ISTORIE=AFRICA

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Re: ISTORIE=AFRICA

Mesaj Scris de Admin la data de 21.07.13 17:49

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10343/33/
Presedinte al Africii de Sud in intervalul 1994-1999, Nelson Rolihlahla Mandela s-a nascut la 18 iulie 1918 in localitatea Mvezo din districtul Umtata. Era descendent al unor conducotari de triburi. A fost singurul membru al familiei care a urmat scoala, iar o profesoara i-a dat numele de „Nelson” (conform unui obicei local). Mandela si-a continuat studiile la colegiu si apoi la Universitatea Fort Hare, unde s-a imprietenit cu Oliver Tambo. Ulterior, Nelson Mandela si-a completat studiile de drept la mai multe facultati pe unde a fost obligat sa se mute din cauza activitatilor anti-apartheid. Si asta pentru ca in 1948 a venit la putere in Africa de Sud Patidul National, care a instituit politica de discriminare rasiala.
 Nelson Mandela s-a implicat si in politica anticoloniala si a devenit membru al Congresului National African, fiind unul dintre liderii organizatiei de tineret al acestui partid. Trecand peste multe riscuri, el a condus in 1952 „Campania de nesupunere impotriva legilor nedrepte” – o initiativa pasnica de nesupunere civica. In anul urmator a devenit liderul partidului in regiunea Transvaal. A fost judecat de mai multe ori si ulterior Mandela a trecut in factiunea armata a Congresului African, fiind acuzat de atacuri cu bomba asupra unor obiective guvernamentale. In 1964 a fost condamnat pe viata, dar a fost eliberat la 11 februarie 1990, in urma unei puternice campanii de sprijin internationale. Ulterior a condus negocierile cu presedintele tarii, Frederick de Klerck, pentru abolirea apartheidului si organizarea de alegeri libere, multirasiale.
 Aceste alegeri democratice s-au desfasurat la 27 aprilie 1994. Inaugurarea mandatului prezidential al lui Nelson Mandela s-a facut la 10 mai 1994, ceremonia fiind transmisa de sute de televiziuni. El l-a respectat pe fostul lider alb de Klerck, care a devenit vicepesedinte si si-a pastrat toate proprietatile imobiliare. El si-a donat o treime din venituri funfatiei sale dedicate copiilor. In acea perioada si-a publicat autobiografia intitulata „The Long Walk to Freedom”. In 1997 s-a retras din politica, dar nu si din activismul international pentru drepturile omului, continuand si activitatile caritabile.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AFRICA

Mesaj Scris de Admin la data de 13.03.13 9:03

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AFRICA

Mesaj Scris de Admin la data de 26.11.12 19:30

http://www.revistamagazin.ro/index2.php?option=com_content&task=view&id=9786&pop=1&page=0&Itemid=33

Primul presedinte de culoare al Republicii Africa de Sud, Nelson Mandela (astazi in varsta de 94 de ani) a fost arestat in 1962 si condamnat pentru acte de sabotaj (unele asimilate cu tradarea de tara) de catre regimul care promova discriminarea rasiala de atunci. La 25 octombrie 1962 a fost condamnat pe viata si a fost inchis timp de 27 de ani (multi dintre acestia in conditii dure, la Robben Island, o mica insula in Atlantic). El a fost eliberat la 11 februarie 1990 (cand presedinte era Frederick de Clerck), iar in 1994 castiga primele alegeri multirasiale din Africa de Sud. A fost presedinte pana in 1999, din partea partidului Congresul National African.

Rolihlahla Mandela s-a nascut in 1918, intr-o familie dinastica, dar fiindca mama sa apartinea altei etnii, el nu a fost eligibil. A fost primul din familia sa care a mers la scoala si invatatoarea i-a dat numele "Nelson". A fost un elev cu dragoste de carte, ajungand la colegiu si la scoala de Arte Frumoase Fort Hare. Din cauza activitatilor sale politice, a fost obligat sa paraseasca scoala, dar a urmat cursurile externe din inchisoare. Dupa alegerile din 1948, a fost foarte activ contra segregarii rasiale. In 1961 devine lider al "aripii inarmate" a Congresului National African. De altfel, la proces a recunoscut sabotajele impotriva guvernului pro-apartheid, dar nu si comploturile impotriva tarii sale.
Reputatia sa de lider al drepturilor populatiei de culoare a crescut in perioada detentiei foarte dure. Avea dreptul la un vizitator si la o scrisoare doar la fiecare sase luni. In 1981 a existat un complot pentru uciderea sa (dupa o evadare aranjata), dar serviciile secrete britanice l-au ocrotit. Dupa eliberarea din 1990, el a dus negocieri pentru abolirea apartheid-ului, finalizate in 1993. Primeste Premiul Nobel pentru pace in 1993, alaturi de presedintele Frederick de Clerck.
In calitate de presedinte al Africii de Sud, el a dus o politica de conciliere intre toate straturile sociale si mai ales in zonele rurale sarace ale oamenilor de culoare. Reformele sale democratice (inclusiv in sanatate si educatie) au fost bine primite de intreaga populatie a tarii. A castigat un mare prestigiu international, el oferindu-si serviciile de mediator in multe situatii internationale delicate.
A fost casatorit de trei ori si are sase copii.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AFRICA

Mesaj Scris de Admin la data de 26.09.12 14:54

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9710/33/

Presedintele Republicii Central-Africane, Jean Bedel Bokassa, se autoproclamase imparat in 1976, pentru "binele natiunii", instaurand dinastia Bokassa pentru Imperiul Central-African. La 20 septembrie 1979, dupa aproape trei ani de "domnie turbulenta", fortele franceze speciale, trupe de parasutisti si un comando de opt elicoptere Puma l-au indepartat de la putere prin Operatiunea Barracuda. Francezii l-au readus la putere pe fostul presedinte pro-francez David Dacko, pe care Bokassa il alungase pentru a-i lua locul (cei doi erau verisori). Trebuie amintit ca Republica Central-Africana este fosta colonie franceza "Africa Ecuatoriala".

Jean Bedel Bokassa (deseori comparat cu Idi Amin Dada al Ugandei) a venit la putere printr-o lovitura de stat, la 1 ianuarie 1966. El fusese liderul armatei si un apropiat al lui Dacko. Co-uzurpatorul Banza, amic cu Bokassa, a fost ulterior omorat in bataie chiar de Bokassa... Nascut in familia unui sef de trib, Bokassa si-a luat numele de "Jean Bedel" de la un profesor de gramatica franceza, pe cand studia la gimnaziu. A urmat o cariera militara apreciabila (inclusiv in Vietnam), devenind chiar membru al Legiunii de Onoare. De altfel, in primii ani ai sai de presedintie, el a fost sprijinit de presedintele Valéry Giscard d'Estaing. Dar dupa unele masuri impopulare, in 1976 Bokassa decide sa devina imparat (inspirat de Napoleon) si organizeaza o ceremonie de incoronare de 20 de milioane de dolari, dar fara o larga recunoastere diplomatica internationala.
Masurile democratice promise intarzie, revoltele populare culmineaza cu protestul (brutal anihilat) elevilor, obligati sa poarte uniforme scumpe. Pe fondul nemultumirilor populare, guvernul francez executa "ultima operatiune coloniala", numita "Barracuda". Era anul 1979, cand presedinte al Frantei era d'Estaing, fostul prieten al lui Bokassa. Trebuie spus ca zacamintele de uraniu ale Republicii Central-Africane erau foarte utile centralelor franceze. Dupa indepartare, Jean Bedel Bokassa a primit azil conditionat in Franta si a locuit la castelul Hardricourt, rezistand acuzelor de canibalism, crime contra rivalilor politici si deturnari de fonduri. A murit in 1996.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AFRICA

Mesaj Scris de Admin la data de 24.07.12 8:50

Cum i-au umilit africanii pe europeni


De câte ori s-a revoltat cu succes Africa împotriva expansioniștilor europeni? Înainte de 1896 niciodatã. Dar în acel an etiopienii se aventureazã într-o încercare disperatã de a opri invadatorii italieni care vor sã colonizeze țara și sã-i exploateze resursele.

În zorii secolului al XX-lea, majoritatea Africii este sculptatã în funcție de interesele marilor puteri europene. Cu douã excepții: mica republicã Liberia de pe coasta vesticã și Imperiul Etiopian situat în strategiul Corn al Africii. Italia, recent înscrisã în cursa coloniilor, posedã doar douã teritorii: Eritrea și Somalia. În 1889, între Italia și împãratul etiopian Menelik al II-lea se semneazã tratatul de la Wuchale, prin care Etiopia devine protectorat, o stare de fapt care va conduce la primul rãzboi italo-etiopian. Pânã în 1896, resursele de ambele pãrți par sã se epuizeze. Generalul Oreste Baratieri, comandantul forțelor italiene, știe cã armata inamicã va începe sã se dizolve de îndatã ce se vor termina proviziile de la țãrani. Cu toate acestea, guvernul italian insistã asupra atacului. Pe 29 februarie are loc o întâlnire între Baratieri și brigadierii sãi, în care acesta își exprimã îngrijorarea și propune retragerea. Totuși, la miezul nopții trupele pornesc.

Armata italianã este alcãtuitã din patru brigãzi totalizând 17.700 de soldați și 56 de piese de artilerie. O brigadã sub comanda generalului Albertone este formatã din askari din Eritrea și ofițeri italieni, iar celelalte trei din unitãți de elitã Bersaglieri, Alpini și Cacciatori, deși o bunã parte dintre recruți sunt neexperimentați, provenind din regimentele metropolitane italiene menite a servi în batalioanele africane. Forțele lui Menelik se estimeazã undeva între 70.000 și 100.000. cei mai mulți sunt carabinieri, dar existã și un numãr semnificativ de cavaleri și infanteriști înarmați doar cu lãnci. Trei brigãzi italiene avanseazã prin trecãtori montane, a patra campeazã. Planul de bãtãlie presupune ca cele trei sã mãrșãluiascã în coloane paralele spre crestele a trei munți, cu rezerva în spate. Scopul este ca focul încrucișat sã le transforme într-o foarfece mortalã. Cu toate acestea, brigãzile se separã în timpul marșului nocturn din cauza terenului dificil și hãrților prea schematice. Generalul Baratieri nu are cunoștințã de decizia lui Menelik de a demobiliza armata ca urmare a epuizãrii resurselor. Când împãratul primește de veste de la unul dintre spioni cã italienii avanseazã, reunește armatele separate ale nobililor. Forțele etiopiene se poziționeazã pe dealurile ce se ridicã deaupra vãii Adwa. Prima confruntare are loc cu brigada askari a generalului Albertone, pe care artileria lui Menelik (40-42 de tunuri mobile) o nimicește. Brigada lui Arimondi îi respinge pe etiopienii care atacã pozițiile italiene, pânã când Menelik ordonã atacul rezervei de shewani, care îi zdobesc pe apãrãtorii italieni. Brigada lui Damorbida se grãbește sã-l asiste pe Abertone, dar nu reușește sã o facã la timp. Luptând pentru retragere, acesta ajunge într-o vale îngustã unde cavaleria etiopianã Oromo o mãcelãrește. Celelalte douã brigãzi, aflate chiar sub comanda lui Baratieri, sunt flancate și distruse de inamic pe pantele muntelui Belah. Pierderile italiene se ridicã la 7000 de morți, 1500 de rãniți și 3000 de prizonieri. Etiopienii se cãpãtuiesc cu cele 11000 de puști lãsate în urmã. Prizonierii italieni nu sunt tratați cu atrocitate, dar luptãtorii africani askari din armata italianã se aleg cu tãierea mâinii și piciorului sub acuza de trãdare. Curtea marțialã îl învinuiește pe Baratieri de proasta organizare a atacului și demite din funcție.

De ce nu-și fructificã împãratul Menelik victoria și nu-i alungã pe coloniștii italieni din țarã? El își limiteazã pretențiile la abrogarea tratatului de la Wuchale, dorind doar menținerea independenței etiopiene, refacerea dupã foamete și potolirea armatei nemulțumite de campaniile lungi. Rezultatul direct al rãzboiului este tratatul de la Addis Ababa, care consfințește independența etiopianã. Pe 3 octombrie 1935 , în contextul slabei implicãri a Ligii Națiunilor în gestionarea crizei din Abisinia, italienii lui Benito Mussolini întreprind o nouã campanie. La sfârșitul celui de-al doilea rãzboi italo-abisinian, italienii ocupã Etiopia vreme de 5 ani, între 1936-41, pânã când sunt alungați de britanici și forțele patriote etiopiene. Confruntarea de la Adwa poate fi consideratã un punct de cotiturã în istoria Etiopiei, dar și în cea europeanã, pentru cã marcheazã declinul Europei ca centru politic mondial. Înfrângerea unei puteri coloniale și recunoașterea suveranitãții africane devin repere pentru viitorii naționaliști în lupta lor pentru decolonizare, ca și pentru liderii mișcãrii pan-africane. Etiopia devine un simbol al valorii și rezistenței africane, un bastion al speranței, dar și o emblemã a conservatorismului și naționalismului care o vor izola în viitor de inovații vestice. Pe de altã parte, înfrângerea italianã este resimțitã ca o traumã pe care liderii fasciști încearcã sã o rãzbune prin aventura revanșardã din 1935.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AFRICA

Mesaj Scris de Admin la data de 24.06.12 11:13

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9517/30/

O echipa de arheologi franco-egipteana a descoperit in situl Sedeinga din Sudan, pe teritoriul anticei Nubia, contemporana cu Egiptul ptolemeic, ruinele unor piramide care atesta bogatia acestei civilizatii. Situat intr-o regiune desertica, cu un sol constituit din nisip si roci, situl explorat pe o suprafata de 60 de hectare, si-a dezvaluit bogatii arheologice neasteptate. Recenta descoperire este cu totul exceptionala intrucat este vorba de un mare numar de ruine ale unor piramide degajate partial din nisip. Este greu de inchipuit ca aceste resturi de morminte funerare construite din caramizi nearse au fost altadata piramide impozante.

Fiecare dintre ele a fost construita dupa un plan riguros. Camera funerara sapata la o adancime de 3-4 metri, la care se ajungea printr-o galerie in panta, era acoperita cu o constructie in forma de tetraedu asociata unei capele cladita din pietre care avea menirea de a ajuta sufletul defunctului sa atinga Soarele si sa-l insoteasca in periplul sau.
In capela erau depuse, pe o masa de ofrande, stele funerare si obiecte din ceramica (vaze, in special). Cum poate fi explicat acest cult al piramidelor, care a aparut intr-o perioada scurta, in conditiile in care traditia locala era axata pe morminte de tip tumulus, dupa modelul practicilor funerare ale regilor din Napata, regatul care il preceda pe cel din Meroe? Nu exista decat o singura explicatie, in contextul vechilor relatii - tumultuoase - cu egiptenii si cu faraonii negri (800-663 i.Hr.) care au ocupat Egiptul, domnind aici timp de peste 60 de ani. Piramidele devin si pentru nubieni un simbol solar. Dupa intoarcerea in patria lor, respinsi de asirieni, care ocupa Egiptul, construiesc si ei astfel de edificii funerare (dupa anul 664 i.Hr.).
Primele piramide apar in el-Kurru, unde primii regi din Napata au construit, de-a lungul generatiilor, mormintele tumulus. Dupa ce-si stabilesc capitala la Menroe, toti suveranii vor fi inhumati in piramide. Spre deosebire de egipteni, acestia nu erau insa mumificati.
Situl Sedeinga, ocupat din Neolitic, constituie o importanta sursa de informatii cu toate ca s-au descoperit foarte putine morminte intacte, restul fiind jefuite. Arheologii au putut recupera obiecte si fragmente de mozaic, faianta egipteana din sticla, vaze albastre originare din Alexandria, obiecte pretioase, stele gravate cu texte meroitice, o limba care a aparut in urma cu 2000 de ani in Nubia Superioara (in tara Kuch) si pe care specialistii au inceput sa o descifreze.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AFRICA

Mesaj Scris de Admin la data de 08.06.12 10:25

Sclavia și cursa pentru Africa


Oficial, colonizarea Africii de la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost prezentată drept o acțiune aproape caritabilă a europenilor, care nu doreau decât să elimine complet sclavia, această instituție barbară, de pe continentul african, și să-i civilizeze pe locuitori. De fapt, motivele erau altele, iar eradicarea sclaviei nu a jucat decât un rol secundar și nu a fost o prioritate a coloniștilor europeni.

Colonizarea europeană

Până în secolul al XIX-lea, Marea Britanie și celelalte puteri europene și-au limitat ambițiile imperiale din Africa la punctele de coastă de unde își puteau exercita influența economică și militară. În cazul Marii Britanii, pe coasta Africii de Vest, afacerile englezilor se concentrau în jurul profitabilului comerț cu sclavi. Începând cu secolul al XVI-lea și până în secolul XIX, se estimează că europenii au transportat de pe coasta Africii de Vest mai bine de 11 milioane de sclavi. Între 1562 și 1807, când comerțul cu sclavi (denumit trata) a fost abolit, numai navele britanice au transportat aproape 3 milioane de sclavi către Americi.

Însă în ciuda implicării europenilor în diverse puncte din Africa, doar 10% din continent se afla sub control european direct, incluzând aici Algeria, colonie franceză, coloniile Cape și Natal ale Angliei și Angola deținută de portughezi. Însă trei decenii mai târziu, la 1900, europenii dețineau aproape 10 milioane km2 în cadrul coloniilor. Africa era la acel moment controlată în proporție de 90% de țările europene.

Una din principalele justificări aduse de guverne pentru această cursă pentru Africa a fost dorința de a eradica sclavia odată pentru totdeauna. Cu puțin timp înainte de moartea sa, în mai 1873, faimosul explorator și misionar David Livingstone făcuse un apel pentru o cruciadă mondială pentru eliminarea comerțului cu sclavi deținut de arabi în Africa de Est. Iar pentru adevărata eliberare a Africii, credea Livingstone, era necesară introducerea pe acest continent a celor trei „C”: comerț, creștinism și civilizație.

Conferința de la Berlin


Teoria potrivit căreia toate popoarele Europei aparțineau unei singure rase albe originare din Caucaz (de unde termenul de caucazian) a fost postulată pentru prima oară la începutul secolului XIX de către un etnolog german pe nume Johann Blumenbach. Clasificarea făcută de Blumenbach, care distingea rasele umane în funcție de culoare (albă/caucaziană, maronie/malaeziană, galbenă/mongoloidă, neagră/negroidă, roșie/americană), a fost reluată ulterior de un etnolog francez pe nume Gobineau. Acesta a alcăuit și o ierarhie a raselor, în fruntea căreia se aflau, evident, europenii caucazieni. Aceste teorii pseudo-științifice au fost populare în secolul al XIX-lea și au servit drept motivație pentru oameni precum Livingstone, care credeau că, în calitate de oameni superiori, au datoria de a „civiliza” Africa.

Conferința de la Berlin din 1884-1885, în cadrul căreia s-a discutat viitorul Africii (pornind de la problema Congo-ului belgian), a numit eradicarea sclaviei ca țel principal. Actul de la Berlin din 1885, semnat de treisprezece puteri europene, a inclus și o rezoluție pentru „susținerea eradicării sclaviei”. De fapt, interesele strategice și economice ale puterilor coloniale – precum protejarea vechilor piețe de desfacere și exploatarea unora noi – erau mult mai importante.

Conferința de la Berlin reprezintă punctul de început al sculptării continentului african după bunul plac al europenilor, fără a respecta culturile locale sau grupurile etnice. În urma delimitării arbitrare a granițelor, oameni din aceleași triburi s-au trezit de o parte și de alta a granițelor impuse de europeni.

Interesele britanice

Marea Britanie era interesată în primul rând să-și păstreze liniile de comunicare cu India, de unde interesul special pentru Egipt și Africa de Sud. Dar odată ce controlul asupra acestor două zone a fost asigurat, aventurierii precum Cecil Rhodes au încurajat achiziționarea altor teritorii cu intenția de a pune bazele unei căi ferate Cape-Cairo. De asemenea, englezii erau interesați de potențialul comercial al teritoriilor bogate în minerale, precum Transvaal, unde au fost descoperite rezerve de aur la mijlocul anilor 1880. În plus, ei doreau să-i țină pe francezi și germani departe de ceea ce considerau a fi „sferele lor de influență”.

Astfel, în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, Marea Britanie a ocupat sau anexat Egiptul, Sudanul, teritorii în Africa de Est (Kenya și Uganda), teritorii din Somalia, Rhodesia (Zimbabwe și Zambia), Africa de Sud, Gambia, Sierra Leone, Nigeria, Coasta de Aur (Ghana) și Nyasaland (Malawi). Restul teritoriilor au fost împărțite între Franța, Germania, Belgia, Italia, Portugalia și Spania.

Germania, stat unificat abia din 1871, a început cursa colonizărilor mult mai târziu decât competitorii săi. Prima sa achiziție colonială a avut loc în 1884 (Africa de Sud-Vest germană sau Namibia). Teritoriul era populat de două triburi semi-nomade, Herero în aridul platou central, și Nama, în stepele încă și mai aride din sud. Este deja cunoscută povestea rebeliunii Herero din 1904, căreia i s-a pus capăt prin infamul ordin de exterminare dat de generalul Lothar von Trotha.

„Spiritul Berlinului”

Așa-zisul filantropic „spirit berlinez” nu era însă cu totul lipsit de semnificații. Odată ce a fost cunoscut faptul că, cel puțin în Congo, sclavia nu doar că încă exista, dar era și o afacere profitabilă, s-au pus bazele unei conferințe internaționale împotriva sclaviei. Aceasta a avut loc la Bruxelles în 1889-1890.

Omul care a condamnat public existența sclaviei în Congo (posesiune personală a regelui belgian) a fost misionarul francez Charles Lavigerie. În cadrul unei slujbe ținute la Paris în 1888, Lavigerie și-a șocat audiența descriind ororile comerțului cu sclavi din Congo.

Ca rezultat al conferinței de la Bruxelles, Leopold a acceptat să pună capăt sclaviei în schimbul dreptului de a pune taxe pe produsele importante. El ignora astfel una din rezoluțiile-cheie ale Actului de la Berlin din 1885, prin care era garantată libertatea comerțului din acea regiune. Cu toate acestea, practica muncii forțate a fost continuată în Congo, unde populația locală era forțată să muncească în industria cauciucului, cel mai valoros produs de export. Abia în anii 1920 situația avae să se schimbe, când autoritățile belgiene și-au dat seama de catastrofa demografică pe care o cauzaseră prin practicile barbare și care putea să-i lase fără forță de muncă, fie ea liberă sau nu.

Sfârșitul sclaviei africane?

Semnatarii Actului General de la Conferința de la Bruxelles și-au declarat intenția de a pune capăt traficului cu sclavi africani. În 1919, acestui act avea să i se adauge o convenție pentru suprimarea totală a sclaviei, în toate formele sale, și a comerțului cu sclavi. Însă munca forțată avea să rămână o realitate în coloniile africane până în anii 1940. Ultimul stat african care a abolit sclavia a fost Etiopia, în...1932.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AFRICA

Mesaj Scris de Admin la data de 12.02.12 15:33

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AFRICA

Mesaj Scris de Admin la data de 14.11.11 19:03


3 noiembrie 1996 - A murit Jean-Bedel Bokassa


Militar de cariera, Bokassa a devenit, in urma unui bizar concurs de imprejurari, sef de stat al Republicii Centrafricane, proclamându-se, printr-o initiativa la fel de bizara, imparat al acestei tari, transformata in imperiu, fara ca titulatura sa-i fie acceptata vreodata pe plan international. Nascut in februarie 1921, ca unul dintre cei 12 copii ai capeteniei tribale Mindogon Mgboundoulou, Bokassa a ramas orfan când avea doar sase ani: tatal lui a fost ucis de colonistii francezi, iar mama, neputând suporta durerea pierderii sotului, s-a sinucis.
Trimis sa invete carte la Scoala Misiunii Franceze din Mbaiki, a facut o deosebita pasiune pentru limba franceza, fiind nedespartit de manualul unui anume lingvist Bedel, caruia mai târziu ii va imprumuta numele. Preotul Gruner, mentorul sau, dorea ca micul Jean sa urmeze o cariera ecleziastica, dar acesta s-a dovedit mai atras de uniforma militara: recrutat in armata, ajunge sergent-major in 1941, iar in 1944 debarca, alaturi de armatele Frantei Libere, in Provence, luptând contra nazistilor pâna in mai 1945. Mai târziu, se acopera de glorie in luptele din Indochina, dar, in 1961 renunta la uniforma franceza, pentru a se inrola in armata tarii sale, care-si cucerise de curând independenta.
Devine primul colonel al Republicii Centrafricane si, la 1 ianuarie 1966 da o lovitura de stat, devenind sef al statului si luând o serie de masuri de sorginte socialista. Dar regimul sau se transforma intr-o caricatura odata cu incoronarea lui Bokassa, care se credea un „Napoleon al Africii”. Abuzurile sale vor stârni consternare pe plan international si Franta va intreprinde Operatiunea Baracuda, rasturnându-l de la putere, in 1979.
Exilat la Paris, el va petrece aici sapte ani, dupa care va reveni in tara natala, fiind imediat arestat si acuzat de crima si canibalism. Initial condamnat la moarte, pedeapsa i-a fost comutata in inchisoare pe viata, dar amnistia generala din 1993 ii va reda libertatea. Bokassa, cu o sanatate mintala tot mai zdruncinata, va muri peste trei ani la Bangui, regretat sincer de toate cele 17 sotii si cei peste 50 de copii ai sai.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AFRICA

Mesaj Scris de Admin la data de 25.09.11 11:32


22 septembrie 1828 - Asasinarea lui Shaka Zulu




Considerat pe drept cuvânt unul dintre cei mai mari lideri militari ai continentului african, Shaka ka Senzangakhona, cunoscut mai ales ca Shaka Zulu, a pus bazele unui puternic stat in sudul Africii. Veritabil geniu al armelor, gratie reformelor si inovatiilor lui militare, Shaka s-a nascut, potrivit traditiei, pe la 1778, intr-o familie umila si sub auspicii nefericite. Mama lui, Nandi, a fost alungata de acasa când s-a aflat ca este insarcinata, intrucât nu era casatorita cu capetenia Senzangakhtona. Se spune ca ea a fost atât de speriata când sarcina a inceput sa fie vizibila, incât a dat vina pe viermisorii intestinali, numiti in limba zulu „shaka”, pentru a justifica umflarea anormala a pântecelui ei. Fugind din satul (kraal) al lui Senzangatoka, Nandi s-a refugiat in asezarea vecina, Mthethwa, al carei rege, Dingiswayo, avea sa devina mentorul baiatului. Crescând, Shaka a dobândit reputatia unui razboinic viteaz, impresionând prin indrazneala si inteligenta lui.
Când tatal sau a murit, in 1816, fiul legitim, Siguiana, i-a urmat la tron, dar a fost rapid inlaturat de Shaka. Impunând noilor sai supusi un regim draconic, el a facut din barbatii tribului o veritabila masina de lupta. Intreaga societate zulusa a devenit militarizata, iar campaniile permanente de cucerire au incurajat formarea unei elite de razboinici dornici de jaf. Tacticile inteligente initiate de el, introducerea in lupta corp la corp a sulitei scurte, inventata tot de Shaka, a permis zulusilor sa formeze curând un imperiu intins. Dar regele a fost nu doar dur, ci si extrem de violent, cruzimea lui fiind aproape patologica: i-a ucis pe cei care, la inmormântarea mamei lui, nu manifestasera suficienta tristete si a dat porunca sa fie ucise toate femeile insarcinate. Evident, o miscare de opozitie a luat nastere, in urma acestor abuzuri, iar regele a fost asasinat in septembrie 1828, când fratii lui vitregi, Dingane si Mhlangana, l-au ucis, in timpul unei ceremonii.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Setea de sânge a lui Wilhelm al II-lea a dus la primul genoc

Mesaj Scris de Admin la data de 07.09.11 10:29

Setea de sânge a lui Wilhelm al II-lea a dus la primul genocid modern

Studiul recent al unui academician din Africa de Sud a ajuns la concluzia că distrugerea sistematică a populației Herero din Africa de Sud-Vest (fostă colonie germană) între anii 1904-1908 a fost ordonată de însuși Kaiserul Wilhelm al II-lea.

Cercetarea asupra acestui posibil prim genocid organizat de stat dezvăluie în detalii cum gândirea germană, pare-se predispusă la genocid, ar fi premers Holocaustul cu mai bine de 30 de ani. Cel care a condus studiul timp de 10 ani este un profesor de drept internațional și drepturile omului, Dr. Jeremy Sarkin, care predă la University of South Africa. Acesta a estimat că aproximativ 80% din populația Herero a pierit ca urmare a campaniei germane de genocid.

Cercetările lui Sarkin sugerează că lipsa pământurilor, rasismul și mândria imperială germană au stat în spatele deciziei de a distruge populația Herero, un trib de 100.000 de oameni care trăia pe pământurile fertile din partea centrală a Namibiei de azi. Autoritățile germane considerau că practica de eliberare a pământurilor arabile de populațiile indigene – și înlocuirea acestora cu emigranți germani – era o soluție atractivă pentru lipsa spațiului locuibil din Germania continentală. Alt factor important a fost numărul mare de copii născuți din mamă Herero și tată german. Conform legii, acești copii puteau obține naționalitate germană, situație ce nemulțumea cumplit autoritățile.



Mândria imperială trebuia păstrată cu orice preț

Conform Dr. Sarkin, cel mai important lucru a fost păstrarea mândriei imperiale a Germaniei. Între 1902 și 1904, rezidenții germani din Africa de Sud-Vest s-au întâlnit cu Kaiserul la Berlin în mai multe rânduri, și și-au manifestat nemulțumirea față de guvernatorul colonial care ar fi fost prea blând cu populația indigenă. Astfel, atunci când tribul Herero s-a revoltat împotriva ocupanților germani în 1904 – și mai ales după o serie de victorii contra acestora – Kaiserul, se pare, ar fi început să simpatizeze cu părerile anti-Herero. În plus, el și soldații germani credeau că succesul militar trebuie impus fără milă pentru a descuraja posibilele revolte din alte colonii.

Toți acești factori ar fi contribuit, conform lui Sarkin, la implicarea personală a Kaiserului în soluționarea problemei Herero. Profesorul este de părere că însuși Wilhelm l-ar fi însărcinat pe generalul Lothar von Trotha să preia conducerea operațiunilor militare împotriva indigenilor. Mai mult decât atât, Sarkin susține că Împăratul ar fi dat personal ordinul ce a condus la genocid. La șase luni după începutul genocidului, Kaiserul îi scria lui von Trotha următoarele cuvinte: „Ai îndeplinit toate așteptările de la tine pe care le aveam atunci când te-am numit comandantul schutztruppe (forța militară colonială), și este o plăcere să-mi exprim întreaga recunoștiință pentru realizările tale de până acum”.



„În interiorul granițelor germane, orice Herero, găsit înarmat sau nu, cu sau fără vite, va fi împușcat.”

Un document în original descoperit recent în arhivele naționale ale Botswanei confirmă existența unui ordin la genocid venit din partea germanilor. Documentul – o notă oficială scrisă de von Trotha și tradusă în limba Herero – avea ca scop forțarea tribului în direcția deșertului Kalahari, loc în care trebuiau să moară de foame. Nota menționa că dacă populația Herero nu părăsește țara (adică dacă nu se retrage în deșert), oamenii vor fi omorâți. „În interiorul granițelor germane, orice Herero, găsit înarmat sau nu, cu sau fără vite, va fi împușcat.” Dacă femeile și copii refuzau să plece, să se alăture bărbaților în deșert, erau de asemenea omorâți: „Voi ordona să fie împușcați”, spune documentul semnat de „Marele General al Mărețului Kaiser, von Trotha”.

Decizia Kaiserului de a-l însărcina pe von Trotha cu înfăptuirea genocidului pare să fi fost influențată de rolurile jucate de cei doi bărbați în oprirea rebeliunii boxerilor din China, în 1900. Wilhelm al II-lea ar fi fost impresionat de modul în care von Trotha, pe atunci comandant al trupelor germane din Beijing, ar fi ajutat la pedepsirea rebelilor. Cruzimea generalului ar fi egalat-o, pare-se, pe cea a kaiserului.

Într-adevăr, monarhul german a încurajat trupele germane să nu dea nici cel mai mic semn de milă. Într-un discurs ținut în fața trupelor ce urmau să se îmbarce spre China,
Împăratul sublinia că „iertarea nu trebuie acordată nimănui și nu trebuie luat niciun prizonier. Oricine ajunge în mâinile voastre trebuie să piară de sabia voastră. Trebuie să faceți în așa fel încât numele de German să fie amintit în China și peste 1000 de ani, ca orice chinez să nu îndrăznească să privească un German în ochi”.

Profesorul Sarkin crede că dorința de ucidere în masă făcea parte din personalitatea împăratului. Într-o scrisoare adresată împăratului austriac, în timpul primului război mondial, Wilhelm spunea că „toate trebuie trecute prin foc și sabie: bărbați, femei, copii și vârstnici trebuie măcelăriți, și niciun copac, nicio casă lăsată în picioare”. Apoi, patru ani mai târziu, într-o scrisoare cu iz antisemit, el a devenit primul lider german care să sugereze Holocaustul.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Foametea din Africa - care sunt cauzele acestui dezastru?

Mesaj Scris de Admin la data de 06.09.11 9:58

Foametea din Africa - care sunt cauzele acestui dezastru?


În ultimele săptămâni, în Cornul Africii mii de oameni au murit de foamete în urma uneia dintre cele mai mari secete de până astâzi. Care sunt factorii istorici din spatele acestui dezastru ? S-ar putea spune că seceta este consecința unei “furtuni perfecte”. Este convergența mai multor factori istorici, începând de la imperialismul secolului al XIX-lea și progresul științific, până la industrializarea de origine sovietică din secolul XX și războiul contra terorii din zilele noastre.


Principala cauză a foametei este, bineînțeles, seceta în sine, consecință directă a factorilor climatici care au schimbat direcția ploilor astfel încât acestea se îndreaptă cu precădere spre Oceanul Indian. Potrivit ultimelor cercetări, un factor cheie al acestor schimbări de direcție a ploilor este încălzirea rapidă, din ultimii 30-40 de ani, a suprafeței Oceanului Indian. Acest proces de încălzire în zona adiacentă Cornului a cunoscut o accelerare semnificativă începând cu anii ’70, ca urmare a încălzirii globale generale, dar și ca o consecință a intensificării puterii maselor de aer. Aceste cercetări sugerează că fenomenul încălzirii globale ar fi parțial responsabil pentru creșterea frecvenței și intensității secetelor din Cornul Africii.


Încălzirea globală, principalul vinovat


Majoritatea climatologilor consideră că încălzirea globală este cauzată de emisiunile de dioxid de carbon produse de om. Aceelerarea procesului din Oceanul Indian și creșterea frecvenței secetelor în Estul Africii începând cu anii ’80 ar fi astfel efectele majorării cu peste 25% a emisiilor de dioxid de carbon în ultimele trei decenii.

Aceste emisii de CO2 au cunoscut o creștere constantă după 1946. Cele două războaie mondiale (și Marea Depresiune din perioada interbelică) au frânat dezvoltarea economiei, menținând astfel emisiile periculoase la un nivel relativ scăzut. Insă la scurtă vreme după cel de-al doilea război mondial, nivelul emisiilor a început să crească foarte rapid, în special ca rezultat al expansiunii industriale sovietice și occidentale. Cea mai mare contribuție la aceste emisii postbelice (între anii 1945-1975) se datorează deciziei lui Stalin de a concura cu Statele Unite ale Americii la industrializarea în masă. Apoi, începând cu mijlocul anilor ’70, emisiile de dioxid de carbon ale Chinei au crescut și ele vertiginos.


Cauze istorice: de la imperialismul european...


Există însă și alți factori legați direct de activitatea umană ce contribuie la catastrofa umanitară actuală, anume incapacitatea țărilor lovite de secetă de a face față fenomenului. In primul rând, situația politică din aceste țări joacă un rol important : natura și stilul guvernelor, și nivelul ridicat de nesiguranță induse de războaie civile și alte conflicte. In țările din Cornul Africii se desfășoară la acest moment cel puțin șapte conflicte. In Etiopia, au loc insurgențele armate în sud-ext (zona Ogaden), în vest și în zona Oromos și, în plus, conflicte cu Eritrea. În Somalia, guvernul susținut de Etiopia și de Statele Unite luptă de ani de zile împotriva rebelilor islamiști.

Majoritatea acestor conflicte își are originea istorică în fenomene geopolitce mult mai largi. Cea mai mare țară din regiune, Etiopia, are o istorie unică printre țările africane. În timp ce majoritatea țărilor de pe continent au fost ținta intereselor coloniale ale Europei, Etiopia a fost o putere expansionistă și un avanpost al creștinătății într-un continent predominant musulman sau păgân încă din epoca medievală. Timp de secole, ea a beneficiat de relații diplomatice cu marile puteri europene și a ajuns să se considere, din anumite puncte de vedere, ca având valori și aspirații asemănătoare cu cele ale puterilor imperiale din Europa. Astfel, a fost singura țară africană care a început, în secolul al XIX-lea, propria-i expansiune imperială.



Etiopia, pe atunci denumită Abisinia, a luat parte, împreună cu țările europene, la ceea ce s-a numit “cursa pentru Africa”, cucerind vaste teritorii de la vecini. Noile teritorii alipite erau diferite etnic, religios și lingvistic față de o Abisinie creștină vorbitoare de limba amharică. In ultimii ani, unele dintre popoarele subjugate în urmă cu un secol și-au lansat propriile războaie anticoloniale de eliberare, nu împotriva Europei, ci împotriva Etiopiei.

...la conflictele etnice și religioase

In Eritrea, situația este diferită, dar își are originile în aceeași experiență imperială. Mare parte a acestei regiuni a fost integrată Abisiniei timp de secole și a fost condusă de o elită creștină. După ce Italia a pus stăpânire pe Eritrea în 1889, această elită a ajuns, cu timpul, să se considere mai europenizată (din punct de vedere al educației și al avansului tehnologic) decât restul abisinienilor. Sub conducere italiană, Eritrea a ajuns o colonie prosperă, în special în timpul guvernării fasciste din anii 1920-1930. Apoi, după ce italienii au invadat restul Abisiniei în 1935, au acordat elitei eritreene roluri cheie în administrație și politică.

Rivalitatea dintre cele două teritorii a continuat și după înfrângerea Italiei în cel de-al doilea război mondial. La scurtă vreme după ce Etiopia și-a reasumat controlul asupra Eritreei, în 1952, localnicii au început lupta pentru independență. După 30 de ani de lupte și circa 300.000 de morți, teritoriul și-a câștigat independența în 1991. Totuși, rivalitatea a continuat, iar un al doilea război între cele două țări (1998-2000) a dus la moartea a încă 100.000 de oameni. Chiar și astâzi mai au loc ciocniri militare sporadice, și ambele părți susțin financiar mișcările de gherilă din teritoriile rivale.

In cea de-a treia țară importantă din Hornul Africii, Somalia, războiul face ravagii, parțial din cauza unei intervenții străine mult mai recente – una născută din atacurile din 11 septembrie. Războiul contra terorii a influențat radical gândirea americană asupra mișcărilor islamiste din întreaga lume (fie ele pro Al-Qaida sau nu). In Somalia, politica anti-islamistă a Occidentului (implementată cu ajutorul intervențiilor militare etiopiene) a însemnat susținerea liderilor politici pro-occidentali și a politicienilor cu o susținere politică și geografică relativ fragilă. In schimb, a adus respingerea mișcărilor politice mai puternice, dar mai puțin occidentalizate (precum Uniunea Curților Islamice) din cauza naturii lor islamiste. Astfel, una dintre consecințele acestei situații este privarea Somaliei de oportunitatea de a avea un stat funcțional și un guvern propriu (ales din interior și nu impus) și crearea (prin încercările de distrugere a Uniunii Curților Islamice) unei mișcări islamiste pro Al-Qaida foarte dure, Al-Shabab.

Războiul în această regiune este doar una dintre problemele politice care împiedică formarea unor politici coerente și eficiente de combatere a secetelor. Cealaltă componentă cheie este însăși natura statelor din regiune. Cel mai mare stat, Etiopia, este astâzi unul dintre puținele state libere de pe continent. Conducerea susținută de Occident, de origine ideologică marxistă, are China drept model – o țară lipsită de libertate pe plan politic, dar cu o economie îndreptată spre piața liberă. Guvernul etiopian a dezvoltat ambiții mari cu privire la baraje, structuri de irigare, facilități în sistemul de sănătate și educație. Cu toate acestea, conducerea puternic centraliată și absența dezbaterii libere cu privire la problemele de politică slăbește capacitatea etiopienilor de a dezvolta strategii eficiente pentru combaterea condițiilor de secetă care afectează regiunea.

In Etiopia, guvernul comunist susținut de sovietici din anii 1970-1980 a naționalizat toate pământurile, iar guvernul de astâzi închiriază pe termen lung mare parte din terenuri către firme străine. Această înstrăinare a pământurilor e folosită pentru aprovizionarea altor piețe cu alimente, în timp ce propria populație moare de foame. In mod similar, și Somalia se confruntă cu aceeași problemă a terenurilor prost întrebuințate. Fermierii nu pot face investi în măsurile anti-eroziune și în instalațiile de retenție a apei, strategii esențiale pentru supraviețuirea pe timp de secetă. În plus, majoritatea ajutoarelor financiare venite din alte țări este direcționată spre alte domenii precum sănătatea sau educația, lăsând agricultura la o parte. Insă fără un sector agricol prosper, țările din Cornul Africii – cu o populație în creștere – nu se pot hrăni și nu pot rezista perioadelor prelungite de secetă. Articol complet
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AFRICA

Mesaj Scris de Admin la data de 12.06.11 18:35


Himere africane

In sudul Africii, pe peretii unor pesteri, refugii din piatra sau pe stanci, sunt pictate sau gravate figuri reprezentand imbinari de om si animal, animale sau siluete umane realizate de artisti ai poporului nomad sad, cele mai multe avand o vechime de aproximativ 3000 de ani. Un bestiar fabulos, marturie a unor mitologii milenare. Picturi neolitice mai vechi decat cele din pestera Lascaux, cu totul fascinante, realizate parca de adevarati maestri ai penelului.
In savana din teritoriile stravechii populatii sad, care se ocupa cu vanatul si culegerea de fructe si vegetale comestibile, se afla zeci de mii de picturi si gravuri murale. Operele au forme diferite de arta actuala africana. Exista insa unele asemanari stilistice si cromatice cu reprezentarile frescelor din Sahara (in lantul muntos Tissili si in regiunea Jabaren, realizate incepand cu secolul VI i.Ch.) pe care apar vanatori cu corpul pictat, turme de bovidee, animale salbatice, imagini din viata cotidiana si din timpul dansurilor rituale, singura tema coincidenta cu picturile sad. Unele personaje au capul rotund, dreptunghiular iar, in unele cazuri, poarta coarne.
Vestigiile artistice preistorice sad, vechi de aproximativ 3000 de ani (altele de 25.000 si 7.000 de ani), studiate din 1976 de specialisti francezi din cadrul CNRS, apar in special in regiunea Drakensberg si in muntii Lesotho. In mod ciudat, nu exista nici o reprezentare a vietii cotidiene, doar scene simbolice legate probabil de ritualuri samanice. Marea majoritate sunt executate cu un rafinament, o expresivitate si un simt cromatic exceptionale, folosindu-se pigmenti pe baza de sange, venin de sarpe, calcar, galbenus de ou, grasimi etc.
Populatia san, care era nomada (san insemnand „cei care ratacesc”), ocupa la un moment dat intreaga Africa australa, dar de-a lungul timpului, a fost distrusa de triburile bantu, de hotentoti, iar in secolul XVII, de olandezi, descendentii san ajungand actualmente la doar 100.000 de indivizi, raspanditi in regiunile ostile ale desertului Kalahari.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AFRICA

Mesaj Scris de Admin la data de 23.05.11 22:18


Marele Zimbabwe si Regina din Saba

Pe teritoriul dintre fluviile Zambezi si Orange se gasesc cele mai cunoscute ruine din sudul Africii. Din cele peste 8000 de astfel de relicve, o parte formeaza complexul „Marele Zimbabwe”, in cadrul caruia „Fortareata de pe colina” se presupune ca a fost atat o citadela militara, cat si un sanctuar. Se pare ca a fost ridicata de o civilizatie care a trait pe continentul african cu mult timp inainte de sosirea colonistilor arabi si europeni. Acestia au cautat ani in sir legendarele mine Ofir, din care se credea ca-si scotea comorile regele Solomon.
Exista de asemenea legenda unui alt fabulos rege crestin, numit si Preotul Ioan, care avea in stapanirea sa aceste mine. Exploratorii portughezi din secolul al XVI-lea cunosteau aceasta legenda si erau convinsi ca Ofrirul se afla in apropierea Marelui Zimbabwe. In 1522 istoricul portughez Joao de Barros a scris o carte in care vorbea despre o fortareata de piatra din „tara minelor”, care purta deasupra o inscriptie indescifrabila. Fortareata era construita din pietre fara mortar, iar Barros atribuia constructia ei unor mesteri foarte vechi din afara Africii si mentiona ca locuitorii numeau cladirile respective „Symbaoe” din care a derivat probabil actualul Zimbabwe.
Se crede ca Marele Zimbabwe era capitala unei natiuni bantu, care a exploatat minele din zona pana in secolul al XV-lea. In folclorul unui trib din sudul Africii se vorbeste despre patria din nord a acestor oameni. Aceasta patrie era condusa de regele Mwali, care traia intr-o cetate din blocuri uriase de piatra. Regele era in acelasi timp si zeu si nu putea fi vazut de muritorii de rand, pentru ca vederea lui le-ar fi adus moartea. Oamenii il puteau numai auzi cand se adresa marelui preot pe un ton infricosator, amplificat de un ecou puternic. Dupa moartea regelui, statul s-a destramat si locuitorii lui au plecat spre sud, unde s-au stabilit si au construit o noua cetate de piatra.
Fortareata de pe colina pare o constructie inexpugnabila, de forma eliptica, inconjurata de un zid gros cu o circumferinta de 253 metri si inaltimea intre 4,9 si 10,7 metri. Scari inguste pe care trece o singura persoana duc spre interiorul labirintic si zidurile au fost construite din caramizi taiate din granit si imbinate fara mortar. Incinta este impartita in pasaje, trei platforme si mai multe incaperi neidentificate.
Zidul exterior are o grosime de cel putin 1,2 metri, in unele locuri fiind mult mai gros. Pe latura stanga, mascata de o stanca, se afla o pestera cu exceptionale calitati acustice. Orice vorba rostita aici se aude in vale si mai ales in Marea Incinta. In interiorul acesteia se afla si o constructie ciudata, ridicata dupa aceeasi tehnica. Este vorba despre un turn lipsit de usi, de scari sau alte detalii de acest fel. Turnul are o circumferinta de 17,4 metri, o inaltime de 9 metri si este compact, plin pe dinauntru. A fost interpretat fie ca un simbol falic, fie ca un soi de spic, implicat in ritualurile de fertilitate. Altii au presupus ca ar fi putut servi ca mijloc de semnalizare prin focuri aprinse in varf sau l-au considerat un observator astronomic.
Ruinele au fost descoperite in 1867 de un vanator batran, Adam Renders, si un explorator german Karl Mauch care au declarat ca e vorba de palatul reginei din Saba. In 1891 cercetatorul J. Theodore Bent presupunea ca turnul conic era simbolul unui cult falic, iar Marea Incinta, numita si Templul Eliptic, era un observator astronomic.
Ipoteza palatului reginei din Saba este readusa atentiei publicului de avocatul si ziaristul englez Richard Hall care stabileste si o serie de similitudini intre Marea Incinta si Templul lui Haram din Bikis, nordul Arabiei. Varianta este exclusa de arheologul englez David Randall MacIver care a aratat ca ruinele din Zimbabwe dateaza din jurul anilor 1000-1500 d.Hr. si ca au origine pur africana. Descoperirile sale au fost confirmate de cercetatoarea engleza Gertrude Thomson care a concluzionat ca Marele Zimbabwe a fost un puternic centru comercial, monument tipic african. Cercetarile mai noi au condus la ideea ca aici era si un mare centru al comertului cu sclavi.
Printre ruine au fost gasite opt pasari, sculptate pe stalpi de piatra, sapte dintre ele provenind din „Fortareata de pe Colina”. Se pare ca pasarea era simbol al puterii si identitatii nationale. Cea mai frumoasa dintre ele este asezata pe un stalp pe care se urca un crocodil si a devenit in zilele noastre simbolul national al statului Zimbabwe.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AFRICA

Mesaj Scris de Admin la data de 11.03.11 11:09

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AFRICA

Mesaj Scris de Admin la data de 17.11.10 7:26

Genocidul din Rwanda: povestea unui măcel VIDEO


Omenirea descinde, periodic, in "cele mai sumbre vremuri ale barbariei"1, cum spune academicianul Camil Muresanu. Asa s-a intamplat si in Rwanda, un colt de paradis din regiunea "Marilor Lacuri" (estul Africii), in perioada 6 aprilie - 4 iulie 1994. Atunci, "tara celor 1000 de coline" s-a transformat in "infernul celor 1000 de coline". Politica etnicista a unui regim dictatorial (provenit din etnia dominanta, hutu) a generat ultimul genocid al secolului al XX-lea (in dauna etniei minoritare, tutsi). Dezlantuirea instinctelor primare dovedea ca faimosul dicton "homo homini lupus est" putea fi verificat. Aceasta, cu atat mai mult, cu cat, fenomenul a beneficiat si de un indubitabil determinism istoric.


Scurta istorie a etniilor din Rwanda
Cei mai vechi locuitori ai Rwandei sunt pigmeii, numiti twa (ce reprezinta doar 1% din populatie). Modul lor de viata este preistoric, avand ca indeletniciri vanatul, olaritul si artizanatul. Analfabeti si supusi muncilor servile ei sunt dispretuiti atat de hutu cat si de tutsi. Peste aceasta populatie ancestrala s-au suprapus, spre sfarsitul primului mileniu al erei crestine, valurile de migratori bantu, venite din vestul Africii (din zona cuprinsa intre fluviul Niger si lacul Ciad). Populatiile bantu practicau agricultura si stapaneau tehnica metalurgiei fierului. O ramura a acestor migratori (ce au colonizat Africa de la Ecuator pana in sudul continentului) s-a asezat in regiunea "Marilor Lacuri". Aici, noii sositi au devenit sedentari, intrand in istorie sub numele de hutu. Linistea acestor "oameni" ("bantu" inseamna tocmai "om") a fost tulburata de venirea altor migratori (secolele XV-XVII). Este vorba de triburile tutsi, "pastori de tip etiopid"2, ce ieseau in evidenta prin tenul mai deschis si talia longilina, ei atingand frecvent inaltimea de doi metri. Alungati de seceta si de terenurile aride din nord, tutsi si-au insotit cirezile de animale pana in Rwanda, "o tara de vis"3, acoperita de "paduri si pasuni, dar si cu un climat bland, indulcit de altitudine"4.

Pastrand traditia razboinica a triburilor pastorale, tutsi au subordonat populatiile twa si hutu. Deoarece in Africa izvoarele epigrafice lipsesc, nu stim daca migratia tutsi a fost insotita de violente. Cert este ca traditia orala nu retine, in memoria sa foarte vie, amintirea vreunui conflict sangeros. De aceea, inclinam sa credem ca intre hutu si tutsi s-au stabilit, inca de la inceput, norme de convietuire pasnica. Liantul intre cele doua comunitati a fost asigurat de vitele cornute aduse de tutsi. Dar, indeletnicirile complementare au favorizat aplicarea unui "contract social" sui-generis.
Astfel, proprietarul tutsi de vite, numit shebuja, a arendat animalele cultivatorilor hutu. Trebuie precizat ca prezenta turmelor de vite a "revolutionat" modul de viata al hutu. Pe de o parte, consumul de carne a determinat o neta ameliorare a regimului alimentar. Pe de alta parte, dejectiile cornutelor au fost folosite ca ingrasamant natural. S-a obtinut o fertilitate sporita a solului ce a condus la "un formidabil avant economic in secolele XVI-XVIII"5.
Este usor de inteles ca noile realitati au asigurat proprietarului de animale o pozitie privilegiata in societate. Dar si "arendasul" hutu, numit umugaragu, a beneficiat la randul sau. intretinerea uneia sau mai multor vite era si "un semn evident de ascensiune sociala"6.
Piramida sociala si rasturnarea ei tarzie
Pe baza acestor intelegeri s-a constituit o piramida sociala avand ca baza majoritatea hutu. Palierele superioare reveneau "aristocratiei" tutsi, alcatuita din: sefii turmelor de animale, sefii colinelor (deci, ai terenurilor agricole) si sefii militari. in varful piramidei se afla regele, mwami, care domnea in chip absolutist si a carui putere divina era simbolizata de tamburul regal Kalinga (stropit cu sange de bivol si in fata caruia focul ardea atat ziua cat si noaptea).
Acest sistem a functionat fara fisuri, timp de trei secole. Abia in anii postbelici, odata cu afirmarea miscarii de emancipare hutu, "contractul" a fost denuntat si considerat ubuhake, adica servitute; la fel, obligatiile hutu si-au pierdut functia sociala fiind apreciate drept umilitoare akazi (corvezi)7.
Se poate constata, din randurile de mai sus, o preeminenta tutsi cel putin in domeniile economic si politic. insa, sub aspect cultural tutsi au fost practic asimilati. Astfel, ei au adoptat credintele si dansurile hutu si, mai ales, limba acestora, kinyarwanda. Facand o radiografie a raporturilor interetnice din Rwanda, marele africanist Basil Davidson insista pe faptul ca "timp de secole inaintea invaziei europene, hutu si tutsi traiau in perfecta armonie"8. Ei "au edificat o societate in care drepturile si obligatiile unora si altora erau respectate mutual"9. Mai mult, subliniaza B. Davidson, "cele doua comunitati au impartit aceeasi viata, depinzand una de alta, fara sentimentul superioritatii si inferioritatii"10. Aprecierile lui Davidson, impartasite si de alti africanisti, infirma interpretarea facila, dar cea mai uzitata, a urii atavice dintre hutu si tutsi. in realitate, demonii dezbinarii etnice au fost provocati de prezenta coloniala europeana: germana, intre 1894 si 1916, si belgiana, din 1916 pana la independenta din 1962. Ca pretutindeni in Africa, europenii au colportat si in Rwanda prejudecatile lor rasiale. Aici ei au "aclimatizat" teoriile lui Gobineau (autorul faimosului Eseu asupra inegalitatii dintre rasele umane) descoperind, subit, flagrante diferente intre hutu si tutsi. Iata cum descrie universitarul burundez, Gabriel Mpozagara, impactul segregationist indus de germani si, apoi, belgieni: "minoritarii tutsi erau considerati mai inteligenti si mai indreptatiti sa conduca datorita trasaturilor lor "caucaziene", in timp ce hutu, cu aspect pronuntat "negroid", erau considerati mai putin inteligenti si mai putin dotati"11. Prin urmare, subliniaza si africanistul Gérard Prunier, decenii la rand, hutu "s-au infundat intr-un complex al inferioritatii"12, ce a provocat evidente sechele psihologice populatiei majoritare.
O ura perpetuata
Manifestarile modelului segregationist au culminat in anii interbelici, cand etnicii tutsi au cooperat la buna functionare a administratiei indirecte, promovate de belgieni (dupa exemplul britanic). Abia acum ei se comporta ca o casta aristocratica, privilegiile politice si economice apartinandu-le in exclusivitate. Normele impuse de stapanii europeni au facut ca hutu "sa vegeteze"13, in timp ce monopolul tutsi parea "fixat pentru eternitate"14.
Situatia s-a complicat si mai mult dupa cel de-al doilea razboi mondial. Colegiul de la Nyanza, pepiniera tinerelor cadre tutsi, s-a transformat intr-un veritabil focar contestatar. Spiritul de fronda a fost alimentat de vecinatatea coloniilor engleze Kenya, Uganda si Tanganyika (ce faceau pasi uriasi pe calea emanciparii) precum si de efervescenta din Congo belgian. Printr-o asemenea atitudine, liderii tutsi "apareau in ochii strainatatii ca adevaratii nationalisti din teritoriu"15. Paternalismul puterii tutelare era pus la o incercare decisiva. Astfel, in loc sa examineze cu seriozitate contestatia tutsi, belgienii au considerat-o drept un capriciu al unor rasfatati. Si au gasit si antidotul: modificarea regulilor jocului prin seducerea populatiei hutu, chemata, inopinat, sa-si asume un rol la care nici nu ar fi indraznit sa viseze.
Cerintele democratice ale majoritatii hutu
Lumea profunda hutu incepuse, la randul sau, sa se miste. Datorita misiunilor catolice belgiene a capatat contur si o "elita" hutu, formata exclusiv in domeniul ecleziastic. La acesti slujitori ai credintei crestine, iesiti de pe bancile Seminarului de la Kabgayi, s-au manifestat primele frustrari, transferate treptat si masei amorfe majoritare. Trezirea "uriasului" adormit hutu s-a produs prin calculul politic al puterii tutelare. Printr-o propaganda abila, sentimentul de marginalizare al hutu - 84% din populatie - a fost canalizat catre o rabufnire crescanda de ura impotriva minoritarilor tutsi. Intrarea majoritarilor in scena s-a realizat prin Manifestul Bahutu (24 martie 1957, redactat de noua ecleziasti in frunte cu Grégoire Kayibanda). Documentul cerea: "o reala democratizare la toate nivelurile, vot universal, monarhie constitutionala si transferul gradual al puterii majoritatii hutu"16. Ca o speranta a satisfacerii cerintelor din manifest, se exprima increderea hutu in Belgia, solicitandu-se prelungirea tutelei cu minimum 5-7 ani. Tot sub obladuirea Belgiei, s-a trecut si la organizarea politica a hutu. Astfel, au aparut mai multe formatiuni, cea mai importanta fiind "Miscarea Sociala Hutu", creata in iunie 1957, de G. Kayibanda, si transformata, in toamna lui 1959, in "Partidul Miscarii de Emancipare Hutu" (Parmehutu).
Simtind pericolul unei revolte hutu, regele tutsi Mutara III a convocat un grup de studiu, alcatuit pe criterii paritare, menit sa contribuie la limpezirea raporturilor sociale din tara. in cadrul dezbaterilor, politicianul hutu Joseph Gitera, fondatorul "Asociatiei pentru promovarea sociala de masa" (Aprosoma), a reiterat cerintele din Manifest. Reprezentantii tutsi au ignorat aceste pozitii, insistand pe acordarea neconditionata a independentei. in ciuda divergentelor etalate, regele a concluzionat, la finalul a trei luni de dezbateri, ca "in Rwanda nu exista o problema hutu-tutsi"17.
Totusi, preocupat de gasirea unei solutii politice, mwami Mutara III (ce domnea din 1931) a efectuat, in toamna lui 1958, un turneu de informare in Belgia, Danemarca si RFG (intentionand si o vizita in SUA). Istoricul rwandez Alexis Kagamé reliefeaza utilitatea voiajului, deoarece mwami a inteles acum ca "Rwanda nu mai poate fi guvernata dupa moda straveche"18. Din nefericire, Mutara nu a avut timp sa aplice invatamintele insusite in Europa. La 25 iulie 1959, el se afla la Usumbura (astazi Bujumbura, capitala Republicii Burundi), unde era sediul inaltului Rezident General belgian al teritoriilor Ruanda-Urundi (dupa numele oficial din acel moment). in timpul unei audiente, cu un grup de senegalezi, regelui i s-a facut rau. Monarhul a parasit sala pentru a-si consulta medicul personal, belgianul Julien Vyncke. Istoricul A. Kagamé citeaza un infirmier congolez, martor al evenimentului, care a declarat ca mwami a murit dupa o injectie cu antibiotic, facuta de Vyncke. Criza regelui incepuse cu o paralizie faciala, insotita de o transpiratie abundenta, simptome ale unei hemoragii cerebrale. Medicul belgian, spune A. Kagamé, a incercat sa ia masuri energice, dar Mutara nu a mai putut fi salvat19. Imediat, pe fondul suspiciunii generale, s-a raspandit zvonul ca regele a fost otravit de belgieni. Aristocratia tutsi a reactionat sfidator. Fara a mai consulta administratia tutelara, ea a desemnat ca mwami pe fratele mai mic al defunctului, incoronat sub numele de Kigeri V (Kigeli V). Belgienii s-au simtit ofensati. Prin urmare, puntile de legatura dintre cele doua parti au fost definitiv taiate.
Rascoala populara a populatiei hutu
De agravarea conflictului Belgia-tutsi au profitat liderii hutu care au declansat, la 1 noiembrie 1959, o rascoala populara de amploare, considerata drept o veritabila "Jacqueria africana"20. Izbucnita in regiunea Gitarama (centrul tarii), care era fieful partidului Parmehutu, ea s-a extins pe parcursul a cincisprezece zile in regiunile vestice si, apoi, nordice, unde a atins apogeul. Rasculatii hutu au dat foc asezarilor tutsi, le-au distrus bunurile si le-au masacrat familiile. Mai mult, barbatilor tutsi capturati li s-a aplicat o metoda barbara: amputarea picioarelor de la genunchi pentru a fi mai putin... inalti! Rascoala, considerata de liderii hutu drept o "revolutie", a permis preluarea puterii de catre populatia majoritara. Monarhia a fost abolita si s-a proclamat Republica (devenita independenta, la 1 iulie 1962, sub conducerea lui G. Kayibanda).
Un pogrom de 5 ani: 1959 - 1964
Timp de cinci ani pogromul anti-tutsi a continuat. in aceasta perioada, ponderea tutsi a scazut de la 15%, la doar 9% din populatie. Un asemenea declin demografic sugereaza ca numarul victimelor s-a ridicat la cateva zeci de mii; de asemenea, peste 100.000 de tutsi s-au refugiat in tarile vecine: Congo Kinshasa, Burundi, Tanzania si, mai ales, Uganda. Asa s-a asigurat, cu larga complicitate a Belgiei, instaurarea unui regim etnocratic in Rwanda (caz unic, chiar si in Africa!).
Multimea refugiatilor din Uganda (aproape 80.000) a transformat aceasta tara in sanctuarul contestatiei tutsi din exil. Aici, descendentii victimelor evenimentelor din 1959-1964 au constituit, in 1987, Frontul Patriotic Rwandez (FPR), ce si-a propus inlaturarea regimului de la Kigali prin lupta armata. Africanistul Gérard Prunier evidentiaza "credinta mesianica" a tutsi in justetea cauzei lor, revenirea in tara stramosilor fiind considerata inevitabila, dupa exemplul "evreilor care au supravietuit holocaustului".
Presedintele Kayibanda a condus Rwanda pana la 5 iulie 1973. Nu a excelat, dar a avut un merit: el a rezistat elementelor hutu radicale (in special, cele din nordul tarii), refuzand sa aplice "solutia finala" etnicilor tutsi. Aceasta retinere i-a pecetluit soarta, fiind inlaturat printr-o lovitura de stat militara, condusa de seful Statului Major al Armatei, generalul Juvenal Habyarimana (un nordist). Pana la inceputul anilor nouazeci, generalul s-a dovedit rezonabil. insa, pe masura trecerii timpului, el a devenit ostaticul propriului anturaj. Deschiderea democratica initiata in 1990 (specifica intregului continent) facea ineluctabila impartirea puterii. De altfel, Acordul de la Arusha (Tanzania), din 4 august 1993, prevedea ca 40% din efectivele armatei sa provina din etnici tutsi, corpul ofiteresc sa fie la paritate hutu-tutsi, iar cateva posturi guvernamentale importante sa fie atribuite etniei minoritare. Pe acest fond, in jurul ezitantului Habyarimana s-a format un "nucleu dur", dominat de rubedenii, provenite preponderent din familia sotiei sale, Agathe Habyarimana. Clanul prezidential si-a creat un vast sistem operativ, destinat sa impiedice orice schimbare, alcatuit din: Garda prezidentiala (echipata si antrenata de francezi), sinistra "Retea Zero" (adevarate "escadroane ale mortii", comandate de colonelul Elié Sagatwa, cumnatul presedintelui), organizatia extremista "Hutu Power", militiile locale "Interahamwe" (renumite pentru cruzimea lor) si postul de radio "Kangura" (Radio celor 1000 de coline), promotorul ideologiei etniciste.
Negustorii mortii - din fostul Tratat de la Varsovia
Coloana vertebrala a regimului monoetnic o reprezenta armata, compusa din 30.000 de hutu, inarmati pana in dinti. Dar, de unde proveneau armele? Raspunsul ne este oferit de politologul american Frank Smyth, care a investigat toate sursele "negustorilor mortii". in primul rand, autoritatile rwandeze au profitat din plin de prabusirea blocului comunist. Relaxarea ce a inlocuit vechile regimuri centralizate a permis ca "negustorii de arme din Rusia si alte tari membre ale fostului Tratat de la Varsovia sa devina mari furnizori de armament, procurat fara dificultate"21.
Avantajul pietei rasaritene consta in faptul ca oferea marfa "la preturi ce sfidau orice concurenta"22. Facand o paralela cu situatii similare din "lumea a treia", Frank Smyth ajungea la o constatare de bun simt: "in tari ca Rwanda existau, ieri, mai multe arme Kalasnikov decat automobile; astazi, armele cu aceasta marca sunt mai numeroase decat bicicletele"23.
Firma sud-africana Armscos si din Egipt
O alta sursa de inarmare a reprezentat-o firma sud-africana, de stat, Armscor. Din registrele firmei, F. Smyth a descoperit bonuri de comanda ale Rwandei, datate 19 octombrie 1992, in valoare de 5,9 milioane dolari (arme usoare, automate, mortiere si munitie). insa, cel mai spectaculos contract a fost incheiat cu Egiptul lui Hosni Mubarak, la 30 martie 1992, tranzactia ridicandu-se la 6 milioane de dolari. Conform intelegerii, Rwanda a platit un milion cash, urmand sa mai achite un milion din incasarile anului respectiv pe exportul de ceai. Celelalte patru milioane de dolari erau esalonate pe patru ani si garantate de banca "Crédit Lyonnais"24. Deoarece, banca apartinea, in acel moment, statului francez, actiunea ii apare lui Frank Smyth ca "un ajutor militar secret al Frantei acordat Rwandei".25 Operatiunea a fost completata prin cumpararea a sute de mii de macette (macetta este un fel de cutit de macelarie, cu maner scurt, specific zonelor tropicale unde se foloseste ca unealta agricola, dar si ca arma alba), din RP Chineza, impartite taranilor hutu de pe toate colinele rwandeze.
Masacrele din Burundi
In abordarea genocidului rwandez, africanistii pornesc, de regula, de la fatidicile evenimente din 1959-1964. Acele desfasurari au fost pline de consecinte si pentru sora "geamana" a Rwandei, Burundi. Si aici masacrele interetnice au avut aceiasi actori: hutu (85% din populatie), respectiv tutsi (14% din populatie, restul de 1% reprezentandu-l pigmeii twa). Spirala violentei a cuprins Burundi (devenit regat independent la 1 iulie 1962) in 1965. Atunci, un grup de ofiteri hutu, intrat in rebeliune, a ucis 500 de oficialitati tutsi. Au urmat represaliile, soldate cu masacrarea a 5000 de hutu (inclusiv 85 de persoane executate, din randul "elitei" hutu). Incidentele din 1965 au avut o consecinta importanta: la 28 noiembrie 1966, ofiterii tutsi din armata, condusi de tanarul capitan Michel Micombero (26 ani), au preluat puterea, abolind Monarhia si proclamand Republica. Regimul republican a facut eforturi in directia mentinerii echilibrului etnic. Dar, in aprilie 1972, elemente hutu radicale, venite din Tanzania, au declansat o rascoala anti-tutsi. Represiunea a fost teribila, provocand, in decursul a trei luni, 100.000 sau chiar 200.000 de victime. Dupa impresionanta defulare de ura din 1972, a urmat un deceniu si jumatate de relativa acalmie. Pana in 1988, cand rebeli hutu ireductibili au ucis intre 2000 si 3000 de tutsi (in comunele Ntega si Marangara, din nord, in apropierea granitei cu Rwanda). Excesele au fost prelungite de doua batalioane ale armatei, trimise sa restabileasca ordinea, si care au ucis intre 5000 si 20.000 hutu. Incertitudinea se insinua, din nou, in sufletul burundezilor.
Dezlantuiri de ura dupa 1990
Dupa 1990, liderul militar tutsi al Republicii Burundi, maiorul Pierre Buyoya, a initiat un proces de democratizare. in mod inevitabil, la primele alegeri libere, organizate in iunie 1993, invingatorul nu putea fi decat un hutu: Melchior Ndadaye. Noul ales a precipitat lucrurile, incercand sa submineze monopolul tutsi asupra armatei. Minoritatea a inceput sa condamne "democratia", sinonima pentru ea cu "etnocratia". Inevitabilul s-a produs pe 21 octombrie 1993, cand, ofiteri si subofiteri tutsi au declansat o lovitura de stat in care cel dintai presedinte hutu, instalat doar de 100 de zile, a fost asasinat. Aceeasi soarta au avut-o presedintele Adunarii Nationale si alti sase ministri.
A urmat o noua dezlantuire de ura, incheiata cu un surplus de 100.000 de victime, din ambele etnii. De asemenea, 700.000 de burundezi s-au refugiat in tarile vecine, alaturandu-se celor 250.000 de exilati din infruntarile anterioare26. Mai putin cunoscut este faptul ca, dupa esecul loviturii de stat de la Bujumbura, populatia hutu din Burundi a fost manipulata de regimul din Rwanda. Astfel, specialista belgiana in regiunea "Marilor Lacuri", Colette Braeckman, scrie ca "imediat dupa ce s-a anuntat moartea presedintelui Melchior Ndadaye, postul de radio rwandez [faimosul "Radio al celor 1000 de coline - nota ns.] a chemat taranii [hutu] sa intre in actiune"27. Mai explicit a fost belgianul Marcel Niemegeers, care a trait 40 de ani in Burundi. Fin cunoscator al realitatii, el consemna intr-o carte consacrata evenimentelor din octombrie 1993: "inca din momentul asasinarii lui Melchior Ndadaye, la Bujumbura totul era pregatit pentru genocid. De fapt era vorba de o repetitie generala a ceea ce avea sa se intample in Rwanda, cateva luni mai tarziu. Din fericire, armata din Burundi a stiut sa se interpuna si sa impiedice, intr-o mare masura, masacrul programat, contrar celor intamplate in Rwanda unde armata era complice".28
Drama finala
Punctul de pornire al dramei rwandeze l-a reprezentat doborarea avionului prezidential, in seara de 6 aprilie 1994 (orele 20:30). Aparatul, un "Falcon-50" (oferit si pilotat de francezi), a fost lovit de doua rachete sol-aer, de provenienta ruseasca, si s-a prabusit, in flacari, chiar in parcul resedintei sefului statului, nu departe de pista aeroportului din Kigali. La bordul sau se aflau zece personalitati oficiale, din Rwanda si Burundi, ce participasera la Arusha, la un "summit" regional. in atentat si-au pierdut viata presedintele Juvenal Habyarimana (57 ani), cumnatul sau, sinistrul E. Sagatwa dar si generalul Déogratias Nsabimana, seful Statului Major al Armatei. De asemenea, a fost ucis si Cyprien Ntaryamira (38 ani), instalat de numai trei luni ca presedinte al Republicii Burundi (insotit de doi ministri, morti si ei). Desi s-au scurs aproape 15 ani de la evenimente, tot nu se cunoaste, cu certitudine, cine a doborat avionul prezidential rwandez. La inceput s-a sustinut ca rachetele sol-aer proveneau din arsenalul armatei. Mai nou, castiga teren ideea ca atentatul a fost organizat de rebelii tutsi din FPR (o ancheta desfasurata in Rusia, in iunie 2000, a probat ca "cele doua rachete faceau parte dintr-o comanda de 40 de unitati de tip SA16 Igla, livrate Ugandei"29; or, Uganda era cel mai ferm aliat al FPR).
Vanatoare la scara nationala
A doua zi, de dimineata, a inceput infernul: o vanatoare, la scara nationala, a populatiei tutsi. Bilantul catastrofei umanitare din Rwanda frizeaza incredibilul: 800.000 de tutsi au fost masacrati. Lor li s-au alaturat si 30.000 de hutu, ce nu impartaseau ideologia genocidului, promovata de regim. Se poate vorbi chiar de un "joc macabru al cifrelor"30: in cele 100 de zile de genocid, s-au comis 8.000 de crime pe zi; de asemenea 9 tutsi din 10 au pierit, fapt ce echivala cu exterminarea a 90% din populatia minoritara31. Pe buna dreptate, referirile la genocidul rwandez sunt insotite de epitete precum nazism tropical sau regimul khmerilor negri. Atrocitatile au fost stopate de ofensiva fortelor FPR care, pe 4 iulie 1994, au ocupat capitala Kigali. inaintarea FPR a generat o alta catastrofa umanitara: 2.000.000 de hutu au luat calea pribegiei, refugiindu-se in statele vecine, in special in Zair (actualul RD Congo). Evenimentele dramatice, din aprilie-iulie 1994, au generat o situatie atipica: hutu si-au pierdut pozitiile in stat, tutsi din interior au fost redusi la neant, iar tutsi din exterior au preluat intreaga putere.
S-a vorbit, post-factum, de o anume complicitate a comunitatii internationale, care nu a intervenit pentru prevenirea genocidului. Explicatia rezida intr-o alta situatie atipica: ciocnirea Est-Vest, specifica Razboiului Rece, a fost inlocuita de o ciocnire de interese Franta-SUA. in termeni geostrategici, Franta urmarea salvarea "spatiului francofoniei" (majoritatea tarilor din zona sunt foste colonii franceze sau belgiene), de primejdia "anglo-saxona" (reprezentata de SUA, care si-au impus sfera de influenta in fostele colonii engleze din Africa de Est, principalul aliat fiind Uganda). Prin urmare, Franta a sprijinit pana la capat regimul hutu de la Kigali. in mod surprinzator si factorul subiectiv a jucat rolul sau. in acest sens, semnificativa este declaratia ministrului Cooperarii din acea vreme, Bernard Debré (fiul fostului premier Michel Debré): "este greu de judecat politica franceza fata de Rwanda. Aceasta pentru ca presedintele Mitterrand era extrem de atasat fata de generalul Habyarimana, de familia sa si de tot ce insemna fostul regim rwandez"32.
Sub conducerea lui Paul Kagamé, liderul FPR, "tara celor 1000 de coline" s-a schimbat radical: "rwandezii muncesc, administratia functioneaza, statul este respectat iar capitala, Kigali, in plina expansiune urbanistica, este un oras sigur"33 (printre cele mai sigure din Africa!). Mai mult, Rwanda beneficiaza de o buna guvernare: "fascinat de modelul asiatic de dezvoltare", P. Kagamé "intentioneaza sa transforme tara sa intr-un Singapore african"34. Riguros, auster, de o disciplina spartana, Kagamé a impus reguli foarte severe: in Rwanda sunt interzise "cersetoria, plimbatul in picioarele goale, portul hainelor nespalate, fumatul in locurile publice, sofatul fara centura de siguranta, aruncatul deseurilor menajere in strada, consumul de alcool la locul de munca"35. Atmosfera de "garnizoana" este compensata de afirmarea unei noi culturi politice, edificata pe toleranta si armonie interetnica. incet dar sigur, Rwanda se emancipeaza de ororile trecutului sau recent. Astazi, in "tara celor 1000 de coline", nu mai exista twa, hutu sau tutsi; exista doar rwandezi!
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AFRICA

Mesaj Scris de Admin la data de 29.08.10 18:03


Blestemul lacului Nyos


Unul dintre cele mai enigmatice incidente pe care le-a cunoscut istoria ultimului secol s-a petrecut cu aproape un sfert de veac in urma, intr-o regiune a Africii, din fericire izolata. Spunem izolata fiindca, daca un astfel de cataclism s-ar fi produs in vreo zona mai populata, numarul victimelor ar fi fost ingrozitor de mare. Oamenii de stiinta care au studiat fenomenul au fost mai intâi incapabili de a-i da o explicatie logica pentru ca, atunci si-au dat seama de ce se intâmplase, sa ramâna socati...
O descoperire uluitoare
In dimineata zilei de 22 august 1986, un barbat s-a suit pe bicicleta sa si a inceput sa pedaleze spre Wum, un mic sat din Camerun, spre a-si vizita niste rude. Pe drum, a observat o antilopa moarta, pe marginea cararii. Fara sa stea prea mult pe gânduri, omul a luat animalul, l-a legat de sa si a pornit mai departe. La putina distanta, a remarcat doi sobolani mari si apoi un câine si alte animale, insirate care incotro, de asemenea moarte. Barbatul s-a gândit ca probabil fusesera lovite de trasnet, intrucât in ajun plouase si, vazând un catun, in stânga drumului, s-a oprit sa intrebe daca stie cineva ce se petrecuse cu animalele. Dar abia intrat in prima casa, a ramas fara grai vazându-i pe locuitori fara suflare, pe podea.
A intrat in urmatoarea casuta, dar si aici cumplita scena s-a repetat. Toate casele din catun erau pline de oameni morti, aflati in cele mai diverse pozitii, dupa cum ii surprinsese clipa fatala. Absolut nimeni nu mai era viu. Barbatul nici nu s-a mai gândit sa ia bicicleta, ci, in pragul disperarii, a luat-o la fuga spre Wum, strigând cât il tineau plamânii si anuntându-i pe toti de nenorocirea intâmplata. Dar, in momentul când el patrundea in sat, deja mai multi supravietuitori ai tragediei, din satul Nyos si alte asezari invecinate, la rândul lor buimaciti si neavând habar ce se petrecuse, ajunsesera deja acolo. Ei povesteau ca auzisera o explozie puternica, venind din departari, apoi simtisera un miros ciudat si... adormisera, spre a nu se mai trezi decât dupa 36 de ore! Atunci descoperisera ca majoritatea celor din jurul lor erau morti.
Wum se afla intr-o regiune foarte izolata din Camerun si astfel abia dupa doua zile o echipa medicala a reusit sa ajunga aici, dupa ce autoritatile locale alarmasera guvernul. Doctorii au gasit o catastrofa de o amploare inimaginabila: peste noapte, ceva ucisese aproape 1800 de oameni, practic toata suflarea umana din zona, plus mii de vaci si nenumarate animale, pasari si insecte, adica practic orice vietate aflata pe o raza de câtiva kilometri. Autoritatile cameruneze au estimat ca numarul victimelor a fost de 1746, dar nu au luat in calcul mortii care fusesera deja ingropati in gropi comune, inainte de declansarea unei anchete.
„Spiritele rele” ale lacului
Dar ce anume putuse provoca atâtea victime intr-un interval atât de scurt de timp? Când vestea despre dezastru a fost transmisa, pe agentiile de presa, oameni de stiinta din Franta, Statele Unite si alte tari au sosit in Africa pentru a-i ajuta pe savantii locali sa descopere cauza tragediei. Ramasitele victimelor ofereau putine indicii. Unul dintre primele indicii importante a fost insa distribuirea victimelor in jurul lacului Nyos, numit de secole, de triburile locale „lacul blestemat”. Sa fi avut aceste legende ceva mai mult decât un sâmbure de adevar? Era evident ca de vina era lacul, de vreme ce satul Nyos, aflat la cea mai mica distanta de acesta, avusese si cea mai mare incidenta a victimelor: din 800 de sateni doar 6 se mai aflau in viata. Pe masura ce satele erau mai indepartate de lac, si numarul victimelor scadea.
In acele zile, insusi lacul parea sa-si recunoasca „vinovatia” intr-un mod ciudat: apele sale, in mod obisnuit albastre si foarte clare acum devenisera tulburi si rosiatice. Savantii au inceput sa ia mostre de apa de la diverse adâncimi ale lacului. Culoarea rosie de la suprafata se datora, au declarat ei, minereului de fier dizolvat – in mod normal aflat pe fundul lacului, sedimentele fiind deci ridicate la suprafata si prinzând o tenta ruginie la contactul cu oxigenul atmosferic. Totodata, s-au descoperit nivele extrem de ridicate de dioxid de carbon. In unele locuri, emisiile erau atât de puternice incât apa efectiv „fierbea”, facând bulbuci, ca o sticla de apa minerala abia desfacuta. Cu cât mostrele erau luate de la o adâncime mai mare, cu atât nivelul de dioxid de carbon crestea ingrijorator. Pe masura ce puneau cap la cap dovezile, oamenii de stiinta incepeau sa-si formeze o teorie asupra celor petrecute.
Probabil, spuneau ei, ca vulcanul care dusese la formarea lacului Nyos, era stins, dar camera de magma care-l hranise cândva era inca activa, in adâncurile scoartei terestre. Si de aici inca se mai elibera gaze ucigase – in principal dioxid de carbon – nu doar in lacul Nyos, ci si in regiunea inconjuratoare. In loc ca gazul sa se disipeze, gratie permanentei circulatii a apei, in cadrul procesului de convectie, el s-a acumulat, deoarece apele lacului nu erau niciodata brazdate de vânturi. Si cum lacul se afla intr-un climat tropical, fierbinte mai tot anul, temperatura apei nu variaza, pentru a permite miscari circulare in interiorul sau. Astfel, pe fundul lacului se formase o uriasa punga de gaz care astepta doar o fisura pentru a se strecura spre suprafata. Iar atunci când bulele de gaz au inceput sa se ridice s-a declansat o reactie in lant in urma careia toata cantitatea imensa de gaz acumulata in lac timp de decenii a tâsnit, efectiv, afara!
Norul care aduce moartea
Savantii au presupus ca, daca teoria lor era corecta, ar fi trebuit sa fi existat eruptii similare in trecut. Nu a durat mult pâna sa se gaseasca un asemenea exemplu. Cu doar doi ani inainte, pe 15 august 1984, o bubuitura infundata s-a auzit dinspre lacul Manoun, un lac de crater situat la 130 km sud-est de lacul Nyos. In orele ce au urmat, 37 de oameni au decedat misterios. Incidentul a fost insa insuficient mediatizat si nu atrasese atentia nimanui, pâna in acel moment. In cele din urma, savantii au fost capabili sa reconstituie, punct cu punct, ce se intâmplase. Pe 17 august, potrivit martorilor, lacul incepuse sa „fiarba” iar la suprafata sa se formase un fel de nor de ceata. Apoi, brusc, pe 22 august, lacul explodase si o coloana de sute de metri de apa si gaz se ridicase din el.
Potrivit calculelor, se pare ca din lac a fost dislocuita o cantitate imensa de dioxid de carbon – 1,2 kilometri cubi, adica suficient pentru a umple zece stadioane de fotbal – in doar 20 secunde. Norul de gaz s-a ridicat pâna la 100 metri de sol – dovada faptul ca cirezile de vaci aflate pe coline mai inalte au supravietuit dezastrului – apoi s-a lasat in jos, spre suprafata solului, deplasându-se cu o viteza de circa 90 km/ora, ca un vânt puternic. Pentru oamenii care locuiau in satele din jurul lacului, moartea a fost inevitabila.
Câtiva pastori, aflati pe coline, au avut prezenta de spirit sa urce catre vârfurile acestora si au scapat cu viata. De asemenea, un barbat care si-a vazut vecinii cazând lesinati, s-a urcat rapid pe motocicleta si a gonit cât de repede a putut din calea norului ucigas. La trecerea norului, in satele aflate la mai mare distanta, cei ce au facut greseala sa iasa din case, spre a-si da seama ce provocase explozia, au murit in pragul usii, asfixiati. Cei ce au ramas in case au scapat. Astazi, savantii au pus la punct un proiect pentru ca astfel de calamitati sa nu se mai produca. Ei au introdus in lac o teava cu diametrul de aproape jumatate de metru, pâna la adâncimea de 200 metri, chiar deasupra fundului lacului. Aceasta teava va fi un „tub de evacuare” pentru dioxidul de carbon, care va iesi astfel, ca printr-un sifon, fara a mai produce explozii si victime Dupa ce prototipul, realizat si testat in 1995, si-a dovedit eficienta, un tub permanent a fost instalat in 2001.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AFRICA

Mesaj Scris de Admin la data de 18.07.09 10:02

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Bokassa - nebunul care s-a vrut imparat

Mesaj Scris de Admin la data de 30.09.08 20:14


Bokassa - nebunul care s-a vrut imparat


Istoria contemporana a Africii a cunoscut multe convulsii si transformari dramatice, inerente drumului de la perioada coloniala la cea a cuceririi independentei. Multe state au trecut, din aceasta cauza, prin decenii intregi de razboaie civile iar loviturile de stat s-au succedat cu repeziciune, afectand stabilitatea politica din tarile respective dar si agravand situatia economica, si asa destul de precara pe continentul negru. Desigur, personajele remarcabile nu au lipsit, fie ca a fost vorba despre cele carismatice, precum Nasser sau Lumumba, fie despre genii ale raului, ca Idi Amin sau Bokassa, care au condus ca niste dictatori scelerati si excentrici tarile lor, beneficiind insa, pana la un moment dat, de tot sprijinul „lumii civilizate”.
Aventurile bravului soldat Jean-Bedel
Psihologii sunt dispusi sa-i acorde lui Bokassa circumstante atenuante, avand in vedere copilaria sa nefericita, brazdata de drame familiale si lipsite de caldura parinteasca. Nascut pe 22 februarie 1921, ca unul dintre cei 12 copii ai sefului de trib Mindogon Mgboundolou si a sotiei acestuia, Marie Yokowo, intr-un sat din padurea ecuatoriala situat la 80 km sud-vest de Bangui, Bokassa va ramane de la o varsta frageda fara ambii parinti. Tatal sau, luat prizonier de colonistii francezi carora li se opunea, este ucis de acestia iar mama, neputand suporta pierderea, se sinucide, o saptamana mai tarziu.
Ramas orfan la doar cinci ani, micul Bokassa este crescut de rudele sale si inscris ulterior la scoala Misiunii Franceze din Mbaiki. Ironizat, umilit, marginalizat din cauza conditiei sale de orfan, copilul isi va gasi refugiul in invatatura si devine atat de atasat de manualul de gramtica franceza al unui anume Bedel incat toti il numesc „Jean Bedel”. In adolescenta, intra sub obladuirea parintelui Gruner, un calugar catolic care voia sa-l dedice carierei ecleziastice. Dar, dandu-si seama ca ii lipseste total pietatea si ca are o fire bataioasa – desi foarte mic de statura, Bokassa era foarte bine cladit si ajunsese temut de cei ce-l prigonisera pana atunci – il indeamna sa se inroleze in Fortele Franceze Libere, in 1939.
Simplu soldat, Bokassa se face remarcat prin faptele sale de arme – lupta chiar in Germania, inainte de caderea nazismului! – si ajunge la gradul de sergent major. Dupa razboi, ramane in armata si, fiind deosebit de inteligent, superiorii il trimit sa studieze radiogoniometria. In calitate de expert in transmisiuni, Bokassa participa la primul razboi din Indochina, pana in 1953 si este decorat, pentru performantele sale si vitejia dovedita pana atunci in lupte, cu Croix de Guerre. Tot in acest timp, se casatoreste cu o localnica de doar 17 ani, N’guyen Thi Hue, care ii va naste o fetita. Avansat la gradul de locotenent in 1956, devine capitan cinci ani mai tarziu, parasind, pe 1 ianuarie 1962, armata franceza spre a se inscrie in fortele militare ale Republicii Centrafricane, cu grad de comandant de batalion. Ruda cu presedintele tarii, David Dacko, Bokassa avanseaza rapid in ierarhia militara, devenind curand comandant-sef al armatei nationale.
Drumul spre putere
Avertismentele pe care Dacko le primeste de la serviciile sale secrete, privind posibilitatea de a fi rasturnat de ambitiosul sau nepot, sunt tratate cu ironie. „Bokassa nu vrea decat sa adune cat mai multe medalii si este prea prost spre a se gandi macar la o lovitura de stat”, se amuza presedintele. Totusi, la insistentele fidelilor sai, formeaza o jandarmerie si o garda prezidentiala, pentru a-i asigura securitatea. Situatia grea prin care trecea tara ii convine de minune lui Bokassa iar deschiderea manifestata de Dacko fata de chinezii lui Mao Dzedung il indigneaza, intrucat in scolile franceze pe care le-a urmat a invatat sa-i urasca pe comunisti.
Coruptia infloreste peste tot, presedintele este inglodat in datorii si tot mai multi incep sa-l priveasca pe tanarul si hotaratul Bokassa ca o solutie mult mai buna decat delasatorul sau unchi. Dacko gaseste prilejul de a scapa de aceasta rubedenie recalcitranta trimitand-o la Paris, cu prilejul sarbatoririi zilei Frantei, in iulie 1965 si refuzandu-i apoi accesul in tara. Doar ca Bokassa are prieteni puternici in capitala fostei metropole si sub presiunea lor, presedintele cedeaza. Mai tarziu, Bokassa va pretinde ca insusi generalul de Gaulle i-ar fi spus personal lui Dacko: „Bokassa trebuie sa se intoarca neintarziat la postul sau. Nu accept ca tovarasii mei de arme sa aiba parte de un asemenea tratament.”
De acum, duelul devine fatis, dar Bokassa nu are curaj sa faca prima mutare, intrucat fortele de care dispune sunt net inferioare celor prezidentiale. Dar are un aliat de nadejde – capitanul Alexandre Banza, un militar curajos si mai ales foarte abil care luptase alaturi de el in Indochina. Planul sau este fara cusur: profitand de lipsa din capitala a presedintelui, aflat in vizita particulara la un apropiat de-al sau, Bokassa ii va ruga pe apropiatii lui Dacko sa vina la o consfatuire, unde ii aresteaza pe toti. Lipsiti de lideri, soldatii presedintelui trec de partea complotistilor. Dacko este capturat, silit sa demisioneze si alungat din tara.
Pe urmele lui Napoleon
Va urma unul dintre cele mai tragice si in acelasi timp mai hilare episoade ale istoriei moderne. Bokassa instaureaza un regim dictatorial, dand o serie de legi bizare: toti cetatenii cu varste intre 18 si 55 ani trebuie sa prezinte dovada ca au o slujba, cersetoria este interzisa, ritmurile de tam-tam sunt interzise noaptea si de sarbatori si o „brigada a moralitatii” este instituita, strabatand barurile si salile de dans si pedepsindu-i pe „depravati”. Poligamia, vanzarea mireselor si circumcizia feminina sunt abolite si se instaureaza un regim de teroare.
Dar opozitia vehementa fata de fortele comuniste ii atrag acestui tiran exaltat sprijinul Frantei – mai tarziu se va dovedi ca insusi presedintele Giscard d’Estaing, a fost mituit de Bokassa – in ciuda crimelor pe care le comitea. Insa oficialii francezi sunt plimbati si tratati regeste in Republica Centrafricana, in vreme ce Franta continua sa utilizeze bogatele resurse minerale ale tarii. De aceea, nimeni nu protesteaza macar atunci cand Banda, omul lui de incredere, este acuzat de complot si, furios, Bokassa il bate atat de rau incat fostul camarad trebuie sa fie tarat in fata plutonului de executie, spre a fi ucis, conform sentintei oficiale, spre a salva aparentele de legalitate.
Trecerea la islamism si imbratisarea cauzei liderului libian Gaddafi starnesc suspiciuni in Europa si Bokassa revine, pocait, in sanul Bisericii Catolice si reia prietenia cu liderii occidentali. Desigur, apogeul acestei tragi-comedii este atins pe 4 decembrie 1977, cand Bokassa, fan declarat al lui Napoleon, se incoroneaza ca imparat al „Imperiului Centrafrican”, in salvele de artilerie ale soldatilor francezi, trimisi special pentru eveniment. Ceremonia este nemaivazuta si in mai putin de 48 de ore se cheltuie circa 20 milioane de dolari, caci suveranul s-a asigurat ca nimic sa nu lipseasca; defileaza o suta de limuzine Rolls Royce si 130 de cai de rasa, canta o orchestra de 120 de muzicieni adusi de la Paris si se desfac 65.000 sticle de sampanie frantuzeasca din cea mai scumpa. Doar diamantele cu care coroana lui este incrustata valoreaza 5 milioane dolari! Extravagantele lui Bokassa ruineaza tara si toti il compara cu Idi Amin, raspandindu-se si zvonul ca ar fi, ca si acesta, canibal!
„Al treisprezecelea apostol” moare la timp...
Caderea „monstrului” nu se produce insa pana ce francezii nu-l lasa de tot din brate. In ianuarie 1979, o revolta in Bangui este reprimata cu cruzime si peste o suta de tineri sunt masacrati. Criticile internationale determina sprijinul francez pentru fostul presedinte Dacko. Istoria se repeta: atunci cand Bokassa se afla intr-o vizita in Libia, trupele franceze de comando intra in tara si preiau controlul asupra capitalei, instalandu-l ca lider pe Dacko, in urma unei operatiuni militare stralucit executate, numite „Barracuda”. Bokassa zboara spre Coasta de Fildes, unde petrece patru ani, apoi i se acorda dreptul de a veni in Franta, la resedinta lui de la Hadricourt, drept de care beneficiaza, in calitate de fost membru al Legiunii Straine.
Condamnat la moarte in contumacie, in decembrie 1980, Bokassa se reintoarce totusi din exil in 1986 si este arestat imediat. Judecat pentru tradare, crima, canibalism, este condamnat pentru primele doua capete de acuzare la moarte dar in ultima clipa sentinta este comutata in inchisoare pe viata de noul presedinte, Andre Kolingba si apoi redusa la douazeci de ani de temnita. In 1993, o amnistie generala ii aduce eliberarea. Dar ideile sale sunt la fel de extravagante si, inconjurat de cele 17 neveste si cei peste 50 de copii ai sai, se proclama al treisprezecelea apostol si pretinde ca s-ar fi intalnit in secret cu Papa. Din fericire pentru poporul sau, un atac de cord il rapune pe 3 noiembrie 1996, la Bangui, inainte de a mai pune la punct o noua „revolutie imperiala”...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Regii savanelor

Mesaj Scris de Admin la data de 29.06.08 20:41



Regii savanelor
Varfurile inzapezite ale masivului Kilimandjaro, craterul din Ngorongoro sau campiile nesfarsite din Serengeti confera Tanzaniei un statut aparte in peisajul lumii. Aici traiesc in perfecta armonie aproape 130 de triburi, printre care si tribul masai, care se regaseste si in Kenya. Imbracati cu o tunica de culoare rosie, cu parul vopsit in ocru-rosu, adesea impletit, membrii populatiei masai fac parte integranta din peisajele – savanele – din nordul Tanzaniei. Sunt vazuti adesea in preajma turmelor care constituie marea lor bogatie, in satele lor, in pietele de la marginea drumurilor. Viata lor e marcata de reguli foarte precise.
Dupa varsta de 6 ani, baietii se alatura barbatilor iar fetele raman sub aripa materna. Baietii vor primi in dar capre sau un vitel, animale ce vor reprezenta simbolic pastorii care vor deveni la un moment dat. Si fetele vor primi daruri simbolice, bratari sau coliere din perle. Baietii vor invata cum sa pazeasca animalele, fetele sa coasa, sa se picteze cu ocru, sa mulga, sa contribuie la toate treburile gospodaresti. O alta etapa in viata unul masai o constituie trecerea de la copilarie la „maturitate”.
Tinerii trebuie sa treaca printr-o serie de probe de vitejie, cum ar fi, de pilda, doborarea unui tauras cu mainile goale. Daca izbutesc, acestia sunt circumscrisi, urmand sa devina razboinici (morani) care vor trai in grup, impreuna cu tovarasii lor de aceeasi varsta, dobandind dreptul de a purta sulita si un scut, pe care le vor folosi la vanatoare.
Sunt cantonati in satul razboinicilor care va reuni cateva sute de viitori luptatori veniti din toata regiunea. Vor locui timp de cativa ani la distanta de restul comunitatii, in locuinte asezate circular, construite de mamele lor, din lut, balega, crengi. Dupa practicile de initiere in arta razboiului, tinerii masai se vor intoarce in satele lor dar nu ca „soldati” ci ca... pastori. (In alte timpuri, confruntarile cu triburile dusmane erau frecvente, impotriva celor care le furau vitele, oile si caprele sau diverse bunuri ale comunitatii sau a celor care ii atacau. Acum vitejia lor de razboinici e utila in fata atacurilor animalelor salbatice sau in timpul vanatorii.)
Vor evolua apoi in cadrul unor ceremonii, denumite eunoto, care dureaza 4 zile. Prima zi e consacrata revederii rudelor si desfasurarii paradelor. Razboinicii nu vor mai purta lancea, spada traditionala ci un bat lung, simbol al conditiei lor de sefi de familie si de pastori. Cei mai curajosi, care au la activ, de pilda, uciderea unui leu, poarta pe cap coama acestuia. Cu totii poarta coliere, bratari, cercei. In cea de-a doua zi, se retrag intr-o cariera de creta, considerata sfanta, unde se „vopsesc” cu creta alba, un simbol al pacii. In ziua a treia, mamele rad parul fiului lor acoperindu-l cu ocru si grasime. Cea de-a patra zi este consacrata discursurilor, binecuvantarilor si sfaturilor practice ale varstnicilor.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

11 octombrie 1899 - Incepe razboiul bur

Mesaj Scris de Admin la data de 14.10.07 16:56


11 octombrie 1899 - Incepe razboiul bur


Desi a fost al doilea conflict ce-i opunea englezilor pe localnicii de origine olandeza din Africa de Sud, cunoscuti sub denumirea de buri, razboiul inceput la 11 octombrie 1899 a ramas in istorie drept „razboiul bur”, fiind cel mai lung si mai sangeros duel dintre taberele implicate. Debutul conflictului s-a datorat dorintei Imperiului Britanic de a cuceri statele bure Transvaal si Orange, pentru a pune mana pe resursele imense de aici (in special pe minele de diamante si de aur sud-africane).De altfel, marul discordiei l-a reprezentat tocmai tentativa colonistilor englezi de a cuceri aurul burilor, fermierii de origine olandeza stapani ai acestor pamanturi. Presedintele bur Kruger a cerut imperios guvernului britanic sa inceteze provocarile si, cand acesta a refuzat sa-si retraga trupele, burii au declarat razboi.
A fost un conflict inegal, englezii surclasandu-i numeric pe adversarii lor. Acestia au compensat insa inferioritatea prin razboiul de gherila pe care l-au dus si care a decimat trupele britanice. Ca riposta, comandantul britanic, lordul Kitchener, un individ care in zilele noastre ar fi fost cu siguranta condamnat pentru crime de razboi, a ordonat executarea tuturor prizonierilor si a celor banuiti ca-i ajuta pe „rebeli”, fara judecata, ca si distrugerea fermelor bure. Masacrul care a urmat a rapit zeci de mii de vieti.
Opinia publica mondiala era oripilata si insusi Lloyd George, viitorul premier britanic, va declara in Parlament: „Nu este un razboi impotriva barbatilor, ci impotriva femeilor si copiilor.” Dar Kitchener nu s-a sinchisit, ci a continuat politica de exterminare, inchizand in lagare 116.000 de buri (un sfert din populatia tarii), dintre care o mare parte au murit de inanitie si tifos. La 31 mai 1902, burii au capitulat iar Transvaal si Orange au devenit colonii britanice. In ciuda succesului, acesta a fost cel mai lung, mai sangeros si mai umilitor razboi purtat de Imperiul Britanic, intre conflictul cu Napoleon si primul razboi mondial.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Arta africana cenzurata

Mesaj Scris de Admin la data de 14.10.07 16:52



Arta africana cenzurata
[color=#f5bc0d]




Elefanti, rinoceri, sirene, diverse reprezentari feminine, masti etc. sculptate in fildes... O marfa care i-a ispitit dintotdeauna pe asiatici sau pe occidentali, fildesul fiind considerat o materie prima pretioasa, ce confera o atractie deosebita pentru cei care apreciaza aceasta arta a sculpturilor realizate de artizanii africani. Africa Centrala: o regiune care alimenteaza circuitele mondiale cu fildes si cu sculpturi realizate din acest material pretios. Dupa interdictia comertului cu fildes, din 1989, pietele s-au concentrat mai ales in cartierele marginase ale oraselor, traficantii si artizanii incercand sa-si camufleze marfa vizata de agentii din domeniul apelor si padurilor, a caror fermitate si intransigenta sunt foarte adesea afectate de coruptie. In Duala (Camerun), unde comertul cu fildes a fost multa vreme infloritor, artizanii (sculptorii in fildes) si-au consolidat pozitii chiar in centrul orasului




Conventia asupra comertului international al speciilor de fauna si flora salbatice amenintate cu disparitia nu a interzis deocamdata decat comertul international. Guvernul camerunez nu interzice comertul cu fildes, cu conditia ca originea sa sa fie cunoscuta, fildesul sa fie inregistrat, iar in atelierele de sculptura sa existe un registru al fluxului de materie prima. Conditii care nu sunt insa respectate. Artizanii realizeaza obiecte de mici dimensiuni: betisoare, bratari, statuete, masti etc. vandute in special marinarilor chinezi.
O statueta taiata intr-un colt de fildes in greutate de 6-7 kg e vanduta de artizani cu aproximativ 250 dolari. Cea mai mare parte din pretiosul material exportat in Asia e ambalata in containere, unele dintre ele dotate cu compartimente „secrete”, care revin in Africa cu diverse produse, dar si cu droguri si alte marfuri clandestine.
Piesele sunt realizate dupa gustul artizanilor sau la comanda. Fata de deceniile trecute, cererea de sculpturi din fildes, in special din partea turistilor sau a militarilor, s-a diminuat, unul dintre motive fiind masurile restrictive, riscurile la care se expun clientii. Fildesul, in cea mai mare parte, provine din Gabon unde efectivele de elefanti sunt mult mai mari decat cele din Camerun. Pretul unui kilogram de fildes de dimensiuni mai mici e de 50 dolari iar in cazul coltilor mari (5-7 kg) poate ajunge la 100 dolari, acestia din urma fiind rari.
Global, cantitatile de fildes traficate in Camerun nu sunt uriase, asa cum reiese din unele statistici care vin sa accentueze semnalele de alarma legate de pericolul la care sunt expusi elefantii. In schimb, cantitatea de fildes aflata pe pietele gaboneze e intr-o crestere alarmanta, si asta in conditiile in care mijloacele de lupta impotriva traficului s-au imbunatatit, ca urmare a initiativelor si sprijinului organismelor ecologice internationale. Dar vointa politica e departe de a le sustine. Bilantul e dramatic: pentru a obtine 4 tone de fildes sunt masacrati peste 300 de elefanti. Un pret imens platit pentru satisfacerea unor capricii.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Pe urmele lui Vasco da Gama spre Africa de Sud

Mesaj Scris de Admin la data de 24.08.07 16:31

Pe urmele lui Vasco da Gama spre Africa de Sud


Africa de Sud a fost descoperită de Vasco da Gama în 1497, pe cand acesta se afla pe drumul spre India. Și pentru că această descoperire a fost făcută în ziua de Crăciun, aceste meleaguri au primit numele de Natal, așa cum se mai numește și astăzi un stat din Africa de Sud. Acest stat african are o structură socială complexă, compusă din albi, negri africani, de altă culoare și asiatici. Procentul cel mai mare din numărul populației îl reprezintă populația neagră africană - 79,5%. Cea mai atrăgătoare destinație turistică în Africa de Sud este insula Robben, unde fostul președinte Nelson Mandela a fost exilat timp de 20 de ani. Atracțiile Africii de Sud răman la fel de incitante ca întotdeauna: viile verzi și țărmurile stancoase de la Cape, priveliștea aridă de la Karoo, munții Drakensberg, dealurile verzi și plajele largi de la KwaZulu - Natal. Țara are mai mult de 300 de rezervații naturale. În ceea ce privește modul de viață, asistăm în Africa de Sud de astăzi la o americanizare cu traficanți în cartierele defavorizate sau vile strălucitoare pe malul mării, pentru bogătași. Tradițiile s-au pierdut în parte și puține comunități africane mai respectă cutumele și acest lucru se întamplă mai mult în satele ndebele și zulu. În tradiția ndebele, femeile decorează fațadele locuințelor lor cu motive colorate. La zulu, îndrăgostiții își oferă brățări de perle realizate de ei înșiși. Fiecare asociere de culori reprezintă un mesaj codat care le permite să comunice înaintea mariajului.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

ISTORIE=AFRICA

Mesaj Scris de Admin la data de 17.05.07 17:25

Caravana de aur Un tanar negustor berber a facut o lunga calatorie prin regatul Mali, plecand in anul 1330 din orasul Sidjilmassa, din nordul Saharei, spre curtea regala. Un periplu relatat in cateva scrisori adresate unui prieten.
Draga prietene,
Ma pregatesc sa descopar acest regat in care, asa cum relateaza cei care l-au vizitat, aurul creste precum legumele. Tinuturile din Mali sunt atat de vaste, incat e nevoie de un an intreg ca sa le descoperi. Sunt foarte curios sa aflu daca regele e chiar atat de puternic precum se spune: unul dintre cei mai puternici cinci suverani ai lumii. Nu ti-am scris in ultima vreme, pentru ca stapanul meu mi-a rapit cea mai mare parte din timp. Dar a meritat pentru ca mi-a facut o mare favoare, aceea de a fi intermediar in aceasta lunga calatorie.
Are o familie numeroasa si cu totii sunt implicati in afacerea sa. Acum imi petrec cea mai mare parte din timp discutand despre pretul scoicilor cauris, despre alte scoici din Oceanul Indian, care sunt o excelenta moneda in Africa, de pretul graului, stafidelor, curmalelor si al altor marfuri. In antrepozitele noastre se gasesc stofe pretioase din Tunis si Granada, bare de plumb si cositor care asteapta, bine impachetate, sa fie incarcate. Maine vom parasi Sidjilmassa, pentru a incepe marea traversare a desertului. Sunt atat de nerabdator...
Din Sidjilmassa
*
Draga prietene,
Caravana noastra e alcatuita din peste 150 de camile. Vazuta de departe nu e decat o linie miscatoare. In interior, e un adevarat sat cu locuitori, clanuri, sefi. De fapt e vorba despre un singur sef, ghidul nostru Messufah. El decide traseul, el alege locurile in care ne oprim si facem campamentul. E foarte autoritar si nimeni nu indrazneste sa i se opuna. Dupa 25 de zile am ajuns in prima asezare, Teghazza.
Din nefericire, nici o urma de copaci in acest oras care traieste doar din sare. Toate casele si moscheea sunt construite din aceasta materie. E extrasa de sclavi si taiata in forma de dale. Incheiem tranzactia si incarcam fiecare camila cu doua dale de sare. O buna afacere, avand in vedere faptul ca vom vinde marfa cu un pret de patru sau de cinci ori mai mare. Am ramas aici doua saptamani, urmand sa infruntam din nou desertul.
Din Teghazza
*
Draga prietene,
Ce fericire sa regasim civilizatia dupa atatea saptamani de drum. Am ajuns in Tombuctu, un oras situat la cativa kilometri de marele fluviu legat de un canal natural. Sunt uimit de cartierul bogatilor, de casele cu unul sau doua etaje albite cu caolin, de Sankoré, o straveche moschee, de piata din centrul orasului plina de negustori, de vanzatori negri, berberi si arabi.
Am schimbat cu usurinta sarea cu aurul extras din mine sau din nisipul raurilor aflate in vestul imperiului. Iata-ne navigand in saica pe marele fluviu, in drum spre Niani, unde se afla palatul regelui suprem. Clipa cea mare a venit. Sunt prosternat la picioarele lui. Regele e asezat pe un tron de abanos, in mijlocul unei estrade protejate de soare de un dom din matase, cu un soim de aur in varf.

Regele Kanku Mussa e imbracat cu o tunica rosie, iar pe cap poarta o tichie de aur. In jurul sau se afla cantareti si peste 300 de sclavi iar in imediata sa apropiere, un locotenent-general, comandanti si un maestru de ceremonii care le permite supusilor sa se adreseze suveranului, care judeca lucrurile cu multa intelepciune, bucurandu-se de faima, din Orient si pana in capitalele Occidentului.
Din Niani
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AFRICA

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum