Mavrodin[v=]

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Re: Mavrodin[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 23.11.15 20:12

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Mavrodin[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 23.11.15 20:06

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Mavrodin[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 14.06.15 16:17

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Mavrodin[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 25.11.14 9:31

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Mavrodin[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 19.11.13 23:20

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Mavrodin[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 25.04.13 9:46

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Mavrodin[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 14.10.12 13:30

Muguras CONSTANTINESCUIrina Mavrodin – Jurãmîntul

de rãbdare, statornicie si credintã

Elena-Brîndusa STEICIUCDespãrtirea de Irina

Mircea A. DIACONUIrina Mavrodin. Rostirea tãcerii
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Mavrodin[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 14.10.12 13:28

Cassian Maria SPIRIDONUimirea creatoare a Irinei Mavrodin
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Mavrodin[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 22.05.12 17:59

Doina IOANID - A murit Irina Mavrodin

Pe 21 mai 2012, a murit poeta, eseista și traducătoarea Irina Mavrodin.

Irina Mavrodin (născută la 12 iunie 1929) a fost profesor de literatură franceză la Universitatea din București, traducătoare de limba franceză, poetă și eseistă. A tradus ciclul de romane În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust.

Volume de poezii: Poeme, Cartea Românească, 1970; Reci limpezi cuvinte, Cartea Românească, 1971; Copac înflorit, Cartea Românească, 1978; Picătura de ploaie, Cartea Românească, 1987; Vocile, Cartea Românească, 1998, Premiul Uniunii Scriitorilor; Punere în abis, Editura Eminescu, 2000.
Studii critice: Spațiul continuu, Univers, 1972; Romanul poetic, Univers, 1977; Poussin. Praxis și metoda, Meridiane, 1981; Modernii, precursori ai clasicilor, Dacia, 1981; Poietica și poetica, Univers, 1982; ediția a II-a, Scrisul Românesc, 1998;Stendhal. Scriitura și cunoastere, Albatros, 1985; Punctul central, Eminescu, 1986; Mâna care scrie: Spre o poietică a hazardului,, Eminescu, 1994, Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Academiei Române; Uimire și poiesis, Scrisul Românesc, 1999; Cvadratura cercului, Eminescu, 2001.

Reluăm interviul acordat de Irina Mavrodin revistei Observator cultural, în septembrie 2011, interviu realizat de Doina Ioanid.




„Poezia, eseul, studiul critic și traducerea s-au alimentat reciproc“



Interviu cu Irina MAVRODIN; Observator cultural, nr. 594, septembrie 2011



Poetă, eseistă și traducătoare, Irina Mavrodin este o personalitate culturală bine-cunoscută atît în spațiul românesc, cît și în cel european. Eseurile și studiile sale teoretice, de o mare profunzime și claritate, au devenit deja un reper academic. Ca profesor universitar și traducător cu o activitate de peste o jumătate de secol, Irina Mavrodin a adus literaturii române și celei franceze un elogiu direct, care a impus-o ca pe un mediator cultural între spațiul românesc și cel francofon. Munca sa a fost recompensată cu Ordinul „Chevalier des Arts et des Lettres“, cu Premiul Academiei Române, cu Premiul Uniunii Scriitorilor și cu multe alte premii. La care se adaugă prețuirea studenților și a numeroșilor săi cititori.



Din interviurile pe care le-ați oferit pînă acum, știu că dragostea pentru limba franceză vine din familie, mai precis, de la tatăl dumneavoastră, distins profesor de franceză. Vă mai amintiți care a fost primul contact cu limba franceză? Care a fost prima carte citită în franceză?
Nu-mi amintesc autorul. Copil fiind, nu te uiți foarte mult la autor. Era o carte de povești, cu scoarțe groase, roșii (parcă o văd), cu titlul scris cu litere aurite, ilustrată. Cu siguranță, o carte clasică de povești. Limba franceză era atît de firească în familia noastră, pentru că și mama, reputat medic, era o foarte bună cunoscătoare a limbii franceze. Cred că în numeroase familii de intelectuali de atunci exista o stare naturală francofilă și francofonă, și România, pentru mine, pînă acum cîțiva ani – pentru că acum văd că lucrurile se schimbă sub ochii mei –, era un teritoriu cu totul special în Europa, în raport cu Franța. Și Franța ne simțea așa, cred. Momentele acelea au fost importante, Franța ne-a fost un mare aliat în decursul istoriei. Ceea ce se întîmplă acum în Franța, această percepție indusă asupra românilor, manipularea la care asistăm, mă îndurerează de-a dreptul. Întotdeauna am sperat că, după ’90, va exista o comunicare de la individ la individ, între Vest și Est, că se va realiza un fel de sinteză fericită, și în plan spiritual, și într-un plan mai concret, cum ar fi economia, politica. Eram convinsă că așa va fi, dar văd că se merge în cu totul altă direcție. Pe de o parte, sîntem o piață foarte interesantă, pe de altă parte, putem deveni o concurență.
Cum era Oradea, orașul în care v-ați născut, în perioada copilăriei dumneavoastră? Vă mai amintiți?
Oradea era pentru mine un oraș ca din poveste. Odată, m-am rătăcit și asta a fost o dramă a copilăriei mele. Nici nu mai știu cum am fost găsită. Mă rătăcisem într-un pasaj acoperit. Cred că era și un oraș foarte colorat. Știu că mergeam cu regularitate într-un parc. În apropiere, curgea Crișul Repede. Am plecat din Oradea cînd aveam unsprezece ani. A venit peste noi, ca o bombă, Dictatul de la Viena. Părinții mei veniseră din Vechiul Regat cu 16 ani în urmă și eram foarte atașați de acel loc, de oameni, dar a trebuit să plecăm în mare grabă de acolo. Ne-am dus la Focșani, aproape de locul de baștină al părinților. Tata era din Mărășești, iar mama din Mărăști. Am revăzut Oradea acum patru sau cinci ani, m-am plimbat pe niște străzi care mi s-au părut mirifice, ca din povești: clădiri colorate, cu o arhitectură în stil rococo. În gîndul meu mă reîntîlnesc mereu cu Oradea. Mă simt de acolo. Senzația mea este că eu aparțin Transilvaniei, orașului Oradea, nu Vechiului Regat.

Cum a fost studenția în perioada stalinistă?
Admiterea la facultate era o problemă de dosar și te duceai cu inima strînsă. Era însă și o mare severitate la examenul de admitere. De remarcat că exista încă o inerție, o tradiție a bunelor obiceiuri în învățămînt. Mai erau încă vechii profesori, precum și o tradiție la nivelul elevilor și al studenților. O să vă mire cînd o să vă spun că eu, cu un dosar „nesănătos“ – atît tata, cît și fratele meu erau deținuți politici – și cu o frecvență foarte redusă, pentru că fusesem foarte bolnavă, am terminat cei patru ani cu diplomă de merit, adică prima, ca șefă de promoție. În studenție, am trăit o perioadă proletcultistă feroce. În specialitatea mea, literatura franceză din secolul al XX-lea, mă consider o autodidactă, pentru că toți autorii mari erau scoși din programa școlară. O colegă a mea, găsită cu volumul Florile răului de Baudelaire în servietă, a fost aspru criticată și era cît pe ce să fie dată afară din facultate și din UTM. Eu nu eram în UTM, adică în organizația de tineret. Lumea nu-și pierduse încă respectul față de carte, față de cultură. Mărturiile despre această perioadă (o serie de persoane vorbesc acum despre ele la televizor) sînt importante. Ne clarificăm noi înșine, cei care le-am trăit, dar și cei care nu le-au trăit se clarifică.
Regimul comunist părea etern


Da, e nevoie de o așezare a ceea ce s-a întîmplat. Nu e nevoie să te uiți înapoi cu mînie, dar pînă nu le pui la locul lor, pînă nu le așezi într-o ordine a înțelegerii, poți avea reacții de indiferență sau de nostalgie.

Da, exact. După acești primi ani, a urmat pentru mine, ca asistentă la facultate, o perioadă în care am introdus treptat autori importanți ce lipseau din programa școlară, împreună cu profesorul excepțional care era Dimitrie Păușești, eseist și poet din grupul suprarealiștilor români. Știa ce este literatura. Împreună cu el, am introdus în programă o listă întreagă de autori: Proust, Rimbaud, Mallarmé, Valléry etc. Dacă nu atacai frontal regimul sau ideologia comunistă, chiar dacă le subminai prin acești autori, care erau impregnați de o ideologie opusă, nimeni nu se ocupa de tine să ți-o interzică. Pe măsură ce aveai mai multă credibilitate ca profesor, mai mult prestigiu, erai lăsat să-ți faci meseria. Ce este iarăși greu de crezut, de înțeles, cînd am ajuns în Franța, într-un grup de traducători din țări din Est (Polonia, fosta Cehoslovacie, Serbia, Bulgaria, Ungaria), la Collège des Traducteurs Littéraires din Arles, și le-am spus ce autori predam eu sau ce autori tradusesem – Blanchot, Genette, Ricoeur etc. –, aceștia au fost foarte mirați, pentru că la ei nu fuseseră nici măcar traduși. Trebuia să iei o inițiativă, care putea să nu aibă șanse, dar nu te omora nimeni pe chestia asta, mă refer la traduceri. Dacă țineai cursuri, situația putea fi mai gravă. Dar nu s-a întîmplat așa, deși am trăit cu groază perioada aceea și n-aș mai vrea să mă întorc la ea. Exista totuși o conspirație a noastră, a tuturor: știam că nu credem în acea ideologie și că ne dorim altceva și că poate, într-o bună zi, vom trăi altceva. Totul era însă nesigur. Au existat prieteni ai mei, scriitori și profesori de mare valoare, care au murit cu sentimentul că nu se va schimba nimic niciodată și că regimul comunist era etern. Ei n-au mai apucat acel ’90.

Pe lîngă îndelungata activitatea de profesor (v-au trecut prin mînă generații și generații de studenți sau v-au citit măcar eseurile și traducerile), ați tradus mult: de la Mme de Staël pînă la Flaubert, Proust, Camus, Blanchot, Genette, Bachelard, Pierre Chaunu, și lista ar putea continua. Activitatea cea mai dragă rămîne poate traducerea?
Activitatea cea mai dragă nu mi-a fost traducerea. Trei lucruri îmi sînt mai dragi: poezia, eseul și studiul critic. Abia apoi vine traducerea. Pot să spun că ele au fost pentru mine atît de consubstanțiale, atît de împreună, încît s-au alimentat unul pe celălalt. Mi-am alimentat propria creativitate din traducere, care-i o exegeză foarte importantă, de fapt. Cînd ești foarte aplicat, textul te obligă la un fel de teoretizare a lui. Dacă nu ai o vedere complexă asupra poeziei, nu poți să fii poet. Poți să rămîi într-o groapă, într-un impas definitiv. Trebuie să ai capacitatea de a te situa în raport cu diferite tipuri de poezie, să-ți reglezi din mers propria propunere. Dar dacă nu-ți reușește reglarea asta și rămîi în registrul minor, n-o să poți să ieși din groapa aceea.
În Punctul central, spuneați că autorul este un autor-cititor și că există o anume intertextualitate chiar și pentru cei care-și doresc o ruptură cu modelul existent. Spontaneitatea și originalitatea sînt un mit.
Exact. Lucrurile astea le-am spus și sper că am avut puterea de a le disemina, în primul rînd prin studenții mei. Mie mi se par naturale, deloc complicate. Întotdeauna am încercat să mă exprim cît mai simplu, mai ales cînd sînt lucruri importante.
Cum vă apropiați de un text pe care-l traduceți? Cum îl abordați? Cum v-ați apropiat de textul lui Proust?
Prima problemă este alegerea autorului. Am avut aproape întotdeauna șansa extraordinară ca editurile să-mi propună traduceri din autori foarte importanți, texte dificile în general, din marii clasici francezi. Întrebarea dumneavoastră se referă însă la felul în care abordez traducerea în sine. Traduc la început o parte din text, ca să surprind un mecanism de funcționare al textului, recurențe ale stilului, fiindcă sînt tot felul de texte. Într-un fel am lucrat pe Proust, și în alt fel pe Cioran. Fraza arborescentă a lui Proust mi-a cerut un anumit tip de efort pentru a o reda, în comparație cu fraza scurtă pe care o poți găsi la Cioran sau la Flaubert. În Bouvard și Pécuchet, frazele scurte se termină brusc. După ce ajung prin practică la o vedere teoretică asupra textului, îmi perfecționez mecanismul de lucru. Consider că traducerea este o practico-teorie, ceea ce înseamnă că relația între practică și teorie este biunivocă. Una o influențează pe cealaltă, și din această influență, din această comunicare se dezvoltă o nouă teorie și o nouă practică. Există o latură spontană, intuitivă, cînd mă apropii de text, un simț al limbii (cine nu-l are nu va putea traduce niciodată, oricîte teorii ar face), și există o latură teoretică. Un bun traducător trebuie să conștientizeze, măcar pînă la un punct, gestul lui, să construiască une petite théorie, nu foarte complexă, adică să aibă capacitatea de a-și discursiviza propria practică. Pe scurt, trebuie să știi să spui de ce faci așa și nu altfel.

De multe ori, cînd încerci să traduci un text, constați că există un joc de forțe între tirania seducătoare a textului de pornire și textul de sosire, să zicem așa. Ați simțit vreodată că textul pune o presiune mai mare pe dumneavoastră?
Întotdeauna simt că pune o presiune mare asupra mea. Am tradus autori foarte dificili, mai ales Proust, acel Proust care mi-a traversat într-un fel existența. Fac o paranteză: o să fie în curînd, pe 14 octombrie, o ședință solemnă la Academia Română, cu lansarea reeditării lui Proust, À la recherche du temps perdu, în traducerea mea, publicată în stil ediție Pléiade, trei volume în casetă. Sper că veți participa și dumneavoastră. Vrem să facem un mare eveniment din această lansare. Eugen Simion s-a hotărît să publice și cîțiva mari autori din literatura universală. Găsesc că este o idee foarte frumoasă. Vor veni și invitați din Franța, exegeți ai lui Proust. Ca să revin la întrebarea dumneavoastră despre tirania textului: trebuie să spun că întotdeauna există o rămășiță, un zaț nerezolvat, senzația că nu ai realizat chiar ce ai fi vrut. Dacă nu știi să depășești această stare, această amărăciune a traducătorului, despre care am și scris odată un text, atunci nu mai traduci. Trebuie să te obișnuiești cu această amărăciune. Totul începe cu structura foarte diferită a limbilor. De exemplu, oricît ai spune că seamănă franceza cu româna, ai totuși altă sonoritate, alt ritm etc., de fapt, altă structură, lucru remarcat de Cioran într-un text antologic.
O traducere proastă distruge o carte


Știu că ați scris o carte despre traducere, care se cheamă chiar Despre traducere. Literal și în toate sensurile, dar un jurnal al traducerii, al facerii ei, ați ținut? De exemplu, cînd traduceați Proust, v-ați notat cîte ceva despre experiența din această perioadă?

Da, ar fi fost o experiență de făcut. Sigur că am niște notații și vreau să le caut, să le adun. Chiar mi-ați dat o idee foarte bună.



Lectura lui Proust a fost pentru mine o revelație. Era perioada aceea neagră, cînd se lua tot timpul lumina, iar eu citeam Proust în traducerea Irinei Mavrodin, la lumina lumînării. Proust mi-a modificat orizontul literar de așteptare, m-a schimbat și ca cititor, și ca om. Cred că opțiunea pentru studiul limbii și literaturii franceze s-a născut atunci. Ați avut reacții de genul acesta? Au venit oameni la dumneavoastră să vă spună ce efect a avut lectura asupra lor?
Da, am avut. Proust, ca să vorbim doar despre această traducere, căci mai sînt și altele, dar Proust a fost autorul cel mai dificil (chiar și francezii îl consideră aproape imposibil de abordat), Proust a avut în România o receptare extraordinară, asta este realitatea. Am fost într-o zi, atunci, în timpurile negre, în librăria Sadoveanu, unde se vindea nu mai știu care volum din Proust. Dacă vă mai amintiți, cum se ducea vestea că a apărut nu știu ce carte, se făceau cozi imense, iar vînzătorii o scoteau pe sub mînă de sub tejghea, pentru anumiți clienți. Am stat și m-am uitat să văd cum se vinde. Era coadă ca la pîine. Atunci am văzut un domn venind spre mine, deși nu cred că mă cunoștea, ținea volumul la piept ca pe un copil și spunea: „Vai, l-am cumpărat, am reușit“. Nu pot să uit scena asta. Mi-am zis că am făcut ceva pentru oamenii ăștia. Nu vine nimeni să se înghesuie așa pentru un autor pe care nu-l dorește, chiar dacă fiecare citește și înțelege la nivelul lui, chiar dacă unii îl luau doar ca să-l pună în bibliotecă, pentru copiii lor.
Spuneați că traducerea reprezintă și un parcurs hermeneutic, dar cred că este totodată și unul enciclopedic. Uitîndu-mă la Corespondența lui Flaubert sau la Proust, am găsit aproape o mică enciclopedie: din notele de la sfîrșitul cărții am aflat prima dată de Honfleur, de „rochia palimpsest“ a lui Odette de Crécy, despre care vorbea Ricoeur. Traducerea reprezintă și o muncă de documentare și de cercetare. De multe ori scrieți urmăm cutare sau cutare ediție. Cît de importantă este alegerea unei ediții pentru un traducător?
Foarte importantă. În general, e bine să iei ultima ediție, pusă la punct, apărută la o editură de mare prestigiu. În cazul lui Proust, eu am lucrat pe ediția Yves Tadié.
Deși traducătorul are un rol important, creator, totuși, statutul traducătorului s-a degradat destul de tare, în planul recunoașterii publice. Cum se poate schimba această situație?
Eu am scris despre asta ori de cîte ori am avut ocazia și am dat interviuri. Odată am scris chiar un text cu un titlu agresiv: „Traducătorului i s-a luat dreptul de semnătură“. Totul începe chiar cu faptul că numele traducătorului nu mai este pomenit uneori nici măcar în prezentarea unei cărți de către un critic. În Franța, numele traducătorului este pus chiar pe copertă, absolut la toate traducerile. Am tradus din română în franceză pentru importanta editură Actes Sud, unde am coordonat seria Lettres roumaines, și atunci cînd se făcea lansare, directorul editurii îl invita, pe banii editurii, pe traducător, chiar dacă-l chema din Australia, ca să-și spună cuvîntul. La noi, numele traducătorului a dispărut, chiar din reviste, după cum spuneam, nu știu dacă neapărat la cele literare, dar din celelalte reviste cu siguranță, ca și cum traducerea ar fi coborît din cer, făcută de o mînă nevăzută. Nu are chiar nici o importanță cine l-a tradus pe Proust sau pe Heidegger?
O traducere proastă te poate îndepărta cu totul de o carte.
O traducere proastă distruge o carte.
Vorbeați ceva mai devreme despre această relație foarte strînsă dintre poetă, traducătoare și eseistă. Cum și-a găsit doamna Irina Mavrodin „punctul central“ în poezie? Am remarcat că, dincolo de diferențele de la un volum la altul, poemul rămîne cumva același: simplu, concentrat și de o gravitate fără emfază.
Cum am ajuns la acel „punct central“ este un lucru greu de spus. Primul poem l-am scris la paisprezece ani, dar nu-l mai găsesc. Se numea Cîmpul de maci. O să public acum un volum în care am adunat niște eseuri cu cîteva obsesii din trecut și o să vorbesc aici și despre asta. Era o imagine foarte puternică a unui cîmp de maci, pe care-l văzusem în treacăt, din mașină. Această imagine a declanșat recurențele de care vorbeam și în cazul eseurilor și al traducerilor. Primul meu volum de poezie a apărut la Cartea Românească, în 1970. Era construit pe o economie a textului. Chiar de la început, poemele au fost foarte simple. Într-un act spontan, am respins orice zorzoană, metaforele bătătorite. Oricum, metafora mi se părea prea încărcată. Fugeam de această înzorzonare. Al doilea volum s-a intitulat chiar Reci limpezi cuvinte, titlu care exprima economia de mijloace, răceala și limpezimea. Erau, ca și poemele din primul volum, lipsite de punctuație. E o diferență între a traduce o frază din Proust și a scrie un poem. Și totuși, undeva, există un punct secret, în care coincid.

Scriind despre Carnetele lui Proust, vorbeați despre realitatea biografică și cea fictivă, între care există o relație biunivocă. Cred că această relație există, chiar dacă nu vizibil, și în poemele dumneavoastră. Dar apropo de scriitori, mi-ați spus că locuiți într-un bloc al scriitorilor.
Au locuit aici Ulici, Eugen Simion, Maria Luiza Cristescu.
Mircea Ivănescu știa ce este poezia


Dintre scriitori, de cine v-ați simțit mai aproape?

Eram într-un grup de prieteni: Dan Laurențiu, Mircea Ivănescu, Modest Morariu.
Cum l-ați cunoscut pe Mircea Ivănescu?
Eram colegi. Și-mi era foarte drag. Am avut o perioadă foarte interesantă, cînd ne duceam zilnic într-una din cîrciumile Bucureștiului. Beam o cantitate de votcă. Eram foarte tineri și foarte năzdrăvani. Mircea voia să facă turul tuturor cîrciumilor din poemele lui. Mircea știa ce este poezia. De cînd a plecat din București, l-am văzut foarte rar. Pe Dan Laurențiu l-am cunoscut bine. Am fost apropiată și de Nichita Stănescu. În grupul ăsta, mai erau Breban și Modest Morariu, un intelectual de mare elită.

Cum s-a întîmplat să traduceți cartea doamnei Sanda Nițescu Un fir de mărar și cerul albastru? Ce v-a atras la ea?
Cartea are o poveste. O prietenă a Sandei Nițescu, care știa că eu conduc colecția „Lettres roumaines“ la Actes Sud, a venit și mi-a propus cartea pentru această colecție. Eu am găsit că-i foarte bună, că este exact ce trebuie, dar n-a fost acceptată. Sînt diferite rațiuni care fac să fie publicată sau nu o carte. De exemplu, faptul că anumite nume sînt total obscure pentru ei. Mie mi-a plăcut textul. Sanda are o mare spontaneitate și o vedere specială asupra lucrurilor, apoi a mers corect cu acel mic impact, chiar acolo unde trebuie. Am avut șansa să întîlnesc cititori ai ei și să constat că Firul de mărar... e primit cu mare interes. Cartea a fost publicată pînă la urmă în franceză, la o editură bună, L’Harmattan, și e deja la al doilea tiraj. Am tradus cartea cu mare plăcere și o încurajez pe Sanda să scrie. Mai are o carte interesantă cu impresiile ei de persoană revenită în România după vreo 40-50 de ani. A mai scris și Café, o carte cu impresiile ei din cafenelele pariziene. În Franța, lucrurile astea de gastronomie țin deja de cultură și există un mare respect pentru ele.

Vă place să gătiți?
Da, îmi place și gătesc din cînd în cînd, dar cred că gătitul este o artă, îți cere un tour de main, cum zice franțuzul.
Cum arată o zi de lucru a doamnei Irina Mavrodin?
De obicei, aproape zilnic, mă așez la masa de lucru așa cum te-ai duce la slujbă. Știu că trebuie să lucrez, și acest trebuie înseamnă că îmi și place. Parcă am un bici în spate. Nu mă mînă nici o nevoie teribilă, dar știu că trebuie să lucrez. Dacă am de tradus ceva și e cantitate foarte mare, cum a fost Proust, la care am lucrat vreo cincisprezece ani, încep cu traducerea, ca și cum aș face exerciții de game. La un moment dat, după vreo 2-3 ore, mă opresc, pentru că-mi dau seama că nu pot termina traducerea în acea zi. Apoi, mă ocup de ce mai am de lucrat. În general, m-a ajutat foarte mult faptul că am știut că totul merge la tipar, cu un obiectiv foarte precis, la o dată foarte precisă. Pe mine mă ajută acest deadline. Unii nu pot lucra cu sabia asta deasupra capului, dar pe mine mă stimulează, nu mă inhibă.
Dar nu cred că e valabil și în cazul poeziei.
A scrie poeme este altceva. Poemul este un moment de revelație. Oricînd se poate produce. Sînt perioade mai favorabile, cînd am o anume stare și trebuie să mă ridic și să notez un poem, care altfel se pierde. Uneori, sînt în pat, semiadormită, dar nu mă ridic să-l scriu. Alteori, scriu pornind de la un singur vers. Știu că Mircea Ivănescu așa făcea. De obicei, poemul vine singur, fără să fac efortul de a-l provoca. Sînt perioade bune, cînd totul vine parcă de la sine, și sînt și perioade cînd nu poți să scrii deloc.

Timp de zece ani ați condus colecția „Lettres roumaines“, la Actes Sud, despre care ați vorbit deja. Ați tradus Eliade.
Da, am tradus două volume de Eliade. Satisfacția mea a fost că editorul, care era un tip foarte dificil, nu a avut nici o obiecție. Eu n-am arătat textul nici unui francez. Am avut această ambiție: să fie al meu, nu verificat de nu știu cine. Tocmai pentru că știu acum ce-i traducerea. Faptul că știi bine o limbă nu înseamnă că știi să traduci.

În această colecție au apărut și Bujor Nedelcovici, și Eminescu. Editorii păreau deschiși către literatura română. Ce s-a mai întîmplat cu acea colecție, că n-am văzut noi apariții?
S-a întîmplat că a dispărut. Pe ei îi interesa, în tot cazul, o listă de autori care să fie vandabili, și lista mea a fost inițial cu totul alta: marii noștri clasici. Apoi, mi-am dat seama ce vor. Puteau să fie nume obscure, dar să fie textele mai aparte sau o poveste a manuscrisului. În cazul lui Eliade, s-au repezit pe text. Era numele foarte cunoscut, există și povestea textului: manuscrisul Adolescentului miop fusese găsit după mulți ani, într-un cufăr, de către Noica. Chiar au ținut să pună și povestea asta pe coperta a patra. Au fost încîntați de traducere, iar eu am fost fericită, pentru că aveam sentimentul că sînt în inima limbii franceze, mai ales fiind vorba de un editor foarte pretențios ca Hubert Nyssen. Bujor Nedelcovici, care plecase în anumite condiții din România și făcuse tot felul de declarații în Franța, care avea deci faima de disident, fusese deja publicat la Grasset și luase Premiul Liberté, așa că publicarea lui s-a făcut ușor.
Pe Eminescu nu știu nici eu cum am reușit să-l public, căci pe ei îi interesa altceva. A fost probabil steaua bună a lui Eminescu. L-am prezentat eu ca pe un fel de Lautréamont, dat fiind că urma să se publice volumul Sărmanul Dionis, urmat de Cezara, în traducerea lui Michel Wattremez. Este un traducător excelent. A tradus și schițele lui Caragiale. Am mai propus Editurii Actes Sud trei piese de Caragiale, traduse de Ionesco și de Monica Lovinescu. Și erau bine traduse. Cei de la Actes Sud n-au vrut să le publice, considerînd că sînt niște vodeviluri care nu pot interesa publicul francez. L-am publicat și pe Alexandru Vona: un succes. O să scot acum o carte cu o serie de convorbiri ale mele și ale Irinei Izverna-Tarabac, cu el. Nepoata mea, Irina, a murit. Era o lingvistă strălucită și un om de mare cultură. Este evenimentul care mi-a marcat existența din ultimii ani. Am înființat Asociația Culturală „Irina Izverna-Tarabac“ și „Irina Mavrodin“, care premiază un tînăr lingvist ce s-a remarcat prin excelența cercetărilor sale. Cartea despre Alexandru Vona se numește 7 zile cu Alexandru Vona. Îmi aduc aminte că Irinuca ducea cu ea un reportofon mare de tot, împrumutat de la Gabriela Ionescu, care lucra la Radio France Internationale. Cînd a plecat din România pentru a se stabili la Paris, Alexandru Vona lăsase în țară, la prietenul său, prozatorul Ovidiu Constantinescu, manuscrisul romanului Ferestrele zidite. Avea 26 de ani. În Franța a construit, ca inginer, tot felul de clădiri importante, ca, de exemplu, aeroportul Orly sau clădirea uzinelor Renault. Avea și Alexandru Vona o copie a manuscrisului, pe care a încercat să o publice la Editions de Minuit, unde au apărut Alain Robbe-Grillet, Michel Butor, dar n-a reușit. Era o traducere proastă și i s-a spus să o refacă. El nu s-a mai ocupat de asta.
Și acum urmează povestea fabuloasă a Ferestrelor zidite. După cincizeci de ani, Liviu Călin a publicat cartea în română, prin ’91, și mi-a trimis-o. A tradus-o Alain Paruit, un traducător foarte bun. Publicarea cărții Ferestrele zidite mi-a prilejuit prietenia cu Alexandru Vona, care a dus la convorbirile prelungite de care vorbeam mai sus. E o carte de o sută și ceva de pagini, care va apărea, nu știu unde și cînd. Dacă nu apare, o public pe banii mei, pentru că Vona chiar merită asta. Transcierea a făcut-o Irinuca. La început, Alexandru Vona vorbește foarte mult despre familia sa, apoi vorbește mult despre romanul său și despre scriitorii români din București pe care i-a frecventat în perioada imediat anterioară războiului. Era foarte tînăr, era îndrăgostit de soția lui, care a avut un accident la Paris și a murit. Vona își comentează cartea într-un mod foarte interesant. Se simte foarte detașat de ea, ca și cum ar fost scrisă de altcineva. Ne plăcea foarte mult să discutăm cu el, pentru că nu era intoxicat de studiul teoretic. Vorbea chiar ca un copil și-mi dădea niște argumente care se potriveau extraordinar cu descoperirile mele în domeniul poieticii, al facerii operei, al raportului dintre operă și cel care o face. Cînd vorbeam cu Albert, cum îi spuneam noi, prietenii, aveam o ilustrare pe viu a teoriilor poieticii. Am predat lucrurile astea și am format oameni, ca profesor. Explicîndu-le ce este această facere, le dai, de fapt, niște instrumente de lucru.
Înainte scriitorii se cunoșteau mai bine între ei


Problema apare cînd această teoretizare te împinge spre un soi de luciditate și de schematizare care tinde să lase de o parte actul creator în sine. O intuiție ghidată este bine-venită, dar cunosc oameni pe care teoria i-a pierdut.

Da, asta e o problemă. Și am spus-o și eu. Undeva trebuie să rămînă zone obscure, în care să nu poți să pătrunzi. Nu vrei și nu trebuie. Trebuie un echilibru, trebuie să-l și intuiești. Pînă la urmă, tot cititorul va da verdictul, oricît ar încerca autorul să drămuiască spontaneitatea și autoreflecția, autocenzura, autolectura.
Dacă ne uităm la peisajul literar românesc și la cel francez, cum vi se pare? Îl găsiți mai efervescent pe cel românesc? Comparaison n’est pas raison, dar să zicem.
Nu știu ce să zic, ca să nu greșesc, dar din diferite motive, care ne-au compartimentat într-un fel și ne-au separat pe noi, scriitorii, mie nu mi se pare că există o viață literară foarte vie la noi. Poate că este doar o percepție a mea. Cine este în mijlocul unui cerc limitat, dar foarte viu, poate vede altfel lucrurile. În Franța, percep o anumită mișcare, dar nu mai au numele acelea mari, nu mai rezistă acele nume. Înainte exista totuși un grup care impunea unul sau mai multe nume, iar odată cu ele, se impunea și grupul. O altă problemă este descompunerea pe care o suferă franceza în aceste cărți. Fraza e atît de décousue, atît de dislocată, iar franceza clasică e foarte pretențioasă în privința structurii frazei. În cărțile actuale domnește și un fel de pornografie a lexicului. Am tradus, de exemplu, Microfictions de Régis Jauffret, un autor destul de cunoscut în momentul de față. Microficțiunile formează un fel de roman balzacian, fiindcă atacă toate zonele societății noastre. Cînd spun pornografie, o spun în sensul tehnic, pur și simplu. Trebuie să te înarmezi cu foarte multe cunoștințe dintr-o anumită zonă, ca să poți să traduci. Însă româna suportă foarte greu anumite cuvinte, în timp ce franceza le suportă mai ușor, au chiar un luciu cultural aceste cuvinte, fiindcă le-au folosit deja Sade și mulți alți scriitori importanți. Și în Franța mi se pare că există un fel de calme plat. Nu mi se pare că există o viață culturală foarte activă nici acolo. Nu știu cum vi se pare dumneavoastră.
Efervescența asta e discontinuă. Uneori sînt apariții editoriale remarcabile, alteori, nu. Există o oarecare efervescență, dar nu de masă, ca să zic așa, ci mai degrabă pe grupuri.
Totuși, mi se pare că înainte scriitorii se cunoșteau mai bine între ei, pentru că totul începe cu asta: să-l citești pe celălalt, să urmărești aparițiile, să urmărești o revistă măcar. Viața literară în România nu mai e acum atît de structurată.
În afară de proiectul publicării convorbirilor cu Vona, ce mai aveți pe masa de lucru?
Am mai multe manuscrise. În paralel, mai am un volum de eseuri și un volum de poeme. În momentul de față, nu am nici o traducere, însă am dat la Polirom, la cererea lor, o nouă traducere Madame Bovary. E o experiență foarte interesantă. Exista deja o traducere de Demostene Botez.
La care aveați studiul introductiv, notele și comentariile.
Da, așa e. Acea ediție are un aer ușor desuet, vetust.
Și nu e singura. Florile răului în traducerea lui Philippide este și ea cam prăfuită, cam datată lexical. Mai simți acolo, un pic, și mîna lui Philippide. Baudelaire în franceză nu e deloc datat.
În ultima vreme, mi-am dat tot mai mult seama de acest praf care face ca anumite traduceri să pară ușor desuete. Spun asta și la cursuri și la acele Rencontres des jeunes traducteurs, de la Suceava sau din diferite alte orașe. Discutam cu tinerii mei discipoli, dacă pot să-i numesc așa, chestiunea aceasta. Unii erau atît de intoxicați de stilul ăsta ușor arhaizant, încît nu puteai să-i faci să renunțe la el. Flaubert este clar, limpid ca un Racine. Am lucrat mult și pe Baudelaire. Am multe traduceri comparabile. Baudelaire are o limpiditate lexicală aproape raciniană, dar și o franceză pe care nu o simți diferită de cea a secolului al XX-lea. Dacă-l lași pe Baudelaire în secolul al XIX-lea românesc, l-ai distrus. Orice traducere trebuie transpusă în timp contemporan, așa este normal. Cititorul nu trebuie să vadă în limbă un obstacol de nedepășit. Nu trebuie să vii tu, traducător, să-i mai faci o traducere în subsol, pentru că nu înțelege niște cuvinte din româna secolului al XIX-lea.

Ați scris studii despre Cioran, ați participat la numeroase colocvii internaționale care i-au fost dedicate, vorbeați despre această ambiguitate fertilă a scrisului lui Cioran, despre seducția stilului său fragmentar, poetic. Cînd l-ați citit prima dată pe Cioran și cum v-ați apropiat de textele sale? L-ați cunoscut?
Cioran ne spune ceea ce ne spune prin mijlocirea unei scriituri inventate de el. Inventînd o scriitură (a ambiguității, a discontinuității, a fragmentului, sub „acoperirea“ scriiturii franceze celei mai clasice, paradox-capcană pe care mulți cititori nu știu să-l descifreze și să-l asume), el este, înainte de orice, un scriitor, am putea chiar spune, dacă vreți, într-un sens mai tehnic al termenului, care pune mai bine în evidență poeticitatea, structura puternic poetică a operei lui Cioran: un poet. Am participat cel puțin o dată pe an la un colocviu Cioran, în primul rînd la Sibiu, unde au avut loc anual colocviile internaționale Cioran (sînt fericită că am fost declarată cetățean de onoare al comunei Rășinari, comună în care s-a născut Cioran). Anul acesta, cînd s-au împlinit 100 de ani de la nașterea scriitorului, au avut loc numeroase seminarii și minicolocvii și în cadrul Asociației „Irina Izverna-Tarabac și Irina Mavrodin“. L-am citit prima dată pe Cioran în anii ’80 și am vorbit mult despre el cu Modest Morariu, bunul meu prieten, mort acum, care tradusese texte antologice din el și le publicase la Editura Cartea Românească. M-am întîlnit cu Cioran de cel puțin două ori, cînd am stat de vorbă cu el cîteva ore la rînd. Despre aceste întîlniri – care ocupă un loc important în viața mea – am scris o seamă de texte în cartea mea bilingvă Cioran sau marele joc. O poietică/poetică a ambiguității / Cioran ou le grand jeu. Une poïétique/poétique de l’ambiguïté, publicată la Institutul Cultural Român, București, 2007.

Atelierele de traductologie pe care le țineți sînt renumite. Ați reușit să creați un nucleu de traducători pentru spațiul francez?
Mă bucură că despre atelierele de traductologie, pe care le țin de aproape 20 de ani cu tinerii mei studenți sau absolvenți ai Facultății de Litere, se spun lucruri atît de bune. Munca noastră de traductologi continuă și în momentul de față. Deja există un nucleu de tineri traducători pentru spațiul francez. Dintre ei, voi cita doar cîteva nume: Alina Ioniță, Elena Ciocoiu, Mădălin Roșioru, Bogdan Sfichi, Alina Țenescu. Ei lucrează deja cu anumite edituri ca ART, Polirom, EST, Scrisul Românesc. Unii dintre ei fac parte din foștii mei doctoranzi, sînt cu toții niște străluciți intelectuali și, de asemenea, niște foarte buni traducători.

Ați păstrat legătura cu foștii studenți? Vin să vă vadă?
Da, am această șansă imensă. Această legătură, cînd reușești să o păstrezi, este o adevărată binecuvîntare, e cea mai mare bucurie pe care o poate simți cineva care a fost profesor.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Alina Mavrodin cânta „Povesti de dragoste&#822

Mesaj Scris de Admin la data de 17.05.07 19:57

Alina Mavrodin cânta „Povesti de dragoste”
http://www.ultima-ora.ro/articles.php?action=toArticle&article_id=2365
Lansata in forta pe scena muzicala din România, in anul 1987, odata cu emisiunea concurs „Steaua fara nume”, Alina Mavrodin revine in atentia iubitorilor muzicii usoare cu un nou album, intitulat „Povesti de dragoste”. Fosta câstigatoare a Trofeului Mamaia ^87, interpreta era considerata, la vremea respectiva, „Noua stea a muzicii românesti”.
Primul single, extras de pe acest nou material, se numeste „Balada pentru mama”, o creatie semnata Ovidiu Komornyk si orchestrata de Emanuel Gheorghe. „Cred ca mesajul cel mai potrivit, pornit din tot sufletul meu, se afla in textul melodiei . Este primul text pe care l-am scris pentru acest album, caruia i-a dat viata casa de discuri OVOMUSIC”, a declarat Alina Mavrodin.
Cântecul care promoveaza „Povesti de dragoste” este cu atât mai valoros cu cât are si o semnificatie mai mult decât personala pentru interpreta. „ este o poveste de dragoste dedicata memoriei mamei mele, dar este si o marturisire pe care o fac lumii intregi”, marturiseste artista, care mai are la activ un album, lansat in 1997, „Cântece de lume”, realizat dupa muzicalul „Pagubosii”, scris de Laurentiu Profeta si Eugen Rotaru.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Mavrodin[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 17.05.07 19:56

Alina
Irina
Henry


Ultima editare efectuata de catre Admin in 14.06.15 16:25, editata de 5 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum