Like/Tweet/+1
Ultimele subiecte
» Forumul lui NANU ....redivivus !
Scris de Nemo 26.01.17 15:49

» CRONOLOGIA PRINCIPALELOR MĂSURI ANTIEVREIEȘTI ÎN ROMÂNIA
Scris de Admin 18.01.17 20:22

» Adio întemeietorului forumului si o privire spre viitor...
Scris de Admin 17.01.17 21:20

» Pogromul de la București; noi dezvaluiri- ADRIAN CIOFLANCA
Scris de Admin 17.01.17 18:42

» Uli Valureanu
Scris de Admin 17.01.17 10:11

» Nemo's corner - - amestecate
Scris de Nemo 31.12.16 19:06

» O VESTE TRISTA
Scris de anita47 13.12.15 21:27

» AUTO[3=====]
Scris de Admin 24.11.15 16:23

» CASA&GRADINA[3=====]
Scris de Admin 24.11.15 13:56

» CULINARE[4=====]
Scris de Admin 24.11.15 13:41


Safran[v=]

Pagina 1 din 2 1, 2  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Re: Safran[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 16.11.15 15:37


Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Safran[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 23.10.13 15:21


Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Safran[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 02.01.12 19:39

Cabala



Alexandru Șafran despre Cabala
O lucrare interesantă și instructivă este „ Înțelepciunea Cabalei” de dr. Alexandru Șafran, fost Șef Rabin în România ( 1940-1947), fost Mare Rabin al Genevei. Cartea a apărut în original, în franceză ( 1986), iar traducerea în română de Țicu Goldstein, în 1997, la Editura Hasefer. „ Cabala este o doctrină a unității”, scrie Șafran.„Existența își are originea în Viața vieții, ea decurge din Cauza cauzelor, Rădăcina rădăcinilor, este însușii Creatorul”. Dumnezeu i-a făcut omului favoarea de a-i permite să fie gândit, dar nu perceput. Deci omul Îl poate gândi pe Dumnezeu. Deci omul caută Absolutul. Dumnezeu nu are nume pentru că este indefinit. Nici Ein Sof ( Infinitul) nu-L poate cuprinde. Dumnezeu oferă omuylui două căi de cunoaștere – Maase Bereșit ( primele opere, începutul) și Maase Merkava ( creația carului divin). Acestea sunt cele două axe mistice ale Cabalei. Prima revelație a fost în momentul primirii Torei de către Moise. Cabala urmează acestei prime revelații, fiind o parte a tradiției. Cuvântul lui Dumnezeu este Halaha, adică Legea. Legea și Narațiunea formează Talmudul, învățătura ( Halaha și Agada), care reprezintă Tora orală, devenită operă scrisă prin efortul învățaților dealungul a circa cinci secole, prin cele două părți distincte – Mișna ( repetarea) și Ghemara ( Talmudul propriu-zis, preceptele). Explicăm aceste noțiuni fără de care Cabala nu poate fi înțeleasă, ea fiind strâns legată de Tora și de Talmud. Biblia, Talmudul și Zoharul ( Cartea splendorii, prima Cabala scrisă) constituie cele trei contribuții ale iudaismulula spiritualitatea lumii.
După cum arătam în partea introductivă ( v. Despre Cabala) , inițiatorul a fost Rabi Șimon bar Iohai , în secolul II e.n. , în Palestina, dar învățătura sa ( tana) a fost făcută publică și răspândită abia în secolul XIII, în Spania, unde se mutase centrul spiritual al evreimii. Cabala rămâne și o tradiție orală, nu numai scrisă, pentru că mulți comentatori nu au lăsat texte sau ele s-au pierdut. Transmiterea se face de către un Mecubal ( un cabalist învățat) către un Mecabel ( ucenicul care primește învățătura). Orice mistică este transmisă pe cale orală, dar și scrisă. Ramban( Nahmanide) a explicat acest mod de a transmite Cabala. Primirea Cabalei este permisă numai celor care se pregătesc suficient ca să o primească, să fi studiat înainte Biblia și Talmudul. Există o legătură între mistică și filozofie, pe care Cabala o realizează strălucit. Astfel se explică și aria de răspândire a acesteia în rândul învățaților creștini și chiar musulmani. Fiind esențialmente mistică, învățătura Cabalei apropie pe om de Dumnezeu, iar fără mistică nu poate exista nici religia. Deveikut, în iudaism înseamnă atașamentul pentru Dumnezeu. Omul simte astfel că sufletul său este de natură divină. Se face trecerea de la un Dumnezeu personal la Dumnezeu ca adevăr absolut. Regele David, în Psalmii săi și-a exprimat atașamentul pentru Divinitate, iar iubirea dintre bărbat și femeie este pusă la același palier spiritual cu iubirea omului pentru Dumnezeu, pentru că iubirea este o condiție a Creației. Dar cele două forme de iubire nu se înlocuiesc una pe alta, este doar o comparație pentru înțelegerea noastră.
„ Misterul este fundamentul”, scrie în Zohar, iar Șafran adaugă – „ Cabala îl face pe om atent la mister, la misterul din el și la cel care îl înconjoară”. Tot în Cabala este scris că nimeni nu a ajuns la esența Cărții Sfinte, a Torei ( Cele cinci cărți ale lui Moise sau Pentateuhul). Un accent deosebit este pus pe inconștient, de fapt pe subconștient, pe vise, extaz. Așteptarea Mesiei este una dintre datoriile fundamentale ale omului. Cunoașterea este nelimitată. În Cabala se vorbește de evrei, dar și de oameni în genere, de aceea a fost preluată și de creștini. Respectul pentru om, pentru semeni sunt permanent amintite. De asemenea omul este comparat cu Arborele Vieții, dar există și Arborele Binelui, al Răului. Oamenii păcătuiesc din necunoaștere. Mesia personifică misterul cunoașterii. „Rațiunea ne lasă să întrevedem limitele sale”, se afirmă în Cabala. Știința și etica trebuie să stea împreună ( n.n. un principiu adesea nerespectat). Omul este răspunzător de destinul lumii. Faptele bune ale omului, mițvot, sunt dovezi ale credinței sale în Dumnezeu. Liberul arbitru nu este respins, dimpotrivă. Slujirea lui Dumnnezeu se numește Avodat Ha Șem ( avoda- muncă, Șem – Numele, pentru că Dumnezeu nu trebuie amintit printr-un nume, deși ele există). Prin slujirea lui Dumnezeu se ajunge la unirea spiritului cu materia. Igiena trupului și a spiritului sunt interdependente, apa este un simbol al Vieții.
Un rol important îl are rugăciunea, adresarea către Dumnezeu, prin Șema, Israel, rugăciunea principală a evreului, cum la creștini este Tatăl Nostru. Dumnezeu este Regele Universului, omul este cea mai de seamă creație, este centrul Creației. Țadicul, adică omul drept ( și învățat) este cel care se ocupă de îndreptarea evreului către fapte bune și spre învățătură. Deși viața este rtecătoare, omul credincios nu poate fi cuprins de pesimism, el știe că Dumnezeu este veșnic, la fel și Viața. Cabala ajută pe cel care se apropie de a să vadă dincolo de aparențe. În zilele lui Mesia, materia va redeveni spirit, ca la începuturi. Unitatea oamenilor se bazează pe responsabilitate, fiecare este responsabil pentru sine și pentru ceilalți. Dar fiecare om este unic, la fel și fiecare dimineață este unică. Omul trebuie să-și descopere misiunea în această viață. Alexandru Șafran pune un accent special pe etică, dar Cabala este în bună parte o antologie de comentarii care o apropie de misterul ficțional, ea a influențat mult literatura, ca și pe oamenii de știință, deopotrivă. Dar să nu uităm etica, singura salvare a omului este Binele, iar pentru exemplificarea unei exprimări lapidare, vom aminti de pilda lui Hilel( sec. I. e.a.). Întrebat fiind de un om mai puțin cunoscător, ce este iudaismul, cum poate fi definit într-un timp scurt, cât stă cineva într-un picior, Hilel a răspuns – „Să nu faci altcuiva ce nici ție nu-ți convine” ( ”Ce nu-ți place, altuia nu face”). „ Restul sunt comentarii”. Cabala este un vast comentariu.
Boris Marian

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

AlocuțiuneaExcelenței Sale Alexandru Șafran,

Mesaj Scris de Admin la data de 29.07.11 4:24

Alocuțiunea
Excelenței Sale Alexandru Șafran,
Rabinul șef al Genevei,
Rostitǎ în plenul Parlamentului României

- 28 martie 1995 –




Alexandru Șafran s-a nǎscut în Bacǎu, unde –dupǎ absolvirea Institutului Superior Rabinic din Viena- a fost numit Șef Rabin al Comunitǎții evreiești locale.
La 3 martie 1940, la numai 29 de ani, a devenit Șef Rabin al Cultului Mozaic din România, funcție în virtutea cǎreia a fost numit senator de drept în Senatul țǎrii.
La sfârșitul anului 1947, refuzând colaborarea cu autoritǎțile comuniste a fost silit sǎ pǎrǎseascǎ România.
Din 1948 ocupǎ postul de Șef-Rabin al Genevei.







Domnule președinte,

Doamnelor și domnilor senatori,



Mǎ înfǎțișez domniilor voastre cu emoție și cu recunoștința. Cu emoție, cǎci îmi regǎsesc țara în care m-am nǎscut, revǎd populația în mijlocul cǎreia am crescut, reaud glasul românesc în toatǎ suculența lui, revǎd slova româneasca în toatǎ lumina ei, resimt gustul roadelor culturii românești care ani de-a rândul mi-au hrǎnit sufletul.

Vǎ spun cǎ stau înaintea domniilor voastre pǎtruns și de un simțǎmânt de recunoștințǎ. Într-adevǎr, v-o datoresc din plin, pentru chemarea pe care mi-ați adresat-o, domnule președinte și domnilor senatori, sǎ vin aici, în mijlocul domniilor voastre și sǎ rostesc cuvântul meu, care, vǎ rog sǎ știți, este un cuvânt de voie bunǎ, izvorând din inima mea iubitoare cu aceeași frǎgezime cu care am rostit primul meu cuvânt în acest Senat, în aceeași lunǎ, martie, ca și acum, însǎ înainte cu mai mult de jumǎtate de veac.

În rǎstimpul acestor decenii am trǎit cu toții în freamǎt de zbucium. Oamenii au trecut prin vremuri crunte, pretutindeni în România, în Europa, cu rǎsfrângeri pustiitoare în lumea întreagǎ. Totuși, urgia s-a abǎtut cu o furie distrugǎtoare, cu totul deosebitǎ, asupra evreilor, cu tâlcul orb de a nimici acest popor, nu de a-l birui, cǎci era fǎrǎ arme, dar de a-l extermina, de a-l elimina de pe fața Pǎmântului. Și, paradox, acest popor, țintǎ a anihilǎrii totale, este acela care a adus lumii Biblia eternǎ, dar, tocmai fiindcǎ a revelat prin ea oamenilor pe Dumnezeul unic, pe Creatorul unic al unei lumi unice și unitare pe care o vrea locuitǎ de o omenire unicǎ și unitarǎ, tocmai de aceea mânia semințiilor împotriva poporului evreu s-a dezlǎnțuit cu atâta scelerat avânt. Oamenii și popoarele care l-au adoptat formal pe acest Dumnezeu anunțat de cǎtre Israel refuzǎ, în genere, sǎ îndeplineascǎ idealul de viațǎ pe care El îl propune prin mijlocirea Bibliei, ideal care se rezumǎ în îndatorirea de a respecta viața fizicǎ și moralǎ a ființei omenești, de a recunoaște demnitatea acestei ființe despre care le place sǎ zicǎ în stilul biblic, fǎrǎ ca sǎ ia în serios zicerea lor, cǎ omul este fǎcut dupǎ chipul și asemǎnarea Domnului.

Sǎ nu ne mire deci ca Shoa, catastrofa fǎrǎ egal care s-a abǎtut în secolul nostru asupra poporului evreu, a atins culmile sale semețe, înfiorǎtoare tocmai în continentul a cǎrui religie se referǎ în mod direct, istoric la iudaismul din care afirmǎ cǎ se trage și pe care, în același timp, îl denigreazǎ.







Domnule președinte, doamnelor și domnilor senatori,



Acum 10 zile noi, evreii, am celebrat Purimul, o sǎrbǎtoare care ne amintește salvarea de la pieire a strǎbunilor noștri în Persia, cu vreo 2500 de ani în urmǎ. Dupǎ enumerarea peripețiilor miraculoase care au condus la izbǎvirea lor, noi rostim o rugǎciune care se terminǎ doar cu patru cuvinte în ebraicǎ, dar pline de semnificație, conținând o învǎțǎturǎ de care trebuie sǎ ținem seama. Traducerea acestor patru cuvinte sunǎ astfel : « Amintit fie spre bine Harvona, adicǎ acela care, în vreme de obidǎ, a stat alǎturi de evrei și le-a ajutat ». Învǎțǎtura aceasta alcǎtuiește un legǎmânt transmis tuturor generațiilor evreiești. Este un fapt cât se poate de dureros, dar cât se poate de adevǎrat cǎ, în timpul cârmuirii naziste, noi, evreii din România am fost obidiți, prigoniți, chinuiți. Totuși, nu am dat uitǎrii cǎ în acele vremuri de amarǎ opreliște, de mǎcinǎtoare zdrobire a ființei noastre fizice si morale, când vuiau vijelii devastatoare, vestitoare ale vremurilor morții, tot atunci, de multe ori, un suflu de alinare, de compǎtimire, chiar de tǎmǎduire, vestitoare ale zorilor vieții, ne înviora inimile. Iatǎ pilde grǎitoare, întruchipând sufletul adevǎrat românesc în acele vremuri de suferințǎ ale evreilor români. Când « Trenul Morții », pus în mișcare la Iași în urma pogromului sǎvârșit în acest oraș, dupǎ ce a fǎcut popas la Podul Iloaiei a ajuns în gara Roman, strigǎte disperate rǎzbǎteau din vagoanele ferecate. Se țipa: « Dați-ne apǎ, dați-ne apǎ! », dar paznicii aveau ordine stricte sǎ împiedice pe orișicine ar încerca sǎ se apropie de acest funest vehicul. Și totuși, în pofida interzicerii, o femeie plǎpândǎ, Viorica Agarici, strǎbǎtu iute rândurile strânse ale paznicilor și porunci acestora, pe seama ei, a simplei zvâcniri a conștiinței sale, sǎ rupǎ lacǎtele trenului, ale acestui depozit sinistru de chinuri fumegânde, sǎ deschidǎ vagoanele, ceea ce au și fǎcut. Și iatǎ, din acestea încep sǎ cadǎ afarǎ cadavre încleștate, sǎ se rostogoleascǎ oameni în agonie, sǎ se precipite oameni asfixiați, oameni înnebuniți, da, înnebuniți, oameni înnegriți de arșița setei. Acestor oameni Viorica Agarici le întinde apa învietoare. Apa, acest element primordial, vital, pe care Creatorul lumii îl pune la dispoziția oricǎrei vietǎți animale. Și apoi « Trenul Morții »s-a pus din nou în mișcare, cu destinația Cǎlǎrași. Am cerut atunci președintelui Crucii Rosii Române, dr Costinescu, sǎ ia mǎsuri ca pe noul traseu ce avea sǎ-l parcurgǎ « Trenul Morții » sǎ nu se mai repete samavolniciile petrecute la staționarea acestuia în gǎrile din Podul Iloaiei si Roman. I-am mai cerut sǎ asigure condiții umane de cazare în lagǎrul din Cǎlǎrași a acestor nenorociți evrei. Doctorul Costinescu s-a strǎduit în acest sens si a izbutit si nu numai atât, m-a înștiințat cǎ a obținut cu acest prilej sfâșietor de inimi ca unii medici evrei sǎ capete îndǎrǎt instrumentele medicale care le-au fost confiscate. Iatǎ o altǎ pildǎ. Evreii din sudul Bucovinei și din nordul Moldovei au fost smulși din casele lor și deportați în Transnistria. În drum, unii dintre ei au fost uciși, alții cǎdeau istoviți si mureau în șanțuri. Cei ajunși, în sfârșit, în ținuturile sinistre de dincolo de Nistru, printre care mulți dintre ei goi, desculți, erau rǎpuși de frig, de foame și de boalǎ. Noi nu aveam voie sǎ le trimitem ajutoare în îmbrǎcǎminte, alimente, medicamente. Am spus Reginei-Mamǎ Elena cǎ obținerea aprobǎrii de a se trimite ajutoare acestor pribegi în surghiun este mai mult decât urgentǎ, deoarece fiecare ceas conteazǎ, cǎci în fiecare ceas se sting în chinuri ființe nevinovate. Regina-Mamǎ, femeie cuvioasǎ, s-a strǎduit din rǎsputeri ca autorizația sǎ fie acordatǎ fǎrǎ întârziere. I s-a promis cǎ așa se va face și așa s-a fǎcut. De îndatǎ ce a luat cunoștințǎ de rezultatul pozitiv al demersurilor sale, chiar în același ceas s-a grǎbit sǎ mi-l comunice, trimițând pe aghiotantul ei la mine acasǎ, într-o noapte de viscol, pentru ca acest sol al bunǎtǎții sǎ-mi aducǎ vestea cea mare cu un ceas înainte, fǎrǎ sǎ mai aștepte a doua zi.

Iatǎ o altǎ pildǎ. Când în Basarabia s-au comis masacre cu evreii, un ofițer român, milos, a acceptat primejdioasa misiune ce i-a fost încredințatǎ de cǎtre diriguitorii evrei din București, ca sǎ aducǎ vești de la noi sǎrmanilor evrei de acolo închiși în ghetouri și cǎrora li s-a interzis sǎ mai comunice cu noi. Iatǎ o pildǎ. Când reprezentanții guvernului german la București au insistat pe lângǎ autoritǎțile române sǎ orânduiascǎ vagoanele necesare pentru ca sǎ transporte în lagǎrele de exterminare în Polonia pe evreii din Transilvania de Sud și pe cei din Vechiul Regat, dupǎ ce au eșuat toate încercǎrile noastre, ale dr Fielderman și ale mele, pentru ca aceste deportǎri sǎ nu aibǎ loc, m-am adresat mitropolitului Ardealului, Nicolae Bǎlan, cerându-i sǎ vinǎ la București pentru cǎ trebuie sǎ-i vorbesc. Nu puteam sǎ mǎ duc la Sibiu pentru cǎ eram ostatec. El a înțeles despre ce era vorba, înaltul prelat a rǎspuns chemǎrii umilului rabin și a venit în Capitalǎ. Convorbirea mea cu el a fost dramaticǎ, zguduitoare. Duios, dar aspru i-am spus cǎ dupǎ moartea noastrǎ – suntem doar amândoi la fel, muritori – îl voi declara în fața Judecǎtorului Ceresc rǎspunzǎtor în ce privește viața miilor de ființe evreiești gǎsindu-se în dioceza lui și osândite la o moarte atroce prin deportarea lor în Polonia. Mitropolitul, fire mândrǎ, dar suflet cucernic, s-a cutremurat la auzul accentelor grave ale spuselor mele. S-a ridicat, s-a dus și a intervenit în favoarea acelor osândiți, îndeplinind astfel, domnule președinte, doamnelor si domnilor senatori, un rol covârșitor întru salvarea evreilor din Transilvania de Sud și, ipso facto, a evreilor din Vechiul Regat, cǎci deportarea acestora din urmǎ era legatǎ de deportarea celor dinainte.

Evreii din Ardealul de Nord, ocupat de cǎtre unguri, nu au avut norocul sǎ se gǎseascǎ în dioceza vajnicului mitropolit Bǎlan, nu au putut, deci, beneficia de oblǎduirea lui, a acestui suflet mare românesc. Ei, sǎrmanii, au fost expediați cu mare cruzime la Auschwitz pentru a fi acolo înǎbușiți în camerele de gaz si mistuiți în dogoarea cuptoarelor. Iar acei evrei rǎzleți din Ardealul de Nord care au izbutit sǎ scape de la deportarea la Auschwitz datoresc salvarea lor simțului nobil românesc al profesorului Raoul Șorban, simțului nobil românesc al domniei-voastre, domnule profesor Șorban, chibzuinței sale active și a aceleia a prietenilor sǎi. Ei s-au cǎznit ca acești rǎzleți evrei sǎ poatǎ sǎ treacǎ în România, la noi, si de aici, din acest liman al izbǎvirii lor, sǎ ajungǎ apoi în Țara Fǎgǎduinței, în Țara Sfântǎ.

Așadar, România, din acest punct de vedere al deportǎrii evreilor în Polonia, se situeazǎ în rândul acelor puține țǎri europene cotropite de armatele lui Hitler ca Bulgaria, Danemarca, Finlanda, care nu și-au trimis copiii de obârșie evreiascǎ sǎ piarǎ în gazul și în focul de la Auschwitz.







Domnule președinte, doamnelor și domnilor senatori,



Iatǎ pilde de autentic românism, învederat în vremea de cumplitǎ opreliște când am pǎstorit obștea evreiascǎ din România, pilde pe care am onoarea sǎ le citez din înǎlțimea tribunei Senatului, cǎruia am avut onoarea sǎ aparțin și care pǎstreazǎ un loc de predilecție în inima mea recunoscǎtoare. De aici, din acest loc însemnat din viața mea, îndrept ruga mea cǎtre Dumnezeu sǎ reverse harul sǎu în belșug asupra frumoasei țǎri românești și asupra bunului și dragului popor român.


http://www.geocities.com/rsorban/alocutiunea.htm

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Lectia de toleranta

Mesaj Scris de Admin la data de 24.07.11 19:28

Lectia de toleranta
Deseori am fost pus in situatia de a asculta filipicele vreunui atoatestiutor indreptate impotriva evreilor, vinovati, in opinia sa, de toate nenorocirile care s-au abatut, de doua milenii incoace, si vor continua sa se abata asupra umanitatii. Pina si despre barbarele atentate la World Trade Center New York, din 11 septembrie 2001, se gasisera unii care sa spuna ca sunt opera Mossad-ului, facuta cu scopul de a declansa o riposta energica a Statelor Unite impotriva lumii arabe. În sens contrar, am intilnit si oameni care vedeau in evrei o suma a tuturor virtutilor imaginabile. Orice solutie inteligenta venita din partea cuiva, indiferent cine ar fi fost acela, mai ales daca avea vreo legatura cu lumea afacerilor, era comentata cu acelasi aer suficient: ,o fi el irlandez (sau ce-o fi fost), dar sigur are si ceva singe evreiesc in vene", sau, varianta, in cazul in care genealogia respectivului nu lasa loc de interpretari, ,...dar trebuie sa fi avut si vreun cap de evreu prin preajma". Eu insumi am cunoscut evrei de toate felurile: inteligenti, spirituali, sclipitori, plini de umor, generosi, zgirciti, oportunisti, resentimentari, deschisi spre dialog, chiar si in chestiuni foarte delicate, sau incapabili sa treaca dincolo de anumite sabloane de gindire ori de barajele mentale pe care si le autoimpusesera. Cum relatiile mele sint cu oameni, nu cu etnii, pot spune ca intre evrei, ca si intre romani, am prieteni la care tin enorm (nu-i mai nominalizez, se stiu ei bine), cunostinte pe care le respect si le pretuiesc, oameni fata cu care am raporturi decente, de respect reciproc, dar stiu si destui care ma detesta sau chiar ma considera antisemit.

Prin ce se deosebeste spiritualitatea iudaica de cea crestina? Care sint elementele de baza ale unei posibile viziuni evreiesti asupra lumii (contemporane)? Cum raspunde Tora, vechea invatatura ebraica, provocarilor contemporaneitatii? Iata doar trei intrebari fundamentale la care indeobste se raspunde in functie de miturile din mintea fiecaruia.

Etica evreiasca si modernitatea, de Alexandru Safran, este o carte imposibil de ignorat de catre cei interesati de modul in care se raporteaza spiritualitatea ebraica la imperativele lumii contemporane. Alexandru Safran, fost Sef rabin al Romaniei si Mare rabin al Genevei, este un erudit si un intelept. Eseurile si prelegerile sale din aceasta carte sint rodul unor preocupari de mai bine de jumatate de secol. Observatiile sale, in care Tora este analizata in comparatie cu gindirea lui Platon, cu spiritualitatea crestina, cu filozofia moderna, se transforma intr-o meditatie asupra lumii contemporane si a destinului omului in universul tot mai tehnicizat de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Desi nu sint foarte noi, aceste eseuri (scrise intre 1949 si sfirsitul anilor '80) isi pastreaza intacta actualitatea si se adauga acelor incercari de a acomoda dezvoltarea tehnologica fara precedent din anii din urma cu valorile fundamentale ale spiritului care ii preocupa de ceva vreme pe teologii crestini (catolici, in primul rind, dar si ortodocsi, chiar romani, de ultima generatie). Mutatis mutandis, cartea lui Alexandru Safran este un soi de Omul recent, scris insa din perspectiva spiritualitatii iudaice. Daca la nivelul crestinismului intre stiinta si dogma exista o ruptura aproape ireconciliabila, iudaismul, dimpotriva, include stiinta in cadrul normei. Acelui ,crede si nu cerceta" interpretat in fel si chip din vremea inchizitiei pana astazi, iudaismul ii contrapune cerinta omului de a-si cunoaste Dumnezeul: ,sa-L caute cu mijloacele stiintei si sa-L slujeasca cu mijloacele eticii. El asociaza stiinta si etica deoarece ele nu sint decit doua manifestari ale uneia si aceleiasi forte superioare. A cunoaste este pentru evreu un comandament; lui i se porunceste in mod expres studiul, cercetarea. Omul se inalta spre Dumnezeu explorind realizarile Sale luminindu-se astfel caile care il despart de Dumnezeu" (p. 190). Rabinul Safran crede ca toate nenorocirile care au lovit umanitatea au drept cauza profanarea idealului initial, idealul Torei, al sabatului.Sabatul este o zi de odihna, care insa nu presupune doar oprirea muncii istovitoare, fizice, ci incetarea oricarei activitati creative, inclusiv in domeniul artistic. Renuntind pentru o zi sa mai fie sclavul muncii sale sau al patronilor sai, omul ,il slujeste pe Dumnezeu din toata inima, cunoscind totala si absoluta autoritate a creatorului asupra persoanei sale si asupra a tot ceea ce el poseda". Spune, in continuare, Alexandru Safran, ,respectind cu fidelitate sabatul, chiar atunci cind lucreaza, omul are privilegiul de a se asemui cu Creatorul sau: el creeaza, ramine stapin pe ceea ce a creat, caci el e stapinul lui insusi si a(l) instinctului sau". Dincolo de aceasta dimensiune spirituala, sabatul este o sarbatoare a unitatii familiei, care ramine in casa pe toata durata lui. Weekend-urile din ziua de azi s-au rupt aproape complet de semnificatia initiala a sabatului. Putini mai petrec ziua de sabat acasa, impreuna cu toti membrii familiei. În weekend, oamenii ies in strada, pleaca in excursii, la spectacole sau, daca ramin totusi acasa, stau acasa cu ochii pironiti la televizor. În felul acesta familiile se destrama, oamenii se instraineaza treptat. Sau, cum spune Alexandru Safran, omul inceteaza de a mai fi el insusi, a fost scos din autenticitatea sa si aruncat in domeniul abandonului, pe care multi il califica drept comunitate. ,Dar aceasta comunitate nu are nimic, ea nu are suflet" (p. 80).

Cartea lui Alexandru Safran este plina de invataminte. Ea clarifica raporturile iudaismului cu principalele concepte ale lumii contemporane: democratie, minoritate, majoritate, morala, societate, stiinta, munca. Fiecare dintre capitolele dedicate acestor teme merita o discutie aplicata. Cred ca o masa rotunda care sa aiba drept tematica discutarea acestor concepte din perspectiva diverselor credinte religioase care domina lumea contemporana ar fi mai mult decit interesanta si ar putea duce la definitiva indepartare de ceea ce Samuel Huntington numea posibila ,ciocnire a civilizatiilor", marea amenintare pentru lumea contemporana. Observatiile lui Alexandru Safran, foarte pertinente, ofera omului dezinhibat din punct de vedere mental sansa de a privi lumea inconjuratoare cu alti ochi, dintr-o noua perspectiva, pe care o poate accepta sau respinge, dar care are o coerenta indiscutabila. Citind aceasta carte, realmente ai sentimentul ca dialogul intre oameni apartinind unor traditii spirituale diferite este posibil si, mai mult decit atit, ca intelepciunea inscrisa in fiecare religie poate fi un profitabil prilej de meditatie pentru toate celelalte.

Etica evreiasca si modernitatea de Alexandru Safran este o carte esentiala pentru cititorii evrei dar si pentru neevrei. Evreii vor putea sa inteleaga mai bine modernitatea, sa se adapteze la rigorile ei fara a renunta la valorile spiritului. Pentru neevrei, ea constituie un bun prilej de a cunoaste profunzimile spiritualitatii ebraice si de a-i intelege pe oamenii din imediata noastra apropiere. Este o carte invitatie la dialog, scrisa cu farmec si intelepciune de un mare erudit, o lectura de pe urma careia toata lumea are numai de cistigat. n
PS: Într-unul din numerele anterioare ale Romaniei literare, comentind Jurnalul (1996-1997) doamnei Monica Lovinescu m-am referit la criticul literar Vladimir Streinu ca la un colaborator al fostei Securitati. În pofida faptului ca citatul din Jurnalul doamnei Lovinescu nu prea lasa loc de interpretare (,În scurta mea absenta, V. raspunde la un apel al lui Stelian Tanase. E aproape inspaimintat: a dat in arhive peste denunturile lui Caraion. Despre el se mai stia, dar marea surpriza a fost Vladimir Streinu, si el denuntator"), se pare ca in realitate lucrurile au stat altfel. Vladimir Streinu nu a fost un colaborator, ci o victima a Securitatii. intr-unul dintre numerele viitoare ale revistei noastre vor fi publicate documente din arhiva CNSAS
http://www.romlit.ro/www/texte05/rl41/1-5-1.html

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Safran[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 01.05.11 17:26

Din nou despre “ura fără noimă” de Leon Volovici
Istoricul Carol Iancu a publicat recent un volum de documente legate de activitatea fostului șef-rabin Alexandru Șafran în perioada Holocaustului. Un alt istoric, d-l Liviu Rotman, a examinat foarte critic alcătuirea ediției și comentariile editorului. D-l Carol Iancu i-a răspuns, cum era de așteptat, după care polemica a luat amploare, au urmat opiniile unor specialiști, dar și ale unor ne-specialiști, pro sau contra, denunțuri tot mai inflamate care cereau capul lui Rotman.
Până aici totul era previzibil și poate că nu m-aș fi implicat în polemica actuală dacă replicile anti-Rotman n-ar fi derapat spre chestiuni care nu mai au nicio legătura cu obiectul discuției, care este – reamintesc celor înfierbântați (și la ce nivel!) – o critică a ediției publicată de istoricul Carol Iancu. Punctul culminant (deocamdată!) al derapajului l-a atins recent d-l Leibovici-Laiș într-un articol (apărut în Jurnalul săptămânii) sub titlul“Ură fără noimă”. Rotman e acuzat că vrea să ardă cărțile după modelul naziștilor (nici mai mult, nici mai puțin…), iar la rădăcina răului se află regretatul istoric Jean Ancel și fostul rabin-șef în perioada comunistă, Moses Rosen. Cine mai ține minte că Moses Rosen, cu meritele și păcatele lui, a intrat pe scena publică evreiască și românească după război ? Deci nu Rosen e “subiectul propoziției”, decât doar dacă există o conspirație diabolică pusă la cale de Ancel, de Liviu Rotman și de “acoliții și ciracii” lui, cum atât de frumos se exprimă d-l Leibovici-Laiș.
Acum aproape doi ani, am fost solicitat de institutul Yad Vashem să revăd trei lucrări fundamentale ale istoricului Jean Ancel ce urmează să apară în versiune engleză, în Israel și în Statele Unite. Am recitit cu acest prilej cele două volume masive ale sale despre capitolul românesc al Holocaustului, cartea despre Pogromul de la Iași și volumul al doilea al Memoriilor lui W. Filderman (anii 1940-1944), pe care Ancel n-a mai apucat să-l vadă tipărit. N-am găsit nicăieri pasaje în care rabinul Alexandru Șafran să fie “ponegrit”, cum susțin cei care îl ponegresc cu adevărat pe Ancel. E drept că, după editarea memoriilor rabinului Șafran în 1987, Ancel și-a schimbat radical părerea despre rolul jucat de fostul șef-rabin în ajutorarea evreilor deportați sau pe cale de a fi uciși în lagăre naziste în toamna anului 1942. În viziunea lui, determinată de cercetări minuțioase în arhivele românești și străine accesibile abia după 1990, în prim-planul acțiunilor de salvare se află Filderman, liderul evreimii române. Tot ce a întreprins, cu mijoacele lui, rabinul Șafran merită să fie recunoscut și analizat de către istorici, dar e departe de efectul și ponderea acțiunilor lui Filderman. E o concluzie contestată de alții, dar, ca să răspund pamfletelor împotriva lui Ancel, adaug că un articol de ziar, oricât de vehement, nu poate înlocui cercetarea îndelungată, neobosită în arhivele vremii. Acesta este sensul “școlii lui Ancel”, ironizată de d-l Leibovici-Laiș. Nu ar strica deloc dacă cei care se implică în această discuție ­– fie ei istorici sau activiști – ar urma la această “școală”.
Revizuirea propriilor opinii de către Jean Ancel, deloc misterioasă, capătă, în articolul d-lui Laiș, o explicație conspiraționistă, cu resorturi obscure. E vorba, ne explică d-l Laiș, de o “schimbare la față” ale cărei cauze, aflăm acum, “nu numai că le cunosc, dar în arhiva mea personală există dovezi documentare, pe care nu le dau în vileag…” Aici, aria calomniei a ajuns în zona infamiei.
Cu adevărat, când pomenește de “ura fără noimă”, d-l Leibovici-Laiș știe despre ce vorbește.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Safran[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 20.03.11 17:03

Alexandru Șafran și Șoahul neterminat în România. Răspuns alegațiilor lui A. Florian
În numărul din 15 februarie 2011 al revistei 22, a apărut articolul Șoahul neterminat sau despre o formulă inadecvată, consacrat ultimei mele cărți: Alexandru Șafran și Șoahul neterminat în România. Culegere de documente, București, Hasefer, 2010, 576 p. Alexandru Florian (A.F.) emite judecăți de valoare menite a minimaliza rolul istoric jucat de șef rabinul Alexandru Șafran în timpul celui de-al doilea război mondial, acuzându-mă că supraevaluez această personalitate și că ofer „o imagine distorsionată prin minimalizare despre una dintre cele mai tensionate etape din istoria evreilor din România“. În zelul său de a denigra și de a suscita o polemică falsă, el proferă o serie de alegații, la care îmi propun să răspund.
1. Ocultarea activităților lui Alexandru Șafran
A.F. contestă de la început afirmația mea că activitățile lui A. Șafran au fost ocultate, afirmând, eronat, că cei care au scris despre tragedia evreilor din România „au prezentat cu echilibru și în spiritul documentelor de arhivă poziția și rolul lui Wilhelm Filderman, președintele Federației Uniunii Comunităților Evreiești (FUCE) și Alexandru Șafran, șef rabin (1940-1947)”. A.F. este însă prins în capcana propriilor sale contradicții, afirmând, fără să vrea, că „este de acord cu autorul [C. Iancu] că este dificil de a explica de ce numele lui Șafran nu figurează în Cartea Neagră“. În cartea mea, explic ceea ce m-a determinat să alcătuiesc culegerea de documente: ocultarea activităților șef rabinului Șafran în diferite lucrări și dispariția „misterioasă“ a corespondenței sale oficiale (în arhiva Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România se află 117 dosare conținând corespondența oficială a lui Moses Rosen și un singur dosar „Alexandru Șafran“, în care majoritatea documentelor, relative la perioada de după 1945, pun în evidență animozitatea „rabinului roșu“ față de cel care a fost alungat din postul său).
În Memoriile postume ale lui Filderman, editate de J. Ancel (W. Filderman, Memoirs and Diaries, vol. 1, 1900-1940, Tel-Aviv și Ierusalim, 2004), care acoperă perioada ce se întinde de la sfârșitul secolului al XIX-lea până în luna august 1940 inclusiv, activitatea lui A. Șafran este în întregime omisă: numele lui nu este citat decât o singură dată (p. 512), pentru a preciza că șef rabinul ar fi afirmat că președintele Filderman era „indispensabil“ comunității. Textul memoriilor nu conține nicio indicație privind colaborarea dintre Șafran și Filderman, iar niciuna dintre multiplele și importantele intervenții ale lui Șafran la Senat sau pe lângă membri ai guvernului nu este amintită, deși zeci de articole (apărute și în marile cotidiene americane și engleze) le-au relatat pe larg.
Din păcate, și în Raportul final al Comisiei Internaționale pentru Studiul Holocaustului în România (Comisia Wiesel) rolul lui Șafran a fost ocultat, ca și în volumul de memorii ale lui Filderman, tot din cauza părtinirii lui J. Ancel. În Raportul final a fost, de asemenea, omisă orice referință la nunțiul apostolic Andrea Cassulo, la delegații Comitetului Internațional al Crucii Roșii, Charles Kolb și Vladimir de Steiger, și la miniștrii plenipotențiari francez (Jacques Truelle) și elvețian (René de Weck), în pofida acțiunilor lor în favoarea evreimii române – care-și găsesc ecou în cartea mea. Moses Rosen și acoliții lui au făcut, timp de decenii, tot ce a fost cu putință pentru a oculta atât activitățile lui Alexandru Șafran din perioada războiului, cât și întreaga sa operă de filosofie religioasă – o operă de mare anvergură. După 1989, Rosen a împiedicat întoarcerea în România a lui Șafran, care a avut loc doar în 1995, după moartea „rabinului roșu“.
Pe de altă parte, numeroase personalități au subliniat curajul și importanța acțiunii lui A. Șafran în timpul a celui de-al doilea război mondial, printre care: dr. Th. Lavi, autorul esențialei cărți Iudaismul din Româ­nia, în lupta pentru supraviețuire, dr. Sh. Leibovici Laiș, președintele Asociației Culturale a Evreilor Originari din Româ­nia, dr. I. Guttman – Ben Zvi, fiul lui Zvi Guttman, președintele martirizat de legionari al tribunalului rabinic din București, profesorul Reuven Feuerstein, laureat al Premiului Israel, activ în anii 1940-1944 în educarea copiilor evrei orfani, și mulți alții.
2. Despre „formularea inadecvată“ a titlului cărții
De ani de zile pledez pentru utilizarea sistematică a termenului ebraic de „Șoah“. Acest termen care se regăsește în Biblie cu înțelesul de „catastrofă“ sau „distrugere“ se referă la masacrul sistematic la care au fost supuși evreii europeni de către naziști și colaboratorii lor în diferite țări ale Europei. Prefer utilizarea acestui termen, uzitat curent în Israel, unde parlamentul a instaurat Ziua Șoahului și a curajului (Yom ha-Shoah ve-ha-Gvura), precum și în Franța, unde s-a răspândit grație filmului Shoah al lui Claude Lanzmann. Îl prefer termenului Holocaust, care s-a impus în mediile americane în anii 1960 și care s-a înrădăcinat și în România. Deși termenul Holocaust exprimă caracterul unic și specificitatea genocidului evreilor din Europa din perioada celui de-al doilea război mondial, el poate fi (și este) utilizat pentru a desemna și alte genociduri: holocaustul indienilor, holocaustul armenilor, holocaustul romilor, holocaustul anumitor populații din Africa sau Asia, care au suferit masacre genocidare. Termenul Șoah nu dă loc la nicio confuzie, fiind singurul care desemnează unicitatea proiectului de nimicire totală căreia era destinat de Hitler poporul evreu.
Termenul Șoah se regăsește în titlul precedentei mele cărți Șoah în România. Evreii în timpul regimului Antonescu (1940-1944) (Polirom, 2001), bazată pe o documentație inedită găsită în arhivele franceze de la Quai d Orsay, și în volumul Alexandru Șafran și Șoahul neterminat în România. Am ales anume acest titlu pentru a atrage atenția împotriva tuturor negaționiștilor și revizioniștilor asupra realității Șoahului. Șoahul din România a fost însă neterminat, în sensul că nu a fost dus până la termenul final cerut de naziști, datorită unui complex de împrejurări favorabil și unor intervenții externe și interne, printre care și acelea ale șef rabinului Șafran, ale lui Filderman și ale altora. Aceste intervenții au contribuit salutar la împiedicarea, la sfârșitul anului 1942, a „evacuării“ în Polonia (în lagărul de exterminare nazist din Belzec) a evreilor rămași în viață în Transilvania de Sud și în Regat. În lucrările mele, am făcut o amplă prezentare a Șoahului în România, a politicii de discriminare sistematică, a legislației antisemite, a spolierilor, a deportărilor, a pogromurilor și a masacrelor atât în Regat, cât și în Bucovina, Basarabia și Transnistria. L-am citat pe reprezentantul Franței, J. Truelle, care, în vara și toamna anului 1941, anunța explicit proiectul guvernului român, „abil încurajat de nemți“, care urmărea „exterminarea izraeliților“ (p. 75).
3. Eforturile lui A.F. de a-l denigra pe Alexandru Șafran
A.F. citează un singur document în favoarea lui Șafran (Doc. 115), o notă a Serviciului Secret de Informații relatând o predică pentru victoria Angliei (la 1 martie 1941), pentru ca imediat să insiste că Șafran și-ar fi schimbat „radical atitudinea“ câteva luni mai târziu, cu ocazia unei audiențe din 14 august, alături de Filderman, la ministrul Apărării. Potrivit lui Filderman, Șafran a elogiat armata româ­nă în lupta pentru dobândirea pământurilor strămoșești. Trebuie notat că redobândirea Basarabiei și Bucovinei era privită ca legitimă de către Churchill, de secretarul de stat al Statelor Unite și de opoziția internă împotriva lui Antonescu. Ceea ce A.F. omite sunt numeroasele luări de poziție curajoase și publice ale lui A. Șafran care, între altele: proclamă în fața a 55 rabini din provincie reuniți la București că „Cine se va atinge de religia noastră... acela va pieri“ (Doc. 93); stigmatizează atitudinea criminală a Germaniei naziste (Doc. 106); relevă existența victimelor nevinovate ale regimului antonescian (Doc. 108) și exprimă „credința în apropiata victorie a Angliei“ (Doc. 88); îi susține pe oponenții Centralei Evreilor din România, un „Judenrat“ impus de guvernul lui Antonescu, după dizolvarea FUCE Șafran i-a dat binecuvântarea sa lui A. Faibiș „pentru a putea contracara acțiunea Centralei Evreilor“ (Doc. F.S. 29, din 7 februarie 1942). În ce privește audiența din 14 august 1941, ea trebuie considerată în contextul evenimentelor de atunci, când Filderman, Șafran, Benvenisti, Zissu și alți responsabili evrei nu cunoșteau implicarea directă a lui Ion Antonescu în pogromul de la Iași și masacrele din Bucovina de Nord și Basarabia.
Efortul de denigrare se manifestă și în negarea faptului că Alexandru Șafran a fost alungat din postul său și din țara sa. Încercările de a-l îndepărta din funcție au avut loc încă din 1946, Comitetul Democrat Evreiesc (CDE) având deja în vedere un înlocuitor. Este vorba de Moses Rosen, care a și mărturisit (lăudându-se), în vara acelui an, că într-un viitor apropiat șef rabinul Alexandru Șafran, „omul lui Filderman“, va fi destituit și că va fi numit în locul acestuia.
4. Demersurile lui Alexandru Șafran împotriva deportării
Privind problema crucială, anularea deciziei de deportare a evreilor în lagărele din Polonia, A.F. nu neagă eforturile liderilor evrei, dar citează o explicație din Raportul Wiesel pentru a-mi contesta dreptul de a avea o opinie diferită. Iată ce am scris în concluzie: „Nu se va ști niciodată cu certitudine care a fost intervenția decisivă care l-a determinat pe Ion Antonescu să renunțe la propria sa decizie funestă luată în 1942, inițial la cererea autorităților germane, de a deporta toți evreii români rămași în viață în lagărele naziste din Polonia. Revirimentul său s-ar putea datora ansamblului de demersuri făcute pe lângă el. În opinia mea, cele întreprinse de Andrea Cassulo, Cordell Hull și Nicolae Bălan au fost cele mai importante“. „Cercurile evreiești din această perioadă atribuie această schimbare de politică intervenției Sfântului Scaun“ – se poate citi în corespondența Vaticanului (Doc. 162). Ținând seama de contactele privilegiate pe care A. Șafran le-a stabilit cu A. Cassulo, pe de-o parte, și cu N. Bălan, pe de altă parte, succesul intervențiilor întreprinse de șeful rabin apare evident. În mod sigur, Antonescu a fost, în egală măsură, influențat de evoluția operațiunilor de război pe teritoriul sovietic și de presentimentul său că se va schimba soarta războiului (p. 112-113).
5. Eforturile de a minimaliza rolul lui Alexandru Șafran
Mai multe observații privesc relațiile dintre A. Șafran și W. Filderman, A.F. afirmând că supraevaluez personalitatea lui Șafran, în dauna adevăratului conducător care a fost Filderman. Realitatea este că A.F. încearcă să minimalizeze rolul și activitățile lui A. Șafran. Eforturile lui sunt trădate și de lapsusul rizibil care face ca, în articolului lui, titlul de doctor (dr.) să preceadă numele lui Filderman, dar nu și cel al lui Șafran, doctor în filosofie al Universității din Viena.
a) Ocultarea intervențiilor personale ale lui Alexandru Șafran
A.F. nu semnalează nicăieri nenumăratele intervenții personale ale lui A. Șafran pe lângă personalități importante ca Regina-Mamă Elena, nunțiul apostolic Cassulo, patriarhul Nicodim, mitropoliții N. Bălan și Tit Simedrea, miniștri sau responsabili a diverse instituții. Aceste contacte sunt raportate în numeroase documente (Doc. 147, Doc. 148, Doc. 190, Doc. M18, doc. M24, Doc. 124, Doc. 125, Doc. 128 etc.). A.F. nu amintește nici acțiunile lui Șafran de ajutorare a deportaților evrei în Transnistria (demersuri discrete și discursuri publice), activitățile sale pedagogice, culturale și sioniste și eforturile în sprijinul emigrărilor în Palestina. Este trecut sub tăcere angajamentul său puternic de solidaritate cu evreii în pericol din țările învecinate, dovedit de acțiunile întreprinse pe lângă nunțiul apostolic, pentru a încerca să salveze evreii din Transilvania de Nord aflată sub ocupație maghiară (Doc. 162), și în favoarea evreilor din Ungaria (apelul său adresat președintelui Statelor Unite, Doc. 182). De asemenea, a intervenit pe lângă nunțiul apostolic și pentru evitarea deportărilor evreilor din Bulgaria (Doc. M33).
b) Lupta câștigată pentru neînchiderea sinagogilor: audiența la Ion Antonescu
Capitolul Întrevederea Alexandru Șafran–Ion Antonescu și lupta câștigată pentru neînchiderea sinagogilor se referă la obținerea abrogării Deciziei ministeriale din 9 septembrie 1940, a ministrului legionar Radu Budișteanu, privind excluderea cultului mozaic din lista oficială a cultelor istorice. A.F. afirmă fals că aș atribui lui Șafran redactarea unui memoriu către conducătorul statului depus de Filderman. Am scris că întreaga conducere a Federației a fost mobilizată în lupta pentru neînchiderea sinagogilor, subliniind poziția fermă a lui Șafran (Doc. 89). Tot în acest context, Alexandru Șafran s-a întâlnit la 11 septembrie 1940 cu Ion Antonescu. În eforturile sale sistematice de a minimaliza acțiunea lui Șafran, A.F. afirmă „veridicitatea acestei audiențe ar trebui probată cu documente“, deși două rapoarte ale Direcției Generale a Poliției (Doc. 91, Doc. 95) se referă la această întâlnire.
c) „Scoaterea în prim-plan a rolului de lider al lui Al. Șafran“ în detrimentul lui Filderman
A.F. reia din cartea mea Șoah în România (Polirom, 2001) o frază în care scriam că Filderman era „liderul de necontestat al evreilor din România“, pretinzând că în actualul volum „rolul lui Filderman este mai degrabă unul reajustat, de egal al lui Șafran“. Această afirmație este falsă. Dacă A.F. ar fi citit cu atenție actualul volum, ar fi constatat la p. 110 că, privindu-l pe Filderman, afirm același lucru: „În 1940, Wilhelm Filderman avea 58 de ani și, prin poziția sa de președinte al FUCE, era conducătorul incontestabil al iudaismului românesc“. Un întreg capitol, Alexandru Șafran și Wilhelm Filderman: omul credinței și omul legii, consacrat relațiilor dintre aceste personalități, se termină cu această concluzie: „Era necesar să fie nuanțată argumentația, astfel încât să nu se mărească rolul lui Filderman, nici să se micșoreze rolul tânărului Șafran“.
d) Alexandru Șafran și Cartea Neagră a lui Matatias Carp
Iată un extras din analiza mea: „Alexandru Șafran, având încredere în Carp, a redactat textul prefeței pe care acesta din urma i-a solicitat-o [pentru Cartea Neagră], fără însă să fi citit manuscrisul. Or, amintind, printre altele, de demersurile făcute de Regina-Mamă Elena, de mitropolitul Bălan și de monseniorul Cassulo pe lângă mareșalul Antonescu, Carp nu citează nici o singură dată numele șef rabinului, cu toate că Șafran a fost cel care a luat legătura cu aceste personalități, implorându-le să intervină. (…) Atitudinea stranie a lui M. Carp se explică prin faptul că era subordonat șefului său ierarhic, W. Filderman, cel care i-a supravegheat redactarea manuscrisului și care voia să-și confere imaginea unicului salvator al evreilor din România“.
Contrar celor scrise de A.F., nu am afirmat nicăieri că „W. Filderman falsifica procesele verbale ale ședințelor“. Am constatat însă că activitățile lui Filderman sunt larg prezentate, în timp ce cele ale colaboratorilor săi, printre care Șafran, ocupă un loc redus.
6. Sfatul evreiesc clandestin și rolul lui Alexandru Șafran
A.F. pretinde că demersurile lui Șafran sunt prezentate ca inițiative personale. În sprijinul acestei afirmații, A.F. citează amintirile lui Arnold Schwefelberg din care reiese că acțiunile au fost concertate între diferiții membri ai Sfatului evreiesc.
Nicăieri nu am afirmat că demersurile lui Șafran ar fi fost numai rezultatul inițiativelor sale personale. Ele s-au făcut, efectiv, în coordonare cu deciziile Sfatului clandestin (compus din dr. Filderman, dr. Șafran, M. Benvenisti, F. Froimescu și A. Schwefelberg), care se reunea în domiciliul lui Șafran. Mărturia lui Schwefelberg (Doc. M33) este importantă, deoarece confirmă, pe lângă alte mărturii - ale lui M. H. Bady (Doc. M3), I. Artzi (Doc. M1) și W. Filderman (Doc. M12) –, realitatea acestui consiliu evreiesc clandestin... negată de J. Ancel. Dar iată că, chiar în citarea mărturiei lui Schwefelberg, A.F., pentru a minimaliza rolul lui Șafran, a suprimat fragmente din două fraze pe care le redau în litere italice: „(...) audiența la guvern și chiar la reprezentații diplomatice (dr. Filderman), la înalte fețe bisericești (dr. Șafran), la CER (Centrala Evreilor din România) la Crucea Roșie internațională ; demersuri la diferite personalități influente etc. Multe demersuri au avut succes (de exemplu, cele făcute de dr. Șafran la nunțiul papal, monseniorul M.S. Cassulo), pentru a interveni ca să se oprească deportarea evreilor din Bulgaria, de care aflasem la timp și care a putut fi împiedicată). Se poate întreba: cum s-a putut păstra secretul existenței acestui Sfat evreiesc? Prin aceea că, în afară, membrii săi acționau fiecare personal, ca din inițiativă proprie“.
7. Probleme de metodă
Contrar celor afirmate de A.F., cartea Evreii din România între anii 1940-1944, vol. 1, Legislația antievreiască este citată (v. nota 101, p. 55). Referințele la unele fonduri de arhive, citate în lucrări anterioare, sunt menționate, întrucât retranscrierea documentelor este parțială, ocultând tocmai rolul șefului rabin. Astfel, procese verbale ale ședințelor Federației Comunităților Evreiești, conținând pasaje privindu-l pe Șafran, nu sunt menționate de J. Ancel. A.F., abordând o temă care depășește cadrul cronologic al documentelor, este nemulțumit de o frază privind căderea guvernului Goga-Cuza (29 dec. 1937-10 feb. 1938). Acest subiect este amplu abordat în cartea mea Evreii din Româ­nia (1919-1938). De la emancipare la marginalizare (Hasefer, 2000, p. 256-262). Dacă A.F. ar fi citit această carte, ar fi găsit expunerea întregului context politic intern și extern și ar fi înțeles această frază.
În loc de concluzie
Reaua credință a articolului lui A.F. este deconcertantă. El recenzează cartea fără să prezinte esența conținutului ei, care cuprinde 190 de documente din arhive, dintre care 114 inedite, 47 de articole din presa străină, în engleză, ebraică, germană și franceză, niciodată menționate de istorici, extrase din New York Times, Jewish Telegraphic Agency, Jewish Chronicle, Haaretz etc., 50 de articole și extrase de articole din presa de limba română, majoritatea publicate pentru prima dată; 35 de mărturii ale unor personalități ilustre sau mai puțin cunoscute, martori direcți a activităților lui A. Șafran (Regele Mihai, un ofițer, avocați, profesori, ziariști, oameni politici, istorici, scriitori etc.); 43 de facsimile, un total de peste 320 de documente. Acest volum face cunoscute – și acest lucru îi supără pe A.F. și cei apropiați de el - diferitele fațete ale unei personalități care a depășit cu mult atribuțiile unui conducător religios, dobândind statutul unui veritabil lider, atât spiritual, cât și politic. Acest volum completează biografia pe care am consacrat-o șef rabinului României (1940-1947) și marelui rabin al Genevei (1948-1998), al cărei titlu rezumă destinul uneia dintre cele mai strălucite personalități evreiești din Europa: Alexandru Șafran. O viață de luptă, o rază de lumină (Hasefer, 2008).
Tentativa de denigrare, minimalizare și de discreditare pe care o reprezintă alegațiile lui A.F. face parte dintr-o campanie orchestrată la care s-au asociat alți „Rosen–ostalgici“ (pentru a relua formularea profesorului Emil Simiu) și demonstrează cât de esențială este restituirea adevărului istoric, care este obiectivul acestui volum. //

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Safran[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 29.08.10 17:02


Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Adrian NICULESCU - Destinul excepțional al lui Alexandru Șaf

Mesaj Scris de Admin la data de 11.05.10 18:54

Adrian NICULESCU - Destinul excepțional al lui Alexandru Șafran

Vechi admirator al extraordinarei activități desfășurate de către Alexandru Șafran, ultimul șef rabin al României de dinainte de instaurarea regimului comunist, reputatul istoric al iudaismului românesc, Carol Iancu, profesor la Universitatea „Paul Valéry“, din Montpellier, nu a scăpat nici un prilej pentru a celebra calitățile minții și darurile spiritului acestuia.
Carol IANCU , Alexandru ȘAFRAN. O viața de luptă, o rază de lumină, Traducere de Țicu Goldstein, Editura Hasefer, 2008, 396 p.


Cu precădere două sînt momentele fundamentale în care Carol Iancu a scos în relief personalitatea covîrșitoare a lui A. Șafran: în anul 2001, domnia sa a organizat la Montpellier un congres internațional cu temaPermanențe și rupturi în istoria evreilor din România (sec. XIX-XX), pus chiar sub președinția de onoare a fostului șef rabin român (devenit, între timp, în exil, mare rabin al Genevei), la care, însă, acesta, cu tot regretul, nu a putut participa, din motive legate de starea sănătății sale, la o vârstă înaintată (avea atunci 91 de ani, dar încă muncea cu rîvna din anii tineri; dovadă: cărțile sale apărute pînă în 2006, chiar anul dispariției sale!). Dar Carol Iancu nu s-a mărginit la acest frumos omagiu – materializat apoi, în anul 2004, prin apariția Actelor congresului (în românește, Editura Hasefer, București, 2006), în care a publicat un amplu articol intitulat „Lupta șef rabinului Alexandru Șafran înainte de expulzarea sa din România“ – ci, în 2007, ne-a făcut și surpriza unei cărți dedicate, în întregime, marelui înțelept pornit de la Bacău și ajuns, prin nebănuitele căi ale destinului, mare rabin al Genevei. Volumul poartă ca titlu, simplu, numele Alexandru Șafran, urmat de un subtitlu inspirat și edificator „O viață de luptă, o rază de lumină“. Rezumativ, într-adevăr, lupta a fost cuvîntul-cheie care definește activitatea lui A. Șafran, lupta în favoarea coreligionarilor săi în vremuri de restriște. Acestora a căutat să le aducă în viață – și a izbîndit de multe ori! – o rază de lumină. Lucrarea, tălmăcită în română, cu rigoare, de către publicistul Țicu Goldstein, fidelul traducător și al altor cărți scrise de Carol Iancu, a apărut tot la Hasefer, în anul 2008.



În volumul de față sînt analizate cu o mare finețe și cu acribie științifică, în totalitate pe bază de documente, atît viața propriu-zisă a marelui rabin, cît și multiplele sale activități și fapte curajoase, pentru a nu mai aminti de opera sa scrisă. Astfel, sînt marcate în volumul în discuție o serie de momente importante din exemplara viață a lui A. Șafran.

Acesta provine dintr-o familie cu o veche și largă tradiție rabinică: tatăl său, care i-a fost și mentor spiritual, a fost nu numai rabin, dar și un gaon („mare învățat, mare înțelept“) în materie de jurisprudență religioasă. Anii fructuoși, de liceu, la Bacău, ai lui A. Șafran au fost urmați de cei de serioase studii la Institutul de Înalte Studii Teologice Evreiești din Viena. Aici a cunoscut multe personalități ale vremii, dar a rămas impresionat mai ales de activitatea lui S. Freud, cel care a pus bazele unor noi metode de scrutare a psihicului omenesc. La Viena a primit titlul de doctor în filozofie, cu teza intitulată Sionismul ca problemă mondială, temă care îl va urmări întreaga viață. De pe atunci ajunsese cunoscut în Europa, și i s-au propus mai multe posturi, printre care acela, foarte prestigios, de mare rabin al Bruxelles-ului. A. Șafran a preferat însă să revină în orașul natal, Bacău, unde s-a căsătorit cu Sarah, care studiase la Universitatea din Iași și la Academia de Arte Frumoase. Din această căsătorie pe viață au rezultat doi copii, azi ei înșiși reputați oameni de știință: fiica, Esther, căsătorită cu judecătorul federal Joseph Starobinski (fratele celebrului critic Jean Starobinski), a predat istoria religiilor și istoria gândirii evreiești la Universitatea din Geneva și a publicat numeroase lucrări; fiul, Avinoam-Bezalel Șafran, a devenit profesor la Facultatea de Medicină din Geneva, fiind unul dintre neuro-oftalmologii cei mai renumiți din lume pentru realizările sale în acest delicat domeniu.



Încă de tînăr, A. Șafran a publicat un mare număr de articole care, puse în slujba evreilor din România și a iudaismului în general, vizau istoria, religia și tradițiile Israelului, gîndirea sionistă și lideri ai săi, o serie de mari figuri biblice, ca și un număr de personalități evreiești și creștine, prietene evreilor, el pledînd pentru apropierea iudeo-creștină. Un punct culminant al vieții lui A. Șafran s-a petrecut la alegerea sa (dintr-un număr de nouă rabini) în postul de șef rabin al României, la începutul anului 1940, reușind performanța de a deveni „cel mai tânăr șef rabin din lume“. În calitatea sa de cap religios al evreilor din regat și în virtutea Constituției lui Carol al II-lea, A. Șafran a intrat în Senat – este vorba despre ultimul Senat al României de dinainte de comunism, senatul dictaturii regale –, ca senator de drept, ajutat de președintele de atunci, C. Argetoianu, în ciuda faptului că în Senat nu puteau fi alese decît persoane care au împlinit 40 de ani (pentru aceasta a trebuit să obțină „dispensă de vîrstă!“), ca reprezentant al unei populații de cca. 800.000 de evrei. În perioada scurtă cît a fost senator – pînă la 4 iulie 1940, cînd a fost dizolvat acest Senat –, el și-a apărat cu curaj coreligionarii și a luat atitudine în privința unor proiecte de legi ce-i afectau pe evrei, ca, de pildă, cel referitor la organizarea Colegiului Medicilor sau a învățămîntului industrial și profesional. De fiecare dată a avut cîștig de cauză, reușind să modifice, în interesul comunității sale, respectivele proiecte. Din păcate, după 8 august 1940, chiar înainte de abdicarea lui Carol al II-lea și de venirea la putere, la 6 septembrie, a guvernului legionaro-antonescian, antisemitismul de stat, instalat ceva mai devreme (sub guvernarea Goga-Cuza, de 44 zile, decembrie 1937-februarie 1938, dar semne precursoare au apărut deja sub guvernul Tătărescu, încă din 1934!), a căpătat un nou impuls, prin stabilirea noului statut al evreilor din România. Să nu uităm, în ultimul guvern al lui Carol II, Gigurtu, au intrat și legionarii… A fost vremea cînd a fost anulată cetățenia multor evrei, printre care personalități de primă mînă ai culturii noastre, precum lingviștii Al. Graur și Jacques Byck, dramaturgul M. Sebastian, M. Cajal sau actorii Beate Fredanov, L. Verea, Lenny Caler, apoi, din 1942, poeții Felix Aderca, Maria Banuș, Benjamin Fundoianu, Tristan Tzara, Ilarie Voronca etc.…

Urmează o perioadă extrem de dură pentru comunitatea evreiască românească și, implicit, pentru păstorul ei, A. Șafran, din momentul în care, în septembrie 1940, România, după abdicarea regelui Carol al II-lea, a devenit „Stat național legionar“, cu generalul Ion Antonescu „conducător al Statului“, și cu Horia Sima, șeful Mișcării legionare, vicepremier. Teroarea asupra populației evreiești s-a concretizat prin multe măsuri împotriva evreilor și prin spolierea bunurilor evreiești. În tot acest timp, șef rabinul nu a încetat lupta în apărarea obștii sale, și, în ciuda eșecurilor, a avut și unele succese. De exemplu, a reușit să împiedice închiderea tuturor sinagogilor și a cimitirelor evreiești. În schimb, intervențiile sale privitoare la excluderea din școli a elevilor și a profesorilor evrei au rămas vane. Această măsură discriminatorie a determinat crearea mai multor instituții școlare evreiești, de la grădinițe la licee, plus alte așezăminte pentru studii universitare, toate mărturii ale implicării lui A. Șafran în domeniul educării tineretului (p. 118).



Cele 5 luni ale regimului legionaro-antonescian (p. 120) a reprezentat epoca cea mai cumplită trăită de evreii români, împotriva cărora s-au abătut numeroase decrete-legi antisemite și care, în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941, a culminat cu pogromul de la București, soldat cu asasinarea a 120 de evrei, duși și atîrnați de cîrligele de la abator… „În acea perioadă de tristă amintire au fost distruse numeroase sinagogi și 1270 de imobile comerciale“ (p. 124). Chiar și domiciliul lui A. Șafran a fost devastat și jefuit, el scăpînd de arestare, dar nu și soția sa. Este adevărat că, avertizat de Șafran despre ceea ce se întîmpla, Antonescu a reacționat omenește și a cerut legionarilor să-i elibereze soția, dar aceștia nu s-au conformat imediat ordinului, ci au eliberat-o, însă mai tîrziu…. În răstimpul 1941-42, regimul dictatorial, de astă dată al lui Antonescu singur, a lansat oficial (martie 1941) politica de „românizare“. Dimensiunile și bilanțul exact al îngrozitorului pogrom de la Iași nu se cunosc nici pînă azi (p.131)… A. Șafran a reacționat împreună cu alți intelectuali evrei importanți, de exemplu, cu W. Filderman, dar ecouri pozitive nu s-au înregistrat… A constituit însă o victorie abrogarea decretului care impunea purtarea stelei galbene de către toți evreii, obținută prin intervenția lui Șafran la patriarhul Nicodim și al acestuia direct la Antonescu (deși, în Moldova, nu s-a ținut seama de abrogare…).

Au urmat și alte decrete antievreiești, cel mai grav fiind cel al purificării etnice: exterminarea pe loc a evreilor de pe teritoriul rural, ghetoizarea celor din localități urbane și deportarea evreilor din Bucovina și Basarabia, inclusiv a unora, locuitori pe teritorii din fostul vechi regat, cum ar fi județul Botoșani, în Transnistria (p. 164). În aceste momente grave trăite de comunitatea evreiască, A. Șafran i s-a adresat lui Antonescu cu solicitarea de a amîna deportările (p. 148), dar, neprimind nici un răspuns, s-a dus direct la patriarhul Nicodim în fața căruia a căzut, pur și simplu, în genunchi, implorînd milă pentru păstoriții săi. Cum nici acest demers nu a dat vreun rezultat, Șafran s-a adresat direct Regelui Mihai și Reginei-mame Elena. Prin intervenția celor două capete încoronate, s-a dat, în fine, ordinul ca acei care nu fuseseră încă deportați să rămînă la locuințele lor (p. 150). În plus, demersurile lui Șafran pe lîngă mitropolitul Tit Simedrea, al Bucovinei, au dus la salvarea a cca 20.000 de evrei din Cernăuți (v. pp. 151-152). Dar represiunile asupra evreilor au continuat și altfel: la 17 decembrie 1941, Guvernul român a dizolvat Federația Uniunii de Comunități Evreiești, Alexandru Șafran fiind alungat de către N. Ghingold, conducătorul unei noii instituții, colaboraționiste, denumite Centrala Evreilor din România (CER), alcătuită din evrei trădători. În pofida acestei situații, A. Șafran și alți conducători evrei, ca W. Filderman, au continuat bătălia în cadrul Consiliului evreiesc clandestin. Astfel, intervențiile perseverente și pline de curaj ale lui A. Șafran pe lîngă Regina-mamă Elena și cu sprijinul nunțiului papal, Monseniorul Andrea Cassulo (cu care Șafran a mai conlucrat și în alte cazuri umanitare), au avut ca rezultat trimiterea de ajutoare în lagărele și în ghetourile cu evrei din Transnistria. Dar cel mai mare succes l-a înregistrat A. Șafran în toamna anului 1942, cînd a obținut anularea deportărilor prevăzute pentru evreii din Transilvania de Sud și din Regat, cu aprobarea Consiliului de miniștri a hotărîrii date de Antonescu în acest sens.

Situația evreilor români nu se îmbunătățea însă cu mult. Astfel, fostul președinte al Uniunii Comunităților Evreiești, W. Filderman, a fost deportat în mai 1943 și, cu toate intervențiile lui A. Șafran, nu s-a izbutit imediat ceea ce se va întîmpla de-abia în luna august, datorită numeroaselor demersuri ale diverșilor oameni politici români (p. 165 ). Cum deportații evrei din Transnistria erau lipsiți de orice mijloace materiale, A. Șafran a luat inițiativa de a crea o comisie specială pentru strîngerea de fonduri necesare acestora; în paralel, soția sa, Sara – care i-a stat alături în toate momentele grele ale zbuciumatei sale vieți –, a înființat, în același scop, un Comitet de doamne. De menționat că, fără să țină seama de riscuri, aproape toate ședințele Comitetului clandestin se țineau chiar în locuința soților Șafran. Rabinul s-a preocupat și de evreii săraci din București, în special de copii, pentru care a distribuit alimente și veștminte. Cînd marele rabin de la Cluj a reușit să ajungă, în mai 1944, în Regat, i-a prezentat lui A. Șafran situația mai mult decît îngrijorătoare a evreilor din Transilvania, dar, cu toate demersurile acestuia, pînă la 27 iunie 1944, un mare număr de evrei (mai exact, 131.633 de suflete) din Transilvania de Nord, anexată de Ungaria, au fost trimiși către lagărele de exterminare din Polonia ocupată (p. 173).

Pentru bibliografia Holocaustului în Ungaria, v. și The Politics of Genociode. The Holocaust în Hungary, 1994, sau foarte recenta Enciclopedie în trei volume datorată lui Randolph Braham, A magyarorszagt Holokauszt foldrajzi Enciklopediaja, Budapest, 2007 (care s-ar cere imediat tradusă pentru a putea fi consultată de cei care nu cunosc limba maghiară). Aici, cifra evreilor ghetoizați este de peste 98.000. (Evident că, odată ce tragedia evreilor din nordul Transilvaniei face parte din istoria generală a evreilor din România, aceste date trebuie verificate comparîndu-se cu cele luate în considerație mai sus). A. Șafran s-a îngrijit, de asemenea, de soarta unor evrei din afara granițelor României și intervenția sa pentru cei din Bulgaria a avut un sfîrșit bun, ducînd la împiedicarea deportării lor.



În ciuda eforturilor supraomenești ale lui A Șafran, și ale celor apropiați lui, pierderile au fost uriașe: 220-270.000 de evrei români și ucraineni exterminați doar în Transnistria (D. Deletant, citat la p. 179, nota 259), între 280-380.000 pe tot teritoriul controlat de români (ibid., Raport Final – Comisia Holocaust, Polirom, Iași, 2005). Însă au supraviețuit și 355.972 de evrei, mai mult decît în alte țări, desigur, în primul rînd datorită luptei și rezistenței lor, dar și grație eficienței organizațiilor evreiești, avîndu-l drept conducător spiritual pe A. Șafran.După 23 august 1944, la căderea lui Antonescu, s-a dizolvat organismul colaboraționist, s-a reinstalat în funcțiile ei Federația Uniunii Comunităților Evreiești și s-au reconstituit diversele organizații și asociații evreiești... În această perioadă, șef rabinul trece la o altă fază a activității sale, luptînd pentru restituirea bunurilor confiscate, furate etc. ale evreilor, prin legile de „românizare“ date de Antonescu, ca și pentru abrogarea măsurilor legislative antievreiești, ceea ce se întîmplă la 19 decembrie 1944, prin așa-numita „Lege Pătrășcanu“; de fapt, legea nu a fost respectată, iar W. Filderman a fost arestat, ceea ce a provocat reacția președintelui Partidului Național Liberal, Constantin I. C. (Dinu) Brătianu.



Intervenția lui A. Șafran pe lîngă premierul procomunist Petru Groza a condus la eliberarea lui Filderman. La instigarea Partidului Comunist s-a creat Comitetul Democrat Evreiesc (CDE) cu scopul expres de a suprima organismele evreiești antebelice principale. În condiții adverse, A. Șafran a dus, în continuare, lupta pentru Legea asupra cetățeniei, pentru că o serie de evrei români reveniți din deportare erau, acum, apatrizi, ca și pentru reintegrarea evreilor în armata română. Și a obținut cîștig de cauză. De altfel, scopul fundamental al șef rabinului a fost să fie ameliorată soarta evreilor români.

În ianuarie 1945, Șafran a luat inițiativa instituirii unei zile de comemorare a victimelor pogromului de la București, din ianuarie 1941. Tot în 1945, a reușit să organizeze la Cluj primul mare congres rabinic din Europa postbelică la care au luat parte supraviețuitori refugiați din Ungaria, Cehoslovacia, Polonia și unde, în discursul său, șef rabinul a comemorat, cu o imensă emoție, plecarea primului convoi de deportați (p. 201). Cînd, în mai 1946, Yehudi Menuhin a venit la București, acesta a fost primit triumfal de către A. Safran la Templul Coral, unde i s-a rezervat o întreagă slujbă religioasă specială. Vizita a fost evocată mișcător de către marele muzician înAutobiografia sa. Acțiunile lui A. Șafran s-au desfășurat și peste frontierele țării: astfel el a făcut parte din delegația Conferinței de Pace din 1946 (Paris), unde s-a putut întîlni cu reprezentanți de seamă ai mai multor organizații evreiești.
Reîntoarcerea acasă



Marele rabin Șafran, cu lunga lui viață, a avut mîngîierea de a vedea și răsturnarea regimului comunist, adusă în România de Revoluția din decembrie 1989 și, apoi, și pe aceea de a se reîntoarce, după 48 de ani, în țara sa natală. Evenimentul s-a petrecut în 1995, și nu oricum, ci la invitația oficială a însuși președintelui Senatului. Într-adevăr, Senatul României, reînființat după Revoluție, l-a recunoscut, pe bună dreptate, pe A. Șafran, la 85 de ani, drept cel de pe urmă fost membru, supraviețuitor al vreunui Senat antebelic. Mai mult, după cum vedem în carte, încă din 1992, dl Oliviu Gherman, președintele Senatului României, îi adresase marelui rabin invitația în acest sens. Numai că vizita sa în țară a fost, se pare, obstaculată, din motive evidente, de către însuși fostul șef rabin Moses Rosen. Abia după dispariția lui Rosen, în 1994, evenimentul a putut avea loc…

Cu acest prilej, A. Șafran a ținut, în fața noului Senat, reunit în ședință solemnă, o formidabilă alocuțiune, o veritabilă revanșă a istoriei, ce se constituia într-o declarație de dragoste și de fidelitate, de patriotism autentic, față de România, fără precedent, transmisă la televiziunea publică (pe atunci, practic nici nu existau încă, la noi, alte canale private!), și care era, totodată, și o mărturie zguduitoare despre drama evreilor români din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, evocînd pogromul de la Iași, deportarea evreilor din Bucovina și din nordul Moldovei etc. Șafran a ținut să sublinieze însă și că România „nu și-a trimis fii de obîrșie evreiască să piară în gazul și în focul de la Auschwitz“ (p. 290). Îmi răsună și acum în auz vocea ruptă de emoție a venerabilului mare rabin (ascultată la Europa Liberă, pe cînd eram încă la Milano – ulterior, am avut prilejul să văd și scena filmată), care a ridicat, literalmente, Senatul în picioare, stîrnind ropote de aplauze și de ovații, cînd a rostit, răspicat, pronunțînd sacadat, în excepționala sa limbă românească, perfectă, elegantă și absolut neștirbită de anii de exil – dimpotrivă, impecabil conservată, cu iz izbitor de „alte vremuri“– cuvintele: „sînt adînc recunoscător României…“.



Dacă acesta nu este patriotism în stare pură, atunci ce altceva este acest sentiment? În pofida tuturor crimelor și a fărădelegilor îndurate de el și de coreligionarii săi pe pămînt românesc, din vina altor români, Șafran a dat, de la înălțimea tribunei Senatului României renăscute în libertate, după Revoluția din Decembrie, una dintre cele mai înălțătoare lecții de patriotism autentic. Cu siguranță, cel din fața Senatului noii Românii trebuie să fi reprezentat un moment-cheie din lunga sa existență… Acum, în sfîrșit, România redevenită liberă, pe care, în mod cert, n-a încetat să o aștepte și să și-o dorească aproape toată viața și pentru care a luptat în ceea ce, clar, poate fi definit un refugiu politic mult prea îndelungat, îl reprimea – e drept, extrem de tardiv – și-l reintegra oficial, aducîndu-i profund cuvenitul omagiu... Scurt timp mai tîrziu, a primit și cea mai prestigioasă decorație a statului român, Ordinul Național „Steaua României“… De atunci, recunoașterile și onorurile, aparițiile televizate (memorabilă o înregistrare din anii ’90, a bine-cunoscutului maestru teleast Manasse Radnev, cînd i-am văzut chipul pentru prima oară; m-au impresionat enorm profunzimea, frumusețea și blîndețea ochilor săi albaștri-clari: pe tonul său cald, într-o limbă română extraordinară, povestea despre cum obișnuia să glumească cu marele Sadoveanu, coleg de Senat, pe seama limbii scîlcite a unor alți colegi senatori, eventual mari naționaliști, am adăuga noi, cum „se purta“ pe la 1940 – și nu numai…) s-au ținut lanț.

A urmat vizita în țară, din 1997, cînd, la Bacău, i s-a înmînat diploma de cetățean de onoare al orașului său de origine, iar, la Iași i s-a decernat titlul de doctor honoris causa al Universității „A.I. Cuza“. Vizita aceasta a fost încoronată, însă, la București prin acordarea înaltului titlu de „Membru de onoare al Academiei Române“. Aici, în conferința intitulată „Percepția divinității în Cabala, filozofie și știință“, și-a exprimat recunoștința de a se regăsi în academia sub cupola care altădată îl primise – tot extrem de tardiv, și numai după ce fusese recunoscut de o lume întreagă, în afară de țara lui și de cultura pe care o slujise – pe savantul rabin Moses Gaster, primul mare eminescolog, cu care a împărtășit o soartă comună: discriminarea și umilința expulzării din țara natală.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Interviurile „Romaniei literare"

Mesaj Scris de Admin la data de 09.12.09 12:10

Interviurile „Romaniei literare"
cu ALEXANDRU SAFRAN, marele rabin al Genevei

PERSONALITATEA marelui rabin al Genevei, Alexandru Safran, este cunoscuta si venerata de multa lume si de multa vreme. Aflat de mai bine de cincizeci de ani in fruntea comunitatii evreiesti geneveze, D-sa detine o pozitie eminenta si in universul studiilor ebraice contemporane, in care s-a impus printr-un numar de opere fundamentale, devenite titluri de referinta in domeniu, mereu reeditate si traduse, precum Cabala (1960, cu 4 editii pana in 1988), la casa de editura Payot din Paris, Israel in timp si spatiu (Payot, 1980), Intelepciunea Cabalei, 2. vol., (Paris, Stok, 1986-1987), Schita a unei etici religioase iudaice (Paris, Cerf, 1997), Etica iudaica si modernitate (Paris, Ed. Albin Michel, 1998). Cele trei volume omagiale care i-au fost dedicate pana acum (in 1990, de catre universitati din Israel si, in 1998, de catre comunitatea israelita din Geneva) sunt marturia inaltului respect de care se bucura in egala masura pastorul spiritual si savantul. Si cititorii romani au putut face cunostinta, in ultimii ani, cu opera sa, gratie editurii bucurestene Hasefer, care a tiparit in traducere cele doua carti inchinate Cabalei si Schita unei etici religioase iudaice, adaugandu-le talmacirea unui valoros volum de memorii, intitulat sugestiv Un taciune smuls flacarilor (care aparuse mai intai in limba franceza, la editura Stok, in 1989).

Inainte de a fi ajuns la marea demnitate elvetiana, autorul acestor carti a fost insa rabinul-sef al Romaniei, Alexandru Safran. La varsta de numai 29 de ani, cati avea in 1940, si dupa ce fusese ales rabin al comunitatii din orasul sau natal, Bacau, cu zece ani in urma, foarte tanarului sef spiritual al numeroasei comunitati evreiesti din Romania acelui timp ii fusese dat sa se confrunte cu una din cele mai tragice perioade din istoria neamului sau. A fost, cum se stie, epoca teribila si rusinoasa a deportarilor din lagarele hitleriste din Polonia, dar si din Transilvania, vreme de umilinte si deznadejde, de lupta indarjita pentru salvarea a ceea ce mai putea fi salvat; si timp al altor amenintari, deceptii si infrangeri, pe care le-a adus instaurarea regimului comunist si sovietizarea tarii – sfarsind cu exilul. Rabinul-sef de la Bucuresti a trecut prin toate aceste situatii iesite din comun ajutat de o mare putere sufleteasca si cu o intelepciune pe care numai cei drepti se pot sprijini.

La varsta patriarhilor, marele rabin Alexandru Safran se intoarce cu gandul spre anii petrecuti in Romania, rememorand suferinte si momente de mare tensiune in confruntarea cu unii dintre puternicii zilei, dar si gesturi de profunda intelegere si compasiune omeneasca si solidaritate fraterna din partea altora – cum au fost regina-mama Elena si regele Mihai I. Din tot ce marturiseste si in dialogul transcris in aceste pagini se invedereaza insa, dincolo de ecourile istoriei adanc tulburatoare, statornicia unei iubiri nestirbite pentru „tara de bastina”, pentru limba si cultura ei. Cine l-a auzit rostindu-se despre ele cu ocazia vizitei in tara din 1997, cand i s-au acordat toate inaltele titluri de membru de onoare al Academiei Romane, de Doctor honoris causa al Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, de cetatean de onoare al orasului Bacau, si-a putut da seama ca in cuvintele sale nu era nimic conventioanl. Splendid exprimate, in graiul dulce al moldovenilor nostri si cu patima, in vorbe, a unor timpuri spre care ne intoarcem cu emotie si nostalgie, gandurile sale se comunicau de-a dreptul sufletului. Ecoul sau s-a prelungit si in scrisoarea de multumire adresata Fundatiei Culturale Romane, care i-a acordat marele sau premiu pe anul 2000.

Am regasit cu atat mai mult aceasta emotie in ora, pe care o pot numi privilegiata, cand am fost primit in casa domnului Alexandru Safran din Geneva. Si trebuie sa marturisesc ca am avut, in primele clipe, un fel de timiditate aparte, caci mi se intampla pentru prima oara sa ma aflu in preajma unei figuri desprinsa din marea galerie a rabinilor intrati de mult in legenda, evocati bunaoara in povestirile hasidice din care citisem multe pagini, ca niste embleme ale Intelepciunii. Omul care m-a intampinat in prag avea inscrise, intr-adevar, in chiar faptura sa fizica, ceva din aura spirituala a inaintasilor sai, - o luminozitate tandru-invaluitoare, fratern-comunicativa, a unui adevarat om de omenie. In aceasta atmosfera s-a desfasurat convorbirea noastra, care evoca mai putin opera carturarului si staruie mai mult asupra experientei sale umane, de responsabil fata de destinele unei comunitati primejduite. Adica momente in care taria spirituala trebuie sa devina temei al actiunii practice in folosul obstei. Rabin-seful Alexandru Safran a avut aceasta forta si a stiut s-o fructifice exemplar, confirmand cu stralucire o traditie milenara. Cititorul o va descoperi si simti, fara indoiala, in cuvintele inregistrate in aceste pagini.(I.P.)



As dori sa incepem cu cateva amintiri privind anii Dv. de formare intelectuala, culturala, religioasa – primele contacte cu cultura romana, cu cultura ebraica, cu cultura lumii…

Intrebarea Dv. ma face sa retraiesc momente in care am luat cunostina de valorile culturale, spirituale, evreiesti si romanesti… Sunt nascut la Bacau; parintele meu era prim-rabinul acestui oras; el m-a format din punctul de vedere al religiozitatii si intelectualitatii evreiesti, ebraice. Dar am fost fericit dintru inceput sa resimt in inima mea un fel de simbioza, mai mult decat sinteza, intre valorile traditionale evreiesti si valorile culturale romanesti, pe care mi le-am insusit cu mult drag. Am urmat cursurile liceului Ferdinand din Bacau, si mare mi-a fost bucuria sa aflu ca profesorul de limba romana l-a felicitat pe tatal meu pentru succesul deosebit pe care l-am obtinut in aceasta materie. Valorile limbii romane, cuprinse in comoara literaturii romanesti, mi-au fost dintotdeauna, din frageda mea copilarie, foarte pretioase. Le retraiesc si acum, vorbind cu Dv. si exprimandu-ma in graiul romanesc, care-mi este atat de drag…



Care au fost primii scriitori pe care i-ati citit?

Ca elev de liceu, Ion Creanga, cu limba lui… neaosa (rade) a fost cel care m-a impresionat cel mai mult si care a patruns in inima mea… Mergand mai departe, ajungeam la scriitorii care erau atunci apreciati. Dar scriitorul care a ramas pentru mine expresiunea sublima nu numai a graiului romanesc, dar si a sufletului romanesc, este Mihail Sadoveanu. Am avut cinstea sa-l cunosc si – cum am amintit acum de curand, la sedinta Academiei Romane – in timpurile de prigoana, cand coreligionarii mei au suferit mult, Mihail Sadoveanu se indeletnicea intr-un mod cu totul deosebit, nu numai cu cunoasterea ci si cu adancirea Bibliei (a incercat si a tradus chiar, in parte, texte din Biblie), aplecandu-se mai cu seama, cu multa dragoste asupra Cantarii Cantarilor, m-a invitat ca sa vin la el si m-a rugat sa-i spun ce gandesc despre o traducere pe care a facut-o din Cantarea Cantarilor. E drept, marele Sadoveanu, manuitor al stilului romanesc atat de autentic, nu cunostea limba ebraica. Traducerea pe care el a facut-o din Cantarea Cantarilor, a facut-o dupa alte traduceri. El avea o sensibilitate a lui, care era cu totul aparte, asa incat si-a dat seama ca unele locuri din traducerile pe care le-a folosit, nu corespundeau cu spiritul Cantarii Cantarilor, cu ideile sadite in pamantul originar al Cantarii Cantarilor, in ebraica, nu se impacau cu idealul iubirii care se manifesta in Cantarea Cantarilor, - o iubire curata… Am admirat aceasta delicata sensibilitate a marelui Sadoveanu.



Vorbiti despre Sadoveanu si despre traducerile din Biblie… L-ati cunoscut cumva pe Gala Galaction, care e si el un mare traducator al Bibliei?

Gala Galaction a venit de multe ori la mine acasa si, cand se despartea de mine, avea obiceiul sa depuie o sarutare pe fruntea mea… Era o mare figura, foarte impresionanta; a fost un prieten al evreilor, al Tarii Sfinte. Dar in ce priveste traducerea, domnule profesor, n-as putea sa spun ca este perfecta din punctul de vedere la potrivirii acesteia cu autenticitatea originalului ebraic. De altfel, trebuie sa va spun ca, in ce priveste Biblia, incepand cu marile traduceri, cu Septuaginta, nu exista versiuni care sa redea in mod cu totul fidel, nici nu mai spun: exact, textul ebraic. Biblia este opera cea mai tradusa din lume, dar ale carei traduceri sunt cele mai putin corecte.



De ce?

Fiindca limba ebraica este o limba cu totul deosebita; e limba profetilor… De pilda, in cuprinsul unui cuvant esti in stare sa gasesti potentialitati diferite de talmacire… Este geniul limbii ebraice; este geniul Bibliei… De aceea imi permit sa spun – si am si scris in acest sens – cu multa umilinta, fara sa desconsider importanta, si chiar valoarea, marilor traduceri, - ca nici o traducere a Bibliei din ebraica nu raspunde autenticitatii originalului… De fapt, originalul ebraic nu e traductibil. Isi pastreaza de-a pururi autenticitatea si unicitatea lui.



Traducerea trebuie, atunci, sa fie si exegeza, care sa puna in evidenta toate sedimentele limbii, toate nuantele sensului…

Da, toate nuantele sensului, fara ca acestea sa fie intrucatva atinse in integralitatea lor. Dumneavoastra, domnule profesor, faceti traduceri in limba dumneavoastra, a noastra, romaneasca, si in limba franceza. Dar va dati seama ca nici traducerea care se face intre limba romana si franceza, care totusi au radacini comune in latinitate, nu e una ideala. Limba ebraica este o limba a gandirii traduse in actiune, este o limba a idealului ce-si asteapta realizarea. Timpul nu ne permite sa avem o discutie mai larga in aceasta privinta. Sa va dau doar un exemplu… Exista in limba ebraica cuvantul kedusa care inseamna sfintenie, care simbolizeaza crestetul religiozitatii, care indica punctul cel mai inalt al moralitatii, insa poti gasi situatiuni in care aceeasi kedusa e transformata in ceea ce este tocmai opus sfinteniei…



Depinde, desigur, de context…

Bineinteles… iar traducatorul trebuie sa tina seama de un intreg circuit al sensurilor care traverseaza fiecare slova ebraica biblica.



Trecand la o alta chestiune, as vrea sa va intreb despre un lucru care mi se pare uimitor. Ati fost ales de foarte tanar rabin sef al Romaniei, la numai douazeci si noua de ani. O varsta neobisnuita pentru astfel de functii… Cu ce sentiment ati primit aceasta alegere?

Am fost ales in aceasta inalta si grea functie in imprejurari cu totul deosabite… In 1939, predecesorul meu, Iacob Niemirower a murit, si au inceput pregatirile in vederea gasirii urmasului sau. Aceste pregatiri au tinut timp de cateva luni, si am fost ales la inceputul anului 1940, in februarie. S-au prezentat mai multi candidati, printre care si primul rabin al Clujului, domnul Weinberger. Marele meu „defect” era ca eram prea tanar, n-aveam decat douazeci si noua de ani, pentru a fi pus in acest loc de mare raspundere, in fruntea populatiunii evreiesti din tara, care numara atunci aproape un milion de suflete, in timp ce imprejurarile istorice erau foarte grele, deosebit de aspre. Se mai punea si o intrebare, o intrebare din cele mai serioase, pentru congresul comunitatilor evreiesti care urma sa aleaga pe rabinul sef: alegandu-ma pe mine, tanar de 29 de ani, oare nu aparea riscul ca populatia evreiasca sa piarda ultimul ei reprezentant in parlamentul tarii, si anume in Senat, deoarece seful Cultului mozaic era membru de drept al Senatului; in Senat, insa, dupa lege, nu puteau intra decat persoane avand deja varsta de patruzeci de ani impliniti, si eu nu aveam aceasta varsta minima! Riscul era mare, mai cu seama in imprejurarile de atunci, in 1940, cand situatia populatiei evreiesti se inrautatise, aceasta populatie nu mai avea reprezentanti alesi, in parlamentul tarii. Totusi vrerea Domnului si decizia bine chibzuita a congresului comunitatilor au fost ca eu sa fiu ales in acel loc care implica atunci grave raspunderi… Constantin Agretoianu, care era presedintele Senatului, resimtind un fel de simpatie pentru mine, si-a exprimat nadejdea ca in ciuda faptului ca senatorii alesi trebuie sa aiba cel putin patruzeci de ani, un senator care e numit in virtutea situatiunii sale oficiale sa poata face o exceptie. A si oferit un exemplu: Marele Voievod Mihai era membru de drept al Senatului desi nu avea decat optsprezece ani.

http://www.geocities.com/rsorban/interviurile.htm

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Alexandru Safran-100 de ani

Mesaj Scris de Admin la data de 09.12.09 12:08


Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Un rabin bun

Mesaj Scris de Admin la data de 15.11.09 16:04

Un rabin bun

A
lexandru Șafran, viitor șef rabin al României, a văzut lumina zilei la Bacău în anul 1910. S-a stins din viață la Geneva la 95 de ani. Însemnările de față vor încerca să evoce realizările sale, consemnate în amănunt de Carol Iancu, și să ofere o perspectivă personală asupra unor aspecte ale istoriei evreimii române din anii 1947-1996, de la expulzarea șefului rabin de către comuniști până la vizitele lui în România, cu o jumătate de veac mai târziu.
Șafran a absolvit în 1934 Institutul de Studii Teologice Evreiești din Viena cu teza de doctorat Sionismul ca problemă mondială. A fost apoi înscăunat rabin al Bacăului și a contribuit periodic în presa evreiească cu articole de popularizare pe teme istorice, literare, talmudice și teologice.
După alegerea sa ca șef rabin în 1940, evenimentele nu au întârziat să aibă consecințele cunoscute asupra evreimii române. W. Filderman, erou al primului război mondial, sprijinit de Maniu, Brătianu, Barbu Știrbei, N. Lupu, Sabin Manuilă și alții, a izbutit să limiteze în anumite împrejurări urmările zelului antisemit al autorităților, cu o eficacitate la care au contribuit însușiri excepționale, dar și aprecierea că avea în Occident relații potențial utile. Șafran l-a secondat cu intervenții salutare pe lângă Patriarhul Nicodim, mitropoliții Bălan și Simedrea, Nunțiul Apostolic la București Cassulo și Regina Mamă Elena. Jacques Vergotti, care la 7 decembrie 1941 i-a însoțit la o audiență acordată de Papa Pius XII, scria că Regele Mihai și Regina Mamă i-au cerut Papei să intervină pentru oprirea deportărilor de evrei (Vergotti Papers, 1948–1991, Hoover Institution, Stanford). Pius XII a luat legătura cu Delegatul Apostolic la Ankara, Roncalli, viitorul Papă Ioan XXIII. Alertat de Roncalli, Cassulo a ajutat comunitatea evreiească cu devotament. În 1943, Regina Mamă, solicitată de Șafran, a obținut aprobarea trimiterii de către evreimea din Vechiul Regat de ajutoare pentru deportații din Transnistria, care au salvat mii de evrei. Șafran a avut un rol însemnat și în cadrul eforturilor de menținere a moralului populației evreiești. Predicile lui de la Templul Coral urmăreau acest scop. La 21 septembrie 1941, Mihail Sebastian scria despre o predică a lui Șafran: „stupid, pretențios, eseistic, gazetărește, fără adâncime, fără seriozitate, fără patimă“ (Jurnal 1934-1944, Humanitas, 2002), dar adăuga că ascultându-l i-au dat lacrimile.
În condițiile de după Stalingrad, „purificarea etnică“, aplicată din ordinul lui Antonescu în Basarabia și Bucovina, devenea inoportună. Antonescu a anulat un proiect de acord cu Germania privind deportarea întregii evreimi române în Polonia și, în 1944, supraviețuitorii deportărilor în Transnistria au fost repatriați. Cred că este utilă aici o paralelă între situațiile evreimii române și bulgare de atunci. Profesorul Y. Bauer de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, scria (New York Times, 24 noiembrie 1993): „…Acțiunea de salvare a evreilor din «vechea» Bulgarie a avut loc după Stalingrad (…) Dar majoritatea evreilor din Sofia și din alte orașe fuseseră surghiuniți în interiorul țării, bunurile evreiești fuseseră în mare parte confiscate și armata bulgară a arestat și predat germanilor 11.343 de evrei din teritoriile recent cucerite în Macedonia și Tracia, care au pierit, fără nicio excepție, în Polonia“. Și în România, și în Bulgaria, deci, persecuțiile antisemite din provinciile „vechi“ au urmat modelul legislației de la Nürnberg, fără nimicire fizică în masă, deși în Vechiul Regat, dar nu și în Bulgaria au avut loc pogromuri în care au pierit mii de evrei (în timpul rebeliunii legionare și la Iași, în iunie 1941). Dar din regiunile limitrofe recent alipite, evreii români au fost deportați în Transnistria, iar cei bulgari în Polonia. Evreii români fiind mult mai numeroși, numărul de victime, ca și cel de supraviețuitori a fost mult mai ridicat în România.
După 23 august, Șafran a sprijinit activ emigrările în Palestina. La organizarea lor a contribuit substanțial Șaike Dan, basarabean din Palestina, parașutat de un avion militar britanic lângă Arad în iunie 1944 (A. Ettinger, Blind jump, New York, Cornwall, 1992, pp. 346). În 1944 au emigrat 47.000 de evrei români, de supraviețuitori din alte țări, sprijiniți de organizații sioniste și de refugiați din Ungaria pe care ministrul României la Budapesta, Eugen Filotti, între alții, îi ajutase să treacă granița în România. Dar, pe măsură ce comuniștii își consolidau puterea, devenea imposibilă desfășurarea activităților șefului rabin. Refuzul lui de a deveni o unealtă a regimului a fost ferm. Nici maiorul sovietic Levy care, exhibându-și revolverul, i-a cerut să-l condamne public pe Maniu, nu l-a intimidat. Dar în decembrie 1947 Șafran a fost silit să ia calea exilului.
Numit mare rabin al Genevei, Șafran s-a consacrat activităților profesionale, obștești și de cărturar. Carol Iancu îi comentează pe larg lucrările teologice și de exegeză și memoriile Resisting the Storm (Ierusalim, Yad Vashem, 1984). Șafran a participat activ la dialogul între evrei și creștini. Întâlnirile Internaționale de la Geneva i-au prilejuit schimburi de idei cu K. Barth, P. Ricoeur, M. Born și prietenii cu E. Fleg, autorul libretului operei lui Enescu, Oedipe, și E. Lévinas. În anii 1970 Șafran s-a alătural luptei în sprijinul emigrării de evrei din URSS.
O rază de lumină strălucește în beznă – implicite în subtitlul cărții sunt bezna antisemită și bezna comunistă, din care s-a ivit rabinul Rosen. „Alegerea“ lui Moses Rosen ca șef rabin a fost o impostură. Șafran l-a descris lapidar: „o unealtă comunistă“ (Washington Post, 21 februarie 1990). Dar e adevărat că Rosen a făcut servicii practice comunității lui (facilitarea de emigrări, organizarea de aziluri de bătrâni). Prețul plătit lui Ceaușescu era o preaslăvire slugarnică, menită, ca potemkiniada corurilor de copii de la Templul Coral, să influențeze Congresul american, în sensul acordării României a clauzei națiunii cele mai favorizate. Preaslăvire într-un fel nu fără precedent. În 1940 Șafran declara: „Noi viețuim în lumina Majestății Sale Regelui, ne rugăm cu religioasă credință pentru Majestatea Sa Regele Carol…“. Dar în contextul tiraniei lui Ceaușescu osanalele lui Rosen revoltau. Ca și cele ale Reginei Elizabeta II, ale lui de Gaulle, ale lui Nixon și ale lui Carter, care vedeau în Ceaușescu un nou Tito.
Statul Israel urmărea obținerea emigrării evreilor români. Certificate de emigrare fuseseră vândute de autoritățile române încă de pe vremea lui Gheorghiu-Dej, prin intermediul unui om de afaceri englez cu legături utile la București. Potrivit lui Ettinger (op. cit., p. 345), intermediarul englez, amenințat de Șaike Dan cu soarta lui Eichmann, a acceptat să lucreze cu agenți israelieni, ceea ce a dus la o dezvoltare masivă a comerțului de evrei și – după ce reprezentanți ai Germaniei de Vest au cerut omologilor lor israelieni amănuntele necesare – de sași (Ettinger, op. cit., p.353). Dar târgul Germaniei cu Ceaușescu a fost sobru, fără excese nedemne.
Alianței cu Ceaușescu Rosen îi datora un rol internațional prestigios și o putere imperială în sânul comunității evreiești. Cu logică strâmbă, el declara la 20 decembrie 1989: „Un regim democratic i-a înlesnit lui Hitler accesul la putere și nu e neapărat bun pentru evrei. Căderea lui Ceaușescu i-ar lovi pe evrei“ (Iom hașiși, Tel Aviv, 21 decembrie 1989). Sau, cel puțin, pe Rosen.
Neocomuniștii aveau însă și ei nevoie de Rosen, care și-a păstrat deci postul. Dar treburile au început să-i meargă mai puțin bine. În pofida împotrivirii lui înverșunate, în 1993 instituția Yad Vașem conferea postum Reginei Mamă titlul de Dreaptă între Popoare, pentru care intervenise insistent Șafran. Rosen a murit în mai 1994. Devenea posibilă cinstirea în țară a lui Șafran, un om decent, al cărui caracter oferea un contrast atât de favorabil – personal, simbolic și politic – cu acela al lui Moses Rosen.
Carol Iancu l-a cunoscut îndeaproape pe Șafran. Admirația lui față de această personalitate de prim-plan a iudaismului român este prezentă în fiecare filă a cărții. Mulți evrei nu ar fi supraviețuit dacă Șafran nu s-ar fi devotat trup și suflet misiunii sale. Îi sunt recunoscător lui Șafran, cu care am avut onoarea de a colabora strâns în anii 1989–1993, ca și tuturor celor care în anii războiului au acționat generos în sprijinul coreligionarilor mei. Îi sunt recunoscător și pentru contribuția lui importantă la apropierea dintre români și evrei. Și, pentru a fi înălțat acest monument în memoria rabinului Șafran, îi sunt recunoscător lui Carol Iancu. //

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

OMAGIU CONSACRAT MARELUI RABIN ALEXANDRU ȘAFRAN la BACĂU., d

Mesaj Scris de Admin la data de 18.10.09 12:28

OMAGIU CONSACRAT MARELUI RABIN ALEXANDRU ȘAFRAN la BACĂU.La ȘCOALA DR. ALEXANDRU ȘAFRAN, care a fost inaugurată anul trecut, a avut loc pe data de 6 octombrie 2009, ceremonia consacrată denumirii "CALEA DR. ALEXANDRU ȘAFRAN", hotărâtă de Consiliul Municipal.

De asemenea au fost distribuite de către "Fundația elvețiană Dr. Alexandru Safran", premiile Dr. ALEXANDRU SAFRAN la 5 elevi merituoși, iar Medalia Dr. ALEXANDRU SAFRAN realizată de Federația Comunităților Evreiești din România a fost acordată primarului orașului D. Romeo STAVARACHE si D. Hari Vigdar, președintelui micii comunități evreiești din localitate.

O Diplomă de excelență a fost acordată Profesorului universitar Dr. Carol IANCU, de la Universitatea Paul Valéry din Montpellier, autorul cărții "Alexandru Safran. O viață de luptă, o rază de lumină" (lansată la Bacău pe 7 mai 2008) și Profesorului univ. dr. Avinoam Șafran – fiul rabinului, șeful Clinicii de Oftalmologie a Spitalului Universitar din Geneva.

La eveniment au participat printre alte personalități, Profesorul Gabriel STAN, directorul Casei Corpului Didactic Bacău, Prof. Adrian FUIOAGA, inspector școlar general de la Inspectoratul Scolar al Județului Bacău, Prof. Maria CREANGA, director al Scolii cu Clasele I-VIII "Dr. Alexandru Safran" Bacau, Ing. Paul SCHWARTZ, vice-Președintele FEDERAȚIEI Comunităților Evreiești din România, și Dl. Sivian HORN, care l-au reprezentat pe Dr. Aurel VAINER, președintele F.C.E.R., și o delegație israeliană din orașul Petah Ticva (în frunte cu Primarul Dl. Ohayon), cu care Bacăul este înfrățit. citeste[...]

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Moartea rabinului Safran a trecut neobservata in Bacau

Mesaj Scris de Admin la data de 31.07.09 20:47

Moartea rabinului Safran a trecut neobservata in Bacau

http://bacaul.ro/moartea-rabinului-alexandru-safran-neobservata-in-bacau-870/

Bacaul a pierdut zilele trecute una dintre
cele mai mari personalitati nascute vreodata pe aceste meleaguri:
rabinul sef al Genevei, doctor Alexandru Safran.
Putini stiu ca, ilustra personalitate a iudaismului mondial si a
culturii românesti, deopotriva, s-a nascut, a crescut si s-a format in
municipiul Bacau, oras in care tatal sau, Bezalel Safran, a fost rabin
sef pina in anul 1933.

Ajuns, la 29 de ani, cel mai tinar rabin din lume, Alexandru Safran a
fost si rabinul Bacaului, dupa moartea tatalui sau, si pina in 1939,
cind avea sa-i ia locul lui Jacob Nemirower, la cirma comunitatii
evreiesti din Romania.
Pomenita de intrega lume, moartea marelui rabin al Genevei a trecut
neobservata printre autoritatile bacauane, cu toate ca, in urma cu zece
ani, distinsul membru al Academiei Romane a fost facut cetatean de
onoare al municipiului Bacau.
“Rabinul Alexandru Safran s-a nascut intr-o casa situata peste
drum de biserica Sfintul Nicolae, pe strada Bacau-Piatra. Scoala
primara si liceul le-a facut la Bacau, la actualul Colegiul «Ferdinand
I». A fost numit senator pe viata in Senatul Romaniei din perioada
interbelica, iar in timpul celui de-Al doilea razboi mondial a depus
eforturi deosebite si consistente pe linga regina mama Maria, ca
maresalul Antonescu sa nu deporteze populatia evreiasca din vechiul
Regat.
In 1947, el a plecat in Franta, cu putin timp inainte de abdicarea
regelui, iar de acolo s-a stabilit la Geneva. A iubit foarte mult
Romania, poporul roman si cetatenii Bacaului”
, ne-a spus Nelu Lupovici, de la Comunitatea Evreiasca din Bacau.
De altfel, singurii care s-au deplasat la mormintul tatalui lui
Alexandru Safran, rabinul Bezalel Zev Safran, situat in cimitirul
evreiesc din Sarata, au fost membrii comunitatii evreiesti din Bacau.
“Duminica dimineata, in jurul orei 9.00, presedintele Comunitatii
Evreiesti din Bacau, alaturi de alti membri, au venit la mormintul
rabinului, au depus luminari si s-au rugat timp de doua ore”, ne-a
declarat Daniel Chiriac, ingrijitorul cimitirului evreiesc de la
Sarata. De asemeni, comunitatea din Bacau, prin presedintele Vigdar
Hari, a trimis un comunicat familiei Safran din Geneva, prin care isi
exprima condoleantele “pentru pierderea suferita prin decesul celui ce
a fost concitadinul nostru, marele rabin Alexandru Safran. Bunul
Dumnezeu sa-i aseze sufletul in rindul celor drepti, acolo unde merita
pe deplin sa se odihneasca”.
Alexandru Safran urma sa devina rabinul Bacaului
Rabinul sef al Genevei a fost intotdeauna legat de Bacau, oras pe
care l-a pomenit ori de cite ori a avut ocazia. Intr-un interviu
acordat lui Manase Radnev, in urma cu zece ani, Alexandru Safran a
afirmat ca a fost si ramine bacauan. “Da, sint nascut la Bacau si as
spune ca ma simt înca bacauan. Tatal meu a fost sef-rabinul orasului
si, precum se stie, era unul dintre cei mai însemnati savanti rabinici
ai epocii sale. Mari autoritati rabinice din lume îl consultau în ceea
ce priveste legea evreiasca. Dorinta tatalui meu a fost ca eu sa urmez
calea trasata de el si sa devin rabin. Bineînteles, chiar la Bacau. El
s-a ocupat în mod deosebit de umila mea persoana, de formarea mea
intelectuala si religioasa”, avea sa mentioneze eminenta sa Alexandrul
Safran.
Chiar daca a parasit tara in urma cu 60 de ani, rabinul Genevei a
avut in permanenta legatura cu locurile natale, asa cum mentioneaza in
memoriile publicate in Franta, in 1989, aparute in romana in 1996, sub
titlul “Un taciune smuls flacarilor”, la Editura Hassefer.
“De multe ori, evrei romani reveniti la Bacau in vizita, dupa ce au
emigrat in Israel, mi-au spus ca la cimitirul evreiesc au vazut
luminari aprinse la mormintul sau, plasat sub un «cort de piatra», cum
o cere traditia pentru «sfintii rabini». Mi s-a spus ca vin acolo cu
regularitate credinciosi sa se reculeaga si sa se roage”, a scris
rabinul Alexandru Safran.
O copilarie devenita istorie
Putini stiu ca intre cei care au invatat la Liceul “Ferdinand I”
din Bacau s-a aflat si Sender Safran, cel ce avea sa devina ulterior
cel mai tinar rabin din lume, sub numele de Alexandru Safran.
Conform documentelor pastrate la Directiei Judetene a Arhivelor
Statului, fiul rabinului Bezalel Safran si ale doamnei Finckel Safran,
fostul sef rabin al Genevei, a fost unul dintre cei mai buni elevi ai
clasei, cu toate ca o buna parte din timp si-o petrecea ajutindu-si
tatal. La finalul clasei a V-a, intre 1926 - 1927, media generala a lui
Sender Safran a fost 7,59. Una foarte mare pentru acele vremuri, in
care media 8.00 era de domeniul imposibiliului.
Cu siguranta, aceasta ar fi fost mai mare, daca, asa cum si-a
amintit rabinul, unii dintre profesori ar fi fost mai intelegatori cu
traditiile evreiesti. “O parte din timpul de care dispuneam mi-o
ocupam, bineînteles, cu lectiile de la liceul «Ferdinand». Orele
petrecute cu tatal meu erau consacrate educatiei mele religioase.
Mi-aduc aminte ca, într-o zi am stat împreuna mai mult în mica lui
sinagoga: îmi dicta, iar eu scriam. La ora 2.00 noaptea, mama a batut
la usa si i-a spus: «lasa copilul sa se odihneasca».
La liceul din Bacau, pentru mine se punea problema zilei de simbata,
în care, conform religiei noastre, n-aveam voie sa scriu s.a.m.d. Cei
mai multi dintre profesori întelegeau acest lucru si nu mi-au facut
greutati. Doar profesorul de desen s-a opus”, avea sa povesteasca
rabinul in interviul sau. Si, pe buna dreptate, la disciplina Desen,
conform matricolei scolare, in clasa a V-a, Sender Safran avea media
generala 5.00.
Se pare ca desenul, muzica si gimnastica au fost intre materiile
slabe ale celui ce avea sa devina rabinul sef al Genevei. Era insa cel
mai bun la matematica, geografie, germana, si, bineinteles, la limba
romana, pe care o vorbea impecabil si dupa 60 de ani de exil.
“L-am intilnit la Bacau, cind i-a fost decernat titlul de cetatean
de onoare al orasului. Vorbea o romana impecabila. De necrezut. A fost
o personalitate extraordinara, de o bunatate iesita din comun”, si-a
amintit Calistrat Costin, presedintele filialei Bacau a Uniunii Scriitorilor din Romania.
De numele sau sint legate nu doar lupta pentru salvarea evreilor din
Romania in perioada celui de-al doilea razboi mondial, ci si catedra de
studii cabalistice de la Universitatea Bar Ilan din Israel, care ii
poarta numele inca din anul 1980.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

----- Alexandru Șafran

Mesaj Scris de Admin la data de 25.07.09 19:44

Alexandru Șafran
Născut
pe data de 12 septembrie 1910, descendent dintr-o străveche familie
rabinică, el este fiul și discipolul lui Bezalel Zeev Șafran,
prim-rabin al comunității evreilor din Bacău, care a fost până la
moartea sa, în 1929, cea mai importantă autoritate din România în
domeniul halahei (jurisprudența religioasă). Copilăria lui Alexandru
Șafran a fost marcată de studii intensive sub îndrumarea părintelui
său: la vârsta de 11 ani, devine „secretarul“ și colaboratorul lui
intim în opera sa științifică-rabinică, redactându-i lucrările. După
studii strălucite la Liceul „Ferdinand I“ din Bacău și obținerea
bacalaureatului, pleacă la Viena, unde studiază din 1930 până în 1934
la Institutul de Înalte Studii Rabinice (Seminarul rabinic) și la
Facultatea de Filozofie a Universității din capitala Austriei. La
Seminarul rabinic atrage atenția profesorilor, prin pregătirea sa
temeinică și vastele sale cunoștințe iudaice. De asemenea, la
universitate, unde a fost remarcat de personalități de seamă, printre
care monseniorul Seipel, fost cancelar al Austriei, și Sigmund Freud,
cu care a avut numeroase convorbiri. În timpul vacanțelor, Alexandru
Șafran a pronunțat conferințe la invitația celor mai de seamă
instituții culturale evreiești din Germania.
În
1934, încununat cu titlurile de rabin și doctor în filozofie, deși
chemat la posturi înalte rabinice în străinătate (printre altele,
mare-rabin al Bruxelles-lui), el preferă să se reîntoarcă în România,
unde devine prim-rabin al comunității din orașul său natal, succedând
părintelui său, așa cum acesta își exprimase dorința. La Bacău,
păstrător al vechii tradiții rabinice, Alexandru Șafran aduce un suflu
modern în viața spirituală a obștei evreiești, preocupându-se în
special de educația tineretului școlar. În 1936 se căsătorește cu Sarah
Reinharz, fiica lui Iacob și Estera din Iași, crescută într-o familie
impregnată de o profundă credință. Dotată în materiile artistice, Sarah
a studiat la Universitatea și la Academia de Belearte din capitala
Moldovei. Din această căsătorie fericită se vor naște doi copii, Esther
la Bacău, în 1938 (astăzi profesoară de filozofie la Universitatea din
Geneva), și Avinoam Bezalel, la București, în 1945 (astăzi profesor de
oftalmologie la Universitatea din Geneva). Dr. Alexandru Șafran a fost
numit de către Ministerul Cultelor membru în comisia de examinare a
rabinilor, în locul tatălui său, și a funcționat în această calitate
alături de șef-rabinul dr. I. Niemirower. Alexandru Șafran se face
cunoscut prin numeroase conferințe și prelegeri ținute în diferite
orașe și se distinge în mod deosebit la diferitele congrese ale
comunităților evreiești din țară și la congresele sioniste mondiale din
Zürich (1937) și Geneva (1939), unde a participat ca reprezentant al
mișcării sioniste religioase Mizrahi. Înainte de anul 1940, a publicat
zeci de articole în limba română în diferite reviste (Tribuna
evreiască, Renașterea noastră, Curierul israelit, Hasmonaea, Adam,
Știri din lumea evreiască, Cultura). Printre subiectele abordate
menționăm: personaje biblice, semnificația sărbătorilor religioase,
lideri ai mișcării sioniste, figuri de intelectuali, personalități
creștine prieteni ai evreilor etc. De asemenea, a publicat studii de
exegeză religioasă în periodicele de limbă ebraică Darkenu (Drumul
nostru), care apărea la Cernăuți, și Ha-Hed (Ecoul), care apărea la
Ierusalim.
La
data de 4 februarie 1940, în urma decesului marelui-rabin Iacob
Niemirower și a alegerilor care au avut loc după dispariția sa,
Alexandru Șafran a fost numit șef-rabin al României. La numai 29 de
ani, el devine șeful spiritual al celei care a fost atunci, din punct
de vedere demografic, a treia din Europa și a patra comunitate
evreiască din lume. Tânărul mare-rabin a fost instalat la 3 martie
1940, de către ministrul cultelor și înalți demnitari ai statului, în
prezența delegațiilor comunităților evreiești din țară. După instalarea
sa, șef-rabinul a fost numit, în virtutea legii, senator de drept,
fiind singurul reprezentant al celor aproximativ 800.000 de evrei din
țară. Până la desființarea Senatului, el a știut să apere cu mult curaj
comunitatea sa, lovită de numeroase legi discriminatorii.
Antisemitismul dezlănțuit de efemerul guvern Goga-Cuza (decembrie 1937
– ianuarie 1938) ajunge la paroxism odată cu instaurarea dictaturii lui
Ion Antonescu (14 septembrie 1940 – 23 august 1944), al cărui guvern
pronazist își împarte puterea în primele șase luni cu sinistra Gardă de
Fier. Între septembrie 1940 și ianuarie 1941 a fost instaurat un
adevărat regim de teroare față de populația evreiască: măsurilor de
excludere din toate sectoarele vieții publice li s-au adăugat
agresiunile și molestările poliției legionare, care a efectuat
sistematic spolierea magazinelor și a proprietăților evreiești.
Alexandru Șafran intervine de nenumărate ori pentru a opri
samavolniciile legionarilor, arestările arbitrare, cel mai adesea fără
a obține rezultate, uneori însă intervențiile sale reușeau. Astfel, el
a împiedicat închiderea tuturor sinagogilor și a cimitirelor evreiești,
ordonată de ministrul legionar Radu Budișteanu. În 1942, după ce
Uniunea Comunităților Evreiești a fost interzisă prin lege, Alexandru
Șafran a creat un consiliu evreiesc clandestin, care își avea sediul
chiar în locuința sa. Șafran a reușit să-l convingă pe mareșalul Ion
Antonescu să nu-și pună în aplicare planul „soluției finale“ de
lichidare a întregii populații evreiești din România. Datorită lui
Alexandru Șafran, procesul de nimicire a evreilor din România, început
mai devreme ca în alte țări, s-a oprit mai devreme. Într-adevăr, el a
debutat încă din vara anului 1941, cu primul mare pogrom din al Doilea
Război Mondial, care a avut loc la Iași, unde jumătate din populație
era evreiască, și a continuat cu masacre gigantice în Basarabia,
Bucovina și Transnistria, locul de deportare și cimitirul fără pietre
funerare al unui sfert de milion de evrei români și ucraineni. El a
fost întrerupt în toamna anului 1942, când Alexandru Șafran a obținut
de la Antonescu anularea deportării evreilor din Transilvania de Sud și
din Regat, prevăzută în lagărul morții de la Belzec, în Polonia. Din
nenorocire, evreii din Transilvania de Nord, ocupată atunci de Ungaria,
au fost în imensa lor majoritate deportați și omorâți la Auschwitz.
Declarat primul ostatic al populației evreiești, Alexandru Șafran a
reușit totuși să salveze viața unei jumătăți a evreilor din România,
obținând ajutor din partea diverselor personalități, printre care
regina-mamă Elena (căreia i s-a decernat post-mortem, în 1993, de către
Institutul Yad Vashem din Ierusalim, titlul de „Dreaptă între Popoare“)
și regele Mihai. La cererea lui Alexandru Șafran, buna regină a obținut
în decembrie 1941 aprobarea lui Mihai Antonescu pentru a se trimite
ajutoare coreligionarilor în obidă, deportați în Transnistria.
Charismatic și convingător, tânărul mare-rabin a reușit prin puterea
cuvântului să-i facă să intervină în favoarea evreilor din România pe
cei mai înalți demnitari ecleziastici creștini din țară. Căzând în
genunchi în fața patriarhului Nicodim și a mitropolitului Bălan, el nu
s-a mulțumit să ceară mila pentru coreligionarii săi. El nu a ezitat să
îi declare responsabili în fața justiției divine ca potențiali complici
la asasinatul atâtor vieți nevinovate. Dacă prin Tit Simedrea,
„mitropolitul antisemit al Bucovinei“, el a reușit oprirea
„evacuărilor“ a aproape 20.000 de evrei din Cernăuți în Transnistria
(salvându-le astfel viața), cu ajutorul mitropolitului Bălan al
Transilvaniei, el a împiedicat deportările în Polonia (au avut loc
atunci și alte demersuri pe lângă dictatorul Antonescu, din partea
altor lideri evrei).
Printre
personalitățile străine care au acordat sprijinul lor, trebuie amintit
în primul rând nunțiul apostolic Andrea Cassulo, care, la cererea lui
Alexandru Șafran, a plecat la Roma, de unde a revenit cu un mesaj
destinat celor doi Antonești, iar apoi s-a deplasat în Transnistria,
aducând ajutoare evreilor care au fost deportați acolo. De asemenea, au
ajutat delegații Comitetului Internațional al Crucii Roșii, Charles
Kolb și Vladimir von Steiger, ambasadorii Elveției și Suediei, René de
Weck și Rentersward, cât și reprezentantul Turciei, Sefbrati Istinyel.
În timpul pogromului din ianuarie 1941, efectuat de Garda de Fier,
soția marelui-rabin a fost arestată, dar și ea a știut, tot prin
puterea cuvântului, să se elibereze, apostrofându-i cu vehemență pe
legionarii torționari.
Alexandru
Șafran, care a avut șansa să nu fie găsit de gardiștii pogromiști și să
scape de asemenea de câteva atentate, întruchipează rezistența opusă de
evreii din România, care a permis unei jumătăți a acestei comunități
(peste 360.000 de suflete) să supraviețuiască. În fruntea sfatului
evreiesc clandestin, el a știut să ia toate deciziile utile pentru a-i
apăra pe frații săi persecutați, să suprime portul stelei galbene
(menținută totuși în provinciile orientale), să organizeze școli și
licee și chiar o universitate evreiască (Colegiul Onescu, Colegiul
Abason și Politehnica Bercovici) pentru elevii și profesorii izgoniți
din învățământul public, să facă să revină orfanii din Transnistria și
să faciliteze emigrarea lor în țara Israelului. El a știut să reunească
comunitatea sa devastată după război, înainte de a fi alungat din țară
de reprezentanții noului regim comunist totalitar. Refuzând să
colaboreze cu noul regim – printre altele, în ciuda amenințărilor, el
nu a acceptat să semneze documente privind renunțarea, în numele
comunității, la bunurile acesteia, la fel și o moțiune care cerea
condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu, liderul Partidului Național
Țărănesc –, el a fost împiedicat să-și asume funcția. Expulzarea a
intervenit în momentul când se pregătea și abdicarea regelui Mihai.
Alexandru Șafran a fost obligat, împreună cu soția și cei doi copii, să
părăsească România în 22 decembrie 1947, după ce a trebuit să semneze o
scrisoare potrivit căreia declara că pleacă în voiaj în Eretz, Israel.
Devenit mare-rabin al Genevei, el a jucat timp de peste cincizeci de
ani un rol de prim-plan în reconcilierea dintre creștini și evrei (a
participat la celebra conferință de la Seelisberg, în 1947, și s-a
întâlnit cu papa Ioan Paul al II-lea, la Roma, în 1985), luptând pentru
înapoierea orfanilor evrei ai Shoahului comunităților evreiești,
denunțând antisemitismul, reclamând dreptul la emigrare pentru evreii
din urss și intervenind pentru eliberarea prizonierilor israelieni după
războiul de Yom Kippur din 1973.
După
aproape o jumătate de secol, după Revoluția din Decembrie 1989 a făcut
o primă vizită în România, unde a fost invitat să ia cuvântul în Senat,
pe data de 28 martie 1995. El și-a exprimat atașamentul pentru țara sa
natală într-o admirabilă limbă românească. Doi ani mai târziu, cu
ocazia celei de-a doua vizite oficiale, a fost numit cetățean de onoare
al Bacăului (pe data de 17 iunie 1997, diploma fiindu-i remisă de
domnul primar Dumitru Sechelariu), doctor honoris causa al
Universității din Iași și membru de onoare al Academiei Române (la 19
iunie 1997). În Senat, la televiziune și în presă, el a evocat Shoahul
în România, aducând omagiu „oamenilor de omenie, în vremuri de
neomenie“ (printre care regina-mamă Elena și Viorica Agarici,
președinta Crucii Roșii din Roman), exprimându-și imensa sa iubire
pentru „frumoasa țară românească“, pentru „bunul și blândul popor
român“.
Alexandru
Șafran a încetat din viață la domiciliul său din Geneva, joi, 27 iulie
2006. Om de acțiune, el este (mai ales) și un om de condei, participând
la Întâlnirile Internaționale de la Geneva (1949-1975), scriind peste
250 de articole publicate în diferite periodice și volume colective.
Profesor la Universitatea din Geneva, erudit cabalist, teolog riguros,
filozof de talent, el este autorul unei opere impresionante, care
constituie o comoară de o importanță capitală pentru cunoașterea
spiritualității evreiești. Studiile iudaice au contractat față de el o
datorie care nu se va stinge. El rămâne un exemplu prin universalitatea
cărților sale, dintre care unele au fost traduse în limba română:
Cabala (în colaborare cu fiica sa Esther Starobinski-Safran, 1979),
Israel în timp și spațiu (1980), Înțelepciunea cabalei (1986), Evrei și
creștini: Shoah în moștenire (1996), Vedere generală asupra eticii
religioase evreiești (1997), Etica evreiască și modernitatea (1998),
Israel și rădăcinile sale (2002).

http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=774

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

++Alexandru Safran, un intelectual de virf al iudaismului

Mesaj Scris de Admin la data de 28.01.09 4:32


Alexandru Safran, un intelectual de virf al iudaismului european
Alexandru Safran, o glorie a iudaismului din Romania si din lume, s-a stins din viata in iulie curent. La 12 septembrie 2006 ar fi implinit 96 de ani, virsta aproape comparabila cu a patriarhilor biblici. Nascut la Bacau, ca fiu al vestitului rabin Bezalel Safran, s-a initiat intr-ale iudaismului in casa parinteasca, a urmat liceul local, dupa care si-a continuat studiile la Facultatea de Filozofie si Institutul de Teologie Mozaica din Viena, unde isi sustine si doctoratele: in Filozofie, la Universitate, iar in Teologie la Institutul de Teologie Mozaica, ambele din Capitala Austriei.

in 1934, la virsta de numai 24 de ani, consistoriul israelit din Bruxelles ii confera titlul de Mare Rabin. Dupa un timp, revine in tara, ca rabin in localitatea sa de bastina, Bacau, unde functioneaza pina in 1940, an in care Congresul Comunitatilor evreiesti din tara il desemneaza ca sef rabin al cultului mozaic din Romania. Functia fusese indeplinita pina in 1939 de catre dr. Jacob Ithac Niemirower – eminent om de cult si actiune cultural-iudaica, senator de drept in Parlamentul Romaniei.
Alexandru Safran devine, la cei 30 de ani ai sai, cel mai tinar sef-rabin din lume si continua cu merit atributiile revenite predecesorului sau, decedat in 1939.
Situatia evreimii din Romania, dupa cum se stie, se deterioreaza crescind incepind cu anii 1940, mai ales dupa intrarea tarii in orbita Germaniei hitleriste si instaurarea regimului (legionar) antonescian. Pe umerii sef-rabinului apasa indatoriri deosebite si grave. El se va afla in fruntea „Consiliului clandestin“ al obstii evreiesti – din care mai faceau parte: liderul comunitar dr. W. Filderman; fruntasul sionist L. Benvenisti; E. Froimescu (din partea Comunitatii Evreilor Sefarzi, zisi „spanioli“) si avocat A. Schwefelberg.

Ignorind primejdiile la care se expuneau, membrii acestui „Consiliu“, prezidat de Al. Safran, au initiat o seama de actiuni curajoase – memorii, interventii, proteste s.a. – in favoarea coreligionarilor lor supusi evacuarilor, deportarilor, vexatiunilor de tot felul. Petitii adresate de sef-rabinul Safran catre Patriarhul Nicodim (la 6 septembrie 1941) sau lui Tit Simedrea, Mitropolitul Bucovinei, ori contactarea Mariei Antonescu (sotia Conducatorului Statului) si a Reginei-Mama Elena, pentru a ameliora soarta evreilor, sint doar citeva exemple in acest sens.
Dar au trecut anii razboiului si ai totalitarismului brun, iar la orizont se profila... totalitarismul rosu precedat, insa, de o „tranzitie“ de citiva ani (1945-1948) in care sef-rabinul Al. Safran s-a implicat in nenumarate actiuni de redresare a situatiei evreimii supuse pina atunci prigoanei, dizlocarii din fagasurile ei traditionale. Mai intii, o actiune energica pe linie de cult, apoi pe linie de cultura iudaica (este unul din membrii Institutului de Cultura Iudaica din Bucuresti), de sionism, de viata comunitara, asistenta sociala si cite altele. in batalia dusa, in acei ani – in Comunitate, in viata publica etc. – intre democrati si comunisti, Al. Safran se situeaza de partea celor dintii.

- Unul dintre cei mai puternici critici ai comunismului
Iata doar un exemplu: Sef-Rabinul este vizitat de maiorul Levy, de la Cartierul General Sovietic, unde functiona inca din 1945, care, in calitatea sa suplimentara de „consilier“ al Comitetului Democrat Evreiesc (CDE – de obedienta comunista), i-a cerut sa-l denunte public pe Maniu. Sef-Rabinul refuza cu hotarire si dezaproba presiunea exercitata asupra sa. Consecinta gestului a fost suita de santaje continue la adresa sa, culminate cu amenintarea facuta de presedintele CDE, Lieblich, ca are de ales intre arest si disparitie din viata publica evreiasca: ceea ce echivala, in fapt, cu expulzarea.
La 22 decembrie 1947, Al. Safran si familia parasesc Bucurestiul si tara, trecind la granita printr-o seama de peripetii alternind intre un film de groaza si unul politist de tip western. Rauvoitorii au insinuat ca aceasta plecare ar fi fost, de fapt, o „fuga“, o lipsa de curaj in fata totalitarismului rosu, curaj dovedit, insa sub alte auspicii si motivatii, de catre succesorul acestuia, dr. Moses Rozen.

Ajuns la Geneva, dr. Al. Safran, fost sef-rabin al Cultului Mozaic din Romania, devine, insa, unul dintre cei mai puternici critici ai comunismului din tara pe care a trebuit s-o paraseasca si, totodata, unul dintre intelectualii de virf ai iudaismului european, avind contributii remarcabile in domeniile spiritualitatii evreiesti, precum mistica iudaica (Cabala), hermeneutica biblica, etica mozaica s.a.m.d. Al. Safran a publicat peste doua sute de lucrari, eseuri, articole, traduse in numeroase limbi de circulatie; dupa 1990 lucrarile sale apar si in limba romana. O interesanta lucrare memorialistica (Un taciune smuls flacarilor, Editura Hasefer, 1994) cuprinde in primele ei capitole o impresionanta, desi nu lipsita de o oarecare subiectivitate, trecere in revista a vietii evreilor din Romania in deceniile 4-6 ale secolului al XX-lea.
Stabilit la Geneva, dupa un timp devine sef-rabinul evreilor din acest oras si, in paralel, desfasoara activitati in Universitatea locala, precum si la Institutul Universitar Ecumenic din Bossey. De asemenea, va tine cursuri libere la alte Universitati europene, americane, israeliene. La Universitatea Bar-Ilan din Tel-Aviv, se va infiinta o catedra de cercetari in domeniul Cabalei, purtind denumirea de „dr. Al. Safran“: un omagiu adus numeroaselor sale lucrari privind mistica iudaica.

Trecerea in nefiinta a lui Al. Safran, unul din cei trei sefi rabini ai Cultului Mozaic din Romania, curma o serie luminoasa a iudaismului din aceasta parte a Europei. Fiecare dintre cei trei a adus, in vremuri diferite, contributii valoroase nu doar la ridicarea prestigiului evreimii locale, dar si la cultura generala a tarii.
Dedicat studierii misticii iudaice, dr. Al. Safran s-a straduit, in toate lucrarile sale, sa dezghioace „simburele rational si umanist“ din Cabala si din alte manifestari abscons-iudaice. inteleptul, eruditul, invatatorul Alexandru Safran si-a indeplinit menirea de a aprinde in sufletul coreligionarilor sai, al tineretului cu precadere, torta credintei intr-o divinitate care-si manifesta proximitatea fata de om, in masura in care omul si-o doreste si o constientizeaza. Visa la acel om care, in vremurile de azi – cind depresia, ingrijorarea, angoasa, instrainarea cuprind si pe beneficiarii civilizatiei tehnico-stiintifice ai abundentei –, sa recunoasca in ratiune, in stiinta, in tehnica tot atitea daruri ale creatorului care obliga la reciprocitate si omenie.

Chemarea noului ev al noului secol si mileniu – dupa declinul „adevarurilor“, in urma carora au avut de suferit oamenii prin genocid, razboaie, oprimari s.a. – este, pentru Al. Safran, aceea de a amenda antropocentrismul trufas si sfidator cu modestia omului creator, care stie ca spicele coapte stau intotdeauna cu capetele plecate pentru ca, la limita, nu omul decide „moartea lui Dumnezeu“ (cum proclama Nietzsche), ci Dumnezeu decide moartea... lui Nietzsche!
Dr. Al. Safran a fost facut, in anii din urma, membru onorific al Academiei Romane, considerindu-se contributiile sale in domeniul iudaismului, meritele sale fata de evreimea romana si fata de tara sa de origine ca onorind acest for inalt de consacrare. Vizita facuta de dr. Al. Safran la Bucuresti, cu acest prilej, si alocutiunea rostita in aula Academiei au avut un larg rasunet in mass-media romaneasca. S-au evidentiat, cu acel prilej, patriotismul acestui fiu al pamintului romanesc, curata si dulcea limba romaneasca, folosita in rostirea sa, dragostea necurmata pentru poporul roman in mijlocul caruia se nascuse si traise aproape patru decenii de viata.

Dr. Hari Kuller este cercetator la Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din Romania

http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=16075&xrubrica=IN

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Alexandru Safran, un lider spiritual al evreilor romani intr

Mesaj Scris de Admin la data de 28.01.09 4:21

Alexandru Safran, un lider spiritual al evreilor romani intr-un timp anomic
„N-am auzit vreodata sa se predice
atit de devreme si atit de tirziu“.

Poate ca, din unghiul posteritatii – a trecut putina vreme de la disparitia fizica a doctorului Alexandru Safran, somitate contemporana in materie de interpretare a Cabalei, ales membru de onoare al Academiei Romane in 1997 –, discursul sau de receptie, Perceptiunea Dumnezeirii in Cabala, filozofie si stiinta, centrat pe unitatea interioara dintre sensibilitate si rationalitate, joaca rolul firului Ariadnei in intelegerea conduitei sale de lider spiritual al evreilor romani intr-un timp anomic, 1940-1947.

conduitei sale de lider spiritual al evreilor romani intr-un timp anomic, 1940-1947. Retrospectiva acelei perioade ofera citeva teme de meditatie: importanta relatiilor interumane in situatii-limita; valoarea ecumenismului; receptivitatea evreilor romani fata de sionism si fata de utopia comunista. Cind a fost ales Sef Rabin, intr-un moment foarte critic pentru evreii europeni si, implicit, pentru evreii romani, s-a mizat pe capacitatea sa de comunicare deopotriva cu lumea evreiasca traditionala (era fiul unui „print al Torei“, gaonul Bezalel Safran), cu „intelighentia“ evreo-romana emancipata si cu societatea romaneasca (beneficia de o profunda cultura moderna, romana si europeana). Seful Rabin avea mandatul reprezentarii evreilor in Parlament, si acesta nu se putea obtine decit cu derogare (criteriul de virsta pentru admiterea in Senat era 40 de ani, el avea doar 29).

Acceptul ii prilejuieste doctorului Filderman, atunci presedintele Federatiei, o afirmatie-citat legata de o alta afirmare timpurie memorabila, aceea a lui Bossuet: „N-am auzit niciodata sa se predice nici atit de devreme nici atit de tirziu“. Atit de devreme fiindca Bossuet era foarte tinar, si atit de tirziu pentru ca era miezul noptii. „Devremele“ nu avea nevoie de explicatii, iar anul ’40 era, intr-adevar, miez de noapte pentru evreii europeni. Faptul s-a facut simtit cu acuitate in Parlamentul vremii, cind avea sa se confrunte cu programul senatorului antisemit A.C. Cuza, ba chiar, dupa ultimatumul sovietic din 26 iunie ’40, cind Romania a fost silita sa cedeze Uniunii Sovietice Basarabia si sudul Bucovinei, cu telefoane de amenintare cu moartea daca indrazneste sa vina la Senat. Si, intr-adevar, daca n-ar fi fost senatorul Tanasescu, profesor chirurg, care s-a interpus intre Safran si A.C. Cuza, amenintarea s-ar fi materializat. De altfel, Parlamentul avea sa fie dizolvat la 6 septembrie ’40, odata cu proclamarea statului national legionar. Din acel moment, tot ce va realiza Sef Rabinul Safran pentru ameliorarea situatiei dramatice a comunitatii sale se va datora inzestrarilor sale diplomatice, pragmatismului, capacitatii de a construi punti ecumenice.

Chemat in ’41, impreuna cu alti capi ai comunitatii, de generalul Stoenescu, convine sa semneze apelul catre populatia evreiasca de a subscrie la imprumutul de stat pentru armata, care urma sa fie lansat, primind asigurarea ca statul „va oferi protectie“ comunitatii. Principiul do ut des avea sa faca posibila infiintarea unei retele de invatamint evreiesc cind elevii si profesorii evrei au fost exclusi din invatamintul de stat, sa faciliteze permisiunea de emigrare a evreilor romani in Palestina aflata sub mandatariat britanic. Permisiune care aducea guvernului Antonescu beneficii economice substantiale si capital politic. in cazul in care Germania nazista pierdea razboiul, se putea arata ca „problema evreiasca“ s-a rezolvat „pasnic“ in Romania. Iar emisarii lui Hitler inchideau ochii, fiindca socoteau ca, pina la urma, banii le vor reveni tot lor, Romania nefiind decit un satelit al celui de-al III-lea Reich. intelegerea si sprijinul aratate Sef Rabinului Safran de regina-mama Elena, nuntiul apostolic Cassulo, delegati ai Crucii Rosii Internationale, ambasadorii Elvetiei, Suediei, Turciei au facut posibila ajutorarea evreilor deportati in Transnistria. Semnificativ pentru forta sa de a trezi constiinte este un fragment din discutia cu Patriarhul Nicodim, la inceput foarte rezervat la solicitarile sale de ajutor: „Nu va ginditi ca veti fi chemat intr-o zi, in fata Judecatorului Suprem, sa dati socoteala pentru ceea ce ati permis aici, in Romania, sa se comita sub ochii dvs., de om al Bisericii?“.

La auzul acestei fraze, Patriarhul Nicodim a murmurat jumatate pentru sine insusi, jumatate pentru Sef Rabinul Safran: „Ce pot sa fac?“. Chiar daca tot ce a realizat era minim – o incetinire a ritmului deportarilor –, gestul de bunavointa a existat, totusi. Trebuie spus ca, la acea vreme, demersurile de ordin ecumenic ale doctorului Safran erau neoficiale, dat fiind ca, odata cu infiintarea, la inceputul lui ’42, a Centralei evreilor, Consiliul de conducere al Federatiei functiona in clandestinitate, in propria-i locuinta. Interventia la Mitropolitul Balan a avut rezultate notabile: salvarea evreilor din sudul Transilvaniei si a unui convoi de evrei din Bucuresti, care urmau sa fie deportati in Transnistria, adunati in str. Sfintul Ioan cel Nou din Capitala. in iulie ’42 el apeleaza la Iuliu Maniu, care nu-i refuza ajutorul, constient ca modul in care a fost tratata populatia evreiasca din Romania avea sa cintareasca greu in fata Fortelor Aliate, cind, dupa razboi, se vor stabili responsabilitatile fiecarui stat beligerant.

De altfel, in ’43, cind devenea din ce in ce mai evident ca Germania nazista va pierde razboiul, Sef Rabinul Safran obtine de la primarul general al Capitalei, intimplator, acolo fiind prezenta Maria Antonescu, care-l sustine, ordinul – din pacate, in mare masura, tardiv – de incetare a profanarii cimitirului Sevastopol. Forta relatiilor umane in situatii dramatice de viata se manifesta in ambele sensuri. Dupa ’44, Sef Rabinul Safran il salveaza de la arestare, poate chiar de la moarte, pe Mitropolitul Balan, care-si exprima public gratitudinea cu prilejul intrunirii-eveniment de la Cluj consfintind restituirea Transilvaniei catre statul roman, intrunire la care participa amindoi. Cind, in ’46, Ion Antonescu este condamnat la moarte, sotia lui, Maria, il roaga sa intervina la guvern pentru a-si ingropa sotul ca pe „un bun crestin“. Dar, cind e vorba de salvarea unei colectivitati, valoarea relatiilor interumane este cu atit mai demna de luat in considerare.

- Ajutorul pentru Romania in anii secetei
Aflat in iarna lui ’47 in vizita in S.U.A., Sef Rabinul Safran ia legatura cu oameni politici evreo-americani, cu lideri ai unor mari organizatii evreiesti americane si internationale pentru ajutorarea Romaniei care traversa o grava perioada de seceta. Desi, teoretic, era considerata inca de Fortele Aliate o tara inamica, presedintele Truman decide sa trimita subsidii Romaniei.

- Aportul la fondarea ecumenismului modern
La sfirsitul lui iunie ’47, Sef Rabinul Safran are un rol de seama in adoptarea celor „Zece puncte ale Conferintei internationale a crestinilor si evreilor pentru combaterea antisemitismului de la Seelisberg“ sau, mai pe scurt, a „Cartei de la Seelisberg“, prin care se pun bazele ecumenismului in acceptia moderna a cuvintului, fiindca, pentru prima data, preotii si pastorii recunosc public antisemitismul crestin si hotarasc ca au datoria sa-i puna capat. Reconsiderarea relatiilor intre crestini si evrei la lucrarile Conciliului Vatican II isi are sorgintea in aceasta „Carta“.
Aderenta la ideile sioniste a evreilor romani, abia scapati de cosmarul Holocaustului, este determinanta pentru intilnirea Sef Rabinului Safran cu presedintele Comitetului Special al Natiunilor Unite pentru Palestina (U.N.S.C.O.P.), Emil Sandström, din august ’47, la Geneva. „Emigrarea in Tara Sfinta a evreilor capata o asemenea importanta, o asemenea urgenta incit ei ar profita de orice ocazie pentru a pleca“, declara, insotindu-si afirmatia de un detaliu concret, semnificativ: „Chiar azi mi s-a comunicat ca opt mii dintre ei au sosit la Viena, in drum spre Eretz Israel“.

- Evreii – primele victime ale dictaturilor de tip stalinist
Daca sintagmele evrei romani, evrei americani, evrei rusi s.a. au acoperire intr-o stare de fapt reala – dubla apartenenta spiritual-afectiva a evreilor nascuti, crescuti, educati in tarile de adoptie –, sintagma evrei-comunisti este improprie. Apropiata de realitate este aceea de evrei care au aderat la teoria comunista. Inversiunea se bazeaza pe faptul ca, fideli „internationalismului proletar“, ei respingeau etnicitatea, orice etnicitate, ca principiu, in favoarea solidaritatii general-umane pe criterii de clasa. Idealismul si necunoasterea realitatilor din Uniunea Sovietica aveau sa faca din ei primele victime ale dictaturilor de tip stalinist. Naivitate exista si in dorinta Sef Rabinului Safran de a lua legatura, la nivel comunitar, cu evreii din URSS, considerind ca ambele comunitati evreiesti, importante, au in comun suferintele indurate in timpul razboiului. I se parea de bun augur activitatea, in Uniunea Sovietica, a unui Comitet evreiesc antifascist. Putea oare banui, atunci, ce soarta rezerva, in curind, dictatura stalinista atitor membri marcanti ai acestui Comitet, artisti de prima marime – Michoels, Markis, Pheffer, iata numai citeva nume –, care aveau sa fie arestati si asasinati?! inca nu avusese loc „procesul Slansky“, care avea sa produca o reactie in lant; in Romania, sa duca la inlaturarea de la putere a Anei Pauker. Nu se declansase inca „procesul halatelor albe“ s.a. Un exemplu care putea da de gindit: arestarea presedintelui Federatiei, Sandu Lieblich, cel care ii adusese la cunostinta expulzarea – practic, il somase s-o faca –, la putina vreme dupa ce doctorul Safran se afla in exil.

- Expulzarea, raul cel mai mic
Daca noul regim instaurat de armata sovietica reusise ceva, acest lucru era nasterea unei noi forme de antisemitism: mitul „puterii evreilor comunisti“. Cind, in realitate, se stia bine ca personajul-cheie la Bucuresti era Andrei Visinski, ministrul adjunct de externe al URSS, nu cutare sau cutare „evreu comunist“, observa cu mihnire Sef Rabinul Safran. Daca „a scapat“ doar cu expulzarea, cind refuzul lui de a fi semnat un document venit din partea autoritatilor de la cartierul sovietic, in care Maniu era declarat „fascist si tradator“, cerindu-i-se pedepsa cu moartea, putea sa-l coste viata, a lui si a familiei sale, aceasta s-a datorat – aproape sigur – unui comunist neevreu (Bodnaras, crede), cu putere in anii aceia. Refuzase sa semneze documentul replicind ca, in anii prigoanei antievreiesti, el si alti capi ai comunitatii au cerut ajutor lui Maniu, „ajutor pe care el nu ni l-a refuzat“.
*
Am avut privilegiul de a ma fi aflat o zi in preajma celui trecut, azi, in eternitate. Marele Rabin al Genevei, dr. Alexandru Safran, revenise in Romania, acum zece ani, insotit de fiica sa, Esther, de nepotul de frate, Dan Safran. Pastrez in memorie fluturarea miinii in curtea Academiei, la plecare, dupa terminarea ceremoniei de decernare a titlului de care aminteam la inceputul acestor insemnari. Nu inceteaza sa ma urmareasca zimbetul venind, parca, dintr-o lume superioara celei cotidiene.

http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=16105&xrubrica=ESEU&return=arhiva&xnrrevista=334

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

-----O necesară restituție biografică

Mesaj Scris de Admin la data de 07.09.08 18:01

O necesară restituție biografică (Carol Iancu, Alexandru Șafran: o viață de luptă, o rază de lumină)

Născut la 12 septembrie 1910 la Bacău, stins din viață la 27 iulie 2006 la Geneva, Alexandru Șafran este, pentru generațiile postbelice din România, un nume care nu spune multe lucruri. Cîți mai știu, astăzi, că el a fost șef rabinul României – dacă nu mă înșel, cel mai tînăr, ales vreodată în această înaltă funcție (la 30 de ani) – într-una din perioadele cele mai critice din istoria comunităților evreiești din acest spațiu? La fel, cîți știu că Alexandru Șafran a fost un erudit cărturar, cu importante contribuții exegetice, biblice și talmudice, și, totodată, unul din cei mai timpurii și fervenți promotori ai dialogului interconfesional din Europa? În fine, cîți dintre cei care au fost martori la onorurile decernate Marelui Rabin de autoritățile române cu prilejul vizitelor sale istorice din anii 1995 și 1997 în țara natală au putut înțelege sensul profund reparatoriu al acestor gesturi? Evident, numai foarte puțini. Eu însumi – sînt dator să o spun – am fost, atunci, un simplu spectator al acestor momente, fără să mă simt implicat în vreun fel. Ca atîția alții, nici nu prea aveam cum, din moment ce, la vremea respectivă, nu știam cît știu astăzi despre rolul acestui ilustru personaj în istoria recentă a României: asemenea multor intelectuali, conducători religioși și altor figuri evreiești proeminente, Alexandru Șafran a căzut, puțin cîte puțin, în uitare (o uitare, e drept, uneori și abil întreținută din varii motive, îndeosebi politice), odată cu trecerea timpului și treptata diminuare numerică a comunității din care a făcut parte.

Frumoasa biografie pe care i-o dedică profesorul Carol Iancu pune, din fericire, punct (să sperăm că nu va fi unul provizoriu) acestui proces, restituindu-ne profilul intelectual și uman al unui personaj, neîndoielnic, de excepție.

Cînd scriu acest lucru nu am în vedere numai foarte rapida carieră rabinică a lui Alexandru Șafran (numit în 1935, la numai 25 de ani, rabin de Bacău, iar patru ani și cîteva luni mai tîrziu – cum am spus – șef rabin al României, o poziție pentru care tînărul intelectual se calificase în urma unui strălucit doctorat în filozofie luat la Universitatea din Viena, unde, între 1930-1934, făcuse și studii de teologie iudaică). De altfel, nici părintele său, de asemenea, un foarte învățat rabin – Bezalel Zeev Șafran – nu trebuise să aștepte maturitatea pentru a ocupa funcții asemănătoare: născut în 1867, în Galiția, el fusese, între 1887- 1889, rabin la Sculeni, pentru ca, după aceea, să ocupe același post la Ștefănești (unde a rămas pînă în 1905, cînd s-a instalat definitiv la Bacău). La fel, caracterul oarecum aparte al personalității lui Alexandru Șafran nu este conferit, în totalitate, nici de neobișnuita înzestrare intelectuală a fostului Mare Rabin, firească pentru toate familiile care au ocupat astfel de funcții (cum ne-o arată și excepționalele cariere religioase și universitare ale mai tinerilor frați ai lui Șafran, Joseph și Menahem). Ceea ce particularizează, însă, în cel mai înalt grad biografia lui Alexandru Șafran, oferindu-ne cel mai potrivit unghi de a o judeca, sînt circumstanțele deosebit de grave în care cel ales la 4 februarie 1940 ca lider religios al tuturor evreilor din România a început să-și exercite funcția, fiind constrîns să-și asume și un rol politic pe care, în condiții normale, nu ar fi trebuit să-l joace la același nivel (de unde și tensiunile ocazionale în relațiile sale cu Wilhelm Filderman, președintele Uniunii Comunităților Evreiești, asupra cărora profesorul Iancu, autorul biografiei, nu insistă, lăsîndu-ne, însă, să le deducem).

Aceste circumstanțe sînt binecunoscute. În 1940, în condițiile succeselor militare germane, ale amenințării crescînde din partea politicii revizioniste a unor state învecinate și ale îngustării permanente a spațiului de evoluție diplomatică a României (fidelă, încă, alianțelor sale tradiționale) începea, pentru minoritatea evreiască din Vechiul Regat și provinciile întregite după 1918, cea mai tristă perioadă din întreaga sa istorie. Inaugurată de o legislație care restrîngea sau îi priva pe evrei de o parte a libertăților cetățenești dobîndite după Marea Unire, deteriorarea accelerată a situației acestei minorități a înregistrat un moment de cotitură prin instaurarea guvernului național-legionar din septembrie 1940, culminînd cu masacrele din ianuarie 1941, pogromul de la Iași, din vara aceluiași an și cu deportările în Transnistria, care au făcut, cum se știe, sute de mii de victime. Ca pretutindeni în țările europene angajate în război, evreii din România au fost, ca să spun așa, prinși la mijloc, între tradiționala mefiență (uneori și animozitate) a unei mari părți a populației locale, exacerbată, mai ales după 1939, de un discurs antisemit dominant și, pe de altă parte, politica din ce în ce mai ostilă a unui stat, tot mai puțin dispus să-i considere pe membrii acestei minorități cetățeni cu drepturi depline. Nu trebuie uitat faptul că, în Europa primelor trei sferturi ale secolului trecut, stereotipurile antiiudaice, atît iconologice, cît și verbale sau „imaginale” erau monedă curentă, fiind adînc înrădăcinate într‑o cultură cotidiană (nu numaidecît antisemită), în al cărei context păreau perfect naturale. Cei care vorbesc, atunci cînd se referă la aceste clișee, despre pornirile antievreiești (la limită, antisemite) ale comunităților neevreiești locale din Europa modernă se înșală la fel de mult ca și cei care le neagă vehement existența. Invers, se poate susține că amîndouă opiniile sînt la fel de întemeiate. Ca „referințe culturale implicite”, aceste idei și imagini primite de-a gata, inofensive în ipostazele lor cotidiene, au putut, însă, deveni, în contexte agravante, extrem de nocive, aprinzînd instinctele ucigașe ale mulțimilor.

Acesta a fost, în linii generale, climatul în care și-a început activitatea rabinică Alexandru Șafran. Mai întîi în calitate de senator de drept, apoi (după pierderea acestei calități, ca urmare a dizolvării Senatului, în vara anului 1940) prin numeroase memorii, redactate împreună cu ceilalți capi ai evreilor sau prin intervenții continue pe lîngă autoritățile timpului (sprijinite de regina mamă și de principele Mihai), șef rabinul României a încercat să prevină sau – măcar – să atenueze măsurile din ce în ce mai restrictive, ulterior, de-a dreptul represive, adoptate de autoritățile de stat împotriva corelegionarilor săi. Cîteva din aceste intervenții s-au dovedit decisive, Alexandru Șafran reușind să limiteze proporțiile dezastrului prin care treceau evreii din Basarabia și nordul Bucovinei și să contribuie la ameliorarea relativă a situației celor din Transilvania de Sud și din Vechiul Regat, asupra cărora plana continuu spectrul deportării spre lagărele de exterminare din Polonia (cum cereau imperativ autoritățile germane, fără a-l determina, însă, pe Ion Antonescu să consimtă). Pentru a-și atinge scopul, șef rabinul a făcut, în anumite situații, aparent fără ieșire, gesturi pe cît de neașteptate, pe atît de emoționante, ca, bunăoară, cel de a-i cere în genunchi Patriarhului Nicodim să intervină pentru a opri deportarea în Transnistria a supraviețuitorilor din ghetoul din Chișinău (1941). Alteori, gesturile rabinului au frizat, pur și simplu, riscul extrem, cum s-a întîmplat cu solicitarea, complet neprotocolară, dar disperată, adresată mitropolitului Bălan al Ardealului, de a veni, el, la București, pentru o întrevedere (în urma căreia, înaltul ierarh a acceptat să intervină pe lîngă Ion Antonescu, pentru a-l convinge să anuleze un ordin de deportare a evreilor din Transilvania de Sud). Prin asemenea inițiative – la sprijinirea cărora au contribuit multe alte personalități ale timpului, precum Monseniorul Cassulo, regina mamă, principele Mihai etc. – Alexandru Șafran a salvat mii de vieți omenești.

Biograful său narează cu talent toate aceste momente, insistînd asupra tuturor detaliilor caracteristice. Pertinenta sa concluzie, din finalul acestui important capitol din viața fostului șef rabin al României, merită redată în întregime: „Dacă imensa majoritate a evreilor din Basarabia , din Bucovina și din Transnistria a fost exterminată – iar Șoah-ul din România înseamnă, mai întîi, Transnistria, imensul cimitir fără pietre tombale al unui sfert din milion de evrei români și ucrainieni … –, majoritatea evreilor din Regat și din Transilvania de Sud au rămas în viață […] Bilanțul este copleșitor, totuși în nici o altă țară din Europa dominată de naziști, numărul supraviețuitorilor (355.972, după o statistică de la sfîrșitul războiului) nu a fost atît de ridicat ca în România. Evreii au supraviețuit mai întîi grație rezistenței lor și luptei proprii pe toate planurile posibile, organizată și însuflețită de conducătorii lor de elită, și, în primul rînd, de Alexandru Șafran” (p. 164, 179-180). Aș adăuga numai că acest lucru s-a datorat și autorităților timpului, ale căror calcule conjuncturale au avut, pînă la urmă, aceleași fericite urmări.

Lupta lui Alexandru Șafran pentru apărarea drepturilor confraților săi nu a încetat, odată cu sfîrșitul războiului și revenirea la timpuri mai normale. Ea a continuat cu aceeași tenacitate, dar, de astă dată, împotriva noului regim comunist, din partea căruia șef rabinul a încercat, mai întîi, să obțină cuvenita legislație reparatorie pentru pierderile suferite de evreii din România în timpul războiului, apoi – cînd presiunea politică a comuniștilor a început să se facă tot mai puternic simțită – pentru libertatea de a emigra în Palestina și respectarea de către cei aflați la putere a adevăraților reprezentanți ai comunităților evreiești. Este cazul să notez aici că acțiunea de dezbinare desfășurată metodic de comuniști asupra tuturor segmentelor societății nu i-a ocolit nici pe evrei, din rîndul cărora noile autorități au recrutat destui adepți, împinși, apoi, să înființeze organisme de conducere și să-și aroge poziții pentru care nu aveau nici o legitimitate. Atitudinea din ce în ce mai incomodă a șef rabinului Șafran a fost, în cele din urmă, sancționată: prin străduințele liderilor evrei ai Comitetului Democrat Evreiesc (una din organizațiile-satelit ale Partidului Comunist), la 23 decembrie 1947, el a fost obligat să se expatrieze, stabilindu-se imediat la Geneva unde a rămas pînă la sfîrșitul zilelor, în calitate de Mare Rabin al comunității evreiești locale. În existența lui Alexandru Șafran s-a deschis, astfel, o nouă pagină, marcată de o și mai intensă activitate intelectuală, dar, în același timp, și de eforturile stăruitoare ale celui exilat de a promova, de astă dată la un nivel global, interesele și cauzele corelegionarilor săi. În România, el nu s-a mai întors decît tîrziu, după căderea regimului care îl alungase, primind, din partea noilor autorități, o binemeritată reparație morală.

Scrisă cu pasiune, foarte densă (cu mult mai mult decît am putut spune în aceste cîteva rînduri), bogat ilustrată și înzestrată cu cîteva anexe foarte utile pentru sesizarea anvergurii intelectuale a personajului central, biografia lui Alexandru Șafran, semnată de profesorul Iancu, reprezintă, din toate punctele de vedere, o restituție exemplară. Apropiat de „eroul” său (aș fi fost tentat să scriu: „prea apropiat”, dacă nu aș fi știut cît de legat a fost Carol Iancu de Alexandru Șafran), autorul a intuit foarte bine particularitatea esențială a vieții celui pe care ni l-a redat în carte (o trăsătură care este și a sa, proprie): datoria inflexibilă de a-și sluji și apăra confrații prin forța cuvîntului scris și rostit. În toate circumstanțele.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 28.01.09 4:51, editata de 1 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

++In memoriam Marele Rabin Alexandru Safran

Mesaj Scris de Admin la data de 03.08.08 18:21

In memoriam Marele Rabin Alexandru Safran
O masa rotunda dedicata memoriei Marelui Rabin Alexandru Safran, va fi organizata, marti, 29 iulie, la sediul Institutului Cultural Roman din Tel Aviv, cu ocazia aparitiei volumului „Dr. Alexandru Safran. O viata de lupta, o raza de lumina”, a prof. dr. Carol Iancu.
Manifestarea va avea loc in prezenta ambasadorului Romaniei in Statul Israel, Edward Iosiper, la eveniment fiind asteptati sa ia cuvintul, printre altii, prof. Dr. Moshe Idel, Universitatea Ebraica din Ierusalim, laureat al Premiului Israel, prof. Dr. Carol Iancu de la Universitatea din Montpellier, dr. Meir Rosenne, fost ambasador al Statului Israel in Franta si in S.U.A. Din partea familiei vor fi prezenti fiica Marelui Rabin, prof. dr. Esther Starobinski Safran, de la Universitatea din Geneva si fiul Marelui Rabin, prof. dr. Avinoam Safran, de la Universitatea din Geneva.
Volumul „Dr. Alexandru Safran. O viata de lupta, o raza de lumina” reuneste, in cele 400 de pagini, emotionante referiri la familia, copilaria, anii formarii intelectuale si angajamentului religios ale marelui rabin.
Lucrarea include articole si discursuri politice semnate de Alexandru Safran in anii '40, evidentiindu-se contributia rabinului la impiedicarea prigonirii populatiei evreiesti de regimurile antonescian si comunist, ca si expulzarea rabinului din Romania.
Autorul prezinta, totodata, contributia lui Alexandru Safran la apararea iudaismului si Israelului, lupta acestuia pentru apropierea iudeo-crestina, intoarcerea in Romania dupa 1990, ca si referiri la opera religioasa si filosofica a marelui rabin.
Cartea, aparuta la Editura Hasefer, in traducerea lui Ticu Goldstein, a fost lansata, de asemenea, in Romania, in primavara acestui an (n.r. 6 mai), la Sinagoga Mare din Bucuresti.
Nascut in anul 1911, fiu al rabinului Bezalel Safran din Bacau, Alexandru Safran, a absolvit studiile liceale in orasul natal si cele ale Facultatii de Filosofie a Institutului de Teologie Mozaica din Viena. In 1934 si-a luat doctoratul si a primit titlu de rabin al Institutului de Teologie Mozaica si de mare rabin al Consortiului Israelit din Bruxelles, apoi, reintors in tara, succede tatalui sau ca rabin al comunitatii evreiesti din Bacau. In 1940, Alexandru Safran devine sef rabin al Cultului Mozaic din Romania, cel mai tanar sef rabin din lume, si senator in Parlamentul Romaniei ca reprezentant al populatiei evreiesti.
In anii celui de-al Doilea Razboi Mondial, a fost conducatorul Comitetului de rezistenta al evreilor din Romania, recunoscut ca cel mai mare luptator pentru apararea intereselor populatiei evreiesti din acel timp.
In 1947, Alexandru Safran a fost expulzat din Romania de catre regimul comunist. Alexandru Safran a devenit, in 1948, mare rabin al Comunitatii Evreiesti din Geneva.

A publicat peste 200 de lucrari, studii, eseuri, articole, carti, traduse in mai multe limbi, care i-au adus o recunoastere unanima („Cabala”, „Intelepciunea Cabalei”, „Israelul in timp si spatiu”, „Un taciune smuls flacarilor”, „Memorii”).
Totodata, a desfasurat si bogata activitate de profesor la diferite universitati europene, americane si din Israel. In semn de pretuire a vietii si activitatii sale, i-au fost consacrate mai multe studii, intre care doua volume omagiale in Israel si in Romania.
Sef rabin al Elvetiei, membru de onoare, din 1997, al Academiei Romane, dr. Alexandru Safran s-a stins din viata la Geneva, pe 28 iulie 2006.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 28.01.09 4:50, editata de 1 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

++Biblioteca Alexandru Safran

Mesaj Scris de Admin la data de 30.07.08 15:37

Biblioteca “Alexandru Safran”

Carti iubite, carti regasite...
Istoricul Mihaela Popov si-a dedicat peste 11 ani din viata restaurarii pretiosului fond de carte de peste 35 000 de volume care a stat la baza constituirii Bibliotecii “Alexandru Safran” a Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania. A fost muzeograf la Muzeul Tehnic “Nicolae Leonida”, avand in spate o activitate prodigioasa de organizare de expozitii tematice cu profil tehnic, de coordonare si participare la conferinte si sesiuni stiintifice. Este autoare si coautoare de bibliografii si volume de studii si cercetari publicate la Editura “Hasefer” si a salvat de la distrugere valorosul fond de carte al Federatiei pe care continua sa il prelucreze si in prezent. I s-a decernat Ordinul Cultural in Grad de Cavaler pentru intreaga activitate.

- De unde provine acest mare si valoros fond de carte al recent infiintatei Biblioteci “Alexandru Safran”?
- El reprezinta o colectie a bibliotecilor evreiesti interbelice, desfiintate dupa venirea comunistilor la putere, colectie alcatuita prin reunirea unor fonduri din Biblioteca Templului Coral, Biblioteca Cercului Libertatea, Asociatia Unirea, Biblioteca “Mauriciu Singer”, precum si din donatii ale unor evrei mari iubitori de cultura. Donatia lui Iosif Kaufmann din Piatra Neamt este imensa si cuprinde cartile cele mai vechi, ca si documente de prin 1700 pe care le-am donat Centrului de Istorie al Federatiei Comunitatilor Evreiesti. A fost apoi rabinul M.A. Halevi care a donat un fond mare de carte, am gasit foarte multe tomuri cu dedicatie de la el si l-am cunoscut, spre marea mea placere, pe fiul lui, care este acum in Belgia si care a venit vada ce s-a ales din cartile tatalui lui si a fost foarte incantat cand i le-am aratat restaurate si clasificate. Carti pe care le-ai vazut in copilarie, in biblioteca, din care ai citit, sa le vezi puse in valoare, sa le redescoperi iar ele sa-ti trezeasca emotionante amintiri... Spuneam de aceste biblioteci mari care au fost donate Federatiei de catre mari oameni de cultura. Foarte multe carti au apartinut evreilor care au plecat in Israel. Cand au emigrat, au fost nevoiti sa renunte la bibliotecile lor pe care le-au donat Federatiei.

- Ce s-a ales de ele ?
- Aceste carti au fost depozitate intr-o cladire donata Academiei de catre familia Minovici, o casa boiereasca din 1893, pe strada Popa Rusu. Cartile acestea au fost aruncate intr-un subsol. Erau depozitate inca din anii ’50 cand bibliotecile au fost “epurate”. Erau unele carti care, din cauza umezelii se facusera coca. Hartie adusa la stadiul initial, de pasta. Mizerie de soareci, piei si schelete de sobolan peste tot.
Dupa ce m-am pensionat, ca istoric, m-am angajat la Centrul de Istorie al Federatiei. M-au intrebat daca vreau sa lucrez trei saptamani pentru a muta biblioteca. Trei saptamani s-au facut cinci luni si dupa ce am igienizat si legat aceste 35.000 de carti, eu, impreuna cu domnul Stefuriac, conducerea ne-a rugat sa ramanem sa realizam si celelalte etape. M-a atras si faptul ca am descoperit atatea carti extraordinare si ca am reusit sa scriu si trei carti pentru Editura Hasefer. Din casa Minovici, cartile au fost duse in complexul Balus, care apartine Federatiei. A fost o munca nemaipomenita, de 11 ani, le-am sortat pe domenii, le-am clasificat, le-am inregistrat. Am mai avut o colaboratoare care a plecat in Israel si ea a inregistrat aproape 2.000 de carti scrise in ivrit. Fondul de carte ivrit si idis este de circa 6.000 de carti. Spre marele nostru noroc, datorita eforturilor conducerii Federatiei, am putut aduce fondul de carte in aceasta cladire care a apartinut familiei Negroponte care a donat-o statului, unde am putut aranja aceasta biblioteca. Eu am sperat ca aceste carti atat de chinuite, sa-si gaseasca linistea. Le-am prelucrat cu dragoste pentru ca imi dau seama ca, cine le-a avut in mana, le-a iubit.

- Care sunt cele mai valoroase exemplare ?
- Cea mai veche carte este din 1556. Este vorba despre un dictionar latin-grec. Toate aceste carti din anii 1500-1800 sunt mai ales in latina, in maghiara, in germana. Acest fond vechi de carte cuprinde aproape o mie de exemplare. Multe provin din exceptionala biblioteca a lui Iosif Kaufmann. Carti vechi mai avem in limba franceza. Sunt patru volume inedite ale lui Voltaire despre evrei. Iata aici o editie bibliofila, in cuarto, legata in piele, 43 de volume care cuprind opera integrala a lui Victor Hugo. Sunt multe dictionare, enciclopedii, carte de literatura, de arta. Editii de lux, editii princeps ale unor opere celebre, editii bibliofile. La centrul Balus veneau oameni culti, oameni iubitori de carte, sa citeasca, sa studieze. Am tinut acolo si niste conferinte, am avut mese rotunde, discutii pe anumite teme.

- Mi-ati spus ca mutarea in acest sediu istoric reprezinta un salt calitativ pentru biblioteca...
- De cand am venit aici, spre marea mea bucurie, sediul a atras cititori de la seminarul teologic, de la Facultatea de Teologie, de la Facultatea de Studii Iudaice din cadrul Universitatii Bucuresti si fostii mei cititori, o parte au venit dupa noi, aici. Avem doctoranzi care studiaza aici si imi face placere sa le elaborez si o documentatie. Este, de pilda un domn care face un doctorat despre isihasm si hasidism. A descoperit aici carti pe care nu spera sa le gaseasca... Un tanar informatician a inceput si inregistrarea electronica a fondului de carte. Am realizat fise pentru 22.000 de carti din cele aproximativ 35.000 existente aici... Este o munca migaloasa dar prin care simti ca redai viata pierduta a cartilor, ca le castigi pentru tine si pentru toti cei care le iubesc.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 28.01.09 4:49, editata de 1 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

-----Masa rotunda dedicata memoriei Marelui Rabin

Mesaj Scris de Admin la data de 21.07.08 19:00

Masa rotunda dedicata memoriei Marelui Rabin Alexandru Safran
Cu ocazia aparitiei volumului Dr. Alexandru Safran. O viata de lupta, o raza de lumina, de Prof. Dr. Carol Iancu, va avea loc masa rotunda dedicata memoriei Marelui Rabin Alexandru Safran, marti, 29 iulie 2008, orele 19:00, la sediul Institutului Cultural Roman din Tel Aviv, B-dul Shaul Hamelech nr.8, cladirea Beit Amot Mishpat, etaj 6, transmite Romanian Global News.
Vor lua cuvantul: Dr. Madeea Axinciuc, Director, I.C.R. Tel Aviv, Prof. Dr. Moshe Idel, Universitatea Ebraica din Ierusalim, laureat al Premiului Israel, Prof. Dr. Carol Iancu, Universitatea din Montpellier, Dr. Shlomo Leibovici-Lais, Presedinte, A.C.M.E.O.R., Dr. Meir Rosenne, Ambasador al Statului Israel in Franta (1979 – 1983) si in S.U.A. (1983 – 1987). Din partea familiei, fiica Marelui Rabin, Prof. Dr. Esther Starobinski Safran, Universitatea din Geneva si fiul Marelui Rabin, Prof. Dr. Avinoam Safran, Universitatea din Geneva. Evenimentul ca avea loc in prezenta E.S. Edward Iosiper, Ambasadorul Romaniei in Statul Israel.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 28.01.09 4:48, editata de 1 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

++O scoala din Bacau a primit numele Marelui Rabin

Mesaj Scris de Admin la data de 19.05.08 17:47

O scoala din Bacau a primit numele Marelui Rabin Alexandru Safran
Scoala nr. 15 din municipiul Bacau a primit, vineri, 9 mai, in cadrul unei ceremonii, numele “Dr. Alexandru Safran”, fost Mare Rabin al orasului elvetian Geneva, transmite Rompres.
La ceremonie au fost prezenti fiul si fiica rabinului Safran, Avinoam Safran, sef al Clinicii de oftalmologie a Spitalului universitar din Geneva si, respectiv, Ester Starobinski-Safran, profesoara de filozofie in Geneva, insotita de sotul sau Joseph Starobinski, magistrat la Curtea de justitie din orasul elvetian.
Directoarea scolii, Maria Creanga, a mentionat ca initiativa de acordare a numelui Alexandru Safran apartine cadrelor didactice din unitatea de invatamint pe care o conduce. La eveniment au mai participat parlamentari, autoritati judetene si locale, directori de liceu si gimnaziu din Bacau, membri ai comunitatii evreiesti din municipiu, elevi.
Nascut in Bacau, Alexandru Safran a fost rabin al acestui oras inca de la virsta de 29 de ani, fiind astfel cel mai tinar detinator al unei asemenea functii din Romania. Ulterior, acesta a devenit Mare Rabin al Genevei, remarcandu-se in lume prin activitatea stiintifica si umanitara desfasurata.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 28.01.09 4:47, editata de 1 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

++Rabinul Alexandru Safran, omagiat la Bucuresti

Mesaj Scris de Admin la data de 19.05.08 17:39

Rabinul Alexandru Safran, omagiat la Bucuresti
Sef rabin al evreilor din Romania in perioada 1939-1947, academicianul Alexandru Safran a fost omagiat la Bucuresti prin lansarea la Sinagoga Mare a unui volum despre viata si activitatea sa si prin deschiderea bibliotecii Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania, care ii va purta numele. Istoric, teolog, filosof, Alexandru Safran a fost totodata, in 1940, cel mai tinar sef rabin din lume, si senator in Parlamentul Romaniei.
***
O carte omagiu
“Alexandru Safran, o viata de lupta, o raza de lumina”, un volum dedicat acestei mari personalitati a iudaismului din Romania si din lume, semnata de prof. dr. Carol Iancu, de la Universitatea “Paul Valery” din Montpellier, a fost lansata, marti 6 mai, la Sinagoga Mare din Bucuresti.
Aparuta la Editura Hasefer, in traducerea lui Ticu Goldstein, lucrarea reuneste, in cele 400 de pagini, emotionante referiri la familia, copilaria, anii formarii intelectuale si angajamentului religios ale marelui rabin. Cartea include articole si discursuri politice semnate de Alexandru Safran in anii '40, evidentiindu-se contributia rabinului la impiedicarea prigonirii populatiei evreiesti de regimurile antonescian si comunist, ca si expulzarea rabinului din Romania.
Autorul prezinta, totodata, contributia lui Alexandru Safran la apararea iudaismului si Israelului, lupta acestuia pentru apropierea iudeo-crestina, intoarcerea in Romania dupa 1990, ca si referiri la opera religioasa si filosofica a marelui rabin. Marturisind ca a petrecut la Geneva saptamini in preajma lui Alexandru Safran, Carol Iancu a adus un omagiu “marelui luptator pe cimpul dialogului iudeo-crestin si al aparatorului intereselor statului Israel”.
Amintiri emotionante despre omul si parintele Alexandru Safran, ca si despre filosoful si rabinetul Safran au adus fiica si fiul marelui rabin, Esther Safran Starobinski si Avinoam Safran. A fost, de asemenea, transmis un mesaj din partea Casei Regale a Romaniei.
In deschiderea evenimentului, arhitectul Serban Sturdza, presedintele Ordinului Arhitectilor din Romania, a prezentat un proiect de amenajare a spatiului din spatele Sinagogii Mari si de construire in zona a unei piete si a unui memorial.
Sef rabin al evreilor din Romania in perioada 1939-1947, academicianul Alexandru Safran a fost prim-rabin al Genevei si autor a unor numeroase studii privind religia mozaica, iudaismul si filosofia.
Nascut in anul 1911, fiu al rabinului Bezalel Safran din Bacau, Alexandru Safran a absolvit studiile liceale in orasul natal si cele ale Facultatii de Filosofie a Institutului de Teologie Mozaica din Viena. In 1934 si-a luat doctoratul si a primit titlu de rabin al Institutului de Teologie Mozaica si de mare rabin al Consortiului Israelit din Bruxelles, apoi, reintors in tara, succede tatalui sau ca rabin al comunitatii evreiesti din Bacau.
In 1940, Alexandru Safran devine sef rabin al Cultului Mozaic din Romania, cel mai tanar sef rabin din lume, si senator in Parlamentul Romaniei ca reprezentant al populatiei evreiesti. In anii celui de-al doilea razboi mondial, a fost conducatorul Comitetului de rezistenta al evreilor din Romania, recunoscut ca cel mai mare luptator pentru apararea intereselor populatiei evreiesti din acel timp.
Continuata si dupa terminarea razboiului, aceasta lupta nu a fost pe placul conducerii comuniste ceea ce a facut ca, in 1947, Alexandru Safran sa fie expulzat din Romania.
Cum meritele sale erau recunoscute in intreaga lume ebraica, Alexandru Safran a devenit, in 1948, mare rabin al Comunitatii Evreiesti din Geneva.
Prestigiul de care s-a bucurat marele rabin Alexandru Safran se datoreaza, deopotriva, spiritului sau de organizator si inegalabilelor sale calitati de carturar, teolog, filosof, istoric si literat. A publicat peste 200 de lucrari, studii, eseuri, articole, carti, traduse in mai multe limbi, care i-au adus o recunoastere unanima. Amintim doar “Cabala”, “Intelepciunea Cabalei”, “Israelul in timp si spatiu”,”Un taciune smuls flacarilor” si “Memorii”.
Totodata, a desfasurat si bogata activitate de profesor la diferite universitati din europene, americane si din Israel. In semn de pretuire a vietii si activitatii sale, i-au fost consacrate mai multe studii, intre care doua volume omagiale in Israel si in Romania.
Sef rabin al Elvetiei, membru de onoare, din 1997, al Academiei Romane, dr. Alexandru Safran s-a stins din viata, la Geneva, pe 28 iulie 2006.
Biblioteca “Alexandru Safran”
Biblioteca Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania are, incepand de la inceput de mai, un nou sediu, in str. Negustori nr. 5 si poarta numele dr. Alexandru Safran. Pe rafturile bibliotecii, in curs de informatizare, amatorii de lecturi vor regasi, potrivit directorului institutiei, Mihaela Popov, 30.000 de volume din domeniul literaturii universale si romane, istoriei, artei si culturii ebraice, in limbile franceza, germana, engleza, italiana, rusa, idis si ivrit.
Cea mai mare parte a fondului provine din bibliotecile comunitatii evreiesti, precum cele ale Cercului Libertatea, Asociatiei Unirea, Cercului Gand Bun, Indulgentei, Centrului Cultural Sefard, Comunitatii Israelite de Rit Spaniol sau Templului Coral.
Impresionante sunt si donatiile unor iubitori evrei de cultura, precum Rabinul M.A. Halevy (sute de carti de literatura clasica, filosofie si arta), Josef Kaufman din Piatra Neamt (de la care au ramas carti publicate in secolele XVII-XIX, in limba germana, in latina sau scrise in alfabetul chirilic), A.L. Zissu, M.Schwarzfeld s.a.. La acest fond se adauga cartile aparute recent la Editura Hasefer.
Bine reprezentati in biblioteca sunt si scriitorii evrei din diverse tari, grupati in rafturi separate. Se evidentiaza, in mod special, scriitorii evrei din Romania, precum F. Aderca, G. Baltazar, M. Banus, M. Blecher, A. Baranga, I. Calugaru, A. Sanielevici, M. Sebastian, I. Voronca etc. Biblioteca dispune de o importanta colectie de dictionare si enciclopedii in limbile europene si in ivrit. De mentionat sunt si operele complete a doi prim-rabini ai Romaniei, respectiv I. Niemirover si Moses Rosen.
De asemenea, cititorii in limbile idis si ivrit pot gasi in rafturile bibliotecii cateva mii de volume a caror tematica este diversa, de la literatura pina la religie. Potrivit directorului bibliotecii, dintre acestea au fost prelucrate, pentru moment, doar 1.800 de titluri, cuprinzand opere ale scriitorilor clasici evrei din diverse tari.
La Biblioteca “Alexandru Safran” se intentioneaza dezvoltarea unor cercetari bibliografice ca si organizarea sistematica a unor evenimente culturale diverse, in care un loc principal il vor ocupa lansari de carte, dezbateri tematice privind conditia scriitorului, colocvii, schimburi de idei vehiculate in valoroase lucrari pe teme de religie mozaica, iudaism, dialog multicultural, ecumenism s.a.
La deschiderea oficiala a bibliotecii au fost prezenti, alaturi de ambasadorul Republicii Israel la Bucuresti, Oren David, presedintele Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania, Aurel Vainer, Carol Iancu, prof. de istorie contemporana la Universitatea Paul Valery - Montpellier III, precum si fiica si fiul dr. Alexandru Safran


Ultima editare efectuata de catre Admin in 28.01.09 4:46, editata de 1 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

++Lansare eveniment la Centrul de Istoria Evreilor

Mesaj Scris de Admin la data de 07.05.08 17:14

Lansare eveniment la Centrul de Istoria Evreilor "Alexandru Safran"

Carol Iancu, profesor la Scoala de Inalte Studii "Paul Valery" din Montpellier, va fi prezent miine la lansarea cartii sale "Alexandru Safran. O viata de lupta, o raza de lumina".

Facultatea de Istorie din cadrul Universitatii „Al.I. Cuza" organizeaza, miine, lansarea cartii intitulate „Alexandru Safran. O viata de lupta, o raza de lumina", in prezenta autorului, istoricul Carol Iancu. Volumul reprezinta o traducere in limba romana a biografiei consacrate lui Alexandru Safran, fost sef rabin al Romaniei si mare rabin al Genevei.

Autorul cartii, Carol Iancu, este profesor in cadrul Universitatii „Paul Valery" III din Montpellier (Franta) si director al École des Hautes Études Juives. Cu ocazia acestui eveniment, va fi marcata oficial si noua titulatura a Centrului de Istoria Evreilor si Ebraistica din cadrul Facultatii de Istorie, care a primit, prin decizia Senatului Universitatii „Cuza", numele „Dr. Alexandru Safran".

La manifestare vor fi prezenti fiul rabinului Alexandru Safran, prof.dr. Avinoam Safran, seful Clinicii de Oftalmologie a Spitalului Universitar din Geneva, prof.dr. Esther Starobinski-Safran, fiica marelui rabin - de la Facultatea de Filosofie a Universitatii Geneva, si sotul ei, Joseph Starobinski, judecator onorific la Curtea de Justitie din Geneva, precum si reprezentanti ai Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania si ai Comunitatii Evreiesti din Iasi. Evenimentul va avea loc la orele 12.00, in sala H1 a Facultatii de Istorie, din Casa Catargi.

Centrul de Istoria Evreilor si Ebraistica functioneaza sub forma unui departament al Facultatii de Istorie. Programele de studii si de cercetare stiintifica au inceput in toamna anului 2004, prin initierea unui masterat de studii iudaice.

"In prezent se desfasoara cursuri de istorie generala a evreilor si cursuri speciale de istoria evreilor", a declarat prof.dr. Florin Platon, decanul Facultatii de Istorie.

Printre cei care sustin cursuri in cadrul acestui centru, alaturi de profesori ai Facultatii de Istorie si colaboratori de la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol", se afla si autorul cartii care va fi lansata miine, profesorul Carol Iancu, profesorul Leon Volovici, de la Universitatea Ebraica din Ierusalim, si lector dr. Felicia Waldman, de la Universitatea din Bucuresti, directorul centrului fiind conf.dr. Mihai-Razvan Ungureanu.

In prezent, sint incadrati 20 de studenti in anul I si alti 20 de studenti in anul II, insa cursurile sint deschise pentru toti cei interesati de istoria si cultura evreilor.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 28.01.09 4:44, editata de 1 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

-----Alexandru Șafran

Mesaj Scris de Admin la data de 12.09.07 22:24

Alexandru Șafran (sau Alexandre Safran) (n. 12 septembrie 1910, Bacău, România; d. 27 iulie 2006, Geneva, Elveția) a fost un cărturar, teolog, filosof, istoric și literat evreu originar din România.
Biografie
Alexandru Șafran s-a născut la data de 12 septembrie 1910 în orașul Bacău, ca fiu al rabinului Bezalel Șafran. A terminat liceul în Bacău, după care a urmat Facultatea de Filosofie a Institutului de Teologie Mozaică din Viena, luând doctoratul în anul 1934.
Alexandru Șafran s-a întors la Bacău, unde a devenit rabin după tatăl lui, iar pe 3 martie 1940, la numai 29 de ani, a devenit Șef Rabin al Cultului Mozaic din România, funcție în virtutea cǎreia a fost numit senator de drept în Senatul României, calitate pe care a deținut-o pentru scurt timp, în vremea ultimelor luni ale dictaturii regelui Carol al II-lea.
Lupta pentru apărarea intereselor populației evreiești din România, dusă pe tot timpul războiului, a fost continuată și după terminarea acestuia. Această activitate nu a fost bine văzută de regimul comunist, care l-a expulzat în anul 1947.
Datorită meritelor sale, recunoscute în întreaga lume ebraică, Alexandru Șafran a fost numit în anul 1948 mare rabin al Comunității Evreiești din Geneva.
Rabinul Alexandru Șafran a revenit în vizită în România, pentru prima oară după aproape jumătate de secol, în 1995.
Pe 19 iunie 1997, Alexandru Șafran a fost ales ca membru de onoare al Academiei Române. Cu acel prilej, Alexandru Șafran a prezentat discursul „Percepțiunea Dumnezeirii în Cabală, în filosofie și știință”, o expunere privind modalitățile în care a fost înțeles Dumnezeu și o analiză a crizei omului contemporan.
Opere publicate


„Cabala” Editura Univers Enciclopedic, București, 1989
„Israelul în timp și spațiu”
„Un tăciune smuls flăcărilor: Comunitatea Evreiască din România, 1939-47”, Editura Hasefer, București, 1996
„Înțelepciunea Cabalei”, Editura Hasefer, București, 1997 (trad. de Țicu Goldstein)
„Memorii”

Legături externe



A încetat din viață Rabinul Alexandru Șafran
Alocuțiunea Excelenței Sale Alexandru Șafran, Rabinul șef al Genevei,rostitǎ în plenul Parlamentului României 28 martie 1995
"The Virtual Jewish History Tour — Romania" by The American-Israeli Cooperative Enterprise, 2006.
"Former Romanian Chief Rabbi Dies at 95" by Frank Jordans, Associated Press, 28 July 2006.
"Alexandru Safran," Obituaries, The Times, London, August 09, 2006.
"Dr. Alexandre Safran", B’nai B’rith Europe News, 18 August 2006.
"Apostolic Nuncio in Bucharest" cooperation in 1944.
Interviu cu Alexandru Șafran în 1997
Academia Română - In memoriam Alexandru Șafran


Ultima editare efectuata de catre Admin in 28.01.09 4:40, editata de 1 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Safran[v=]

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 1 din 2 1, 2  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum