Forum Informativ

Istoria evreilor in Romania interbelica, actualitate evreiasca si...lucruri mai putin cunoscute din istoria si cultura romana[si...mondiala].
 
AcasaAcasa  PortalPortal  CalendarCalendar  FAQFAQ  CautareCautare  InregistrareInregistrare  MembriMembri  GrupuriGrupuri  Conectare  
Distribuiti | 
 

 Ibraileanu[v=]

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos 
Mergi la pagina : 1, 2  Urmatorul
AutorMesaj
Admin
Admin


Numarul mesajelor: 118242
Data de inscriere: 14/12/2005

MesajSubiect: Ibraileanu[v=]   28.09.07 10:11


12]Generozitatea este virtutea celor tari.
11]Lumea nu e o sumă de indivizi juxtapuși, ci acești indivizi și raporturile dintre ei.
10]Daca vrei sa treci drept om de caracter si curaj in ochii altora, ajunge sa nu faci concesii in lucrurile mici, zilnice.
9]Un prost nu spune lucruri inteligente dar un om inteligent spune multe prostii.
8]Inteligentii se impart in doua: buni si rai. Prostii se impart in una: rai.
7]Cand poti spune de ce iubesti o femeie nu o iubesti cu adevarat.
6]Se zice ca timpul trece.Timpul nu trece niciodata Noi trecem prin timp.
5]Dacă vrei să păstrezi prietenia cuiva, nu da mai mult decît poți continua să dai.
4]Un popor nu-si poate justifica dreptul la existenta distincta in sanul popoarelor civilizate, decat daca poate contribui cu ceva la cultura universala, dandu-i nota specifica a geniului sau.
3]Amintirea...o muzica ce ne vine de undeva , de dincolo de orizont.
2]Cele mai multe judecati false in privinta lucrurilor omenesti se datoresc infirmitatii morale si nu slabiciunii intelectuale, pentru ca mai degraba pierde omul simtul realitatii prin partea morala decat prin cea intelectuala."
1]Inteligenții joacă roluri față cu alții; proștii joacă roluri față cu ei înșiși și, dacă sunt prea proști, reușesc să se înșele singuri.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 11.08.14 10:25, editata de 29 ori
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor: 118242
Data de inscriere: 14/12/2005

MesajSubiect: Pseudonimele lui G. Ibrăileanu   30.03.08 17:39

Pseudonimele lui G. Ibrăileanu
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor: 118242
Data de inscriere: 14/12/2005

MesajSubiect: CRITICA CRITICII: Dan MANUCA Vietistul Ibraileanu   27.04.08 9:28

CRITICA CRITICII: Dan MANUCÃ – „Vietistul” Ibraileanu
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor: 118242
Data de inscriere: 14/12/2005

MesajSubiect: Modernul Ibrăileanu   30.08.08 23:38

Modernul Ibrăileanu
=====
Modernul Ibrăileanu (II)

Modernul Ibrăileanu (V)
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor: 118242
Data de inscriere: 14/12/2005

MesajSubiect: Constantin COROIU Ibrăileanu, învingătorul smerit   07.06.09 7:12

Constantin COROIU –Ibrăileanu, învingătorul smerit
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor: 118242
Data de inscriere: 14/12/2005

MesajSubiect: Proba maturitatii critice sau despre "personalitatea" lui   07.06.09 7:16

Proba maturitatii critice sau despre "personalitatea" lui Ibraileanu (Marin Mincu)
Dupa o perioada cam lunga de gestatie postdecembrista, putem spune ca au aparut, in sfarsit, acei critici tineri a caror perspectiva corespunde unei deschideri hermeneutice mai ample, depasind corsetul carpacit al criticii lejere. Este desigur inadmisibil ca foiletonismul lenes cultivat cu desantare in etapa postbelica a mentinut critica noastra la o cota provincialista, a carei pauperitate se masoara chiar prin esecul rasunator al istoriei "critice" a lui N. Manolescu.

In atitudinea acestor tineri critici se observa o alta acceptie, mai putin dogmatica, a actului de implicare receptiva in general si mai ales o alta viziune asupra aplicarii principiului "sacrosanct" al autonomiei esteticului in special. Posibilitatea informarii sincrone si multitudinea dezbaterilor teoretice netimorate de sloganele agresive ale unei ideologii manipulatoare au condus la formarea altei constiinte critice, care porneste in mod firesc de la postulatul ca procesul canonizarii valorilor nu este reductibil la ierarhizarea transcendentala instituita de o unica autoritate. Pot fi citati destui critici tineri debutati editorial dupa anul 2000 a caror prezenta competenta si competitiva intretine neindoielnic efervescenta vietii literare actuale.

Asa cum am mai afirmat si cu alte ocazii, proba maturitatii critice pentru un tanar consta in curajul de a aborda cu alte perspective epistemologice scriitorii importanti sau unele chestiuni si aspecte ramase neelucidate ale avansarii canonice a literaturii sau criticii noastre. In ultimul timp, ca sa dau numai cateva exemple, se pot remarca asemenea initiative hermeneutice la Paul Cernat (Avangarda romaneasca si complexul periferiei, Editura Cartea Romaneasca, 2007), Antonio Pastras (Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, Editura Cartea Romaneasca, 2007) si Bogdan Cretu (Utopia negativa in literatura romana, Editura Cartea Romaneasca, 2008). Dupa ce, anul trecut, am vorbit, la aceasta rubrica, despre noutatea studiului asupra avangardei istorice al lui Paul Cernat, acum voi incerca sa ma opresc asupra cartii lui Antonio Patras despre Ibraileanu, a carei noutate cred ca merita o receptare mai generoasa la aparitie.

Este interesant de semnalat ca acest prim volum face parte dintr-un proiect ambitios ce vizeaza investigarea exhaustiva a "literaturii criticilor". Dupa trecerea cu succes a primei probe prin acest studiu despre "personalitatea" lui Ibraileanu, se poate presupune ca vor urma monografiile dedicate lui Lovinescu (aflata deja in plina elaborare) si Calinescu.

Trebuie sa spunem insa ca lucrarea despre Ibraileanu este a treia carte a lui Antonio Patras, succedandu-se dupa monografia Ion D. Sarbu de veghe in naptea totalitara (Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi, 2003) si volumul de cronici intitulat succint Fragmentarium. Impresii despre oameni si carti (Editura Timpul, Iasi, 2006). Aceste aparitii reprezinta argumentul ca Antonio Patras este unul dintre criticii tineri cu un program personal distinct de care trebuie sa se tina cont. Dar e cazul sa trecem la obiect si sa analizam premisele teoretice si aplicative ale demersului sau critic. Adica sa urmarim daca exista o perspectiva valorizatoare noua in aceasta tentativa de resuscitare a "personalitatii" criticului iesean si sa constatam daca se avanseaza cu adevarat in ceea ce priveste interpretarea poeticii romanesti a autorului Adelei. Despre Ibraileanu s-a scris relativ putin si practic nu s-a depasit perspectiva evaluativa trasata de G. Calinescu in Istoria sa, reluata apoi de catre Al. Piru in monografia pe care i-a dedicat-o.

Pornind de la titlul cartii, care include sintagma "catre o teorie a personalitatii", ar trebui sa vedem ce intelege Antonio Patras prin asta si sa ne lamurim despre ce tip de "personalitate" poate fi vorba. Mai exact, trebuie sa decidem daca mentorul Vietii Romanesti a urmarit sa contureze un anumit model creativ si in ce masura a reusit acest lucru. Se observa imediat ca tanarul critic iesean are orgolii teoretice mai inalte decat ne-am fi asteptat; ba chiar incearca in enunturile sale apoftegmatice sa se ridice la nivelul celui pe care-l analizeaza. Pledoaria sa este foarte incitanta, iscand interogatii majore ce au mai fost enuntate si de catre altii. De exemplu, este Ibraileanu un teoretician propriu-zis? Sau cum se explica faptul ca importanta sa in critica romaneasca din primul sfert al secolului XX o egaleaza pe aceea a lui Lovinescu din perioada interbelica? Care a fost (mai este) miza succesului Adelei?

Problema prima, reluata in diverse abordari exegetice, se leaga de afilierea sau nu a lui Ibraileanu la directia critica gherista. Este sau nu mentorul Vietii Romanesti"

un continuator al ideologiei sociologice a lui Gherea care sustine determinismul ingust al operei de arta? In ce masura depaseste el acest sociologism primitiv impus de o traditie critica derivata din faimoasa polemica dintre Gherea si Maiorescu? Antonio Patras face o pledoarie critica bine argumentata, aratand ca Ibraileanu a evoluat de la tezismul gherist (din faza de tinerete) catre o complexa "teorie a personalitatii" care inglobeaza atat optiunea autonomiei esteticului (deci a "artei pentru arta" a lui Maiorescu), cat si imperativul "artei cu tendinta" (sustinut de Gherea), prin "privilegierea idealului artistului care se identifica, practic, cu tendinta pentru ca, in sfarsit, personalitatea scriitorului, nota subiectiva, sa devina elementul determinant. Tendinta capata in cele din urma un fundament psihologic, care intra in substanta viziunii artistice." Este evidenta, aici, deschiderea actuala catre o acceptie "postmodernista" a conceptului de "personalitate", introdusa de Antonio Patras, care include subiectivitatea energetista, ce devine, astfel, determinanta, in procesul de creatie. Putem glosa pozitiv ca aceasta perspectiva este convergenta cu viziunea innoitoare a celui care a scris Adela. De altfel, interrelatia dintre ipostaza de critic subtil si aceea de romancier proustian se va face normal prin eseul fracturat Creatie si analiza (1926), care e oarecum simultan ca elaborare cu operatia de redactare a primelor variante ale romanului. Se poate afirma ca niciunul dintre criticii contemporani nu atinge finetea disociatiilor teoretice, enuntate cu atata siguranta de Ibraileanu in aceasta capodopera critica, unde toate conceptele (clasicism, naturalism, realism, romantism etc.) sau elementele retorice traditionale sunt retopite in creuzetul propriei personalitati ce tinde sa se exprime cat mai liber, dincolo de orice preocupare pentru "stil". Aici Antonio Patras avanseaza curajos ideea "autenticismului" lui Ibraileanu ca pandant al conceptiei sale "energetiste".

Aceasta trecere brusca de la abstractia teoriei (dogmatica in sine prin structurarea silogistica) la intimitatea secreta a laboratorului de creatie ni se pare un salt extraordinar intr-o etapa de pionierat a criticii noastre la inceputul secolului XX. Si acest text rafinat (scris cu esprit de finesse) ar fi de vazut deci tot ca o pledoarie pro domo in favoarea "energetismului" creativ, caci cum spune Antonio Patras "orice opera exprima de fapt personalitatea artistului". Legatura pe care o face exegetul intre E. R. Curtius, care vorbeste, cam in acelasi timp, la Balzac, de vointa artistului (ca expresie a "energiei sale potentiale"), si Ibraileanu (care se refera in aceiasi termeni la Tolstoi) pare verosimila. Dar cele mai fine observatii le face Ibraileanu despre romanul lui Proust, demonstrand, printre primii, cum, la scriitorul francez, "analiza este creatie". Autorul Adelei se numara printre proustienii nostri cei mai autentici, atat in ceea ce priveste intuirea metodei romanesti a lui Marcel Proust, cat si in ceea ce priveste aplicarea acesteia in scrierea propriului roman.

Este interesanta observatia foarte actuala a lui Antonio Patras despre rolul lecturii in formarea personalitatii ca "declansatoare a imaginarului". Pentru Ibraileanu, "salvarea criticului sta in taria lui de a deveni cititor", aparand cu totul surprinzator faptul ca el se prezinta deja ca un adevarat plaisir-ist in placerea vitala (s-o numim barthes-iana) de a consuma lecturi, ceea ce denota o deplina emancipare a gustului, ca si reactia spontana de a-si exercita energetismul critic pulsatil la contactul de lectura cu "creatia" lui Tolstoi si cu "analiza" lui Proust. Un critic adevarat trebuie sa aiba o anumita siguranta a tonului (sau numai sa lase impresia ca o are!), data de subtilitatea asociatiilor proaspete, de viziunea receptiva a intregului prin cuprinderea sintetica a materiei literare si mai ales de valabilitatea judecatilor de valoare. Aceste calitati maxime ale criticului Ibraileanu vor deveni apoi un etalon pentru Calinescu in scrierea Istoriei. Nu poti atinge aceasta cota a creatiei critice decat daca depasesti faza simplului recenzent, adica daca reusesti sa-ti asumi total actul lecturii prin ridicarea acesteia la nivelul trairii existentiale. Trebuie sa spunem imediat ca, pe aceasta linie, se inscrie si demersul critic al lui Antonio Patras.

Ce se intampla insa cu romancierul Ibraileanu? De unde deriva atractia permanenta catre lectura Adelei? Au existat (exista) atatea interpretari ale acestui roman ce pun accentul pe asa-zisa analiza psihologica. Dar analiza psihologica mai fac si alti romancieri ale caror texte s-au perimat, pierzandu-si definitiv priza de lectura prin modificarea orizontului receptiv. In mod ciudat, Adela ofera insa aceeasi placere a lecturii ca si cand ar corespunde oricarui orizont de asteptare. Aceasta deriva, probabil, din acea misterioasa seductie data de corporalitatea discursului amoros pe care Ibraileanu reuseste s-o sugereze, folosindu-se de metoda scriiturii proustiene. In esenta, proustianismul e aproape o stare de senzualitate gnoseologica indusa pe cai inefabile ce nu pot fi intuite decat rareori de catre romancier. Contributia exegetica a lui Antonio Patras, in legatura cu Adela, este esentiala, corectand afirmatiile hazardate ale lui Marian Papahagi. El are curajul sa afirme si sa delimiteze exact substanta proustiana a romanului: "Proustian e, mai cu seama, rafinamentul usor pervers, maladivitatea discret insinuata. La fel, poetica manierista din perspectiva careia obiectul pasiunii se transforma intr-o creatie a spiritului contemplativ, rod al imaginatiei pure...". In alta ordine, se continua investigarea, ca autolectura, a personajului Emil Codrescu care "o reciteste pe Adela, revenind asupra acelorasi indragite pasaje cu placerea retrairii...", astfel ca "Adela este o carte a re-citirii indragostite". De aceea, in cazul acesta, nu se mai poate vorbi de retractilitatea lasa a barbatului cvadragenar, cum sustine Calinescu, ci de o amanare cognitiva a acuplarii erotice, ceea ce constituie un pas insemnat la nivelul subtilitatii discursului critic. Daca se admite absenta "personalitatii", in ipostaza de critic a lui Ibraileanu, acesta se "salveaza" totusi, "devenind un cititor al unei singure carti" prin autolectura autobiografica a Adelei. Se pune intrebarea daca "enigma", ce ne incita pe toti cititorii, e a lui Codrescu sau a Adelei? S-ar putea sa fie a amandurora si valoarea romanului se refera chiar la aceasta potentare a enigmei indragostirii ce ne subjuga la fiecare lectura.

Antonio Patras a scris un eseu sclipitor a carui lectura m-a intristat. As fi dorit ca criticul sa nu fi cedat atractiei romanului si sa-l fi luat in posesie cu aceeasi duritate virila ca toti ceilalti interpreti de pana la el care au emis enunturi autosuficiente pentru a ilustra o ignoranta amoroasa crasa. Mi se pare ca, prin Antonio Patras, critica s-a rafinat prea excesiv. A reusit sa intre in concurenta cu textul romanesc pe care-l rescrie, relecturandu-l. Redevenim astfel alexandrini.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor: 118242
Data de inscriere: 14/12/2005

MesajSubiect: Inainte si dupa razboi. G. Ibraileanu fata cu modernitatea (   07.06.09 7:25

Inainte si dupa razboi. G. Ibraileanu fata cu modernitatea (Roxana Husac)
Fara a fi inzestrat de la natura cu harul expresiei spontane, Ibraileanu a intrat in jocul publicisticii inca de pe bancile scolii, fascinat de stralucirea inteligentei umane, dar intimidat de diversitatea formelor tranzitorii prin care se poate manifesta gandirea. Dupa ce infiinteaza, impreuna cu bunul sau prieten Raicu Ionescu-Rion, revista liceului "Gh. Rosca-Codreanu", adolescentul cu vocatie critica porneste, in numele Ratiunii, primele cruciade impotriva conventiilor si limbajului pretios, impotriva "manechinelor"1, cum numeste el undeva formele goale, "impodobirilor"2 desarte sau chiar "literaturii"3, vazuta ca umbra inconsistenta a adevarului. Transant, Ibraileanu alege sa apere "spiritul", "inteligenta" si arida stiinta a filologiei de orice intruziune impura a scrisului "frumos".

Mai tarziu, ca secretar de redactie al Vietii romanesti, criticul se vede obligat sa-si forjeze un stil propriu, de contrast, datorat nevoii stringente de individualizare in polemicile cu adversari precum Sanielevici, Lovinescu, Iorga sau Mihail Dragomirescu, condeieri de talent, capabili sa-si desfasoare "stiinta" interpretarii intr-o varietate uimitoare de expresii. Ibraileanu insa capata faima de "antitalent": Simion Mehedinti il considera un silabisitor balbait4, Mihail Dragomirescu il taxeaza drept "neglijent"5, Iorga ii este complet ostil spunand ca ar "calca prin gropi cu capu-n stele"6, Ovid Densusianu subliniaza ca e "certat" cu gandirea si limba romana7, iar altii, rastalmacind vocatia profesoratului, repeta fara incetare ca Ibraileanu nu poate scapa de didacticism8.

Nici apropiatii din cercul revistei Viata romaneasca nu au inlaturat suspiciunile trezite de stilul "greoi" al criticului. Expediata la finalul recenziilor, problema expresiei a fost rezolvata in fel si chip. Un oarecare Andrei Braniste crede ca Ibraileanu se salveaza prin capacitatea de a spune clar ce gandeste9. Tudor Vianu sustine ca stilul sau ajunge la originalitate tocmai prin "neimpunerea unei forme a originalitatii" si, mai ales, prin adaptarea continua la directiile urmate de gandire10. Dupa Izabela Sadoveanu, oricat ar parea de "zgrunturos", scrisul lui Ibraileanu se salveaza prin fuga de facilitatea efectelor retorice si prin faptul ca "stilul e incorporat in cugetarea sa"11. Toate aceste opinii converg spre o idee de forta a conceptiei magistrului de la Viata romaneasca: concordanta intre idee si expresie, intre gandire si obiectul ei. Discrete, dar nu inexistente, marcile personalitatii lui se estompeaza in densitatea unei curiozitati avide, atenta la obiective mult mai nobile decat banala etalare a virtuozitatii expresive, in vederea surprinderii legaturii organice dintre realitate si reprezentarea ei mentala.

Astfel, atacat fara mila de dusmanii ideologici, Ibraileanu isi construieste cu obstinatie imaginea sobra de "soldat al unei cauze". Nu trecusera nici doi ani de la infiintarea revistei Viata romaneasca si il surprindem, deja obosit, declarandu-si dezinteresul fata de "forma" intr-o scrisoare adresata lui I. Al. Bratescu-Voinesti: "Eu, care manjesc atata hartie, sufar... de boala asta, care e in legatura, desigur, cu lipsa de vointa. N-am scris nimic de zece ani (...) In zece ani, daca scriam, imi faceam si eu un nume in publicistica si poate scriam mai bine, caci eram mai putin obosit, caci acum sunt foarte obosit (...). Chiar acuma as putea poate scrie mai bine, daca m-as gandi cu putere la impresia ce am s-o produc asupra publicului. Nepasator, cinic aproape, cum sunt, scriu repede ce am de scris si niciodata nu-mi dau tortura de a stiliza, de a da forma cea mai buna de care as fi in stare (...). Am vazut un facsimil al lui Taine. Se vedea un chin de a face fraza frumoasa, corecturi, stersaturi, care nu priveau ideea, caci forma (...) se datora si iubirii (artistice) de frumos, dar si ambitiei (...) de a face o cat mai mare impresie".

Asadar, "forma cea mai buna" ar fi produsul unui maximum energetic de care scriitorul trebuie sa se arate capabil in scopul impresionarii publicului. Ca atare, stilul "greoi" nu ar fi neaparat un indiciu al lipsei de talent, cat al "dezinteresului" programatic fata de opinia receptorilor riscanta afirmatie pentru cel care a militat in favoarea unei literaturi pentru mase, dupa bine-cunoscutul deziderat al "poporanismului"!

Cateva plimbari prin laboratorul criticului

Cercetand atat manuscrisele care au mai ramas (variantele romanului Adela si Opera literara a d-lui Vlahuta), cat si cele doua editii publicate antum ale volumelor Scriitori si curente si Spiritul critic in literatura romaneasca, observam ca in spatele dezinteresului afisat cu nonsalanta, prins intr-o maniera austera in aforismele din Privind viata, sta rabdarea stoica a autorului dispus sa-si reciteasca si sa-si refaca textul pana cand acesta ajunge sa "spuna adevarul", adica sa exprime exact gandul originar. Taieturi, reveniri, stersaturi, adnotarile unor maini straine ce isi permit sa dea sugestii sau sa intre in dialog cu scriitorul fac reteta unor manuscrise compozite, confuze, deconcertante prin varietatea grafiilor intercalate. Luand in calcul si continutul lor, putem spune fara teama de a gresi ca textele lui Ibraileanu capata un izbitor aer de familie (v. asemanarea intre principiile de antologare din Note si impresii si Scriitori romani si straini), in linia unui sir compact de "note si impresii".

Aceasta ar explica si unele reactii bizare. In primul rand, retinerile criticului de a da la tipar unele volume (cazul romanului tinut zece ani in sertar este antologic!). In al doilea rand, renuntarea la unele proiecte exact in momentul crucial al corectarii spalturilor (cu toate ca aparitia volumului Privind viata este anuntata inca din 1922, in ziarul "Miscarea", nr. 39, 24 febr., acesta se lasa asteptat nu mai putin de opt ani!). In al treilea rand, repudierea unor carti pe motivul ca ar fi fost prea pline de greseli de tipar (aici aducem in discutie controversata teza de doctorat, publicata ca volum in 1912 cu titlul Opera literara a d-lui Vlahuta, retrasa de pe piata si data la topit, dar apoi republicata sub forma de microstudii in Viata romaneasca, fara modificari majore).

Obsesia "manuscrisului" nesfarsit si amorf, mixtura de pagini tiparite si de impresii asternute pe fuga cu un scris modelat de o grafie neuniforma, dar ingrijita, se insinueaza abia in ultimul12 volum de critice publicat antum, Scriitori si curente. Iata si motivatia din prefata la a doua editie, formulata evident cu intentia de a combate ideea de "revizuire" atribuita lui Lovinescu, adversarul ideologic: "Dar un scriitor nu poate si nu trebue sa scrie totul din nou in fiecare an. E dator, cel mult, sa-si trateze vechea opera ca un manuscris (s.n.), in care mai are de facut unele indreptari inainte de a fi dat la tipar". Ca in cazul de fata "indreptarile" nu sunt nici putine, nici neimportante o dovedeste compararea editiilor din 1909 si, respectiv, 1930. Si probabil ca recitirea aforismelor compuse in perioada de autocenzura (cand revista Viata romaneasca a fost nevoita sa-si inceteze aparitia) si publicate abia la sfarsitul razboiului13 trebuie sa fi contat in procesul de "re-scriere" aplicat editiei din 1909.

Sa urmarim, asadar, cateva tipuri de corectura, si apoi vom incerca sa demonstram ca dezideratulul care a determinat toate aceste modificari nu este unul pur stilistic, ci se configureaza mai curand ca o constanta a gandirii, in sensul "principiilor" formulate de Herbert Spencer, sursa cea mai fecunda a gandirii teoretice a magistrului de la Viata romaneasca:

Renuntarea la marcile subiectivitatii: 1. se opteaza pentru formele verbale impersonale de persoana a III-a sg. in locul formularilor la persoana I sg. ("se spune" in loc de "voi spune", "se remarca" in loc de "observ" etc.); 2. inlocuirea formelor de persoana I sg. cu formele persoanei I pl. ("s-o ertam si noi" in loc de "sa o iert""sintem incredintati" in loc de "cred" etc.);

Preferinta pentru fonetismele dialectale14: ("a introduce" in loc de "a introduce", "ridicarea" sau "radicarea" pentru "ridicarea", "ghibaci" pentru "dibaci" etc.);

Se renunta la marcile oralitatii: 1. sunt suprimate interogatiile si exclamatiile retorice de genul: "Despre ce mai vorbeste scriitorul? Ce mai are de spus asupra realitatii?";"E mare lucru a vedea original!"; "De unde le mai scoate? De unde atita stralucire de epitete?"etc.; 2. sunt suprimate formele verbale de adresare catre un prezumtiv receptor, de tipul: "Cugetati", "Comparati", "Amintiti-va", "Imaginati-va", "Vedeti", "Bagati de sama ca", "Cititi... si veti vedea" etc.; 3. sunt suprimate elementele de regie a textului (conectori, verba dicendi): "in orice caz", "ma intorc", "ba cred ca", "cum am spus", "de pilda", "aci", "presupunem, dar", "repet inca o data" (sic!), "Ca sa ne convingem, sa luam citeva exemple" etc.;

Renuntarea la lexicul conceptualizant, neologistic:

E vorba despre inlocuirea neologismelor cu termeni considerati mai "poporani", cu vechime in limba: in loc de "a frapa", "a izbi"; in loc de "a releva", "a arata"; in loc de "tendinta" e preferat termenul de "conceptie" ori sintagma "privire/atitudine asupra vietii"; frantuzescul deja" este eliminat sistematic din editiile de dupa razboi s.a.m.d. Modificarile acestea reflecta sensul organic al conceptiei lui Ibraileanu, potrivit careia expresia lingvistica "traduce" o viziune coerenta pe toate nivelurile implicate de ambitiosul deziderat al "criticii complete": social, psihologic, etic, cognitiv. Critica stilului implica in mod necesar, cum spunea Zarifopol candva, critica gandirii. Din perspectiva etica, gandirea lui Ibraileanu se indreapta spre o internalizare a principiului "amoralitatii" in arta, pentru care pledeaza destul de devreme in polemica din coloanele ziarului "Curentul nou" cu H. Sanielevici, dar aparand pozitiile lui Brunetire din Lart et la morale, lucrare devorata in adolescenta si repudiata mai tarziu, in teza de doctorat. Amoralitatea nu e sinonima cu proverbiala depasire a Binelui si a Raului sau cu dezinteresul fata de forta educativa a artei, ci reprezinta o forma de integrare a acestora intr-o viziune gnostica in care "umanitatea"/ "omenia"/ "umanitarismul" functioneaza ca principiu energetic al operei. Pe scurt, opera capata un caracter etic atunci cand se constituie ca "poveste" semnificativa despre umanitate in general.

Cat despre optiunea pentru formele dialectale, acestea sunt o expresie a unui mediu specific (vezi "regionalismul"), iar corecturile de acest gen indica afisarea programatica a moldovenismului analizat in Spiritul critic... Pentru Ibraileanu literatura reprezinta, in mod necesar, o expresie a societatii si a unui anumit moment istoric. De aceea istoria literara se dovedeste adeseori a fi un simplu pretext pentru a analiza interactiunea si schimburile de energii realizate intre sistemele sociale din diferite epoci (fie ele, clase, categorii, partide politice, profesii, sexe etc). Exact ca in Principiile de sociologie ale lui Herbert Spencer15, individul si societatea sunt considerate doua sisteme energetice care nu intra in echilibru static decat dupa repetate procese de adaptare reciproca.

Apoi, renuntarea si la putinele podoabe retorice subliniaza modificari substantiale pe axa psihologica a gandirii criticului. Refuzul adresabilitatii personalizate in editiile tarzii semnifica in primul rand o repliere spre sine. Retragerea nu are scopul de a adanci, prin introspectie, abisul afectelor, ci de a intelege cum functioneaza gandirea si de a explica misterul aparitiei formei abstracte dintr-o materie organica (unul dintre preferatii lui Ibraileanu era William James16, ale carui carti traduse in franceza cu sublinierile criticului de la Viata romaneasca se mai pastreaza inca la BCU Iasi).

Se stie apoi ca nu doar in propriul scris, ci si in editarea textelor lui Eminescu (dupa o minutioasa cercetare a manuscriselor de la Academie), Ibraileanu opteaza pentru variantele fonetice, adica pentru acele forme apropiate de rostirea naturala, fireasca. Prin aceasta, Ibraileanu se dovedeste fidel scolii lingvistice iesene, in special teoriilor despre limba ale lui Alexandru Philippide (vezi si ortografia Vietii romanesti), cu larga deschidere antropologica. Criticul nu a intentionat insa niciun moment sa sustina teza unui Eminescu "poet regional", moldovenizandu-i versurile tendentios. El a vrut doar sa-l redea pe Eminescu intr-o forma vie, cat mai autentica, adica mai apropiata de fond.

In cautarea formei perfecte

In fapt, principiul primar, embrionul17 tuturor categoriilor de corecturi aplicate de la o editie la alta s-ar subsuma ideii de impersonalizare sau, mai clar, unei integrari organiciste a elementelor subiective si obiective. Este necesar, totusi, sa descoperim mai exact cand se produce declicul acestor "rescrieri" infinite si obsedante, luand uneori infatisarea implacabilei renegari a intregii pagini. Pe scurt, vrem sa aflam cand apar indoiala, ezitarea de a publica, anxietatea in fata textului tiparit, imposibil de ajustat si definitiv ca o piatra tombala.

Stim ca Opera literara a d-lui Vlahuta a fost considerata o carte esuata18 din mai multe motive: 1. apare intr-o forma neingrijita, cu multe greseli de tipar; 2. e scrisa dintr-o suflare pentru a obtine o catedra de istoria literaturii la Universitate; 3. este doar un capitol stingher dintr-o promisa serie de monografii, asadar o farama dintr-o monumentala istorie a literaturii romane pe care profesorul iesean nu a apucat sa o scrie niciodata, desi ar fi vrut.

Totusi, la o atenta citire a continutului tezei de doctorat19 descoperim ca autorul intentioneaza sa realizeze mai mult decat o monografie: Opera literara a d-lui Vlahuta este o lucrare de sociologie literara in spiritul analizei istorist-ideologizante realizata in Spiritul critic, unde se observa grija de a defini "epoca", si nu autorul luat ca pretext. Cert este un singur lucru: teza de doctorat are cam tot atatea greseli de tipar cate aveau si celelalte volume publicate de Ibraileanu, prin urmare nu intelegem nici motivul supararii sale, nici inexistenta unei a doua editii menite sa rectifice erorile primeia, asa cum se intampla cu celelalte volume de doctrina, Spiritul critic in cultura romaneasca (modificat in 1922) si Scriitori si curente (modificat in 1930).
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor: 118242
Data de inscriere: 14/12/2005

MesajSubiect: Re: Ibraileanu[v=]   07.06.09 7:26

Cu toate acestea, Ibraileanu ne-a lasat o virtuala a doua editie chiar in exemplarul adnotat de el insusi, ramas la Biblioteca universitara ieseana. Textul sufera o revizuire post-tiparire, operata prin corectarea, taierea si intercalarea cu creionul a unor observatii sau chiar prin legarea, la un loc cu volumul tiparit, a unor pagini manuscrise. Am descoperit ca, in mod surprinzator, si volumul Note si impresii din 1920 se supune aceleiasi maini de chirurg (de exemplu, pagini intregi din capitolul consacrat lui Vlahuta20 sunt taiate pe diagonala)! Deci, si in cazul acestuia ne-a ramas o virtuala editie a doua!

Fara indoiala ca misterul incepe sa se dezlege putin. Daca acceptam ca adnotarile pe marginea volumului Note si impresii trebuie sa fi fost facute dupa 1922, anul reeditarii Spiritului critic... si al esuarii proiectului de tiparire a aforismelor, deducem ca raman opt ani de tainice cazne asupra manuscriselor, ceea ce se suprapune si cu perioada cand Ibraileanu coboara in laboratorul manuscriselor eminesciene. Fara indoiala ca, dupa editarea variantelor impreuna cu C. Botez (1930), intelegand principiul director al gandirii creatoare eminesciene, criticul ajunge sa se inteleaga si pe sine, adica isi lamureste principiile originare ale propriei sale creatii.

In intervalul 1922-1930, preocuparea obsesiva a lui Ibraileanu pare a fi eliminarea reziduurilor de subiectivitate. In jurul ideii de impersonalizare el construieste un adevarat sistem de gandire. Insa termenul nu presupune, ca la Lovinescu, efortul de a compune o masca apolinica si nici stradania de conceptualizare sau de constructie a unui limbaj critic specializat. Criticul iesean propune o forma de impersonalizare ca adaptare a individualitatii creatoare la structurile mentale ale publicului receptor sau ca integrare organica subiectului si obiectului. Criticul-"cetitor" este, in fond, o formula a individului ce functioneaza concomitent si ca emitator, si ca receptor al propriului text.

Privind viata

Refuzul, in ultimul volum publicat, de a mai gira "of"-urile si "ah"-urile din tinerete, elementele de oralitate, entuziasmele spontane si izbucnirile retorice, lumineaza ceva mai mult decat un reflex "autocritic"21: mergand spre obiectivare, gandirea criticului de la Viata romaneasca tinde sa se adanceasca si sa se replieze spre adevarurile fundamentale. Distinctia intre adevar si reprezentare, intre forma si fond dispare nu numai la nivel stilistic, ci tinde sa se anuleze pe toate palierele de interes vizate de Ibraileanu, "forma" devenind o notiune filosofica.

Interesul pentru descoperirea misterului procesului cognitiv se regaseste intr-un stil nedezvoltat radial, prin completari si detalieri, ci prin "scurtare", proces de autocorectie ce demonstreaza pasiunea exprimarii esentiale, fara reziduuri de prisos. Mai mult, taierea pasajelor excedentare aplicata nu numai scrierilor unui Hogas, de pilda, dar si tuturor manuscriselor colaboratorilor, arata ca frugalitatea stilistica si ascetismul in expresie capata coerenta unei metode de lucru. Sunt suficiente numai doua exemple de interventii in text. Primul trimite la imaginea unui critic bolnav din pricina surmenarii, care "stilizeaza" insa, impreuna cu George Toparceanu, primele volume din ciclul In preajma revolutiei. Al doilea evoca figura patriarhului ostenit, stand infofolit pe cerdac si veghind redactarea romanului Golia, de Ionel Teodoreanu (aparut in 1934). Oriunde isi face simtita prezenta, penita criticului reteaza fara mila, cautand sa croiasca drumul spre adevar.

Cuvantul nu trebuie sa falsifice, exhiband rizibilele tribulatii ale unui eu in expansiune, ci are menirea sa se apropie cat mai mult de gandul care l-a zamislit. Pentru Ibraileanu, invelisul estetic al continuturilor gandirii devine acceptabil abia dupa confruntarea dialectica intre gandul primordial si forma evanescenta in care el s-a intrupat initial (adica primele variante ale textelor). Scopul chinului, taieturilor si al interventiilor pana in ultimul moment inainte de actul tiparirii ar fi refacerea legaturii dintre ideea originara si realitatea subsecventa, inteleasa ca epifenomen.

Pe scurt, stilul lui Ibraileanu poate fi considerat o expresie a unui organicism sui generis menit sa stinga distinctia dintre formele trecatoare si fondul original rational. Este drept ca principiul integrarii organice a formei si fondului poate fi intalnit inca in primele pagini ale studiului Curentul eminescian, publicat in Noua revista romana in 1901 si reluat in Scriitori si curente (1909 si 1930)22. Refuzul separatiei didacticiste a celor doua concepte se transforma intr-o adevarata obsesie a integrarii contrariilor si a termenilor subordonati: individul si societatea, femeia si barbatul, viciul si virtutea, limba si vorbirea23, imaginatia ca extensie si psihologia ca intensie, creatia si analiza, scriitorii si curentele, arta cu tendinta si arta pentru arta, cultura si literatura s.a.m.d. Toate aceste "realitati" ajung in stare de echilibru dinamic, ca in teoria spenceriana a sistemelor sociale, abia dupa consumarea nenumaratelor procese de adaptare reciproca. De aici si ezitarile criticului, de aici si ostenitorul du-te vino intre limpedea conceptie despre viata, cristalizata inca din tinerete, si formele succesivelor variante.

S-ar putea spune, parafrazandu-l pe Ibraileanu, ca solutia de deslusire a intregului gandirii sale nu sta in adancirea analizei, ci in revelarea felului in care el "a privit viata". Literatura, asupra careia s-a aplecat cu mai multa atentie, nu reprezinta pentru el decat una dintre diversele forme ale vietii. La fel si critica literara. Forma originara nu presupune, asadar, nici gasirea celui mai frumos cuvant, nici descoperirea celui mai adecvat concept, menit sa jalonze un sistem de teorie literara. A manifestat o fascinatie neintrerupta fata de misterele gandirii in actiune si de acele principii capabile sa transforme vorba in fapta. Dar mai presus de toate, variantele textelor criticului dezvaluie un adevar fundamental: acela ca, in ciuda lipsei congenitale de energie vitala, lui Ibraileanu nu i-a lipsit energeia unei gandiri vii, capabila, la o adica, sa mute muntii din loc.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor: 118242
Data de inscriere: 14/12/2005

MesajSubiect: Vraja lui Garabet Ibrăileanu   16.07.09 6:21

Vraja lui Garabet Ibrăileanu
Ați cunoscut vreodată pe cineva care să atragă în jurul lui oamenii
fără cel mai mic efort? Ați ascultat un om care să vorbească aievea cu
geniile lumii, la persoana I? Un profesor de care studenții nu fug, ci
umplu sălile până la refuz? Ei? Nu? Păcat. A existat. Era Garabet
Ibrăileanu.
Literatura românească îi este profund îndatorată. Lumea românească a
literelor n-a mai fost aceeași de când G. Ibrăileanu cu al său "Spirit
Critic" a apărut parcă de nicăieri în această lume atât de specială.

CALEA MOLDOVEI

Privind
drumul parcus de G. Ibrăileanu de la naștere și până la afirmarea sa
deplină, poți observa că aproape întreaga Moldovă i-a fost școală. Nu
degeaba poate, mai târziu, autorul și criticul literar Ibrăileanu
acredita ideea superiorității spiritului critic moldovenesc asupra
celui muntean. La 21 mai 1871, în Târgu-Frumos se năștea Garabet
Ibrăileanu, fiul lui Teodor Ibrăileanu și al Mariei (Marcovici). Casa
în care s-a născut viitorul critic și istoric literar, eseist, pedagog,
redactor literar și romancier român are în spate o istorie interesantă.
Fost han, acolo a trăit inclusiv prima femeie medic chirurg din
România, Marta Trancu-Rainer. În prezent, casa a devenit școală
generală.

De la Târgu-Frumos, Ibrăileanu a plecat la Roman, la
moșia de la Poiana lui Iurașcu. Mărturisea autorul în amintirile sale:
"Aici, la Poiana lui Iurașcu, am cunoscut întâi natura. Cea dintâi
amintire de lună o am de aici. Veneam într-o seară cu mama mea și cu
alții de la iaz spre casă. Era lună plină (...) Cel mai frumos lucru
de-acolo pentru mine erau poate iazul și moara. Și cred că, în adevăr,
era un iaz foarte frumos. O bucată era lung și trist, singuratic. O
altă bucată, cu malurile pline de verdeață și de copaci. Iar moara avea
ceva nemaiauzit de misterios". Acum, Poiana lui Iurașcu s-a pierdut. La
Roman, nimeni nu mai știe să-ți spună unde se afla. Natura lui
Ibrăileanu pare că s-a ascuns. Iazul și moara și-au pierdut în neant
siluetele. Acum doar vântul mai macină praful. Iar iazul, iazul poate
fi oricare din cele care înconjoară, ca o salbă de păcate, Romanul.

Bârladul
și Bacăul îl găzduiesc și ele din vreme în vreme pe Ibrăileanu. Iar
apoi, drumul vieții l-a purtat la Iași. Ce oraș! Ce oameni! Ce povești!

PAȘII DIN DEALUL COPOULUI
În
Iași, poveștile literaților se adună și merg împreună pe Copou. De la
grupul statuar al voievozilor de frunte ai românilor și până sus la
casa-muzeu a lui Mihail Sadoveanu, pașii lui Eminescu se ating cu cei
ai lui Creangă, îi iau urma lui Sadoveanu și toți se dau în lături cu
respect când se întâlnesc cu cei ai lui Garabet Ibrăileanu. "Adela" l-a
recomandat ca scriitor. Dar el, Ibrăileanu, a fost mult mai important
ca și istoric și critic literar, pedagog.

Un liceu îi poartă
numele cu respect. Dar nu pentru că aici ar fi predat criticul, ci
pentru că, după cum spunea profesorul Albu Elena, de la catedra de
Limba și Literatura Română a Liceului "Garabet Ibrăileanu", "În Iași
umblă legenda pașilor lui pe Dealul Copoului, pe aici, la noi".

Pentru
cei care nu fac parte din lumea academică, ori din cea a literelor este
poate greu de înțeles dimensiunea uriașă a lui Ibrăileanu în lumea
Iașilor, a literaturii române. Nu doar un liceu îi poartă numele, ci și
Catedra de Literatura Română a Universității Al.I. Cuza. Aici, la
universitate, Ibrăileanu a predat mai bine de 20 de ani, între
1908-1934, cu o pauză între anii 1911-1912, când postul său a fost
ocupat de Eugen Lovinescu.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor: 118242
Data de inscriere: 14/12/2005

MesajSubiect: Dar dacă a ținut și Adela un jurnal?   07.09.09 6:09

Dar dacă a ținut și Adela un jurnal?
1933 - anul în care apare "Adela", romanul lui G. Ibrăileanu, a fost
numit "anul în care s-au scris cele mai frumoase romane de iubire din
literatura românească". În 1933 apar: "Creanga de aur" de Mihail
Sadoveanu, "Rusoaica" de Gib Mihăescu, "Maitreyi" de Mircea Eliade,
"Patul lui Procust" de Camil Petrescu și "Cartea nunții" de G.
Călinescu. Putem scoate, însă, de aici încheierea că "Adela" lui G.
Ibrăileanu este unul dintre "cele mai frumoase romane românești de
dragoste"?

Un "vis în vis" salutat la apariție de Eugen
Lovinescu, adversarul neînduplecat al criticului G. Ibrăileanu, ca
fiind o "adevărată revoluție față de lirismul sămănătorist", romanul
"Adela" a fost și mai este considerat o "poveste de dragoste". În
"Istoria literaturii române. Compendiu", G. Călinescu este categoric:
"Adela e romanul unui cazuist, însetat de certitudini și înspăimântat
de contradicțiile ce răsar la tot pasul, al unui intelectual cu
acțiunea erotică paralizată de prea multă disociație".

Asta
după ce, la apariția cărții, același G. Călinescu scrisese, negru pe
alb, că "Adela" este "cel mai bun roman de analiză psihologică pe care
îl avem". La urma urmelor, G. Călinescu, din 1945, nu îl contrazice pe
cel din 1933: "Emil Codrescu, cvadragenar îndrăgostit de mult mai
tânăra Adela, e încurcat de mărunte cazuri de conștiință mărite cu
lentila și făcute aducătoare de anxietăți, întoarce vorbele femeii pe
toate părțile ca de pe o catedră scolastică, zădărnicind prin raționări
și scrupule intimitatea, până ce femeia, agasată, pleacă".

Intriga
romanului, atâta câtă este, nu are nimic spectaculos și nu excelează
prin cine știe ce întâmplări ne­mai­po­me­ni­te. Surpriza vine din
însăși situația pe care se sprijină romanul. Aflat în vacanță la
Bălțătești ("O improvizație de bâlci, pe șoseaua care vine de la
Piatra, trece prin mijlocul satului, strâmbă, șerpuind prin­tre râpi,
și se duce la Târgu-Neamțului, în­conjurată de singurătăți."), medicul
Emil Codrescu o reîntâlnește pe Adela. Pe care o cunoscuse cu ani buni
în urmă, pe când ea era doar o copiliță, iar el, un tânăr, student la
medicină.

Normal, amintirile îl năpădesc: Numai că toate
aceste amintiri nu sunt decât fundalul pe care se vor țese noile
împletiri de fapte și de vise care îi vor alătura, pentru scurtă vreme,
pe Emil și pe Adela. Treptat, trecut și prezent, real și imaginar, se
întretaie și se compen­sea­ză. Până la urmă, e greu să mai spui la care
anume moment al relațiilor lor se referă Emil Codrescu atunci când
me­di­tea­ză astfel: "Dar Adela n-a fost o simplă cunoștință, a fost
prietena mea, și cuvântul «prietena» e legat de fapte și de sentimente
neobișnuite". Mai departe: eroul-narator reia, aproa­pe pas cu pas,
toate momentele care îi pot legitima și susține curajul de a și-o
revendica pe Adela cea de-acum. "Jurnalul" doctorului este, de fapt,
jurnalul unei regăsiri înaintea unei mari, dureroase redespărțiri.
"Adela" nu mai este doar o poveste de dragoste. Treptat, dar fără drum
de întorcere, totul se transformă într-un "vis în vis".
MODEL ȘI TRANSFIGURARE
O
întrebare plutește în aer, încă de la apariția cărții. A formulat-o,
tranșant, Al. Piru, neîndoios, cel mai temeinic biograf al lui
Ibrăileanu: "Fost-a Adela din romanul cu același nume al lui Ibrăileanu
un personaj real?". Nu e vorba despre "a găsi tuturor întâmplărilor
din roman o realitate, «ci, mai degrabă, de a afla acel 'punct de
incitație»", punctul de sprijin care a inspirat ficțiunea.

Or,
în cazul de față, opinia curentă a identificat-o, se pare pentru multă
vreme, pe inspiratoarea romanului cu Olga Tocilescu. Aceasta era, prin
anii 1923-1924, asistenta profesorului Ibrăileanu. Femeia aceasta era,
se pare, o persoană aparte, în multe privințe. Fuse­se, în liceu, o
elevă eminentă, iar, după absolvirea facultății se măritase, dar
divorțase repede. În 1923, Olga Tocilescu avea 27 de ani, iar
Ibrăileanu - 52.

După cum o descriu martorii vremii, Olga
Tocilescu era o femeie "înaltă, sveltă, cu un profil de medalie". Ba
chiar se spune că "această femeie inteligentă și cultă n-a fost lipsită
de succese printre bărbați". Unii cred însă că femeia era pândită de
neșansă, după ce se despărțise destul de repede de primul soț, cel
de-al doilea soț va muri nu la mult timp după căsătorie.

Curând,
povestea intră în folclorul lumii bune a "dulcelui târg". Până și Ioan
Petrovici, altminteri un spirit serios și echilibrat, rememorează, prin
1940, această întâmplare cu tâlc: "Era într-o seară de primăvară
timpurie, în sala unei vaste berării elegante, de care dispunea centrul
Iașului acum 15-20 de ani. Eu mă aflam de mai mult timp acolo, în
socie­tatea unor amici, când - minune! - apăru Ibrăileanu în compania
asistentei sale de la Universitate. S-au așezat în boxa unde li s-a
servit masa. Spre miezul nopții sala începuse să se răcorească, iar
Ibrăileanu va fi simțit nevoia să-și pună o haină pe umeri. S-a săltat
de la locul său, însă, nu pentru a lua propriul său palton, ci jacheta
asistentei, cu care și-a învelit spinarea, reașezându-se liniștit".

Lumea
fiind - și la Iași - mică și rea, po­vestea intră în gura târgului.
Giorge Pas­cu, renumit pentru cascadele de bârfe pe care le revărsa
peste tot, nu s-a sfiit să scoată pe piață cum că "d. Ibrăileanu se
joacă de-a amorul în fața familiei (soție și fată mare), în fața
studenților (amoreza era chiar asistenta lui la seminar) și în fața
întregului oraș (cu supeuri la restaurante și plimbări cu moscal în
Copou)".

Cu toate acestea, cei care au cercetat cu atenție
biografia morală a lui Ibrăileanu sunt convinși că între profesor și
asistenta sa legătura spirituală a fost și a rămas "mai trainică".
"Cert este - consemnează Al. Piru - că nu fumusețea ei (a Olgăi
Tocilescu - n.n.) l-a atras, căci după propriile lui vorbe "de cele mai
multe ori n'o iubești pentru că are calități, ci are calități pentru că
o iubești." Iubirea lui fiind "un apetit de sclavie" e sigur că îl
ademenește temperamentul ei, acel "nu știu cum și nu știu ce".

Pornind
de aici, nici nu este de mirare dacă, atunci când vorbesc despre
"Adela", cei mai serioși exegeți nu se referă direct la aceste episoade
ușor romanțioase, ci, mai degrabă, se duc cu gândul la Ibră­i­lea­nu
cugetătorul și moralistul din "Privind viața".

Cum se
întâmplă, însă, de cele mai multe ori, viața este mai tare decât
lite­ratura. După ce, din 1924, Olga Tocilescu încetase a mai fi
asistenta lui Ibrăileanu, aceasta se va întoarce la Târgu Mureș. Aici
se va recăsători, dar, după cum am mai scris, fără noroc și de această
dată. La numai o lună după incinerarea lui Ibrăileanu, Olga Tocilescu,
de-acum profesoară la liceul "Sfinții Petru și Pavel" din Ploieși,
moare în împrejurări misterioase, la numai 40 de ani. În acest fel,
povestea despre dragostea dintre Profesor și asistenta sa se
prelungește și capătă parfum de romanță.
ENIGMA ADELEI
Recitit
azi, romanul lui Ibrăileanu se do­vedește atrăgător nu numai prin ceea
ce spune, ci, mai ales, prin ceea ce nu ne spu­ne. De fapt, ceea ce ne
spune romanul este numai ceea ce ne spune Emil Codrescu. De aceea
cartea poartă acest subtitlu: "Fragmente din jurnalul lui Emil
Codrescu". Iar jurnalul este datat: iulie-august 189... Lămurește asta
prea multe despre ceea ce am putea numi "enigma Adelei"? Nicidecum!
Gândurile și întrebările lui Emil Codrescu, așa cum sunt ele notate
după plecarea Adelei, stau sub semnul unei dureroase, chinuitoare
întrebări: "Fost-a, n-a fost, ori a fost vis? Cuvintele astea simple,
puțin cam ridicole, scrise cu litere chirilice într-o carte veche de
stihuri mă obsedează". Iar de aici până la deznădejde nu e decât un
pas: "A trecut fericirea pe lângă mine și nu i-am pus mâna în piept?"

Dar
dacă în ceea ce îl privește pe Emil Codrescu sentința lui Călinescu
rămâne de neclintit, despre Adela chiar că putem vorbi ca despre o
eroină modernă - nu numai - mondenă. Ea apare (de fapt, reapare) brusc
în viața lui Emil Codrescu și, tot la fel de brusc, dispare. Nici măcar
nu îi lasă celui ce i-a umplut vacanța cu preumblări și cu filosofări,
un semn de bun rămas. Măcar un bilet acolo, precum a făcut enigmatica
Otilia după ce (totuși) i-a dăruit adoratorului, lui Felix Sima. Ceea
ce nu înseamnă că ea, Adela, ar fi o ființă frivolă, fără aspirații sau
vise. Dimpotrivă, sunt numeroase momentele în care Adela se lasă
surprinsă ca fiind o însetată de lucruri înalte. Pozează? Sau doar se
răsfață provocându-i doctorului întrebări și neliniști?

De
fapt, a simțit Adela, cu adevărat, ceva aparte pentru acest om,
reîntâlnit, prin hazardul sorții, într-un loc numai prielnic pentru o
idilă romantică? Nu degeaba îl numește ea pe doctor "ma­gistru". Numai
că, asemenea Cătălinei, nici ea "nu îl poate pricepe" pe cel ce îi
vorbește pe înțeles.

Toate astea sporesc misterul eroinei. La
urma-urmei, ce gândea Adela? Ce credea ea, de fapt, despre
cvadragenarul ei adorator? Ce simțea pentru el? Dragoste? Res­pect?
Admirație? Nici una și nici alta sau din toate câte ceva? A fost toată
această poveste, întinsă pe parcursul a numai două luni, tot un "joc
de-a va­canța?" Pentru că, să nu uităm, Adela este, ea însăși, un om
real. Care suferă, visează, iubește viața sau poate că, în felul ei, îl
iubește și pe Emil Codrescu. De aici pornind, ne putem întreba: "Dar
dacă a ținut și Adela un jurnal al ei, de taină? Ce va fi scris ea în
acest jurnal?".

Pornind de aici, mi-ar place să cred că, o
dată și o dată, cineva se va încumeta să dea o replică peste timp
modelului de-acum trei sferturi de veac. Creând o Adelă a vremilor
noastre. Deși, la cum arată lumea românească de azi, toată povestea
inefabilă din roman ar eșua.

Fie într-o telenovelă, fie într-o
schiță de glossy des­pre un "el" - bătrân și bogat și o "ea" - top
model, care se reîntâlnesc la o cină ro­man­ti­că și își unesc
destinele sub blitz-urile unui batalion de paparazzi. După care,
bineînțeles, ei pleacă într-o super-lu­nă de miere într-o insulă
exotică și, odată întorși acasă, năvălesc pe sticla televizorului și ne
împărtășesc deliciile dragostei lor. Care dragoste sfidează
di­fe­ren­ța de vârstă, bârfele invidioșilor și mi­ze­ri­i­le mărunte
ale vieții.
După care, di­vor­țează, bineînțeles, tot sub lumina blitz-urior și sub tirul camerelor de luat vederi!
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor: 118242
Data de inscriere: 14/12/2005

MesajSubiect: Iubirea desfigurează și trece   09.09.09 5:35

Iubirea desfigurează și trece
Intelectual de ținută elevată, Garabet Ibrăileanu (n. 1871, Târgu
Frumos - m. 1936, București) este o figură pregnantă și influentă a
literaturii române din primele decenii ale sec. al XX-lea. Critic și
istoric literar, eseist și romancier, Garabet Ibrăileanu a absolvit
liceul la Bârlad și Facultatea de Litere la Universitatea din Iași.
A obținut doctoratul în litere, în 1912, cu o teză intitulată "Opera
literară a domnului Vlahuță". A fost, de asemenea, teoretician,
promotor al criticii literare științifice, profesor de istoria
literaturii române.

În calitatea sa de secretar de redacție al
revistei Viața Românească, a continuat tradiția Societății "Junimea" și
a revistei Convorbiri literare, aducând în jurul publicației, al cărei
principal redactor era, pe cei mai importanți scriitori ai epocii.
"Până la 1 iunie 1908, redacția a fost chiar în casa lui Ibrăileanu,
străjuită de doi copaci bătrâni, din Strada Romană nr. 4.

O
odaie din dos fu păstrată pentru familie și oblonită (...) Dacă cineva
ar fi putut să stenografieze ascuns, tot ce se vorbea acolo! Istorie
literară, autori, Eminescu, literatura franceză, Anatole France, C.
Stere, poporanism, mișcarea socialistă de odinioară... Orice s-ar fi
întâmplat, nimeni nu ar fi putut lipsi într-o seară. Ziua nu avea rost
și farmec decât prin așteptarea acelor ceasuri de discuții și
istorisiri." (Demostene Botez, "Din amintirile unei vieți", în Adevărul
literar și artistic, 1936.)

O PREZENȚĂ REALĂ, OLGA TOCILESCU
S-a
pus firesc întrebarea dacă la originea romanului "Adela" a existat un
personaj real. Ceea ce se știe și a rămas consemnat este că, între 1922
și 1924, Garabet Ibrăileanu a avut la catedră, o asistentă, pe nume
Olga Tocilescu, licențiată în Latină. Această tânără fusese căsătorită
cu un ofițer, imediat după terminarea facultății, dar mariajul s-a
destrămat după doi ani. În 1923, Olga Tocilescu avea 27 de ani.

Cancanurile
timpului, cu autori atunci și mereu atoateștiutori, consemnau: "D.
Ibrăileanu se juca de-a amorul în fața familiei (soție și fată mare),
în fața studenților (amoreza era chiar asistenta lui la seminar) și în
fața întregului oraș, cu supeuri la restaurant și plimbări cu moscal la
Copou". (Giorge Pascu, "Canibalismul francmasonilor de la Facultatea de Litere din Iași", în Revista Critică, 1934)

În
1924, Olga Tocilescu a plecat pe un post de profesoară, la Târgu Mureș,
unde s-a căsătorit pentru a doua oară. Se prea poate ca profesorul
Ibrăileanu, la peste 50 de ani, să nu fi fugit de tentațiile unei
iubiri fantasmagorice. Dar cine știe dacă, luând în calcul
circumstanțele, acea poveste nu a rămas doar între paginile imaculate
ale reveriei? Olga era "înaltă, zveltă, cu un profil de medalie,
inteligentă și cultă". E posibil ca Ibrăileanu, cel care scria: "de
cele mai multe ori, n-o iubești pentru că are calități, ci are calități
pentru că o iubești", să fi găsit în asistenta sa întruparea unui ideal
feminin.

"Cu toate acestea, poziția lui socială ne împiedică a
presupune că s-a putut gândi, trecut de 50 de ani, să se separe de
soție, pentru a o lua în căsătorie pe Olga Tocilescu. Faptul că nu se
sfia să apară pe alocuri, în intimitatea asistentei e un indiciu pentru
onestitatea lui. Cât de lipsite de temei ar fi bănuielile de
infidelitate conjugală!" (Al. Piru, "G. Ibrăileanu", Editura pentru Literatură, 1967)

Totuși,
soția romancierului, Elena Ibrăileanu, intrigată și neliniștită, a
încercat să părăsească domiciliul conjugal. În cele din urmă, a înțeles
că legătura spirituală dintre soțul ei și Olga Tocilescu nu constituia
un real pericol. După plecarea Olgăi din Iași, profesorul își reia, cel
puțin în aparență, cursul liniștit al existenței, scriind, citind și
recitind marile opere de dragoste ale lumii.

Între 1924 și
1925, Ibrăileanu redactează o primă variantă a romanului "Adela", pe
care o citește doar apropiaților, colaboratorilor și prietenilor
literari. Unul dintre cele mai frumoase și mai perene romane analitice
românești a fost încredințat tiparului după aproape un deceniu de la
scrierea sa. Astfel că volumul "Adela" a fost publicat în 1933, anul
apariției celor mai frumoase romane de dragoste din literatura română.




Tot
din studiul istoricului și criticului literar Al. Piru, cercetător
exhaustiv al vieții și operei lui Ibrăileanu, aflăm că acesta a fost
nevoit să schimbe numele inițial al personajului său, care era cel al
Olgăi Tocilescu, deoarece prenumele Olguța fusese întrebuințat și de
Ionel Teodoreanu. De altfel și G. Călinescu, după ce a citit romanul în
manuscris, îi scrie lui Ibrăileanu: "Titlul «Adela» nu merge. De ce?
Pentru că numele este trăsătura de unire între valoarea absolută și
valoarea relativă a unei cărți. Din punct de vedere absolut, numele e
indiferent, dar pentru cititorul român «Adela» nu exprimă sau, mai bine
zis, nu sugerează pe eroină".( "O scrisoare inedită din arhiva Ibrăileanu", Viața românească, 1965)

Până la urmă, "Adela" a învins ca titlu și roman de introspecție, ca operă rară, scrisă cu finețe și profunzime.

UN EROU STORS DE AMINTIRI
O
poveste de iubire incandescentă, febrilă, între două ființe, pe care le
despart 20 de ani. Doctorul Emil Codrescu, bărbat matur și intelectual
rasat, este îndrăgostit cu luciditate tragică de frumoasa și exuberanta
Adela. Această tânără, pe care o cunoaște de când era o copilă, între
timp, măritată și despărțită, reapare în viața lui Codrescu,
tulburându-l și mistuindu-l. Trecutul statornicise între cei doi o
relație clară, paternă, Adela fiind cândva o fetiță încântătoare care
îl trăgea de mustăți și îl lua martor la dramele păpușilor ei. Emil
fusese orfan, astfel că și-a retrăit pentru o vreme copilăria, "pentru
că Adela era o jucărie vie și plină de surprize".

Regăsește
peste ani o "doamnă" pe care ar dori-o iar "domnișoară". Trăiește
sentimente amestecate, de gelozie retroactivă, deși nu îl părăsise
definitiv nici sentimentul patern. Are porniri erotice tardive,
înfrânate de o luciditate dureroasă, dar este capabil de mare
delicatețe sufletească: "Când ne-am despărțit, mâna îi era fierbinte,
avea temperatura corpului ei întreg... Mi-a rămas în palmă impresia
mâinii ei. Ca să n-o pierd, am ținut mâna închisă, am deschis poarta și
ușa casei, cu mâna stângă... în odaie mi-am pus palma pe buze, ca să
aspir parfumul vieții ei".

În același timp, Emil Codrescu, erou
de tip romantic, este torturat de iubirea neîmpărtășită și de
obstacolul vârstei: "Dorința arzătoare de a-i sacrifica totul și, mai
ales, libertatea mea. Sentimentul de teroare față de ființa care
singură poate da și lua viața. (...) Și, mai presus de toate, uimirea,
veșnic nouă, în fața evenimentului extraordinar, incredibil, că ea
există! (...) Mâine o să cocheteze ca și azi, ca și ieri, o să
simuleze, o să joace înclinarea de a consimți la apelul tău pasionat și
mut. Cochetăriile ei sunt o ofrandă grațioasă pe altarul nebuniei tale.
Dar generozitatea ei se oprește aici, căci ea nu-ți poate da și ceea ce
nu are: amorul".

Înfiorarea, jalea, chinul din sufletul lui Emil
Codrescu, un om stors de amintiri și înfricoșat de viitor, toate
acestea, în acțiunea romanului, durează doar două luni. E drept, cartea
este înfățișată ca "un fragment din jurnalul lui Emil Codrescu". Un
jurnal meditativ, asupra iubirii mistuitoare. Un jurnal al geloziei
devoratoare, al seismului sufletesc, al zădărniciei.

Își spune
sieși sau spune lumii, prin mărturia scrisului, că i se pare rușinos să
spere ca Adela să îl iubească, pentru că ea era adolescentă, când el
trecea de amiaza vieții. Nu îi spune clar că o iubește, nu îi cere
nimic, nu îi propune nimic, (se) minte invocând "o nesfârșită prietenie
pasionată".

Nu crede că o femeie ca ea îl poate iubi, dar
trăiește și frica de a nu o putea face fericită. Firul epic este sărac,
redus la plimbări, discuții, priviri, așteptări, cochetării, atingeri
de mâini. Pasiunea lui este mută, iar instinctul ei, defensiv. Finalul,
previzibil și ireversibil: "M-am despărțit de dânsa c-un sentiment de
fericire, de durere, de rușine, de triumf, de spaimă...".

Protagonistul,
cu toată forța pe care o presupune profesiunea de medic, nu vede
moartea ca pe un banal deces. Știe că împreună cu el va dispărea o
întreagă lume ce freamătă de senzații, îndoieli, supuneri, măreții,
tânjiri, amintiri. Scrie în jurnalul său: "Astăzi se împlinesc 36 de
ani de la moartea mamei... Timpul vine din viitor, trece în urmă, se
dărâmă peste ea, o acoperă, o face tot mai inexistentă, căci morții mor
și ei mereu. Când voi dispărea și eu, va fi murit și ea complet din
univers".




G. Călinescu
observa că "Adela" este o carte despre dragoste și despre moarte.
Singura soluție care ar putea curma tortura celui îndrăgostit pare a fi
renunțarea la iluzia paradisiacă. Dar această renunțare devine pentru
Codrescu dispariția definitivă, în neant, a Adelei. Și ea înțelege
într-un târziu că e inutil să-i mai dea semne de viață adoratorului ei,
care scrie în finalul romanului: "Am impresia că a murit. În odaia unde
râdea Adela, acum e întuneric și dezolare, și geamul ei, care strălucea
în noapte, acum e o lespede de marmoră neagră".

Profesorul Al.
Piru este de părere că: "Emil Codrescu, în ciuda aparențelor, nu este
un erou excepțional, nu se deosebește ca tip social de confrații săi de
epocă, intelectuali, personaje de roman de la sfârșitul secolului
trecut și începutul secolului nostru. Din punct de vedere moral, el are
totuși o concepție etică superioară, înțelegând dragostea ca o idee".

Critica
de specialitate a fost de acord că "Adela" este cel mai bun roman de
analiză, de introspecție psihologică din literatura română.
Câtă
durere a scris în jurnalul său Emil Codrescu, probabil Adela nu va fi
trăit niciodată. Câtă tulburare, atâta intuiție. Seducția, ca și
iubirea, desfigurează și trece.

Adela, Femeia cu umbrelă a lui Ibrăileanu
Născut
la Bacău, într-o familie de intelectuali, Nicolae Vermont a fost educat
într-un mediu deschis către cultură și artă. Formația artistică
începută la București, la Școala Națională de Arte, avându-l ca
profesor pe Theodor Aman, și-a definitivat-o la Paris și la München.
După terminarea studiilor, Vermont se stabilește la București, unde,
datorită abordării unui repertoriu tematic inspirat din viața mondenă a
societății, devine un artist cunoscut și apreciat.
Se implică în viața culturală a capitalei prin contribuția la
înființarea Tinerimii artistice și a Societății Ileana, precum și
printr-o bogată activitate expozițională. Stilul său, descins din arta
lui Nicolae Grigorescu, primește de-a lungul anilor multiple influențe,
menținându-și permanent o manieră sugestivă și plăcută de redare a
realității. Lucrarea "Femeie cu umbrelă", din 1921, este pictată în
stilul impresionismului francez, care începuse să-l preocupe după un
sejur la Paris. Femeia delicată și misterioasă, conturată de Ibrăileanu
în personajul Adelei, poate fi asociată la nivel vizual cu visătoarea
femeie cu umbrelă pictată de Vermont.
În lucrarea artistului plastic, femeia îmbrăcată într-o rochie
vaporoasă stă cu capul înclinat delicat și privește meditativ spre un
punct exterior lucrării. Singură, într-un peisaj puțin definit prin
pete mari de culoare, femeia cu umbrelă emană feminitate și gingășie. (Nicolae Vermont (1886-1932) - Femeie cu umbrelă, 1921, ulei pe carton. Muzeul Național de Artă al României)
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor: 118242
Data de inscriere: 14/12/2005

MesajSubiect: Re: Ibraileanu[v=]   08.03.11 12:49

G. Ibraileanu - 75 de ani de la moarte
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor: 118242
Data de inscriere: 14/12/2005

MesajSubiect: Re: Ibraileanu[v=]   15.03.11 18:36

Garabet Ibrăileanu – critic și istoric literar
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor: 118242
Data de inscriere: 14/12/2005

MesajSubiect: Re: Ibraileanu[v=]   10.07.11 10:04

N. CRETU – Ibrãileanu si clasicii: Discursul (critic) îndrãgostit?
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
Admin
Admin


Numarul mesajelor: 118242
Data de inscriere: 14/12/2005

MesajSubiect: Re: Ibraileanu[v=]   30.08.12 15:31

Cum și-a cunoscut soția Garabet Ibrăileanu


Garabet Ibrăileanu și-a cunoscut soția în 1895 (abia terminase facultatea), cu prilejul unei excursii pe Ceahlău organizată de studenții facultății de științe din Iași. În grup erau și două fete, una din ele, Elena, studentă, era sora unui prieten al lui Ibrăileanu, Mihai Carp. Ibrăileanu a stat mereu în preajma Elenei, fără însă a-i face vreo mărturisire sau declarație; doar atât, îi acorda o atenție mult mai mare decât celorlalte persoane.

În toamna aceluiași an, Elena Carp trebuia să participe la un Congres studențesc la Câmpulung-Muscel, ca membră a delegației ieșene. Ibrăileanu se hotărăște să plece și el, cumpărând o ladă de felurite bunătăți (inclusiv lichioruri), grupul ieșenilor mergând într-un compartiment de clasa a III-a și chefuind toată noaptea (ceea ce Ibrăileanu nu prea făcea). La Congres, Garabet și Elena nu și-au făcut simțită prezența, ambii plimbându-se pe străzile Câmpulungului, iar după încheierea lucrărilor cei doi nu s-au întors la Iași, ci au preferat o excursie la Rucăr. Reveniți într-un târziu, Ibrăileanu nu s-a mai dus la Buhuși, ci rămâne la Iași, unde vizitează aproape zilnic pe prietenul și colegul Mihai Carp, în fapt fiind un mijloc de a-și vedea iubita cât mai des.

Cam în aceeași perioadă (septembrie 1895), Ibrăileanu a cerut-o de soție, într-un mod „original”: a trecut pe la ea și i-a lăsat niște pagini scrise, chipurile fiind vorba de un articol al său, cerându-i părerea, după care a dispărut. Era de fapt o epistolă-declarație, cu o lungă autobiografie și propunerea bruscă de căsătorie. Este un document al celui fără familie și care aspira spre o viață de cămin, stabilitate, sentimente etc. După câteva zile fata, realistă, i-a explicat că planul ei este de a se mărita după licență și după ce-și va face o carieră.

Dispus să aștepte, Ibrăileanu își manifestă romantismul făcând lungi plimbări cu Elena, fără știrea părinților ei. O aștepta de la diversele meditații pe care aceasta le acorda, conducând-o până aproape de casă. Intențiile matrimoniale ale celor doi au fost aduse și la cunoștința familiei preotului Gh. Carp, ceea ce le va da mai multă independență, făcând multe excursii, mergând uneori singuri, alteori cu prietenii la Berăria Zimbrul, situată undeva în Păcurari, un soi de grădină de vară ce ținea de fabrica cu același nume, prevăzută și cu un fel de scenă pentru diverse mini-spectacole etc., pentru ca abia în 1901 să se oficieze și căsătoria.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net
 

Ibraileanu[v=]

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus 
Pagina 1 din 2Mergi la pagina : 1, 2  Urmatorul

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Forum Informativ :: -