AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Pagina 5 din 11 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6 ... 9, 10, 11  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 0:06

Rezumarea primului mesaj :

POPOR ALES CONVORBIREA LUI TEVIE  LÃPTARUL CU DUMNEZEU

           In viata asta, potrivitã
           Pentru borfasi, pentru haimani,
           Mi-ai dat o mânã de prieteni
           Si-o lume-ntreagã de dusmani !

           Poti sa fii hot, pungas, ministru,
           Te-njurã lumea sau te ceartã,
           Dar dacã esti cumva evreu,
           O viatã-ntreagã nu te iartã !

           Poti fi mai bun, mai învãtat
           Si mai cinstit, cã nu e greu,
           Dar porti teribilul pãcat
           Cã, pur si simplu, esti evreu….

           Sar imbecilii sã te rupã !
           Te-njurã ziarele ades !
           Te-ar sfâsia si când te pupã !
           De asta, Doamne, m-ai ales ?

           De mii de ani nu avem pace
           Ne mor copiii in rãzboi
           Si n-avem liniste de-o viatã !
           De asta ne-ai ales pe noi ?

           Am vrut si noi putin “shalom”
           Cuvânt rostit atât de des.
           Dar pacea noastrã cu vecinii
           N-ai avut timp s-o fi ales.
           De câte ori ai vrut, destinul            
           Ne-a jucat viata la noroc.
           Doamne, puteai s-alegi pe altii
           Si nu ne supãram deloc !

           Antisemitii se agitã,
           Urlã bezmetic orice vrei
           Se-ncarcã lumea de prostie
           Si se descarcã pe evrei.

           Avem atâtea premii NOBEL
           Si mari artisti sub steaua ta,
           Dar nimeni nu ridicã glasul
           Când ne injurã o haimana !

           Poate cã lumea joacã teatru,
           Privesc la cer si vãd noroi,
           Sunt generosi cu orisicine
           Si democrati! Dar nu cu noi…

           Când undeva le merge rãu,
           Când ageamiii fac luminã
           Si nu au bani si mor de foame,
           Numai evreii sunt de vinã.

           Când se mãnâncã între ei,
           Când se omoarã frati cu frati,
           Sãracii - ei n-au nici o vinã,
           Numai evreii-s vinovati !

           Suntem copiii tãi,o Doamne,
           În casa ta intrãm smeriti,
           Si atunci de ce ne lasi în lume
           Pe mâna unor trogloditi ?

           Dece-i înduri pe asasinii
           Cei fãrã lege, fãrã minte,
           Amarnic sã ne pângãreascã
           Pânã si sfintele morminte?

           Cu noi se rãfuiesc într-una
           Intelectuali si derbedei,
           Dar ce-au cu mortii nostri, Doamne?
           Ce vina au cã-s morti evrei?

           Tot ce se-ntâmplã-n lumea asta
           Catastrofal si ne-nteles
           E doar si doar din vina noastrã!
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           Ei pot sa facã tot ce vor!
           Sã poarte zvastici, cãsti sau fes!
           Noi n-avem nici-un drept pe lume?
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           Se uitã acru-n pasapoarte,
           La vãmi ne puricã ades.
           Noi doar suntem “afaceristii”!
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           De asta ne-ai adus pe lume?
           De asta ne-am crescut copii?
           Sã tremurãm pentru secunda
           Ce Tu ne-o dai pentru-a trãi?

           Tu ne-ai dat multe lacrimi, Doamne.
           Ne-ai dat nevoi si griji si stress.
           DAR TU  NE-AI  DAT  SI  ISRAELUL !
           SI PENTRU ACEASTÃ FERICIRE
           TODÁ RABÁ CÃ NE-AI ALES !!!!


Ultima editare efectuata de catre Admin in 26.09.14 13:11, editata de 2 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 29.08.09 20:06

(Sora dumneavoastră n-a făcut?) Nu, n-a făcut. (Ea era mai mare sau mai mică decât dumneavoastră?) Mai
mică. Am fost dus la un așa-zis spital, în izolare, care nu avea însă
nici un fel de medicamente. Medicii veneau doar ca să te încurajeze –
medici evrei – și până când să intru în delir, am văzut cum mureau pe
capete. Știți ce mortalitate a dat exantematicul, nu vă puteți
închipui. Și totul din cauza păduchilor, care transmit această boală.
Și în condițiile acestea am văzut într-adevăr ce înseamnă să se perinde
pe un singur pat atâtea persoane: câte doi-trei pe zi, așa de repede
mureau, mai ales oamenii mai în vârstă. Imediat le ceda inima în
momentul când intrau în delir și imediat mureau. Eu când am intrat în
delir, tânăr fiind, am rezistat, apoi m-am trezit din delir și imediat
după aceea a trebuit să eliberez așa-zisul pat. Au venit atunci
părinții cu un cărucior din ăsta cu două roți (cu care se duceau și
cadavrele), să mă ia, că nu puteam merge, eram așa de slăbit că nu
puteam să mă ridic în picioare, mergeam numai în patru labe. M-au dus
cu căruciorul ăsta de cadavre înapoi spre casa respectivă, iar acolo,
vă dați seama, trebuia să mă târăsc. Îmi dădeau și mie ceva mai mult să
mănânc, ca să mă refac. Luau din mâncarea lor și-mi dădeau mie, după
care s-a instituit ghetoul și atunci ne-am mutat în ghetou. Acolo, așa
cum a venit la întâmplare repartiția aceea, ne-am mutat într-o casă în
care erau așa, o cameră dintr-una în alta și atunci am fost numai
familia noastră într-o cameră și o altă familie străină. De la noi din
familie am fost noi patru și a mai fost o altă familie. Și culmea este
că era pe o stradă - o rețin și acuma, Râbnaia numărul 3 - și la
numărul 1 era chiar poarta ghetoului. Și acesta a fost un element care
a ajutat la supraviețuirea noastră: faptul că întâmplarea a făcut să
fim în apropiere de poarta ghetoului. În situația dată -acolo erau mii
și mii de evrei în acest ghetou – iar ca să supraviețuiești trebuia
să-ți găsești ceva, să ai ceva, să produci ceva, ca să ai ce mânca, că
nimeni nu-ți dădea de mâncare. Niște oameni din Bucovina de sud au
reușit să refacă o fabrică, așa-zisa turnătorie din Moghilev și lucrau
acolo; primeau mâncare pentru că lucrau acolo, însă trebuia să fii
meseriaș. Eu nu eram meseriaș, tatăl meu nu a fost meseriaș din ăsta,
așa încât practic m-am dus acolo, să încerc să obțin un loc și mi s-a
spus: „Ce știi să faci?” „Păi nu știu, că am fost elev de liceu...”
„N-avem cum să-ți dăm”.
(Erau tot evrei aceia?) Tot
evrei erau. Legiunea de jandarmi avea drept de viață și de moarte. Și
în situația dată am fost la cheremul tuturor celor care ne conduceau.
Dar ei au instituit legiunea și prefectura, au instituit în ghetou un
așa-zis birou de coordonare a muncii, deci te scoteau la lucru sau dacă
aveau nevoie să te trimită în altă parte, te și deportau de-acolo, era
deci a doua deportare și așa mai departe. Dacă lucrai însă la acea
turnătorie, aveai o dată asigurată mâncare și în al doilea rând te
scutea să fii luat și dus la muncă la vară, cu pericolul de a fi
executat. N-am putut obține să lucrez acolo la turnatorie și m-am dus –
că erau așa zise ateliere comunale, care depindeau de primăria din
Moghilev, însă aveau o secție chiar în ghetou, care era condusă la fel
de un evreu, un inginer, care era fostul director a unei fabrici de
zahăr din Lițcani. Aveau acolo atelier de tâmplărie, de mecanică, care
făceau tot felul de reparații. Acolo îți dădea dreptul la ceva de
mâncare și să nu te ia la lucru, deci aveai scutire că erai la lucru la
atelierele acestea comunale. M-am dus la acest director și exact
același lucru m-a întrebat: „Ce știi să faci?” „Păi, nu știu” și atunci
întâmplarea face ca să intre meșterul tâmplar și acesta mă aude… Eu
ziceam că am făcut și eu liceul și n-am avut când să învăț nici o
meserie, dar că fac orice ca să am și eu ce mânca ceva și să fiu
scutit. Auzind asta, meșterul tâmplar îi spune directorului: „Dați-mi-l
mie ca ucenic, că am nevoie de un ajutor!” Zice: „Bine moșule”. Tot
evreu era și el, pe nume Grünberg. Și m-a luat, iar pentru munca depusă
primeam o cană cu apă fiartă în care erau presărate fire de porumb, de
mălai. Asta era mâncarea și era ceva grozav. Dar principalul era în
plus că erai scutit să fii luat, căci aveai un bilet cu dovada că
lucrezi la atelierele comunale, deci nu te mai putea prinde pe stradă
să te trimită într-un detașament din ăla din afară, în care era și
pericolul să nu te mai întorci, că uneori erau și executați ăia care
veneau așa. Am lucrat deci ca ucenic la acest bătrân și practic
mărturisesc că nu prea am învățat nimic, decât că îl ajutam la tăiat cu
ferăstrăul când avea lucruri mai grele de făcut. Eram un om de ajutor,
fără să fi dovedit calități din astea de bun ucenic. Mărturisesc că
omul m-a ținut din bunăvoință. Era chiar să-mi tai și un deget de la
mână acolo, cu barda. Întâmplarea a făcut să mă trimită cu o lucrare
făcută pentru un plutonier de la legiunea de jandarmi, să o duc la
locuința lui, bineînțeles cu delegație, ca să pot ajunge acolo. Am
ajuns la casa respectivă și acolo era un plutonier, Roiban, și am
intrat eu cu măsuța aceea lucrată de moș Grünberg pentru domnul
plutonier, i-o duc în casă și am văzut pe noptieră acolo la dânsul, o
carte. M-am holbat, că nu mai văzusem carte, nimic, de nu știu când;
ziare nu, nu mai citisem nimic deși îmi plăcuse foarte mult înainte să
citesc. Copil fiind citeam și în franceză și eram interesat. Și m-am
uitat și mă-ntreabă acela, holbat la mine: „Ce te uiți așa mă?” „Păi,
mă uit la carte” „Te-ar interesa?” „Foarte mult…” Zice: „Păi, ia-o”. Ce
era? Era „Pădurea Spânzuraților”, de Liviu Rebreanu. Am luat-o și vă
spun...cred că am citit-o de cel puțin 20 de ori, că nu aveam altceva
ce citi. Am reluat-o și cred că o știam de-a rostul. Plutonierul Roiban
a mai venit pentru niște lucrări la atelier și am început să discut cu
el despre subiectul cărții, a romanului respectiv și a fost impresionat
de câte reținusem. La un moment dat vine plutonierul la atelier și eu
de colo: „Aveți vreo lucrare?” Zice: „Nu, nu am lucrări, dar vezi că se
fac deportări la Peciora, a fost un lagăr lângă râul Bug. Transnistria
era între Nistru și Bug, iar peste Bug erau nemții. Mi-a zis că se fac
deportări la Peciora, iar pentru această deportare nu se mai iau în
considerație scutirile pentru atelierele comunale și o să vină și pe la
voi, așa că e bine să dispari...scurt pe doi. Și atunci, împreună cu
încă un băiat, care era mai mare decât mine, am desfăcut un capac de
canal (de scurgere) și ne-am băgat în canal. Ne-am dus prin canalele
Moghilevului...și ne-am ascuns. Am stat acolo în mizerie, până seara
târziu, și seara, plini de mizerie ne-am întors spre casă. La deportări
se strângeau oamenii precum făceau hingherii cu câinii; se strângeau,
se făcea numărul, pleca transportul și se termina bâlciul. A doua zi
ne-am prezentat și țin minte că m-am dus - puteau să mă și-mpuște -
cred că m-am dus pe malul Nistrului (că Moghilevul e chiar pe malul
Nistrului) să mă spăl puțin, vă dați seama, că nu puteam să merg cu
mizeria aia spre casa. Și așa am ajuns înapoi, și plutonierul Roiban de
fapt mi-a salvat viața, pentru că la Peciora, în primul rând că veneau
nemții și luau și cine era luat peste Bug, după ce lucra era executat,
era împușcat, iar în al doilea rând nimeni nu-ți dădea acolo de
mâncare, că era totul închis. Cred că este printre puținele lagăre în
care s-a ajuns să se consume cadavre de om, de către om; canibalism.
Cunosc o doamnă, cu care nu poți discuta acum, căci în momentul când
își amintește, izbucnește în plâns, pentru că știe că mama ei ia
cadavru să mănânce, la lagărul Peciora. Acolo a fost ceva îngrozitor,
deci era un fel de deportare din deportare. Și pe acest plutonier
Roiban – cred că nu mai trăiește – nu l-am mai văzut de atunci, de când
am plecat de la Moghilev, dar pot să vă spun că a fost un om cumsecade,
cu toate că era la legiunea de jandarmi. Așa încât, vedeți că au fost
și jandarmi cumsecade, cum se întâmplă peste tot: nu există să fie
oamenii numai și numai într-un fel. Am scăpat de treaba asta, însă în
Moghilev să știți că lumea era foarte diferită: unii aveau din ce trăi,
alții nu aveau din ce trăi; unii mai primeau câte ceva din vechiul
Regat, de la diferite rude, care reușeau să trimită mai ales bani, cu
diferiți curieri, ofițeri. Vă pot spune că a fost un colonel din
Dorohoi, Marino, care a venit cu banii lui proprii și a împărțit la
oameni bani. Adică...puteți să vedeți varietatea de oameni. Alții
veneau cu banii altora și aduceau, dar riscau, căci dacă erau prinși,
vă dați seama că o pățeau...și au și fost unii prinși. Ca atare, unii
lucrau la turnătorie, alții aveau banii respectivi, alții mureau – de
fapt cei mai mulți mureau de foame. Ceea ce este însă interesant la
moartea de foame este că slăbești, slăbești până devii numai piele și
os și vezi oasele, iar deodată, chiar înainte de a muri, fața ți se
umflă, devii roșu-stacojiu la față și de-atunci știam și noi, știa și
persoana respectivă, că într-o zi sau două moare. Îmi stăruie în minte
un băiat care se umflase, avea fața stacojie și vorbeam cu el…și a
murit vorbind cu mine. Sunt niște scene care nu-ți ies din minte, e
ceva cu totul cutremurător. Știu că după aceea m-am dus și am anunțat
și a fost ridicat de pe stradă, cu căruciorul acela cu doua roți și dus
la groapa comună. De fapt la Moghilev sunt gropi comune. Acolo am și eu
îngropat un unchi și o mătușă, care au căzut victime ale
exantematicului.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 29.08.09 20:05

(Ce fel de jandarmi erau aceștia?) Erau tot
jandarmi români, dar parcă din altă lume. Parcă văd și acuma: „Ușor,
așteptați să vină și cei din urmă...” Parcă și vocea era mai omeneasca.
N-am mai fost bătuți, paturile de armă n-au mai funcționat și ne-au
dus... Altfel cred că ne distrugeau cu totul. Și am ajuns într-o
localitate, Ozarineț. Acolo, jandarmii ne-au băgat în niște case cu
oameni, încălzite. Țin minte și acum că a fost prima oară când am băut
niște ceai cald, a fost ceva fantastic. Dimineață iarăși adunarea și
plecarea. Și am plecat toți, această coloană din Herța, până la o
localitate, Lucineț. Acolo iarăși ne-au lăsat o noapte tot în case,
după care ne-au dus într-un sat Hrumiuca. În localitatea asta ne-au dus
la un colhoz, la marginea satului; ne-au băgat într-un grajd de vite și
țin minte că atunci când am ajuns spre Hrumiuca nu mai puteam să merg
pe picioare, căci îmi erau degerate complet și țin minte că un unchi
de-al meu și tatăl meu m-au luat, unul de cap, unul de picioare și m-au
trântit în iesle acolo. Parcă și acuma mă vad în iesle... Și deodată
acolo, la un moment dat a venit cineva din coloana asta, din convoiul
ăsta și ne spune: „Domnule, jandarmii ne-au părăsit. Suntem singuri!”
„Cum?” „Ne-au lăsat singuri aici”. (V-au lăsat deci să supraviețuiți acolo.) Da,
ne-au lăsat acolo, în colhozul ăla, în grajdul ăla, fără nimic, că nu
erau vite, nu era nimic în jur. S-au dus și parcă vad și acum că tata
s-a dus și s-a interesat, să vadă pe cineva, să afle dacă este vreun
agent sanitar, pentru picioarele mele. Nu știa limba, nu știa nimic.
Eram ca vai de lume și parcă văd că a venit o bătrână ucraineancă, s-a
uitat la picioarele mele, s-a dus acasă și a venit cu un preparat făcut
de ea, din ceară de albine, atât am recunoscut, și niște crupe, ceva
așa din cereale, ce a introdus ea în acest amestec și știu că mi l-a
pus pe picioare și mi-a spus că mai vine. Mai mult decât atât, a venit
și cu ceai să-mi aducă mie, bătrâna aceea care m-a văzut prima oară în
viața ei, și vreo trei zile la rând a tot venit la grajd și am reușit
să încep să merg pe picioare. O am în imagine pe această bătrâna, o
rețin... Dumnezeu s-o odihnească - pentru că era foarte bătrâna și
atunci - pentru binele pe care mi l-a făcut. După aceea, vă spun, că
era o treabă interesantă... Fiecare s-a dus în sat să se descurce cum
putea și țin minte că părinții mei și cu toată familia s-au dus și au
aranjat într-o cameră la o ucraineancă. Țin minte că într-o singură
cameră, la un moment dat, ajunsesem să dormim pe un fel de laviță
comună 11 inși.
(Cum era compusă familia? Din câți frați, câte surori?) Toată
familia era a tatei, căci mama era singură, surorile ei fiind în alte
localități. Familia mea a fost alcătuită din părinți și încă o
surioară, deci patru eram numai noi. Mai erau încă șapte sau opt frați
de-ai tatei. (Aveați și bunici?) Aveam o bunică. (Dar până atunci erați toți din familie, nu se întâmplase nimic cu nimeni?)
Până atunci nu. După aceea au murit doi. Vreau să vă spun că ne-am
instalat în acea casă, iar încălzirea se făcea - țin minte că se
duceau, eu încă nu puteam să merg cum trebuie, dar femeile se duceau și
tăiau pelin, căci tulpinile de pelin serveau la încălzire. Practic
însă, acolo dacă rămâneam, eram muritori de foame, că nu aveai ce să
faci acolo, că de-abia se întrețineau și țăranii aceia. Rețin însă o
chestiune...că am petrecut acolo noaptea de 31 decembrie 1941 spre 1
ianuarie 1942 și faptul că femeia aceea ucraineancă, avea un băiat de
vârsta mea, și l-a trimis la 12 noaptea să bată în ușa, și ne-a adus o
colivă împodobită cum știa ea mai bine pentru Anul Nou. Totdeauna îmi
amintesc de această colivă, cu câtă plăcere am mâncat-o în noaptea de
Anul Nou. Când mănânc colivă undeva nu pot să nu-mi amintesc de relația
dintre Anul Nou și colivă. Mai departe tata și unul din frați au
hotărât că ei, dacă rămânem aici, oricât am avea – ce rezerve au mai
avut ei – precis că o să murim de foame, și atunci s-au hotărât să
meargă, că au auzit ei că totuși la Moghilev te mai poți descurca, dar
nu aveai voie, că dacă te prinde, riști să te împuște. Și atunci s-au
interesat și au aflat de niște drumuri mai puțin circulate, și s-au dus
în recunoaștere la Moghilev, ei doi. Au trecut nu știu câte zile și
s-au întors cu căruța și au hotărât că plecăm. Și am plecat spre
Moghilev, cu două căruțe, împreună cu altă familie.
(Ați reușit să luați ceva de-acasă, bani sau altceva, ca să vă descurcați?) Bani
și niște bijuterii au avut bătrânii, iar întâmplarea a făcut să
reușească să le ascundă asupra lor și să treacă, că altfel nu aveai de
unde, de unde căruță... Mulți au murit pentru că n-au avut acestea. De
aceea și foarte mulți au murit din Herța, să știți că 75% au murit și
ne-am întors numai un sfert. Și am ajuns pe drumul dinspre Hrumiuca
spre Moghilev, care a fost și ăsta un calvar, pentru că era pericol,
trebuia să vii numai prin locuri în care să nu fii observat. Am ajuns
la Moghilev și acolo am tras la o casă pe care au închiriat-o bătrânii
mei, adică o cameră pentru toți, pentru toată grămada. Nu vă spun care
erau condițiile de igienă în care trebuia să trăim. Eram de acum plini
de păduchi, iar a te spăla era de acum o problemă și în afară de
mâncare, deci aceste două elemente: igiena și mâncarea, erau niște
probleme formidabile. Nu contează practic, că în Moghilev încă nu se
instituise ghetoul, când am ajuns noi înapoi acolo, și deci stăteam
acolo între ucraineni, într-o încăpere dintr-o casă. Am omis însă să vă
spun că practic noi nu aveam nici un act, căci ni s-au luat toate
actele la trecerea Nistrului, eram fără nici un fel de identitate și
oricine putea să te omoare, oricine putea să facă orice vrea cu tine,
că nu aveai nici un fel de identitate...erai inexistent. Asta a fost o
altă politică, de a nu se cunoaște nimic. Și în esență vă pot spune, ca
să trec repede peste treaba aceasta, m-am îmbolnăvit de
tifos-exantematic. Exantematicul bântuia extraordinar la Moghilev.
Norocul a fost că am fost singurul din familie care am făcut această
complicație, că ceilalți n-au făcut.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 29.08.09 20:05

(Câți membri cuprindea familia tatălui dumneavoastră?) Păi
am fost vreo 12 inși. Am fost luați...era o vară toridă, așa cum v-am
spus, și duși, la un moment dat, țin minte că peste Prut, dincolo de
Prut, la Sulița și de-acolo mai departe. (Cu ce v-ați dus?) Cu
căruțe și pe jos. Aici am avut noi într-un fel norocul, că practic cine
a mai avut așa ceva, căci majoritatea, v-am spus că 80% din evreii din
Herța erau foarte săraci. Noi am avut norocul că tata a mai avut ceva
și, în condițiile date, căruțe, chestii...cum s-a putut fiecare
descurca. Și au început să ne ducă. Probabil că înaintarea era mai
lentă decât s-a crezut, încât pur și simplu ne cărau așa, în slalom,
până seara. Seara te puneau într-un câmp, se așeza paza și iarăși
stăteai, iar dimineața iar te porneau, pur și simplu, așa ca să te
chinuie. Până când am ajuns, într-o bună zi, într-o localitate din
Basarabia denumită Secureni. În această localitate ne-au lăsat să
intrăm în casele evreilor care fuseseră deportați din Secureni. Și
acolo ne-au lăsat vreo două-trei zile, nu as putea spune exact, și
iarăși ne-au luat, pe cei din Herța și ne-au dus, de la Secureni,
într-un lagăr dintr-o localitate, Iedineț. A fost un orășel și acolo
ne-au dus și iarăși ne-au băgat într-un fel de ghetou, ca un lagăr din
ăsta, în casele părăsite de către evreii din Iedineț, care au fost la
rândul lor deportați. Țin minte că pe drumul acesta dintre Secureni și
Iedineț era o lipsă de apă formidabilă, și a fost o mare realizare când
am dat de un pic de apă, pe urma unei roți de căruță și am băut-o și a
fost ceva cu totul deosebit. Țin minte și acum cât de mult am suferit
de pe urma setei, e ceva de nedescris. În acest lagăr de la Iedineț,
ne-au așezat grămezi întregi într-o cameră... Nu era nici un fel de
asigurare, să ai unde să câștigi ceva, să ai ce mânca. Te-au scos, să
ai strictul necesar și așa a început mizeria... Nu aveai unde să te
speli. Am început să devenim neoameni, dar n-a fost destul. De la
începutul lui august până la începutul lui octombrie am stat la Iedineț
și abia atunci ne-au scos de-acolo. Ne-au luat și ne-au dus spre
Nistru. Începuseră niște ploi teribile și noroaiele Basarabiei nici nu
vi le puteți închipui. Când puneai piciorul pe drum și-l ridicai era
plin de noroi, se lipea noroiul de tălpi. Ce vă pot spune este că...nu
știu ce dispoziție aveau jandarmii, dar eu vă pot spune ce am trăit.
Unii au avut căruțe, iar printre cei care au avut căruțe eram și noi.
Alții nu aveau nici căruță, nimic și mergeau pur și simplu pe jos. În
momentul când rămâneai în urmă, la un moment dat erau loviturile de
paturi de armă, ca să mergi mai repede; caii la un moment dat nu mai
puteau trage că erau încărcați cu oameni mai în vârstă; mai împingeai,
tu, cel care erai mai tânăr; copii erau în căruțe...era ceva așa cu
totul... Păcat că nu s-a filmat, că dacă s-ar fi filmat cred că era
ceva îngrozitor să vezi o asemenea coloană. Convoiul respectiv nu avea
cum să nu aibă oameni care să nu rămână în urmă și am rămas și eu,
pentru a-mi face o necesitate fiziologică și atunci am văzut cum un
bătrân, care rămăsese în urmă, a fost împușcat. Dar ceea ce mă doare
foarte mult și acum când revăd în memorie toată această imagine, este
că într-o porumbiște s-au aruncat asupra cadavrului niște țărani să-l
dezbrace...sângele mai curgea din el... Este o imagine groaznică.
Această imagine pe mine, pur și simplu, mă consumă și acum, și nu a
fost singura pe care am văzut-o…! V-am spus că după aceea am citit
problemele acestea și am găsit că a fost ordine în acest sens. Ceea ce
iarăși nu-mi pot explica este cum oameni nevinovați, pur și simplu
pentru că rămân în urmă, să fie executați. Și nu mi-am explicat de unde
țăranii...pentru că au fost puși să sape gropi la margini, pe traseul
pe care-l făceam noi și atunci oamenii știau că acolo o să moară
cineva. Este un tablou care e greu de pictat...
(Câți ani aveați?)Aveam
atunci 13 ani și jumătate, spre 14 ani. După care vă spun că am ajuns
greu, cu chiu cu vai. Pe cât posibil toată lumea și-a dat seama despre
ce este vorba și, știți, la un moment dat fiecare își spunea: „Ține
aproape, ține aproape!” ca să fie un grup cât mai compact. Dar unii
rezistau cât rezistau, dar alții nu mai puteau. Am ajuns până la urmă,
într-o seară, pe un bot de deal, la o comună Corbu, în drumul spre
Nistru. Și atunci, în seara aceea, era ploaie, eram uzi, erau
noroaie...eram ca vai de lume, ceva îngrozitor, și pe acest bot de
deal, în noaptea aceea mama mea tot timpul îmi spunea: „Vezi să nu
adormi, că poți îngheța”. Ploaia s-a transformat în lapoviță și după
aceea a înghețat și a venit îngheț atunci. Eih, dimineața am avut o
imagine de coșmar și să știți că ăsta este coșmarul pe care, din
păcate, îl trăiesc și acum. Am văzut așa, ordinul de plecare, bocancii
care loveau trupuri care nu se mai ridicau, că erau morți, înghețat,
ochii îngroziți ai celor din familiile cărora le muriseră rude, și
paturile de armă lovind pe cei vii. Bocancii-n cei morți, paturile de
armă în cei vii, ca să plece, și câmpul împânzit de cadavre. Este o
imagine care, din păcate, vă spun, cam așa, nu la o dată fixă, în
octombrie-noiembrie am coșmaruri, revăd această imagine în vis și mă
trezesc cu o sudoare rece așa, știți cum, parcă ar fi ploaia aceea, și
văd toată imaginea aceasta. Mă trezesc și știu că nu mai pot adormi.
După aceea mă apuc și lucrez, și culmea este că ține vreo două
săptămâni și în aceste două săptămâni, doar dacă dorm vreo două ore pe
zi, și după aceea îmi trece. (Au murit mulți atunci?) Da,
au murit foarte mulți. Nu vă pot spune câți și nimeni nu v-ar putea
spune, căci a fost ceva așa... Într-adevăr, acesta este coșmarul vieții
mele. Am văzut după aceea multe, dar ăsta e ceva care m-a marcat în
subconștient.
Am ajuns la Nistru; mi-a
spus cineva, din ceilalți deportați, care au venit cu trenurile din
sudul Bucovinei, că ne-au văzut trecând și că s-au îngrozit, au crezut
că suntem fantome. Așa a fost imaginea. Mi-a spus într-o discuție chiar
cineva care a fost și el deportat: „Cum, tu ești din convoiul acela? Ai
supraviețuit?” Se mira că am supraviețuit. Cu podul plutitor ne-au
trecut noaptea peste Nistru, dar după aceea s-au format convoaie mai
mici, că nu puteau trece chiar atâția, tot convoiul din Herța. Și de
fiecare dată se formau vreo 50 de căruțe și imediat ne-au luat. De la
Atachi, vizavi peste Nistru este Moghilev, unde a fost unul dintre cele
mai mari ghetouri. Pe noi, așa cum am fost, nu ne-au lăsat nici măcar
să rămânem peste noapte, să ne odihnim la Moghilev. Nimic, pe noi ne-au
luat și ne-au dus mai departe, însă, ca să fiu foarte corect, atunci
când ne-au preluat jandarmii de dincolo de Nistru, parcă au fost alți
oameni. Ne-au luat și ne-au dus, dar nu ne-au dus în marș forțat.
Nimeni n-a mai fost împușcat când rămânea în urmă, ci dimpotrivă, te
opreau ca să vină și cel din urmă. Parcă era altă lume.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 29.08.09 20:04

(Aceștia erau români?) Da, români și rețin că
unul își făcea și cruce. „Cum puteți să faceți așa ceva?” Acest ,,de-a
valma” parcă-mi sună și acuma în urechi. Au mai venit și alții dintre
români și s-au băgat acolo-n față. Căpitanul și-o fi dat seama... ce să
facă acum cu toți? Vă dați seama că dacă trăgea însemna că omora și
români, și evrei, și ne-a spus să plecăm. M-a luat tata de mână și am
plecat. Nu mi-a spus o vorbă pe drum. Vă dați seama ce o fi fost în
capul lui, în momentul când am plecat... și când ne-am întors. Asta
denotă o dată în plus relațiile dintre români și evrei în Herța, ca să
vă dați seama... o confirmare la punctele extremis ale bunei
înțelegeri. Mai mult decât atâta, după aceea am plecat, iar acasă
părinții mi-au spus să nu mai ies afară din casă, a doua zi. Deci
trupele române au trecut prin oraș…
(Rușii se retrăseseră?) Da, se retrăseseră, fugiseră. Practic n-au fost lupte, ei s-au retras dinainte. (V-ați recuperat după aceea brutăria și bunurile?)
Nu, nimica, căci nu am avut timp să recuperăm nimic, căci o să vă spun
imediat ce s-a întâmplat. A fost totul foarte rapid. Vă pot spune că a
doua zi, de la trupele de jandarmi care au intrat după trupele de
luptă, imediat ne-au adunat pe toți evreii în sinagogi și în câteva
pivnițe. (Soldații români?) Jandarmii români, căci soldații
propriu-ziși trecuseră mai departe. Era cald, era foarte cald, că era
iulie și țin minte că pe noi ne-au luat și ne-au dus chiar în pivnița
primăriei. Era problemă cu aerul, căci țin minte că făceam cu rândul
pentru o gură de aer la ușa pivniței. Era pază și veneau oameni și
ne-aduceau câte un pic de apă, găleți cu apă. După aceea am fost luați
din pivniță și duși și noi într-o sinagogă.
(Erau mai multe sinagogi acolo?)Erau.
În Herța era o singură biserică și vreo șapte sinagogi, dar erau mici.
Biserica era frumoasă. Vreo două sinagogi erau frumoase, mari, dar
celelalte erau mici și într-una din acestea am fost duși și noi, și era
plin. Vă dați seama, vreo 1800 de oameni duși în câteva sinagogi...
După aceasta, a doua zi a venit câte-un plutonier. La noi cel puțin,
unde am fost eu, a fost un plutonier, care a început să strige: cutare,
cutare, Druckman Iosif, Granick... să iasă afară. Și așa au făcut în
fiecare sinagogă. Ulterior am aflat că de fapt, niște oameni din
drojdia societății, din Herța au venit cu militarii să-i recunoască.
Ulterior am aflat că jandarmii au numit un fel de administrație civilă.
Un oarecare Panait Chifu, pe care parcă-l am și acum în fața ochilor,
care a fost agent din ăsta la percepție, l-au făcut primar. Un lăutar,
Constantin Popescu, care venea și cânta. La noi cel puțin în casă, la
fiecare petrecere era chemat și cânta, iar el a făcut parte din cei
care au făcut listele. Culmea este că cei patru comuniști au fugit și
au scăpat bine mersi. După aceea i-am văzut în viață pe acei așa-ziși
comuniști.
(Ei au fugit cu trupele rusești?) Da, cu trupele rusești. Și 132 de oameni nevinovați au fost executați. (Toți aceștia care erau chemați afară?) Toți
aceștia și unul n-a scăpat. O sută au fost executați și înmormântați
într-o groapă comună, lângă o moară a unui neamț, Kisslinger. Chiar la
marginea orașului era moara Kisslinger. Și 32 de evrei au fost omorâți
tot într-o groapă comună, într-o curte la un gospodar, Chirulescu. (De ce s-a întâmplat așa ceva?) Pur
și simplu, aceasta este o întrebare pe care mi-o pun și eu. O fi cerut
de băut și nu i-a dat, o fi avut vreo neînțelegere... Cum s-a alcătuit
această listă, nu v-aș putea spune pe ce criterii, pur și simplu a fost
ceva așa de stupid. A fost într-adevăr o listă făcută de către niște
oameni din drojdia societății din Herța pentru că nici un gospodar și
nici un om ca lumea n-a fost în această administrație și în tot ce s-a
făcut atunci. Ce-i interesant este că, după ce au fost omorați acești
oameni, ni s-a dat drumul să ne înapoiem la casele noaste, pe care
le-am găsit vandalizate, jefuite... Cine a jefuit? Cum? Aș face un
păcat să spun de cine au fost jefuite. Ce vă pot spune este alt lucru:
că am mai stat în Herța după aceea vreo trei săptămâni, nu izolați, ci
tot în casele respective. Vecinii se purtau cu noi știți cum…că cei mai
mulți se simțeau jenați, erau cu capul plecat. Nu v-aș putea spune ce
atmosferă era în Herța... Era o cu totul altă atmosferă decât cea care
a fost înainte. (Chiar și decât cea care a fost când a fost ocupația rusească.)
Sigur că da, fără doar și poate, căci atunci să știți că suferința era
comună. Pentru că m-ați întrebat de brutărie… nici vorbă, tata nici
măcar nu s-a gândit la brutărie în astea trei săptămâni. Și-a dat seama
despre ce este vorba și că nu are rost. După trei săptămâni s-a primit
ordinul de deportare, de plecare. Deci, cum să vă spun eu, cred că la
începutul lui august am fost scoși din Herța și n-a rămas nici un evreu
în acel ținut.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 29.08.09 20:04

(Ce s-a întâmplat ulterior, după această înmormântare?) Înmormântarea
a avut loc la Dorohoi, nu la Herța și toate aceste chestiuni le-am
aflat ulterior, căci noi, din Herța nici n-am știut că a avut loc
pogromul de acolo. În primul rând pot să vă spun următorul lucru, ceea
ce m-a surprins foarte mult: în momentul în care au intrat blindatele
acestea rusești și a avut loc acest incident, și a fost singurul
incident din localitate, din Herța, nu am mai văzut trupe române care
să se retragă chiar prin Herța. Probabil că aflându-se de acest
incident, trupele române care se mai retrăgeau, o făceau pe drumuri
alăturate. Ca atare nu a avut loc, în primul rând n-a avut loc nici un
alt incident, în al doilea rând cum v-ați putea închipui că o populație
civilă, care s-a înțeles perfect cu toată lumea, cum ar putea – de unde
arme, de unde, cum – să atace trupe române? Deci pot să vă spun
următorul lucru: că pentru mine a fost ceva aceasta chestiune și acest
mod de abordare a fost cu totul și cu totul determinant în a mă ocupa
într-adevăr și am studiat după aceea mult problema aceasta.
(Ce s-a întâmplat mai departe?) Mai
departe vă pot spune ce a urmat. Cine a putut să plece repede, a
plecat; granița s-a închis destul de ermetic și nu s-a mai putut trece
cu una cu două și a început stăpânirea sovietică. Vă pot spune că între
cei 1800 de evrei, au fost și patru care au spus că au fost comuniști
și au început să țină discursuri: ce fericire o să ne aștepte după
aceea... În rest însă, toată populația evreiască era foarte rezervată
și foarte îngrijorată. Rețin discuțiile de familie dintre părinții mei
și frați, surori, cumnați, cât de îngrijorați erau de toată această
situație. Întâmplarea a făcut ca familia mea să fie ceva mai înstărită,
pentru că din cei 1800 de evrei din Herța, majoritatea erau oameni
săraci: meșteșugari, cizmari, croitori, tâmplari, dulgheri, cojocari,
șepcari...și așa mai departe. Și o duceau destul de greu. Între ei erau
și negustori, unii cârciumari, alții băcani. Părinții mei au avut o
brutărie, au avut muncitori, au avut acareturi – cai, căruțe cu arcuri
care să transporte pâinea, să nu se turtească. Vă dați seama că pentru
astea erau și grajduri pentru atelaje, și curțile acelea cu stivele de
lemne, pentru că pe vremea aceea cuptoarele se încălzeau cu lemne; erau
dormitoare pentru muncitori, pentru că erau și atunci condiții foarte
stricte de igienă pentru producerea pâinii. Ca atare, erau printre
oamenii mai înstăriți. Sovieticii au dat, în loc de buletine, așa
zisele passpartou-uri. Când ne-am trezit că părinții mei au primit un
passpartout, cu un număr în indicativ, 39. Și acest indicativ, 39, au
aflat ei după aceea că însemna că e burjui, adică mare burghez,
probabil în moldovenește. Rețin termenul „burjui”, pentru că la un
moment dat, în școală, un învățător mi-a spus că sunt fiu de burjui. Nu
știu ce indisciplină am comis și rețin faptul că a zis: „Se vede că
ești fiu de burjui”. Imediat, în luna următoare, au acționat foarte
rapid: au naționalizat brutăria și practic au naționalizat toate
magazinele. Au transformat Herța într-un oraș mort.
(Adică au preluat ei totul.) Totul...
Nici nu mai aveau voie proprietarii să se apropie. Au pus pe alții –
care spuneau ei că sunt pregătiți, dar vai și amar cum au fost – și
gata, era totul confiscat. Nici un fel de administrație, nici urmă.
Eih, țin minte că a trebuit să ne și mutăm din strada principală, pe o
stradă laterală, probabil că ni s-a luat și casa, dar nu rețin treaba
aceasta, dar altfel nu aveam de ce să ne mutăm. Și în continuare vă pot
spune că a început așa o stare din aceasta, cel puțin în familia
noastră, dar nu numai, ci în tot orășelul, chiar și pentru cei săraci,
că nu mai aveau ce face, nu mai aveau pentru cine lucra, pentru că
totdeauna în orășel joia era zi de târg și veneau țăranii din jur, își
reparau botine, haine, își făceau lucruri. Acum nimeni nu mai avea de
lucru, iar dacă n-ai de lucru nici nu ai cu ce să te întreții și ca
atare a fost o situație foarte grea. Trec peste toate acestea... În
fine, ce vă pot spune este că, într-o noapte de la începutul lui iunie
’41 s-au prezentat cei de la așa-zisul NKVD, viitorul KGB, împreună cu
miliția, la un număr de oameni. I-au pus să-și ia lucrurile în căruțe
și din câte am aflat după aceea, le spuneau să-și dintr-o cameră ceva
și după aia nu-i mai lăsau să intre în camera aia, și cu căruțele,
familii întregi au fost la gara din Noua Suliță, la 8 sau 10 kilometri
peste Prut, și duși spre Siberia. Din localitatea Herța, numai din
orășel, au fost luate 38 de familii de evrei și o singură familie de
români: farmacistul Popescu. Îl rețin pentru că a fost singurul român
care a fost luat. Bineînțeles că și din satele apropiate – acolo nu
erau evrei – au fost luați și gospodari, adevărații gospodari români și
au fost și ei duși spre Siberia, pentru că erau chiaburii satelor;
exact oamenii cei mai buni, cei care au muncit, cei care au agonisit,
exact aceia au fost luați și duși în Siberia. Asta s-a întâmplat la
începutul lunii iunie, deci cu foarte puțin timp înainte de a începe
războiul. Și atunci sigur că părinții mei au spus: „Precis că în seria
următoare de deportări intrăm și noi”. Și la 22 iunie, deci peste
foarte puțin timp, a început războiul. N-au fost lupte propriu-zise la
Herța, au fost trageri de artilerie. În câteva puncte au căzut chiar
obuze de artilerie, în orășel și au murit chiar câțiva oameni, loviți
de obuze, însă lupte propriu-zise, de infanterie, nu au fost la Herța.
Pe 5 iulie, vine cineva și îi spune lui tata că trupele române sunt
chiar la marginea Herței. Atunci eu aveam vreo 13 ani și jumătate și
zice: „Hai cu mine, că uite, vin ai noștri și am scăpat de deportarea
în Siberia.” Și mă ia și mergem în întâmpinarea trupelor române. Odată
cu noi mai erau vreo 30-40 de persoane, și evrei, și români. Când am
ajuns în fața trupelor române, erau lanurile acelea de porumb, căci era
în iunie și văd parcă și acuma căștile acelea metalice ale
militarilor... Un căpitan, îl rețin ca grad, întreabă: „Care sunt
jidani între voi? Să treacă la o parte!” Înainte de a spune bună-ziua
sau ceva, ăsta a fost primul lucru pe care l-am auzit. M-a luat tata și
împreună cu ăia câțiva, că erau vreo 10-12 evrei dintre cei 30-40 de
oameni, nu aș putea spune exact, ne-am pus la o parte. Și deodată... nu
vă pot spune succesiunea exactă a evenimentelor, dar eram lângă un
șanț, pe drumul respectiv și am văzut arme îndreptate spre noi. Deodată
un domn, Vizitiu, după care a urmat un alt domn, Costăcheu parcă, au
sărit în fața noastră și au început să strige: „Domnu’ căpitan, acești
oameni au suferit de-a valma cu noi în timpul ocupației.”
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 29.08.09 20:03

Și prin toată localitatea aia, noi copiii, alergând
treceam prin ea în jumătate de oră, așa de repede, mai ales la vârsta
aceea. Jumătate din timp, câte patru-cinci ore, eram la joaca de
futbol, cu mingea de cârpe, și nu exista că sunt evrei sau că-s români.
Toți eram cu grămada pe toloacă. Și deodată s-a auzit de acel
ultimatum, cu două zile înainte, dar se știa că e vorba de Bucovina și
de Basarabia, iar Herța, întrucât a fost tot timpul în vechiul Regat,
nimeni nu se gândea că intră în această poveste cu ultimatumul
sovietic. Și totuși, pe 29 iunie dimineața, ne-am trezit pe strada
principală cu blindate sovietice. Au luat poziție și toată lumea era
surprinsă. Precis că au greșit, că la 15 kilometri nord trebuiau să se
oprească. Vă dați seama că nimeni nu-și dădea seama ce se întâmplă, cum
se întâmplă. Noi copiii treceam printre tancuri, nici nu ne păsa...nu
știam ce se întâmplă. Noi îi și cunoșteam pe cei din garnizoană, că
erau concentrări, erau trupe, militari care au fost concentrați. Și la
un moment dat s-a auzit că ofițerul Boros – care era cunoscut de-acum
în localitate – a fost ucis, și sărind în fața lui, ca să-l apere, a
fost ucis și un soldat român de origine evreiască, pe nume Iancu
Solomon. Noi care îi și știam... pe ostașii care erau acolo, trupa
toată de acolo, vă închipuiți că tot orășelul a fost alarmat. Ce s-a
întâmplat de fapt... Un sovietic, pe care Boros probabil că l-a
abordat, de ce a intrat, a scos arma, a tras, iar ostașul a sesizat că
vrea să-l împuște, s-a aruncat în fața lui crezând că ăla n-o să tragă
și amândoi au fost omorâți. Rușii au continuat să rămână acolo. Cei doi
militari români, cărora li s-a amestecat la propriu sângele, că au fost
unul în fața altuia, au fost luați și duși la Dorohoi, în zona rămasă
românească. La înmormântarea lor - a ofițerului român, la cimitirul
ortodox, și a soldatului evreu la cimitirul evreiesc - ostașii care se
retrăgeau din zona ocupată de ruși, au mers la cimitirul evreiesc și au
început să-i împuște pe evreii care asistau la înmormântare, între care
și un număr de militari evrei români, de la Regimentul 29 Infanterie
din Dorohoi, veniți, fără arme, la înmormântarea acestui camarad.
Și-așa a început de fapt primul pogrom din România, pogromul de la
Dorohoi, în care ulterior - citind toate actele - figurează că au fost
omorâți 50 de evrei, majoritatea bătrâni. După aceea au ieșit din
cimitir, și pe lângă militarii respectivi care au fost toți omorâți, au
fost uciși și bătrânii și doar un singur supraviețuitor a rămas, dintre
cei care au participat la înmormântare. Deci o persoană care a scăpat.
Pare-se că a fost acoperit de unul care a fost omorât și atunci,
crezându-se că și cel de dedesubt este mort, a scăpat. După aceea au
ieșit imediat în cartier, în oraș și au omorât bătrâni, copii, și așa
mai departe.
(Cine?) Ostașii români. (Credeți că aveau ordin de la cineva?) S-a
creat atmosfera aceea…o psihoză, că evreii i-au chemat pe sovietici, că
evreii sunt vinovați că a fost ocupată Basarabia și Bucovina. Să știți
că era o psihoză. Refugiații la fel…era o problemă. Probabil că ostașii
respectivi, în această situație, au găsit soluția aceasta de răzbunare.
În orice caz a fost ceva...eu am zis că asta a fost salva de onoare
trasă în cinstea lui Iancu Solomon, că și-a jertfit viața pentru
România. Acest act, în loc să fie un imbold pentru frăție, pentru
unitate, a fost din păcate opusul. Și de aceea, uneori am considerat că
Iorga a avut perfectă dreptate când se îndoiește de anumite documente.
După aceea m-a interesat mult această problema și am să vă spun și de
ce a început să mă intereseze. Am găsit un document, în revista Limes
nr.3-4/2000, un istoric, doctorul Cornel Grant, discutând despre
cedarea Basarabiei, Bucovinei și a ținutului Herța, citează un document
din arhivele de stat Buzău, Poliția Buzău, dosar 15/1940, v.f.151, în
care se spune: ,,La punctul Herța, în județul Dorohoi, au avut loc
numeroase incidente cauzate de depășirea liniei demarcaționale de către
trupele sovietice. Un locotenent și un caporal român au fost împușcați
de evreii din Târgul Herța, iar comandantul unității de cavalerie din
oraș, a dat ordin de tragere, înregistrându-se morți și răniți de
ambele părți, inclusiv dintre evrei.” Aceasta e o chestiune păstrată
într-un document scris. Vă dați seama, asemenea relatări date de către
unii ofițeri probabil, cât rău au putut face și ce psihoză au putut să
inducă împotriva evreilor, când lucrurile, v-am povestit cum au stat.
În primul rând, nimeni nu știa că Herța va rămâne la sovietici, iar în
al doilea rând evreii nu erau înarmați. În al treilea rând totul a fost
exact cum v-am descris eu, ceea ce arată că Iorga a avut dreptate când
la un moment dat a spus: ,,Actele publice nu sunt făcute pentru a-ți
spune adevărul, ci pentru a susține un interes. Documentul îl iei cum
este, iar în fundul lui stă vicleanul care a fabricat piesa și face haz
pe socoteala dumitale”. Asta arată cât de precauți trebuie să fim în
momentul când cercetăm anumite documente, pentru că ele pot determina
concluzii cu totul false, și aici nu este chestiunea că memoria te
poate înșela. Memoria mea a fost foarte vie și este, și am asistat la
toate evenimentele din acest punct, denumit Herța.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

132 de oameni nevinovați au fost executați

Mesaj Scris de Admin la data de 29.08.09 20:03

132 de oameni nevinovați au fost executați

Fragment din interviul realizat de Adrian Onică cu dl. Liviu Beris (n.1927),
o mărturie uluitoare a pogromului evreilor din Dorohoi, traita personal și povestită
ca și cum s-ar întâmpla sub ochii noștrii din nou.







Într-o
porumbiște s-au aruncat asupra cadavrului niște țărani să-l
dezbrace...sângele mai curgea din el... Este o imagine groaznică.
Această imagine pe mine, pur și simplu, mă consumă și acum, și nu a
fost singura pe care am văzut-o…!

numesc Beris Liviu și m-am născut acum 75 de ani. Așa cum vă este
cunoscut, de om depinde cum să fie: altruist sau egoist, harnic sau mai
puțin harnic... și alte asemenea calități. Sunt lucruri însă care nu
depind de noi: omul nu-și poate alege părinții din care să se nască,
timpul în care să se nască și locul în care să se nască. N-am avut nici
un merit, dar în același timp nici o vină că m-am născut din părinți
evrei, în localitatea Herța, la 27 noiembrie 1927. Această localitate
făcea parte din județul Dorohoi, din vechiul Regat și este situată la o
distanță egală, între Dorohoi și Cernăuți. Vechea graniță austro-ungară
a Bucovinei era situată într-un sat, Mamornița, la nord de Herța, la
circa 15 kilometri de localitatea în care m-am născut. Și faptul că
m-am născut atunci, în acel loc și din acești părinți, m-a determinat
să percep într-un anumit fel și să suport într-un anumit fel
evenimentele care au avut loc acum peste 60 de ani. Mă întorsesem de la
liceu, terminasem clasa a doua de liceu, în iunie 1940 și începuse
vacanța de vară. Pe vremea aceea, cum să vă spun... timpul avea timp,
zilele erau lungi și alergam toată ziua prin micul orășel, care era
alcătuit din câteva străzi. În total, localitatea avea o populație de
câteva mii de oameni, în orășel propriu-zis, în afară de ținuturile din
jur, că era capitală de plasă, era plasa Herța, în cadrul județului
Dorohoi. Erau vreo 4000, 5000 de oameni în orășel și din ei cam
jumătate erau evrei. Și pot să vă spun că, în amintirile mele, era o
conviețuire între evrei și români care ar fi putut fi dată ca exemplu.
Atâta bună înțelegere cu români, vecini, întrajutorare... Era, dacă
vreți, un micro-cosmos demn de luat ca model. Îmi amintesc și acum că,
fiind copil, erau la guvern liberalii și primarul era un liberal, un
avocat, Dumitriu. Ajutorul de primar era un evreu, unul Rozen. O altă
amintire... episoade care-mi vin în minte: era un rabin acolo, dar nu-i
mai rețin numele, atât știu că era un om deosebit de cult și cu un
orizont deosebit de larg, iar când a murit, la moartea lui țin minte că
era o groază de lume. Atunci a fost o mare surpriză când primarul,
avocatul Dumitriu a spus, în discursul pe care l-a ținut la
înmormântarea rabinului, la care au fost și foarte mulți români, că
rabinul a fost membru al Partidului Național Liberal, ceea ce a fost o
surpriză pentru mulți. Al doilea lucru, de exemplu eram elev în școala
primară și, nu știu, așa era obiceiul pe atunci, că ne duceau la
anumite sărbători. Eu am urmat școala românească, dar era și o școală
israelito-română în localitate, în care erau copii de evrei, și în care
se făcea și ceva studiu de ebraică, atâta tot, asta era singura
diferență. Eu însă am urmat școala română și orele de religie erau
predate de preotul orășelului, preotul Bantaș. Țin minte și acum, că
mergem în coloană, în rânduri, nu mai rețin la care sărbătoare, la care
se ținea o slujbă la biserică și toți elevii erau acolo. Țin minte și
acum că preotul Bantaș a venit, m-a mângâiat pe creștet și mi-a spus:
„Vezi că tu nu trebuie să îngenunchezi atunci când ceilalți copii vor
îngenunchea, pentru că tu nu ești creștin și tu rămâi în picioare”, dar
cu atâta blândețe mi-a spus, cu atât respect pentru celălalt, încât
mi-a rămas în amintire aceasta chestiune și acest mod de tratament
foarte apropiat.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 10.07.11 0:45, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 25.08.09 18:05

DESTINE DE JURNAL

Memoria care ne spune cine suntem: Anne Frank și Miriam Korber-Bercovici


În Amsterdam, pe strada Prinsengracht, la numărul 23, oamenii se așază
unii în spatele altora până formează o coadă lungă care șerpuiește
neliniștit peste trotuarul îngust. Văzută de sus sau de departe,
mulțimea seamănă cu unul dintre canalele care brăzdează orașul
făcându-l fermecat. La urmă se scurg toți într-o casă cu mai multe
etaje unite prin scări abrupte.

O casă vegheată, ca peste tot în Olanda, de câte un pâlc de biciclete,
și de ceva în plus. O statuie: un dreptunghi vertical peste care stă,
demnă, o fetiță.

Imobilul a fost ridicat în1653 de un comerciant olandez și vreme de
aproape trei sute de ani n-a fost cu nimic special. Apoi, în 1940,
familia Frank (comercianți oarecare) a emigrat din Frankfurt și a
cumpărat casa asta. În timpul războiului s-au ascuns într-o anexă
secretă a locuinței, alături de câțiva prieteni apropiați, pentru a
scăpa de lagărele de exterminare rezervate evreilor și în Amsterdamul
ocupat de naziști. În 1944, au fost trădați. Otto, capul familiei, a
fost singurul supraviețuitor.

S-a întors de la Auschwitz și a reușit să publice, într-o lume încă
însângerată, jurnalul pe care Anne, fiica sa, l-a ținut între 12 iunie
1942 și 1 august 1944. Anne Frank a murit în martie 1945, la 15 ani,
bolnavă de tifos, cu doar două săptămâni înainte ca lagărul la care
fusese condamnată să fie eliberat. E, poate, cea mai cunoscută victimă
a Holocaustului.

Jurnalul său a fost tradus pretutindeni, istoria ei s-a jucat pe
scenele lumii, a fost ecranizată. Memoria îi este cinstită de
milioanele de oameni care s-au așezat, cu timpul, unii în spatele
altora, într-o coadă lungă șerpuind peste un trotuar îngust, așteptând
să se scurgă în ”Casa Memorială Anne Frank”.

”Nu mai cred nici în om; azi știu că este o bestie”


Jurnalul de ghetou pe care Miriam Korber l-a ținut între noiembrie 1941
și octombrie 1943 în Transnistria a trecut neobservat în România, țară
care și-a asumat târziu (și cu mari spasme) participarea la Holocaust.
Perfect explicabil pentru raportarea românilor la trecut, jurnalul a
fost publicat întâi în Germania, și abia în 1995, a avut loc pe piața
de carte de la noi. A apărut la Kriterion, o editură mai puțin
vizibilă, și n-a avut forța unui cutremur care să zguduie conștiințe.

Jurnalul acesta este albumul cu coperte maronii de la începutul acestui
text, albumul în care ar fi trebuit să fie scrie poezii. I-a fost
dăruit lui Miriam de către ”simpatia” ei, Bondy, un tânăr evreu pe care
deportarea l-a distrus.

Prima pagină a scris-o el, în septembrie 1941, și se încheie așa:
”Prietenia noastră mă înalță sufletește, îmi dă mai mult curaj în lupta
cu viața, mă face să am mai multă încredere în om și un val de fericire
mă cuprinde numai când îmi aduc aminte de ea”.

Ultima a fost scrisă tot de el, în ianuarie 1944, pe când se aflau încă
la Djurin. Bondy era altul: ”Am ”reușit” în acest răstimp, încetul cu
încetul, să nu mai cred nici în om, pe care cândva îl consideram o
ființă superioară; azi știu că este o bestie”.

Din Transnistria, Miriam s-a întors pe jos, singură. S-a oprit la
Botoșani, la bunicii materni. Pe Bondy nu l-a mai văzut niciodată. În
1970 a auzit că, nevindecat de chinurile tinereții, s-a sinucis.

”Eu trăiesc datorită doamnei Bercovici”

După război, chiar dacă stinsă, ca o lumânare arsă pe jumătate, Miriam
a luat-o de la capăt. Și-a urmat visul de studia medicina: ”Am văzut în
Transnistria ce înseamnă un doctor”. Viața i-a trecut printre copiii
bolnavi de cancer internați la Spitalul Fundeni, între gărzile de
noapte și cercetările științifice.

S-a căsătorit cu scriitorul Israil Bercovici, și și-a luat doctoratul târziu, cu o lucrare la care a muncit mai multe decenii.

Săptămâna trecută, pe forumul EVZ, printre mesaje atinse de ură și-au
făcut loc și aceste câteva rânduri semnate ”Dragoș din Norvegia”: ”Eu
trăiesc astăzi datorită unei supraviețuitoare a Holocaustului:
dr.Miriam Bercovici, eminent medic pediatru la Spitalul Fundeni, care
m-a salvat de la moarte în iulie 1980, când aveam numai 8 ani. Asta în
timp ce ea a pierdut zeci de membri ai familiei în lagăre. Femeia e
evreică, poate e bună, poate e rea. Dar a salvat o viață: pe a mea”.

Lacrimile femeii care nu plânge


Când a plecat spre casă, Miriam n-a luat cu ea jurnalul: ”Mi-am adus
aminte după 18 kilometri, dar nu m-am întors. L-a luat mama. Când ne-am
regăsit toți, acasă, iar mi-a ieșit din memorie. Abia în 1967, mama
mi-a readus aminte de el. L-am luat, l-am recitit și am plâns. Eu nu
știu să plâng. A murit soțul meu, a murit fiica mea, și n-am plâns. Dar
în noaptea aceea, într-un tren, am plâns. La întoarcere i l-am dat
soțului meu și iar l-am scos din memorie. În1988, l-am regăsit alături
de trei exemplare bătute de el la mașină. Nu m-am gândit atunci să-l
public, fiindcă era imposibil”.

DE CE N-A PLECAT

”Tu ai cont în bancă?”


Miriam Korber-Bercovici s-ar fi putut stabili în Israel. De acolo a
ascultat mai multe întrebări și una nu i-a plăcut. Atât de mult încât a
hotărât să rămână în România. Dialogul a fost așa: ”Miriam, ce ai făcut
tu în viața ta?”. Medicul și-a numărat realizările profesionale
excepționale, la care vocea a întrerupt-o sec: ”Lasă asta. Tu ai cont
în bancă?”. N-avea. ”Abia acum înțeleg că, da, e bine să ai și cont în
bancă”.

CONDAMNAȚII DIN FOTOGRAFIE

Epilog: ”Copii, eu sunt o jidancă...”


Miriam Korber-Bercovici ne arată o fotografie de la nunta verișoarei
Silvia Sterberg. A fost făcută la Câmpulung, în 1935. Apar douăzeci și
patru de persoane. Destinele lor sunt ca un rezumat a ceea ce a
însemnat Holocaustul: al cincilea, pe rândul de sus, e unchiul lui
Miriam, Marton Szabó. A fost ucis la Auschiwtz. Al șaselea, alt unchi,
deportat la Moghilev. Al șaptelea, fratele mirelui, arestat și împușcat
de sovietici în 1941.

Pe rândul al doilea, a cincea de la stânga la dreapta, Eva Szabó,
moartă la Auschwitz. A șasea, o mătușă, deportată în Transnistria. Pe
rândul al treilea: prima, o mătușă împușcată la cariera de piatră pe
Bug. A doua, bunica Toni Korber, decedată în Transnistria, moartă de
foame. A treia, verișoara, mireasa, împreună cu copilul ei de doi ani,
împușcați la cariera de piatră pe Bug. Al patrulea, mirele, arestat și
împușcat de sovietici în 1941. Al cincilea, bunicul Abraham Korber,
mort de foame în Transnistria. A șasea, mama mireului, decedată în
Transnistria. Al șaptelea, tatăl mirelui, decedat în Transnistria. Jos:
copiii Szabó, uciși la Auschwitz, în 1944.

Peste ”explicația foto” se așază tăcerea noastră. Doamna doctor
Bercovici ne privește lung și ne întreabă sincer: ”Cum să mai fim noi,
supraviețuitorii, oameni normali?”

Și mai e ceva. Fundamental. ”Am fost invitată să le vorbesc unor copii
de școală generală. Ca să văd ce știu despre noi, i-am întrebat:
”Copii, voi ați cunoscut vreodată vreun evreu?”. Nu mi-a răspuns
nimeni. ”Voi știți ce este un evreu?”. Au tăcut.

Așa că i-am mai întrebat o dată: ”Dar ce este un jidan?”. Unul, mai
curajos, mi-a spus că el știe: ”Jidanul este un om rău, m-a învățat
bunica să mă feresc de ei, că sunt oameni care te fură și când se uită
la tine”. Atunci mi-am dat seama că toate vin din necunoaștere. Le-am
zis: ”Copii, eu sunt o jidancă...””. Copiii au făcut ochii mari și
Miriam și-a spus povestea. N-am fost acolo, dar se zice că, la sfârșit,
unii plângeau.


http://www.evzvest.ro/articole/detalii-articol/863359/Din-oameni-normali-am-devenit-psihopati/#
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 25.08.09 18:04

DINCOLO DE LIMITE

”Pentru noi, moartea și-a pierdut misterul”


Miriam a început să scrie pe 4 noiembrie 1941. La aproape patru
săptămâni de la data la care evreii au primit vestea că trebuie să
plece. Nimeni nu știa unde. România îi dorea cât mai departe: „Plecam
spre o localitate în fundul Basarabiei, Atachi, se zicea că vom fi
colonizați și vom avea un mijloc de trai. Clădeam castele în Spania,
speram că ni se va da mâncare la cazan, că vom munci”.

Fiecare zi care trecea demonstra contrariul. „Am văzut oameni fără chip
omenesc, copii cu ochii umflați, picioare degerate, mânuțe
neputincioase; mame cu copii morți în brațe, bătrâni, tineri înveliți
în zdrențe. Erau ce rămăsese din evreii din lagărul Edineț”.

Drumul contingentului din Câmpulung a trecut Nistrul și a oprit la Moghilev. Aici, familia lui Miriam a realizat că lagărul e moarte: „Pentru noi, moartea și-a pierdut misterul. Moralul oamenilor e la pământ”. Pentru a supraviețui,
erau obligați să plece. Domnul Korber a dat ultimii bani pe care îi mai
avea, bine ascunși, a apelat la niște nemți care, contra cost,
transportau evrei spre ghetouri, și și-a salvat familia.

Ascunsă într-un camion capitonat, Miriam a plecat spre Djurin. În urmă
se opreau bunicii paterni, Toni și Abraham, prea slăbiți pentru a merge
mai departe. Au rămas într-un azil încropit ad-hoc de către evrei. Au
murit de foame, în 1942 și au fost îngropați într-o groapă comună, din
care ies, uneori, și vin în visele negre ale lui Miriam
Korber-Bercovici, care, printr-un lung șir de minuni, a trecut de
vârsta lor de atunci.
ÎNSEMNĂRI DIN JURNALUL DE GHETOU

”Vor să ne omoare pe toți! Și lumea tace, tace în fața unui singur om”




  • Joi, 1 ianuarie 1942: Cât
    aș dori să mă încălzesc o dată bine, ca acasă. Atunci, frigul nu era o
    problemă. Era o plăcere să mă plimb în frig, la întoarcere mă așteptau
    o sobă încinsă și o odaie caldă. Aici, suflu veșnic în mâini.
  • Sâmbătă, 3 ianuarie 1942: -38
    de grade frig. Tata a căpătat o căciuliță ucraineană. Ne acomodăm
    mediului. Omul e un animal, totul e obiceiul. Ne obișnuim cu răul, dar
    ne amintim când era bine și asta doare rău de tot.
  • Luni, 12 ianuarie 1942: La
    Sargorod am văzut atâta mizerie încât mi se pare că mai mult nici că
    poate exista. M-a impresionat soarta tristă a lui Medy. Săraca noastra
    prietenă! Tocmai îi muriseră bunica și bunicul. Unchiul ei a murit de
    foame și de murdărie. Medy era îmbrăcată în pardesiu, cu paltonul a
    acoperit-o pe bunica moartă, în loc de plapumă sau de cearceaf. La
    Sargorod e epidemie de tifos adusă de dorohoieni. Săracii din Dorohoi
    au fost evacuați și trimiși din lagăr în lagăr. Mor oamenii cu zecile
    pe zi.
  • Luni, 26 ianuarie 1942: Pentru
    ce mai vrem noi să trăim? Numai speranța ne mai ține în picioare. Nu
    mi-aș fi închipuit vreodată că pe un frig de -30 de grade poți să stai
    într-o odaie neîncalzită, cu plafonul căzut pe jumătate. Trăim și
    așteptăm.
  • Miercuri, 28 ianuarie 1942: Cred
    că nu e nevoie de iad pentru păcătoși, căci cine trece prin cele ce
    trecem noi acum e izbăvit de păcate. De ce nu ne scurtăm chinurile? E
    lașitate sau e măreție în putința și voința de-a străbate greul? A
    murit domnul Wassermann. Mi-l amintesc cu bățul în mână, cu pălăria de
    paie și liniște-n priviri. Acum a murit la Moghilev, departe de morții
    săi, departe de cei vii
  • Marți, 10 februarie 1942: Brazi,
    păduri întunecoase, case curate, oameni frumoși, patrie, mi-e dor de
    voi. De ce suntem atât de păcătoși să n-avem și noi o patrie care să ne
    iubească! Pe noi patria ne-a izgonit în pustiu printre străini și
    printre cuvintele de prigoană mă urmărește veșnicul: mai departe,
    jidove rătăcitor!
  • Sâmbătă, 28 februarie 1942: Mor
    cei mai buni. A murit dr Koch, Tarter, Lehrer, Polack, învățătorul
    Kahn. Mor tineri, mor bătrâni, fără alegere. Cine știe câți se vor mai
    întoarce la vetrele lor.
  • Joi, 19 martie 1942: S-a
    zvonit că vom fi alungați spre Bug. Cred că ăsta e sigur sfârșitul. Nu
    e de-ajuns că mor și au murit până acum atâția dintre noi. Ce greu se
    suportă și-așa totul. Ar fi trebuit să fiu în clasa a 8-a, în rând cu
    toată lumea, să mă bucur de strălucirea soarelui, de parfumul florilor.
    În Djurin n-am vazut nici viorele, nici ghiocei. Îmi pare rău de anii
    mei tineri pierduți. În zadar încerc să râd, să mă mint, în zadar îmi
    spun că nu e timpul pierdut. Chiar dacă vom scăpa cu viață vom fi
    oameni stinși, niște lumânări arse, prea slabi ca să putem reîncepe de
    acolo unde am întrerupt. Oh, jidove rătăcitor, continuă-ți drumul! Tu
    nu ești om, ești jidov, acest stigmat e mai puternic decât acela al lui
    Cain.
  • Sâmbătă, 11 aprilie 1942: Totul
    s-a șters o dată cu vremurile în care eram și noi oameni. De luni de
    zile suntem mai rău decât câinii. Până și de câinii vagabonzi
    se-ngrijește hingherul și le găsește o moarte demnă. Dar de noi cine sa
    aibă grijă? Câți ne vom întoarce de-aici? Câți și când?



”Eu nu am cum să-i urăsc pe
români. Lucrurile rele le-au făcut oamenii răi. La Rădăuți a existat un
drept între popoare, un ofițer român, Ioan D.Popescu. Placa memorială
de pe casa lui e pusă de mine. Așa am considerat că e firesc să-i
mulțumesc pentru că a refuzat să ucidă evrei”

Miriam Korber-Bercovici, supraviețuitoare a Holocaustului



”Mi-am pierdut sex-appeal-ul odată cu trecerea peste Nistru”



  • Sâmbătă, 2 mai 1942: Când
    văd un cerșetor mă cuprinde frica. Mă văd pe mine peste un an, doi. Nu
    mai sper, e clar că până la sfârșitul războiului vom rămâne aici. Aș
    dori să am și eu o simpatie. De când am plecat de-acasă nici nu mă pot
    gândi la un băiat altfel decât ca la un tovarăș care duce bagajele.
    Nimeni nu s-a gândit și nu s-a interesat de mine, se pare că mi-am
    pierdut sex-appeal-ul odată cu trecerea peste Nistru.
  • Sâmbătă, 6 mai 1942: De-am
    avea cel puțin de lucru. Ni s-a promis pământ căci avem titlu de
    colonie evreiască, dar nu suntem lăsați să muncim nici măcar în colhoz
    pentru că suntem evrei și evreilor nu le este permis să lucreze la
    câmp. Zilele cresc și devin din ce în ce mai lungi, mai goale.
  • Marti, 23 iunie 1942: Nu
    mai am ce scrie, nu am cuvinte să exprim ce simt, mi-e atât de plină
    inima de dor, durere și ciudă. Ce exprimă cuvintele față de ceea ce
    simt eu? Cuvintele sunt goale, picături de piatră. Totul e nimic și în
    jurul nimicului se învârt toate gândurile mele.
  • Vineri, 26 iunie 1942: Am
    aflat că toate sunt relativ bune în România. La București se lucrează
    mult pentru ameliorarea situației evreilor din Transnistria. Se
    lucrează, dar între timp mor mii și mii de oameni. Aici, evreii și
    ucrainenii au voie să iasă pe stradă numai între 6 și 9 dimineața.
    Duminică toată ziua, vineri până la ora 12, miercuri și sâmbătă de la
    14 la 16, când se merge la baie. Se spune că jandarmii au dreptul să
    împuște pe cel care nu respectă ordinul. Sunt cu moralul la pământ.
    Sunt zile în care aș dori să mor, în care-mi doresc moartea cu ardoare,
    așa cum altădată doream să studiez medicina. Moartea e mai bună, e
    liniște și pace, fără lacrimi. Poate până la urmă voi înnebuni, așa mi
    se zbat tâmplele. Vreau să scap din iadul în care mă aflu.
  • Sâmbătă, 4 iulie 1942: Vor
    să ne omoare pe toți! Se povestesc lucruri teribile despre felul brutal
    în care au fost omorâți mii de evrei în satele și orașele Ucrainei. Nu
    mi-aș fi închipuit că civilizația veacului al XX-lea va permite
    asemenea orori. Mame și tați omorâți în fața copiilor sau invers, copii
    aruncati de vii în gropile unde zac părinții morți, omorâți cu
    bolovani. Și lumea tace, tace în fața unui singur om, unui singur geniu
    rău care tiranizează o lume.
  • Miercuri, 30 septembrie 1942: Simt
    în suflet o mare durere, o mare rană, care sângerează ori de câte ori
    gândul mă duce în trecut. Mă simt mai bine când stau și privesc drumul
    spre Moghilev. Mi se pare că sunt mai aproape de casă.
  • Sâmbătă, 20 martie 1943: Am
    fost foarte bolnavă, am avut gălbinare și febră mare, șase săptămâni.
    Astăzi, după atâtea luni de tăcere, simt nevoia să scriu. Ce păcate
    ispășim cu această pedeapsă? Pentru care vină? Nesiguranța în care
    trăim e mai apăsătoare decât orice condamnare la moarte. Exantematicul
    bântuie cu furie, zilnic mor cunoscuți și necunoscuți. Toate sunt la
    fel, nici nu e nevoie să le scriu deoarece le voi ține minte toată
    viața.
  • Joi, 2 septembrie 1943: Nu
    mai am cozi. Am rupt-o cu copilăria. Se rărise mult părul și nu mai era
    nici estetic, nici igienic. Nu mai rămăseseră decât două codițe
    prăpădite, legate cu două fundițe maro, tip Transnistria. Odată cu
    codițele mi-am tăiat și o parte din sufletul meu de copil alintat
    altădată.
  • Sâmbătă, 11 septembrie 1943: Speranțele
    s-au sfârșit. Nu mai plecăm acasă! Săptămâna trecută toată lumea știa
    că plecăm în data de 15. Lumea era în fierbere. Viața nu e așa cum ne-o
    dorim.
  • Duminică, 10 octombrie 1943: Evreii
    se roagă cu mai multă ardoare, cu mai mult foc și cu mai multă
    speranță. Probabil încă nu s-a împlinit măsura suferințelor, dar ei se
    roagă, se bat cu pumnul în piept și așteaptă, speră, și nimeni nu e în
    stare să-i facă să dispere. E un popor minunat care deși își cunoaște
    greșelile, totuși le comite mereu. Are atâta voință de viață, n-a
    pierit până acum și cred că nici de asta data vremurile nu-l vor birui.
    Vor muri încă mulți, deși au fost deja mulți sacrificați pe așa-zisele
    altare ale civilizației europene, dar vor rămâne încă destui care să
    poarte în viitor amintirea celor morți și speranța unei vieți în
    libertate. Nu vreau să uit și de aceea notez.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 25.08.09 18:07, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Din oameni normali am devenit psihopați

Mesaj Scris de Admin la data de 25.08.09 18:04

Din oameni normali am devenit psihopați

Serialul dedicat de EVZ supraviețuitorilor Holocaustului continuă cu
istoria doamnei Miriam Korber-Bercovici, care a ținut într-un ghetou
din Transnistria un jurnal cât o comoară ignorată.


E istoria unei femei care nu
mai știe să plângă și pentru care acolo, la capătul civilizației,
moartea și-a pierdut misterul. Peste ani a ajuns un emerit medic
oncolog.

Mâinile lui Miriam Korber-Bercovici tremură la atingerea albumului
îmbrăcat în piele maronie. Pe foile subțiri ar fi trebuit scrise
poezii. Un creion chimic de demult, ajutat de o istorie cumplită care a
capturat omenirea, a scrijelit altceva. Pagini despre suferință și
speranță, însemnări de la capătul terorii, ceva imposibil de cântărit
și evaluat: viața în ghetoul de la Djurin, o așezare pierdută între
Nistru și Bug, care a găzduit mii de destine uitate la mijlocul celui
de-Al Doilea Război Mondial.

Cei mai mulți nu s-au întors, rămânând pentru totdeauna prinși doar
între faldurile de hârtie. Puținii supravietuițori au rămas mutilați,
niște fantome ale celor care erau înainte. Miriam, tânăra de 18 ani
deportată în 1941 în Transnistria pentru vina de a fi purtat rădăcina
genetică a unei rase hăituite, a trăit. E un fel de-a numi drama
aducerii aminte. De fapt, „Mimi” nu s-a întors niciodată de la Djurin.
A revenit doar un destin forfecat de antisemitism și, mai mult, o
femeie obligată să-și trăiască psihoza.

Fără dreptul la vise


Astăzi, Miriam Korber-Bercovici suportă greu căldura, se mișcă încet și
apelează la sedative pentru a reuși să doarmă. Nu e nimic patetic aici.
Din fotografiile alb-negru care s-au salvat, zâmbesc în liniște doar
victime. Din când în când, bunica Toni (oarbă) și bunicul Abraham,
decedați de inaniție într-un azil din Moghilev în 1942, îi apar în
coșmaruri. Strigă, de fiecare dată, după ajutor.

Glasul doamnei se stinge brusc: „Am fost oameni normali. Și din oameni
normali am devenit, la limită, psihopați”. Patologicul e de cautat însă
în altă parte: în Câmpulung Moldovenesc, în acel octombrie 1941, în
infinitul sinistru dintre Nistru și Bug, administrat de regimul
Antonescu la mijlocul războiului, în atmosfera pe care creionul chimic
al lui „Mimi” o nemurește. Ne întoarcem la un trecut peste care s-a
trecut prea repede.

În 1940, Miriam avea 17 ani și învăța pentru prima oară lecția
umilinței, predată din spatele unei formule scrise într-o limbă nobilă:
„numerus nullus”. Liceul „Carmen Sylva” din Botoșani refuza s-o mai
primească. Eleva premiantă, îndrăgostită de pian, nu mai era în ochii
miopi ai naționalismului românesc decât o evreică demnă de dispreț și
de moarte.

Miriam s-a întors acasă, la Câmpulung Moldovenesc. Încă spera. Anul
care a urmat i-a anulat dreptul la vise. Războiul în care România a
intrat în 1941 a adus cu sine „tratamentul german” pentru „boala
jidănească”. Steaua lui David a coborât, ca un stigmat, peste
piepturile miilor de evrei care trăiau în Câmpulung. Toleranța de
altădată, într-un oraș cu o istorie cosmopolită însemnată, dispăruse.

Aici, în sudul Bucovinei, argumentul insuficient al
„iudeo-comunismului” nici măcar nu stătea în picioare: nu cunoscuseră
ocupația sovietică, iar deportarea ca tratament ideologic nu putea avea
asemenea ”justificări”. În septembrie 1941 a venit primul semn:
perchezițiile au demarat în forță, în căutare de arme și materiale
subersive ascunse de „dușmanii” evrei. Nu s-au găsit.

Pozițiile de forță fuseseră însă trasate. Decizia a venit curând, pe 11
octombrie: toți evreii, indiferent de vârstă, stare de sănătate sau
poziție socială urmau să fie deportați.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 10.07.11 8:55, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Din vagonul meu, am supraviețuit doar opt

Mesaj Scris de Admin la data de 21.08.09 15:47

“Din vagonul meu, am supraviețuit doar opt"

Iancu Țucărman s-a născut de două ori: prima oară într-o toamnă,
acum 87 de ani, a doua oară într-un tren în care fusese încuiat ca să
nu mai iasă viu.


Țucărman
vorbește hotărât și prudent despre Holocaust: “Exacerbarea medicației
are adesea un efect contrar și duce la sporirea antisemitismului. Însă
eu, ca supraviețuitor, am o obligație față de cei care n-au trăit.
Trebuie să spun adevărul, să nu tac în fața negaționismului”. Ca toți
cei care n-au murit atunci când au fost trimiși să moară, Țucărman are
o memorie sensibilă, ca un câmp minat, unde oricând poți să dai peste
ceva care doare ca o ruptură de inimă.

Iancu Țucărman e așa cum vorbește: hotărât și prudent. Extrem de
ordonat, cu o grijă maniacală pentru detalii, și-a împachetat
amintirile riguros, în sertare pe care le deschide, fără ură, cu o
curiozitate aproape științifică. Iancu Țucărman a supraviețuit trenului
morții Iași-Podu Iloaiei, din iunie 1941. E destul de mult. În vagonul
pe care îl numește, cu acel sentiment intim și absolut pe care îl au
oamenii față de nenorocirile din viața lor, “al meu”, au intrat 137 de
oameni. La sfârșit mai trăiau doar opt.

Avea 19 ani și în acea zi de 30 iunie, cu simțurile amorțite, cu ochii
închiși, s-a întâlnit cu destinul. A văzut, la o margine de vis, o
fermă, lanuri mari de grâu și pe el în mijlocul tabloului. A simțit
atunci, ca un poet, că nu îi e frică de tine, moarte. A repetat în
gând, ca un copil trimis după cumpărături: “Eu voi ieși viu din vagonul
ăsta. Eu voi ieși viu. Eu voi ieși viu…”.

“Eu am ce am cu zidanii”

Istoria asta începe mai devreme, într-un Iași în care evreii erau la
fel de mulți ca românii, și antisemitismul se preda de la catedră,
cobora în stradă și rănea. Profesorul A.C. Cuza ajungea să ocupe
funcții-cheie în fragila democrație românească și perora fanatic
împotriva “zidanilor”. Iancu Țucărman nu uită: “Așa vorbea el, cu “z”
în loc de “j””. Biografii xenofobilor ar face bine să fie atenți: “A.C.
Cuza avea o amantă evreică, știa tot cartierul. Când era întrebat de
treaba asta răspundea: “Dragă, eu n-am nimic cu zidovcuțele, eu am ce
am cu zidanii””. Cuziștii și legionarii (care-și aveau rădăcinile și
trunchiul tot în Moldova) erau o prezență constantă și agresivă și pe
strada lui Țucărman, pe Sărăriei, la sfârșitul anilor ‘30. Familia lor,
una de mici burghezi, era o țintă predilectă ale atacurilor antisemite:
“Mereu ne trezeam cu geamurile sparte”.

29 iunie 1941 a picat într-o duminică și într-o atmosferă încinsă, de
război, mirosind a propagandă și a gloanțe. “Unde locuiam noi erau 67
de apartamente și nu știu dacă în acea curte trăia vreun creștin. La 8
și jumătate, de dimineață, am auzit niște bătăi în ușă. Veniseră după
noi un polițist, un soldat și doi civili. Eu, tata și încă o rudă am
fost ridicați”.

Când timpul a fost arestat

O precizare: Iancu Țucărman știe cât era ora, fiindcă avea un ceas la
mână. Nu mult mai târziu de la acel “8 și jumătate”, un plutonier i l-a
smuls: “Lasă, jidane, că tot n-o să mai ai nevoie de el acolo unde
mergi”. Atunci, ceva în tânărul Țucărman a stat, ca un ceasornic. Tatăl
i-a spus în idiș, cu o voce ca un resort rupt: “Fie aceasta o jertfă
pentru sufletul tău”. În curtea chesturii, a stat, întins pe jos, până
a doua zi în zori. Cei care au încercat să sară gardul spre
cinematograful “Sidoli” au murit secerați sau au sfârșit ca în
amintirile pe care Leonard Zăicescu le-a depănat acum două săptămâni în
pagina aceasta, cu sufletul în palmă.

Puțini, printre care și tatăl lui Iancu, au avut noroc: au scăpat doar
cu un bilet de “liber”. Unii, nu mulți, au primit misiunea de a merge
și a vesti că toți evreii din oraș trebuie să se prezinte la chestură
pentru a primi biletul. Cine urma să fie prins pe străzi fără el risca
să fie împușcat. Soția lui Iancu Țucărman, care păstrează ceva din
tristețea unui înger cu vârstă, are o scurtă intervenție. Glasul ei
slab se răspândește greu în apartamentul din Drumul Taberei: “Nouă ne-a
zis mama că mai bine murim în casă, decât să mergem la chestură. Așa am
scăpat”. Era o capcană: mulți dintre cei care s-au dus după biletul
pentru libertate n-au primit decât moarte.



PIRAMIDA VICTIMELOR. În vara lui 1941, pe ruta Iași-Podu Iloaiei, modernitatea s-a întors la omul din grotă




”În liceu, am fost lăsat repetent de un profesor de germană,
cunoscut antisemit. Cum, pe mine, care eram premiant și vorbeam perfect
nemțește, care vorbeam acasă idiș, limbă foarte asemănătoare cu
germana? I-am spus atunci tatei: ”Vin vremuri grele!”. Blestemată gură
am avut...”


Iancu Țucărman, supraviețuitor al unui ”tren al morții”


ÎN TREN

Un om cu un trenci în mână se întreabă cine este

Iancu Țucărman a stat lângă oblon. A auzit vocea care număra, a
urmărit-o până la capăt, până la numărul 137, când vocea a spus:
“Închideți vagonul”. A văzut și mâna care a bătut cuiele care răpeau
dreptul la aer. Obsesia pentru exactitate nu l-a părăsit niciodată:
“Erau cuie “de 15”. Știu pentru că am copilărit într-o prăvălie de
metale feroase. Cel care a bătut scândurile era un funcționar de gară
prea zelos. Holocaustul în România, oameni ca el l-au făcut: zeloșii și
autoritatea antonesciană. Șapca de la uniforma ceferistului o am și
acum în fața ochilor”. Vagonul avea pe jos un strat de bălegar de
grajd, pe care era presărat praf de var nestins. După ce trenul a
pornit, bălegarul și varul au început să degaje o insuportabilă
căldură: “Toți cei închiși în vagon am început să ne scoatem
îmbrăcămintea, unii după un timp rămănînd chiar goi. Atunci ne-am dat
seama că ceva tragic se va întîmpla cu noi”.

“Apă” și “aer”, des și în zadar

Trenul a continuat să meargă, insensibil la suferințe, făcând manevre
dese, opriri pe linii secundare: “În prima oră n-a murit decât un
singur om. Îl cunoașteam, era un sportiv al Iașiului, un gimnast. Am
înțeles că în condiții extreme rezistă cel mai bine cei cu cerințele
cele mai puține față de mediul înconjurător”. “Apă” și “aer” au fost
cuvintele care s-au strigat acolo cel mai des și în zadar.

La final, trenul a oprit “pe o linie care dădea într-un imaș: “Din
vagonul meu, am trăit doar 8! Lângă mine au murit 129 de oameni! În
celalalte au fost mai mulți supraviețuitori. Am văzut cum unii s-au
aruncat spre un iaz să bea apă. Au căzut la pământ și nu s-au mai
ridicat!”. Când a plecat de acasă, Iancu Țucărman a luat cu el un
trenci. De ce acest accesoriu vestimentar extravagant pentru căldurile
unei veri insuportabile? “Eram deja obișnuiți cu bombardamentele, când
ne ascundeam în beci. Nu știam ce va urma, am fost prevăzător, îmi
dădea un sentiment de securitate”.

“Iată, sunt ca un milog…”

Acest trenci este în centrul unei întâmplări suprarealiste, care ar
putea face obiectul unui scurtmetraj colosal: “Țin minte și nu-mi pot
explica nici până acum: când am coborât din tren, acolo, printre toți
morții aceia, eu căutam un loc unde să nu fie noroi, ca să-mi pot așeza
trenciul fără să-l murdăresc! Mai târziu, când ne-au dus la sinagogă,
eu stăteam cu trenciul în mână și mă întrebam: “Dumnezeule, cine sunt
eu astăzi?””. Acolo i s-a dat un ceai. “Primul meu gând a fost: iată,
sunt ca un milog... Am sorbit și am crezut că mor, am tușit o jumătate
de oră, atât eram de deshidratat…”.








“De sete, mulți și-au băut propria
urinã. Unii au înnebunit, aruncându-se în neștire de la un capãt la
altul al vagonului în disperare și delir, dupã un strop de apã sau o
gurã de aer”


Iancu Țucărman, supraviețuitor al unui “tren al morții”


VEDERE DIN PODU ILOAIEI

”Eram ca un străin. Nici eu nu m-am recunoscut”

Cei care au trăit dintre cei alungați din Iași au fost dați în grija
familiilor de evrei din Podu Iloaiei. “Eu aveam o rudă mai îndepărtată,
acolo, care mă cunoștea, totuși, bine. Când m-a văzut, după ce am ieșit
din tren, m-a întrebat: “Tu ești Iancu?”. În gândul meu am zis: “A
înnebunit și ăsta!”. Apoi, când am trecut pe lângă prima oglindă, m-am
oprit și m-am privit. Eram ca un străin. Nici eu nu m-am recunoscut!
Ochii mi se pierduseră în orbite, buzele, supte, nu se mai atingeau, nu
mai arătam a om. Eram complet desfigurat”. La Podu Iloaiei a stat până
pe 24 noiembrie. Când i s-a adus prima oară o carte poștală, a scris
grăbit: “Nici nu vă închipuiți prin ce chinuri am trecut…”. Apoi, s-a
mai gândit, a rupt-o, și a scris altfel, ca după o călătorie reușită:
“Dragii mei, vă fac cunoscut că am ajuns cu bine la Podu Iloaiei. Cu
drag, Iancu”. Vederea a ajuns însă târziu: “Neprimind nicio veste de la
mine, tata a crezut că nu mai are fiu. Mama murise în 1939, la 50 de
ani, bine că n-a văzut toate nenorocirile care au urmat! Tata și-a
lăsat barbă și a spus o rugăciune pentru mine”. A muncit la o câmp.
Când a avut de ales între a munci într-un atelier și în aer liber, a
ales sub greutatea visului: afară. A dormit într-o magazie a gazdei
sale, pe jos, peste câteva paie.

Un fel de stafie într-o gară

Pe 24 noiembrie, a auzit un jandarm spunând așa: ”Plecați acasă!
Sunteți liberi!”. Întoarcerea a durat o jumătate de oră: ”Parcă mă și
văd acum, singur, în gară, neîndrăznind să cred că mai am atât de puțin
până acasă. Mă gândeam: ”Vor crede că sunt o stafie…”. Când am ajuns,
am văzut că din curtea noastră mai trăiau doar 15 bărbați”. Mai târziu,
în mai 1945, Iancu Țucărman s-a înscris la Facultatea de Agronomie.
Avea un vis de urmat. Și mai târziu, a ajuns să lucreze cu
calculatoarele. Într-o zi a avut o revelație: ”Dacă pot să programez o
mașinărie, de ce să nu mă programez și pe mine: ”Azi mă simt bine!”.
Funcționează! Dar să nu uitați, la urmă, să spuneți și ”Execută”, căci
altfel calculatorul e un tâmpit sinistru…”.

Nebunii se țin întotdeauna de cuvânt

Acum, Iancu Țucărman se programează să fie fericit, ar vrea să cânte la
vioară, dar nu mai poate. Și-a schimbat recent Dacia 1100, la care n-a
vrut să renunțe o viață. A dat-o la programul ”Rabla”. Și-a luat în
schimb o mașină minusculă, cu origini asiatice, și spune că a intrat
într-o nouă dimensiune. Urmărește politica internațională și se
minunează și se revoltă când îl aude pe Ahmadinejad: ”Omul ăsta a spus
că vrea să radă Israelul de pe hartă. Lumea zice că e nebun și-l lasă
în pace. Greșit! Ar fi trebuit să învățăm de la Hitler că nebunii se
țin întotdeauna de cuvânt. Hitler a fost corect: a zis de la început,
din ”Mein Kampf”, ce vrea să facă, ceilalți n-au știut sau n-au vrut să
citească…”. Repetă ultimele cuvinte, ca pe un descântec, cu care ar
putea alunga ceva rău: ”Nebunii se țin întotdeauna de cuvânt…”.
[Citeste]
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 18:27

Dobândirea
statutului de adult responsabil din punct de vedere religios, în cazul
băieților care au împlinit 13 ani și care devin astfel apți să facă
parte din cvorumul de rugăciune (Geoffrey Wigoder, op. cit., p. 89).



[4]Ceremonie
care are loc în prima după-amiază de Roș Hașana (Anul Nou). Oameni merg
la malul unui curs de apă și aruncă în acesta firimituri scoase din
buzunarele hainelor pentru a se elibera de păcatele care s-au adunat în
timpul anului. (Geoffrey Wigoder, op. cit., p. 675).



[5] Adolf Hitler este numit în funcția de cancelar al Germaniei pe data de 30 ianuarie 1933.



[6] Atacurile asupra evreilor din Dorohoi s-au petrecut pe fundalul confruntării româno-sovietice din vara anului 1940. În
timpul retragerii, militarii Regimentului 29 infanterie au avut un
schimb de focuri cu militarii sovietici, în urma căruia căpitanul român
Ioan Boroș și soldatul evreu Iancu Solomon și-au pierdut viața. La
funeraliilor soldatului evreu din 1 iulie 1940 a participat o gardă de
onoare alcătuită din zece soldați evrei, printre care și sergentul
Bercovici. În momentul în care sicriul era coborât în mormânt, s-au
auzit focuri de armă. La poarta cimitirului soldații evrei au fost
dezarmați și împușcați, iar trupul sergentului Bercovici a fost întins
lângă o mitralieră. După aceea agresiunile au continuat și în alte zone
ale orașului, numeroși civili evrei fiind uciși (vezi în acest sens
Radu Ioanid, Holocaustul în România, București, ed. Hasefer, 2006, pp. 68-70; Comisia Internțională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport final, Iași, ed. Polirom, 2005, pp. 82-84).



[7] După
declanșarea războiului împotriva Uniunii Sovietice într-o serie de
localități din Moldova și Bucovina a fost introdusă obligativitatea
purtării stelei galbene de către evrei (vezi în acest sens anunțul
Poliției orașului Bacău, afișat în locuri publice, privind
obligativitatea pentru evrei de a purta un semn distinctiv din 4 iulie
1941, în Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în
România, Documente, Iași, ed. Polirom, 2005, doc. 68, p.
200). Potrivit Ordinului nr. 3303 din 8 august 1941 al Marelui Cartier
General, preșidenția Consiliului de Miniștri a aprobat ca evreii din
Moldova, Bucovina, Basarabia și la Est de Nistru, să fie obligați a
purta o stea cu șase colțuri din stofă de culoare galbenă aplicată pe
fond negru. Semnul urma să fie cusut pe partea stângă a pieptului
(Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România, Documente, doc.
82, pp. 225-226). În vara și toamna anului 1941 toată populația
evreiască a României, inclusiv locuitorii evrei ai capitalei, urmau să
cadă sub incidența acestei măsuri discriminatorii. Pe baza hotărârii
Consiliului de Miniștrii din 5 august (vezi Lya Benjamin, Evrei din România între anii 1940-1944. Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniștrii, București,
ed. Hasefer, 1996, doc. 102, pp. 276-277), Ministerul de Interne a dat
un ordin circular prin care s-a comunicat tuturor județelor țării că
evreii trebuie să poarte semnul distinctiv. Împotriva acestor ordine
Wilhelm Filderman, președintele Federației Uniunilor de Comunități
Evreiești, a protestat în repetate rânduri (vezi în acest sens Memoriul
adresat de Federația Uniunilor de Comunități Evreiești din România
ministrului Economiei Naționale din 8 august 1941, în Comisia
Internațională pentru Studierea Holocaustului în România, Documente, doc.
80, pp. 219-220; Memoriul lui W. Filderman adresat lui Ion Antonescu
privind abrogarea semnului distinctiv din 5 septembrie 1941, în idem, doc.
92, pp. 239-241). La 8 septembrie W. Filderman a obținut o audiență la
Ion Antonescu, audiență în urma căreia mareșalul a dispus suprimarea
semnului în toată țara. Dar în localitățile din Moldova, Basarabia,
Bucovina și Transnistria, semnul a fost purtat în continuare.



[8] Potrivit
Decretului-lege relativ la statutul militar al evreilor din 4 decembrie
1940, aceștia erau excluși din serviciul militar, fiind obligați a
plăti taxe militare și de presta munci în interes obștesc (Lya
Benjamin, Evreii din România între anii 1940-1944. Legislația antievreiască,
București, ed. Hasefer, 1993, doc. 25, pp. 95-97). Pe lângă plata
taxelor militare evreii au fost supuși la numeroase contribuții în bani
și natură: Împrumutul Reîntregirii (impus evreilor în proporție de
patru ori mai mare decât celorlalți locuitori), echipamente sanitare,
efecte de îmbrăcăminte (încălțăminte, lenjerie, cămăși, ciorapi,
batiste, prosoape, căciuli, pături, saltele, cearșafuri, etc.), Palatul
Invalizilor (contribuție impusă prin Centrala Evreilor din România,
pentru construirea unui institut de sprijin al invalizilor de război de
100 000 000 de lei), contribuția excepțională de patru miliarde lei
(pentru mai multe detalii în acest sens vezi Matatias Carp, Cartea Neagră, București, ed. Diogene, 1996, 27-30).



[9] În
urma reformei administrative inițiate de regele Carol al II-lea în 1938
a fost creată o nouă structură administrativă în nord-estul României,
Bucovina, la care s-a adăugat județul Dorohoi. Acesta dintotdeauna făcuse
parte din Vechiul Regat. După anexarea nordului Bucovinei de către URSS
în vara anului 1940, teritoriul rămas României, numit Bucovina de Sud,
cuprindea județele Câmpulung și Suceava și partea de sud a Rădăuțiului.
Cele două județe nordice, Storojineț și Cernăuți, și partea de nord a
Rădăuțiului au fost anexate Uniunii Sovietice. Dorohoiul a rămas în
România, redevenind parte a Vechiului Regat. După redobândirea
Bucovinei de Nord în 1941, județul Dorohoi a revenit la Bucovina, fiind
subordonat Guvernământului de la Cernăuți. În acest fel soarta
populației evreiești din Dorohoi a fost legată de cea a evreilor din
Bucovina și Basarabia.



[10]
Isac Peltz (1899-1980) scriitor și jurnalist român de naționalitate
evreiască. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, a scris
numeroase romane și nuvele dintre care cele mai cunoscute sunt: Calea Văcărești, Foc în hanul cu tei, Moartea tinereților.



[11] Moghilev.

[12] Ultima scrisoare a mamei este din 14 septembrie 1942: Scumpii
și dragii mei copii. Nu știu ce să mai gândesc că n-am primit nimic de
la voi. De la telegrama voastră din 20/4 curent. Doar acum câteva zile
am aflat de voi (deși tare puțin) prin soțul profesoarei Tuței care stă
la Sofica care probabil (când nu pot să știu) vă va preda (…) am fost
tare restricționată (vă va spune chiar el), așa că n-am putut afla
aproape nimic. Deci vă rog din suflet să-mi răspundeți pe orice cale
aveți posibilitate deoarece nu știu (dacă, când și cum veți primi
presenta) ce faceți, cum este situația voastră acum, de aveți aceeși
adresă
[nu se înțelege, n.m. C.G.]. Acum trebuie să vă
amintesc că la 15/6 am primit prin cineva 5 pastile ajutor dătătoare de
vieți pentru mine împreună cu câteva cuvinte de la Sylvi și am înțeles
că el mi-a trimis însă inginerul mi-a spus că a fost de la voi; atunci
aș vrea să știu poate ați trimis voi și n-am primit ? La 6 curent v-am
scris o carte poștală recomandată cu felicitări de ziua ta și nu știu
de ați primit-o, mult mă doare că nu pot trimite pachet ca altă daăa,
barem să se realizeze totul ceea ce ne rugăm, mă rog la Dumnezeu să
aveți zile fericite și eu să vă mai pot vedea până atunci mângâiați-mă
barem cu scrisul vostru drag; întrebați voi vă rog mult pe Sylvi dacă
fratele meu se îndură să mă ajute cu ceva cum i-a promis
[nu se înțelege, n.m. C.G.]
prin scris lui Sylvi către noi aci că mă doare mult că ajutorul este
numai de la Sylvi. Scrieți și voi lui Charles (dacă se poate) căci
grație ajutorului trăiesc. De altfel am primit zilele astea (din
București cred) prin Centrală ceva ajutor care a sosit tocmai la timp
nu ca data trecută când am fost lipsită vreo 10-12 zile și nu mai știam
ce să gândesc. Vă implor scrieți-mi pe orice cale și cât de des
posibil. Vă repet cele mai sincere felicitări de ziua Tuței, scumpiii
și iubiții mei copii și de anul nou să aveți toate bune împreună cu
toți ai voștrii dragi. Nu știu de vă va parveni presenta. Acum pe o
carte poștală nu pot decât 6 rânduri să scriu. De la Dorohoi n-am nimic
scris decât știu c-au avut norocul să stea acasă și să trăiască destul
de bine nu ca aici unde e grozavă scumpete și este nevoie de mult
ajutor s-ajungă pentru strictul necesar. Dar slavă Domnului mă
mulțumesc, deși mă simt tare slabă, dar uite c-am zile și sper s-am
fericire să vă mai văd. Vă rog ce știți de la Tina ? Vă sărut de mi de
ori Mama. Vă sărut cu mult drag și dor. Mama
(Anexa 14)




[13]
Potrivit instrucțiunilor generale pentru reglementarea muncii prestate
de evrei, comunicate de Marele Stat-Major cu nr. 555000 din 27 iunie
1942, paragraful D8 cei care nu execută conștiincios serviciul la muncă
sau se sustrag de la lucru prin înșelăciune, cumpărare, intervenție,
neprezentare la chemările făcute pentru munca obligatorie, părăsire
fără voie a lucrului vor fi sancționați cu trimiterea în Transnistria
la muncă grea sau în ghetouri împreună cu familiile lor (tatăl, mama,
soția și copiii). Vezi în acest sens Lya Benjamin, Evrei din România între anii 1940-1944. Perioada unei mari restriști, vol. III, parta a II-a, București, ed. Hasefer, 1997, doc. 585, pp. 316-323.



[14]
Pentru stabilirea distincției între munca în folos obștesc prestată de
tineretul român în scop educativ și patriotic și munca la care erau
supuși evreii, legea din 20 iulie 1942 a introdus pentru evrei sintagma
munca obligatorie.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 18:27

C.G.: Mi-ați spus că ați primit niște bani din partea...


S.O.: Nu
eu, toți evreii din România care, bineînțeles de vârsta mea, au trecut
prin Holocaust. Asta a fost cu ani în urmă – 500 sau 600 de dolari. Și
fiecare s-a bucurat de ei. Pe mine nu m-a răbdat inima ca pentru
același lucru pentru care ai mei, cinci suflete, și-au găsit sfârșitul
în asemenea împrejurări eu să mă bucur de ei. Și pe de altă parte am
fost foarte bucuros că am avut posibilitatea ca să creez această placă
memorială, în care să fie totuși undeva menționat sfârșitul lor tragic.


C.G.: Placa memorială unde se află?


S.O.: În cimitirul evreiesc Giurgiului.


C.G.: Ce scrie pe placă?


S.O.: În memoria martirilor din familia Oișiovici căzuți al Kiduș Hașem
– asta înseamnă pentru credința în Dumnezeu, întru slăvirea lui
Dumnezeu – ăsta e termenul ebraic pentru toți cei care au murit pentru
credința lor în Dumnezeul evreiesc. Deci în memoria martirilor din
familia Oișiovici căzuți al Kiduș Hașem în chinurile deportării în
Transnistria: Sigmund tata, 65 de ani lagărul Moghilău; Rosa mama, 57
de ani lagărul Peciora; Henry (Puiu) 33 ani, supraviețuitor din
lagărele Transnistriei, mort pe vasul Mefcure, scufundat în drum spre
Eretz Israel; Lea 31 de ani și Tony 3 ani,
repet 3 ani, lagărul Panaitovca. Și dedesupt am scris o rugăciune: Cu
morminte necunoscute, fără urmași care să se roage pentru ei, Doamne
păstrează veșnic în grija ta sufletele lor nevinovate. Amin.
Asta-i
rugăciunea care e săpată aici și la inaugurarea ei a participat
conducerea comunității evreilor de atunci. Asta-i ceremonia care a avut
loc în 1998. Iar în ce privește cunoscuții, prietenii pur și simplu am
ajuns să spun despre mine că trăiesc într-un pustiu populat. Toți din
jurul meu, toate cunoștințele, rudele au murit. Eu sunt un
supraviețuitor la cei ’89 de ani ai mei și încetul cu încetul și
prietenii, nu numai familia, dar și prietenii mei au murit. Astăzi am
rămas singur. Și e foarte greu, pe lângă faptul pe care eu îl numesc
impozitul pe vârstă. Sufăr din cauza multor boli pe care le am. În
viața de toate zilele abia mă pot mișca și eu numesc astea toate,
cumulul ăsta de suferințe, de patologii într-o sintagmă impozitul pe
vârstă. Cu starea precară a sănătății mele să ajung până la ’89 de ani!
Eu, făcând haz de necaz, zic că sunt o sfidare a naturii. Aproape că e
o obrăznicie din partea mea să mai trăiesc cu asemenea boli și să ajung
la o asemenea vârstă. Făcând haz de necaz. Dar vă spun nu-mi place să
vorbesc la persoana a întâia. Dacă vreți să mă întrebați am atâtea de
spus, mă apasă conștiința și sunt obsedat de ceea ce s-a întâmplat
celor cinci martiri din familia mea, încât nu mai e loc pentru mine –
despre mine e banal ceea ce vă pot spune. Sunt covârșit de ceea ce s-a
întâmplat cu ei.





[1]
Prima școală israelito-română apare la mijlocul secolului al XIX-lea în
București, urmată la scurt timp de cea din Iași. Impus, pe de o parte,
de prioritățile noii elite sociale evreiești, pentru care instrucția
școlară trebuia să se emancipeze de sub tutela religioasă, modelul
școlii israelito-române este influențat, pe de altă parte, de măsurile
restrictive adoptate de autoritățile românești privind limitarea
accesului elevilor evrei în sistemul public de învățământ. Astfel,
începând cu sfârșitul secolul al XIX-lea, comunitatea evreiască din
Vechiul Regat își organizează o rețea școlară proprie. Pentru
susținerea acestui sistem școlar s-a recurs la diverse forme de
finanțare: suportul financiar comunitar, donații făcute de membrii
elitei socio-economice evreiești, ajutorul primit din partea marilor
organizații evreiești, în special Alliance Israélite Universelle și
Jewish Colonization Association (JCA). Programa de învățământ urmărea
realizarea unui echilibru între materiile iudaice (limba ebraică,
religia mozaică, istoria și geogragia biblică) și materiile prevăzute
în programa școlilor de stat (limba română, istoria și geografia
României, matematică și fizică). La cele două componente se adăuga
limba germană. Una din principalele probleme ale școlii
israelito-române a fost cea a recrutării cadrelor didactice, având în
vedere că procesul de constituire a unei intelectualități evreiești era
abia la început. Mai ales în învățământul secundar, unde
licența universitară era obligatorie, recrutarea institutorilor era
problematică. Din această cauză la gimnaziu întâlnim un număr mai mare
de profesori neevrei (pentru mai multe amănunte vezi Liviu Rotman, Școala israelito-română 1851-1914, București, ed. Hasefer, 1999).





[2]Termenul de cusher (cașer)
desemnează un aliment care poate fi consumat potrivit normelor rituale.
Legile alimentare se referă atât la diversele specii autorizate pentru
consum, cât și la modul în care trebuie sacrificat animalul, la starea
sănătății lui în momentul tăierii și la prepararea acestuia. Având în
vedere că aceste reguli interzic consumul de lactate și carne la
aceeași masă, iar ustensilele culinare pot absorbi mici cantități din
alimentele folosite, se prevede utilizarea a două rânduri de vase
separate pentru carne și lapte. O persoană care a consumat carne
trebuie să lase să treacă un anumit interval de timp mai înainte de a
consuma lapte sau produse lactate {Geoffrey Wigoder (coord.), Enciclopedia Iudaismului, București, ed.Hasefer, 2006, pp. 39-40}.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 18:26

S.O.: Au
rămas în Transnistria. A rămas fără familie și fără cămin. A făcut el
ce a făcut și a luat legătura cu una din organizațiile sioniste care
activau atunci așa-zis în ilegalitate, de fapt cu acordul tacit al
autorităților române, care în fond urmăreau același țel deși de pe
poziții diametral opuse și anume: pentru soniști scopul era să trimită
pe evrei înapoi în Țara Sfântă, iar pentru autoritățile de atunci să
scape România de jidani. Așa că aceste transporturi se făceau în mod
tacit cu aprobarea autorităților. Și a reușit să găsească, să ia
legătura cu această organizație sionistă care l-a repartizat pe unul
din vapoarele care formau un convoi atunci, cum plecau vapoarele asta
care erau numite sicrie plutitoare. Erau vapoare vechi, recondiționate
care se cumpărau pe un preț de nimic pe care cei care organizau
plecările le amenajau. Puneau fel de fel de scânduri acolo ca să poată
să înghesuie câți mai mulți și așa porneau. Și a fost repartizat pe
vasul Mefcure care făcea parte dintr-un convoi de trei vase: Mefcure,
Bulbuci și Moreno. Și au pornit. Ne-am luat rămas bun de la el și a
plecat. În noaptea în care a plecat din Constanța vasul Mefcure a fost
bombardat în largurile Mării Negre și scufundat. Printre ei și fratele
meu și așa și-a găsit el sfârșitul. Ceea ce am citit mai târziu dintr-o
care pe care a scris-o unul Finkelstein a cărui soră sau nu mai țiu
minte exact ce, care a avut documente precise, a descris tragedia
Mefcure și între altele a relatat un fapt de o cruzime nemaiîntâlnită
chiar și în Holocaust, care numai de cruzimi nu a dus lipsă, și anume
de pe submarinul care bombarda…Trebuie să vă spun că nu a fost torpilat
de submarin fiindcă torpilele erau foarte scumpe, a ieșit la suprafață
submarinul și a bombardat vasul Mefcure, fiindcă bombardamentul costa
mai puțin. Și când oamenii au început, că cei care au reușit să se
salveze prin înot, de pe bordul submarinului au fost lansate la apă
câini special dresați care i-au atacat pe cei care înnotau și care
și-au găsit moartea. Și după câte îmi aduc eu aminte, fratele meu a
fost un foarte bun înnotător. Nu pot decât să trag concluzia că chiar
dacă a fost un bun înnotător el s-a numărat printre cei care au fost
împiedecați de câinii ăștia special dresați ca să-i atace pe cei care
înnotau și așa și-au pierdut viața. Au fost peste 300 de emigranți din
România care și-au găsit moartea în…pe vasul Mefcure. Așa s-a sfârșit
fratele meu, după ce soția și fetița lui care au fost duse cu primul
transport au pierit în lagărul Panaitovka. De unde știu asta? Acuma am
un dosar cu privire la fratele meu. Uitați-vă aicea: cerificat prin care el este… Curtea Marțială… Citiți ! Vreți să vă citesc eu ?


C.G. : Da.


S.O. : România Curtea Marțială a capitalei. Grefa secției a întâia, Certificat. Se certifică de noi că prin sentința acestei instanțe nr. 2081 din 13 iulie 1942 evreul Oișiovici Henri din
București, strada Siminoc, nr. 11 a fot condamnat la 3 luni închisoare
corecțională și 200 lei cheltuieli de judecată, pentru faptul de
nesupunere la muncă de folos obștesc prevederile, pre. și ped. de art.
542, 543, 544 C.J.M. comb. cu D.L. Nr. 3984/940 și Regul. Nr. 2030/941,
sentință care a rămas definitivă și executorie. Drept care s-a eliberat
prezentul certificat pe baza cererii înreg. La Nr. 398/943 și a
aprobării Domnului Președinte.
Semna grefier principal indescifrabil. Asta este fotografia fratelui meu. Următorul act: Serviciul Central de Identificare Judiciară (15 ianuarie 1943) Certifcat,
Se certifică de noi că dl. Henry Oișiovici, născut în 1911 comuna
Dorohoi jud. Dorohoi, fiul lui Zigmund și Roza, domiciliat în
București, str. Siminoc 11, nu posedă în serviciul central de
identificare judiciară nici o fișă corespunzătoare datelor sale de
stare civilă și că prin urmare nu a suferit în țară în ultimii zece ani
nici o condamnare penală. Deasemeni nu s-a pronunțat
contra sa vreo hotărâre de interdicție sau incapacitate și nici
declarat falit. Întrucât dsa este în Transnistria nu se poate prezenta
la acest servici pentru luarea impresiunilor sale digitale identitatea
s-a stabilit numai pe baza actelor sale de stare civilă ce ni s-au
prezentat
(Anexa 18). Asta-i
dovada că a fost în Transnistria. Dar sincer nu-mi aduc aminte cum a
ajuns acest act la mine. V-am spus că e un hiatus în mintea mea. Alt
act: Serviciul Central de Identificare Judiciară din 16 ianuarie 1943, ceea ce înseamnă că ei au fost deportați mai devreme. Certificat,
Certicăm de noi că dna. Oisiovici Lea, născută în 1912, în Dorohoi,
jud. Dorohoi, domiciliată în București, str. Siminoc 11, nu posedă în
serviciul nostru de identificare judiciară nici o fișă corespunzătoare
datelor sale de stare civilă și că prin urmare nu a suferit în țară în
ultimii zece ani nici o condamnare penală. Deasemenea nu s-a pronunțat
contra sa vreo hotărâre de interdicție sau incapacitate și nici
declarat falit. Întrucât Dsa este în Panaitovca – Transnistria, nu se
poate prezenta la acest serviciu pentru luarea impresiunilor sale
digitale, identitatea s-a stabilit numai în baza actelor sale de stare
civilă ce ni s-au prezentat
(Anexa 19). Cine
le-a prezentat, pentru ce, nu am nici cea mai vagă idee. V-am spus de
pe urma accidentului vascular e o perioadă în care nu-mi aduc aminte,
habar n-am cum a ajuns actul ăsta la mine. Dar vedeți că este un act
original, cu timbre. Așa am aflat eu că ei au fost în lagărul
Panaitovca. Dacă nu aveam actul ăsta habar nu aveam că ei din clipa în
care m-am despărțit de cumnată-mea în localul școlii când mi-a spus că
pleacă și când a vrut să-mi dea fetița și n-a reușit... Eu de atunci
n-am mai știut nimic despre ei. Nu știu ce s-a întâmplat. Singurul
lucru comun pentru toți este că toți au morminte necunoscute. Dar
fiecare din ei a fost, și-a pierdut viața în împrejurări diferite, în
locuri diferite. Comun le este numai faptul că toți au morminte
necunoscute. Asta este epopeea celor cinci martiri din familia mea. Și
acuma pe mine mă frământă gândul că aceste morminte necunoscute, care
au rămas necunoscute... Mă gândesc că e foarte posibil ca după aceea,
până în zilele noastre câte un țăran din Transnistria, în timp ce își
lucrează pământul, își ară pământul, să întâlnească, să dezgroape niște
oase pe care să le arunce la gunoi. Nu s-a gândit nimeni să găsească –
poate că s-a gândit, dar eu nu știu – aș fi fost poate mai liniștit să
fi auzit că s-a stabilit un osuar pentru osemintele celor care au fost
îngropați în morminte necunoscute. Măcar atâta să fi fost. Sunt gânduri
care mă obsedează și nu mă lasă să dorm noaptea.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 18:26

C.G. : Mă scuzați că vă întrerup. Când s-a întors dumnealui din Transnistria?


S.O.: În
’44. Știți când s-a întors? Când frontul rusesc s-a apropiat și în
lagăr s-a auzit canonada frontului ce se apropia. Paznicii lagărului,
români, au lăsat vraiște lagărul și au fugit spre țară. Și oamenii din
lagăr s-au trezit fără pază și atunci fiecare cum a putut, pe jos,
agățând o căruță, băgându-se într-un tren, a reușit să vină înapoi. S-a
spus cândva că – nu mai spun cine – a organizat revenirea evreilor din
lagăre în România. Încolo s-a întâmplat cu totul dezorganizat, paznicii
au fugit și oamenii, care s-au văzut liberi, s-au întors care cum au
putut, așa cum mi-a povestit și fratele meu că s-a întors. Când a venit
la el acasă a deschis ușa. Însă trebuie să fac o paranteză să vă spun
condițiile în care s-a întâmplat plecarea familiei și a lui. A deschis
ușa și a găsit când a deschis ușa toate lucrurile la locul lor așa cum
le-a lăsat el. Numai că în loc să-i iasă înainte soția și fetița i-a
ieșit o figură străină. A întrebat: Cine ești?” Când i-a spus cine este Păi, familia Oișiovici nu e aici? ” Vorbești
de jidanii ăia care au fost duși în Transnistria demult?” Așa a aflat
el fratele meu într-o clipă că nu mai are cămin, că nu mai are familie.
Și acum să vă spun paranteza la care m-am referit. Urma când s-a
hotărât ca cei care au fost condamnați pentru absența de la munca
obligatorie să fie deportați în Transnistria cu familia lor... Au fost
adunate soția lui și fetița în localul unei școli de pe strada
Mămulari. Strada e complet înlocuită cu blocuri acuma. Și îmi aduc
aminte că eu îi aduceam mâncare, fiindcă erau băgați într-o clasă și
oamenii pe măsură ce se adunau dormeau acolo pe jos. Nu s-a amenajat
nimic. Au împins băncile la perete și s-au culcat pe jos. Și la un
moment dat, după un timp de, cumnată-mea, soția fratelui meu, mi-a
spus:
Ne-a
anunțat că de mâine convoiul se va forma și pornim.” Și pe Puiu, soțul
ei, recte fratele meu, o să-l întâlnească în Chitila, unde mașinile de
la închisoare o să-i aducă direct cu dubele închisorii la Chitila să-i
îmbarce în trenul cu familiile lor. Eu mi-am luat rămas bun. Nu vă mai spun un episod care nu merită menționat, fiindcă am convins-o pe nora mea, Lea:
Știi
unde te duci? Lasă-mi fetița mie!” Și cu chiu cu vai am convins-o. Și
fiindcă în școala asta exista un gard care făcea colțul, două laturi
era gard și singura pază a acestui loc unde se adunaseră familiile era
un soldat care patrula cu pușca la umăr de-alungul gardului pe
dinafară. Și m-am înțeles cu ea că eu mă duc la colț, în spatele
clădirii și când ostașul cu paza face colțul tu să-mi dai fetița prin
gard. Ea a acceptat și când am ieșit afară și când a întins fetița să
mi-o dea prin gard copilul a început să plângă și să țipe și ostașul a
auzit, s-a întors și a văzut ce se petrece și a venit la mine în grabă
și a început să-mi care cu patul puștii. Bineînțeles că i-am dat fetița
înapoi și fetița a plecat. Eu, știind că fratele meu o să plece din
Jilava direct la Chitila, m-am resemnat, va pleca și el. Pentru că
atunci când am stat la domiciliul meu, cu familia Peltz locuiam atunci,
văd că se deschide portița, stăteam pe bancă în curte și vine un
zdrențăros:
Cine e domnul Silviu?” Eu
sunt.” Și se apropie de mine și scoate dintre zdrențe un bilețel de
hârtie scris de mâna fratelui meu. Eu am înlemnit când am recunoscut.
Ce se întâmpla? În clipa în care o trebuit să fie îmbarcați în mașini
și trimiși la Chitila fratele meu era bolnav de dizenterie. Se
îmbolnăvise în închisoare și era netransportabil. Or comandantul
închisorii, care primise ordin să-i evacueze pe toți cei închiși pentru
deportare, n-a avut ce să facă cu el și l-a trimis la prefectura
poliției din București din Calea Victoriei. Și acolo a fost
adăpostit”
în subsolul închisorii unde erau aduși toți cei din lumea interlopă,
pungașii, ăștia care erau condamnați și care își așteptau rândul. Și
unul din ei, care a stat împreună în beci cu fratele meu, trebuia să se
elibereze. Și fratele meu a făcut ce a făcut și a reușit să-mi trimită
printr-un petec de hârtie și-mi spune:
Silviu,
sunt aici în beciul Poliției unde am fost adus fiindcă am fost bolnav.”
Când am văzut asta, socrul meu de atunci, Peltz, avea legături de
prietenie cu Iagonța, șeful Siguranței. Pentru asta el a fost condamnat
ca criminal de război. În realitate ei au fost prieteni din copilărie,
prietenie care s-a fructificat prin aceea că acuma, pe vremea aia vreau
să spun, au băut crame întregi împreună, Iagonța și cu socrul meu, la o
cârciumă care era pe Calea Văcărești colț cu Bulevardul Maria. Îi
spunea Petrică Neagul. Și pur și simplu socrul meu se lipise
de el, că el n-avea bani și Iagonța plătea. Și când era câte o razie de
comuniști se duceau și îl găseau acolo pe Iagonța. Dar au fost
prieteni. Și socrul meu s-a dus imediat la Iagonța și a obținut de
la el ca fratele meu să fie luat din beci și trimis și adăpostit în
același local la etajul cinci unde erau infirmierii pentru închisoare.
Și tot timpul cât a stat câteva săptămâni în închisoare mi-a obținut un
bilet de voie de la Iagonța ca eu să-i pot duce mâncare și medicamente.
Și așa m-am dus zile la rând. La un moment dat fratele meu mi-a spus:
M-a
anunțat că sunt sănătos și că o să plec cu convoiul de mâine.” Puterea
lui Iagonța nu era atât de mare încât să-l poată scoate, fiindcă lista
celor care trebuiau deportați era în mâna mareșalului. Și nimeni nu
putea să-l scoată de acolo. Și tot timpul cât i-am dus mâncare și
medicamente n-am avut tăria să-i spun că soția și fetița lui au plecat
cu primul convoi în Transnistria. Și el mă întreba de ce nu vine soția
lui să-l vadă. Și eu îl mințeam și spuneam că nu-i permis, că cu chiu
cu vai mi s-a dat mie aprobarea. Și el a plecat în Transnistria în
deportare cu convingerea că acasă îl aștepta soția și fetița. Eu n-am
avut tăria să-i spun asta. Și când s-a întors din…În ‘43-’44 nu-mi mai
aduc aminte. În orice caz în
44
s-a terminat războiul, așa că în ‘43-‘44. Nu știu exact când. Așa că el
când s-a întors acasă. Știa că la el acasă îl așteaptă soția și fetița.
Pentru el șocul a fost imens. În loc să…când a deschis ușa și a găsit
toate lucrurile așa cum le-a lăsat el tale quale, i-a ieșit o figură străină de lângă ușa și l-a întrebat:
Pe cine cauți dumneata?” Și când i-a spus Familia Oișiovici.” A vorbești de jidanii care au fost duși demult în Transnistria?” Așa a aflat el că fetița lui și soția…


C.G. : Fuseseră deportate și ele.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 18:26

Și
ea a fost până în ultima clipă lângă mama. Am întâlnit-o după ce s-a
întors în Dorohoi. Odată am plecat la Dorohoi, nu mai țiu minte în ce
an, și am reușit să stau de vorbă cu ea și mi-a spus. N-am reușit să
înțeleg ce-mi spune ea la început. A folosit o expresie în idiș AH BIN GHGONGEN IN DI HAZAR (mă duceam la cerșit prin casele oamenilor).
Și eu n-am înțeles ce e asta: când prindeam câte un codru de pâine
rupeam o bucățică și o păstram pentru mama ta și o duceam. Și când mai
târziu am înțeles ce înseamnă asta m-am cutremurat. Mergea la cerșit
prin case și când primea câte un codru de pâine păstra câte o bucățică
și ducea mamei mele. Dar ea totuși n-a mai rezistat. Am însă cărțile
poștale rămase de la ea: „Vă rog, vă implor trimiteți-mi ajutor pentru
cât mai am de trăit!” Și am chitanțele, nu-mi mai aduc aminte în ce
împrejurări, dar am chitanțele prin care le-am trimis sume de bani din
care n-a ajuns decât o singură dată. Sumele n-au ajuns la ei, la mama
că tata murise în primele luni.


C.G. : Deci dumneavoastră le-ați trimis bani și dânșii nu i-au primit ?


S.O. : Da,
iată dovada, așa cum s-a hotărât atunci prin Centrala Evreilor din
România. Iată sumele și iată adresa. Prima a fost pe numele lui Sigmund
Oișiovici din Moghilău, dar imediat după aia am primit vestea că a
murit. Și restul toate sunt pe numele Rosa. Uitați-vă. Numele meu
trimițător la Moghilău și pe numele mamei mele (Anexa 16). N-a primit nimic, a murit de foame, de foame și de frig. Acuma să vorbim despre fratele meu.Acuma
știu un lucru precis că în București nu s-au făcut deportări cu
excepția unei singure categorii: cei care au lipsit de la taberele de
muncă obligatorii. Erau judecați de curtea marțială și condamnați la
închisoare. Or pe atunci generalul Cepleanu, care era comandantul
taberelor de muncă, a obținut de la mareșalul Antonescu ca în cazul
tuturor celor care au fost condamnați pentru absență de la munca
obligatorie pedeapsa stabilită de curtea marțială, cum s-a întâmplat cu
fratele meu, să fie permutată sau continuată printr-o deportare cu
familiile lor.[13]
Este ceea ce s-a întâmplat cu evreii care au fost deportați din orașul
București. S-a întâmplat atunci un fenomen care chiar în cadrul
perioadei de antisemitism rasial este fără precedent. Adică: există o
axiomă în jurisprudență pe care am moștenit-o noi de la romani : non bis in idem, nu
poți să fii judecat și condamnat de două ori pentru aceeași culpă, cum
a fost fratele meu de pildă. El a lipsit de la muncă în folos obștesc,
muncă obligatorie și asta în ce context?[14]
El era angajat la o firmă particulară și când i-a venit chemarea pentru
munca obligatorie patronul i-a spus: „Dragă, dacă tu te duci la muncă
eu nu te pot plăti.” El avea acasă o soție și o fetiță de trei ani,
pentru care el era singura sursă de venit. Și patronul i-a spus însă: „Cât ești la munca obligatorie și nu vii la muncă nu pot să te plătesc.” Dar
dacă din când în când poți să vii să prestezi câteva ore de muncă,
pentru cât muncești îți plătesc. Într-una din zile el a lipsit de la
muncă, a venit la patron și în ziua aia s-a făcut un control. El a fost
găsit absent pentru care a fost judecat la curtea marțială, condamnat
la trei luni închisoare și două sute de lei amendă – n-aș fi ținut
minte asta deloc, dar am găsit actul. Nu mai știu cum a ajuns actul la
mine, dar este și îl am și acuma în care spune că e condamnat (Anexa 17).
Și când a terminat în ultima sau în penultima zi când trebuia să se
întoarcă acasă – închisoarea a ispășit-o la închisoarea Jilava – a
apărut acest decret și, înainte de a veni el acasă, a început să fie
aplicat acest decret: deportarea în Transnistria a celor care au
absentat de la munca obligatorie. Și familiile lor au fost adunate
încetul cu încetul, că n-a fost el singurul. Și au fost adunați de
către autorități, poliție, ce era atunci, jandarmerie într-o școală pe
strada Mămulari. Era în timpul verii și fiindcă nu se țineau cursuri au
fost adunați toți într-o clasă și oamenii au împins băncile la zid și
s-au culcat pe jos. Și așa a durat o săptămână sau două până i-au
adunat pe toți. În deportarea care a urmat fratele meu și-a pierdut
soția Lea și fiica Tony de trei ani în lagărul Panaitovka. El a
supraviețuit. Când s-a întors acasă în București și-a găsit locuința,
din care plecase doar cu o boccea, ocupată de un localnic căruia
autoritățile i-au repartizat-o tale quale cu tot ce se afla în ea.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 18:25

S.O. : Nu
era. Și asta am vrut să vă arăt, scrisul ăsta al cărții poștale. E
scris cu creionul și aici se vede după faptul că e șters că atunci când
a scris cu chimic de umezeală...uitați-vă cum arată scrisul chimic.
Ăsta e scris cu creionul și ăsta cu chimic. Și e alt scris. Deci cei
care au cenzurat au șters și au scris altă adresă de retur pe care
scrie lagăr spital care nu exista. Este și ăsta un document. Iată aici
o scrisoare pe care a scris-o mama de acuma după moartea tatei [8
august 1942 din Moghilev, n.m. C.G.]: Scumpul meu Sylviu ! Noi am
primit prin Centrala 81 jum mărci și 36 de la tine probabil și de la
dl. Peltz. Vă mulțumesc din tot sufletul și vă rog cât de des posibil
trimiteți să pot avea strictul necesar. Rog mult scrieți-mi să am
mângâiere. Vă sărut, mama.[12]



Autoritățile
care guvernau lagărul din Moghilău, unde oamenii mai erau trimiși la
muncă, pe cei care erau inapți de muncă îi expediau într-un așa-numit
lagăr de exterminare – Peciora, unde erau pur și simplu trimiși să
moară. Nu exista nimic organizat pentru ei. Peciora era o localitate
părăsită de ruși în retragere și de populație. Și ei s-au adăpostit –
asta știu de la o vecină care a fost cu ei, fiindcă deportarea din
Dorohoi s-a făcut pe străzi. Și o vecină de stradă, care era mai tânără
și mai rezistentă, a reușit să supraviețuiască, s-a întors înapoi și am
aici și declarația ei. Dar vreau să vă spun numai atât că ea mi-a
relatat că în Peciora nu exista nici un fel de autoritate, fiecare era
lăsat de capul lui. Și ei au găsit o casă, vecina asta și cu mama, care
nu se putea mișca fiindcă avea picioarele umflate – din cauza asta a și
fost trimisă în lagărul de exterminare din Peciora. Au găsit o casă
părăsită din care rușii care au mai rămas...În localitatea Peciora au
mai rămas numai bătrânii care nu se puteau mișca și eventual foarte
puțini copii. Printre acești locatari rămași acolo vecina asta mi-a
povestit mie că se ducea la cerșit prin casele oamenilor și mi-a
povestit că de câte ori căpăta câte un codru de pâine păstra câte o
bucățică să-i ducă și mamei. Și mama așa și-a sfârșit zilele în lagărul
din Peciora într-o casă părăsită fără uși, fără ferestre pe care le-au
furat rușii care au rămas acolo. O ruină de casă. În cumplita iarnă din
‘942 a murit bolnavă de foame și înghețată de frig. În cumplita iarnă a
anului 1942. Așa a murit mama. Asta a fost cu părinții. Cea mai
cumplită moarte a fost a mamei mele. Am aici o declarație a vecinei
despre care v-am spus că a supraviețuit.: Declarație, Subsemnații,
Cojocaru Mendel-Leib din orașul Dorohoi, str. Dobrogeanu Gherea nr. 16,
posesor al buletinului de identitate seria A, nr. 941344 eliberat de
Miliția raionului Dorohoi sub nr. 9322 și Cojocaru Liba din orașul
Dorohoi, str. Dobrogeanu Gherea nr. 16, posesoare a Buletinului de
identitate Seria LC nr. 013955 eliberat de Miliția Județeană la 14
septembrie 1949, declarăm pe a noastră răspundere că am cunoscut foarte
bine pe domnul Zalman (numit și Zalman-Eli și Sigmund) Oișiovici și pe
Rașela (numită și Rosa) Oișiovici ambii din Dorohoi care au fost
deportați în Transnistria la data de 11 noiembrie 1941 de unde nu s-au
mai întors deoarece au decedat în perioada cât au fost deportați.
Despre domnul Zalman Oișiovici știu că a murit de foame și frig în
localitatea Moghilău, iar despre soția lui Oișiovici Rașela știm că a
murit la scurt timp după decesul soțului ei în localitatea Peciora de
lângă Moghilău unde a fost trimisă să moară deoarece din cauza
inaniției devenise imobilă. Drept care dăm prezenta declarație spre a
servi la necessitate
(Anexa 15).
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 18:25

C.G. : Transnistria.


S.O. : Și aici este 26 noiembrie, Silviu Oișiovici Traian 21. : Dragă Silviu! Suntem aici de sâmbătă, suntem bine sănătoși, ne este bine, dar bineînțeles lui… cutare care a murit, dar au șters – îi este mult mai bine – celui care a murit, dar au șters.


C.G. : Cine? Autoritățile române?


S.O. : E o rudă a noastră pe care eu am identificat-o la timpul său, dar acuma nu mai țiu minte. S-au referit la cineva care a murit. Să nu ne trimiți nimic numai complimente ce ne-a trimis Charles – adică bani – lui
Tuța, însă numai prin ocazie la Comunitatea izraelită Moghilău pentru
S[igmund] Oișiovici. Caută să ne parvină cât mai curând posibil că
suntem tare îngrijorați. Vă sărută pe toți, Tata.
Astea toate ei
le scriau sub cenzură și acuma încă treacă meargă, dar la cele
ulterioare nu aveau voie să scrie decât 6 rânduri într-o carte poștală.
Dragii mei am plecat joi și sămbătă 15 am ajuns aici. Nu știu ce să vă scriu întăi. Vă rog pe voi, rugați pe Charles – Charles era unchiul cel bogat din București, dar care nu i-a păsat deloc de ei, nu i-a ajutat niciodată – să facă ceva pentru noi. Din suflet vă rog. Sărutări mama. Asta-i cartea poștală (Anexa 11) . Ei nu au primit nimic în tot acest timp.


Tata
care a fost oarecum predispus la ce avea să urmeze…eu vreau să mă refer
la faptul că el a luptat și în Primul Război Mondial și ceea ce știu
din povestirile lor este că s-a îmbolnăvit și atunci de tifos
exantematic și mama i-a dus mâncare în ceea ce s-a numit atunci lazaret.
Erau concentrați într-un lagăr a celor bolnavi de tifos exantematic și
i-a dus mâncare, deci tata era oarecum slăbit, predispus trupește.
Câteva luni după aceea ei au plecat, au fost duși în noiembrie 1941 din
al doilea convoi. Și în februarie a anului 1942 tata a murit de tifos
exantematic în Moghilău[11]. Nu știu unde a fost înmormântat, dar știu data exactă fiindcă mama a reușit să-mi trimită pe un petec de hârtie, pe care îl am și acuma, câteva vești, între altele – ceea ce m-a interesat mai mult din punct de vedere a datei: Tata a murit la 22 februarie anul ăsta bolnav.
Prin cineva, nu mai țiu minte cum, vă dați seama! Eu trebuie să vă spun
că am avut un accident vascular și o bună perioadă din vremea
respectivă e cufundată în întuneric. Nu mai țiu minte cine mi l-a adus.
Între altele ce se mai poate descifra, vă dați seama la distanță din
‘942 până acuma! Ce am reușit să descifrez: Dragă Silviu am aflat abia acum…(o vrut să spună că o parte din evrei au rămas în Dorohoi, n-a fost urmată de ceilalți) Află
deci că tata a murit bolnav la 22 februarie și trăiesc după boală în
cea mai neînchipuită mizerie, având grabnică nevoie de ajutor căci aici
este mare scumpete de viață. Vă rog din tot sufletul apelați la frații
mei, eu neștiind situația voastră actuală. V-am rugat prin nenumărate
cărți poștale recomandate, neavând bani pentru telegramă și vă implor
și acum nu vă gândiți mult că mai am poate zile de trăit. De-abia mă
țiu pe picioare.
Asta se poate citi din acest petec de hârtie, pe care dacă doriți vi-l pot da cu mare strângere de inimă (Anexa 12).
Tata a murit bolnav la 22 februarie și am aflat pe urmă de la cineva
care a fost cu ei că a avut tifos exantematic. Mama a fost cu
picioarele umflate, probabil o artrită, și nu se putea mișca din loc.
Altă carte poștală în care se respectă cele 6 rânduri: Domnului
Silviu Oișiovici strada Traian 21, Moghilău 25 VII 1942. Scumpul meu
Silviu v-am scris de câteva ori însă nu știu dacă ați primit rugându-vă
din tot sufletul pentru ajutor sau pentru strictul necesar mai ales că
am nevoie de câteva masaje la picioare care costă 30-40 de mărci că nu
pot păși că-s umflate. Vă implor și vă mulțumesc din suflet, mama. Rog
grabnic că vine tare greu.
Și uitați-vă adresa: domnului Silviu Oișiovici cenzurat (Anexa 13).
Încă ceva. Mama a scris asta din Moghilău, dar uitați-vă aici e un
scris. Cartea poștală e scrisă cu creionul. Lagăr și adresa asta sunt
șterse aici și adăugat cu chimic alt scris. Ceea ce înseamnă că ăștia
au vrut să…Și aici scrie așa : Lagăr spital Moghilău. Nu există așa ceva. Dar ăștia au vrut să se vadă că…


C.G. : Că de fapt era un spital la Moghilău.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 18:25


Iată de pildă aici din cărțile poștale : Dragă Silviu, - asta-i în lunile care au precedat deportarea, ăsta-i scrisul lui tata. Domnului Silviu Oișiovici, București, strada Traian 21. În Traian 21… dumneavoastră probabil că nu știți că sunteți prea tânără, n-ați auzit probabil de scriitorul Peltz.


C.G. : Ba da cum să nu.


S.O. : Cel care a scris Calea Văcărești.[10]
Eu am fost căsătorit cu fiica lui, Tia Peltz, pictorița. Și am locuit
aici în Traian 21, asta e adresa lui Peltz. Iată ce mi-au scris
părinții mei. Dacă vă interesează?


C.G. : Cum să nu.


S.O. : 11.10. 1941 – câteva zile mai târziu au fost deportați – Ieri am primit lampa și azi am primit și telegrafic 500 de lei de la tine. Vă dați seama dacă a trebuit să trimit o lampă din București, lampă de gaz ! De
câte ori nu ți-am scris să nu trimiți telegrafic că aici în oraș în
cazul cel mai rău nu sunt pierdut că am la cine să mă împrumut. Te rog
răspunde-mi la ultima scrisoare. Te sărut, tata!
Și continuă mama : Complimente cuscrilor și sărută pe Tia! Tia e soția mea, eram căsătoriți. Dragă
Silviule, îți mulțumesc foarte mult pentru mandat și lampă și îți
doresc din nou să fii sănătos cu toți membrii noii tale familii și
feriți de nevoi.
Te rog mult răspunde-mi la scrisoare și recomandata din 30/9. Copiii ne scriu – copiii sunt sora mea și soțul ei din Cernăuți –
au primit vești de la tine și de la Charles vești bune. De altfel slavă
Domnului că sunteți sănătoși. Să vedem ce mai fel de vești vom primi de
la ei. Scrieți-ne totul detaliat despre tine și ai tăi (…).Dorim vești
bune!
Acuma tata următoarea scrisoare din 9. XI 1941 : Dragă Silvi ! Țiu să-ți comunic că chiriașul nostru – vecinii – împreună cu toți cei din provincie au plecat azi, iar noi cred că vom pleca miercuri sau joi – deportarea – în orice caz să nu mai trimiți – bani – și să nu ne mai scrii până nu vei avea altă corespondență din partea-mi. Cartea
ta poștală din 11.X am primit-o abia ieri. Noi suntem slavă domnului
bine sănătoși, dorim numai să putem trece ușor voyajul. De voi ne
necăjim mai mult. Te sărut tata
. Mai scrie și mama aici. După atâta vreme e scrisul șters: Dragă
Sylviu! Ți-am spus la cartea poștală precedentă care sper c-ai primit-o
că noi îți vom scrie mereu, însă nu știu acum de-ți vom putea scrie
regulat, te rog nu fii dezolat.
Ei mă liniștesc pe mine! Și odată cu cartea ta poștală am primit și una de la
copii
din 3 curent; ne scriu că așteaptă vești actuale de voi și sunt slavă
Domnului sănătoși. Să n-ai nici o grijă de noi că suntem sănătoși.
Ți-am confirmat și cei 500 lei. Am auzit că și voi veți fi vecini cu
noi –
se spunea atunci că vor fi deportați toți evreii din România și cei din București. Vă sărut cu drag mama (Anexa 9). Următoarea
carte poștală am primit-o din Transnistria lagărul Moghilău cu data de
19 noiembrie 1941. Iat-o aici. Am mai trimis o carte poștală care, după
cum se vede, mi-a venit înapoi fiindcă scrie după plecare și este scris retur, ștearsă adresa și scrie retur. Iată ce le-am scris ca să vedeți culmea ironiei: București 10 noiembrie [1941], Dragii mei, - a doua zi ei au fost deportați. Azi e o zi fericită. Am primit poșta și de la dumneavoastră și de la Tuța și [nu se înțelege, n.m. C.G.] și de la Puiu. Cred că între timp ați primit cartea poștală cu anexa de răspuns – fiindcă
eu le trimiteam o carte poștală că n-aveau bani nici de poștă și le
trimiteam o carte poștală cu adresa mea retur că n-aveau bani să ia o
carte poștală – cât și cea următoare. Scrisoarea încă n-am
terminat-o și nu mă pot hotărî s-o trimit la jumătate cu toate că tot
ce m-ați întrebat v-am răspuns în prima carte poștală. Tuța mă întreabă
de adresa Sidoniei. Vă rog pe dumneavoastră care puteți s-o întrebați
pe Sabina sau pe Eti să căutați s-o aflați și să mi-o scrieți mie sau
ei. Eu i-am scris că s-a măritat cu un băiat bogat fiindcă mi se pare
că așa mi-ați spus când am fost ultima oara acasă. Fotografia e aceeași
care o aveți și dumneavoastră. Mâine vă trimit un mandat de 300 de lei
și o să vă mai trimit și joi. Să-mi ajute Dumnezeu să vă pot trimite
mai mult și să am vești bune de la dumneavoastră.
Culmea ironiei! Puiu îmi scrie că e bine sănătos. Tuța vrea să vă scrie și ea de aceea închei cu multe sărutări dragi, Sylviu. Are mare importanță asta că scrie după plecare și returul este abia vizibil (Anexa 10).


Au fost deportați și a început calvarul la Moghilău, lagărul Moghilău. Și iată aici o carte poștală primită din lagăr.


C.G. : Din lagărul de la Moghilev ?


S.O. : Să vă arăt.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 18:24

C.G. : În
București nu. Dar în afară? De exemplu Emil Dorian povestește în
jurnalul său că în timpul bombardamentelor din București populația
evreiască nu putea să părăsească Bucureștiul.


S.O.: Nu-mi
aduc aminte. Am fost aici, am suportat toate bombardamentele când
stăteam în adăpost – asta îmi aduc aminte – și ne rugam: Dă Doamne să plece la Ploiești!” Auzeam, vedeam valul cum venea, se întuneca orizontul de avioane și stăteam în adăpost și ne rugam Du-i,
Doamne, la Ploiești!” Că ăla era un obiectiv principal. Îmi aduc aminte
– asta mi-a povestit-o însă fostul meu socru, Peltz. Povestea că în 4
aprilie când a fost bombardamentul în Calea Griviței – asta din păcate
e autentică – printre dărâmături un om a fost îngropat în morman de
zidărie și a rămas numai capul afară cu o pălărie. Și striga ca din
gura de șarpe. Și a trecut unul pe acolo, i-a luat pălăria și a plecat
mai departe. Asta e autentică din păcate, mi-a povestit-o fostul meu
socru.


C.G. : Existau restricții privind aprovizionarea cu alimente impuse populației evreiești ?


S.O. : Nu-mi aduc aminte.


C.G. : Adică nu aveați voie să intrați în piete între anumite ore ?


S.O. : Asta nu-mi aduc aminte să fi fost. După câte știu eu nu-mi aduc aminte să fi fost. Poate or fi fost, dar nu-mi aduc aminte.


C.G. : Nu vă mai aduceți aminte de vreun incident sau dimpotrivă de un gest de omenie, de într-ajutorare din partea celorlalți ?


S.O. : Mi-aduc
aminte că cei cu care veneam în contact erau oameni normali. Adică eu
personal nu am simțit decât că erau oameni normali. Nu pot să acuz pe
nimeni și nu vreau să acuz. Era politica guvernului și cu asta basta.
Îmi pare rău că nu vă pot fi de folos în privința asta.


C.G. : Nu știți cine vă asigura hrana, alimentele, asistența sanitară ?


S.O. : Unde? La muncă obligatorie ?


C.G. : Da la muncă obligatorie.


S.O. : Nu.
Știu că pe urmă am fost chemat și la zăpadă. Am găsit – o am pe aici pe
undeva – o adeverință, un petec de hârtie oficial, tipărit: a fost la zăpadă în perioada respectivă (Anexa 7).
Astea au fost floare la ureche pe lângă ce am trecut. Știu însă că am
găsit acte în care mi-am făcut control la plămâni – eram prin ’40-’41 –
și nu mi s-a găsit nici o leziune. Pe urmă prin ’42-’43 am găsit un act
în care am fost trimis de la detașament la control și m-au găsit bolnav
de tuberculoză atunci în perioada respectivă. Am acte pentru asta (Anexa 8).
Nu-mi mai aduc aminte, dar pe urmă m-am îmbolnăvit de tuberculoză, asta
știu fiindcă am avut de pătimit, am avut de pătimit toată viața.
Fiindcă pe vremea – astea nu sunt lucruri relevante – pe vremea aia
tuberculoza se trata cu pneumotorax și mi s-a instituit pneumotoraxul
care practic mi-a scos din funcție jumătate din plămân și toată viața
am avut de suferit în privința asta. Dar nu-mi place să vorbesc despre
mine când există în familia mea cinci oameni care au murit în asemenea
împrejurări cumplite. Ceea ce spun eu este ceva banal. Și vă spun, nu
vă supărați, dar nu-mi place să vorbesc despre persoana mea.

C.G. : Vă înțeleg, dar nu sunt de acord cu dumneavoastră că este ceva banal.


S.O. :
rog, asta vă aparține dumneavoastră. Eu așa mă simt. Dar vă spun mă
simt oarecum vinovat că părinții mei au fost singuri și au sufeit ceea
ce au suferit. Adevărul este că eu a trebuit să plec de acasă ca și
ceilalți, fiindcă tata sărăcise, nu avea cum să ne asigure nouă
copiilor lui pâinea cea de toate zilele. Și de aceea am plecat de
acasă. Iar ei când au fost ridicați au fost săraci lipiți pământului.Eu
totuși v-aș ruga, persoana mea nu prezintă interes și eu sufăr de
idiosincrazia publicității, așa că v-aș fi recunoscător dacă am vorbi
cât mai puțin despre persoana mea. Am atâtea și sunt covârșit de ce s-a
întâmplat familiei mele, încât eu nu prezint nici un fel de
importanță în comparație cu ce s-a întâmplat cu ei. Din familia mea
cinci persoane au murit în lagăre, fiecare în alte condiții, în alt
loc, în alte împrejurări. Și după ce o să aflați despre toți ceilalți o
să constatați un lucru: că într-o singură familie printr-un tragic
concurs de împrejurări se găsesc reunite variile forme în care s-a
manifestat Holocaustul în România. De pildă părinții – să încep cu ei –
ei au fost deportați în Transnistria din orașul Dorohoi. Or ce s-a
întâmplat? Ordinul de deportare al autorităților centrale care guvernau
atunci țara a fost ca să fie deportați evreii din
Bucovina, iar Dorohoiul care se afla în imediata apropiere… Fiindcă nu
au fost deportați numai evreii din Bucovina, ci și din ținutul Herței,
fiindcă trupele rusești…recte se hotărâse să fie deportați evreii din
ținuturile care au fost ocupate de ruși. Or Dorohoiul n-a fost
niciodată ocupat de ruși, fiindcă a fost totdeauna din Vechiul Regat.
Dar autoritățile din Dorohoi care erau în felul lor antisemite au
profitat de confuzia care domnea atunci și cu de la ei putere au extins
spațiul de deportare și pentru evreii din Dorohoi.[9]
Și s-a organizat un convoi și al doilea. Când să ajungă și la al
treilea convoi vestea a ajuns la urechea Centralei din București și au
sistat deportările din Dorohoi. Pentru părinții mei însă a fost prea
târziu. Ei au fost deportați și nimeni nu s-a gândit că datorită
faptului că au fost deportați din greșeală să fie aduși înapoi. Eu
țineam corespondența cu părinții din Dorohoi. Îi ajutam material.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 18:24

C.G. : Dumneavoastră ați fost într-un lagăr de muncă sau ați făcut parte dintr-un detașament de muncă?


S.O. : Da
dintr-un detașament de muncă din care nu-mi aduc aminte decât că am
undeva scris. Parcă a fost o carieră de nisip, dar nu sunt sigur, o
carieră de nisip mi se pare că a fost. Însă nu tot timpul. Eu mai aveam
posibilități – așa a fost ordinul meu de chemare –, am prestat și muncă
obligatorie, dar au fost și perioade în care am putut să muncesc să
câștig. Fiindcă de ce vă spun? Ceea ce îmi demonstrează asta, fiindcă
memoria nu prea mă ajută, a fost faptul că am găsit chitanțele prin
care am reușit să trimit părinților mei, care erau în Transnistria,
ajutoare în bani.


C.G. : Unde era cariera de nisip în care ați lucrat ?


S.O. : Nu-mi
mai aduc aminte. Undeva în București, precis în București. Carieră de
nisip, asta îmi aduc aminte. Mi se pare că a mai fost și un alt loc
unde am lucrat. E o perioadă în care pur și simplu e un con de umbră în
viața mea. Am de suferit foarte mult din cauza aceasta. Norocul meu că
au rămas acte.


C.G. : Deci n-ați putea să-mi spuneți cum reacționau oamenii, trecătorii de pe stradă când vă vedeau ?


S.O. : Ca de obicei: erau oameni cumsecade și erau oameni care cântau cu lupii, urlau cu lupii. Ca să vă spun de admosferă nu pot.


C.G. : Ați fost obligat la plata unor contribuții în bani sau în natură?


S.O. : O
păi am un dosar întreg. Acolo sunt contribuții în bani, în obiecte, e
un dosar aproape. La toate am fost, am răspuns la toate n-am rămas
dator cu nimic Cât mi s-a scris că sunt impus atât am plătit (Anexa 5).


C.G. : În ce constau aceste contribuții?


S.O. : Obiecte,
cămăși, dar scrie acolo. Nu mă întrebați pe de rost că nu mai țin
minte, au trecut ceva anișori de atunci: bani și obiecte, contribuții
în bani, taxe militare.


C.G. : Și ați putut să suportați aceste contribuții în bani și în natură?


S.O. : Da
fiindcă, vă spun, eu atunci lucram și alterna perioada de muncă
obligatorie cu perioada în care puteam să lucrez. Și mai e ceva care mă
interesa foarte mult: am lucrat foarte mult ca să pot să adun bani să
le trimit și chitanțele le mai am.


C.G. : Am văzut printre aceste chitanțe și una care atesta plata pentru construcția Palatului Invalizilor.


S.O. : Da.
A fost o perioadă. Eu nu-mi aduc aminte, dar știu că la aia s-ar putea
foarte bine, dar prin cât îmi aduc aminte prin ceața timpului, că aia
nu-i privea numai pe evrei – contribuția pentru Palatul Invalizilor.
Dacă nu mă înșel – e mai mult o impresie, decât o amintire – cred că
aia a fost o contribuție dată de întreg poporul român, nu numai de
evrei, aia cu Palatul Invalizilor (Anexa 6).
Dar în schimb celelalte taxe erau specifice populației evreiești,
taxele militare, contribuția în obiecte și câte or mai fi fost. [8]




C.G. : Taxe
pentru scutirea de muncă obligatorie nu ați plătit? Adică nu puteați să
plătiți taxe care să vă scutească de această muncă obligatorie?


S.O. : Nu, nu așa ceva nu era. Să prestezi cum s-ar spune muncă obligatorie în bani. Nu așa ceva nu exista.


C.G. : Au existat restricții de circulație impuse evreilor?


S.O. : Nu, în București nu.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 18:24

C.G.: Românii vă mai aduceți aminte cum au reacționat în timpul rebeliunii legionare? Care a fost atitudinea acestora, a românilor?


S.O.: Era
admosfera generală, fiindcă știți în asemenea împrejurări lumea
vorbește și are mentalitatea pe care o utilizează guvernul. Era o
admosferă generală antisemită. Era mentalitatea generală. Asta-i
mentalitatea. Când au fost comuniștii la putere majoritatea, mai ales
la început, majoritatea a ținut cu guvernul. Când au fost legionarii la
putere majoritatea a ținut cu legionarii, cu guvernul legionar. Când a
fost mai târziu guvernul Antonescu au ținut cu autoritatea care e la
putere. Și asta s-a întâmplat și se întâmplă și în zilele noastre.
Numai că acuma e democrație și unii țin cu un partid, alții cu altul.
Dar atunci nu era așa. Atunci era un regim totalitar.


C.G. : Despre pogromul de la Iași din vara anului 1941 ați știut ceva ?


S.O. : Nu am avut nici o legătură. Pogromul din București l-am trăit. Și pogromul din Dorohoi iarăși.[6]
Mi-aduc aminte sub aspectul ăsta că – țiu minte doar atât – unul din
„eroii”, în ghilimele eroii pogromului din Dorohoi a fost un fost vecin
de-al nostru, locotenentul Bercovici, Emil Bercovici, care a fost
împușcat, nu mai țiu minte în ce împrejurări și când a
fost el înmormântat – era atunci în armată – la înmormântarea lui în
timp ce avea loc înmormântarea la cimitirul evreiesc din Dorohoi, dar
nu sunt sigur prea mult de astea toate, trupele în retragere au trecut
prin fața cimitirului și au început să-i împroaște cu gloanțe pe cei
care au fost la înmormântarea locotenentului, ce era atunci, Bercovici,
Emil Bercovici, pe care l-am cunoscut bine. Amintiri din copilărie.
Însă ceea ce am ajuns să spun cu mult regret, dar trebuie s-o spun, am
ajuns să regret că părinții mei nu s-au numărat printre victimele
pogromului de atunci care au fost împușcați și au sfârșit într-o clipă.
Am ajuns să regret că nu s-au numărat și părinții printre ei ceea ce
i-ar fi cruțat de oroarea chinurilor în care și-au găsit sfârșitul mai
târziu.


C.G. : Mi-ați arătat stelele galbene.[7] Sunt cele pe care le-au purtat…


S.O. : Nu știu cum au ajuns la mine, nu-mi aduc aminte. Dar scrie ștampilă Dorohoi, orașul Dorohoi (Anexa 20).


C.G. : În București nu ați purtat steaua galbenă?


S.O. : Nu a fost steaua galbenă. Numai acolo.


C.G. : Cineva
din familia dumneavoastră s-a numărat printre victimele pogromului de
la Dorohoi ? Nu părinții. Alți membrii ai familiei dumneavoastră.


S.O. : Dar
nu mai am. Noi am fost o singură familie. Erau părinții și cu noi
copiii și când s-a întâmplat au rămas singuri în Dorohoi, fiindcă
fratele meu era în București.


C.G.: Da dar mă refer la unchi, mătuși, veri.


S.O.: Nu.
În schimb am avut o soră care și ea a fost în București, tot așa
plecând de acasă. Și partea ei de participare, de suferință la pogrom
s-a rezumat la faptul că atunci când au intrat rușii…Ea s-a căsătorit
și a trăit în Cernăuți. Și când au reintrat ai noștrii în Bucovina s-a
instituit în timpul mareșalului Antonescu un ghetou. Știu că ea a trăit
în ghetou și a reușit până la urmă să scape din gheto și a scăpat cu
viață. Partea ei atât a fost, a surorii mele. Ea este înmormântată în
Germania. A plecat în Germania, fiindcă soțul ei era de origine de
acolo și și-a făcut studiile în Germania. Avea relații acolo și au
plecat în Germania, în orașul Dusseldorf. Și este singurul mormânt din
familie. După ce s-au deschis granițele în timpul comunismului, s-au
făcut mari diligențe și mi s-a permis să mă duc s-o vizitez pe ea o
singură dată în ’69. M-am dus și-am vizitat-o și țiu minte că pe
atunci, în timpul comunismului, cumnatul meu a făcut parte din patidul
german al lui Genscher, care a fost ministru de externe. Și într-o
perioadă – cum era atunci în timpul comunismului – fie că venea câte o
delegație la noi, fie că de la noi mergeau la ei, se mai deschideau
baierele granițelor și atunci țiu minte că cumnatul meu a intervenit
chiar la Genscher și mi s-a aprobat să plec în Germania ca turist și am
fost și am văzut-o. A fost singura dată când am întâlnit-o pe sora mea
în viață. După doi ani ea a murit. Și am mai fost după aia în Germania,
dar a trebuit să mă întorc. Pentru mine plecarea în Germania era
pelerinaj la mormântul ei, singurul mormânt din familie. Ceilalți au
toți morminte necunoscute. Și bineînțeles că eu am să am parte de
mormântul unde am pus placa memorială. N-am știut unde să pun această
placă memorială. Din aproape în aproape am ajuns la soluția că singurul
loc unde aș putea să pun această placă memorială este la viitorul
mormânt al meu.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 18:24

C.G.: Pot să vă întreb unde lucrați?


S.O.: Da
eram funcționar la o fabrică de ciorapi, dacă nu mă înșel, dar nu îmi
mai aduc bine aminte, numai după unele acte mai mi-aduc aminte de
perioada respectivă. Dar amănunte nu mi-aduc aminte fiindcă, vă spun,
am avut accidentul vascular și perioade întregi sunt ca puncte negre în
memoria mea din păcate. Mă uit la acte. Dacă nu avem actele care să-mi
amintească de lucruri nu puteam nici măcar să-mi dovedesc cum am trăit
și ce am făcut în timpul respectiv. Așa că din păcate nu pot să vă
răspund cu precizări prea mari.


C.G.: În 1940 aveați 21 de ani.


S.O.: În 1940 da, 21 de ani.


C.G.: Nu urmaserați până atunci cursuri universitare?


S.O.: Mi-aduc
aminte că la un moment dat am…țiu minte că o singură dată, mi se pare,
am fost bătut la facultatea de farmacie, dar nu mai țin bine minte, nu
mai țin minte. Știu că am fost bătut odată. Nu mai țin minte și nu
vreau să vă induc în eroare. Dacă nu sunt sigur mai bine nu vorbesc. Eu
am trăitrebeliunea din ianuarie ’41 și despre ea îmi
aduc aminte foarte bine. Pe vremea aia eu îi făceam curte Tiei [soția
dumnealui, n.m. C.G.]. Și pe lângă faptul că am avut perioade în care
eram la muncă, muncă obligatorie, am avut și perioade în care am lucrat
la slujbă, am avut slujbă. Și obișnuiam în fiecare zi după ce terminam
slujba să vin la Tia. Locuia atunci în Traian 21. Și într-o seară, după
terminarea serviciului, am venit spre ei și nu i-am găsit acasă. Era o
fată de serviciu care mi-a spus că au plecat la doamna mare, la mama
mare, care locuia în Bravilor. Și în drum spre strada Bravilor mi s-a
întâmplat când treceam pe la Templul Malbin. În timp ce mergeam am
constatat că dinspre partea ailaltă a străzii vine ca un fel de convoi.
Nu mă prevenise nimeni pentru nimic, habar nu aveam ce se petrece. Și
am constatat cu stupoare – nu am înțeles nimic – că veneau în convoi
încolonați, o coloană de vreo 20-30 de oameni, străjuiți de vreo 2-3
persoane, cu fețe umflate, bătuți și m-am așezat pe marginea
trotuarului cu mâinile la spate și stăteam și mă întrebam ce e aia. Și
am văzut coloana respectivă că a intrat în Templul Malbin care era
chiar acolo. M-am dus să mă uit, am observat și am plecat. Când ajung
la poartă la mama mare, unde era și familia Pelz, bat la poartă și văd
că iese cineva și îmi face semn: „Doamne!” Ce vă mirați așa?” Când intru înăuntru: Păi da tu știi ce se petrece?”, Nu. Ce?”Păi e rebeliune.” Și i-am spus: Uite
păi ăia sunt evrei care au fost bătuți, au fost duși în Templu acolo.
Dumnezeu mai știe dacă mai scapă, habar n-am.” Nu le-a trecut nimănui
prin minte din cei care păzeau convoiul și care îi duceau acolo că un
evreu poate să stea la marginea drumului și să se uite nepăsător la
ceea ce se petrece ca la o curiozitate. Abia când am ajuns acolo mi-am
dat seama ce se întâmplă și am aflat ce este. Pe urmă am avut
posibilitatea să ajung – nu mai țiu minte în ce împrejurări – am avut
posibilitatea să ajung undeva pe șoseaua Bonaparte, cam pe lângă
cazarma pompierilor și la un moment dat, asta a doua sau a treia zi, nu
mai țiu minte, am observat că au început să șuiere gloanțe și lumea s-a
adăpostit. Începuse controversa între legionari și trupele mareșalului
Antonescu, trupele de stat. Și îmi țiuiau gloanțele pe la urechi și eu
nici nu mi-am dat seama. Când am văzut că alții în jurul meu se
trântesc la pământ atunci mi-a spus cineva de lângă mine:
Păi
astea sunt gloanțe, păziți-vă!” Așa am trăit eu rebeliunea din ’41. Mai
mult nu pot să-mi aduc aminte fiindcă am avut accidentul cerebral. În
continuare știu, mi-aduc aminte, când am fost la familia Peltz, că ei
s-au refugiat și în timpul cât au fost refugiați la mama mare, mama
doamnei Peltz, în cursul aceleiași nopți au venit legionarii la ei
acasă și l-au căutat pe Peltz. Bineînțeles nu l-au găsit, dar, în
schimb, au golit toată casa cu tot ce era: provizii, radio. Și îmi aduc
aminte că după ce s-au liniștit lucrurile guvernământul a făcut o
expoziție, un fel de expunere în care au fost adunate toate lucrurile
care au fost prădate de cei care au prădat casele. Și fiecare din cei
care au avut de suferit pagube se duceau și își recunoșteau lucrurile.
Familia Peltz nu și-a recunoscut decât un radio și pe ăla l-au luat
înapoi acasă. Dar din celelalte nu și-au mai găsit nimic. Și
bineînțeles după ce s-au liniștit lucrurile familia Peltz s-a reîntors
acasă, dar mai târziu au fost evacuați din casă și s-au reîntors abia
mult mai târziu când le-a fost retrocedată casa. Și acolo am locuit eu
pe urmă încă 10 ani de zile după ce m-am căsătorit cu Tia. Astea sunt
amintiri din timpul rebeliunii. Din păcate nu pot să-mi amintesc mai
mult, fiindcă vă spun am un hiatus în minte pentru tot ce s-a
întâmplat. Din actele acestea pe care vi le-am arătat nu mai țiu minte
nici cum au ajuns la mine.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 18:23

S.O.: Au
fost și mari panamale, panamale cu afacerea Skoda, escrocherii. Dar a
profitat regele care a venit cu o valiză în 8 iunie 1930 și când a
plecat, că a abdicat din cauza legionarilor, a plecat cu un tren cu 12
vagoane. I s-a permis să iasă cu trenul și în acel tren între altele se
afla o colecție – cel puțin asta am auzit. A mințit cine mi-a spus și
mie, mint și eu. Dar eu nu fac decât să vă relatez ceea ce îmi aduc
aminte. A plecat cu cea mai bogată colecție de El Greco. E adevărat că
atunci când era la granițe pe teritoriul românesc a fost atacat cu
gloanțe trenul, dar a scăpat și a plecat cu tot trenul dincolo de
graniță. De unde a făcut? Din afaceri. El a făcut afaceri
și a plecat cu avere. Dar a profitat toată țara de pe urma lui. Astea
sunt treburile pe care le-am trăit eu.


C.G.: Dar tot sub Carol al II-lea au fost adoptate și primele măsuri antievreiești.


S.O.: Asta
știți când? Când spre sfârșitul lui, când sub influența regimului care
se înstăpânise în Germania au început să apară și la noi ecouri. Atunci
a trebuit să vină Carol și sub impulsul vremurilor a trebuit să aducă
la putere un guvern condus de Cuza-Goga care era literalmente
antisemit. Ăsta a fost urmat…dacă îmi aduc bine aminte guvernul
Tătărescu a fost ultimul guvern democrat și după el a trebuit să cedeze
guvernului Cuza-Goga, care a emis primele legi antisemite, dar nu Carol
al II-lea. El a fost atunci sub vremi și ca dovadă este faptul că după
aia a trebuit să abdice. Iar regele Mihai I a fost un copil, care era
numai cu numele, fiindcă țara era condusă tot așa numai nominal de
către o regență – mi-aduc aminte Patriarhul României Buzdugan și
principele Nicolae…o regență de trei oameni. Dar puterea și legile erau
emise de către cei care erau la putere ca șefi ai guvernului. Și după,
dacă îmi aduc bine aminte, după guvernul Cuza-Goga a venit un guvern
Gigurtu, pe urmă o venit cei ce se știe.


C.G.: Cum v-a afectat viața proclamarea statului național legionar în toamna anului 1940?


S.O.: Păi
eu eram atunci…Vă spun, aveam, dacă nu mă înșel...eu o perioadă am avut
o slujbă și din slujba asta am reușit să fac față destul de bine din
punct de vedere economic fiindcă, vă spun, standardul de viață al
populației era destul de ridicat.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 18:23

C.G.: Ba da, cum să nu.


S.O.: Pot
să vă spun din punct de vedere economic regele Carol al II-lea a fost
un mare afacerist. A făcut ca în perioada respectivă să vină mari
capitaluri. Atunci s-a clădit și Palatul telefoanelor, care la timpul
său a fost cea mai înaltă clădire din București. Și în timpul lui,
încetul cu încetul, s-a clădit și bulevardul Brătianu cu blocurile care
sunt acuma. Dar din punct de vedere cultural și economic a fost cea mai
înfloritoare perioadă a țării. În timpul lui au luat ființă Fundațiile
Regale Carol al II-lea, s-a tipărit Enciclopedia Română din 10 volume,
ceea ce nu s-a mai reeditat de atunci. O înflorire a fost și pe linie
literară. Marii scriitori, care au rămas și până în zilele noastre,
Rebreanu, Sadoveanu, Cezar Petrescu, toată pleiada asta de aur atunci a
înflorit. Erau edituri care îi tipăreau și toată lumea era ahtiată după
cărțile lor. Eu mi-am trăit copilăria, tinerețea pardon, în această
perioadă. Când apărea o carte era smulsă, era citită. Ionel Teodoreanu
cu La Medeleni… Și toate astea au luat ființă și s-au
desfășurat în timpul lui Carol al II-lea. Și îmi aduc aminte că viața
de toate zilele era foarte ieftină. Pe atunci în București erau oltenii
cu cobilițe care veneau la fiecare gospodină acasă și fiecare își
alegea din coșurile lor, pe care le duceau pe umeri, tot ce voiai:
pește, brânză, păsări, ce voiai. Nu se ducea nimeni la piață că veneau
oltenii și fiecare gospodină avea oltenii ei și ei la rândul lor aveau
clienții lor și dădeau și pe datorie. A fost o perioadă înfloritoare,
după mine cea mai înfloritoare perioadă. A fost Carol al II-lea cum a
fost, dar a adus înflorire. Și o asemenea perioadă, deși am trăit și
următoarele perioade, n-a mai fost. Nici acuma când e în plină
democrație! Nu știu dacă are relevanță cu ceea ce eu…


C.G.: Ba
are foarte mare relevanță pentru că avem în felul acesta posibilitatea
să facem comparația cum era viața înainte de începerea războiului și
cum a fost după.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 5 din 11 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6 ... 9, 10, 11  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum