MESERII

Pagina 9 din 9 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9

In jos

MESERII

Mesaj Scris de Admin la data de 17.06.07 10:50

Rezumarea primului mesaj :

Munca din adâncuri
Atrase de un venit despre care au auzit că este mai bun, multe persoane se înghesuie să devină scafandri militari. Mulți veniți, puțini aleși.
Centrul de Scafandri de la Constanța se bazează acum pe 200 de militari. La momentul realizării reportajului nostru, unii erau plecați la antrenamente, alții făceau scufundări la mare altitudine în lacul Vidraru, iar alții erau la Târgu-Mureș, pentru a primi certificare națională pentru forțele speciale, sau la Mila 18, unde se află în tabăra de supraviețuire.

În biroul căpitanului comandor Cătălin Fleșeriu, șeful de Stat Major de la Centrul de Scafandri, agitație mare. Telefoanele sună aproape nonstop. Fie se cere colaborarea pentru o anchetă a poliției, fie e nevoie de ajutorul scafandrilor pentru salvarea unor oameni. Tuturor acestor solicitări li se găsește rezolvarea.
Fiecare armă are deviza pe măsură, iar la scafandrii militari se spune doar “dacă ar fi ușor, oricine ar putea face”. Mulți vin, puțini rămân însă în această meserie. Cei mai mulți sunt respinși încă de la testare sau renunță pe parcurs, pentru că nu pot ține pasul la pregătire sau, dacă reușesc, se pot îndrepta după o vreme spre firmele private de scafandri.

STARTUL MESERIEI. Totul începe cu o vizită medicală mai amplă decât de obicei, examenul psihologic, pregătirea fizică cu o condiție absolut necesară, înotul și apoi testarea în barocameră, pentru a se verifica rezistența organismului la presiune și la amestecul de gaze, probe eliminatorii pentru posibilii candidați la această meserie. O simplă cădere sau slăbiciune îl elimină pe candidat din această meserie. Laboratorul de hiperbar de la Centrul de Scafandri a fost instalat în 1978 de o firmă franceză, și de atunci mii de militari testați pentru mare adâncime și-au făcut pregătirea. Instalația permite simularea condițiilor reale de scufundare până la 500 de metri adâncime, explică șeful de Stat Major, cpt. cdor. Cătălin Fleșeriu. Este o metodă mult mai ieftină decât una reală în mare, în hiperbar se pot regla temperatura, lumina și presiunea.
După trecerea testelor se poate trece la cursul de bază, dar tot la stadiul de scafandru începător, care încă nu are deprinderile necesare să reziste la adâncimi mari. Până la a deveni scafandru luptător e cale lungă și durează ani buni de pregătire, până când se poate ajunge în forțele speciale sau în rândul scafandrilor deminori.

MAREA OSTILĂ. În adâncuri, mediul este ostil, este întuneric și este frig. Nu se compară cu turismul subacvatic, unde totul este distracție și este mult mai simplu. Totuși, spune cpt. cdor. Cătălin Fleșeriu, accidente pot apărea și la câțiva metri adâncime, pentru că, furați de peisaj, stau prea mult, se ajunge la criză de aer, iar ieșirea la suprafață se face mult prea brusc.
Tot la Centrul de Scafandri sunt brevetați și cei care lucrează în mare cu sudură subacvatică sau lucrări de motaj și care trebuie pregătiți pentru a cunoaște protecția muncii. Regulile trebuie strict respectate, orele, adâncimea, revenirea la suprafață, mai ales când apare amestecul de gaze. Accidentele de scufundare pot fi provocate de embolia gazoasă, bule de azot ce împiedică circulația sangvină, care induc și alte pericole. Munca în echipă de doi este la fel de importantă pe lângă siguranța de sine a scafandrului, contează atât pe el, cât și pe coechipier pentru a ajunge cu bine la suprafață, din nou la aer.

MISIUNI. Pe lângă hiperbarul de la centru, divizionul de scafandri mai dispune de o astfel de instalație și la bordul navei “Grigore Antipa”, vas ce are nevoie de modernizare, care este așteptată de cei care se pregătesc la bord.
Printre exercițiile militare pe care le execută și cele NATO din ultimii ani, scafandrii militari sunt pregătiți să intervină la orice solicitare. Au fost mobilizați la inundațiile din județ, când au salvat copiii rămași blocați de viitură pe acoperișul grădiniței, au ajutat localnici năpăstuiți, pot fi solicitați de poliție pentru a căuta victime înecate sau obiecte acuzatoare într-o anchetă.

MILITAR SAU PRIVAT . Riscurile sunt la fel de mari și pentru un scafandru care lucrează la o firmă privată, unde mai mult el trebuie să fie mai bine pregătit pentru a merge în adâncimi. Școliți la Centrul de Scafandri și în căutarea unui venit care să le asigure un trai mai bun, cei pasionați de o meserie grea trebuie să fie la fel de conștienți că la cea mai mică greșeală își pot risca viața. “Într-un fel este să mori erou, într-un fel este să mori prost” este o vorbă valabilă în munca de scafandru. Accidentele pot apărea oricând, chiar și la cea mai mică adâncime, de la 40 de metri, gândești altfel, este explicația unui manager de firmă privată de scafandri.
Cei care muncesc într-o astfel de meserie au de înfruntat multe provocări. Scafandrii comerciali trebuie să se mențină într-o formă deosebită și să își întrețină deprinderile la superlativ, pentru că sunt solicitați mult mai mult să coboare în adâncuri. La fel de valabil în armată, dar și în privat este că pericole sunt de o parte și de alta și la cea mai mică ezitare se poate pierde totul, mai ales viața.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 26.06.11 18:21, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Cea mai stresantă slujbă este cea de... bibliotecar

Mesaj Scris de Admin la data de 10.07.07 11:51

Cea mai stresantă slujbă este cea de... bibliotecar
Dacă vă gândiți cumva că printre cele mai stresante joburi se numără cel de pompier sau cel de polițist, care sunt riscante și solicitante, ei bine aflați că vă înșelați. Potrivit unui nou studiu citat de Reuters, cea mai stresantă slujbă este cea de... BIBLIOTECAR.

Bibliotecarii sunt cei mai nemulțumiți de locul lor de muncă, pe care de cele mai multe ori îl găsesc repetitiv și nemotivant.

Pentru realizarea studiului au fost intervievate 300 de persoane, fiind luate în calcul 5 ocupații - pompier, polițist, controlor de tren, profesor și bibliotecar -, cea de bibliotecar părând la prima vedere cea mai puțin stresantă.

Cu toate acestea, bibliotecarii s-au dovedit cei mai nemulțumiți, s-au plâns de faptul că sunt nevoiți să stea închiși între niște rafturi cu cărți toată ziua, că munca este sub posibilitățile lor și că nu au oportunități de avansare.
... continuare
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

MANECHIN DE PREZERVATIVE, MESERIA VIITORULUI

Mesaj Scris de Admin la data de 08.07.07 10:03

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Cele mai urite slujbe din stiinta

Mesaj Scris de Admin la data de 07.07.07 19:24

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Calfe si meserii, trei ani si o zi

Mesaj Scris de Admin la data de 03.07.07 20:21

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Târg de meșteșuguri la Muzeul Satului

Mesaj Scris de Admin la data de 01.07.07 7:20

Târg de meșteșuguri la Muzeul Satului
Trei zile de petrecere la Muzeul Național al Satului “Dimitrie Gusti” din București: meșteri autentici, muzică populară, produse tradiționale.
Sărbătoare mare la Muzeul Satului: Târgul de Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Pe ulițele satului forfotă mare. Maramureșeni, olteni, argeșeni, vâlceni, moldoveni... Toți mândri. Îmbrăcați în costume populare. Gospodăriile caselor pline de meșteri populari, dar și de vizitatori, atât români, cât și străini, curioși și interesați să afle câte ceva despre meșteșugurile tradiționale: olăritul, arta lemnului, împletiturile, încondeirea ouălor, pielăria, cojocăritul, pictarea icoanelor pe sticlă, țesăturile...

MEȘTEȘUG. La intrare, pe partea dreaptă, Mioara Stoichiță din Videle, județul Teleorman, ne întâmpină și ne îmbie cu produsele sale de casă: plăcintă cu brânză, cozonaci, cu nucă, rahat, stafide, prăjituri de casă (una dintre ele se numește “fructul pădurii”), checuri cu nucă, cacao și stafide, nuga, șerbet de portocale și de zmeură, dulceață de vișine. Mai înainte, pe aleea ce duce spre casele din Moldova, îl întâlnim pe Avram Roșca din Bălăceana, județul Suceava. Ne prezintă, cu mândrie, meșteșugul moștenit de la tatăl său și pe care îl va transmite celor trei feciori ai săi: arta de prelucrare a lemnului. “Lemnul este foarte atrăgător. Te încarcă...”, ne spune meșterul Avram. Lângă un copac sunt expuse operele sale: lingurile și caucele. De la cele mici la cele mai mari, iar fiecare lingură este unică în felul ei. Una dintre cele mai mari linguri, ne precizează Avram, este pentru Flămânzilă. Obiectele le meșterește numai din lemn de cireș, măr sau nuc.

ZESTRE. Întorcându-ne pe aleea principală, intrăm în gospodăria Șanț. Aici Floarea Codoban din Bihor ne prezintă țesăturile sale: cămăși, poale, ștergare și ne spune, cu regret, că nu se mai poartă costumele populare, dar, totuși se mai păstrează în lăzile de zestre. Peste drum, la gospodăria Stănești, Vița Lepădatu ne invită să-i vedem și obiectele meșterite de ea: linguri, piulițe, blide de toate mărimile, cauce de băut apă, tăvițe pentru mămăliguță, solnițe, trocuțe pentru frământat pită: “Noi folosim aceste obiecte în gospodărie, nu le ținem doar pentru decor. De exemplu, pita o frământăm doar în trocuța de lemn, pentru că ea îngrijește aluatul precum mama copilul.”
Plimbându-ne pe ulițele Muzeului Satului ne-am amintit de versurile lui Lucian Blaga: “Lângă sat iată-mă iarăș/ Prins cu umbrele tovarăș/ Toate-s altfel, omul, leatul/ Neschimbat e numai satul” și ne-am întrebat: oare mai putem să spunem despre satul românesc că a rămas neschimbat?0021
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Meseria de șofer a devenit cea mai căutată pe internet

Mesaj Scris de Admin la data de 26.06.07 11:42

Meseria de șofer a devenit cea mai căutată pe internet
Față de acum 10 - 15 ani, în prezent se constată o creștere a ponderii anunțurilor pentru salariații cu studii medii pe internet - există circa 1.500 de anunțuri de angajare pentru persoanele cu studii medii pe site-urile specializate de recrutare și cele ale companiilor mari. Cele mai multe căutări de locuri de muncă pe internet au la bază cuvantul "șofer". Cererea de forță de muncă cu studii medii are șanse mari să fie acoperită cu ajutorul bazei de utilizatori de pe internet: pe site-urile de recrutare și-au depus CV-urile circa 200.000 de persoane din această categorie. Față de aprilie, cererea de muncă din Romania (exprimată prin numărul de anunțuri) a crescut cu circa 7%. În ceea ce îi privește pe cei care recrutează, aceștia sunt interesați de personal în domenii precum vanzări, contabilitate și IT.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Lăutăria - meserie pierdută

Mesaj Scris de Admin la data de 25.06.07 17:09

Lăutăria - meserie pierdută
Cândva, lăutarii erau considerați a fi sarea și piperul nunților, botezurilor și a petrecerilor a oricărei categorii de oameni, fie ei mai bogați sau mai săraci. Astăzi, odată cu evoluția pe plan muzical, asupra meseriei de lăutar s-a abătut o pată de întuneric menită să așeze muzicantul în planul al doilea, în timp ce locurile din față sunt ocupate tot mai des de kitschuri (n.r. - maneaua). Instrumentele tradiționale ale lăutarilor de odinioară au fost înlocuite acum de unele moderne, electronice și „performante“. De exemplu, vioara veche de lemn a fost înlocuită de cea electrică sau chiar de cea confecționată din sticlă, țambalul, și el a fost dat uitării, înlocuitorul lui devenind keyboardul. Astăzi, lăutarii rar își mai pot câștiga pâinea din ceea ce au făcut o viață întreagă și anume cântatul. Ei nu mai sunt solicitati la nunți. Gusturile românilor au evoluat, aceștia preferând în locul lăutarilor formații de muzică electronică sau chiar DJ. Cu toate acestea, există locuri unde oamenii care au cântat o viață întreagă muzică lăutărească își mai poartă încă cu mândrie titulatura de lăutar. Un astfel de lăcaș l-am găsit la 40 de kilometri de Brăila, în comuna Șuțești. Aici, în ciuda greutăților vieții, oamenii locului „n-au urcat încă instrumentele-n pod“. Deși muzica nunților noastre se îndreaptă cu pași repezi către muzica electronică, locuitorii din Șuțești sunt totuși optimiști că meseria pe care bătrânii satului le-au încredințat-o nu va fi trecută niciodată pe frontispiciul meseriilor deja apuse.

Ajuns la intrarea în comuna Șuțești, din județul Brăila, am observat că localitatea este pustie. Nu pentru că sătenii s-ar fi mutat la oraș, ci pentru că lăutarii cândva vestiți erau plecați la ciur. O bătrână ce supraveghea câțiva copii care se jucau pe șanț mi-a explicat că lipsa banilor îi obligă chiar și pe cei mai bătrâni săteni să meargă la zeci de kilometri distanță pentru a câștiga câteva sute de mii de lei muncind la sortatul grâului pe care asociațiile de proprietari din zonă tocmai l-au adus de la treierat. Seara târziu, aproape pe înserat, lăutarii s-au întors de la ciur. Deși spetiți de muncă și năuciți de căldură, câțiva dintre ei și-au luat instrumentele și s-au strâns la bodega din centrul satului. Aici, îmbrăcați în hainele ce le purtaseră întreaga zi, au improvizat numaidecât un taraf asemă- nător celor de altă dată - cu țambal, acordeoane, vioară și contrabas. Motivul este unul simplu: prezența în sat a unui străin interesat de tradițiile și valorile lor. În timp de își acordau instrumentele, violonistul, badea Neculai, cum îi place să i se spună, un bătrânel ce a împlinit deja 84 de ani, a cerut colegilor săi să schimbe locul de cântare, pentru a fi mai aproape de soția sa bolnavă de cancer. Fără a scoate vreo vorbă, ceilalți muzicanți s-au ridicat brusc, și-au luat instrumentele și s-au mutat în curtea unuia dintre colegii lor de breaslă. Aici, s-a încins cheful. Printre pahare de vin și fum de țigară, sârbele și brâurile au început să sune. Lăutarii parcă uitaseră întrega zi de muncă la ciur. La fiecare început de melodie, nea Neculai le cerea celor din spate tonul. Pe lângă un La major sau un Si bemol, bătrânul violonist își îndemna colegii mai tineri să-și dea silința, „că a venit aici băiatul ăsta să ne dea la ziar și nu trebuie să ne facem de râs“. Timp de câteva ore, instrumentele au sunat și întregul sat s-a strâns la poarta casei unde lăutarii se adunaseră după o zi de muncă asiduă. Obișnuiți cu audiența, aceștia își făceau în continuare treaba, pentru „a da bine în ziar și poate așa o să vadă cineva de la București și o să le facă și lor pensie“. Orele au trecut în șir.

Nea Neculai, un talent narativ înnăscut
La miezul nopții, lăutarii au lăsat instrumentele și s-au așezat la băute. Aici, conducătorul trupei a fost tot badea Neculai. Acesta, un povestitor înnăscut, după cum l-au catalogat colegii de breaslă, a mărturist că întreaga sa viață a cântat. „Am cântat cu vioara asta veche de 300 de ani încă de pe vremea celui de-al doilea Război Mondial. Ea mi-a fost și nevastă, mamă și soră la un loc“, a spus nea Neculai, sorbind din paharul cu vin. Din când în când, ofta. „Au fost și vremuri bune, și vremuri grele. Cântam și vara, și iarna, iar banii veneau de la sine. Cu toate astea, nu aveam niciodată de ajuns. Făceam parte dintr-o familie mare, a cărei surse de venit era agricultura. Și cum eu și fratele meu mai mare, Ioanea, eram singurii care puteam câștiga un ban, indiferent de vremea de afară, eram nevoiți chiar să ascundem bani de neveste, ca să putem ajuta părinții și ceilalți frați“, a mai spus ne-a Neculai. Nu trecuseră nici 10 minute de când muzica se oprise și moșul Neculai, așa cum îl știe întregul județ, a simțit nevoia să-și ia vioara și să o țină la piept. „Vioara asta m-a purtat în întreaga țară“, s-a lăudat bătrânul. Tot el mi-a mărturisit că nunțile de pe vremuri erau foarte diferite de cele de acum. Indiferent de vreme, de dispoziție sau locaț ie, lăutarul trebuia să facă ceea ce știa: să cânte. „Am cântat tată! Am cântat și în remorca tractorului, și în carul cu boi, și în sania de lemn“, a spus oftând nea Neculai, în timp ce strângea cu putere gâtul viorii. „Pe atunci, erau ierni grele, nu ca acum. Alături de frate-meu, Ioanea, săpam tunele prin zăpadă ca să putem ieși din casă și să putem pleca la cântare“, a susținut bătrânul, care pentru câteva momente a rămas pe gânduri.

Lăutarii de la Șuțești își tocmeau nunțile în funcție de starea materială a viitorilor nuntași
Fără să-și dea seama, obrazul lui nea Neculai a fost brăzdat de lacrimi. A tăcut câteva clipe și, la un moment dat, a mărturisit că și-a adus aminte de fratele său mai mare, decedat cu ani buni în urmă. „Nici nu-mi aduc aminte în ce an a murit frate-meu, Ioanea. Însă era un bărbat năstrușnic. El era cel care se tocmea cu cei unde urma să cântăm. Și avea stilul lui. Știa cum să le ia banii gagiilor. De obicei, îi cunoșteam pe nuntași. Dacă îi știam amărâți, le luam mai puțin, iar aceștia întotdeauna dădeau mai mult decât trebuia“, a mai povestit badea Neculai.

După alte câteva secunde de oftat, a continuat povestea pe care cei mai mulți dintre ceilalți lăutari o auziseră din gura lui badea Neculai de zeci de ori. „Veneau nuntașii la noi acasă în puterea nopții. Cred că în jurul orei două-trei noaptea. Era zăpada atât de mare încât acoperise ferestrele caselor. Și noi nu aveam, tată, paltoane cum aveau cei bogați. Așa, nuntașii veneau să ne ia cu sania de lemn și ne înveleau cu pături. Uneori, mergeam cu sania chiar și câteva ore întregi, până în satul vecin. Ajungeam acolo pur și simplu înghețați. De obicei, mergeam la socri mari. Aceștia ne fierbeau vin, ne încăzeam și ne pregă- team de cântat“, mi-a mai povestit badea Neculai. De fiecare dată când vreunul dintre ceilalți lăutari îl întrerupea, nea Neculai îi apostrofa sec: „Lăsați-mă să vorbesc. Nu știți voi prin ce am trecut“.

Fratele lui badea Neculai a schimbat hainele pe care le purtau copiii unor nuntași cu cele ale altor bebeluși
Au urmat alte câteva secunde de tăcere. În acest timp, taraful improvizat în doar câteva minute a reînceput să cânte. Nea Neculai nu s-a mai ridicat de pe scaun și a preferat să rămână să-și continue povestea. „Dimineața începea calvarul. Doi dintre lăutari mergeau la nași cu vestirea, iar ceilalți rămâneau în curtea socrilor mari. Unii dintre nuntași aveau chiar pretenția să le cânte lăutarii întregul drum, până la casa nașului, în ciuda faptului că era frig de îți îngheța sângele în vene, i-ar strunele viorii se acopereau cu gheață. Ajunși în curtea nașului, se juca bradul - un obicei al locului - care presupunea ca domnișoara și cavalerul de onoare să împodobească un brad asemănător celui de Crăciun, fiind acompaniați de lăutari“, a mai spus badea Neculai. În timp ce povestea despre zăpada și frigul groaznic pe care a fost nevoit să le înfrunte, bătrânul și-a adus aminte din nou de fratele său. „Erau momente când noi nu aveam chef de cântat, iar fratele meu găsea întotdeauna o cale ca nunta să se termine mai repede decât trebuia. La o nuntă, aici, în satul vecin, petrecerea a început foarte devreme. Pe la miezul nopții, eram foarte obosiți, iar nuntașii ne cereau din ce în ce mai multe melodii. Atunci, fratele meu, Ioanea, a mers în salonul unde erau găzduți copiii nuntașilor și l-a îmbră cat pe copilul unuia dintre oamenii prezenți la petrecere cu hainele unui alt copil din salon. Așa, oamenii s-au luat la ceartă și nunta s-a spart mai repede decât ne aș- teptam“, a spus nea Neculai cu zâmbetul pe buze. Tot zâmbind, badea a povestit și despre cea de-a doua boacănă a fratelui său, care a stricat toată țuica pe care nuntașii o pregătiseră, aruncâ nd sare în cazanul în care se prepara băutura. „Eram toți plictisiți și obosiți de atâta cântat. Eu și băiatul cu țambalul am plecat la nași cu vestirea. Când ne-am întors, mare agitație în curtea socrilor mari. Nu am înțeles de ce. Mai târziu am aflat că fratele meu a profitat că soacra mare se îmbătase și lăsase cazanul cu țuică nesuprevegheat și a aruncat acolo un borcan de un kilogram de sare. Socrul s-a enervat și și-a snopit nevasta în bătaie. Astfel, și această nuntă s-a terminat mai repede decât ne așteptam. Bineînțeles că noi ne-am luat banii!“, a susținut badea Neculai, amuzat de cele povestite. La fel, bătrânelul și-a amintit că a prins vremuri în care a plătit impozit pe veniturile câștigate de pe urma lăutăriei. „Era în perioada imediat următoare celui de-al doilea Război Mondial. Și vreau să spun că eu mergeam și cântam la oameni grei. La armată, la procuratură sau chiar la miliție. Și din asta câștigam bine. Însă situația în care se afla țara noastră era una cumplită, perceptorii veneau în fiecare lună și eu le plăteam impozitul. În 1949, nu am mai avut bani să dau impozit și cei de la sfatul popular mi-au luat vioara ca să nu mai pot cânta și să merg la muncă, unde era lipsă de pălmași“, a precizat nea Neculai. Bătrânețea și boala nu i-au permis acestuia să mai rămână la povești. Și-a pus pălăria pe cap, a salutat ținând vioara la subraț și ne-a spus că pleacă la nevastă, că se sperie singură noaptea.

Melodii uitate acasă, în cobză
Locul lui nea Neculai la pupitrul povestitorului a fost adjudecat imediat de Vasile Bucătaru, poreclit între prieteni „Dosu“. Acesta, la fel de talentat în ale poveștilor ca și în ale cântatului, și-a adus aminte de vremurile în care mergeau la nuntă părinții săi, care erau nevoiț i să suporte umilințe pentru a-și putea câștiga pâinea. „Aveam doar 14 ani. Și tata a zis că e vremea să mă apuc și eu de treabă ca să avem ce mânca. De atunci și până acum, am cântat cu un singur acordeon, un Hohner. Îmi aduc aminte că, într-un an, după ce părinții mei au murit, după ce au fost obligați să cânte cu picioarele goale pe zăpadă, mergeam cu băieții la cântare. Și cum eu nu eram învățat să cânt cu vocea, mi-a fost foarte greu la început. Mi s-a întâmplat chiar să mi se ceară să interpretez o melodie pe care eu să nu o știu și astfel riscam să fiu bătut de către nuntaș i, căci se purta așa ceva. Am scăpat însă ca prin urechile acului, pentru că leam zis socrilor că am uitat acasă în cobză melodia pe care ei o ceruseră mai devreme. Spre mirarea mea, această metodă a ținut ani buni, până când lumea s-a mai deșteptat și s-a prins că fac mișto de ei. Așa, am fost nevoit să mă apuc de treabă ca să nu-mi iau bătaie“, a spus „Dosu“, printre hohote de râs.

Din cauza băuturii, „Dosu“ și-a pierdut faima de care se bucura în fața consătenilor
Pe același ton vesel, nea Vasile, zis „Dosu“, a povestit că, din cauza băuturii, niște nuntași din satul vecin - Movila Miresii, l-au închis în casă. „Am plecat la nuntă doar eu cu acordeonul și un băiat cu țambalul. La acea cununie erau angajați alți lăutari, însă noi am fost chemaț i să-i cântăm socrului mic. Eu, dacă am băut un pic mai mult, nu am mai vrut să mai stau. Mi-am pus acordeonul în spate și am mers spre poartă. Însă nu am putut pleca, pentru că proprietarul m-a luat cu forța și m-a încuiat în casă, alături de colegul meu cu țambalul. Am stat acolo până dimineață“, a mai spus „Dosu“. Acesta a continuat, povestind că patima băuturii l-a făcut să-și piardă faima pe care și-o crease de-a lungul timpului. „După ce au murit părinții mei, m-am apucat de băutură. Așa am ajuns să îmi pierd și îndemânarea de a folosi acordeonul, cât și numele pe care mi-l creasem printre săteni. Îmi aduc aminte că, odată, era iarnă și a venit nașu’ mare să mă ia de acasă cu căruța cu boi. În căruță, colegii m-au întrebat dacă acordeonul negru e al meu. Beat fiind, le-am spus că nu, și ei l-au lăsat acasă. Am ajuns la nuntă, am instalat instrumentele, le-am acordat și când am vrut să ne apucăm de cântat, am băgat de seamă că nu mai am acordeon. Normal, nuntașii s-au supărat și m-au trimis acasă pe jos, prin zăpadă, fără să îmi dea vreun ban. După „Dosu“, rolul de povestiror a fost preluat de nea Jane, nepotul lui badea Neculai. Acesta mi-a povestit că, în 56 de ani, nu a făcut altceva decât să meargă la nunți cu fratele și cu prietenii. „Nu știu să fac altceva decât să cânt. Acum am 56 de ani și nimeni nu mă angajează niciunde. Așa, sunt nevoit să merg de câteva ori pe săptămână la ciur ca să-mi pot întreține familia“, mi-a povestit nea Jane. La cântat, acesta este cunoscut, alături de fratele său, ca fiind unul dintre cei mai buni instrumentiș ti ai zonei. „Când eram tânăr, eu și fratele meu am rupt județul ăsta în două. Toată lumea ne știa. Acum, puțin sunt cei care ne mai solicită pe noi la vreo nuntă. S-au ridicat ăștia mici, cu stație, orgă, sau alte instrumente electronice“, a mai povestit nea Jane, care nu vrea să accepte nici în ruptul capului că meseria pe care tatăl său i-a pus-o în brațe se stinge puțin câte puțin, în favoarea muzicii electronice.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Viață bătută pe nicovală

Mesaj Scris de Admin la data de 25.06.07 16:55

Viață bătută pe nicovală
Călătorului îi șade bine cu drumul, dar nici cu reporterul nu mi-e rușine. Bate și el drumurile, de zici că s-a născut în șa. Și află, de ici-de colo, tot felul de întâmplări. Dar cea mai mare întâmplare este că intră în sufletul oamenilor. În ce mă privește, de pe când eram copil, voiam să intru în sufletul unui om din satul meu. Este vorba de Ionel. Ionel Aldea, pe numele lui întreg. De meserie fierar, dar și mare cititor de cărți de tot felul, nea Ionel zice că „viața este și ea o istorie, dar nu este timpul să o punem pe nicovală“.

Ziceam că, de când eram copil, voiam să intru în sufletul lui. I se dusese buhul că, din toți oamenii satului Florica, a citit cele mai multe cărți. Și eu începusem să buchisesc, dar pentru copilul care eram acum 40 de ani, chestia asta, cu cel mai mare cititor, mă uimea mai ceva decât sfinții pe care-I vedeam pictați în biserică. Despre cărți voiam să vorbesc eu cu nea Ionel, dar încă de la începutul discuției noastre aveam să aflu că nea Ionel de-abia ieșit din copilărie, cu sufletul încă plin de vise, asistase la marele măcel al cailor.

Blestemul cailor
Grozăvenia asta, despre care avea să se scrie mult mai târziu, se întâmplase prin anii ‘55-’60. „La vremea aceea, copil fiind încă, deși aveam 17-18 ani, nu m-am întrebat de ce au dat comuniștii ordin ca toți caii să fie omorâți. Treaba asta am deslușit-o mult mai târziu. Dar îmi aduc aminte că plângea sufletul în mine când vedeam că, la marginea unei gropi, caii erau loviți în moalele capului cu toporul. Treaba asta o făcea cel mai sărăntoc om din sat, unul care se chema Ion Sin, cu porecla Șuncă. L-au blestemat oamenii să-i putrezească oasele alături de cele ale cailor. Peste ani și ani s-a întâmplat că l-a lovit un cal în piept, cu copitele de față, de parcă ar fi vrut să-l calce în picioare. De la lovitura aceea avea să-și dea duhul peste ani și ani. Nu știu dacă s-a împlinit blestemul oamenilor, dar al cailor, dacă și ei l-au blestemat, sigur s-a împlinit“. Dar viața, zice nea Ionel, este și ea o poveste pe care deocamdată nu trebuie să o punem pe o nicovală. Mai-mai să-l ascult, dar puteam eu să dau cu piciorul la reportajul care tocmai se năștea?! Bineînțeles că nu. Am mai notat că marele cititor de cărți a vrut și el să fugă la oraș, ca mai toți tinerii din acea vreme. Ba chiar s-a și angajat la o fabrică, n-are rost să intru în amănunte. Dar trebuie să notez că tatăl său, nea Vasile, l-a luat de guler și l-a adus de urgență în sat, că dacă nu, îl vor uita până și copiii, că între timp se căsătorise. Întors în sat, nea Ionel a lucrat o vreme la porci, ca îngrijitor, dar și ca grăjdar la cai. Aici apare următoarea întrebare: De unde cai, că tocmai fuseseră omorâți, cu 10 ani în urmă? „Da, fuseseră omorâți, zice nea Ionel, dar țăranul, dacă n-ar fi avut cal și căruță, era sortit pieirii. Cu cal și căruță mai putea lua, ca să nu zic că fura de pe câmpuri. Cu alte cuvinte, deși caii erau foarte scumpi la vremea aceea, țăranii și-au cumpărat, care de unde a putut, câte un cal. Aici, la noi, în Florica, CAP-ul avea niște cai și atelaje cu care făceau muncile câmpului, că nu aveau, cum se lăudau comuniștilor, tractoare, așa că lucram și eu la grajd“.

Meserie furată de la un țigan
Cam asta a fost viața lui nea Ionel, până să devină fierar și potcovar. „Meseria asta, zice nea Ionel, am deprins-o de la un țigan, sau, cum li se spune acum, de la un rrom. Trei ani i-am fost ucenic. Era un om de treabă. Unii mai au ce au cu țiganii, pardon, rromii, dar eu n-am ce să zic, sunt oameni ca toți oamenii. Cam prin vremea aceea am dat iama în cărțile de la biblioteca din sat. Mă duceam și eu, ca tot omul, la bufetul din sat, dar nu știu cum de am ajuns și la bibliotecă. Am luat o carte, am luat-o pe a doua. Oamenii se uitau la mine ca la o panaramă, că m-am apucat să citesc cărți. Apoi, la fierărie, când mai prindeam o clipă de răgaz, le povesteam ce scrie prin cărțile alea. Unii pricepeau, alții nu. Își vedeau de drumul lor, adică de drumul care duce la bufet“.

Tolstoi și Marin Preda
Ajuns aici cu povestea vieții lui, pe care încă nu a pus-o, cum zicea, pe nicovală, nea Ionel s-a pus pe povestit sutele de cărți citite cu sufletul la gură. Cel mai mult și mai mult i-a plăcut Tolstoi, nu însă înainte de clasicii români. Dintre români nu putea lipsi, sigur că da, Marin Preda, cu „Moromeții“ lui, pe care a citit-o de câteva ori. Sigur că da, „Poiana lui Iocan“ ocupă un loc aparte. „Veneau oamenii să pălăvrăgească și la fierăria mea, dar nu prea vorbeau de politică, pentru că, pe vremea aia, din cinci oameni care vorbeau, unul era securist și te turna la șefii lui. Oricum, era frumos la poiana mea, adică la fierărie, că aflam mai tot ce se-ntâmpla prin sat“. Se făcuse seara târziu, adia o răcoare care prevestea o ploaie de vară, care ploaie s-a transformat într-o mică furtună, cum nu prea s-a pomenit pe la noi, pe la Florica. Ne-am adăpostit sub un șopron iI nea Ionel a zis că, gata, am vorbit destul despre acele potcoave de cai verzi pe pereți: „Ce-a fost a fost și s-a dus și nu se mai întoarce. Au rămas amintirile și cărțile, și bătrânețea asta care vine tare de tot. Asta e, viață bătută pe nicovală“.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Sculptorul de creiere

Mesaj Scris de Admin la data de 21.06.07 17:15

Leon Danaila – RECORDMAN mondial in neurochirurgia vasculara

De 46 de ani, omul acesta cotrobaie, la propriu, prin capetele oamenilor. A deschis craniile si a pipait cu mana creierele a peste 25.000 de insi. Pe majoritatea i-a facut bine si i-a redat societatii. A operat mii de tumori si anevrisme cerebrale. Practic, in intreaga lume, nimeni nu ii egaleaza nici macar pe jumatate uriasa experienta. Iti vine greu sa crezi ca provine dintr-o familie de tarani saraci. Maica-sa avea patru clase, iar tatal era nestiutor de carte. S-a nascut la Darabani, judetul Botosani, in nordul extrem al tarii, cam pe-acolo unde se atarna harta-n cui, si a invatat la Iasi, Bucuresti si New York. A implinit 74 de ani, este medic si din ’81 e seful Sectiei de neurochirurgie vasculara de la Spitalul Bagdasar-Arseni din Capitala.
Il cheama Leon Danaila si i se spune "Sculptorul de creiere".

A inceput sa repare la creierii oamenilor cand, practic, nu exista neurochirurgie in acceptiunea moderna a cuvantului. Este cel care a folosit primul in Romania aparatul "minune" numit "microscop operator", care a revolutionat chirurgia vasculara. "Inainte, cand
am inceput eu, in ’61, era un chin. Se introducea un fir cu un beculet electric in capul omului, care lumina cat de cat anevrismul. Lumina era insuficienta. Vedeai oarecum, dar vasele sunt foarte mici. Scoteam tumora cu mana. Profesorul Arseni scotea tumora cu degetul. Era ingrozitor, creierul se umfla si rezultatele erau dezastruoase. Profesorul se enerva si tipa in sala de operatie. In balta aia de sange trebuia sa te concentrezi si sa faci hemostaza (n.r. – oprirea sangerarii) prin electrocoagulare", povesteste profesorul Leon Danaila, seful sectiei a VII-a de Neurochirurgie Vasculara de la Spitalul Bagdasar-Arseni din Bucuresti. Cel mai tare in domeniu din tara si, de ce nu, din lume. Statisticile timpului spun ca, pe vremea aceea, din 1.000 de pacienti doar 300 supravietuiau operatiei. Rata de vindecare era si mai mica. Din supravietuitori doar 200 se vindecau. Ceilalti ramaneau cu paralizii, tulburari psihice marcante si afectiuni ale vorbirii.

Bisturiul lui Danaila vs dalta lui Brancusi
Sectia de chirurgie vasculara cerebrala si medulara de la Bagdasar-Arseni, infiintata in 1981 de doctorul Danaila, e unica in tara. Are sapte medici, din care patru opereaza efectiv pe creier leziuni vasculare. "Prin ’84-’85, am patruns asa, mai prin efractie, in arhiva clinicii de neurochirurgie a profesorului C-tin Arseni. Am facut o statistica a operatiilor de anevrisme cerebrale care sunt cele mai frecvente. Mortalitatea era de 49%. Iar in domeniul neurinoamelor de acustic sarea de 51%. Eu cu ajutorul microscopului operator am redus mortalitatea la anevrisme pana la 3-4% iar la neurinoame la 4%", spune doctorul Danaila. Cu parul alb si niste sprancene stufoase, à la Mircea Albulescu, pare extrem de timid si fragil. Are un gen de distinctie caracteristica oamenilor de valoare. Iti vorbeste de parca ai fi cel putin egalul sau, daca nu chiar superior. Mainile, instrumentele maiestriei sale, nu i se odihnesc nici o clipa. Te-ai astepta sa vezi niste degete lungi, de pianist. Nu arata deloc asa. Sunt absolut normale. Numai ca bisturiul tinut de ele devine in sala de operatie precum dalta lui Brancusi.

Cinci-sase operatii zilnic de patru ori pe saptamana
In fiecare zi la patru dimineata e in picioare. De la patru si un sfert pana la sase fara un sfert citeste. La sase fix e la spital unde, pana la sapte, face vizita de dimineata. De la sapte la opt urmeaza consultatiile, iar dupa aceea intra in operatii. Cate cinci-sase pe zi, cu exceptia zilei de luni si a week-end-ului, cand intra in sala doar pentru urgente. Iese abia dupa-amiaza, dupa patru, dar uneori il prinde si sase. "Nu-i totul sa operezi mult, ci sa scoti un om valid, capabil sa munceasca", e modest specialistul. Apoi din nou acasa, unde studiaza pana spre miezul noptii. A doua zi o ia de la capat. Toata viata a invatat. Altceva nu l-a interesat decat sa introduca tehnici noi in arsenalul terapeutic. Spune ca n-are copii pentru ca a avut prea mare grija de restul oamenilor. Singurul hobby ii este medicina. De baut n-a baut niciodata, iar de fumat s-a lasat din studentie. Cu toate astea ia apararea nicotinei: "Fumatul are si un rol pozitiv. Ma refer la memorie", spune neurochirurgul. Singura alta preocupare, dar la un nivel minimal, e sportul. E stelist: "Becali e mai zapacit de fel, dar mai revigoreaza sportul cu banii lui". Politica nu-i place defel, unica emotie in acest sens avand-o in decembrie ‘89. I-a trecut repede. Oamenii se imbolnaveau la fel ca inainte.

1.682 lei – salariul celui mai bun neurochirurg roman
Leon Danaila e invitat la toate congresele de specialitate care au loc in lume. Nu prea are el, insa, timp sa le onoreze pe toate. In urma cu cativa ani, in Grecia, a aflat ca un neurochirurg grec, pentru una sau doua operatii pe luna, de genul celor pe care el le face zilnic, castiga 80-90 de mii de euro. Dintr-un sertar scoate fluturasul de salariu. Luna trecuta a ridicat de la spitalul unde lucreaza de 46 de ani 1.682 lei net. Leon Danaila e medic primar neurochirurg, doctor in medicina, profesor universitar, academician si absolvent al Facultatii de Filozofie-Psihologie. A publicat 35 de carti. La 74 de ani, are un apartament cu patru camere pe langa Hala Traian si un Volkswagen de patru ani luat in rate. Sotia, farmacista de profesie, i-a murit anul trecut. A inmormantat-o la Darabani, acolo unde o scoala ii poarta numele, iar casa parinteasca i-a transformat-o primaria in casa memoriala.
Recunoaste ca pacientii mai vin la el cu "plicul", dar nu multi pentru ca "sunt multi saraci": "Le spun sa cumpere pentru spital, ca un fel de sponsorizari".

Creiere de VIP-uri
In 46 de ani de meserie, le-a reparat capetele lui Ion Voicu, Eusebiu Camilar si chiar pe al fostului premier al lui Kim Ir Sen. "Atunci cand cu nord-coreeanul acela, mi-a fost tare frica: «Doamne-fereste, daca nu iese bine?». Ma pazeau zece coreeni care notau tot ce vorbeam si tot ce faceam. Avea o tumora de marimea unui ou de gaina pe meninge. S-a facut bine", rasufla si acum usurat profesorul Danaila. Un alt episod tensionat a fost cand a trebuit sa-l consulte pe fostul presedinte al Algeriei, Houari Boumedienne. Individul facuse o hemoragie cerebrala in timpul unei vizite oficiale la Moscova si la cererea sotiei care aflase de faima lui Danaila a cerut sa fie consultat de romanasul nostru. Dar medicul n-a mai avut ce opera. Hemoragia atinsese cota maxima. Algerianul era in moarte cerebrala. VIP-urile au creierele la fel de sensibile ca ale oamenilor simpli.


Mazilirea discipolului
Destinul lui Leon Danaila a fost marcat de relatiile personale si profesionale dificile pe care le-a avut cu marele neurochirurg care a fost profesorul Constantin Arseni. La inceput profesorul Arseni ii daduse in grija o sectie deprimanta, cu paraplegici. Nu avea incredere in tanarul doctoras Danaila. Patru ani a stat acolo pana cand l-a dat pe spate pe profesor schimband diagnosticul unui pacient si facandu-l bine cu toate ca nimeni nu-i dadea vreo sansa. Apoi, a operat un pacient in sala in care opera Arseni. "Asistentele isi dadeau coate. «A venit si asta sa-si dea aere». Nu ma mai vazusera. L-am pus pe masa, stiam ce am de facut si bolnavul a evoluat foarte bine. Au ramas fetele stupefiate de rapiditatea mea. Atunci Arseni m-a luat in sectie la el, unde am stat 20 de ani. Am invatat multe de la el si aveam si talent, care in meseria noastra e obligatoriu". Relatia a mers bine pana cand, in ’81, cand s-a intors din America de la o specializare, pacientii incepusera sa-i ceara sa-i opereze el. Profesorul Arseni imbatranise si nu mai vedea bine. "Cand intram cu el in operatie mi se facea frica. Cateodata trebuia sa-l tin de mana...". Arseni suferea de o retinopatie diabetica si devenise invidios pe succesul discipolului sau. L-a mazilit pe Leon Danaila si i-a dat pe mana cea mai prapadita sectie din spital. Norocul lui a fost acela ca a putut lua cu el microscopul operator pe care profesorul Arseni nici nu stia si nici nu putea sa-l foloseasca.

Medic si gospodar
Cand a luat in primire sectia pe care n-a mai parasit-o niciodata, Leon Danaila nu avea nici macar o masa de operatie. A facut rost de una casata, a curatat-o si spalat-o si s-a pus pe treaba. "Era un dezastru. Cimentul era crapat si urcau furnicile pe pereti... Mi-a luat cativa ani s-o pun pe picioare", isi aminteste venerabilul doctor. Se impartea intre operatii si treburile administrative. A facut un memoriu la minister, dar l-au refuzat comunistii din cauza lui Arseni, care se temea ca ramane fara clientela. Noroc cu un ministru al Constructiilor, unu’ Petre, care dupa ce a fost tratat de Danaila i-a facut sectia boboc cu materiale de la Casa Poporului. Fara acte si fara nici o aprobare. Mai mult, a "intepat" niste conducte de gaz si apa calda din apropiere si le-a bagat gaze si caldura. "Atunci Arseni, razbunator, a observat ca mi-am luat avant si a inceput sa ma santajeze. A luat memoriul pe care-l facusem eu si care fusese refuzat la interventia lui, l-a reformulat, l-a semnat cu numele lui si l-a retrimis la minister. N-a reusit sa-mi faca rau", relateaza neutru Leon Danaila despre finele relatiei pe care a avut-o cu fostul sau profesor. Acum sectia sa e cea mai curata si dotata din tot complexul spitalicesc. Mobila, gresia, faianta, termopanele, televizoarele si chiar si unele dintre echipamentele medicale performante au venit din sponsorizari. Leon Danaila nu e numai medic, ci si un bun gospodar. "Acum imi dau seama si ii multumesc lui Arseni ca a vrut sa scape de mine...", se reconciliaza post-mortem discipolul cu maestrul sau.

PERFORMANTA
"Fiecare celula nervoasa e sfanta"

Statisticile profesorului Danaila sunt zdrobitoare: "Am operat peste 2.760 de anevrisme cerebrale. Am operat si cu laserul, dar microscopul operator e pianul meu. N-am mai gasit pe nimeni cu o statistica atat de mare. Un japonez are o mie si ceva de anevrisme. Acum lucrez la o carte depre ele. A 36-a. Ca sa faci astfel de operatii trebuie sa cunosti la perfectie harta creierului. Fiecare celula nervoasa e sfanta".
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Meșteșugarii romani, pe cale de dispariție

Mesaj Scris de Admin la data de 19.06.07 16:56

Meșteșugarii romani, pe cale de dispariție


Meșteșugurile tradiționale romanești nu s-au clasat niciodată în topul priorităților autorităților. Deoarece meșteșugarii nu aparțin unor asociații profesionale, iar locurile în care își practică meseria nu sunt incluse în traseele turistice, aceștia riscă să rămană fără meseria pe care au moștenit-o din tată-n fiu. Specialiștii etnologi consideră că autoritățile ar trebui să-i sprijine prin comenzi sau materiale, cat și prin demersuri legate de protejarea mărcii produselor realizate de meșteșugari. De asemenea, produsele tradiționale din toate zonele țării ar trebui să fie promovate după standarde europene, omologate și cu drept de proprietate intelectuală și asta pentru că activitatea meșteșugarilor nu este subvenționată în nici un fel, nici măcar prin scutire de TVA. Pentru a-i ajuta pe meșteșugari să-și comercializeze produsele, centrele județene pentru conservarea tradiției populare organizează anual targuri ale meșterilor populari și încearcă să le faciliteze participarea la astfel de manifestări organizate în alte județe. Cu toate acestea, puțini sunt meșterii populari care trăiesc din practicarea meșteșugului.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Puțari din tată-n fiu

Mesaj Scris de Admin la data de 18.06.07 16:48

Puțari din tată-n fiu

Nu mi-a venit așa din senin să scriu despre puțari. E al naibii de cald, seceta pârjolește culturile, praful se-ngroașă văzând cu ochii, și e multă vânzoleală. Și-ți vin în minte vorbele unui personaj cehovian: „Ivan Ivanici, pe o căldură ca asta nu e un păcat să fii prost! „Dar să revin la «cestiune». Ce este un puțar? Nimic altceva decât un om care sapă puțuri. Puteam să-i zic fântânar, dar puțar sună parcă mai nașpa. Și nașpa se poartă prin mai toată presa, nu-i așa?! Din câți puțari cu care am vorbit, l-am ales pe Gheorghe I. Gheorghe. De ce? Nu doar pentru că-mi place num ele lui, atât de simplu și atât de românesc, ci și pentru că m-a cucerit cu spusa lui: „Boul trage de lemn, iar puțarul de fier. Asta-i vorba mea, așa s-o știi și chiar așa s-o scrii“.

Puțarul Gheorghe I. Gheorghe locuiește în comuna Dobroiești, lângă Capitală, și a împlinit 81 de ani, mai deunăzi, pe 12 mai. L-am găsit odihnindu-se pe canapeaua din fața curții. Se uita, lung și potopit de amintiri, la oamenii care treceau pe uliță. E un om mărunțel la trup, iar prin ochelarii cu rame rotunde te privesc doi ochi limpezi ca apa. I-am dat binețe- întrerupându-l din cine știe ce gânduri depărtate - și i-am spus că vreau să scriu despre viața lui de puțar. A început să râdă. „Râd, zice, pentru că n-am crezut că meseria asta poate interesa pe vreun ziarist. Pe scurt, boul trage de lemn, iar noi, puțarii, tragem de fier. Asta-i vorba mea, așa s-o știi și chiar așa s-o scrii“. M-am conformat ca atare șI pe loc.

Un oltean mi-a fost naș într-ale puțăritului

Nea Gheorghe a lucrat până la vreo 30 de ani la Fabrica de Tuburi, amplasată pe locul unde este acum Spitalul „Sf. Pantelimon“. Întâmplarea a făcut ca un oltean - îmi arată că avea cam un metru și jumătate -, coleg de serviciu, să-l învețe cum se face un puț. Și primul puț i-a făcut în comuna Dobroiești, pentru care el și olteanul au primit 4oo de lei. Din acești bani, 200 de lei i-au investit în turnarea tuburilor pentru un alt puț, iar pe ceilalți i-au impărțit frățește. „Să știi mata, că suta aia mi-a căzut bine în casă, că eram cam amărâți pe timpul ăla“.

Și puțar și muncitor la fabrică
Cu o răbdare și o putere de muncă specifică celor născuți în zodia Taurului, el lucra și la fabrică, dar făcea și puțuri. Iar banii ăia i-au prins bine, pentru că și-a construit o căsuță în Dobroiești, pe strada George Coșbuc. După ce a plecat de la Fabrica de Tuburi, a muncit vreo doi ani la gră- dinile de zarzavat ale“ bulgarilor „din comună. S-a mutat apoi la Fabrica de Ferodouri, unde a stat 25 de ani. Fabrica asta se afla pe locul actualului liceu „Lucian Blaga“, în capătul cartierului Pantelimon. De aici s-a ales cu un astm bronșic care-l supără și acum. „Se rugau cei din fabrică să mă duc, cu bilete de la sindicat, într-o stațiune de odihnă și tratament, dar eu îmi luam concediu ca să fac puțuri“, zice nea Gheorghe. N-a fost niciodată un om robust, n-a făcut nazuri la mâncare, nu și-a prăpădit banii la barbut ca alții, n-a dat în patima băuturii (cu toate că mai bea câte un păhărel), dar a avut o forță ieșită din comun. Se întâmpla, de multe ori, ca să ia singur tuburile din beton, lungi de un metru pe 30 în diametru și care cântăresc cam 50 de kilograme, și să le fixeze în gaura puțului. Poate puterea asta nebănuită l-a menținut în formă de și-a încheiat activitatea la venerabila vârstă de... 75 de ani.

Fiul meu e puțar și puțar va fi și fiul fiului meu
Nu este important că a făcut aproximativ 500 de puțuri, ci faptul că a transmis meseria asta la peste 40 de oameni, care, la rândul lor, au ajuns să fie căutați de multă lume. Și mai important este că fiul lui, Niculaie, de 42 de ani, a învățat, încă de la 14 ani, cum se toarnă tuburile și toate procedurile de forare. Chiar dacă la început nul prea trăgea ața să ajute, pe parcurs Niculaie s-a dat pe brazdă. Și ca o copie la indigo, tot așa făcea ca și părintele său: lucra la fabrică și, în timul liber, dădea fuga să-l ajute pe bătrân. Și fiul lui Niculaie, Marian, de 14 ani, a deprins tainele meseriei de puțar. Este oprit, de multe ori, de mama lui să se ducă să-și ajute tatăl, pe Niculaie, că de nu, ar sta toată ziua numai lângă uneltele de forat.

Viață măsurată-n puțuri
Întrebat dacă a muncit cu drag la unele puțuri, nea Gheorghe ne-a spus că le-a făcut pe toate din plăcere, indiferent că muncea pe mult sau puțin, îi plăcea să iasă totul bine. Doar o singură dată, în cei 45 de ani de meserie, i s-a întâmplat să dea greș. La capătul cartierului Pantelimon n-a putut să dea de apă pentru că acolo se băgase multă umplutură de pământ cu gunoaie, table și alte nimicuri. Chiar dacă s - a chinuit până când freza de foraj a dat de gunoaie, el i-a dat femeii toți banii înapoi.

Ultimul puț l-a făcut acum șase ani, la Mogoșoaia, care a avut o adâncime de 35 de metri. În toată perioada asta îndelungată de făcut puțuri, un singur accident i-a pus viața în pericol: o țeavă groasă de la trepied i-a căzut în cap. „Eram mort, dar unul dintre frații Gheremeni, și ei niște puțari celebri, mi-a scos limba și mi-a turnat apă în gură și astfel am scăpat „își amintește bătrânul.

Bătrânețea vine cu necazuri
Acum patru ani, nea Gheorghe stătea pe banca din fața curții și i s-a întâmplat nenorocirea: a suferit un accident vascular care i-a paralizat partea dreaptă a corpului. Însă forța lăuntrică aproape că a învins boala, acum putând să se îmbrace și să mănânce singur. „Cred că munca l-a ajutat să fie sănătos. Să știți că, așa bolnav cum e, sapă grădina cu o singură mână“, ne spune Costina, nora bătrânului. Nea Gheorghe are însă un mare of pe suflet: anul trecut a fost la Casa de Pensii de la Voluntari pentru a i se face o pensie de handicap. Cei de acolo l-au îndrumat să mai facă încă un examen la tomograf și apoi vor decide. Dar acest examen costă trei milioane, iar pensia lui este de 3,7 milioane, din care un milion se duce numai pe medicamente.

Fiecare caută să-și umple buzunarele
Omul acesta, care o viață întreagă a muncit numai, cu forța brațelor și a dat „bucuria apei“ la aproximativ cinci sute de familii, are școala vieții și nu se sfiește să spună exact ce gândește despre politică: „Oamenii politici nu sunt serioși, nu știu să judece, fiecare caută să-și umple buzunarele. Au rămas câmpurile pârloagă pentru că au scumpit benzina și motorina și oamenii n-au bani ca să-și plătească lucrările agricole. Dacă a ajuns și o butelie de aragaz 320.000 de lei, când metrul cub de gaz este 400.000 de lei, n-ai ce mai zice. E o nenorocire ce se întâmplă cu țara asta, n-au oamenii cu ce să trăiască și d-aia mulți fură!“

Când am plecat de la nea Gheorghe, s-a pus de-o ploicică. Ploicia s-a făcut o ploaie de vară, o răpăială cu clăbuci. N-a ținut mult, dar m-a udat până la piele. Și atunci mi-am zis: „Am căutat apa din pământ și am găsit apa din cer“.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

MESERII

Mesaj Scris de Admin la data de 17.06.07 10:50

Munca din adâncuri
Atrase de un venit despre care au auzit că este mai bun, multe persoane se înghesuie să devină scafandri militari. Mulți veniți, puțini aleși.
Centrul de Scafandri de la Constanța se bazează acum pe 200 de militari. La momentul realizării reportajului nostru, unii erau plecați la antrenamente, alții făceau scufundări la mare altitudine în lacul Vidraru, iar alții erau la Târgu-Mureș, pentru a primi certificare națională pentru forțele speciale, sau la Mila 18, unde se află în tabăra de supraviețuire.

În biroul căpitanului comandor Cătălin Fleșeriu, șeful de Stat Major de la Centrul de Scafandri, agitație mare. Telefoanele sună aproape nonstop. Fie se cere colaborarea pentru o anchetă a poliției, fie e nevoie de ajutorul scafandrilor pentru salvarea unor oameni. Tuturor acestor solicitări li se găsește rezolvarea.
Fiecare armă are deviza pe măsură, iar la scafandrii militari se spune doar “dacă ar fi ușor, oricine ar putea face”. Mulți vin, puțini rămân însă în această meserie. Cei mai mulți sunt respinși încă de la testare sau renunță pe parcurs, pentru că nu pot ține pasul la pregătire sau, dacă reușesc, se pot îndrepta după o vreme spre firmele private de scafandri.

STARTUL MESERIEI. Totul începe cu o vizită medicală mai amplă decât de obicei, examenul psihologic, pregătirea fizică cu o condiție absolut necesară, înotul și apoi testarea în barocameră, pentru a se verifica rezistența organismului la presiune și la amestecul de gaze, probe eliminatorii pentru posibilii candidați la această meserie. O simplă cădere sau slăbiciune îl elimină pe candidat din această meserie. Laboratorul de hiperbar de la Centrul de Scafandri a fost instalat în 1978 de o firmă franceză, și de atunci mii de militari testați pentru mare adâncime și-au făcut pregătirea. Instalația permite simularea condițiilor reale de scufundare până la 500 de metri adâncime, explică șeful de Stat Major, cpt. cdor. Cătălin Fleșeriu. Este o metodă mult mai ieftină decât una reală în mare, în hiperbar se pot regla temperatura, lumina și presiunea.
După trecerea testelor se poate trece la cursul de bază, dar tot la stadiul de scafandru începător, care încă nu are deprinderile necesare să reziste la adâncimi mari. Până la a deveni scafandru luptător e cale lungă și durează ani buni de pregătire, până când se poate ajunge în forțele speciale sau în rândul scafandrilor deminori.

MAREA OSTILĂ. În adâncuri, mediul este ostil, este întuneric și este frig. Nu se compară cu turismul subacvatic, unde totul este distracție și este mult mai simplu. Totuși, spune cpt. cdor. Cătălin Fleșeriu, accidente pot apărea și la câțiva metri adâncime, pentru că, furați de peisaj, stau prea mult, se ajunge la criză de aer, iar ieșirea la suprafață se face mult prea brusc.
Tot la Centrul de Scafandri sunt brevetați și cei care lucrează în mare cu sudură subacvatică sau lucrări de motaj și care trebuie pregătiți pentru a cunoaște protecția muncii. Regulile trebuie strict respectate, orele, adâncimea, revenirea la suprafață, mai ales când apare amestecul de gaze. Accidentele de scufundare pot fi provocate de embolia gazoasă, bule de azot ce împiedică circulația sangvină, care induc și alte pericole. Munca în echipă de doi este la fel de importantă pe lângă siguranța de sine a scafandrului, contează atât pe el, cât și pe coechipier pentru a ajunge cu bine la suprafață, din nou la aer.

MISIUNI. Pe lângă hiperbarul de la centru, divizionul de scafandri mai dispune de o astfel de instalație și la bordul navei “Grigore Antipa”, vas ce are nevoie de modernizare, care este așteptată de cei care se pregătesc la bord.
Printre exercițiile militare pe care le execută și cele NATO din ultimii ani, scafandrii militari sunt pregătiți să intervină la orice solicitare. Au fost mobilizați la inundațiile din județ, când au salvat copiii rămași blocați de viitură pe acoperișul grădiniței, au ajutat localnici năpăstuiți, pot fi solicitați de poliție pentru a căuta victime înecate sau obiecte acuzatoare într-o anchetă.

MILITAR SAU PRIVAT . Riscurile sunt la fel de mari și pentru un scafandru care lucrează la o firmă privată, unde mai mult el trebuie să fie mai bine pregătit pentru a merge în adâncimi. Școliți la Centrul de Scafandri și în căutarea unui venit care să le asigure un trai mai bun, cei pasionați de o meserie grea trebuie să fie la fel de conștienți că la cea mai mică greșeală își pot risca viața. “Într-un fel este să mori erou, într-un fel este să mori prost” este o vorbă valabilă în munca de scafandru. Accidentele pot apărea oricând, chiar și la cea mai mică adâncime, de la 40 de metri, gândești altfel, este explicația unui manager de firmă privată de scafandri.
Cei care muncesc într-o astfel de meserie au de înfruntat multe provocări. Scafandrii comerciali trebuie să se mențină într-o formă deosebită și să își întrețină deprinderile la superlativ, pentru că sunt solicitați mult mai mult să coboare în adâncuri. La fel de valabil în armată, dar și în privat este că pericole sunt de o parte și de alta și la cea mai mică ezitare se poate pierde totul, mai ales viața.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 26.06.11 18:21, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: MESERII

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 9 din 9 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum