Like/Tweet/+1
Ultimele subiecte
» Adio întemeietorului forumului si o privire spre viitor...
Scris de Admin Ieri la 21:20

» Pogromul de la București; noi dezvaluiri- ADRIAN CIOFLANCA
Scris de Admin Ieri la 18:42

» Uli Valureanu
Scris de Admin Ieri la 10:11

» Nemo's corner - - amestecate
Scris de Nemo 31.12.16 19:06

» O VESTE TRISTA
Scris de anita47 13.12.15 21:27

» AUTO[3=====]
Scris de Admin 24.11.15 16:23

» CASA&GRADINA[3=====]
Scris de Admin 24.11.15 13:56

» CULINARE[4=====]
Scris de Admin 24.11.15 13:41

» Celan[v=]
Scris de Admin 24.11.15 13:40

» Spinoza[v=]
Scris de Admin 24.11.15 13:37


Leon Volovici

Pagina 2 din 2 Inapoi  1, 2

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Leon Volovici

Mesaj Scris de Admin la data de 29.07.07 14:01

Rezumarea primului mesaj :

Leon Volovici


Leon Volovici despre „ Cum va arata Romania de maine”
==================================================




Soliciat sa raspunda la o ancheta organizata de revista „Dilema” cu tema „Cum va arata Romania in anul 2027” , Leon Volovici - istoric literar, cercetator in cadrul Institutului de Iudaism Contemporan al Universitatii Ebraice din Ierusalim – a raspuns intre altele:



... Fara indoiala ca, in 2027, cititorii revistei Noua Dilema veche se vor amuza pe seama noastra, distrindu-se de cit de lipsiti de darul previziunii am putut fi cu numai doua decenii in urma. ... Este 2007 un moment-cheie pentru Romania? In anumite zone ale vietii publice romanesti – categoric da. Confirmarea, daca mai era nevoie, mi-a venit chiar din familie. Fiica mea, care studiaza la Madrid arta spectacolului a filmului din perspectiva manageriala, mi-a telefonat sa-mi spuna ca a vazut acolo spectacolele Teatrului Bulandra si ca sint cu trei clase mai sus decit tot ce a vazut pe scenele spaniole. Dupa o luna, iar un telefon: a vazut citeva filme romane ti care au entuziasmat-o, cele regizate de Nae Caranfil, Cristi Puiusi Corneliu Porumboiu, iar acum asteapta nerabdatoare filmul lui Mungiu, despre care a citit si stie tot. Si cind te gindesti ca dupa ce a vizionat doua filme postdecembriste la inceputul anilor ’90, care-ti provocau o irepresibila dorinta de a te sinucide, a refuzat sa mai vada filme romanesti. „In Romania se intimpla ceva – mi-a declarat ea solemn (la telefon) –si vreau sa plecam impreuna sa facem turul tarii.“ Apoi a adaugat: „Incepem din Iasi“, orasul in care s-a nascu si din care a plecat cind avea cinci ani

-

i era „soim al patriei“.
Voi pleca in pelerinaj cu ea, dar stiu foarte bine ca „se intimpla ceva“, ceea ce ma indeamna sa fac o prima profetie. In urmatorii ani, nici un occidental nu va mai ridica din sprincene, placut surprins de calitatea exceptionala a unui film, a unui spectacol sau a unui roman romanesc. Va fi ceva normal, pentru ca, la bursa valorilor culturale, Romania va fi cotata foarte sus. Cine e atent simte ca are loc o mutatie provocata de o extraordinara inflorire a talentelor in toate domeniile artei si vietii intelectuale. Fiind la distanta, nu observ (sau ma fac ca nu observ) disputele, antagonismele, frustrarile. De departe, poate ca se vede mai bine ce e esential.
Sa mai incercam o profetie. Am participat de curind la citeva conferinte internationale la universitati din Europa Occidentalasi din Statele Unite,si am avut o revelatie (profetica): exista un numar impresionant de tineri universitari romani in strainatate (nu zic din „exil“, ca termenul nu mai e adecvat), care impresioneaza, oriunde se afla, prin pregatiresi nivel intelectual. Ei tind, cred, sa faca jonctiunea (de la distanta) cu cei de acelasi nivel din tarasi vor constitui o masa critica, in urmatorul deceniu, care va provoca o alta mutatiesi vor influenta direct (si benefic) nu numai viata intelectualasi artistica, ci si (sint prea optimist?) viata publica, moravurile politice, functionarea institutiilor statului.si un detaliu profetic: in 2027, va avea loc la Bucuresti un congres mondial al tuturor intelectualilorsi savantilor romani din lume, care va confirma ponderea si implicarea lor directa in toate sferele vietii publicesi intelectuale din Romania. Invitatia oficiala de participare a fost semnata de ministrul roman pentru Relatii cu Diaspora Intelectuala, prof. Mircea Mihaies.
Partea neplacuta a anchetei priveste propunerea de a facesi profetii politicesi de a proroci cum va arata viata politica din Romania in 2027. Pe terenul asta, oricit imi adun fortele divinatorii din aerul Ierusalimului, viziunile mele sint mai tulburi, mai ciudate, chiar foarte ciudatesi paradoxale, dar… asta vad, asta spun.
In 2027, societatea romaneasca s-a trezit dintr-un lung cosmar – s-a incheiat epoca Becali. Dictatorul a fost alungat, toamna patriarhului a luat sfirsit, iarna nemultumirii noastre a lasat loc unei primaveri firave, dar pline de sperante. A venit dezghetul. Oamenii sint inca buimaciti de somnul greusi indelungat in padurea adormita, scapati acum de vraja soporifica in care i-au aruncat ursitoarele aflate in slujba odiosului. Febrilitatesi agitatie haotica se constata numai in lumea politicienilor, grabiti sa reinfiinteze vechile partide pe care tot ei le-au lichidat cu rivna, ademeniti (repede) de farmecul Partidului Unic Becalian (PUB) din perioada dictaturii. Patriarhia a decis resfintirea lacasurilor ctitorite de dictator – pentru alungarea duhurilor rele –si inlocuirea frescelor in care becali (asa trebuie scris, dupa noile norme ortografice ale Academiei) e zugravit in postura de sfint sau de ctitor-voievod tinind in mina o minge aurita de fotbal.
Tinerii intelectuali au pornit, cu stingaciesi timiditate, dar cu entuziasmul virstei, sa refaca societatea civila. E vorba sa primeascasi un sediu in Calea Victoriei 120, in locul recent desfiintatului Institut de Studii Becaliene. Facultatea de stiinte Politice anunta o conferinta internationala cu tema „Epoca Basescu – epoca Becali: continuitate sau ruptura?“. Cu acest prilej se va lansa un apel pentru a patra Republicasi pentru o noua Constitutie. Ziarele anunta ca Eyal Arad, fostul consilier israelian de PRsi imagine, din vremea dictaturii becaliene,si-a oferit serviciile pentru promovarea noii imagini a unei Romanii aflate pe calea redemocratizarii. Ziarul Ziua de miine a publicat in facsimil acte de arhiva care dovedesc originea alogena a fostului dictator. Numele lui adevarat ar fi Bekállysi s-ar trage dintr-o familie maghiara infiltrata in Tara Romaneasca in secolul al XVIII-lea. Un alt ziar bucurestean a facut o dezvaluire senzationala: odiosul a fost agent al Mossadului. Stirea a fost confirmata de presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti din Inchisorile Secrete ale Mossadului pe teritoriul Romaniei, venerabilul Dan C. Mihailescu.
Noul parlament a votat decretul vizind crearea unui Consiliu National pentru Debecalizarea Romaniei (CNDR), sub conducerea prof. univ. dr. Dan Pavel. A fost infiintata totodata o comisie pentru becalustratie, care va incepe in curind verificarea dosarelor tuturor suporterilor fostei echipe Steaua. Directorul revistei Noua Dilema veche a fost somat sa suspende rubrica „Din vieata unui extremist de centru“ in care, dupa cum anunta un comunicat oficial, in repetate rinduri au fost laudate extremele echipei steliste. Parlamentul urmeaza sa dezbata daca vor fi becalustratisi fostii consilieri, ministri, ofiteri superiori,sefii serviciilor secrete sau vor fi transferati in sectorul privat, in industrie ori vor prelua conducerea altor institutii de interes public.
Ultimul recensamint din Iasi, orasul meu natal, nu mai inregistreaza nici un evreu. Primaria a decis declararea orasului „capitala mondiala a culturii idis“. Limba idis va fi introdusa ca limba obligatorie in toatescolile din municipiul Iasi.
Si o stire de ultima ora: dupa o intrerupere de doua decenii, dl Mihai Razvan Ungureanu a fost rechemat in postul de ministru de Externe. Intr-o prima conferinta de presa, noul ministru si-a exprimat optimismul cu privire la sansele Romaniei de a fi reprimita in Uniunea Europeana.



PRELUAT DIN "Buna dimineata, Israel!"


Ultima editare efectuata de catre Admin in 04.03.12 17:53, editata de 6 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135916
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Re: Leon Volovici

Mesaj Scris de Admin la data de 20.08.09 17:57

„...aceasta durere s-a indepartat de mine odata cu scurgerea anilor“
MIREL BRATEȘ


1. Exista, sigur, un asemenea nod – un fascicul format din instinctul
de prezervatie si din viziuni literare individualizate-legate de
evreitatea scriitorului; temele predilecte ale scriitorilor evrei de
limba romana cred ca se afla in consimilitudine cu temele favorite
pretutindeni in tagma autorilor de beletristica – societate, existenta
umana, petrecere a omului pe pamant.

2. Deoarece mi s-ar parea „o lipsa de tact“ sa glosez pe un asemenea
fragment specialmente-particular din „Istoria literaturii romane“ a lui
G. Calinescu, imi las libertatea de a ramane, totusi, in tema apeland
la un anumit pasaj din romanul pe care l-am publicat in 2003, „Israel
nu are horoscop“:
„(...)Privirea lui Gary Suvin aluneca peste rafturile cu carti de
parca ar citi un text. Se apropie de unul din rafturi si cu aratatorul
mainii stangi ridicat la inaltimea pieptului, trece incet de-a lungul
cotoarelor, se muta la raftul urmator plimbandu-si mai departe degetul
pe cotoare, carte cu carte, traversand astfel toata camera.
«Intr-adevar, seamana atat de bine cu Jacques Tati! Domnul Hulot!» ii
trece iarasi prin gand lui Dan si de-abia isi retine un zambet.
Deodata, inspirat, Gary se intoarce direct la locul de unde pornise, se
urca pe o scarita cu trei trepte, cotrobaie prin rafturile de deasupra
si, in sfarsit, trage din raft un volum gros. Da foile inainte si
inapoi, cauta cu infrigurare si in cele din urma gaseste: «Poftim!»
Bate, biruitor, foaia cu palma, extrem de multumit, de fericit:
«Uite-aici, monsieur! E negru pe alb!» Se apropie calcand apasat,
bocanit, cu o lumina ciudata pe obrazul lui zbarcit. Se opreste, cu
picioarele departate si tinand cu amandoua mainile cartea. Emotionat,
cu o intonatie solemna: «Iata, asculta: iti voi cita intocmai cuvintele
lui George Calinescu, asa cum acest monstru sacru al literaturii romane
le-a asternut intr-un articol publicat in „Adevarul literar si
artistic“ din... uite si data – 3 aprilie 1933: Un fapt semnificativ si
care dovedeste caracterul intelectual al vorbirii este acela ca in
general romanii de confesiune ebraica vorbesc si scriu romaneste mai
bine decat ceilalti» Aici se opreste din citit si inspira adanc pe nas,
duce aratatorul la tampla si incepe sa declame cu un fel de evlavie:
«Filologia romana este in pluralitatea ei o stiinta creata de aceasta
categorie de romani.»
3. E o stratagema, o intrebare cu talc... Stiu, fara greseala, ca ceea
ce m-a favorizat/ defavorizat a depins de insusirea (buna sau mai putin
buna) a creatiei mele literare in proza.
Ca sa fiu si mai bine inteles, va invit la o reflectie asupra
consideratiei mele de a scrie in limba romana, asupra sentimentului
onorant al scriitorului evreu de limba romana ale carui creatii sunt
evaluate, prizate, socotite ca parte a literaturii romane! Este, in mod
cert, o demnitate literara – ceea ce inseamna ca scriitorul
romano-israelian apartine culturii romane, ca el exista in cadrul
limbii romane (daca, bineinteles, stapaneste aceasta limba).
4. Inca din timpurile copilariei, de la 6-7 ani, si pe urma, am fost
lovit, succesiv, de antisemitism, in diferite forme – nu doar valurile
(stupid) camuflate, discrepanta de status, exclusivismul dar si
rabufnirile xenos, pana la batjocorirea cumplita, atroce: mai mult de
doi ani puscarie, la drept comun, pe un dosar falsificat.
5. Crimele comise in Holocaust raman o rusine eterna, grava la
registrul cel mai de jos, o povara istorica care trebuie gestionata.
Din fericire, biografia mea nu cuprinde in sine iadul Holocaustului. Cu
toate acestea, discriminarea draconica a legilor rasiale m-a marcat
foarte puternic!... Apoi, aceasta durere s-a indepartat de mine odata
cu scurgerea anilor – din motive mai mult sau mai putin obscure,
printr-un fenomen neinteles... Presupun ca la mijloc va fi fost si
sapienta... Sine ira et studio!
Am destul sange in vine incat sa declar ca autovictimizarea,
culpabilizarile generalizate, declamatiile politice din avanscena ma
indigna, imi starnesc dezgust profund!
6. ...Mose Segal, oniricul pictor Marc Chagall, parizianul visand Vitebskul hasidic...
In ce limba visez eu? In ce stare/inspiratie de vis?
Simplu, fara alte comentarii, neornat: Ca simtire de limba am „ramas
acasa“, gandesc, visez si-s „locuit“ in intreaga mea fiinta de limba
romana!

„Un travaliu interior foarte nelinistitor“
B. ELVIN


Sa se numere romanul evreiesc – se intreba Jean Daniel, directorul
saptamanalului „Le Nouvel Observateur“ – printre curentele literare
americane despre care se vorbeste in unele istorii literare si
universitati? Ce puncte comune exista intre Isac B. Singer, Saul
Bellow, Bernard Malamud? Sa fie adevarat ca toti acesti scriitori se
ocupa de aceeasi lume populata de personaje strivite de viata,
familiarizate cu nenorocirea si pecetluite de o resemnare fara de
capat? N-as crede, afirma Jean Daniel si continua: as putea oricand
dovedi importantele deosebiri dintre acesti romancieri, incepand cu
mediul din care provin eroii lor si incheind cu viziunea artistica.

Acum cativa ani, in 2002, raspunzand reporterului ziarului „Le Monde“
care-l invitase sa declare daca se considera evreu american sau
american evreu, Philip Roth a precizat: „Romancier american. Punct.“
Altui ziarist, care staruia argumentand ca nu putine din creatiile lui
Roth sunt istorisiri despre evrei, scriitorul i-a replicat: „Nu dau doi
bani pe nonsensul despre literatura neagra sau literatura feminista. Nu
sunt decat etichete pentru a servi cauze politice.“ Mai mult decat
atat, Philip Roth nu si-a ascuns iritarea pricinuita de insistentele
reporterului: „Nu ma intereseaza chestiunea, stiu exact ce inseamna sa
fii evreu si adevarul este ca nu-i deloc interesant. Sunt american. Nu
se poate vorbi despre asta fara a nimeri direct in oribilele clisee
care nu spun nimic despre fiinta umana. America este, mai intai si
inainte de toate... limba mea. Iar cliseele identitare nu au nimic
comun cu experienta vietii oricarui om.“
La randul sau, romancierul mexican Carlos Fuentes respinge ideea ca ar
exista trasaturi etnice ce separa o scriere datorata unui autor
american „garantat 100%“, de cea a unui autor evreu-american. Intr-o
pagina intitulata „Statele Unite ale lui Roosevelt si Arthur Miller“,
el il socoteste pe celebrul dramaturg expresia a ceea ce a fost mai bun
intr-o anumita etapa a istoriei. „Intre crahul financiar din 1929 si
inceputul celei de-a doua conflagratii universale, raspunsurile date
lumii in criza au fost remedii mai rele decat maladia: regimuri
totalitare, razboaie civile, violarea drepturilor umane, oboseala si
indiferenta in privinta democratiei. Marea exceptie au constituit-o
SUA, unde Roosevelt n-a recurs la raspunsuri totalitare ori la
suprimarea libertatilor, ci a facut apel la capitalul social, la
resursele umane impulsionand literatura si arta. In aceasta lume s-a
format Arthur Miller, iar opera sa este expresia unei politici care nu
exclude pe nimeni, a unei politici care stie sa spuna tuturor
celorlalti: „n-o sa ramaneti pe dinafara.“
Cu totul altfel au stat lucrurile in Europa si mai cu seama in Europa
de Rasarit, unde (explicit sau nu) s-a operat o discriminare intre
creatia scriitorilor evrei si a celorlalti scriitori. In aceasta
directie se poate afirma ca, in timp, situatia s-a ameliorat fara insa
ca „problema“ sa fie anulata. Dovada insasi ancheta de fata. Cat despre
tezele lui Calinescu referitoare la un anumit „specific supraindividual
al scriitorului evreu“, cred ca, in parte, sunt adevarate. Dar mai cred
ca in literatura cantareste, in primul rand, ceea ce e propriu,
irepetabil, unic intr-o opera. Pe de alta parte, nu-i de mirare ca
anumite determinari decurgand din insusi statutul evreului intr-o anume
epoca sa impuna adesea un fond comun de preocupari in cartile lor. Dar
nu din el s-a nutrit creatia tuturora (spre exemplu, cea a lui M.
Blecher) si nici unele scrieri ale altora (de pilda, teatrul lui Mihail
Sebastian). Vreau doar sa spun ca sentintele critice sporesc in
dreptate daca renunta la ispita globalizarii, preferand sa evite in
literatura total-generalul.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135916
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Leon Volovici

Mesaj Scris de Admin la data de 20.08.09 17:57

2. Doi mari critici romani, E. Lovinescu si G. Calinescu, au incercat
sa sintetizeze acel „specific supraindividual al scriitorului evreu“,
ei fiind, in viata literara romaneasca, si cei care au promovat cu
consecventa pe scriitorii evrei din generatia lor, in imprejurarile
politice cele mai neprielnice si atragand asupra lor, din aceasta
cauza, multe sageti otravite. Si totusi, n-as spune ca aceste pagini
despre „specificul“ literaturii scrise de evrei sunt dintre cele mai
profunde. Imediat dupa razboi, Aderca a publicat o serie de foiletoane
extrem de critice despre referirile la scriitorii evrei si specificul
lor in „Istoria“ lui Calinescu. Unele observatii iritate, daca imi
amintesc bine, tradau un exces de sensibilitate din partea lui Aderca,
dar in fondul chestiunii Aderca intuise bine (ca si in cazul lui
Lovinescu, de altfel) amestecul de observatii subtile, prejudecati si
clisee, fie si pozitive, despre „firea evreului“ literat si obsesiile
lui identitare. Mai suparatoare mi se pare acum usurinta cu care
Calinescu, chiar si Calinescu, atat de decis in a depasi (pre)judecata
comuna si a sfida cliseele xenofobiei, atribuie mai fiecarui scriitor
evreu insusiri „reprezentative“, neaparat si fatalmente „specifice“
pentru intelectualul evreu care, cum spune într-un loc despre Gherea,
„aduce insusirile si cusururile evreului“. Asta nu-l impiedica sa
pretuiasca si sa sublinieze originalitatea si valoarea multor scriitori
evrei. Dar tentatia de a surprinde in cateva note distincte „firea“
unui popor e mare si, pana la un punct, legitima, iar „evreii“ sunt,
cum stim, un subiect predilect, intre demonizare si apologie, ca la
Cioran, de pilda. Ma intreb chiar daca aceste seducatoare eseuri
etno-psihologice, scrise uneori cu mare talent, nu sunt un mod de... „a
bate campii cu gratie“ sau un fel de a cauta diferenta specifica,
necesara unei autodefiniri printr-o imagine antitetica.

3. Nu, nu cred. Presupun ca aceia care au comentat textele mele au
asociat, inevitabil, identitatea mea evreiasca de ceea ce scriu, dar
n-am avut impresia cã m-au „defavorizat“ numai din aceasta cauza. Nu
sufar de mania persecutiei.

4. „Romanismul“ si „evreitatea“ nu sunt concepte aflate pe acelasi
plan. „Evreitatea“ mi-am asumat-o pe cale... naturala, nascut si
crescut fiind intr-o familie evreiasca fara vreo tendinta de a-si
ascunde sau nega identitatea evreieasca. Identitatea romaneasca (nu
‚romanismul“, care e altceva) a venit prin educatie, prin mediul uman
si cultural in care m-am format. E vorba de-acum de Romania socialista,
care dadea si copilului evreu senzatia de normalitate si ca el este la
fel ca toti ceilalti copii, iar distinctiile etnice nu mai au
semnificatie, asa ti se spune la scoala, iar cele religioase sunt
repudiate ca „prejudecati burgheze“. Fisurile si minciuna acestei
„normalitati“ realist-socialiste le descoperi treptat, uneori cu mare
intarziere, si intelegi ca unele isi au sursa in trecut, altele sunt
produse ale indoctrinarii (si mistificarilor) educatiei comuniste, in
toate ipostazele ei, de la stalinism la ceausism. Ceea ce te duce, ca
in cazul meu, de pilda, nu la respingerea uneia sau alteia dintre cele
doua identitati, ci la redefinirea lor. O reasezare si o noua
redefinire a lor are loc odata cu parasirea Romaniei si optiunea
stabilirii in Israel. Dar asta e o chestiune complicata, o lasam pentru
alta „ancheta“.

5. M-am trezit in lume dupa razboi, trauma Holocaustului mi s-a
transmis nu atat direct (eram prea mic), cat prin memoria familiei si
memoria colectiva evreiasca, marcata de pogromul de la Iasi si de
intalnirea cu supravietuitorii din Transnistria. Mai puternica si
resimtita mai direct de generatia mea a fost trauma provocata de
tacerile, tabuurile si mistificarile din perioada comunista (si chiar
post-comunista) legate de soarta evreilor din Romania lui Antonescu. O
trauma incomparabil mai acuta au avut de suferit cei care au infruntat
tacerea si mistificarile dupa ce au trecut ei insisi prin infernul
Transnistriei. De aceea l-am „investigat“, pana la indiscretie, pe
Norman Manea in dialogurile noastre indelungate („Sertarele exilului“,
Polirom, 2008) despre dilemele si consecintele identitatii evreiesti,
in Bucovina, in Transnistria, in Bucurestii socialismului ceausist, in
exil la New York sau, aici, la Ierusalim, unde ma aflu eu.

6. Atunci cand visele mele nu sunt „fara sonor“, cum mi se intampla in
ultimii ani, visez, fireste, pe romaneste, nu-i de mirare. Dar mi se
intampla sa am si vise sau chiar cosmaruri „lingvistice“. Am visat
odata ca mi se cere sa plec in Suedia sa tin o conferinta in suedeza.
Dar eu nu stiu suedeza, spun. „Nu-i nimic, o sa te descurci, tu inveti
repede.“ Si eu, in loc sa ma descurc, intru in panica si... ma trezesc.
Ma scol multumit ca nu am de tinut conferinte in suedeza, ma spal cu
apa rece si iau ziarul de langa usa: litere ciudate si totusi
familiare, iar cuvintele se insira... de la dreapta la stanga. Iar
visez?!

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135916
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Scriitor evreu & român Radu Cosașu, Leon Volovici, B. Elvi

Mesaj Scris de Admin la data de 20.08.09 17:56

Traim timpuri in care esentialismul etnic si discursul despre
specificul national nu sunt chiar la moda (sunt considerate fie
nestiintifice, fie suspecte de sovinism). Prin urmare, va invitam sa
luati intrebarile noastre intr-un mod relaxat si neesentialist. 1.
Exista, credeti, un nod relevant de insusiri sau un numar de teme
predilecte ale scriitorilor evrei de limba romana care sa alcatuiasca o
insula de specific? 2. Cum va raportati la tezele lui G. Calinescu din
Istorie... referitoare la un anumit specific supraindividual al
Scriitorului evreu? 3. V-ati simtit favorizat/ defavorizat ca scriitor
evreu de limba romana in receptarea profesionista a literaturii dvs.?
4. Cat de usoara/ dificila a fost asumarea evreitatii/ romanismului in
biografia dvs. intelectuala? 5. Conditia de scriitor evreu intr-o tara
care, cu aproape 70 de ani in urma, a participat la Holocaust ramane
dureroasa pentru dvs.? 6. In ce limba visati?

„E tare greu sa fii evreu si roman“
RADU COSAȘU


1-2. Pentru mine, de multa vreme, mai importanta decat celebrele „teze“
calinesciene din finalul „Istoriei“ – despre specificul evreilor in
cultura romana – este observatia peste care se trece prea repede din
articolul privitor la drama lui Ranetti Roman, Manasse, socotita ca o
„creatie puternica, grandioasa“: „Ori de cate ori evreul se ocupa
sincer de lumea lui, el e mai specific romanesc cu nuanta inerenta si
cu un aer venerabil si, dimpotriva, tratarea subiectelor generale
sufera de falsitate“. Fara aceasta idee, nu m-as fi inteles.
3. Inainte de '89, in jocul aparentelor ideologice, am fost infierat
ca „javra mic-burgheza“, nicicum ca evreu. Partidul era prea
„internationalist“ ca sa mai fie si antisemit. Am raspuns prin
„Suprevietuirile“ mele care au fost bine primite de critica evoluata a
vremii. Dupa '89, am fost injuriat pe fata ca „jidac ratacitor“. Am
raspuns calm in presa. Calm si singuratic. Intelectualitatea noastra –
de „dreapta“ sau de „stanga“, cu ghilimelele de rigoare – nu a inteles
mai niciodata ca antisemitismul nu e doar o problema strict evreiasca.
4. De mic, fara sa stiu idis, mi-a ramas o vorba care ar suna in
romaneste asa: „E tare greu sa fii evreu“. De peste 50 de ani, o
completez imediat in gand: „E tare greu sa fii evreu si roman“.
5. Pentru conditia mea de scriitor roman de origine evreiasca, om care
de-o viata am cunoscut pe pielea mea expresia aceea imbecila: „Ah, daca
toti evreii ar fi ca dumneata!“, azi, in 2009, e la fel de dureros sa
aflu ca unui foarte bun prieten, de mult emigrat in Germania, democrat
exemplar, proprietareasa bavareza i-a spus intr-o buna zi: „Ah, daca
toti romanii ar fi ca dumneavoastra, Herr Ionescu!“.
6. Prefer sa va povestesc ceva ce nu am visat: anul trecut, discutand
cu un taximetrist situatia internationala, cand am ajuns in fata unei
banci israeliene, mi-a zis brusc: „Pe astia i-as extermina!“. De ce?
„Fiindca evreii conduc lumea!“ „Va fi greu“ – i-am raspuns calm. „De
ce?“ – a vrut sa stie. „Fiindca ei ni l-au dat pe Dumnezeu si pe Fiul
Sau.“ Am tacut amandoi pana la sfarsitul cursei cand i-am urat – fãrã
sã am iluzia cã asta e solutia – „o zi mai buna“. Problema – cât voi
trãi – nu are solutie.

„Mi se intampla sa am cosmaruri lingvistice“
LEON VOLOVIC
I

1. Evident, exista teme predilecte la un numar semnificativ de
scriitori evrei, dar exista nu putini scriitori evrei – sau „de origine
evreiasca“, sa spunem – la care aceste teme evreiesti nu apar, pentru
ca... nu-i preocupa, ei se desfasoara pe arii tematice care nu au nici
o tangenta cu identitatea evreiasca. Aceasta raportare (sau
ne-raportare) la teme evreiesti difera de la un scriitor la altul si
are adeseori o evolutie, o „crestere si descrestere“, prin forta
imprejurarilor sau a traiectoriei lor intelectuale si artistice. Cazul
„clasic“ si paradigmatic a devenit, in trecut si in prezent, Mihail
Sebastian, datorita „scandalului“ identitar pe care l-a provocat
romanul lui din 1934, „De doua mii de ani“, cu prefata lui Nae Ionescu.
Tot atunci, el face, intr-un interviu cu Camil Baltazar, aceasta
declaratie surprinzatoare: „Stiam ca voi scrie intr-o zi aceasta carte.
Intr-un fel, a fost poate unica mea ratiune de a ma face scriitor“. Si
totusi, „tema“ dispare din opera lui, desi continua sa-l preocupe (si
sa-l chinuie), cum vedem din Jurnal, din corespondenta lui sau din
incercarile, esuate, cu o piesa neterminata, „Insula“.
Ca sa vedeti cat de diferita, in zilele noastre, poate fi aceasta
relatie cu identitatea, cu specificul si cu temele evreiesti,
comparati, din acest unghi, doi dintre cei mai importanti scriitori
romani contemporani: Norman Manea si Radu Cosasu. Mai discret si mai
aluziv, inefabilul identitar apare in proza lui B. Elvin sau in poezia
lui Florin Mugur. Un alt exemplu: tocmai am terminat de citit cartea
recent aparuta a lui Virgil Duda, „Ultimele iubiri“ (Polirom), un roman
foarte bun, care stimuleaza indirect reflectii tocmai despre aceste
chestiuni la care se refera ancheta revistei „Cultura“. Romanul lui
Virgil Duda este exemplar si pentru felul in care scriitorul, dupa
parasirea Romaniei (ceausiste) si stabilirea in Israel, s-a confruntat,
cu mijloacele unui prozator experimentat si atent la complexitati
psihologice, cu redefinirea identitatii in noile conditii. Eroii lui,
evrei-romani-israelieni, traiesc concomitent in trecut (in trecutul lor
romanesc) si in prezentul israelian, atat de tensionat, de complex si
de... stimulator. O evolutie asemanatoare au avut-o si alti scriitori
afirmati si consacrati in literatura romana cu o opera nelegata
explicit de tematica evreiasca, pe care au valorificat-o pe deplin
numai dupa ce s-au integrat in mediul israelian. Este si cazul
scriitorului Alexandru Sever, al lui Alexandu Mirodan, al lui Mircea
Saucan si al altora.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135916
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Leon Volovici

Mesaj Scris de Admin la data de 03.07.09 16:22

Vreți să spuneți că și formarea Comisiei prezidențiale de studiere a Holocaustului a fost marcată de oportunism?

Mă mulțumesc să spun că n-a fost constituită dintr-un impuls nobil de a stabili adevărul. Decizia fost o rezultantă a contextului politic internațional, a pragmatismului și a înțelepciunii politice. Mesajul deschis al liderilor politici era cam acesta și citez, aproape, dintr-o intervenție auzită de mine la TVR, atunci cînd s-a dat Ordonanța de interzicere a simbolurilor fasciste și antonesciene: noi trebuie să înțelegem că Occidentul și Statele Unite consideră că regimul Antonescu a fost unul criminal, noi, dacă vrem să intrăm în această lume, trebuie să ne asumăm această poziție.

Cine spunea asta?Adrian Năstase, cînd era prim-ministru. Mesajul, în subtext, era acesta: eu nu vă spun că Antonescu este un criminal, dar așa ne cer „ei“ să spunem și noi trebuie să ne adaptăm, dacă vrem să fim primiți în „lumea bună“. E, din nou, un dublu limbaj: unul pentru export și unul „patriotic“, pentru masa alegătorilor, presupusă a fi naționalistă și adulatoare a mitului lui Antonescu.



Lumea e mult mai grijulie cu ce spune

Ajungem la lumea intelectuală. Aici par să mai fie derapaje ultranaționaliste și simpatii legionare... Ele nu sînt foarte vizibile, dar le simți printre rînduri, le simți pulsînd în underground.Nu mă miră. Dar, totuși, spre deosebire de lumea politică, lumea intelectuală este una mai sinceră, distincțiile sunt mai evidente. Există și „derapajele“ de care pomeniți, dar întîlnești și intelectuali cu o atitudine morală ireproșabilă în fața acestor „derapaje“. Există, evident, și intelectuali care practică un discurs ambiguu, dar și ei sunt atenți să nu producă o imagine extremistă, nu e onorabil să faci impresie de intelectual antisemit. E o mare schimbare, lumea e mult mai grijulie cu ce spune. În anii ’30, de care m-am ocupat multă vreme, puteai, în public, să spui orice despre evrei, erai chiar privit cu suspiciune dacă luai apărarea evreilor. Astăzi, chiar dacă unii intelectuali ar avea anumite porniri antisemite, în discursul lor sînt reținuți. Vreau să fac o precizare: eu nu mă grăbesc să pun eticheta de antisemit unora care uzează de clișee, glume, anecdote cu iz antisemit, deși ele trădează o mentalitate și o predispoziție. Nu despre asta vorbim, ci despre cei care practică un antisemitism coerent, „argumentat“ rațional sau irațional. Nu același lucru, al unei anumite rețineri și al unui autocontrol, se întîmplă cînd e vorba de țigani. În continuare, poți să spui în medii onorabile orice vrei despre țigani... În privința asta stăm încă destul de prost...



Atracția pentru un fel de romantism legionar

Ajungem la tineri. Veniți periodic, din 1993, în România, țineți cursuri la Universitatea București și la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj. Cum simțiți acest mediu? Și cum îl priviți, gîndindu-vă că el beneficiază și de diverși magiștri, nu neapărat la școală, care fac cultul morții, al sacrificiului, al devotamentului pentru o cauză.Contactul meu cu studenții e cu precădere în mediul tinerilor interesați de iudaism, de istoria evreilor, iar impresia e, de cele mai multe ori, încurajatoare. Multe stereotipuri au dispărut sau au slăbit, spiritul critic, curiozitatea intelectuală sînt vizibile și te pot face să fii optimist. Dar tot acești tineri îmi atrag atenția că se creează, treptat, cum spuneați, un anumit mit al legionarismului și al mișcării legionare, prezentată într-o versiune cosmetizată, ca o mișcare spirituală, ortodoxă, preocupată de o renaștere morală, luptînd contra corupției și a politicianismului. Mișcarea legionară este prezentată numai din acest unghi, eludîndu-se celălalt aspect, nu mai puțin esențial: atunci cînd s-a putut exprima politic, s-a manifestat ca o mișcare teroristă, sîngeroasă, care n-a ezitat să lichideze zeci de personalități politice și culturale sau să pună la cale un pogrom de proporții și să viseze la „purificarea“ României de evrei. Mișcarea legionară trebuie luată în întregimea ei, nu poți să decupezi numai ce-ți convine, prezentînd-o ca pe o mișcare spirituală.



Credeți că prinde contur un mit al legionarismului?

Da. Nu știu încă ce pondere are, ce influență are asupra tinerilor. La cursurile pe care le susțin la București vin studenți de la facultăți diferite, vin și studenți de la Teologie Ortodoxă și chiar ei îmi vorbesc de existența acestei atracții pentru un fel de romantism legionar. Eu îi ascult, îi cred, îi înțeleg. Nu știu ce pondere are tentația unui legionarism „cu față umană“, nu știu în ce măsură unii profesori cultivă această orientare; eu constat. Dacă mi se întîmplă să întîlnesc cîte un tînăr atins de această tentație, nu-l condamn, nu refuz dialogul dacă tînărul e dispus să afle adevărul, tot adevărul, și să vadă dincolo de imaginea lui idilizată, de hagiografie martirologică.

Mitologia legionară poate avea vreo consecință practică?Evreii nu sînt în pericol în România. Nu aici e problema. Pericolul este pentru democrația românească. Fenomene din astea aberante apar, dacă ar fi să vorbim de popularitatea lui Becali...



Am auzit multe vorbe bune despre dvs., despre cum țineți cursurile, despre dialogurile pe care le aveți cu studenții, acceptîndu-le naivitățile și ideile lor. Aveți o carte de bază pentru înțelegerea anilor 30, Ideologia naționalistă și „problema evreiască“, apărută la Editura Humanitas, care a avut, înainte de a fi publicată în românește, o ediție în limba engleză la Pergamon, Oxford. Totuși, de ce credeți că sînteți inclus printre detractorii lui Eliade?Dacă nu sînt întrebat, eu nu vorbesc despre Eliade. N-am nici o preocupare obsesivă legată de afilierea politică legionară a lui Eliade, la cursurile mele nu-mi propun să vorbesc despre Eliade. Nu am nici o pornire împotriva lui Eliade, cum nu am nici o pornire împotriva nimănui. Eu vreau să cunosc și vreau să înțeleg. Asta e de-ajuns ca să fii socotit „detractor“ de către cei pentru care Eliade e un fetiș, un sfînt la care doar trebuie să te închini. Nu practic idolatria. Există o tendință, la unii intelectuali români, de a considera orice analiză critică a ideilor sale politice drept o profanare. Cultul pentru Eliade s-a amplificat cu timpul. Același lucru se întîmplă și cu Eminescu; eu nu am nici cel mai mic sentiment că-l profanez sau îl „defăimez“ pe Eminescu dacă discut concepțiile lui politice și ideile lui antisemite. Asta nu mă împiedică să admir genialitatea poetului. Eu nu fac nimănui proces, nu mi-am ales cariera de procuror sau de judecător, dar nici de avocat sau de sacerdot al cultului lui Mircea Eliade. Rostul nostru nu este de a acuza sau de a practica extazul și apologia. Prefer să încerc să înțeleg un fenomen, să propun o explicație, care poate fi contestată, cu condiția să fie de bună credință și să avem același scop: hai să lămurim ce a fost, să încercăm să înțelegem de ce s-a întîmplat ce s-a întîmplat...



Eliade a fost oportunist cînd simpatiza mișcarea legionară sau era vorba de altceva?

Nu, nu cred, e vorba mai curînd de o „naivitate catastrofală“, cum o numește prietenul său, Mihail Sebastian. De oportunismul lui se poate vorbi mai curînd după război, cînd se pregătea să intre în lumea celor victorioși, a americanilor pe care îi detestase mai înainte pentru că au contribuit decisiv la înfrîngerea Germaniei naziste. Dacă ne referim la ieșirile lui antisemite din anii ’30, el n-a fost, în privința asta, dintre cei mai activi. Pasiunea lui pentru mișcarea legionară și pentru Codreanu a fost totală. Ideologic, fusese, mai înainte, mai apropiat de Hasdeu, de Iorga, de Pârvan. Elementul xenofob, nu numai antievreiesc, intra în componența acestei ideologii naționaliste. Această percepere a străinului și a evreului ca străin nociv poate fi găsită și la Eliade. Exista, la Eliade, această predispoziție xenofobă. Odată intrat în mișcarea legionară – evident, sub influența lui Nae Ionescu, Eliade scrie și el despre pericolul evreiesc, e iritat de existența unor țărani evrei în Maramureș care vorbesc idiș, o percepe ca pe o profanare a unui spirit național.

Ați fost editorul Jurnalului lui Sebastian, apărut în românește. Aș vrea să vă cer părerea despre un studiu al Martei Petreu, care se intitulează Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu-Mihail Sebatian, apărut în România literară. Ați citit studiul?Da.



Ați fost șocat?

Recunosc că am fost șocat.

De ce? Ce v-a șocat?

Am fost șocat nu de citate și fapte, pe multe le cunoșteam, ci de concluziile studiului. E un capitol dificil și delicat din biografia lui Sebastian, un capitol care trebuie analizat în toate detaliile. Marta Petreu o face cu seriozitate și competență, doar că propune o interpretare pe care o socotesc excesivă și neconvingătoare dacă ținem seama de tot ce scria Sebastian în perioada colaborării la Cuvântul. E ca și cum ai spune că Sebastian era ziua un intelectual democrat și noaptea ieșea cu o bîtă huliganică, primită de la Nae, la vînătoare de democrați. Imaginea lui Sebastian – „extremist de dreapta“ – nu mi se pare plauzibilă, chiar dacă fascinația „diabolică“ a lui Nae Ionescu s-a exercitat din plin și asupra lui Sebastian. Cred că de data aceasta Marta Petreu, o admirabilă exegetă a literaturii și a vieții politice interbelice, e în situația medicului care examinează cu atenție bolnavul și pune un diagnostic greșit. Se poate întîmpla oricui.



http://www.observatorcultural.ro/Eu-vreau-sa-cunosc-si-vreau-sa-inteleg.-Interviu-cu-Leon-VOLOVICI*articleID_19714-articles_details.html

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135916
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Leon Volovici

Mesaj Scris de Admin la data de 03.07.09 16:16

La Norman Manea iritarea de ce era provocată?

Iritarea era provocată de faptul că întrebările mele îl obligau să discute din perspectiva evreului, iar el dorea să fie scriitor român. Tematica lui includea deportarea în Transnistria, dar nu apărea niciodată cuvîntul „Transnistria“ sau cuvîntul „evreu“ – cum nu apare nici la Kafka. Și Kafka a trăit intens aceste frămîntări legate de identitatea evreiască, despre relația cu limba germană, dar cuvîntul evreu nu apare niciodată în proza lui și nu apare nici un personaj evreu. A găsit alte căi de a sugera dilemele identitare și a le transforma, cum face și Norman Manea, în teme existențiale.

Norman Manea spune la un moment dat că îl obosește insistența de a tot discuta despre situația identitară. Mai mult, a apărut în Israel, prin 1972, o antologie de „scriitori evrei de limbă română“, traduși în ebraică, în care a fost inclus și Norman Manea cu o povestire. L-a supărat foarte tare, pentru că el era pus într-un „sertar“ cu care nu se identifica. El aparține literaturii române.



Norman Manea era iritat. De ce dvs. ați dorit să discutați problematica evreiască?

Faptul că-l irită nu înseamnă că nu-l preocupă. În plus, această problematică mă preocupa pe mine. De ce doream să discut tocmai cu el această problemă? Cunoșteam și alți scriitori evrei din România... Cred însă că nimeni pînă la el, după război, n-a tratat aceste chestiuni atît de profund, nimeni nu le-a trăit ca experiențe individuale. Avea și cultura necesară și o aptitudine deosebită de a problematiza și de a așeza aceste chestiuni într-o ecuație filozofică și morală. Cum a scris pe vremuri Mircea Iorgulescu depre Norman Manea: „e dintre foarte puținii scriitori români intelectuali“.

Cît a durat schimbul epistolar tipărit astăzi în Sertarele exilului?Cam un an și jumătate.



Cînd ați ajuns la finalul acestui dialog epistolar, ce putea urma? Să păstrați manuscrisul, să-l tipăriți în străinătate?

A apărut deus ex machina: o rudă prin alianță a Cellei, soția lui Norman, un istoric american care se afla la Ambasada Americană. Iar o valiză diplomatică trece și pe sub nasul Securității... Eu eram de-acum în Israel, Norman era încă la București, manuscrisul a ajuns în America și de acolo diplomatul respectiv mi l-a trimis prin poștă în Israel.

De ce, la aproape 30 de ani de la acel dialog, v-ați decis să-l publicați? E un dialog inedit care vede abia acum lumina tiparului...I-am spus lui Norman Manea, încă din țară: eu nu fac absolut nimic cu manuscrisul fără încuviințarea ta. Iar Norman Manea, care este și el „un personaj dilematic în situații dilematice“, a ezitat foarte mult să-l publice. I-am trimis textul cînd a ajuns în America. L-a păstrat; între timp au mai fost două dialoguri, de data aceasta nu epistolare, ci față în față, unul din 1999, video (preluat din proiectul Words& Images: the Jerusalem literary project), și un altul din 2007, un epilog la Bard College.



Să armonizez cele două identități

Totuși, 30 de ani ați fost preocupat de evreitate, dvs. l-ați provocat pe Norman Manea să discute aceste chestiuni. Din punctul dvs. de vedere ce e schimbat în percepția asupra evreității?Cînd eram la Iași, identitatea mea evreiască era un dat care nu mă preocupa în mod special. Cînd m-am decis să plec în Israel, am ajuns la o asumare mai evidentă a identității evreiești, care trece pe primul plan: plecam acolo ca evreu. Asta produce și o treptată reașezare a acestei identități duble. În Israel, ești evreu, trebuie să înveți ebraica, ești în altă istorie, descoperi, paradoxal, că nu știai nimic despre istoria adevărată a României în secolul al XX-lea. Ai de învățat... În cazul meu, am încercat, după plecarea din România, să armonizez cele două identități.



Soția mea m-a îndemnat să plecăm

V-ați simțit un marginal cît timp ați trăit în România?Marginală era în acei ani comunitatea evreiască din România, nu persecutată, ci trecută pe o linie secundară, tratată diplomatic cu o bine trucată simpatie, bună de pus în vitrina arătată străinătății. Eu personal nu mă simțeam un „marginal“, penumbra în care trăiam era opțiunea mea. Lucram într-un institut de istorie literară, la Iași. Nu mă preocupa ce facem „noi, evreii“, ci ceea ce face fiecare, individual. Politica naționalist-xenofobă a regimului a fost diferită de cea a altor regimuri comuniste. În România nu exista nici un fel de propagandă oficială antisemită sau antisionistă. Evreii din celelalte țări estice ne invidiau. România era singura țară care a menținut relațiile diplomatice cu Israelul. Pe de altă parte, politica lui Ceaușescu, foarte abilă, și care a reușit, era de a „însănătoși“ structura etnică a activului de partid, de a marginaliza comunitatea evreiască, de a-i lăsa pe evrei să plece. Această comunitate evreiască, din ce în ce mai redusă, era marginalizată și privilegiată. Practic, era reprezentată foarte slab în eșaloanele superioare ale partidului. În același timp, noi puteam pleca legal. Nu erai în situația de a fugi, de a încerca să treci Dunărea înot. Fiecare evreu avea, virtual, un pașaport în buzunar. În ceea ce mă privește, cît timp m-am aflat în România, nu puteam să nu mă întreb, stimulat și de semnalele ostile care veneau „de sus“: faptul că sînt evreu să nu aibă nici o importanță? Nefiind religios, mă întrebam: prin ce sînt eu evreu? Mai era un element care mă tulbura: tăcerea sau mistificarea în jurul pogromului de la Iași din vara anului 1941. Eu știam cum am scăpat și de ce mai sînt în viață, și ce a fost la Iași. Nu sînt convins că aceste teme sînt numai „evreiești“. Sau n-ar trebui să fie numai evreiești. Pe de altă parte, înțelegeam și ezitarea lui Norman Manea în a concentra discuția în primul rînd pe „problema evreiască“, iar raționamentul lui ar putea fi rezumat astfel: țara este într-o situație catastrofală, de ce venim noi cu probleme specifice evreiești? De ce să facem noi caz de antisemitism și de evreitate, cînd România trece printr-o catastrofă națională, a tuturor? Noi nu ne-am plasat în postura de victime ale regimului, victima era o societate întreagă. Noi măcar mai aveam privilegiul de a pleca. Ceea ce am și făcut.



Cînd v-ați decis să plecați, aveați doi copii, unul de cinci ani și jumătate și un altul de un an și jumătate. Era o decizie dificilă. Soția dvs. și copiii au fost de acord?

Pentru că și eu sînt un ezitant și un „dilematic“, soția a fost cea care a pus întrebarea care „plutea în aer“: noi de ce nu plecăm? Decizia mea avea, aș spune, o motivare multiplă: și evreiască și românească, politică și individuală, era și o chestiune de supraviețuire, nu în sensul unei primejdii fizice. Soția mea, venită din Varșovia la Iași, era șocată de atmosfera din România, deși Polonia era tot o țară controlată de comuniști și aflată în orbita Kremlinului. Ea suporta greu mai ales duplicitatea și conformismul generalizat care contrasta cu atmosfera din Polonia anilor ’80.

La 25 de ani de la acel dialog, credeți că românii, opinia publică, tinerii acestei țări știu mai multe despre atrocitățile împotriva evreilor, despre Pogromul de la Iași, spre exemplu? Recunosc că mă preocupă această chestiune, am și publicat cîteva articole pe tema asta, în engleză. Evit să vorbesc, la modul general, despre „români“, riscul e să cazi în clișee lipsite de sens și de valoare cognitivă. Aș face diferențieri. Sînt răspunsuri diferite dacă vorbim despre clasa politică, despre mediul intelectual, despre tineri...



Să le luăm pe rînd. Clasa politică românească.

Clasa politică este marcată de oportunism. În general, în toată lumea, politicienii sînt marcați de oportunism, dar într-o societate „de tranziție“, după decenii de dedublări și miciună oficială, oportunismul e parcă mai endemic.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135916
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Leon Volovici

Mesaj Scris de Admin la data de 03.07.09 16:15

În nomenclatura comunistă exista o aripă net antisemită

Ce acuze erau?

Erau reluate, pe un ton extrem de violent și vulgar, obișnuitele clișee antisemite despre evreii „venetici“, ostili țării sau „vînzători de țară“, cosmopoliți, profitori și tot tacîmul cunoscut din maculatura antisemită de odinioară.

Cum explicați acum, la aproape 30 de ani de la apariția acelor texte, că Partidul Comunist a permis difuzarea lor?

Eu cred că exista în nomenclatura comunistă o aripă net antisemită. Mai era și o aripă care păstra discreția în această privință. Articolele din Săptămîna cred că reprezentau această aripă antisemită a Partidului Comunist. Articolul nu cred că a apărut cu încuviințarea lui Ceaușescu. De altfel, după protestele internaționale și ale Rabinului Rosen, Vadim Tudor n-a mai semnat cîteva luni.

Au fost cîteva luni cînd n-a mai apărut semnătura lui în gazete.Cred că a fost o mustrare părintească. Vadim Tudor era „copilul“ lui Ceaușescu. Era o supărare părintească, l-a certat. Într-un fel, a încălcat un consemn: în activul de partid se vorbea într-un fel despre evrei, dar declarații publice antisemite nu făceau bine imaginii României.



Cum puteau reacționa scriitorii evrei în fața atacurilor antisemite?Era o situație specială. Comunitatea evreilor avea o singură voce, cea a rabinului Rosen, numai ea se putea face auzită public și putea ajunge la cei de sus. Ceilalți puteau să protesteze în surdină, să vorbească între ei, eventual să facă o plîngere sau să ceară o audiență la un nomenclaturist. Protestele și indignările erau mai mult în culise, în discuții private. Cel care a protestat atunci, pe cont propriu, a fost Norman Manea, în interviul cu Gheorghe Grigurcu, apărut în revista Familia de la Oradea. Norman Manea a atacat frontal și într-un mod neobișnuit firii lui – foarte discretă, foarte închisă, solitară – aceste forme de antisemitism care se manifestau, cu precădere, în Săptămîna.



Un joc gratuit: presupuneam că sîntem liberi să scriem ce gîndim

Cum v-ați cunoscut cu Norman Manea?

Ne-am cunoscut la sfîrșitul anilor ’70, întîmplător, cineva ne-a făcut cunoștință. Eu cunoșteam bine viața literară, dar pe scriitori importanți îi cunoșteam numai din scrisul lor. Fiind ieșean, aveam puține cunoștințe printre scriitorii din capitală. Pe Norman Manea, însă, îl vizitam des cînd mergeam la București. Prin el, i-am cunoscut și pe alții, din generația lui, cu unii m-am și împrietenit – Virgil Duda, Lucian Raicu, Sonia Larian, Florin Mugur, George Bălăiță, Mircea Iorgulescu.

După ce ați citit interviul din Familia, care a fost reacția dvs.?

Știam în ce situație se află. Norman Manea a fost pur și simplu încolțit cu o violență nemaipomenită și cu foarte evidente accente antisemite. Atunci m-am gîndit să-l provoc, să discutăm toate aceste teme, inclusiv relația generației lui de scriitori evrei, afirmați după perioada realist-socialistă, după 1965, cu originea lor evreiască, cu tradiția evreiască, să vedem ce semnificație au recentele „scăpări“ antisemite din presa controlată de partid, într-un regim care se bucura de admirația Occidentului pentru bunele relații cu Israelul și pentru absența propagandei anti-sioniste, atît de virulentă în celelalte țări comuniste.
Așa s-a născut această carte. Așa cum îi spune și titlul, a fost o carte de sertar. Dvs. îi aduceați o întrebare cînd veneați de la Iași la București, la următoarea venire luați răspunsul și îi dădeați o nouă întrebare.


Exact așa a fost.

Nu se putea un protest public și o solidarizare pe față a lui Leon Volovici cu Norman Manea?

Poate că se putea, dar n-a fost... Poate de frică, poate din convingerea mea, de dată recentă, că e cazul să mă pregătesc de plecare. N-am avut curajul unui protest public. Mă retrăsesem... în secolul al XIX-lea, acesta era domeniul meu și lucram, împreună cu colegii mei, la al doilea volum al Dicționarului literaturii române.

Puteați face o scrisoare către Europa Liberă.Nu am avut nici o pornire de acest tip. Mi-am definit autoironic situația mea în volumul De la Iași la Ierusalim și înapoi. Spuneam că făceam parte din marea categorie a oamenilor decenți. Spun asta și cu autoironie. Cei decenți ar fi cei care nu fac și nu scriu porcării, cei care „nu urlă cu lupii“, dar care nici nu au curajul unei opoziții publice la ceea ce se întîmplă în jur.



Cum a primit Norman Manea acest semn de prietenie, prietenie ascunsă, prietenie subterană? Prietenia dvs. cu el era mărturisită, dar nezgomotoasă.Cred că și Norman Manea simțea nevoia de a da o formă coerentă și articulată unor gînduri, reflecții, dileme care se puteau exprima mai bine prin așternerea lor pe hîrtie, fără intenția de a publica manuscrisul pe căi ocolite. Amîndoi aveam senzația că facem un joc gratuit: să presupunem că sîntem liberi să scriem ce gîndim.



Inhibiție și iritare

Prin aceste întrebări și răspunsuri v-ați asumat, fiecare, mai acut condiția de scriitor evreu și evreitatea.

Norman Manea a trebuit să-și înfrîngă o anumită inhibiție și iritare legate de aceste chestiuni.

De ce inhibiție? De ce iritare?

Pornea din condiția sa de scriitor român care se plasa într-o perspectivă evreiască. Aici e o ambiguitate de termeni care provoacă anumite inhibiții. El nu este scriitor evreu, este scriitor român, ca toți cei care scriu în limba română. Fac o paranteză: I. Peltz a fost un scriitor foarte cunoscut între cele două războaie. Eroii romanelor sale sunt evrei. Totul se petrece în cartierele evreiești ale Bucureștiului. Dar la întrebarea pe care i-a pus-o Ion Vinea în 1935, dacă este scriitor român sau scriitor evreu, I. Peltz, evreul, a răspuns: sînt numai și numai scriitor român. Și avea dreptate. Cred că Norman Manea poate răspunde la fel, a și răspuns în acest mod. Contează limba în care scrii. Cînd se spune despre cineva că e scriitor evreu se mută discuția în alt plan. Se subînțelege: „scriitor român de origine etnică evreiească“.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135916
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

-----Eu vreau să cunosc și vreau să înțeleg. Interviu cu L

Mesaj Scris de Admin la data de 03.07.09 16:10



Dialogul lui Leon Volovici cu Norman Manea, apărut la Editura Polirom sub titlul Sertarele exilului, ne-a îndemnat să-l căutam pe Leon Volovici pentru a-i solicita un interviu. Leon Volovici a susținut la Universitatea București, în această primăvară, cursuri și seminarii de cultură și civilizație iudaică. În Israel, el este cercetător principal și conferențiar la Universitatea Ebraică din Ierusalim, la Institutul de Iudaism Contemporan și la Centrul Internațional pentru Studierea Antisemitismului. Volumul Sertarele exilului pornește de la un dialog dintre Leon Volovici și Norman Manea care descrie o țară răvășită de comunism. După 1980, România devine nu doar un teritoriu al fricii și al sărăciei, ci și un loc unde antisemitismul începea să se manifeste. Ce au însemnat pentru Leon Volovici anii ultimi ai ceaușismului? De ce a preferat să emigreze în Israel, în 1984, după ce făcuse o carieră apreciată de istoric literar, fiind coautor al Dicționarului literaturii române de la origini pînă la 1900? Și cum găsește el România cînd se întoarce în fiecare an? (În 2007 a publicat la Editura Ideea Europeană volumul De la Iași la Ierusalim și înapoi, o pregnantă confesiune despre „omul sub vremi“ și decența necompromisului.) De asemenea, în ultima parte a interviului discutăm despre articolul Martei Petreu care a analizat relația dintre Nae Ionescu și Mihail Sebastian, în vremea cînd cei doi lucrau împreună la Cuvântul.



Cum era Iașul cînd ați plecat, cînd ați emigrat în 1984?Iașul a avut dintotdeauna un nucleu istoric și cultural, care s-a menținut și în perioada ceaușistă. Dincolo de asta, era un oraș marcat de situația politică și economică din România, care dădea impresia multor prieteni că mai rău nu se poate, că intrase într-un naufragiu. În afară de frica, minciuna și formele aberante pe care le luase regimul ceaușist, criza economică provocase o „măcinare“ a timpului și a vieții de zi cu zi. Pierdeam zile întregi pentru procurarea unor alimente vitale. La Iași, în anii ’80, era mai rău ca la București. Eu veneam des la București, la Biblioteca Academiei; la București, încă se mai arunca în magazine cîte un produs... Aflam, de la colegii bucureșteni, că la magazinul din Beldiman, de exemplu, se dă unt. Și veneam triumfător la Iași, cu unt. Sau cu hîrtie igienică. Cei care o procurau își purtau cu mîndrie trofeul... Obsesia dobîndirii alimentelor, frigul din locuințe, frica să nu fii auzit manifestînd vreo nemulțumire au dus la acea cronică dedublare în comportamentul oamenilor, transmisă cu grijă și copiilor, pentru a-i feri de „necazuri“ cu autoritățile de la toate nivelurile.



Frica v-a făcut să luați hotărîrea de a pleca în Israel?

Parțial. Aș adăuga și motivele de altă natură despre care am vorbit în dialogul meu cu Norman Manea. Atunci, în acei ani, ajunsesem în impas și ca intelectual evreu. Naționalismul de tip xenofob a pus această generație de intelectuali evrei într-o situație foarte dificilă, de „redescoperire“ și regîndire a identității evreiești. Cum reacționezi la atacurile antisemite în presă? Era o „noutate“ care a șocat pe mulți evrei și, care, pentru unii, a fost „motorul“ emigrării. Regimul ceaușist, chiar dacă avea filoane subterane antisemite, acestea se manifestau numai în interiorul vieții de partid. După ’80, „s-a dat drumul“ la aceste manifestări de antisemitism, în revista Săptămîna, condusă de Eugen Barbu, avînd ca „prim-solist“ pe Vadim Tudor.

Ce manifestări antisemite aveți în vedere?Cel care a dat tonul a fost Corneliu Vadim Tudor în cîteva „texte programatice“. Atacurile punctuale împotriva lui Norman Manea au venit după aceea. La început au fost atacuri împotriva evreilor și a rabinului Moses Rosen. A apărut un editorial în revista Săptămîna, intitulat Idealuri, care era de o violență nemaiîntîlnită în România de după război. Semăna foarte mult cu textele din gazetele extremiste dintre cele două războaie mondiale. Se referea la evrei, în general, și la evreii din România.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135916
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Martorul necesar

Mesaj Scris de Admin la data de 16.11.08 17:50

Martorul necesar
In anul 2005, la Ierusalim, Leon Volovici m-a prezentat faimosului romancier israelian Aaron Appelfeld (originar din Bucovina) ca "un critic literar România". Scriitorul m-a măsurat din cap până în picioare preț de câteva secunde, după care a rostit dubitativ, cu o față aproape tristă: "Nu, nu aveți cum să fiți critic literar. Spuneți-mi că nu sunteți critic literar". Cum nici eu nu am o părere grozavă despre mine, mă pregăteam să-i spun că într-adevăr, nu sunt critic literar, mai degrabă un fel de gazetar care își mai dă cu părerea despre cărți. N-am apucat însă să mai spun nimic pentru că prietenul meu Leon mi-a sărit în ajutor spunându-i că ba da, sunt critic literar care am făcut, am dres, am scris... Aaron Appelfeld m-a cântărit din nou din priviri cu o mină neîncrezătoare, după care i-a șoptit prietenului meu: "Imposibil să fie critic, uite ce figură de om cumsecade are". Apoi, s-a întors spre mine, mi-a spus cu voce tare, "domnule, arăți ca un om de treabă ("kind man"), cum poți să fii critic literar?" și a izbucnit în râs.

Gluma prozatorului israelian mi-a revenit obsedant în minte la sfârșitul lecturii excelentei cărți a lui Gabriel Dimisianu Oameni și cărți. După criteriul lui Aaron Appelfeld, nici Gabriel Dimisianu nu ar avea vreo calitate care să justifice un eventual statut de critic literar. Om de o civilitate impecabilă, niciodată dispus să-și facă publice resentimentele, generos și diplomat cu cei din jur, Gabriel Dimisianu nu are nimic din criticul sperietoare, a cărui intrare în arenă declanșează panica între scriitori. Aceasta nu înseamnă însă că analiza sa nu ar fi obiectivă sau că ar face concesii lipsei de valoare. Dimpotrivă. Adept al principiului enunțat de Mihail Kogălniceanu în programul revistei "Dacia literară", Gabriel Dimisianu are mereu în vedere cartea, realitatea textului, nu persoana autorului. Iar la nivelul cărții, găsește mai profitabil să pună în evidență elementele valoroase, cele care îi aduc un profit cititorului, decât să-și exerseze la nesfârșit sarcasmul vânând imperfecțiunile mai mici sau mai mari. Deloc atras de spumă și jocuri de artificii, Gabriel Dimisianu este un critic de cursă lungă, pe judecata căruia se poate conta la scara istoriei literaturii. Gândirea sa este una a nuanțelor foarte fine, pentru unii insesizabile, în care faptul relevant este scos la suprafață, chiar și atunci când judecata comună l-a îngropat sub multe dale de beton. Dacă tot se vorbește de revizuiri în literatura noastră postbelică, un critic precum Gabriel Dimisianu, lipsit de pasiuni teribiliste, care știe multe (sunt foarte tentat să scriu că știe totul) despre autori și circumstanțele în care și-au publicat operele, este poate cel mai în măsură să le facă.

Gabriel Dimisianu este Monsieur literatura română postcomunistă. De la începutul anilor '50 încoace, ca student al Facultății de Litere și apoi din redacțiile celor mai importante publicații de specialitate ("Gazeta literară" "Amfiteatru" și România literară") i-a cunoscut pe toți eroii mari și mici, pozitivi și negativi ai literaturii române. Mai bine de 55 de viață, trăită în mijlocul literaturii, în care a fost contemporan cu toți, începând cu Sadoveanu, Arghezi Bacovia, Blaga, Camil Petrescu, Vianu, Călinescu, Ralea, Perpessicius, Gala Galaction, Victor Eftimiu, Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu și terminând cu Luminița Marcu, Marius Chivu sau Cosmin Ciotloș. I-a cunoscut pe toți, le-a citit articolele și cărțile în contextul strict al apariției lor, le-a știut atitudinile și faptele în exact momentul producerii lor. Dincolo de mituri și de locuri comune, istoria literară postbelică este pentru Gabriel Dimisianu experiență concretă de viață. De aceea, mărturia sa este cu adevărat neprețuită.

Volumul Oameni și cărți este o combinație de memorialistică și jurnal. Cea mai mare parte a cărții reproduce textul volumului Amintiri și portrete literare, la care autorul adaugă câteva texte inedite și un eșantion de 60 de pagini dintr-un jurnal, a cărui primă notație este din 3 ianuarie 1992.

Textele de evocare din prima secțiune sunt, în cea mai mare parte, exerciții de admirație, dar și mostre de chibzuită judecată asupra faptelor unor oameni, într-o perioadă foarte complicată a istoriei. Astăzi totul se judecă în alb și negru, nimeni nu mai pune în balanță contextul epocii respective. Pentru tinerii cu veleități literare, aflați în plină epocă a terorii pe băncile facultății, cu spiritul justițiar specific vârstei, cedările celor mari erau prilej de aspre comentarii reprobatoare. Jumătate de secol mai târziu, punând în ecuație toate datele momentului respectiv judecata se nuanțează sensibil. Scrie Gabriel Dimsianu în anul 2002: "Iar când s-a întâmplat ca vreunul dintre ei (marii scriitori interbelici - n.n.) în anii târzii să cedeze presiunilor politice și să comită unele acte de conformism, faptul l-am resimțit dureros și l-am privit reprobator. La fel ca și alții din generația mea, dispuși repede să condamne ceea ce li se părea că reprezintă o dezangajare sau chiar o trădare. Azi văd lucrurile altfel. Trebuia să avem mai multă înțelegere pentru cedările, de altfel minime, ale unor oameni care trecuseră prin cumplite încercări de care noi, totuși, fuseserăm scutiți. Să nu judece nimeni pe alții pentru slăbiciunile lor dacă nu a făcut el însuși mai întâi, în aceleași condiții, dovada tăriei." (p. 52) Primii ani ai deceniului șase din secolul XX au reprezentat cu adevărat, la nivelul politicii oficiale, o Siberie a literaturii. Mulți dintre marii scriitori interbelici erau puși la index, cerberii regimului vegheau la puritatea dogmei, o idee greșită putea duce la consecințe dintre cele mai nefaste pentru cel în cauză. Într-un asemenea climat de teroare ideologică este limpede că cei care predau la Facultatea de Litere nu puteau fi decât niște oameni foarte siguri pentru regim, conștienți, în același timp, că se află sub o permanentă supraveghere. Chiar și așa unii dintre ei (prezenți în presa timpului cu articole cât se poate de dogmatice în spiritul realismului socialist) știau să le transmită studenților acele semnale discrete menite să-i facă să înțeleagă faptul că valoarea se află în altă parte. Ovid S. Crohmălniceau și Paul Georgescu sunt doar două dintre personajele care, zugrăvite de Gabriel Dimisianu își nuanțează mult profilurile tradițional acceptate. De altfel, atunci când evocă oamenii care i-au marcat tinerețea, criticul de azi retrăiește vârsta respectivă, cu emoțiile, spaimele și formidabila ei putere de admirație. Și astăzi, după mai bine de jumătate de secol se simt în scrisul lui Gabriel Dimisianu fiorii întâlnirii cu Arghezi sau cu Gala Galaction.

Marea revelație a volumului Oameni și cărți o constituie însă, fără îndoială, cele 60 de pagini de jurnal. Ele alcătuiesc un excelent portret al criticului la maturitate, cu toate îndoielile, șovăielile, plictiseala, oboseala care se ascund adesea în spatele unui om, în fond, despre care mulți cred că este doar o performantă mașină de citit cărți și de scris despre ele. Cu mult umor și finețe scrie Gabriel Dimisianu despre lipsa de inspirație, acea migrenă a creatorului de care nu cred să fie cineva care să nu fi fost lovit când îi era lumea mai grabă: "Am de făcut un articol pentru Lettre Internationale și amân, mereu amân să încep. De ce? Pasă-mi-te pentru că nu găsesc pixul cu pastă neagră. Unde s-o fi rătăcit? Caut acel pix și nu-l găsesc, amânând cu această căutare să încep articolul pentru care de fapt nu am nici o idee. Numai locuri comune despre "criza cărții" îmi vin în cap, am mai tras de ele și eu și alții și n-am nici un chef să răsucesc fraze lemnoase" (p. 334). Alteori, scrisul este amânat pentru că încep știrile la televizor. Orice pretext este bun atunci când obligația de a scrie devine exasperantă. Chiar dacă nu-și asumă lenea cu superbie, ca Al. Paleologu sau Camil Demetrescu, Gabriel Dimisianu nici nu se consideră complet imun la aceasta. Să fie vorba doar de un bolnav închipuit?: "Nu-mi merge scrisul. Zilele trecute l-am auzit vorbind despre lene la televizor pe Camil Demetrescu, un personaj extraordinar. Impresionantul bătrân, fost deținut politic, hiperinteligent, se autotaxa drept leneș. Și eu sunt. Sunt într-adevăr? De fapt sunt leneș la scris. Poate nici nu e lene, poate e doar crispare în fața scrisului. Dar e și lene, ce mai încoace și încolo." ( p. 321) Fiecare însemnare din acest jurnal are un mic tâlc, o revelație a ei, funcționează ca o proză. Bine ar fi dacă Gabriel Dimisianu ne-ar face într-o zi surpriza publicării unui jurnal întreg.

Oameni și cărți este depoziția lui Gabriel Dimisianu despre ultima jumătate de secol din istoria literaturii române. Un martor esențial, lucid și imparțial, care știe multe, așa cum puțini mai avem în ziua de azi. Dacă s-ar face vreodată un proces al comunismului, pentru corecta judecată, am avea nevoie de mărturia unor oameni ca Gabriel Dimisianu.


mai mult...

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135916
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Despre modele si frontiere (I)

Mesaj Scris de Admin la data de 10.10.08 11:31

Despre modele si frontiere (I)

Doi ieseni de seama au implinit 70 de ani: Leon Volovici si Adrian Neculau

Pe Leon Volovici imi place sa cred ca l-am intilnit inainte de a-l cunoaste. Am aflat tirziu ca si-a inceput cariera profesionala ca profesor de tara in comuna Bivolari, de pe malul Prutului, in 1962, localitate in care si tatal meu, inginer agronom, fusese mutat in anul in care se declarase incheierea cooperativizarii. In vacanta de vara a anului urmator aveam sa descopar, la nici zece ani, farmecul vietii la tara, si poate ca intr-una din zile il voi fi intilnit fara sa stiu pe tinarul profesor Leon Volovici pe vreo ulita din satul Tabara, unde locuia tatal meu, ori prin centrul comunei. De cunoscut, ne-am cunoscut insa mai tirziu, cind el era deja un istoric literar confirmat, cercetator la Institutul "Philippide" al Universitatii iesene, iar eu, tinar critic literar, imi incepeam activitatea de cercetare in sociologie intr-un institut vecin, de stiinte sociale, ambele adapostite pina azi in Casa Asachi. Apropierea noastra n-a fost doar geografica, iar faptul ca la numai citiva ani dupa ce devenisem vecini drumurile noastre s-au despartit, el ajungind mai intii la Ierusalim si eu mai apoi la Paris, ne-a apropiat parca si mai mult. Mi-amintesc cum ne trimiteam unul altuia, mai ales la inceputul anilor 1990, articole copiate ori carti, perpetuind intr-un fel cercurile informale de lectura care existau mai inainte la Iasi.

In cartea sa cea mai recenta, De la Iasi la Ierusalim si inapoi, Leon aminteste de absenta si de cautarea "modelelor" intelectuale, tema obsesiva intr-o "capitala culturala" precum Iasul, in care contrastul dintre mitologia locala si saracia spirituala era poate mai greu de suportat decit aiurea. Cei din generatia mea au avut nu doar sansa unei conjuncturi politice diferite - anii "deschiderii" in perioada initierii intelectuale, ci si pe aceea de a beneficia de apropierea si de experienta unor asemenea frati mai mari, experienta transmisa fara distanta apasatoare a catedrei. Ei ne-au eliberat intr-un fel de complexul absentei modelelor din propria comunitate si ne-au incurajat intr-un fel sa le cautam in alta parte. Experientele si dilemele lor ne-au dat noua, celor mai tineri, posibilitatea evitarii unor erori si a economisirii unor mijloace pentru a ne putea gasi o cale proprie. Chiar parasirea Iasului de catre cineva care isi avea radacinile infipte in istoria locurilor, probabil experienta cea mai dificila, a fost in acest sens si cea mai semnificativa pentru modul in care ne-am alcatuit fiecare identitatea.

Leon Volovici este autorul unor studii majore privind scriitorii evrei din Romania si despre antisemitismul intelectualitatii romanesti interbelice. Prin editarea Jurnalului lui Mihail Sebastian, a contribuit la constituirea unui model intelectual care transcende frontierele unei comunitati. Este poate chiar "modelul" pe care-l cauta in tinerete si care i-a devenit intr-un fel un dublu intelectual. Experienta antisemitismului din anii 1930-40 avuta de Sebastian si cea a lui Leon Volovici din perioada comunista ar merita comparate.

Inconjurat cu afectiune si cu admiratie atunci cind revine la Iasi, la Bucuresti sau la Cluj, Leon Volovici este o prezenta care tulbura reprezentarile obisnuite ale intelighentiei romanesti, impartita intre nestramutati si exilati, sau intre "nostalgici" si "disidenti". Este un privilegiu al alteritatii, al faptului de a fi purtator a doua mosteniri culturale, cea a comunitatii evreiesti din Iasi, istoric una dintre cele mai importante si mai incercate din Romania, cealalta a intelectualului evreu roman, la a carui impunere ca model a contribuit atit de mult.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135916
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Leon, mărturisitorul

Mesaj Scris de Admin la data de 12.08.08 1:38

Leon, mărturisitorul
http://www.observatorcultural.ro/Leon-marturisitorul*articleID_20223-articles_details.html
I-a sosit vremea și lui Leon Volovici să răspundă „prezent!“ cînd se face apelul celor trecuți peste pragul vîrstei de 70 de ani. Intră în cinstitul nostru cin cu toate drepturile conferite de calendar (n. 10 august 1938), plus considerația cuvenită unei consistente activități în perimetrul istoriei literare. Momentul aniversar îl găsește în plină efervescență. Titlurile de referință înregistrate sub numele său se multiplică și se diversifică. Proiectează și duce la bun sfîrșit exegeze de sinteză, ediții documentare, scotocește arhive de unul singur, cu entuziasmul intact al tinereții, sau mizează pe autoritatea dobîndită pentru a angaja dialoguri la scenă deschisă, pe teme de omologată audiență în lumea intelectuală. Mereu, aceeași acribie și același aplicat scrupul profesional, cizelate, consolidate cîndva în excelentul laborator ieșean, unde a fost făurit Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900, al cărui prim tom reprezenta, în 1979, un eveniment memorabil. Contribuția personală a lui Leon Volovici la lucrul în echipă a purtat amprenta filtrului original folosit de avizatul cercetător pentru a sistematiza și lega fapte ale trecutului de prezent, pe parcursul elaborării tezei academice Apariția scriitorului în cultura română (Editura Junimea, 1976). Disciplina, rigoarea, discernămîntul interpretativ asigură armătura de rezistență a articolelor parafate cu inițialele L.V. în Dicționar, iar lista în sine a autorilor indexați atestă opțiuni elocvente. Preferințele pentru fondatori ai patrimoniului nostru spiritual – Bălcescu, Heliade-Rădulescu, Kogălniceanu – merg mînă-n mînă cu aprecierea acordată implicării în mișcări de emancipare spirituală și civică. Exigent, tenace, suplu, Leon Volovici a transformat explorarea fenomenului literar autohton într-un liant al înzestrărilor și aspirațiilor proprii, de natură să-i fecundeze întreaga carieră, chiar și după ce jocurile imprevizibile ale soartei îl vor fi transplantat în mediile universitare din Israel. Dovadă, eficiența cu care s-a implicat, în anii din urmă, în promovarea imaginii lui Fundoianu sau a lui Mihail Sebastian. Fluxul și refluxul sînt relevante în evoluția personalității sale, idee rezumată prin titlul De la Iași la Ierusalim și înapoi (Editura Ideea Europeană, 2007).
Sîntem departe de un oarecare comportament complezent. Prin intermediul dialogului este activată o rafinată rețea de circuite statornice, un complex de afinități sufletești și mentale, cristalizate în timp, despre a căror existență Leon depune acum mărturie, exact cum ar concepe o profesiune de credință. Dialectica întrebărilor și a răspunsurilor impulsionează procesul autoreflexiei, nuanțează și adîncește definirea etapelor de maturizare a conștiinței identitare. De altfel, așa cum atestă mai multe împrejurări, face parte din structura personalității acestui dăruit om de catedră creditul acordat participării la felurite confruntări de opinii. Împreună cu Costel Safirman, el animă un cerc cultural la Ierusalim, unde dezbaterea funcționează la mare cinste și antrenează, de ani de zile, eminenți scriitori, critici, istorici ai locului ori invitați din spații mai îndepărtate (vezi sinteza reuniunilor, adunată în două masive volume, editate la București în 2001 și în 2007). Un fel de supremă ilustrare a încrederii în maieutica dialogului o reprezintă suita schimburilor de idei susținute cu Norman Manea, pe cale epistolară, încă de cînd se interpunea între preopinenți opacitatea Cortinei de Fier. Scopul lor era tocmai de a eluda obstrucțiile regimului totalitar și de a demonstra că propriile convingeri în libertatea de gîndire îi pot imuniza împotriva distorsiunilor care ating demnitatea intelectuală.



Efortul de promovare a multiculturalismului
Cartea rezultată a fost lansată, cu ocazia recentei prezențe în țară a lui Norman Manea, la dubla ceremonie a decernării titlului de doctor honoris causa din partea universităților din București și Cluj. Pagini dense privilegiază meditația asupra problemelor contemporane, legate de rolul cărturarilor în societate și de capacitatea lor de a face față diverselor provocări, între care un spațiu prioritar îl ocupă efortul de înțelegere, de promovare a multiculturalismului și de descurajare a exceselor naționaliste. Substanța argumentelor oferite reciproc are la bază experiența de viață a fiecăruia, ceea ce stimulează apetitul confesiv de ambele părți. Dacă pentru autorul Întoarcerii huliganului lucrurile nu ies din matca normalității, este interesant de văzut cum s-a descurcat profesorul Leon Volovici. Presupunerea că s-ar fi aflat pus în dificultate de cerința de a abandona morga pedagogică rămîne de domeniul speculației. Din punctul său de vedere, erudiția n-a făcut casă bună cu uscăciunea și sterilitatea stilistică. Așa cum s-a ferit de dogmatism ideologic, a sfidat și rigiditatea și pedantismul didactic. Uneori, demonstrativ, s-a exersat în texte impregnate cu o doză de lirism bine temperat. S-a întîmplat ca emoția trăirilor să-l impulsioneze să recurgă la versuri, fără teama că încalcă teritorii interzise acribiei de cercetător. Era în vara lui 1977, cînd da publicității o vibrantă litanie versificată, dedicată victimelor pogromului de la Iași, petrecut într-o funestă zi de iunie a anului 1941. Tot de atunci datează emoționanta pagină evocatoare Mîinile, preluată în volumul de astăzi din Revista cultului mozaic, numărul din 15 mai 1977. Tentația evocărilor, încărcate de emoția aducerilor aminte, are, prin urmare, antecedente într-un registru literar diversificat, ușor de identificat ca jaloane ale itinerariului De la Iași la Ierusalim și înapoi: rapide instantanee epice, descrieri de situații, portrete presărate din mers, pe măsură ce naratorul ieșean se lasă ambalat de chestionarul iscoditorului însoțitor, conferențiarul clujean Sandu Frunză. De unde pînă unde, față-n față, ieșeanul și clujeanul? Răspunsul e de căutat în pomenitul Dicționar, unde Volovici și-a ales să trateze despre iluștri ardeleni: August Treboniu Laurian, Andrei Mureșanu, Aron Pumnul. Prin ei și prin alții, va fi descoperit seducția sobrietății, tăria morală, temeritatea convingerilor, discreția și prețul hărniciei. De aici, a mai intervenit doar o conjunctură favorabilă ca să se lase convins să treacă munții, de mai multe ori pe an, spre a iniția pleiade de studenți clujeni în subtilitățile înțelepciunii și istoriei culturale evreiești. Dar, în timp ce își vede serios de obligațiile contractuale, sufletul profesorului tînjește după locurile natale.

Dragostea lui e nealterată, imposibil de înstrăinat de dealurile Iașiului, care i-au ondulat orizonturile copilăriei. Legături afective indestructibile sînt mărturisite la tot pasul. Profilul energic al întreprinzătorului tată, fierar de meserie, se detașează, gata-gata să pună în umbră delicata ființă a mamei. Pulsațiile de viață ale cartierului locuit preponderent de evrei reverberează și cuceresc sufletul cititorului. Cînd se întîmplă ca lectorul să aibă el însuși raporturi originare cu Iașiul, emoțiile cresc exponențial. Cu ochii minții, l-am urmat adesea pe autor și am tresărit la anumite localizări ale lui extrem de precise. Cum să rămîn indiferent la referințele lui privitoare la Tîrgul Cucului, de vreme ce, chiar peste drum de istoricele vestigii ale sinagogii, se găsește zidirea bisericii Bărboi, locul odihnei veșnice a lui Alecu Russo, de care mă ocupam la începuturile mele profesionale? Ca să nu mai spun că, prin preajmă, funcționa maternitatea unde văzusem lumina soarelui. Și mai extraordinară este coincidența de a descoperi, pe parcursul lecturii, că ne-am întîlnit, la distanță, îndatorați aceluiași distins dascăl de filozofie, Ernest Stere. Tușele expresive ale portretului schițat profesorului de ucenicul lui fidel mi l-au readus în memorie, în ambianța liceului militar de la Curtea de Argeș, prin 1944, poate chiar 1945, cînd organiza un cerc de lectură în afara programei școlare și mi-a pus în mînă, cam devreme, Politeia lui Platon. Mă abțin să socotesc anii scurși, dar mă simt îndreptățit, o dată mai mult, să-l îmbrățișez confratern pe Leon la acest prilej aniversar.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135916
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONTINUARE............

Mesaj Scris de Admin la data de 11.01.08 17:05

- Ti-a provocat Ierusalimul vreo revelatie? Cum e sa traiesti zi de zi in centrul lumii? Te obisnuiesti cu gratia?
- N-am trait nici o revelatie si nici o experienta mistica in "centrul lumii", dar poti trai si laic fascinatia acestui oras, daca ai antene culturale si istorice pentru a percepe incarcatura mitologica si religioasa a orasului. Cu "gratia" nu e bine sa te obisnuiesti, e mai bine s-o descoperi in rastimpuri, in… momente de gratie, preferabil pe calea poeziei. Mi-am amintit de o vorba a poetei Ileana Malancioiu care a fost recent aici: "La Ierusalim iti pui intrebari pe care nu ti le-ai pus niciodata pana atunci".
- La Ierusalim conduci de cativa ani un cerc cultural, impreuna cu Costel Safirman. Sunteti amandoi pe cat de de calzi cu invitatii romani pe atat de neobositi. Cat de multe stiu romanii din Israel despre Romania de azi? Cat de mult au ramas in trecut?
- Fiecare dintre cei veniti din Romania are istoria lui, "bagajul" memoriei lui afective. Depinde cand si la ce varsta a venit, care a fost motivarea deciziei de a parasi Romania si de a se stabili aici, in ce relatie se afla cu Romania de azi – e un subiect pentru un studiu sociologic. In genere, cred ca "au ramas in trecut", cum spui, mai mult decat isi inchipuie ei, datorita legaturii cu limba romana, adica cu limba lor materna. Sa-ti dau un exemplu recent. In septembrie, la Haifa, dupa o seara dedicata cartii mele, urmata de un recital al poetei Aura Christi, am primit un mesaj electronic, semnat misteros numai cu initiala. Reproduc un fragment: "Nu ma cunoasteti! Dar intalnirea din Haifa a lasat in mine un puternic ecou, pe care as dori sa vi-l impartasesc. Aceasta a fost prima mea intalnire cu un asemenea forum de cand sunt aici in tara, da, in tara mea in care niciodata nu voi fi straina si care intotdeauna imi va fi ‘acasa‘, tara in care continui sa vorbesc romaneste la diferite ocazii triviale si sa abordez teme in diferite domenii. si totusi, niste corzi de a caror existenta nici nu eram constienta, au inceput sa-mi vibreze in suflet, o senzatie de ‘reintoarcere la vatra‘. (...) Prin intalnirea de duminica mi-am dat seama ca limba este sangele sufletului, oriunde si oricand, si pentru aceasta senzatie coplesitoare va sunt recunoscatoare…". Eu zic sa ne oprim aici, pe aceasta nota nostalgica a necunoscutei din Haifa.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135916
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Prefer toleranta reciproca

Mesaj Scris de Admin la data de 11.01.08 17:03

"Prefer toleranta reciproca…"

Leon Volovici a publicat recent volumul "De la Iasi la Ierusalim si inapoi" (la Grupul Ideea Europeana/Euro Press). Este o carte- dialog, cu Sandu Frunza, in care Leon Volovici vorbeste - cu discretia ce il caracterizeaza - despre propria-i viata.
- "De la Iasi la Ierusalim si inapoi" e o lectura atat de placuta, de desteapta si de relaxata - totusi -, incat iti doresti sa nu se termine dupa 200 de pagini. De ce nu scrii pe indelete o carte despre viata ta? De ce refuzi sa ii oferi lui Sandu Frunza o autobiografie?
- Nu, nu asta a fost intentia mea, nici a partenerului de dialog, universitarul clujean Sandu Frunza. Nici nu cred ca relatarea vietii mele ca o "autobiografie" e destul de interesanta ca sa merite sa devina o carte care sa intereseze un public mai larg. Mult mai interesant si mai semnificativ este, cred, sa povestesc intamplari traite de mine, episoade semnificative pentru ceea ce urmarea interlocutorul meu mai tanar in dialogul cu care incepe cartea. Adica o reflectie pe marginea traiectoriei evreilor din Romania in perioada razboiului,
in perioada comunista si apoi experienta adaptarii in mediul israelian, pornind de la experienta proprie sau, daca vrei, de la cateva povesti adevarate. Adica o ilustrare a acestor teme si capitole din istoria recenta a Romaniei si a evreilor ei cu episoade in care am fost implicat direct, de voie sau de nevoie. Am insotit acest dialog, cum ai vazut, cu "scrisori din Ierusalim", eseuri pe marginea temelor amintite, unele cu caracter mai personal, si cateva portrete de scriitori de care am fost cu deosebire legat tocmai prind interogatii si traume comune. M-am bucurat sa-i aud pe unii prieteni din Israel, si ei originari din Romania, spunand dupa lectura cartii: "ai scris o carte despre generatia noastra", la fel cum m-am bucurat sa citesc primele comentarii din Romania oprindu-se tocmai la chestiunile detectate "printre randuri": cum a fost posibil pogromul de la Iasi si cum au fost posibile tacerea si mistificarea de dupa? Cum a marcat perioada comunista viata de zi cu zi a catorva generatii de romani si evrei? Cum fac ei fata antisemitismului? Cum refacem puntile spirituale si intelectuale dintre lumea evreilor din Romania si cultura romaneasca in care s-au format? Cum percep tinerii de azi toate aceste "poveri", dar si valori mostenite dintr-o lunga convietuire, si care sunt reperele dialogului in zilele noastre?
- Unul dintre lucrurile care te impresioneaza in carte este toleranta. Cum ai "capatat-o"? E din familie? Erai mai "pornit" in tinerete?
- Nu cred ca mi-am pus vreodata intrebarea daca sunt sau nu tolerant. "Toleranta" e un termen problematic. Foarte des e inteles ca un fel ingaduinta generoasa fata de o persoana care se comporta diferit de normele colectivitatii tale sau fata de alta colectivitate, minoritara in raport cu colectivitatea careia ii apartii. Prefer un tip de relatii in care "toleranta" e reciproca, amandoi acceptam si respectam diferenta – fie ea etnica, religioasa sau, daca vrei, diferenta de opinie. Intr-adevar, ai intuit bine, nu sunt "pornit", nici impulsiv, ma straduiesc sa-mi stapanesc primul impuls in fata unei agresiuni verbale. Daca vrei sa facem putina psihanaliza, pot gasi o intamplare din copilarie care mi s-a intiparit in minte si care cred ca m-a marcat. (Vezi ca iar am ajuns la povesti adevarate!). Cred ca aveam vreo 10-12 ani. Dupa o dupa-amiaza lunga de fotbal pe maidan, am ramas cu totii pe "teren" la o sueta adolescentina. Eram de varste diferite, "liderii" aveau poate 16-17 ani. Prin dreptul nostru a trecut o pereche tinandu-se de mana, el era mai negricios, ea – blonda. Mergeau incet, el parea dupa o zi de lucru, probabil ca el conducea fata acasa. "Ia uite tiganu’!…", a exclamat unul dintre baietii mai mari, iritat evident de haloul de indragostiti care parea sa emane din mersul lor calm si din felul cum se tineau de mana. Cand s-au mai indepartat putin, din grupul nostru s-a auzit o onomatopee batjocoritoare, repetata de cateva ori, tot mai sonor, acel croncanit odios pe care-l auzim pe stadioane la adresa cate unui jucator de culoare din echipa adversa. Cei doi au mai facut cativa pasi, apoi s-au oprit. El ii spunea ceva cu oarecare insistenta, apoi ea a plecat singura mai departe, evident indemnata de el. Apoi el s-a intors din drum si s-a indreptat spre noi, cu acelasi mers calm. "Incepe cafteala", m-am gandit eu destul de speriat, desi obisnuit cu incaierarile din cartierul marginas in care locuiam. Tanarul, sa fi avut vreo 20 de ani, oricum ceva mai mare decat "liderii" nostri, s-a apropiat, a spus "buna seara", a scos un pachet de tigari si l-a intins spre "golanasii" ceva mai rasariti. Gestul i-a surprins si dezarmat, derutati de contrastul dintre "orizontul lor de asteptare" (cafteala) si purtarea lui amicala. A intrat cu noi in vorba. "Ati speriat fata", a mai spus, parca glumind, fara urma de repros, si a inceput sa povesteasca despre lucrul lui. Era zugrav, daca imi amintesc bine. Apoi a spus ceva in genul: "si eu cu gasca mea, cand eram de varsta voastra, faceam bascalie de fetele necunoscute si mai ales de perechile necunoscute care treceau prin mahalaua noastra, dar pe urma mi-a parut rau." Baietii, tragand stangaci din tigara oferita de "oaspetele" necunoscut, incercau sa simuleze antrenarea fireasca in vorba pe masura tonului neverosimil de calm si amical al strainului, dar erau evident uluiti, ca si mine, de purtarea lui. Apoi a dat mana cu noi si a plecat. Foarte des imi vine in minte aceasta extraordinara demonstratie de stapanire a impulsului, justificat si natural, la urma urmei, de a reactiona agresiv la o provocare care-l ofensa fara nici o indreptatire. Tanarul era evident un pedagog de mare clasa, dar probabil ca a trait o viata fara sa stie asta.
- Respingi prin structura ta fanatismul. In ce fel te-a ajutat mediul in care ai copilarit, Iasiul, sa te pazesti de fanatism, cand la Iasi a avut loc pogromul din 1941?
- Atunci eu eram de partea victimelor potentiale. Noi eram in situatia de a ne pazi de fanatismul altora. Nu cred ca am avut vreodata tentatia de a deveni fanatic, desi anii de formare m-au prins intr-o alta perioada dominata de fanatism, cand – cum noteaza Mihail Sebastian – "imbecilitatea indoctrinata e mai greu de suportat decat imbecilitatea pura si simpla." Pogromul la care te referi a fost rezultanta unei funeste combinatii dintre fanatismul indoctrinat al autoritatilor de la Bucuresti, care l-au pus la cale, si fanatismul pur si simplu al initiativelor locale si al unei parti din populatia orasului meu. Fanatismul care a urmat, in perioada comunista, a luat alte forme, mai insidioase. Impartirea in fanatici si victime ale fanatismului altora n-a mai fost dupa criterii etnice, sau "rasiale", cum se spunea, ca in timpul regimului lui Antonescu, ci dupa criterii ideologice sau ca rezultat al luptelor pentru putere din sanul partidului comunist. Evrei puteai gasi acum si printre victime, si printre tortionari.
- Cum arata Iasiul copilariei tale? Mai e acum orasul tau?
- Nu fac vizite nostalgice la Iasi, prefer sa merg, destul la rar, "cu o treaba", adica pentru o conferinta, o intalnire cu studentii, o discutie pe marginea unei carti. Atunci, fireste, ma reintalnesc cu cativa prieteni, mai vechi sau mai noi, cu fosti colegi. Iasiul copilariei mele l-am evocat, poate prea sumar, in carte; las evocarile mai nostalgice in seama altora mai inclinati spre "masa umbrelor". Fara indoiala, il simt ca fiind orasul meu si acuma, dar, inevitabil, e o lume noua, in mare masura. S-a transmis si noilor locuitori ceva din atmosfera si ritmul cunoscut al orasului; fratele meu mai mare chiar sustine ca iesenii merg intr-un anumit fel si ca el recunoaste un iesean dupa mers, oriunde s-ar afla. … S-au transmis, am impresia, si unele deprinderi mentale care erau poate mai accentuate decat in alte orase din Romania, o propensiune mai accentuata spre traditie cu tot ce are ea mai bun, dar si spre metehnele ei. Dar eu sunt mai atent la respiratia culturala a orasului, iar aici stam bine, asa vad eu de la distanta. O editura, Polirom, care domina prin calitate viata culturala romaneasca, bune reviste culturale, un numar remarcabil de scriitori de prima mana… "Miscarea literelor la Iesi" e intr-o perioada fasta, asa cred. Mai adaug, din patriotism local, ca am stat de vorba chiar recent, la Cercul Cultural de la Ierusalim, cu ieseanul Cristian Mungiu, un regizor fabulos, dupa vizionarea filmului lui care a taiat respiratia spectatorilor din Israel. La discutia noastra, la cerc, Mungiu a starnit admiratie si simpatie, prin inteligenta si subtilitatea raspunsurilor, prin tonul cordial, firesc si degajat cu care isi poarta povara premiilor primite.
- Cum crezi ca ar fi aratat harta etnica si spirituala a Romaniei daca n-ar fi existat pogromul de la Iasi?
- Drept sa-ti spun, nu stiu. si nu e vorba numai de pogromul de la Iasi, n-a fost un episod izolat, ci prima mare "explozie" dintr-o serie care a urmat apoi in alte locuri, cu nu mai putina ferocitate. "Harta etnica si spirituala a Romaniei" a fost marcata de toate evenimentele razboiului, de pierderea teritoriilor - cu un an inainte, de alianta cu Germania hitlerista; a fost marcata de obsesiile antisemite ale lui Antonescu si ale guvernul lui. Ar fi putut sa fie altfel? Probabil ca da, dar nu sunt tentat sa speculez pe tema "Ce-ar fi fost daca…?"
- Se vorbeste de cativa ani despre traumele celei de-a doua generatii de evrei care nu au trait Holocaustul, dar au preluat "genetic" traumele parintilor. Ai intalnit astfel de cazuri?
- Astfel de cazuri nu trebuie sa le caut, sunt in jurul meu, nu putine. Pentru ca am lucrat cativa ani la Yad Vashem, la arhiva si institutul pentru pastrarea memoriei Holocaustului, am cunoscut multi oameni din a doua generatie, veniti sa-i ajutam sa reconstituie traseul familiilor lor in diferite colturi ale Europei. Multi incep sa se intereseze abia dupa moartea parintilor lor si sunt cuprinsi de remuscari la gandul ca n-au avut suficienta curiozitate sa afle cat mai multe amanunte despre cele intamplate in timpul razboiului sau despre viata lor inainte de razboi. La universitate ma intalnesc nu o data cu "a treia generatie", cu nepotii, acum studenti, care isi aleg pentru teza de masterat sau de doctorat tocmai acele subiecte legate de destinul bunicilor sau strabunicilor lor sub ocupatia nazista sau in Transnistria.
- Citind cartea ta populata cu oameni "neverosimili de buni" - mama ta, fratele, Iordan Chimet - cititorul nu poate probabil sa nu se intrebe: cum se pastreaza aceasta bunatate de-a lungul unei vieti grele, ca orice viata? Ce trebuie facut?
- Pe Iordan Chimet l-am cunoscut tarziu, in anii ’90. Era un om bun, intr-adevar, dar oameni buni sunt multi. Chimet avea si alte calitati, mult mai rare. Era un poet al inocentei si libertatii interioare cum rar am intalnit, un intelectual care traia – si traia in saracie! – numai pentru literatura, avand cultul prieteniei si al solidaritatii intelectuale. Era foarte atasat, mi-am dat seama, traditiei crestin-ortodoxe si in acelasi timp alergic la orice forma de antisemitism. Mai mult, dezvoltase o speciala simpatie pentru lumea evreiasca galateana in vecinatatea careia a copilarit. Nu e de mirare ca a fost luat drept evreu, avand parte, din cand in cand, si de agresivitatile de rigoare, despre care povestea cu un umor amar si resemnat. A fost printre intelectualii romani (putini, as zice) sensibili la tragedia deportarilor spre Transnistria, la care a fost martor, a scris eseuri admirabile pe tema responsabilitatii morale a intelectualilor, a pledat pentru revizuirea miturilor colective care genereaza ura, intoleranta, xenofobie…
- Intalnirea cu Tudor Vianu, petrecuta la Iasi, la facultate, narata cu sinceritate si umor, ti-a schimbat totusi in vreun fel viata?
- Nu stiu daca mi-a schimbat viata, dar de vreme ce, dupa atatia ani, imi amintesc mereu aceasta scurta intalnire inseamna ca a fost unul din acele "socuri" faste pe care ti le provoaca intalnirea cu o mare personalitate care reuseste sa-ti trezeasca, prin simpla prezenta, indemnul de a nu-ti irosi viata, de a-ti implini vocatia - daca o ai -, de a-ti oferi un model de comportament si chiar, cum se intampla uneori, o filozofie a vietii.
- Care crezi ca e cea mai insuportabila forma a antisemitismului? Povestea cu colega de facultate care nu te inghitea pentru ca erai evreu, pana s-a convins ca nu esti si a aflat apoi ca esti - e o forma usoara de antisemitism?
- "Light-antisemitism" adica? As distinge mai curand intre preluarea "pe negandite" a unor clisee sau prejudecati antisemite, cum era cazul colegei mele, si antisemitismul "cu argumente", cel care isi construieste, pentru uz propriu sau pentru a convinge pe altii, o ideologie antisemita ad-hoc, cu argumente diverse: religioase, rasiste, politice etc. "Insuportabile" sunt multe forme de antisemitism.
- Povestile pe care le spui in carte culmineaza cu acele secvente halucinante in care, la un sanatoriu de langa Brasov, ai fost confidentul acelui sef de cuib legionar foarte bolnav- si de plamani, si de ura.De ce ai facut-o?
- Din curiozitate. Eram prima data in intimitatea unui om care s-a hranit o viata cu ura. E o sansa – nu crezi? –sa afli "de la sursa" cum gandeste un om care nu te cunoaste, dar care, in alte imprejurari, te-ar fi ucis pe tine si pe toti ai tai, fara sa stea pe ganduri.
- Inainte de a emigra in Israel, in 1984, ai prins o parte din anii cei mai grei ai comunismului. Copiii tai erau mici, cozile lungi si grele, dar paginile in care vorbesti despre existenta de atunci au un soi de umor nostalgic. Iar visul in care ieseai din bloc, coada la lapte era pana in usa apartamentului tau, si exclamai fericit: "Nu mai trebuie sa alerg! Eu sunt deja la coada!" suna ca un banc foarte bun.
- Nostalgie nu am dupa cozile de atunci, chiar deloc. Pe de alta parte, erau episoade mult mai dure si mai umilitoare decat coada la lapte. Am evocat acele cozi pentru ca erau cotidiene, iti macinau timpul si nervii, te transformau intr-o fiinta obsedata de hrana, de procurarea sapunului si a hartiei igienice, provocau o regresie chinuitoare pe scara umana. E si aceasta o forma de alienare.
- Cum te impaci de cativa ani cu naveta Ierusalim-Bucuresti sau Ierusalim-Cluj?
- Nu fac chiar naveta, dar vin cam de doua ori pe an in Romania. E o schimbare de "fus orar" psihologic cu care m-am obisnuit. La inceput mi-a venit mai greu, pentru ca era o prea brusca trecere de la lumea in care traiesc acum la cea din care am plecat… si inapoi. Iti provoaca o deruta… identitara: tu unde esti, aici sau acolo? Pe urma, cu timpul, iti dai seama ca traiesti intr-un teritoriu al tau, cu granite imaginare care includ ambele lumi.
- Cu ce ai vrea sa ramana studentii tai de la cursurile de studii iudaice?
- As vrea sa primeasca fiecare ce a cautat atunci cand s-a decis sa urmeze aceste studii; iar asteptarile studentilor sunt variate: o initiere in istoria si cultura evreilor, elementele de baza ale iudaismului, ale culturii evreiesti moderne, o introducere in evolutia relatiilor, atat de complexe si de tensionate dintre lumea crestina si lumea iudaica. si, poate, inainte de toate, o mai buna cunoastere a istoriei comunitatilor evreiesti din Romania. Pentru mine, e si un prilej de a cunoaste si dialoga cu tineri formati dupa caderea comunismului. E pasionant sa urmaresti schimbarile de mentalitate, de perceptie a "evreului" si a iudaismului, sa vezi cum reactioneaza la provocarea antisemitismului, din trecut si de azi.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135916
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Volovici par lui même - de Tudorel Urian - Lecturi La Zi

Mesaj Scris de Admin la data de 03.12.07 18:08


Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135916
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Leon Volovici si-a lansat un volum de confesiuni la Uniunea

Mesaj Scris de Admin la data de 25.11.07 16:48

Leon Volovici si-a lansat un volum de confesiuni la Uniunea Scriitorilor

Scriitorul Leon Volovici si-a lansat joi si vineri volumul „De la Iasi la Ierusalim si inapoi”, in cadrul unor ceremonii desfasurate la Uniunea Scriitorilor din Romania (USR) si la Muzeul Literaturii Romane din Iasi, transmite Rompres.
Cartea, lansata deja la Centrele culturale din Ierusalim si Haifa, reprezinta o confesiune si o meditatie despre mediul evreiesc din Romania de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, pornind de la experienta si biografia autorului, in prezent conferentiar la Universitatea Ebraica din Ierusalim.
Avand ca nucleu un dialog cu tanarul filosof Sandu Frunza, de la Universitatea din Cluj, volumul reconstituie viata evreilor din orasul natal, Iasi, si adolescenta in perioada stalinista. Nu sunt evitate dilemele si reflectiile stimulate de optiunile mediului evreiesc din Romania in noile conditii de dupa razboi, avand de ales intre integrarea in viata sociala si intelectuala romaneasca, marcata de tentatia si pervertirea comunista, sau, dimpotriva, alternativa stabilirii in Israel.
O semnificativa parte a cartii se concentreaza asupra evolutiei acelor intelectuali evrei care au parasit Romania in perioada ceausista, prezentand dificultatile si dramele adaptarii la o noua ambianta culturala, ca si complexa relatie cu mediul si cultura in care s-au format.
In opinia filosofului Ion Ianosi, prezent la lansare, „De la Iasi la Ierusalim si inapoi” este o carte „ara impatimiri, chiar daca relateaza situatii extrem de complicate, uneori de un mare tragism”.
Potrivit autorului, volumul „nu s-a dorit o carte autobiografica, desi ea este, in mare masura, una despre sine”. Explicand titlul „putin provocator al cartii”, Leon Volovici a afirmat ca acesta vrea sa exprime relatia dintre lumea de azi din Ierusalim si lumea Iasiului din care scriitorul a plecat. „Inapoi” semnifica calea de dialog intre cele doua lumi, cea ieseana si cea israeliana”, a specificat scriitorul.
Evenimentul, organizat de USR si Grupul Ideea Europeana&EuroPress la Iasi, unde vor fi prezenti de aceasta data Lucian Vasiliu, Liviu Antonesei, Emil Brumaru, Aura Christi, Adrian Cioflanca, Andrei Potlog, Leon Volovici.
Nascut la 10 august 1938, la Iasi, Leon Volovici a absolvit Facultatea de Litere a Universitatii Al. I. Cuza, in 1962, si si-a obtinut doctoratul in filologie la aceeasi universitate, in 1975. In anul 1984 emigreaza in Israel, stabilindu-se la Ierusalim.
Este co-autor al Dictionarului Literaturii romane de la origini pana la 1900, aparut la Editura Academiei. De asemenea, Leon Volovici este autorul a numeroase carti, articole si studii dedicate istoriei vietii intelectuale evreiesti din Romania, evolutiei antisemitismului in tarile est-europene, interferentelor culturale romano-evreiesti.
In anul 1996, semneaza prefata si notele la celebrul Jurnal al scriitorului Mihail Sebastian, aparut la Editura Humanitas, pentru care primeste Premiul USR pentru cea mai buna editie a anului. Scriitorul a fost distins, de asemenea, cu premiul Academiei Romane

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135916
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Volovici

Mesaj Scris de Admin la data de 23.11.07 16:33

Volovici
Mircea Radu Iacoban

Ii spuneam, in urma cu 50 de ani, Bebi. Atunci, parea un apelativ oarecare. Acum, suna ridicol – nu numai din pricina relatiei imposibile dintre un astfel de prenume si realitatea varstei a treia, cat si (mai ales!) datorita filmelor americane in care amorezii se alinta cu acelasi idiot baby oriunde si oricand. Fostul coleg de grupa la facultate, in pragul implinirii frumoasei (chiar o fi frumoasa?) varste de 70 de ani, a revenit la numele din catalog: Leon Volovici. Barba ii schimba oarecum infatisarea, dar inflexiunile vocii i-au ramas aceleasi. Monologheaza ori dialogheaza cumpanit, asezat, cu echilibru si buna cuviinta. Nu-i obligatoriu sa-i impartasesc in totalitate opiniile literare, dar i le respect fiindca reprezinta optiunile unui intelectual rafinat, poliglot (vorbeste pana si poloneza!), citit si rascitit, posesor al unei experiente de viata ce-i permite sa contemple zbaterile lumii acesteia de la altitudinea in care domneste seninul far-de patimi. Conferentiar la Universitatea Ebraica din Ierusalim, autor al unor carti pretutindeni premiate, cercetator reputat la istoriei evreilor si al interferentelor culturale romano-evreiesti (i se datoreaza punerea in circulatie a “Jurnalului” lui Sebastian), Volovici poate fi considerat produsul intelectual de varf al grupei de studenti ce a furnizat cel mai mare numar de universitari din istoria prestigioasei alma mater jassiensis. Prima lui carte se intitula “Aparitia scriitorului in cultura romana” si, publicandu-i-o la “Junimea” in 1976, ma simt oarecum implicat in… aparitia lui Volovici in peisajul literar iesean. E-o reala placere sa-i citesti noua si subtil-rafinata carte “De la Iasi la Ierusalim si inapoi”. Autorul isi trece in revista, cu sinceritate si sine ira intreaga biografie, oferind o galerie de portrete creionate cu ascutit spirit de observatie, cu sagacitate bine temperata si calda intelegere umana, vazuta mai intai prin ochii copilului terifiat de razboi („Linistea m-a speriat, era ceva neobisnuit. Ca un morar deprins sa doarma in zgomotul morii, iar daca motorul se opreste si e liniste, se trezeste speriat” – era prima zi fara bombardamente si impuscaturi), trecand prin revelatiile nostalgice ale intoarcerilor, spre a ajunge la surprinzatoarea constatare ca si fiului lui, care n-a trait in Romania si nu stie romaneste, i-a transmis gena ce face sa percepi mereu orizontul indepartat al originii: „Marc urmarea acasa, la Ierusalim, un meci de fotbal al echipei Romaniei la campionatele mondiale (…) Intreb cat e scorul si-mi spune: unu zero pentru noi, pe un ton absolut firesc. Era 1-0 pentru Romania (…) S-a identificat cu… identificare mea!”. O observatie corecta, de substanta, se cere comentata: este vorba de „Absenta scriitorului (si filosofului) roman de la meditatia europeana asupra Holocaustului”, cu atat mai mult cu cat si sus-semnatul a fost tentat sa scrie un roman al Pogromului de la Iasi. M-am documentat si la Yad Vashem (cu sprijinul lui Volovici, pe atunci cercetator acolo), am adunat stiva de documente, dar cartea a ramas nefinalizata. Am constatat de la bun inceput ca, oricat de obiectiv ai fi (sau tocmai de aceea) se vor ivi reactii de respingere, fie dintr-o directie, fie din cealalta, daca nu chiar din amandoua. Poate, inca nu i-a venit vremea; oricum, acest oribil episod ce maculeaza (si contrazice!) insasi istoria spirituala a Iasului, se cuvine a fi, odata si odata, analizat in amanuntime, dezbatut si, cat sta in putinta (si chiar obligatia) scriitorului roman, deslusit in profunzime. Inchei cu o marturisire-sinteza a lui Volovici: „Nu cunosc decit trei planete – una cu centrul in Iasi, alta, cea din care a venit Hania (sotia, n.n.), cu centrul la Varsovia si a treia, cea mai misterioasa, cu centrul la Ierusalim”.
Cartea incearca, sufleteste, o „aliniere a planetelor”. In buna masura, izbuteste.

http://www.cronicaromana.ro/potcoave-pentru-puricivolovici.html

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135916
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

De la Iasi la Ierusalim si inapoi

Mesaj Scris de Admin la data de 12.11.07 17:21

“De la Iasi la Ierusalim si inapoi”

Muzeul Literaturii Romane si Grupul Ideea Europeana & EuroPress lanseaza volumul “De la Iasi la Ierusalim si inapoi” semnat de scriitorul Leon Volovici, transmite Prompt Media. Invitativor fi Liviu Antonesei, Emil Brumaru, Aura Christi, Adrian Cioflanca, Andrei Potlog si Leon Volovici. Lansarea va avea loc vineri, 16 noiembrie, orele 17.00, la Muzeul Literaturii Romane din Iasi, Sala Pogor-Bratianu.
“Cartea aceasta este scrisa de un scriitor care are talentul - si nu e un talent care se intalneste in mod curent - de a transforma materia confesiva in materie de literatura neta. Este o carte Volovici 100%.” (Costel Safirman) “Eu as spune ca in carte se vorbeste despre trei identitati. Fiecare adauga un fel de slabiciune la celelalte doua. Identitatea evreiasca ieseana e ceva diferit de identitatea israeliana - asta trebuie spus foarte clar. Identitatea romana a lui Leon se schimba dupa ce vine in Israel. El isi asuma o identitate israeliana care este, insist, foarte diferita de identitatea evreiasca ieseana. Dar asta schimba si atitudinea lui fata de literatura romana. Ce a scris el inainte si ce a scris el dupa ’86-87 este ceva foarte diferit. Nu numai tematic, eu cred ca e vorba si de o atitudine diferita.” (Moshe Idel) “Cu talentul sau de narator, Leon Volovici spune intotdeauna o poveste cu talc, o poveste care ascunde o semnificatie, o invatatura. Si stie intotdeauna sa extraga, deloc pedant, cu o imensa naturalete, acest dedesubt, sa spunem, pe care povestea, naratiunea il ascund. E un povestitor, cred, mereu dublat de omul care mediteaza si vrea sa afle talcul intamplarilor.” (George Voicu). “Eu am fost unul dintre putinii privilegiati care au citit printre primii aceasta carte. Cred ca sunt al doilea lector al cartii. Am citit-o dintr-o rasuflare, cu sufletul la gura, desi ma imparteam mereu intre a fi redactor de carte si a fi scriitor, in sensul ca ma fura lectura si trebuia sa ma intorc sa vad daca totul e in regula, daca nu mi-a scapat ceva; trebuia, asadar, sa-mi fac datoria de redactor al acestei minunate carti. Este vorba de un text fierbinte. Este un text atipic. […] toata aceasta carte este literatura mai mult. Evident ca este literatura, nu este insa si fictiune. Leon Volovici are norocul de a avea un Destin, da-da, cu majuscula, apt, capabil de a fi prins intre copertile unei carti – ceea ce este un lucru extrem de rar. E o carte splendida, o carte-eveniment, o carte-document al unei epoci”.
Citește mai departe...

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135916
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Leon Volovici

Mesaj Scris de Admin la data de 29.07.07 14:01

Leon Volovici


Leon Volovici despre „ Cum va arata Romania de maine”
==================================================




Soliciat sa raspunda la o ancheta organizata de revista „Dilema” cu tema „Cum va arata Romania in anul 2027” , Leon Volovici - istoric literar, cercetator in cadrul Institutului de Iudaism Contemporan al Universitatii Ebraice din Ierusalim – a raspuns intre altele:



... Fara indoiala ca, in 2027, cititorii revistei Noua Dilema veche se vor amuza pe seama noastra, distrindu-se de cit de lipsiti de darul previziunii am putut fi cu numai doua decenii in urma. ... Este 2007 un moment-cheie pentru Romania? In anumite zone ale vietii publice romanesti – categoric da. Confirmarea, daca mai era nevoie, mi-a venit chiar din familie. Fiica mea, care studiaza la Madrid arta spectacolului a filmului din perspectiva manageriala, mi-a telefonat sa-mi spuna ca a vazut acolo spectacolele Teatrului Bulandra si ca sint cu trei clase mai sus decit tot ce a vazut pe scenele spaniole. Dupa o luna, iar un telefon: a vazut citeva filme romane ti care au entuziasmat-o, cele regizate de Nae Caranfil, Cristi Puiusi Corneliu Porumboiu, iar acum asteapta nerabdatoare filmul lui Mungiu, despre care a citit si stie tot. Si cind te gindesti ca dupa ce a vizionat doua filme postdecembriste la inceputul anilor ’90, care-ti provocau o irepresibila dorinta de a te sinucide, a refuzat sa mai vada filme romanesti. „In Romania se intimpla ceva – mi-a declarat ea solemn (la telefon) –si vreau sa plecam impreuna sa facem turul tarii.“ Apoi a adaugat: „Incepem din Iasi“, orasul in care s-a nascu si din care a plecat cind avea cinci ani

-

i era „soim al patriei“.
Voi pleca in pelerinaj cu ea, dar stiu foarte bine ca „se intimpla ceva“, ceea ce ma indeamna sa fac o prima profetie. In urmatorii ani, nici un occidental nu va mai ridica din sprincene, placut surprins de calitatea exceptionala a unui film, a unui spectacol sau a unui roman romanesc. Va fi ceva normal, pentru ca, la bursa valorilor culturale, Romania va fi cotata foarte sus. Cine e atent simte ca are loc o mutatie provocata de o extraordinara inflorire a talentelor in toate domeniile artei si vietii intelectuale. Fiind la distanta, nu observ (sau ma fac ca nu observ) disputele, antagonismele, frustrarile. De departe, poate ca se vede mai bine ce e esential.
Sa mai incercam o profetie. Am participat de curind la citeva conferinte internationale la universitati din Europa Occidentalasi din Statele Unite,si am avut o revelatie (profetica): exista un numar impresionant de tineri universitari romani in strainatate (nu zic din „exil“, ca termenul nu mai e adecvat), care impresioneaza, oriunde se afla, prin pregatiresi nivel intelectual. Ei tind, cred, sa faca jonctiunea (de la distanta) cu cei de acelasi nivel din tarasi vor constitui o masa critica, in urmatorul deceniu, care va provoca o alta mutatiesi vor influenta direct (si benefic) nu numai viata intelectualasi artistica, ci si (sint prea optimist?) viata publica, moravurile politice, functionarea institutiilor statului.si un detaliu profetic: in 2027, va avea loc la Bucuresti un congres mondial al tuturor intelectualilorsi savantilor romani din lume, care va confirma ponderea si implicarea lor directa in toate sferele vietii publicesi intelectuale din Romania. Invitatia oficiala de participare a fost semnata de ministrul roman pentru Relatii cu Diaspora Intelectuala, prof. Mircea Mihaies.
Partea neplacuta a anchetei priveste propunerea de a facesi profetii politicesi de a proroci cum va arata viata politica din Romania in 2027. Pe terenul asta, oricit imi adun fortele divinatorii din aerul Ierusalimului, viziunile mele sint mai tulburi, mai ciudate, chiar foarte ciudatesi paradoxale, dar… asta vad, asta spun.
In 2027, societatea romaneasca s-a trezit dintr-un lung cosmar – s-a incheiat epoca Becali. Dictatorul a fost alungat, toamna patriarhului a luat sfirsit, iarna nemultumirii noastre a lasat loc unei primaveri firave, dar pline de sperante. A venit dezghetul. Oamenii sint inca buimaciti de somnul greusi indelungat in padurea adormita, scapati acum de vraja soporifica in care i-au aruncat ursitoarele aflate in slujba odiosului. Febrilitatesi agitatie haotica se constata numai in lumea politicienilor, grabiti sa reinfiinteze vechile partide pe care tot ei le-au lichidat cu rivna, ademeniti (repede) de farmecul Partidului Unic Becalian (PUB) din perioada dictaturii. Patriarhia a decis resfintirea lacasurilor ctitorite de dictator – pentru alungarea duhurilor rele –si inlocuirea frescelor in care becali (asa trebuie scris, dupa noile norme ortografice ale Academiei) e zugravit in postura de sfint sau de ctitor-voievod tinind in mina o minge aurita de fotbal.
Tinerii intelectuali au pornit, cu stingaciesi timiditate, dar cu entuziasmul virstei, sa refaca societatea civila. E vorba sa primeascasi un sediu in Calea Victoriei 120, in locul recent desfiintatului Institut de Studii Becaliene. Facultatea de stiinte Politice anunta o conferinta internationala cu tema „Epoca Basescu – epoca Becali: continuitate sau ruptura?“. Cu acest prilej se va lansa un apel pentru a patra Republicasi pentru o noua Constitutie. Ziarele anunta ca Eyal Arad, fostul consilier israelian de PRsi imagine, din vremea dictaturii becaliene,si-a oferit serviciile pentru promovarea noii imagini a unei Romanii aflate pe calea redemocratizarii. Ziarul Ziua de miine a publicat in facsimil acte de arhiva care dovedesc originea alogena a fostului dictator. Numele lui adevarat ar fi Bekállysi s-ar trage dintr-o familie maghiara infiltrata in Tara Romaneasca in secolul al XVIII-lea. Un alt ziar bucurestean a facut o dezvaluire senzationala: odiosul a fost agent al Mossadului. Stirea a fost confirmata de presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti din Inchisorile Secrete ale Mossadului pe teritoriul Romaniei, venerabilul Dan C. Mihailescu.
Noul parlament a votat decretul vizind crearea unui Consiliu National pentru Debecalizarea Romaniei (CNDR), sub conducerea prof. univ. dr. Dan Pavel. A fost infiintata totodata o comisie pentru becalustratie, care va incepe in curind verificarea dosarelor tuturor suporterilor fostei echipe Steaua. Directorul revistei Noua Dilema veche a fost somat sa suspende rubrica „Din vieata unui extremist de centru“ in care, dupa cum anunta un comunicat oficial, in repetate rinduri au fost laudate extremele echipei steliste. Parlamentul urmeaza sa dezbata daca vor fi becalustratisi fostii consilieri, ministri, ofiteri superiori,sefii serviciilor secrete sau vor fi transferati in sectorul privat, in industrie ori vor prelua conducerea altor institutii de interes public.
Ultimul recensamint din Iasi, orasul meu natal, nu mai inregistreaza nici un evreu. Primaria a decis declararea orasului „capitala mondiala a culturii idis“. Limba idis va fi introdusa ca limba obligatorie in toatescolile din municipiul Iasi.
Si o stire de ultima ora: dupa o intrerupere de doua decenii, dl Mihai Razvan Ungureanu a fost rechemat in postul de ministru de Externe. Intr-o prima conferinta de presa, noul ministru si-a exprimat optimismul cu privire la sansele Romaniei de a fi reprimita in Uniunea Europeana.



PRELUAT DIN "Buna dimineata, Israel!"


Ultima editare efectuata de catre Admin in 04.03.12 17:53, editata de 6 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135916
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Pagina 2 din 2 Inapoi  1, 2

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum