat mai departe si am ajuns in Cracovia si Cracovia are o suburbie, Plasol. Si acolo, trebuie sa va spun, baracile lagarului au fost ridicate, stiti unde, in cimitir. Si am inceput sa cautam pe pietrele acelea pietre funerare. Baracile au fost construite pe morminte, in spatele baracilor erau inca morminte. Acolo a fost lagarul nostru din Plasol. In Plasol, trebuie sa va spun, dupa vreo doua saptamini mi s-a facut rau asa de tare, incit am ametit, am lesinat, am cazut si daca s-ar fi intimplat cu mine asta la Auschwitz m-ar fi dus imediat in camera de gazare, dar in Cracovia n-a fost camera de gazare. Mi-am revenit si am inceput munca, o munca foarte, foarte grea, la pietre, am carat pietre. Si cine nu ducea o piatra destul de mare atunci o primea. Au mai fost acolo, cu doamna Diamantstein n-ati vorbit?
- Am vorbit, dar n-a povestit despre pietre.
- Poate ca ea n-a fost la carat pietre, desi asta se facea acolo. Am carat pietrele, apoi am adunat iarba, am dus, ca eram tinara, aveam 18 ani. Acolo am implinit 18 ani. Dupa ce am lucrat la pietre, dupa vreo doua luni si ceva am fost transportati inapoi la Auschwitz. A fost o foarte mare selectie, saraca doamna Diamantstein si-a pierdut atunci mama, mama ei avea 47 de ani, dar a avut picioarele umflate si a fost trimisa la stinga. Eu am ramas cu doamna aceea, cu mama mea de lagar, care a fost asa de cumsecade si am ajuns, trebuie sa va spun ce munca am obtinut. Intii am facut curatenie in lagar in asa zisa spalatorie, apoi am fost mutata si am lucrat pina mi-au inghetat picioarele la latrina, am curatat latrina. Acolo am lucrat vreo 5 persoane. Toata iarna n-a fost un pic de caldura acolo, a fost o munca foarte grea. Totusi, barbatii care veneau sa duca ceea ce noi am scos, aceia ne mai ajutau cu cite ceva. Dar, ce sa va spun, acolo am intilnit lucruri groaznice, in lagarul acela, lagarul C. Cind m-am intors din Cracovia am fost in D, apoi in C. Si acolo m-au trimis intr-o zi sa aduc in birou carbuni. Si am intrat acolo unde se tineau carbunii si aud cum plinge un copil. Si ma uit si sus, pe carbuni, era un copil asa de mic, rosu de tot si-si misca asa picioarele, ca ulterior sa aflu ca mama lui l-a nascut noaptea in lagar si, ca sa nu fie omorita, celelalte femei au dus copilul acolo, ca sa nu se afle c-a nascut. Apoi a fost aruncat. Era ceva ce nu pot uita, nu voi uita cit voi trai, era ceva groaznic. Si munca era grea. Am intilnit acolo si oameni de treaba, si oameni, adica deportati, care erau mai in virsta decit mine si vorbeau cu mine ca cu o fetita, m-au incurajat. S-a intimplat ceva interesant, m-a incurajat foarte mult o femeie care, dupa intoarcere, a venit acasa, n-a venit sotul ei, n-a venit mama mea si tatal meu s-a casatorit cu femeia aceea. Asa a fost mai usor sa primesc o alta femeie in locul mamei mele, cunoscind-o foarte bine si stiind ca este o femeie foarte, foarte de treaba si cinstita. Si s-a comportat atit de frumos cu fiica-mea, incit fiica-mea a iubit-o ca pe o bunica adevarata. Nu stiu ce sa va mai spun, am suferit groaznic, foarte, foarte mult din cauza foametei. Era ceva ingrozitor, nu primeam aproape nimic. Va puteti inchipui, daca la eliberare aveam 28 de kilograme. Si cum am ramas in viata? Asta e ceva fantastic, in ziua de 18 ianuarie s-a strigat sa iesim si sa ne aliniem. In ziua aceea am fost deja dusa in lagarul E, acolo o doctorita a taiat partea aceea din degetul meu care deja se uscase, inghetase si, stiti cum se intimpla, plin de singe si puroi, si m-a salvat, fiindca m-a operat cu un briceag, era medic. Eu n-aveam pantofi, n-aveam nimic, nimic pe dedesubt, numai rochia aia de vara, gri, care era dintr-un material prin care se vedea. Si, sigur, m-am incolonat, pentru ca deja stiam ca cine nu se incoloneaza merge in camera de gazare si n-am vrut, am vrut sa mai traiesc. Si cind am ajuns la poarta, era acolo un SS-ist, un tinar, si cind m-a vazut a inceput sa rida si numai atita a spus: "Musulman". "Musulman" erau femeile foarte slabite, asa mi-a spus: "Musulman". Si cu alta fetita, care a fost deportata din Iugoslavia, care arata tot ca mine, ne-a intors inapoi. Am adunat ce am putut si am asteptat sa murim. Pentru ca daca ne-au intors inapoi si am auzit ca au strins tot si ei se vor duce, vom zbura in aer. Am asteptat clipa aceea, care, har Domnului, n-a venit.
- Cum ati asteptat clipa aceea?
- Era ceva groaznic. Din 18 pina in 27 doctorita aceea, care a putut pleca, n-a plecat, s-a ascuns, pentru ca a vrut sa se elibereze, ea stia ca nu departe se afla deja rusii. Doctorita aceea a spus: "Nu cumva sa iasa cineva si sa ia ceva alimente, fiindca poate ca au mai ramas, dar nu se stie daca au ramas asa cum au fost sau ei au aruncat ceva peste alimentele acelea ca cei care vor minca sa moara". Si atunci ce-a facut ea? A adunat zapada, a fiert zapada, a avut sare si a stat linga fiecare, linga noi, pina cind am baut cite un pahar de apa sarata calda, de trei ori pe zi. Sigur ca foarte multe au murit, una a innebunit linga mine, care striga toata noaptea "America! Palestina! Ajutor", dar deja innebunise. Impreuna cu fata aceea eu am ramas in viata. In ziua de 27 ianuarie am fost eliberati. A venit si un medic care imediat ne-a dus intr-un spital al SS-istilor, unde erau si aparate, era spital adevarat. Si acolo am fost doua luni de zile. Ce sa va spun, au fost niste zile groaznice, fara mama la virsta aceea, fara tata, fara familie, nemincata si injosita mereu si batuta. Prima palma am primit-o impreuna cu doamna Diamantstein, impreuna eram. Una ea si una eu. Pentru ca am auzit ca in bucataria aceea in care se gatea pentru conducatori, sa zic asa, intre ghilimele, acolo au aruncat niste frunze de varza la lada de gunoi. Si noi am vrut sa mergem sa adunam frunzele acelea si sa le mincam. Si cind, singura data cind am vorbit nemteste, cind m-au intrebat ce cautam acolo, i-am zis ca am auzit ca se distribuie varza si cind am primit o palma, extraordinara, am cazut cu fata pe umarul ei, pe umarul lui Susana, si ea a primit a doua palma. Mai mult n-am vorbit nemteste, desi la noi, la Reghin, toata lumea vorbea si germana, mai cu seama ca eu am umblat la gradinita aceea, oamenii au trait impreuna si nu s-a stiut niciodata ce va veni, cum va fi. Mizerie. Am fost si bolnava, am primit prima pneumonie cu 40 de grade cel putin, asa a spus una, care era stomatolog, a dormit linga mine, 12 persoane dormeau impreuna si cind una se misca trebuiau sa se miste toate celelalte, ca nu era loc ca sa stai asa cum trebuie, pe spate. Ea a zis: "Trebuie sa ai cel putin 40 de grade" si dimineata, cind a fost apelul si trebuia sa ne incolonam, a plouat si eu am stat cu temperatura aceea doua ceasuri pina au venit sa ne numere. Dupa intoarcere am mai facut 11 pneumonii, dar am fost tratata la spital. Pe mine m-au salvat medicamentele moderne, fiindca daca nu erau aceste medicamente nu eram in viata. Si am fost internata, dar nu m-am lasat, am lucrat, am terminat facultatea, am lucrat 32 de ani, o singura data au trebuit sa ma pensioneze medicii, pentru un an si jumatate, pentru ca am devenit si astmatica din cauza tusei, adica a pneumoniei. Dar traiesc inca si am 76 de ani si asta este o minune, cu bolile acelea pe care le am. Si acolo, va puteti inchipui, nu m-am dus sa spun cuiva ca sint bolnava, numai atunci, cu piciorul, m-am dus, pentru ca, asta am uitat sa va spun, cineva, un barbat care venea la locul meu de lucru, sa duca "marfa", intre ghilimele, a spus ca nu mai functioneaza crematoriul. Era sfirsitul lunii decembrie. Si-atunci m-am dus si am aratat ce am la picior si am facut tratament. O zi ajunge ca sa nu fie uitata o viata intreaga, o singura zi. Cind am vazut cum se bat oamenii, odata, la Cracovia, au fost adusi in lagar tineri intre 20 si 25, 30 de ani, polonezi, nu evrei, care la un meci de fotbal au strigat niste lozinci antinaziste. Au fost adunati, au fost adusi in lagarul nostru, pe platou si, inchipuiti-va, am vazut, a fost o masa si au fost dusi, a doua sau a treia zi, in fata unei lese si, dupa aceea, putin mai la dreapta, in fata unei lese, au fost impuscati, toti au fost impuscati. Sa vezi asa ceva e groaznic. E groaznic. Si nu stiai niciodata ce-o sa ti se intimple. Inchipuiti-va ca am intrat intr-o clasa, intr-o zi de vara, inca eram tinara si ma duceam la lectii cu o bluza cu mineca scurta. Si copiii din clasa au observat ca eu am aici ceva (e vorba de numarul tatuat pe mina de catre fascisti - n.n.). Si m-au intrebat ce e. Le-am spus ca niste oameni foarte rai, nu le-am spus din ce partid faceau parte, caci era numai clasa a sasea, stiti, copii de 12 ani; si ca ei m-au dus si mi-au spus ca nu mai am nume, ca de acum incolo am numai numarul acesta si ca eu nu sint un om ca toti oamenii. Si ei au intrebat "Da' de ce este acolo ceva, asa, scris deasupra?" Fiindca au gresit si au corectat si au scris in loc de "A219" "20", adica "B20", ma rog, au corectat ca pe o hirtie, va inchipuiti. Ma duc a doua zi in clasa aceea, copiii ma asteapta in picioare, fiecare are mineca ridicata si, cu cerneala, au scris un numar pe brat. Asa am plins, era, stiti, ceva din partea unor copii mici, ceva cu care au vrut sa demonstreze ca simt si sint alaturi de mine. Au inteles ca era ceva groaznic. Niste copii.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 08.10.08 19:56

Marmor Martha - supravietuitoare a HOLOCAUSTULUI
"Baracile au fost construite pe morminte, in spatele baracilor erau inca morminte",
interviu cu Marmor Martha (n. 1926)

- Mihai Vakulovski: Doamna Marmor Martha,, fratele dumneavoastra si-a amintit in interviul facut cu el cum l-ati intimpinat, la Cluj, dupa ce s-a intors din lagarul de concentrare, dupa cel de-al doilea razboi mondial. Spunea ca ii asteptati, pe el si pe tatal dumneavoastra, in fiecare zi…
- Marmor Martha: In fiecare zi, in fiecare zi. Tot asteptam sa soseasca cineva din familie. Stiam ca mama-mea, saraca, nu poate sa se intoarca, pentru ca a fost selectata si gazata, dar speram ca tatal meu macar sa se intoarca, desi avea peste 51 de ani si cei peste 50 nu se prea intorceau. Si odata stateam acolo pe banca si se opreste un tren. Eu ma duc si intreb: "Nu stiti, a venit cineva de la Reghin?" - "Da, zice, uite". Ma uit spre stinga - erau tatal meu si fratele meu. Ma uit in stinga, fug spre ei si tata se intoarce, nu-i venea sa creada ca e fiica lui. A fost o intilnire fantastica, toata lumea s-a adunat in jurul nostru. Apoi ne-am dus la niste rude si iar am stat de vorba, era ceva de necrezut, sa se intoarca un barbat de 52 de ani si un baiat care a plecat la virsta de 14 ani si jumatate, dar poate ca fratele meu v-a povestit, el era un baiat destul de inalt si tatal meu n-a vrut sa mearga acolo unde erau cei bolnavi, el a zis ca vrea sa mearga acolo unde o sa poata da de mincare baiatului, eventual prin munca. Si cind a fost intrebat "Ce virsta aveti?" n-a vrut sa spuna ca are 51, a spus mai putin, 46 sau 45, "Si tinarul?" - "17". Si asa au fost trimisi la munca. Sigur ca el v-a povestit prin cite au trecut. Eu n-am fost cu ei, femeile au fost in alta parte.
- Ce va amintiti din perioada dinaintea deportarii, probabil erati inca un copil…
- Eram o fata destul de mare. In ultimii trei ani am fost eleva la liceul evreiesc din Cluj. Stiti ca era numerus clausus, apoi numerus nulus, ceea ce insemna ca nici un elev evreu nu poate sa frecventeze liceul. Atunci un om de stiinta a reusit sa obtina, prin cineva, dreptul sa deschida un liceu evreiesc, la Cluj, cu diferite influente, intr-un internat. Si acolo am facut clasele a cincea, a sasea si a saptea de liceu. Vreau sa va spun ca am avut profesori extraordinari, pentru ca profesorii de la Budapesta au fost alungati din posturi si atunci oameni foarte, foarte culti si bine pregatiti au venit si au predat la acest liceu. Acolo am fost educati sa stim ce se intimpla in lume si, in afara de asta, eu am stat la bunicii mei, la Cluj, aveam un bunic de 42 de ani care a fost dus, in '42, la munca fortata si nu a dat nici un semn de viata. L-am tot asteptat, cu bunica, deci era o spaima, ca ulterior, cind m-am intors, am aflat ca a fost bolnav de tifos exantematic, iar cei care au fost bolnavi de tifos exantematic au fost adunati, nu stiu exact orasul, in Ucraina, au fost adunati intr-o baraca si arsi. Asa ca degeaba astepta bunica. Atunci am stiut destule lucruri, pentru ca am auzit de ceea ce se intimpla, am ascultat radio BBC Londra, pina in '44, cind ne-au luat aparatele, incuiam poatra si ascultam si stiam ce se intimpla pe front, ce se intimpla in Germania s.a.m.d. Dar de Auschwitz n-am auzit. N-am auzit. Asa incit atunci cind am fost dusi, dar inainte de asta am fost o luna in ghetou la Reghin, ca noi sintem din Reghin. Cei din Reghin au fost dusi in ghetoul din Reghin, cei din Tirgu Mures - in Tirgu Mures, cei din Cluj - in Cluj, in ghetou, noi am fost adunati in fabrica de caramizi si n-am stiut, am crezut ca vom fi dusi la munca fortata.
- Sa ne oprim un pic si la Reghin. Cum s-a intimplat evacuarea, cum au adunat oamenii…
- De exemplu, nu stiu daca ati aflat, intr-o camera mica au stat adultii, vreo 20 de persoane, si noi, copiii, intr-un pod, pentru ca acolo, in casele din jurul fabricii, au fost niste casute, oamenii au fost adusi la Reghin, in locuintele noastre, ramase libere, si noi am fost adunati acolo, in interiorul fabricii de caramizi. A fost groaznic, atitia oameni… Dar am mai avut mincare, ca ne-au dat voie sa aducem ceva mincare in ghetou. O saptamina am stat acolo, pentru mine amintirea este groaznica, pentru ca mama mea a fost dusa si batuta intr-un hal extraordinar, singera din toate partile corpului cind s-a intors, ca sa spuna unde a ascuns ce avea mai scump in casa. Din cauza asta a fost ea selectata, desi avea, pot sa va arat fotografia, 45 de ani. Ar fi putut ramine in viata daca n-ar fi fost batuta in halul acela. Dar cind i s-a spus ca daca nu spune "Atunci o aduc pe fiica dumneavoastra", atunci ea a spus, din pacate, numele unui om, caruia nu i s-a intimplat mare lucru, a fost luat totul de la el si a trebuit sa plateasca 5000 amenda si cind am venit inapoi am vazut ca a aparut si intr-un ziar ca el a spus ca el este un om de nimic s.a.m.d. Si sigur ca i-am multumit si l-am rasplatit pentru tot ce a facut. Dar, va spun, mama mea a fost torturata groaznic. Atunci atita a putut sa-i spuna unei prietene, inainte de a ne desparti, ca barbatii erau deoparte si femeile in alta parte, atita a mai putut sa-i spuna mama mea doamnei: "Ai grija de fetita". Si doamna aceea, femeia aceea, prietena mamei s-a tinut de cuvint si cit am fost impreuna in Cracovia a avut grija de mine, la ora 3 m-a scos: "Hai acum sa te poti spala cu putina apa, ca daca te trezesti mai tirziu nu te mai poti spala". Avea grija de mine, era o femeie foarte hotarita, s-a intors, saraca, si sotul ei s-a intors, dar baiatul lor, care era mai mare decit fratele meu cu un an a murit acolo. Asa de cumsecade a fost, a avut grija de mine, cind m-am maritat ea ne-a gasit si la nunta ne-a daruit si niste mobila pe care o avem si acum. Asa ca exista asa ceva, oameni cumsecade. Asta am vrut sa va spun.
- Din Reghin cu ce v-au dus la Auschwitz?
- Spre Auschwitz am fost dusi cu un vagon de marfa. Intre 80 si 90 de oameni eram in vagon, era ceva groaznic, pentru ca intr-un colt era mama, tata, fratele si eu si…, groaznic. Drumul era asa de groaznic ca un om a si spus Rugaciunea Mortilor, pentru ca si-a dat seama ca ceva nu este in regula, deja am stiut ca ceva nu este in regula. Cind am ajuns la Auschwitz imediat am fost separati, asta v-am spus, si dupa ce am ajuns la Auschwitz, dar mai intii sa va spun ca ne-au taiat parul.
- As vrea sa va mai intreb de acel vagon. In timp ce mergeati…
- Plingeam.
- Care era atmosfera, doar ati mers patru zile…
- Era groaznic, nu va pot spune, ceva de neconceput, niciodata nu mi-as fi inchipuit ca poate fi asa ceva, ca poti sa calatoresti cu atitia oameni, inghesuiti acolo, care nu pot misca. Cind ne-au dat drumul sa coborim, vai de capul nostru, si inapoi, e ceva de necrezut, eram foarte trista, era si mama mea si tatal meu, toata lumea a stat acolo si a plins.
- Erati toti, erati toti patru impreuna, cum va incurajau parintii, ce va ziceau, ce va amintiti?
- N-au putut spune multe, ca n-a trecut mult timp pina cind am ajuns in fata lui Mengele.
- Nu, nu, nu. In vagon.
- In vagon. Oamenii se rugau, au crezut ca Dumnezeu ne va ajuta. Mama mea spunea sa stau drept si sa nu stau asa incovoiata. Fiecare spunea cite ceva, dar prea mult nu se vorbea. Nu, pentru ca era ceva care te retinea sa spui ceva, nu puteam sa vorbim, era ceva groaznic. Ai avut o casa, ai avut o familie, ai avut totul si de odata esti intr-un vagon de 80-90 de persoane, nu te poti misca, e ceva groaznic, de necrezut.
- Ziceati ca multi se rugau. Ce rol a avut religia, mai ales in acea perioada din lagar?
- Ei au crezut ca daca se vor ruga Dumnezeu ii va ajuta. Acolo erau doua categorii de oameni. Eu am stat tot timpul in Auschwitz, eu acolo am fost eliberata. Dupa luna august, cind am inceput sa simtim mirosul acela groaznic de carne arsa. Si apoi unul, pentru ca eu vorbeam nemteste, dar niciodata nu am spus nimanui acolo asta, ca n-am vrut sa le dau o mina de ajutor, dar l-am intrebat pe unul ce-i cu mirosul asta, ca ma sufoc si atunci mi-a explicat ca e aerul acelora care au fost gazati si din turnurile acelea iese fumul…

http://www.tiuk.reea.net/6/k7.html

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 08.10.08 19:53

Gabriela Crisan
Supravietuitor al torturilor Sigurantei guvernului Antonescu

Sunt Gabriela Crisan nascuta Hassan, in Bucuresti in anul 1922, 13 Septembrie.

In Septembrie 1940 s-a decretat numerus nulus pentru evrei in facultati. In primavara anului 1941 am aflat despre infiintarea unor cursuri speciale pe langa Comunitatea evreilor, cursuri speciale pentru invatamantul studentilor evrei pe care le-am urmat pana in anul 1944.

In cadrul acestor cursuri, studentii evrei erau implicate in desfasurarea evenimentelor antisemite din timpul regimului antonescian, au alcatuit grupuri care cautau prin orice mijloace sa duca o lupta impotriva masurilor segregationale luate de acest guvern, de aceasta administratie. In felul acesta in scolile acestea speciale pentru evrei, s-au organizat anumite grupe de studenti evrei care sa se impotriveasca masurilor luate de Antonescu. Am facut parte din una din aceste grupe care erau la sectia de electro-mecanica. In urma unor activitati care au fost duse de acesti studenti evrei, de impotrivire la regimul lui Antonescu.

La inceputul anului 1944 s-a intamplat o ‘cadere’ cum se spunea atunci. Adica activitatea unor colegi, a fost descoperita de agentii Sigurantei statului. Au urmat arestari care au condus, pe diverse trepte ierarhice de organizare a acestor grupe de evrei, au ajuns si la mine. Inainte de mine a fost arestat colegul meu, studentul Dan Lazarovici in ziua de 6 Februarie 1944. A fost interogat la Siguranta si dupa niste maltratari groaznice si niste chinuri inimaginabile a fost nevoit, dupa trei zile, sa ma declare si pe mine ca membra a organizatiei ilegale de studenti evrei care a participat alaturi de el.

In urma acestei destainuiri a lui Dan Lazarovici in noaptea de 9 spre 10 Februarie 1944, la mine acasa, au venit 12, 15 agenti, prin toate intrarile, au spart usile si au intrat in casa, si au inceput sa faca perchezitie nespunand ce cauta si ce vor. Pentru a patrunde in casa l-au adus si pe Dan Lazarovici intr-un hal deplorabil din punct de vedere fizic, Ei cautau materiale, ravaseau printre filele cartilor sa gaseasca materiale compromitatoare dar n-au gasit nimic.

M-au arestat pe mine impreuna cu sora si ne-au dus intr-o casa de-a Securitatii de pe strada Armoniei, si in casa aceea a inceput interogatoriul. ‘Ai facut materiale impotriva regimului’, ma intrebau, ce activitati am dus impotriva regimului. Se refereau la aceste activitati din cele declarate, semnate, defapt declarate sub forta de Dan Lazarovici. El de acuma, la inceput a fost de fata, dupa aceea insa l-au scos din sala de interogatoriu, intre ghilimele.

Si dupa aceea dupa ce am inceput sa neg toate afirmatiile lui, au inceput sa ma loveasca pe mine, in primul rand palmele dup’aia talpile si dup’aia fundul. Si toate astea facute cu un cauciuc de la anvelope de camioane, taiat, deci lat, de circa 25 cm. La inceput parca m-a usturat ceva, eu strangeam dintii asa, si cum v-am spus nu am racnit nimic, absolut nimic. La un moment dat mi-am pierdut constiinta, fiind pe jos intinsa mi-am pierdut constiinta, nu mai stiu ce s-a intamplat si m-am trezit cand eram dusa, afara era deci Februarie.

Cand am fost luata de acasa nu ningea, nu ploua, nu era nimic dar cand m-am trezit eu m-am trezit din cauza ca eram pe o targa si coboram tocmai scarile de la acest sediu unde ma dusesera si pe fata curgeau fulgi de zapada, razleti. Atunci m-am trezit. Dupa aceea nu mai stiu cum am ajuns la Spitalul Militar. Pe Dan Lazarovici l-au dus in alta parte, la alt etaj, defapt el decedase in drum spre spital. Pe mine m-au dus intr-o celula unde in caz ca nu mor si eu, puteam sa ma misc si deci era cu gratii la ferestre, in toate regulile ca oricare celula. Acestea ce va spun este povestit de una dintre maicile care erau asistente medicale si erau inimoase si miloase si care imediat au venit si au avut grija de mine, mi-au pus comprese, mi-au facut injectii si a doua zi dimineata m-am trezit. Ele au stat, trei au fost, au stat toata noaptea langa mine. Una dintre ele Magdalena Matei a ramas prietena pana la sfarsitul vietii ei care a avut loc acum vreo 5 ani; a ramas prietena a familiei noastre. Acuma ce sa spun eu, ea n-a fost evreica, n-a fost evreica, ea a fost un om, asta a fost, si prima ei grija a fost cand eu am putut sa vorbesc cu ea, prima ei grija a fost: Cine sunt parintii, da-mi ceva ca sa le duc sa le dau stire despre tine. Prima ei grija asta a fost, eu spun sincer, intai m-am ferit pentru ca putea sa fie si o, adica o cum se cheama, incercare de a, de a dezvalui anumite lucruri si pe calea asta, n-am dezvaluit la cercetare si sa fie o cale de-acum, m-am ferit si foarte greu m-am lasat: Lasa c-o sa-ti spun, lasa ca nu stiu ce. Pana cand am vazut-o atat de sincera si asa de, cu multa dragoste de actiunea ei, ca de fapt asta era menirea ei ca sa fie un om cu suflet si sa ajute pe cei in nevoie. Incat am trimis-o la pravalie la taica-meu cu un biletel scris de mine. Taica-meu saracul, si el la fel ca si mine, a crezut ca asta este o incercare de a ma spiona.

In 12 Aprilie mi-a dat drumul fixandu-mi domiciliul fortat si eram obligata in fiecare saptamana sa fac prezenta la Politie.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 08.10.08 19:52

Lazar Iosif
Supravietuitor al Lagarului de munca fortata Shiria-Arad, fost comerciant actualmente pensionar

Ma numesc Lazar Iosif din Turnu-Severin nascut în anul 1923.

Pe 7 Iunie 1941 a venit Siguranta – fosta Securitate – si m-a luat din pat dimineata la ora patru. Ne-a dus la Siguranta – cum îi spune acum Securitate în ultimul timp. Eram în chiloti cum dormeam timp de vara; eu si cu fratele meu Lazar Aron zis Nicu. Ne-a tinut acolo în beci pana pana dupa-masa la ora sase, sase si jumatate cand au început sa vina familiile si parintii acolo ca sa ne dea haine sa ne îmbracam. Ne-am îmbracat.

Seara la ora unsprezece ne-a dus la Targu-Jiu unde era centrul lagarelor din tara. Ne-a tinut acolo doua zile, ne-a examinat medical; care-a fost bun de munca ne-a trimes la munca care nu a ramas acolo. Ne-a trimes la Shiria, Pancota – dincolo de Arad – unde se lucra la un sant anti-car, cu adancime de 11 metri, deschiderea sus era 10 metri si la fund de tot era decat 4 metri. Daca intra tancu-acolo nu mai putea sa iese. Si am lucrat acolo pana-n Septembrie 1943.

Dupa aceea ne-a luat si ne-a dus în fundul Moldovei într-un sat unde erau oameni foarte putani: Batinesti îi spunea, unde acolo s-a trait si-am supravietuit numai cu apa din Garla. De-acolo ne spalam, de-acolo beau animalele, acolo se spalau rufe, din apa aia se gatea si din apa aia beam. Pana cand a venit zaua cea mare, 23 August, am muncit acolo.

Pe 22, 23 August, 23 August era cand a venit ca era ora doua cand a venit acest om Simion si nu mai tin minte cum îl cheama – eram cazati într-o camera acolo la el – la ora doua noaptea a venit Seful de post a batut la poarta si nu i-a dat drumu-nauntru. A iesit din casa, afara respectivul si a întrebat cine este: Seful de post. Nu-ti dau drumu-nauntru. Nu i-a dat drumu-nauntru – ca eram noi acolo – omul a gandit ca poate vine sa ne ciuruie, sa ne împuste: Domn’ Sef nu intri în curte la mine. Ma nea Simioane o veste buna, vino-ncoace. S-a dus la poarta, i-a luat arma Sefului de post în mana, si i-a spus ca s-a facut armistitiul.

Cand am auzit ca e Seful de post ne-am bagat toti ca soarecii unu peste altul în coltul camerei, de frica ca vine sa ne-npuste. Pana a venit domnul, nea Simion – c-asa-i spuneam – Oameni buni santeti liberi, uitati arma Sefului de post la mine; a venit sa spuna ca s-a facut pace, armistitiu. Seful de post noaptea: Ba nea Simioane da-mi o gura de tuica, daca ai din-aia de perje. L-antrebat, de prune. Si nea Simion om calumea a fost si – Dumnezeu sa-i dea sanatate daca traieste si daca a murit Dumnezeu sa-l odihneasca – si am iesit si noi afara cate unu, cate unu si am auzit ce spunea Seful de post. Nenorocirea era ca dimineata la 5, desteptarea, nu primise nici un ordin.

Trei dintre noi care eram acolo s-au dus la Comandament, sa prinda Seful de lagar – Bitcu Nicolae îl chema – n-a mai gasit nici hartii nici arhiva, nimic nimic n-a mai gasit noaptea la doua jumatate la trei, n-a mai existat nimic acolo, gol ca, o camera goala, doua camere goale erau. S-antors baietii înapoi si noi ne-am linistit putin dar dimineata a facut apel, asa avea ordin Seful de grupa.

Ne-am dus pe santier, am stat acolo pana pe la ora 11 cu scule fiecare ce aveam în primire. N-am lucrat si la un moment dat cand am vazut avioanele rusesti deasupra Romaniei, am aruncat si tarnacopu-n sus si lopata si casma, ca astia aveam: tarnacop lopata si casma.

Le-am aruncat în sus si am plecat fiecare.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 08.10.08 19:49

Stroe Magdalena
Drept intre popoare, Doctor in filosofie, fost Conferentiar universitar la Academia de Arte frumoase

Ma numesc Stroe Magdalena, sunt nascuta la 13 Septembrie 1925 la Cluj.

Am urmat scoala primara si liceul romanesc pana in 1940 cand Clujul impreuna cu Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei. Anul 1940 a adus schimbari dramatice in familia mea. Am decis sa ramanem la Cluj, si tatal meu s-a pensionat anticipat.

Daca pana atunci dusesem viata unei familii, daca nu bogata dar cu venituri indestulatoare – eu am putut invata; germana, franceza, am putut lua lectii de pian, am putut merge la cursuri de balet, am putut sa joc tenis – acum au inceput sa apara grijile materiale. Dar mai grav a fost aspectul moral, felul in care eram priviti ca minoritari. Desi unguroaica, mama mea purtand nume romanesc a trecut prin situatii neplacute. Deoarece Liceul Principesa Ileana la care am facut primele clase de liceu s-a desfiintat, parintii m-au transferat la o scoala maghiara, de elita, confesionala, la Liceul Reformat de fete.

Aici am cunoscut-o pe Hannah Hamburg, una dintre cele cateva evreice exceptate de la prevederile legilor rasiale care puteau urma un liceu unguresc si confessional in acelasi timp. Si asta deoarece tatii lor au luptat in primul razboi mondial si au fost decorati cu distinctii inalte care le conferea anumite privilegii, lor si familiilor lor. Tatal Hannei era cel mai cunoscut si apreciat oftalmolog din Cluj. Ne-am imprietenit si poate fiindca simteam ca impartasim o soarta comuna, cea a marginalizatilor, pentru ca asa ne simteam in clasa noastra; ea fiind evreiica, eu fiind pe jumatate romanca si purtand un nume romanesc.

Deaceea am decis sa ne ajutam reciproc ceea ce ne-a unit in continuare inafara de discriminarile la care am fost amandoua supuse, a fost si efortul comun de a ne fauri o cultura generala solida. Citeam amandoua cele mai creatii din literatura universala: il citeam pe Thomas Mann, Andrei Jid, pe Hans Andersen, il citeam pe Tolstoi, pe Dostoievski. Mergeam la teatru, concerte; ca sa ne formam o baza intelectuala cu care sa ne opunem celor care se uitau, incercau sa se uite de sus la noi. Totusi, dupa o perioadade timp, spre marea mea mahnire, Hannah – care simtea ca nu mai suporta rigorile scolii – s-a transferat la Liceul Evreesc care se infiintase la Cluj intre timp.

Situatia evreilor din intreaga Ungarie era foarte grea, dar cat-de-cat suportabila. Limitati in drepturi dar cu ajutorul prietenilor neevrei, totusi, reuseau sa supravietuiasca; chiar daca barbatii erau trimisi la munca obligatorie in conditii deosebit de dificile nu se lansase inca un program de exterminare masiva a evreilor. Dar toate acestea s-au schimbat in Martie 1944 cand fortele militare germane au ocupat Ungaria. Imediat dupa aceea au fost aplicate prevederi care ii scoteau pe evrei in afara legii … Au fost obligati sa oarte Steaua galbena. Cei ce purtau Steaua galbena puteau deveni prada oricui si nimeni nu intervenea, nici macar daca viata lor era amenintata. Am fost martora la multe scene cand bande de huligani tineri umileau pe cei care purtau Steaua galbena: batrani, mame cu copii mici, femei.

Apoi a venit dispozitia care ne-a starnit cele mai cumplite banuieli. Anume, ca evreii sa-si paraseasca locuintele cu o singura valiza, sa se grupeze in ghetto-ul organizat la Fabrica de caramizi, de unde urmau sa fie dusi catre o destinatie necunoscuta. Dar au fost emise ordine si impotriva celor care ar fi incercat sa ii ajute, indiferent cum, pe evrei. Sa ii ajute ca sa se sustraga de la deportare. Sanctiunile mergeau pana la deportare sau executie. Nu stiam de existenta Lagarelor de exterminare. Nu auzisem inca de Auscwitz, si nu numai eu – care eram o adolescenta – dar nici adultii, nici evreii insisi nu stiau de existenta Lagarelor de exterminare.

Tinand cont de toate aceste indicii am presimtit ca pe evrei ii asteapta o soarta cumplita. De ce a trebuit ca sa isi paraseasca caminele, de ce nu aveau voie sa isi ia decat strictul necesar intr-o singura valiza, de ce nu li se comunica unde vor fi dusi. Aceste ganduri negre ma bantuiau cand intr-o zi Hannah a venit sa-si ia ramas bun. Era foarte pesimista; Nu se poate face nimic, nu poti scapa? am intrebat-o. Numai daca as avea acte false, mi-a raspuns ea. Fara sa-mi pese de consecinte, m-am dus la dulap, am luat Certificatul de nastere si de botez si i l-am dat Hannei. La 18 ani, potrivit legilor ungare nu aveam Buletin de identitate, legitimandu-ma cu Certificatul de nastere si cu Certificatul de botez. I-am dat actele mele si am indemnat-o: Du-te, fugi. Mama ei era in partea de vest a Ungariei.

Nu m-am gandit nici atunci, nici altadata, ca as fi facut ceva exceptional. Dimpotriva mi s-a parut normal sa ii dau o sansa prietenei mele pe care cine stie ce soarta cumplita o astepta. Gestul meu corespundea spiritului in care m-au crescut si m-au educat parintii si imi pare bine ca nu a fost in zadar. Pentru ca Hannah a reusit sa paraseasca Clujul in ciuda nenumaratelor baraje de control – pentru ca nu cumva un evreu sa se strecoare – si ea totusi cu actele mele a reusit sa paraseasca Clujul.
=====
Un nou roman a primit titlul de "Drept intre popoare"
BUCURESTI - Statul Israel si Institutul de Comemorare a victimelor Holocaustului - Yad Vashem, prin intermediul Ambasadei Israel la Bucuresti, au acordat, miercuri 12 noiembrie, titlul de "Drept intre popoare" Magdalenei Stroe, pentru actiunea sa de salvare a evreilor in timpul Holocaustului, se arata intr-un comunicat. In lume au fost recunoscuti, pina in prezent, 19.707 femei si barbati ca "Drepti intre popoare", dintre care 49 din Romania, conform statisticilor Institutului Yad Vashem. Israelul se simte obligat moral de a cinsti, in numele poporului evreu, pe acei straini care au salvat evrei, in ciuda riscului la care s-au expus ei insisi. Magdalena Stroe a salvat-o, in 1944, pe prietena sa evreica Hanna Kende. Cind Ungaria a fost ocupata de Germania, a urmat infiintarea ghetto-urilor si expulzarea evreilor, inclusiv din Cluj, unde traiau cele doua prietene. Magdalena, cu toate ca nu aflase de existenta lagarelor mortii de la Auschwitz a stiut ca prietena sa se afla in pericol si i-a inminat acesteia propriile-i documente. Hanna a reusit astfel sa fuga la Budapesta. Hanna Kende a fost cea care a solicitat Institutului Yad Vashem recunoasterea Magdalenei Stroe ca "Drept intre popoare"

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 08.10.08 19:48

Eva Czinczar
Supravietuitor al Lagarului de exterminare Birkenau- Auschwitz

Ma numesc Eva Czinczar. M-am nascuta intr-un sat din Ardeal, comuna Soimeni judetul Cluj, la 26 Februarie 1925. Tatal meu a fost notar, mama casnica. Am fost 7 frati. Tiberiu, cel mai mare dintre noi este medic; apoi eu, Eva, urmeaza Oliver, general in rezerva si scriitor, si Emilian, fost director in CENTROCOOP, are astazi 77 de ani. Ceilalti frati mai mici – Corneliu si Cornelia, gemeni, si Valentin – au murit la Auschwitz, odata cu mama. Tata a murit in lagarul de munca din Mauthausen.

In 1944, cand ungurii au ocupat Ardealul de Nord, au venit si in satul nostru Soimeni, sat locuit numai de romani iar singurele familii evreesti erau a bunicilor mei, a noastra si a inca unei familii numita Shön. Pe data de 3 Mai 1944 ne-au arestat pe noi precum si pe celelalte doua familii de evrei si asa numitii Pene de cocos, ‘Kakastollasok’ ne-au dus in ghetto-ul din Cluj, in care trase de boi.

Eu eram dupa bacalaureat si cum din cauza legilor rasiale nu ma puteam angaja nicaieri in oras si nici sa-mi continui studiile la Universitate, am venit inapoi in sat si m-am angajat la Primaria comunei Vultureni de care apartinea satul nostru Soimeni.

Deci, pe data de 3 Mai 1944 au venit acasa acei ‘Kakastollasok’, care ne-au arestat si ne-au pus in care trase de boi si ne-au dus in ghetto-ul din Cluj. Am trecut prin sate romanesti. Satenii ne-au intampinat si ne dadeau de mancare: oua, branza, paine, fel de fel de alimente, ca sa avem pe drum. Plangea tot satul. Iesisera sa ne conduca, ca la o manifestatie.

In ghetto-ul din Cluj am stat aproximativ 1 luna, in conditii inumane, la fabrica de caramizi. Ne-au instalat in galeriile deschise, unde se puneau sa se usuce caramizile. Familiile erau despartite una de alta printr-un cearceaf atarnat de plafonul galeriilor. Aici a fost o viata de calvar, dar atunci nu stiam ca era nemaipomenit de buna in comparatie cu ce ne astepta. Dupa circa 4 saptamani, s-a facut repartizarea pe grupe a oamenilor si s-au format transporturi din cate 3000 oameni care au fost imbarcate in trenuri de marfa. Noua ni s-a spus ca ne duc la Dunantul, in Ungaria, la munca. Adevarul era ca ne scoteau din tara, iar la Kassa, ungurii ne-au predat nemtilor, care ne-au dus la Auschwitz.

Familia mea a plecat din Cluj, cu trenul, cu transportul Nr. 5 si am ajuns la Auschwitz pe data de 9 Iunie 1944.

Pe data de 2 Iunie 1944Clujul a fost bombardat dar ghetto-ul nu a fost atins. Noi am plecat cu trenul iar la Oradea ne-am oprit pentru ca se curata gara si imprejurimile in urma bombardamentului. Aici ne-am intalnit cu Tiberiu, care, impreuna cu un detasament de munca elibera terenul de urmarile bombardamentului, ca transportul sa nu fie afectat. L-am privit cu totii prin geamul vagonului de marfa. Am ajuns la Auschwitz pe data de 9 Iunie 1944. S-au deschis vagoanele de marfa si imediat au sarit sa ne bata acei caini care se numeau Kapo, imbracati in haine vargate si cu un semn distinct pe care scria Kapo, un fel de conducatori.

Ne-au scos din vagoane batandu-ne. Aici s-a facut prima selectie. S-au facut doua randuri: pe de o parte femeile, copii mici, femeile batrane iar pe de alta parte erau tinerii buni de munca si barbatii. Selectionarea se facea foarte simplu. Treceai prin fata grupului de SS-isti iar comandantul lor alegea cate unul, care i se parea lui ca e bun de munca. Multe, foarte multe femei si multi barbati au fost selectionati pentru moarte printr-un singur semn al mainii lui Menghele. Cand selectionarea a ajuns in dreptul meu, m-i s-a spus sa ies din rand. Mama ma strangea de mana si le spunea plangand: ‘Dar e copilul meu.’ ‘ Nu face nimic’ ii spuse amabil Menghele. Grupul de SS-isti imi striga sa fug, probabil ca stiau ca odiosul conducator SS putea sa se razgandeasca in orice moment.

Noi toti vorbeam putin nemteste, eu invatasem aceastra limba in liceu, iar in Ardeal, germana nu era o limba straina pentru noi. Am fugit cativa pasi, apoi m-am intors spre mama pe care credeam ca o trimit cu copiii cei mici la un loc de munca mai usor sau chiar fara munca, dar eu stiam ca trebuie sa muncesc. Noi eram pregatiti ca vom munci, caci in ghetto ni s-a spus ca v-om munci in Dunantul (dincolo de Dunare) in Ungaria si nu ca ne vor preda la Kassa nemtilor.

In sfarsit, la selectionare mi-am vazut ultima data familia. Clipa selectionarii mele pentru munca au vazut-o si fratii mei, Oliver si Emilian, ei fiind in randul barbatilor ceva mai jos decat eram eu in randul femeilor. In tot timpul cat au fost in lagar, fratii mei se gandeau ca fiind selectionata pentru munca si fiind robusta si voinica, voi supravietui. Acest gand a fost tot timpul in mintea lor, ca au vazut clipa cand am fost selectionata pentru viata.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 08.10.08 19:47

Miriam Bercovici
Supravietuitor al deportarii in Transnistria

Ma numesc Miriam Bercovici nascuta Korber, 11 Septembrie 1923. Sunt medic pediatru, lucrez si acuma la Comunitate, vizite la domiciliu la pacienti asistati, si la gradinita si scoala Laude de doua ori pe saptamana ca medic pediatru. Despre, sunt nascuta in Campulung Moldovenesc si acolo am trait primii 18 ani din viata mea.

In 12 Octombrie 1941, tot oraselul, adica toti evreii din oraselul Campulung Moldovenesc ca si toti evreii din Bucovina am fost deportati cu toata familia in Transnistria, defapt n-am stiut unde vom fi deportati si in decurs de 48 de ore am avut timpul, asazis timpul necesar san e obisnuim cu gandul si sa ne pregatim pentru acest drum care n-am stiut ce va insemna pentru noi.

In mica noastra familie eram eu sora-mea si parintii in primul rand dar cel mai importanti erau bunicii, 84 de ani, bunica oarba. Cel mai greu lucru in acel moment a fost felul in care am ajuns la gara. N-am fost imbarcati in gara din Campulung ci in gara din Campulung Est, este o gara de triaj unde opreau numai vagoanele de marfa. Dar si mai greu decat imbarcarea a fost drumul facut pe jos, din oras la gara triaj. Unde, era intr-o Duminica dimineata, oamenii iesiti din Biserica, pana acum fosti prieteni, nu chiar prieteni dar foarte buni cunoscuti ai mei si mai ales ai tatalui meu care era originar din Campulung si bunicul lui a locuit la Campulung si se pare ca si bunicii bunicilor mei sunt inmormantati la Campulung, acei oameni care ne erau inainte prieteni si pe care ii salutam cu buna-ziua vecine, sau sarut-mana cum spuneam noi pe atunci, deodata au devenit, au devenit cu totul alti oameni. Stateau pe ambele margini ale strazii si uni-si manifestau in cel mai crunt chip dusmania fata de noi. Asta a fost primul lucru cu totul si cu totul dureros.

Un al dilea moment pe care as vrea sa-l evoc e dupa o calatorie de cateva zile daca nu ma insel, nu am notiunea exacta daca au fost trei zile jumate sau patru zile jumate petrecute in vagoane de vite care au fost curatate inainte de a urca noi, eram 40 in vagon, nimeriti la intamplare, am nimerit cu nebuna, fiecare orasel are nebuna lui, am nimerit cu nebuna satului intre altele bunicii si ca batrani, ca bunicii mei mai erau batrani, un copil infirm intr-un scaun cu rotile. Intr-un tren din care prima data am coborat in gara Cernauni, nevoile facandunile in tren, trei zile jumate sau patru zile jumate a fost aparte.

Primul, prima oprire unde am fost dati afara din vagoane, alungati din vagoane si ne-am trezit pe un camp, defapt un camp si un damb de langa Nistru unde ploua, era Octombrie, din 12 Octombrie, 15, 16 Octombrie, noroi, fara nici un mijloc de adapost si ni s-a spus ca de aici vom merge mai departe peste Nistru, ca n-avem voie sa ducem nici un fel de valori, bani in nici un caz, tot ce avem trebuie schimbat in ruble si sa asteptam ca v-om fi … si ne-am aflat in plina, in plina mizerie.

Atunci ne-am dat seama, si inainte stiam ca e foarte serioasa chestiunea, dar ne-am dat seama ca e foarte, foarte grava chestiunea. Si in noaptea, in prima noapte am vazut cum poate inebuni un om, dintr-un om absolut normal sa devina un om anormal, nebun. Era farmacistul Garai, un domn bine din Campulung, tatal meu era un meserias dar farmacistul e un om important intr-un orasel mic care tot timpul spunea: Dar eu mi-am platit darile, eu am platit toate impozitele, eu sunt farmacistul Garai, ce aveti cu mine.

Cum a inebunit un om am vazut atunci prima data, cum noi oamenii am devenit dusmanii celor, celui de alaturi, cum noi insine in situatia in care eram am inceput sa ne ferim de alti deportati din Iedinetz care erau plini de paduchi, si a inceput sa ne fie frica de ceilalti, a fost situatia de dezumanizare care a inceput in acel moment, asta mi se pare cel mai grav lucru pe care in clipa in care am coborat mi-am dat seama de asta, si as vrea sa trec imediat la sfarsit si cu toate acestea, supravietuind in niste conditii in care si astazi eu sunt imbracata mult mai gros decat fiecare, sufar si astazi de frig si de frica ca nu voi avea paine a doua zi. La mine trebuie sa se gaseasca paine, de frica de foame, de frica de intemperii, mi-e frica si astazi de orice autoritate.

Si cu toate acestea in 15 Aprilie 1944, tata fiind deportat inainte, impreuna cu alti 9 tineri am pornit spre Romania.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 08.10.08 19:46

Oliver Lustig
Supravietuitor al Lagarului de exterminare Birkenau- Auschwitz, general in rezerva si scriitor

Sunt Oliver Lustig.

Nu implinisem 18 ani, in ziua de 3 Mai 1944, cand, dimineata la ora 4 si ceva casa noastra a fost asaltata de un grup de jandarmi horthyisti. E vorba de comuna Soimeni judetul Cluj.

Concomitent, in toate satele si comunele din nordul Transilvaniei, la toate casele in care locuiau evrei de pe vaile si muntii nordului Transilvaniei, fara exceptie, la aceeasi ora, in acelasi fel, jandarmii horthyisti au batut cu patul pustilor in usi si ne-au arestat pe toti.

Timp de cateva ore am fost lasati sa impachetam si sa ne pregatim de plecare. Amfost avertizati ca nu putem lua mai mult de, in total, de 50 de kg. Am fost scosi din locuinta, incarcati in care trase de bivoli si am pornit spre ghetto-ul din Cluj.

Consider ca smulgerea din casa parinteasca, iesirea din casa si pornirea spre ghetto au insemnat, defapt primul pas spre moarte. In Soimeni am trait trei familii de evrei; a noastra, a bunicilor si o familie Schön. Toti am ajuns a doua zi in ghetto-ul din Cluj, in incinta fabricii de caramizi. Am fost inghesuiti in total 18 000 de evrei. Asa a inceput calvarul, strabaterea infernului concentrationar. Din intreg sirul nenorocirilor prin care am trecut – de la arestare pana la strabaterea intregului Holocaust – secventa cea mai dramatica, cea mai cumplita si care a ramas si va ramane pe veci o rana mereu sangeranda, o reprezinta sosirea pe Rampa mortii de la Birkenau-Auschwitz.

Am sosit in ziua de 9 Iunie 1944. Drumul din Cluj pana la Birkenau-Auschwitz, a durat 4 zile si 3 nopti. A fost un adevarat infern. Intr-un vagon de vite ne-au inghesuit cate 60-70 pana la 80 de oameni. Dar aveam cu noi tot ce am putut cara din ghetto, in spate, cam 3 km, pana la gara. Era o asa inghesuiala in vagon incat nu era loc sa te intinzi. Tragedia cea mai mare, a fost aceea cand unul sau altul murea; fie datorita unui atac de cord, fie ca trebuia sa ia insulina si nu avea. Iar in vagon nu exista loc pentru a-l intinde undeva. Il ridicam in picioare, il rezemam de marginea vagonului, il inconjuram cu bagaje, cu saci, cu rucsacuri ca sa nu cada si asa mergeam mai departe. Nu vorbesc de foame, de lipsa de apa; copiii plangeau, nu exista suficienta mancare, nu exista apa. In mod oficial s-a dat cate o galeata cu apa in fiecare vagon pentru fiecare 60-80 de oameni, pentru 4 zile si 3 nopti.

Prima comanda care s-a dat la oprirea trenului a fost Alle heraus! Toti afara! Ne-am inghesuit spre usile vagonului care au fost desferecate, s-au rupt lacatele si am putut sa iesim. Imediat a urmat a doua comanda: Totul ramane pe loc! Adica tot ce luasem cu noi: haine, lenjerie de pat, vesela, ramasite de mancare, ca totusi sa fie ceva sa dam copiilor care plangeau de foame, medicamente, sa renuntam la tot ce ne mai amintea de casa. Am coborat pe peron, cunoscut in literatura de specialitate, sub numele de Rampa mortii.

Spre surprinderea noastra SS-istii ne-au vorbit foarte civilizat, aproape politicos si ne-au spus, ca am sosit in sfarsit la destinatie. Si-au cerut scuze pentru chinurile prin care am trecut de-a lungul drumului subliniind ca nu e vina lor, apoi, ne-au incurajat: Acum am ajuns intr-un lagar de munca unde daca veti munci corespunzator veti avea conditii de hrana si de trai normale. Am crezut, cu totii, mai ales ca, in ghetto, a fost cumplit; am fost supusi unor batjocuri si unor conditii, unor torturi si chinuri inimaginabile. Asa primiti, am crezut ca intr-adevar de acum vom trai in conditii mai bune. Si SS-istii si-au continuat discursul: Din pacate trebuie sa va dam si o veste proasta, mai sunt 3 km pana la acel lagar unde veti trai si veti munci; si tocmai astazi, nu avem suficiente masini, autobuze, sa va ducem pana la acolo. De aceea, va rugam ca mamele, copiii pana la 14 ani, bolnavii, invalizii, sa treaca pe cealalta parte a rampei; pentru ei vom face cumva rost de masini, ceilalti raman pe loc si vor merge pe jos.

Asa se face ca despartirea pe veci a familiilor s-a facut fara tipete, fara plansete. Noi eram sase frati, al saptelea ramasese in Cluj, defapt nu in Cluj, ci intr-un detasament de munca fortata. Mama, doi frati gemeni Cornel si Cornelia de 14 ani si mezinul familiei Valentin de 8 ani, au trecut mana in mana cu mama de partea cealalta. Tata o sora mai mare si un frate mai mic am ramas pe loc. Este remuscarea si durerea mea cea mare care nici dupa peste 60 de ani de atunci nu ma lasa in pace, ma chinuie si ma va chinui toata viata, ca m-am despartit de mama fara s-o sarut, m-am despartit pe veci de fratii mei mai mici fara sa-i imbratisez. Nimeni, nici eu, si cred ca nimeni de acolo din cati am fost nu ne-am putut gandi ca noi ne despartim pe veci.

Adevarul este ca peste nmai putin de o ora cand s-au format coloana, am coborat din tren, ne-am despartit, coloana din stanga acolo unde erau si mama cu cei trei frati si erau toate mamele si copiii. Cam intotdeauna doua treimi dintr-un tren, cat a durat deportarea, trenul avea 50 de vagoane si in vagon in medie 60 existau 3000 de oameni. Coloana aceasta era intotdeauna cam aceeasi, doua treimi erau mamele, bolnavii, copiii, invalizii. Deci 2000 din 1000 au pornit spunand ca merg cateva sute de metri pana la masini.

Mi-am privit mama cum se indeparta cu copiii, cel mic de mana cu mama, cei doi alaturea si au pornit spre moarte. De pe locul unde am coborat si pana la crematoriu, pana la camera de gazare nu erau mai mult de 1000-1200 de pasi. I-am urmarit cum au inaintat pana i-am pierdut din ochi, cum se indreptau spre moarte.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 08.10.08 19:45

Otto Adler
Supravietuitor al Lagarului de exterminare Birkenau- Auschwitz

Ma numesc Otto Adler sunt nascut in 1929 la Cluj.

La sfarsitul anilor “70 am avut ocazia sa vizitez lagarul de la Birkenau, asa-zisul Auschwitz II, si am urcat in turnul de paza al SS-ului care se gasea deasupra portii si acolo mi s-a intamplat un fenomen pe care mi l-au descris mai mult colegii cu care am fost decat eu insumi intrucat mi-au spus ca prêt decateva minute, doua trei minute, m-am facut alb si-am inlemnit, fara sa scot nici o vorba.

Ce mi-aduc eu aminte din minutele astea, in minutele astea am revazut sosirea mea in lagar. Uitandu-ma pe linia ferata existenta si astazi am vazut cum a intrat trenul cu vagoane de marfa, sigilate, cum ne-au coborat din aceste vagoane pe o parte barbatii, pe alta parte femeile cu copiii sub 14 ani. Cum am trecut prin fata unuio ofiter de SS foarte ferchesh, care pe urma am aflat ca a fost celebrul doctor Menghele, cum inainte de a ajunge la el, tot niste detinuti care ne-au scos din vagoane, vazand ca sunt tanar, aveam pe vremea aia 15 ani, ne-au spus sa spun ca am 17 ani, n-am inteles de ce dar m-am gandit ca el stie mai decat mine fiind de acolo. Si atuncea la intrebarea doctorului Menghele cand m-a vazut: Wie alt bist du ?/Cati ani ai ? am raspuns 17. Si astfel am fost trimis impreuna cu tatal meu catre dreapta, nu stiam ce inseamna dreapta, am aflat dupa aceea, dreapta erau aia care mergeau la munca. In stanga erau cei care mergeau la Camera de gaze si la Crematoriu. Pe partea cealalta unde era mama mea, extrem de obosita si bolnava, nici din cauza drumului infiorator, pentru ca erau zile intr-un vagon inchis, a fost trimisa la stanga, am aflat asta mai tarziu.

Si mi-am adus aminte cum am intrat intr-o baie, cum ne-au dezbracat in pielea goala, cum a trebuit sa intram in baia propriu-zisa tinand in mana stanga cureaua de la pantaloni si in mana dreapta pantofii, fara cioarapi aia trebuia sa-i lasam, nu mai tiu minte cum ne-au facut baie, cum ne-am facut baie, amanunte nu stiu. Tiu minte cum au ras de pe noi tot ce era par si dupa aia ne-au dat o uniforma vargata de detinut si cu niste urlete si cu niste lovituri de bate am fost trimisi intr-o baraca extrem de lunga de ordinul zecilor de metri, putin mai ingusta, deci un dreptunghi mult alungit in care nu era nici un pat. Era pe toata lungimea, ambele parti ale baracii, pe toata lungimea, beton iar deasupra unei portiuni de beton de circa doi metri, doi metri si ceva mai era un etaj de scanduri si unde ne-am culcat inghesuiti unul in altul in cele doua etaje deci practic patru ca erau doua parti.

Eram atat de inghesuiti incat noaptea cand cineva vroia sa se intoarca nu se putea, se intorcea tot randul, pana cand dupa ultima numaratoare au aparut un fel de carucior pe care erau niste vase mari de aluminiu in care era celebra Dorgemuse. Un fel de mancare care avea la baza sfecla furajera care n-avea bine-nteles nici un gust, era semisolida si care se impartea in felul urmator: veneau 10 vase, un fel de farfurii cum sunt farfuriile astea de argila facute la tara dar mai marisoare asa, in care se bagau un numar de polonice de Dorgemuse si sedadea la primul rand. Primul rand, primul om din primul rand avea dreptul la 5 sorbituri, il dadea peste cap la cel de-al doilea care avea si el la 5 sorbituri si asa mai departe pana la al cincilea dupa care vasul revenea, pana cand se termina. Dupa aceea dadeam, v-am zis ca erau cam 10 randuri care erau aprovizionati, vasele se dadeau mai departe pana la randul 11, 12, pana la 20 si asa mai departe pana cand mancam toti. La inceput bineinteles ca nu am mancat nimic dar dupa aia am mancat. Si pe urma iar stateam in continuare pana spre seara cand iar ne incolona.

Vreau sa va spun un secret, intre timp mai faceau niste, detinuti si ei, care aveau niste bate si din cand in cand mai dadeau in cap, in spate, pe umeri, daca vedeau o pereche de pantofi mai buni la unu ii luau si-i dadeau pantofii mai rupti pe care ii aveau ei pe picioare, abia dupa aia mi-am dat seama ca asta era o treaba vitala, pentru ca unul din motivele pentru care am scapat era ca aveam niste bocanci foarte buni dar care nu erau facuti din cauza drumului si nu pareau a fi asa demni de a fi luati si care mai mi-au permis intre altele sa scap. Si asta a tinut zile intregi, nu stiam in timpul nostru stateam si ne uitam la un fum infiorator negru cu un miros de carne arsa care venea de undeva din fundul lagarului, ni se parea dintr-o padure.

Dar acum cand am venit, ce va povestesc eu acuma erau amintirile mele de la vizita mea, dar acum am constatat ca de la noi si pana la crematoriu era o distanta foarte mica. Noua ni se parea atuncea ca este undeva departe de unde vine fumul. Dupa cateva zile bineinteles ca am aflat ce este fumul, fumul a ramas in minte pentru toata viata, si mirosul si aspectul lui.
=====
Pentru noi, razboiul se terminase de o saptamâna
http://www.magazinistoric.itcnet.ro/?module=displaystory&story_id=753&edition_id=21&format=html

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 08.10.08 19:44

Liviu Beris
Supravietuitor al deportarii in Transnistria

Ma numesc Liviu Beris, m-am nascut in nordul Moldovei intr-un orasel Herta in care erau cam 2000 de evrei dint-o populatie de circa 400…

In 1940 Herta a fost ocupata de sovietici. A fost un singur incident acolo, un ofiter roman a fost omorat de un ostas sovietic, in apararea lui a sarit un ostas evreu … a fost ucis si el, si acestea au fost singurele victime din Herta la ocuparea acestui oras. N-au mai fost sub ocupatie in timpul acesta, au fost deportati in Siberia un numar de oameni, din oraselul propriu-zis au fost deportati 38 de capi de familie impreuna cu toata familia, de evrei si o singura familie de romani.

Din jurul Hertei au fost deportati si gospodarii romani. La eliberarea Hertei de catre trupele romane, dupa trecerea trupelor, au fost stransi toti evreii in Sinagogi, in vreo doua pivnite, si dupa aceea au fost facute liste de catre niste declasati numiti in administratie si au fost executati fara nici unfel de judecata 132 de oameni pusi in doua gropi comune, dupa care am fost eliberati din Sinagogi, am gasit toate casele jefuite, nu stim de cine. Dupa inca trei saptamani am fost luati cu totii si dusi pe jos in deportare. Am ajuns dupa mai mult timp intr-un lagar, asazis lagar de tranzitie Iedinetz in care am fost tinuti pana-n Octombrie.

Pe tot parcursul drumului ne-am transformat in animale, pur si simplu. A fost si tratamentul din partea celor, jandarmilor care ne pazeau si noi ca atare, parca a fost ceva, cu totul de chip sub-uman. In Iedinetz nimeni nu se ocupa de noi, eram doar inconjurati de niste sarma ghimpata, cine si cum avea sa se hraneasca era o problema deosebita, si nu mai spun de problemele de igiena, care erau de pe acum, de pe atunci enczantematic.

Dupa aia am fost luati in Octombrie, cam, incepuse ploaia, si dusi pe jos spre Nistru. Avand acest drum, drumurile Basarabiei erau pline de un noroi lipicios, se mergea foarte greu, cine ramanea in urma era impuscat. Partea cea mai groaznica a fost ceea ce am vazut, tarani de pe margine … din porumbiste si l-au dezbracat, scena s-a mai repetat pe drum. Intr-o noapte, am ajuns seara intr-un palc, la un varf de deal, ne-a lasat sa stam peste noapte intr-o comuna Corbu. Acolo a venit inghetul si peste noapte foarte multi oameni care au adormit au inghetat, asa incat dimineata a fost o scena groaznica in care bocancii care loveau pe cei ce nu se mai sculau, ochii oamenilor ingroziti care-si lasau pe cei dragi acolo si erau obligati sa plece, paturile de arma care loveau pe cei vii ca sa plece.

A fost, asta a fost, dupa care am ajuns la Nistru, ne-au trecut Nistrul, peste Nistru ne-au dus iarasi mai departe la Moghilev, si ne-au lasat intr-un… la 50 km de Moghilev am ajuns intr-un grajd, ne-au parasit acolo. Dupa care a urmat o zona in care erau numai ucrainieni, nimeni in jurul nostrum, fara nici o posibilitate de trai. Cine a avut, a putut sa schimbe haine si sa traiasca. Au inceput dupa aceea enczantematicul, sa faca ravagii, toamna, frigul, toate au concurat.

Tatal meu la randul lui, din Moghilev unde am ajuns pana la urma apoi a fost deportat mai departe spre Nicolaev, dus la Niemtzi. Si eu am lucrat la un asa zis Atelier comunal unde mancat niste apa fiarta cu fire de porumb, se chema Jir si asta a fost posibilitatea de a scapa.
[/color]
Ma numesc Liviu Beris, m-am nascut in nordul Moldovei intr-un orasel Herta in care erau cam 2000 de evrei dint-o populatie de circa 400…

In 1940 Herta a fost ocupata de sovietici. A fost un singur incident acolo, un ofiter roman a fost omorat de un ostas sovietic, in apararea lui a sarit un ostas evreu … a fost ucis si el, si acestea au fost singurele victime din Herta la ocuparea acestui oras. N-au mai fost sub ocupatie in timpul acesta, au fost deportati in Siberia un numar de oameni, din oraselul propriu-zis au fost deportati 38 de capi de familie impreuna cu toata familia, de evrei si o singura familie de romani.

Din jurul Hertei au fost deportati si gospodarii romani. La eliberarea Hertei de catre trupele romane, dupa trecerea trupelor, au fost stransi toti evreii in Sinagogi, in vreo doua pivnite, si dupa aceea au fost facute liste de catre niste declasati numiti in administratie si au fost executati fara nici unfel de judecata 132 de oameni pusi in doua gropi comune, dupa care am fost eliberati din Sinagogi, am gasit toate casele jefuite, nu stim de cine. Dupa inca trei saptamani am fost luati cu totii si dusi pe jos in deportare. Am ajuns dupa mai mult timp intr-un lagar, asazis lagar de tranzitie Iedinetz in care am fost tinuti pana-n Octombrie.

Pe tot parcursul drumului ne-am transformat in animale, pur si simplu. A fost si tratamentul din partea celor, jandarmilor care ne pazeau si noi ca atare, parca a fost ceva, cu totul de chip sub-uman. In Iedinetz nimeni nu se ocupa de noi, eram doar inconjurati de niste sarma ghimpata, cine si cum avea sa se hraneasca era o problema deosebita, si nu mai spun de problemele de igiena, care erau de pe acum, de pe atunci enczantematic.

Dupa aia am fost luati in Octombrie, cam, incepuse ploaia, si dusi pe jos spre Nistru. Avand acest drum, drumurile Basarabiei erau pline de un noroi lipicios, se mergea foarte greu, cine ramanea in urma era impuscat. Partea cea mai groaznica a fost ceea ce am vazut, tarani de pe margine … din porumbiste si l-au dezbracat, scena s-a mai repetat pe drum. Intr-o noapte, am ajuns seara intr-un palc, la un varf de deal, ne-a lasat sa stam peste noapte intr-o comuna Corbu. Acolo a venit inghetul si peste noapte foarte multi oameni care au adormit au inghetat, asa incat dimineata a fost o scena groaznica in care bocancii care loveau pe cei ce nu se mai sculau, ochii oamenilor ingroziti care-si lasau pe cei dragi acolo si erau obligati sa plece, paturile de arma care loveau pe cei vii ca sa plece.

A fost, asta a fost, dupa care am ajuns la Nistru, ne-au trecut Nistrul, peste Nistru ne-au dus iarasi mai departe la Moghilev, si ne-au lasat intr-un… la 50 km de Moghilev am ajuns intr-un grajd, ne-au parasit acolo. Dupa care a urmat o zona in care erau numai ucrainieni, nimeni in jurul nostrum, fara nici o posibilitate de trai. Cine a avut, a putut sa schimbe haine si sa traiasca. Au inceput dupa aceea enczantematicul, sa faca ravagii, toamna, frigul, toate au concurat.

Tatal meu la randul lui, din Moghilev unde am ajuns pana la urma apoi a fost deportat mai departe spre Nicolaev, dus la Niemtzi. Si eu am lucrat la un asa zis Atelier comunal unde mancat niste apa fiarta cu fire de porumb, se chema Jir si asta a fost posibilitatea de a scapa.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONTINUARE>>>>>

Mesaj Scris de Admin la data de 27.09.08 22:35

Tara copilariei

Un cuplu ni se alatura la vizita. El, mai in varsta, bonom si cu ochelari, saluta cu "Shalom". Sunt imbracati ca niste turisti in vacanta. Tacuti la inceput, domnul cu ochelari incepe, incetul cu incetul, sa ne povesteasca franturi de viata. In verva sa retinuta se ghiceste dorinta de a comunica, de a impartasi, ca si cum ar fi descoperit un mare secret, pe care vrea sa il spuna si nu stie cum. Sunt in trecere prin Vatra Dornei. S-au oprit sa vada sinagoga unde in copilarie, domnul acesta cu rame argintii la ochelari si dantura perfecta obisnuia sa vina cu tatal sau. Secretul lui l-am aflat in biroul doamnei Mehler, inainte de plecare, dupa un scurt moment de liniste. A fost ca o confesiune. "Cand eram tanar, am plecat din Romania in Israel. Am ajuns la Academie, am facut armata acolo, pe scurt, am devenit un bun israelian. Apoi am intrat in diplomatie, am fost trimis in Franta, in Anglia, si in cele din urma am ajuns in America, directorul unei mari companii pe Wall Street. In tot timpul asta, am invatat multe lucruri. Am invatat, de exemplu, ca atunci cand vorbesti o limba straina, devii un alt om. Felul de a gandi, felul de a vorbi, vocea, pana si gesturile ti se schimba, in functie de limba pe care o vorbesti. Cu toate astea, nu am avut nici o banuiala in legatura cu ceea ce aveam sa descopar mai tarziu. Limba romana... Romanii erau prost vazuti in Israel, cand am ajuns eu, asa ca am incercat sa ascund cat mai mult faptul ca sunt roman. In America, nici in fata chelnerilor pe care ii ghiceam romani nu spuneam nimic. Si ajuns la varsta pensionarii, cu sentimentul ca toata viata a fost o ratacire prin tarile si culturile lumii, mi-am zis sa fac o calatorie in tara copilariei. Am avut un soc. Auzeam vorbindu-se romaneste peste tot, si ceva incontrolabil vibra inauntrul meu. A fost o senzatie extraordinara. Cateva zile, am umblat ca beat pe strazi. Mi-am dat seama ca aveam o identitate. Ceva pierdut demult, ceva esential recuperasem. Ma recuperasem pe mine. Opream necunoscutii pe strada si le spuneam: "Stiti, eu sunt din Iasi!". Stiu ca suna poate idilic sau desuet, dar asta e viata: ma opresc si vorbesc cu brazii, cu muntii, cu peisajele inconfundabile din Romania. Romania nu e nici cea mai bogata tara, nici cea mai civilizata din cate am vazut. E adevarat. E adevarat ca in Occident m-am invatat cu un anumit stil de viata. Dar daca asta e pretul pe care trebuie sa-l platesc pentru fericirea inexplicabila si neasteptata pe care am avut-o, va spun ceva: pretul e mic. Asa ca m-am apucat sa scriu poezii in limba romana." Zambeste senin. Sotia sa zambeste si ea si ii sustine privirea.
Doamna Mehler incuie usa enorma a sinagogii. Cei doi soti pleaca mai departe sa vada Vatra Dornei, eu o urmez pe aceasta doamna-cerber a micii comunitati evreiesti. Merge inainte, bodogane ceva, si ghicesc urme de sentimentalism in acest monolog sarcastic, chit ca mai devreme mi-a verificat actele, mai ceva ca la comisariat. Mergem la ea acasa.

Ultima serenada

Doamna Melania Mehler se ocupa de multi ani de sinagoga. Se ocupa in sensul ca ea are cheile si primeste vizitatorii: turisti sau oficiali. Toti vin, vad, multumesc si pleaca, parca fara sa bage de seama ca evreimea din Vatra Dornei se stinge incet, si odata cu ea, un trecut glorios al statiunii. Melania pare intotdeauna grabita, desi e pensionara si singura ei grija e sinagoga. In nici un caz sa nu ii spui ce sa faca sau ce sa creada. Stie ea mai bine. Orice mic entuziasm mai intai ti-l taie cu o ironie necrutatoare, ca apoi sa se entuziasmeze ea insasi, discret. Mergem de-a lungul Dornei si ajungem acasa la ea. O casa modesta, dar cu un anumit sarm, dat de gradina din fata si de camerele inalte. Atarnate de pereti, cateva simboluri ale Africii: "Fiica mea e in Botswana. Acolo munceste, s-a casatorit acolo. Eu am fost. E foarte frumos." Peste tot sunt fotografii ale fiicei ei. Ma asez la masa si doamna Mehler ma serveste cu inghetata de capsuni facuta de ea, apoi cu cafea. Imi da cateva reviste "Realitatea Evreiasca", din care nu pierde nici un numar. In felul asta, e la curent cu toate evenimentele importante de la Bucuresti si cu ce se intampla in comunitatea evreiasca. Locuieste singura. Sotul ei a murit dupa ce s-a intors din Transnistria, unde a fost deportat. La capatul patului are o sonerie. E legata la unul din vecini, si in caz de ceva, suna la el.
"Cand il auzi pe unu ca Iliescu ca nu a fost Holocaust... ce stiu ei despre ce a fost cu noi? Pe tatal meu l-au luat si l-au impuscat in Iasi. A fost ingropat intr-o groapa comuna, ca nici nu stiu unde ii e mormantul. Cand ma duc, aprind lumanari la toate gropile, ca nu stiu unde este. Si unii spun ca nu a fost Holocaust... E adevarat, acum au facut expozitii si s-a vorbit despre asta, dar ce sa fac eu cu scuzele? Scuzele nu mi-l aduc pe tata inapoi."
Doamna Mehler tine sa imi arate doua lucruri importante pentru ea. O oglinda si un dulap. Sunt vechi, mostenite in familie si frumoase, asa cum numai prin filmele cu printi si printese mai vezi. "Nu sunt foarte valoroase, dar pentru mine au valoare sentimentala. Imi aduc aminte de Vatra Dornei din tinerete, cand in statiune intalneai toate natiile pamantului, si eleganta era felul obisnuit de-a fi al oamenilor", imi spune, apoi priveste cu inteles sus, pe dulap. Aduce un scaunel, se suie incetisor si de-acolo ia o mogaldeata, ceva infasurat in carpe. O duce la piept pana in camera si o aseaza pe pat. Mai intai, se vede cutia neagra. Apoi o desface si din ea iese la iveala o vioara. Cutia ramane asa, jumatate plina, jumatate goala. Vioara pare ca doarme un somn lung si greu. "E a tatalui meu. De cand a murit el, nu am mai atins-o. El facuse Conservatorul, era profesor. Ne canta si acasa asa, de placere. In seara aia, inainte sa il ia, ne cantase Balada lui Ciprian Porumbescu. Asta ne-a cantat ultima oara, imi aduc aminte si acum seara aia. A cantat de ti se rupea sufletul, de piatra sa fi fost si te inmuiai. Cred ca stia ce urmeaza, stia ca vor veni sa il ia legionarii. Am avut niste parinti frumosi tare. Cand ma gandesc la ei, imi zic ca nu timpul sau munca m-au imbatranit, ci faptul ca nu-i mai am pe ei. Astea sunt greutatile vietii, restul sunt nimicuri." Doamna Mehler nu plange. Ii tremura doar vocea si ochii i s-au inrosit un pic.
Merg inapoi, pe langa Dorna involburata. Peste apa, vad celebrul Cazino. Era renumit in toata Europa prin frumusetea lui. Doar in Germania, la Baden-Baden, mai exista asa ceva. La Cazinoul din Vatra Dornei, nu doar se jucau sume enorme, dar aici erau spectacole cu cei mai mari cantareti de opera, erau seri de dans, la care doamnele veneau sa isi etaleze cele mai distinse toalete. Valsuri, tangouri, orchestra canta pana spre dimineata. Clientii erau veniti la odihna sau la distractie din toata lumea. Vatra Dornei era pe-atunci un oras cosmopolit, in care italiana, germana, franceza erau limbi curente. Statiunea era o policlinica privata uriasa, in care apa si sarurile vindecau. Pe dealul din spatele Cazinoului era o partie de schi, cu una dintre cele mai renumite trambuline. Exista patinoar si erau mai multe scoli de dans. Erau cunoscute carciumile lui Zimmer si a lui Laib, unde se manca imparateste si unde puteai bea kidis. Astazi nu mai ai unde sa bei kidis. Cazinoul e in renovare de mai bine de zece ani, nu mai exista scoala de dans. Dupa al doilea razboi, comunitatea evreiasca a ramas mai mica de jumatate. Scoala idis a disparut. Si, incet-incet, evreii au inceput sa plece. La revolutia din 89, mai erau cateva sute, dar in cateva luni, au plecat aproape toti in Israel.
Urc pe unul dintre dealurile ce inconjoara Vatra Dornei si unde se afla cimitirul evreiesc. Imi deschide poarta o femeie care locuieste chiar in casuta de la intrare. Aici vin doamna Mehler si doamna Bercovici sa isi viziteze cunoscutii, parintii, sotii. Vin si le povestesc mortilor ce s-a mai intamplat, cine a mai trecut pe la sinagoga, cine a mai intrebat de ei. Cimitirul are cateva alei amenajate. La cateva morminte sunt lumanari aprinse. Dar pe masura ce urci, cimitirul devine o padure, si nu mai stii daca padurea a crescut in cimitir sau invers. Pe unele morminte au crescut copaci uriasi, e ciudat sa vezi, ghicesti radacinile infipte in pieptul celui inmormantat acolo. Alte morminte sunt ca niste luminisuri pline cu flori, din care abia se mai vad pietrele gri. Prin iarba pana la genunchi, pietrele de capatai sunt si ele inverzite, acoperite de muschi, sculpturi in iarba ai zice, ca niste repere ciudate, intr-o padure misterioasa. Pe masura ce comunitatea evreiasca din Vatra Dornei a disparut, in cimitirul de pe deal, natura pare a fi construit un baraj de nepatruns, pentru a proteja ceea ce a mai ramas din ea. Brazi, artari, flori. Pasari canta in crengi. Cate o raza patrunde si lumineaza verde intens un mormant.

http://www.formula-as.ro/2006/734/societate-37/stele-negre-pe-cer-senin-7320

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Din om a devenit un simplu număr

Mesaj Scris de Admin la data de 09.08.08 12:29

Din om a devenit un simplu număr

POVESTEA LUI ZOLTAN BLUM ● A supraviețuit lagărului de la Auschwitz
Ultimul evreu din Gherla a supraviețuit lagărului de la Auschwitz ca să povestească și celorlalți, "să nu se uite".

O poartă maro, o casă netencuită, brazi în curte. Sînt coordonatele unei case din Gherla unde locuiește Zoltan Blum, un octogenar plin de viață, interesat de grădină, de curte, de nepoți, în general de tot ceea ce îl preocupă pe un pensionar obișnuit. Zoltan Blum este însă ceva mai mult.

LECȚIA DE VIAȚĂ.
Este unul dintre puținii norocoși care au scăpat cu viață din coșmarul de la Auschwitz. Și-a pierdut aproape toată familia dintr-o singură mișcare de mînă: voi la stînga, voi la dreapta. Vorbește greu, iar uneori îl îneacă lacrimile. A învățat o lecție de viață dură: "În lumea asta sînt doi oameni: omul bun și omul rău". Și a mai învățat ceva: a văzut cum, în condiții extreme, oamenii se transformă în animale. Amintirile sînt și acum dureroase: "Nici fiicei noastre nu i-am povestit. Dar ea știe, că a citit tot felul de cărți", spune doamna Blum. Reticent în fața ziariștilor, Zoltan Blum se lasă greu antrenat în discuție. Povestea lagărului este încă departe. Se deschide cînd începem să vorbim de copilărie și de familie. S-a născut la Fizeșul Gherlii, la cîțiva kilometri de Gherla. "Mama era foarte religioasă și în casă vorbeam mereu evreiește. Păstrau cu sfințenie obiceiurile iudaice, iar gătitul în vase separate era ceva fără de care nu se putea trăi. Părinții, comercianți, au dus-o bine, pînă în 1943, cînd nu au mai avut voie să vîndă. Atunci, mama și-a amanetat verigheta și cerceii, ca să aibă din ce să-i hrănească pe cei cinci copii". Zoltan Blum avea 16 ani, terminase școala primară și îi auzea seara pe părinți vorbind despre evreii care erau duși undeva la muncă. Nu bănuiau nici un moment grozăvia care avea să se întîmple în lagărele naziste. Arestarea a venit repede și pe neașteptate. În acea perioadă, maghiarii căutau gaz în zonă, iar evreii cu căruțe erau solicitați la muncă. Acolo l-au arestat, într-o zi de mai a anului 1944, și a fost dus acasă, doar pentru a-și lua cîteva kilograme de haine. "Fiecare casă de evrei era înconjurată. Am avut voie să luăm cu noi 80 de kilograme. Restul a rămas în case. Fiecare evreu era cu căruța sa și ne-a dus la fabrica de cărămidă, unde am stat două săptămîni. Stăteam în barăci, pe jos, și îmi aduc aminte că polițiștii îi ardeau cu fier roșu pe cei care nu voiau să spună unde au ascuns aurul. După două săptămîni, ne-au urcat în vagoane de vite și ne-au dus la Cluj, unde erau deja mii de evrei, aduși din toată zona. În fiecare sat erau două-trei familii de evrei", își amintește domnul Blum.

"ȘI MORȚI ȘI VII". Credeau în continuare că vor fi duși undeva la muncă, după care se vor întoarce acasă. Au început să-și piardă speranțele cînd au fost urcați în trenurile morții, unde în cîteva zile aveau să învețe cine sînt cei care i-au luat de acasă. "Geamurile erau bătute în cuie. Apă nu știu dacă aveam. Degeaba băteam în uși, în geamuri, nu venea nimeni. Erau în vagoane și vii și morți". Au coborît la Auschwitz, unde o mînă le-a hotărît destinele: "Voi la stînga, voi la dreapta". "Eu și cu fratele meu am ajuns într-o parte, ceilalți, în altă parte". Avea să afle despre soarta celorlalți abia mai tîrziu, cînd l-a întrebat pe un supraveghetor cum poate să își vadă părinții: "Vezi fumul acela gros? Acolo sînt", i s-a răspuns. "După triaj am ajuns la băi, unde ni s-a spus să ne lăsăm hainele, ca să ni le luăm după baie. Am intrat pe o ușă și am ieșit pe alta. Apoi am primit tatuajul. De acolo erai numai un număr, nu mai conta cum te cheamă. Am primit haine vărgate și un fel de pantofi, probabil de la cei pe care i-au omorît". Pentru că erau tineri și în putere au fost transferați la Bunna, unde se construia o fabrică, dar fără să se știe ce anume. "Erau acolo 22.000 de oameni din toată lumea. Noi aveam stema galben cu roșu, adică eram evrei politici. Erau acolo și criminali, care erau puși conducători". Stăteau în barăci, iar dimineața primeau 200 de grame de pîine cu marmeladă sau cu pateu, iar la prînz și seara primeau supă de napi. "În lagăr, oamenii erau neoameni. Dacă nu erai atent îți smulgeau bucata de pîine de la gură. În ’45, cînd nu mai aveau ce să facă însă cu noi, a început mutarea. Eram atît de slăbit, încît abia am reușit să merg singur pînă la Mauthausen." Pe drum l-a pierdut pe fratele său: "Eram așa de mulți, că, dacă dădeai drumul la mînă, îl pierdeai imediat". Nu l-a mai găsit niciodată. Pe drum, numărul prizonierilor a scăzut considerabil. Pe cei de origine germană, gardienii i-au trimis pe front, să lupte cu rușii. Ceilalți au fost abandonați de gardieni într-o pădure.

Așa i-au găsit americanii, care i-au înconjurat și i-au dus într-o cazarmă, unde i-au umplut cu DDT. "Acolo am primit tratament și mîncare. Eram bolnavi de tifos și primeam doar fulgi de ovăz, pentru că nu rezista organismul." După ce s-au pus pe picioare, "au vrut să ne ducă în Israel. Noi am zis nu, mergem acasă".

Lecție despre Holocaust

După întoarcerea acasă a început să-și refacă viața. A găsit casa goală, dar a avut noroc cu fratele mai mare, care s-a întors mai repede. "Au fost și oameni care ne-au dat cîte o bucată de pîine, au fost și oameni care ne-au spus că mai bine muream acolo." Dincolo de privirile disprețuitoare ale unora, Zoltan Blum a reușit să meargă mai departe. S-a căsătorit cu fata pe care o cunoscuse înainte să fie luat, s-a angajat pe unde a găsit și, încet, încet, și-a făcut un rost. Acum are copii, nepoți și o pensie de 690 de lei. Nu se plînge însă, dar mai are un ghimpe în inimă: sinagoga, a cărui cheie o ține el, se prăbușește văzînd cu ochii, plouă înăuntru, tencuiala a căzut, iar însemnele religioase abia se mai văd. A rămas totuși lista evreilor din Gherla care au murit în lagărele naziste, pentru cei care mai vor să știe. Zoltan Blum este ultimul evreu din Gherla și o dată pe an le vorbește copiilor din oraș despre Holocaust, "ca să știe toată lumea ce s-a întîmplat acolo".

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 8 din 11 Inapoi  1, 2, 3 ... 7, 8, 9, 10, 11  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum