ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Pagina 5 din 11 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6 ... 9, 10, 11  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 0:05

Rezumarea primului mesaj :



Ultima editare efectuata de catre Admin in 16.08.13 8:48, editata de 3 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


O incursiune in lagarele de exterminare naziste

Mesaj Scris de Admin la data de 12.08.09 20:02

O incursiune in lagarele de exterminare naziste




http://www.e-timisoara.info/stiri-locale/o-incursiune-in-lagarele-de-exterminare-naziste


Data de 27 ianuarie a fost instituita, in 1995, de Adunarea Generala a
Organizatiei Natiunilor Unite ca Zi Internationala a Comemorarii
Victimelor Holocaustului, pentru a marca momentul eliberarii, in 27
ianuarie 1945, a detinutilor din lagarul fascist de concentrare
Auschwitz-Birkenau, victime ale unor acte de discriminare, privare si
cruzime. Victimele Holocaustului in negura timpului


Cuvantul "Holocaust" este folosit pentru a denumi moartea violenta a
unui numar mare de oameni, traducandu-se ca "ardere totala". El a fost
utilizat pentru prima data de laureatul Premiului Nobel pentru Pace,
scriitorul Ellie Wiesel, ca semn al exterminarii a sase milioane de
evrei si a unui numar indefinit de reprezentanti ai altor minoritati in
camerele de gazare si lagarele de concentrare, intre anii 1933 si 1945.
"Au fost ucisi circa o jumatate de milion de rromi, milioane de
prizonieri de razboi sovietici, precum si persoane trimise la munca
fortata, homosexuali, persoane cu handicap, cetateni polonezi si ai
altor popoare slave, opozanti religiosi (martori ai lui Iehova, prelati
romano-catolici) si opozanti politici", se mentioneaza pe Wikipedia.
Data de 27 ianuarie a fost instituita, in 1995, de Adunarea Generala a
Organizatiei Natiunilor Unite, ca Zi Internationala a Comemorarii
Victimelor Holocaustului, pentru a marca momentul eliberarii, in 1945,
a detinutilor din lagarul fascist de concentrare Auschwitz-Birkenau. In
multe tari europene sunt organizate, la aceasta data, evenimente prin
care sunt comemorate victimele Holocaustului. Anul acesta, la
Timisoara, momentul nu a fost marcat ca in anii trecuti. "Ne confruntam
cu o serie de probleme care nu ne-au dat posibilitatea sa pregatim
ceva. Dar ai nostri cunosc evenimentul de la noi si din povestirile
noastre isi iau si ei partea lor, chiar daca cu mai putin interes. Data
eliberarii evreilor din lagarele de exterminare ramane una de referinta
in memoria evreilor timisoreni", a precizat dr. Paul Costin,
presedintele Comunitatii Evreilor din Timisoara - societate care
numara, in momentul de fata, 610 membri.
Arhivele vremii vorbesc despre o scadere semnificativa a numarului de
evrei din Timisoara, intre anii 1941si 1942 - de la 13.600 la 11.300.
Potrivit acelorasi documente de arhiva, in Romania au fost salvati de
la deportari si executii peste 400.000 de evrei, dar romanii evrei
victime ale Holocaustului sunt estimati la 200.000.
Totodata, "in timpul Holocaustului nazist s-a spus ca au murit peste
26.000 de romi din Romania. Totusi, dupa studii ale Arhivelor
Nationale, se pare ca au fost, de fapt, peste 60.000 de victime",
sustine Valentin Pepenel, presedintele Agentiei Nationale a Rromilor.

Istoricul Victor Neumann :"Teoria rasista a stat la baza urii,
discriminarilor si distrugerii vietii omenesti"
Dupa 1989 o serie de istorici au incercat sa recompuna, din documente
de arhiva, un tablou al fenomenului Holocaustului resimtit in vestul
Romaniei. Impreuna cu istoricul timisorean Victor Neumann, profesor
universitar la Facultatea de Litere si Istorie, din cadrul
Universitatii de Vest, ale carui lucrari s-au axat pe istoria evreilor
din Romania, istoria antisemitismului, precum si pe diferite subiecte
legate de nationalism, am incercat sa redam o radiografie succinta a
ceea ce a insemnat Holocaustul la nivel mondial, national, local.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 28.08.10 11:22, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 12.08.09 5:52

C. Evreul bunExpresia "a fi un bun evreu" are cu totul alta semnificatie
decit aceea de a fi un evreu cumsecade si onest. Inseamna, de fapt, "a fi un adevarat
evreu" (fr. etre bien Juif), adica, dimpotriva, a avea toate defectele atribuite
evreului (cf. Emile Littré, Dictionnaire de la langue française, s.v. Juif). Este
diferenta care, in limbaj popular, se masoara intre "ovrei" si
"jidan", in expresii de tipul "Tu nu esti ovrei, tu esti un jidan
scirbos" (20). O macabra gluma a sovinilor spune ca "un evreu bun, este un evreu
mort".Oricit de irationala, gindirea care opereaza cu clisee are logica ei. Daca
– de regula – "evreul este destept", dar – tot de regula –
"isi foloseste aceasta abilitate intelectuala pentru a-i insela pe cei din jur",
atunci – din nou de regula – "evreul este un om rau si necinstit". In
limbaj popular, concluzia este simpla: "Jidan bun sau cinstit n-am vazut".
Exista o snoava populara care relateaza, din perspectiva anecdotica, originile acestei
zicale. Se zice ca mai multi evrei calatoreau impreuna cu Rabinul Güterjüd (literal, in
idis, Güter-Jüd = "jidan bun"). Insa evreii s-au ratacit de Rabinul lor si au
inceput sa-l caute si sa intrebe oamenii daca l-au vazut. La intrebarea "Bade, n-ai
vazut pe Güter-Jüd?", taranii romani raspundeau: "Jidan-bun ?, N-am vazut
!" (1, p. 26). Evreii din Romania erau constienti si, evident, nemultumiti de aceasta
perceptie negativa. Liderii lor luminati incercau sa lupte impotriva prejudecatilor,
existente in ambele parti. "Toti avem sa ne invingem prejuditiile", era scris in
primul articol, din primul numar, al primei gazete evreiesti de limba romana, intemeiata
in 1857 de Dr. Iuliu Barasch si intitulata Israelitul roman. Tot acolo se publica o
"ruga" la Dumnezeu pentru binecuvintarea Romaniei si se cereau
"israelitilor" donatii ("avutii sa dea galbeni, saracii parale"),
pentru ajutorarea fratilor romani. Ei sperau astfel ca "romanii […] vor vedea ca
si ovreii sunt buni". Cind zicala populara amintita ("Jidan bun?, N-am
vazut!") era totusi infirmata, se considera ca este vorba de o exceptie de la regula.
Daca rautatea evreului este formulata printr-o propozitie adversativa (de genul,
"Evreul este inteligent, dar inseala"), exceptia pe care o reprezinta modelul
"bunului evreu" este formulata printr-o propozitie concesiva: "Era o femeie
foarte cumsecade si cinstita, cu toate ca era evreica" (expresie din sud-estul
Poloniei; cf. 21, p. 62) sau "E om bun, macar ca-i jidan" sau "E evreu, dar
om de treaba" sau "Macar ca-i jidan, tot are dreptate". Iata si o alta
formulare, prin care este exprimat regretul: "Ce om cumsecade, pacat ca-i ovrei"
(1, p. 30) sau prin care este mimata surprinderea: "Jidauca, jidauca, dar suflet are,
ca tot omu’!" (41). Ca dovada ca taranii crestini din vestul Ucrainei nu gindeau
si nu vorbeau esential diferit (poate doar ceva mai expresiv), putem lua ca martori citeva
personaje ale lui Salom Alehem, din Tevi Laptarul (1895): "Macar ca esti jidan, nu
esti om rau. Dar una cu alta n-are a face. De batut trebuie sa te batem" ori "Am
auzit ca esti om cinstit, cu toate ca esti un jidan parsiv !".Nu sint, acestea, doar
simple ticuri verbale; in spatele lor zac secole de reflexe mentale. Ca simptom ca astfel
de conserve mentale si verbale au fost uzuale, este faptul ca romanul era indemnat sa-si
reprime acest tip de slabiciuni si regrete. Intr-un text manuscris romanesc, de la
sfirsitul secolului al XVIII-lea (redactat nu intimplator ca un "Cuvint impotriva
jidovilor celor orbiti si rataciti"), se cere in mod transant: "Sa nu mai zicem
«O, ce ovrei cumsecade este acesta», caci mare este dusmania lor asupra noastra!"
(mss BAR nr. 3171, din 1792). In paranteza fie spus, acest tip de receptare a strainului
era destul de uzual in spatiul cultural sud-est european, chiar daca (sau mai ales daca)
strainul parea a fi un om cumsecade. Iata ce il sfatuia, pe la 1075, scriitorul bizantin
Kekaumenos pe un tinar aristocrat al Bizantului: "Daca un strain vine in orasul tau,
se imprieteneste cu tine si se intelege cu tine, nu te increde in el; dimpotriva, tocmai
atunci trebuie sa fii cu ochii in patru". Dictonul formulat de marele preot troian
Laocoon – Timeo Danaos et dona ferentes (Vergiliu, Eneida, II, 49) – inchide in
el esenta unei intregi mentalitati.Revenind la imaginea evreului in cultura traditionala
din estul si centrul Europei, trebuie spus ca neincrederea in bunatatea sau in onestitatea
acestuia este intarita si de proverbe, de genul celor poloneze si ucrainene: "Nu te
increde in evreu, chiar de ar fi picat din cer" (1, p. 70). Si totusi, in aceeasi
zona culturala, sint atestate zicale cu semnificatie opusa: "Cind iti merge greu,
apeleaza la un evreu" (10, p. 89). Genul acesta de zicala ("E om bun, pacat ca-i
jidan") este foarte uzual, dar nu este specific doar relatiei dintre romani si evrei.
In contexte istorice cunoscute, romanii au fost – la rindul lor – asezati de
maghiari in partea "slaba" a ecuatiei, in locul cumva predestinat evreilor. De
acest tratament a avut parte, de exemplu, romanul Ioan Slavici, in copilarie (deci pe la
jumatatea secolului al XIX-lea, pe linga Arad, in vestul Transilvaniei), din partea
vecinilor maghiari: "Bun baiat, pacat ca e roman". Replica pe care o folosea
mama sa in situatii similare era mai blanda, dar nu mai putin sovina si etnocentrica:
"Saracii de ei, imi zicea mama – isi aduce aminte Ioan Slavici –, nu sint
vinovati ca n-au avut parte sa fie romani!" (Cool. Modelul "bunului evreu"
este unul de exceptie. De obicei, toti evreii sint rai, hoti si pusi pe inselat, cu
exceptia celui caruia i se transmite aceasta concluzie. "Daca toti evreii ar fi ca
tine…", i se comunica acestuia un soi de compliment, jignitor prin
antisemitismul prost mascat pe care il contine. Uzuala fiind pentru mentalitatea curenta,
Mihail Sebastian a preluat ideea in cunoscutul sau "roman evreiesc", De doua mii
de ani…:" – Cu evrei ca dumneata – zice Mircea Vieru, un personaj cu
puseuri nationaliste – pacea [dintre romani si evrei] va fi oricind posibila. Mai
mult chiar decit pacea: iubirea";" – «Cu ovrei ca dumneata…». Am mai
auzit vorba asta – ii replica protagonistul romanului, un alter ego al autorului
– «Daca toti evreii ar fi ca tine…». E o amabilitate asa de veche. Si asa de
umilitoare…" (9).Formularile verbale si, implicit, reflexele mentale de genul
"E om bun, chiar daca e evreu" sau "Daca toti evreii ar fi ca
tine…" definesc o exceptie (un evreu e bun) de la regula (toti evreii sint rai).
Sau, altfel spus, "evreul real" este bun, in timp ce "evreul imaginar"
este rau. In termenii cercetatoarei poloneze Alina Cala, acesta reprezinta "un mod de
a reconcilia realitatea cotidiana cu stereotipul". "Evreul bun" contrazice
stereotipul; deci primul termen al acestei ecuatii trebuie sa fie o exceptie, pentru ca
cel de-al doilea termen este mult prea puternic ca sa dispara sau macar sa se modifice.
"Aceasta confruntare – remarca Alina Cala – a fost unidirectionala:
realitatea a fost cea care a fost adaptata la imagine" (21, p. 65). La fel se
intimpla lucrurile cind "evreul real" este, la rindul lui, un personaj colectiv.
Evreii din preajma, cu care se coabiteaza efectiv (evreii vecini sau cei de pe ulita
noastra sau din cartier sau evreii din micul nostru tirg etc.) devin "evrei
buni", spre deosebire de ceilalti, necunoscuti, "evreii din oras", care
sint "rai". "In oras [evreii] erau insuportabili – declara un
informator popular dintr-un tirg din sud-estul Poloniei –, dar aici [= in tirg] erau
evrei buni" (21, p. 65). "Aceasta stranie operatie de «familiarizare» –
comenteaza Alina Cala – a servit la reconcilierea opiniilor, de loc favorabile,
despre evreu cu practica de zi cu zi, in cadrul careia continua ostilitate ar fi fost
imposibil de mentinut" (21, p. 65). In situatia rasturnata, in care evreii sint
majoritari, nici ei nu pot sa scape de sub tirania acestui mod de a percepe pe
"celalalt". Cu citiva ani in urma, in Israel, am intilnit un fenomen
psiho-social asemanator (mutatis mutandis), de "familiarizare" cu strainul
indigen (in-group), care reuseste sa sparga carapacea de otel a stereotipului, fata de
strainul exogen (out-group), care continua sa fie perceput in limitele stereotipului.
Acolo, "arabii nostri" (cetateni israelieni) erau considerati "arabi
buni", iar ceilalti, din afara Israelului, erau "arabi rai".
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 12.08.09 5:51

B. Evreul afacerist In epoca moderna, acest gen de retorica – usor de digerat
de catre omul neinstruit – a fost preluat de catre intelectualii si politicienii
romani. Nu atit si nu intotdeauna pentru ca ei credeau in aceste "conserve
mentale", cit pentru faptul ca aveau cunostinta de eficienta si de impactul lor in
rindul oamenilor simpli. Antisemitismul politic (activ si constient) a speculat toate
cliseele antisemitismului popular (pasiv si latent). "Jidanul e din fire
speculant", scria Costache Negruzzi la jumatatea secolului al XIX-lea. Un exemplu
elocvent de carturar si om politic, care a preluat astfel de stereotipuri simpliste (de
genul "evreii traiesc din inselaciune", "ei sint inteligenti, dar
vicleni" etc.), este istoricul Nicolae Iorga. Si a facut-o nu atit in carti savante
de istorie, care se adresau elitei intelectuale, cit mai ales in articole incendiare,
publicate in ziarul sau Neamul romanesc, raspindit in 1906-1907 in satele din Moldova, de
catre invatatori si preoti de tara. Iata ce scria Nicolae Iorga, in numarul din 5 iunie
1907 al ziarului pe care il conducea, la rubrica sa permanenta "Chestiunea taraneasca
si evreii nostri": "Evreii din Romania, mai ales cei din Moldova, traiesc din
comert, din schimb, din inselaciune in paguba altora si se feresc de orice munca grea. Ei
sint inteligenti, dar vicleni si, urmarindu-si numai interesele, cauta sa corupa
moravurile. Sint razbunatori si cruzi, cita vreme nu simt un pumn viguros apasindu-le pe
ceafa…". "Pumnul viguros", caruia ii simtea lipsa marele istoric, nu a
intirziat sa loveasca. Astfel de texte instigatoare au contribuit si ele la orientarea
antievreiasca a inceputului rascoalei taranesti din 1907, cu toate pogromurile si jafurile
produse de rasculati (mai ales in luna martie), in sate si in cartierele evreiesti ale
unor localitati din nordul Moldovei (4, p. 262 si 5, pp. 393-395). Nu numai Nicolae Iorga
si nu numai ziarul Neamul romanesc au dus atunci acest tip de campanie diversionista.
Comentind pogromurile anti-evreiesti, infaptuite de taranii moldoveni in primavara anului
1907, un personaj ziarist din romanul lui Rebreanu, Rascoala, zice: "E o supapa de
siguranta. Batind pe jidani, taranii se vor racori si vor uita pe ceilalti boieri si
arendasi care nu-s jidani, dar ii exploateaza la fel, daca nu si mai rau (…)
Urmareste toata presa! Pretutindeni, mai in surdina, mai pe fata, sint justificate,
aprobate, chiar blagoslovite salbaticiile taranilor razvratiti, cu scuza subinteleasa
«Jos jidanii!»".Asistam, in aceste cazuri, la un interesant fenomen de feed back
cultural. Stereotipuri de imagologie etnica (de genul celor amintite: "evreul e
destept, dar viclean si pus pe frauda"), nascute in spatiul antisemitismului popular,
au fost preluate de promotori ai antisemitismului politic, pentru ca ulterior – usor
reformulate – sa fie reactivate, ideologizate, multiplicate prin presa si retransmise
cu o forta inzecita in spatiul cultural care le-a generat. Wilhelm Filderman, presedintele
Uniunii Evreilor Paminteni, avea partial dreptate cind, in 1921, ii scria primului
ministru Ion I.C. Bratianu urmatoarele: "…tara nu este antisemita. Singurul
antisemitism care exista nu vine de la popor, ci este injectat". Dar nu numai
perspectiva antisemita a dat nastere unor astfel de mentalitati si retorici. Un tip
asemanator de discurs – chiar daca redactat in forme mai moderate – se regaseste
si in textele scrise cu buna credinta, cum este un "studiu istoric, cultural,
etnografic si folcloric", referitor la Evreii din Bucovina, elaborat la sfirsitul
secolului al XIX-lea de folcloristul bucovinean Dimitrie Dan: "Istetimea mintii lor
[= a evreilor] – noteaza autorul in 1899 – este bine cunoscuta si ei sint niste
calculatori neintrecuti, cu un spirit speculativ, care se afla vecinic in activitate.
Pentru intreprinderi si asociatiuni de specula sint ei totdeauna gata (…). Ei tin mai
mult la adunarea averei, decit la ingrijirea si nutrirea corpului". Ultima remarca a
fost probabil influentata de zicala deja amintita: "Ovreiu’ pina nu inseala, nu
maninca". "Nu se incheie un negot mai insemnat – continua folcloristul D.
Dan –, ba nu se vinde nici o coada de vitel sau de cal fara de intrevenirea dorita
sau nedorita a unui evreu" (6, pp.7-9).Nu toate portretele psiho-morale ale
evreului-negustor din Tarile Romane sint zugravite in negru. Sint si citeva exceptii. In
1787, de exemplu, dupa o calatorie prin Moldova, un diplomat francez, contele Maurice
d’Hauterive, si-a dat seama ca parerea sa contravine parerii generale si a simtit ca
"trebuie sa facem dreptate evreilor". In acest spirit, el a consemnat
urmatoarele intr-un Memoriu prezentat Domnitorului Alexandru Ipsilanti: "[Evreii din
Moldova] sint cumpatati, platesc darile fara murmur, se imbogatesc fara graba si nu duc
peste granita economiile lor. Ei au valorificat citeva produse nationale. […] Evreii
acestei tari au moravuri deosebite, care le deosebesc de toti ceilalti evrei din Turcia si
restul lumii. Lacomia lor nu este atit de urita, nu sint atit de pisicheri, atit de
necurati si nu sint atit de injurati ca in alta parte. Se pare ca vecinatatea Poloniei le
da aceasta emulatie de buna purtare, care contribuie la buna lor stare in amindoua
provinciile" (13).In 1929, Mihai Ralea incearca sa explice prin "determinism
social" apetenta evreului pentru activitatile negustoresti. El face apel la un set de
argumente consecutive din sfera "psihologiei colective": "Lipsit de
instincte si obiceiuri inradacinate care constituie datinile – scrie Ralea in
articolul «Israel in Romania» –, evreul e mai ales rationalist. Si rationalist in
sensul strict si strimt al cuvintului inseamna utilitarist. Biblia si Talmudul indica
aceasta trasatura de psihologie colectiva. El nu se lasa tirit de preferinte oarbe, de uri
ori de sentimente violente. Judeca si cintareste, e sobru, retinut, circumspect. Pasiunile
nu-l mina. Aptitudini excelente pentru a deveni negustor. Ca negustor, perfectioneaza
meseria sa ori inventeaza in istoria civilizatiei omenesti epoca care se cheama
capitalism". Intre teoria lui Karl Kautsky si cea a lui Werner Sombart, Mihai Ralea
este, evident, mai aproape de aceasta din urma, considerind ca "rationalismul"
evreului a generat "negustoria si capitalismul", si nu invers. "Pentru unul
[Kautsky], ratiunea e efect, pentru celalalt [Sombart], cauza. Amindoi sint de acord insa
ca evreul e rationalist, indiferent daca a fost de la inceput ori a devenit astfel"
(14, p. 64).La rindul ei, mentalitatea folclorica a tinut in viata acest stereotip
(aparent) pozitiv: "Evreul este un bun afacerist", cliseu care are un subtext
negativ, chiar daca doar implicit. "Nu se poate afacere buna fara de jidan",
este o credinta populara uzuala, pe care nu intimplator a pus-o Liviu Rebreanu in gura
unui "baiat de taran amarit", Toma Pahontu, personaj al romanului Gorila.
Proverbe populare similare in esenta sint atestate in tot spatiul central si est european:
"Nici o afacere fara un cap de evreu" (la rusi); "Evreul la tirg (este
indispensabil), ca preotul la botez" (la ucraineni) (1, p. 73); "Nu exista tirg
fara un evreu" sau "Poti sa faci o afacere buna fara un evreu, dar nu fara
citiva" (la maghiari) (18, p. 120); "Neinduplecat ca un negustor evreu (cind se
tocmeste)" (la polonezi) (10, p. 88) etc. In tarile Europei Centrale, in care s-au
realizat in ultimele decenii anchete etno-sociologice privind modul de percepere a
evreului de catre omul de rind (Polonia in 1975-1978 si 1984, Austria in 1992 etc.), s-a
constatat ca toate aceste stereotipuri ambigue au supravietuit pina in zilele noastre:
faptul ca evreii ar fi foarte inteligenti, vicleni, instruiti, buni familisti, solidari
intre ei, lacomi de bani si insetati de putere, harnici si, mai ales, buni afaceristi
(Geschäftstüc-htigkeit) apare practic in toate raspunsurile date de oamenii simpli (21
si 7). Nu se putea ca reflexul mental, care-i imbraca pe toti evreii in uniforma
negustorului, sa lipsesca din recuzita antisemitismului politic contemporan. La jumatatea
anului 1997, cerindu-se demisia Ministrului Afacerilor Externe, Adrian Severin –
caruia i se atribuie vina de a fi (ce oroare!) evreu –, intr-o publicatie a
Partidului "Romania Mare" se scriu urmatoarele: "Ca evreu – si este un
fapt cunoscut ca evreii sint buni negustori – [Adrian Severin] ar fi trebuit sa stie
ca un tirg se incheie intre cel putin doi" (15). In afara de stereotipul amintit si
de practica (introdusa de inchizitie) de a demasca public un pretins cripto-evreu, se mai
foloseste aici – rasturnat in oglinda – un principiu vechi si simplu:
"orice strain/evreu este dusman" (lat. hospes hostis), deci "orice dusman
este strain/evreu" (pentru "iudaizarea" oponentilor politici, vezi 16, pp.
7-8 si 17, pp. 347-348).*Merita sa deschid aici o paranteza. Cliseul conform caruia
"evreul este un bun negustor" contine, ca orice cliseu, un adevar partial. Nu
este locul sa abordez aici, in toata complexitatea lui, acest important aspect
socio-economic (unul dintre aspectele care au facut din "problema evreiasca" o
problema), dar ar trebui sa fie schitata justificarea sau lipsa de justificare a cliseului
in discutie. In 1820, in timpul domniei lui Mihai Sutu, a fost realizat un recensamint al
intregii populatii care platea impozite in Moldova. Am ales anume aceasta catagrafie
pentru ca ea a fost realizata dupa mai multe valuri succesive de imigrare a evreilor in
Moldova – de la sfirsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX –
datorate impartirii Poloniei (1772, 1793 si 1795), incorporarii Bucovinei in Imperiul
Habsburgic (1775) si rapirii Basarabiei de catre Imperiul Rus (1812). La acest
recensamint, in orasul Iasi, de exemplu, au fost inregistrati 664 capi de familie de evrei
paminteni, dintre care 63 erau mentionati ca negustori. Este vorba deci de un procentaj de
9,5%. Putem verifica aceasta cifra comparind-o cu procentajul negustorilor ieseni in cazul
evreilor supusi straini (asa-numitii suditi sau unthertan): 1.145 capi de familie, dintre
care 105 practicau negustoria, adica 9,2%. Poate ca aceasta proportie era ceva mai mare,
avind in vedere ca este vorba de un recensamint numai al platitorilor de impozite. Din el
lipsesc, evident, atit cei care erau scutiti de astfel de taxe, cit si cei care practicau
evaziunea fiscala. Dar astfel de oameni erau si in celelalte categorii socio-profesionale,
asa ca marja de eroare nu cred ca este prea mare. Dupa cum se vede, cifrele prezentate nu
sint asa de mari si, in orice caz, ele singure nu justifica aparitia stereotipului de care
ma ocup. Ceea ce probabil a jucat un rol important in crearea imaginii
"evreului-negustor" nu a fost atit numarul mare al negustorilor evrei, cit
comparatia acestuia cu numarul mult mai mic al negustorilor romani. In schimb, s-a ignorat
mereu faptul ca numarul meseriasilor evrei era mult mai mare decit cel al negustorilor
evrei. Conform aceleiasi catagrafii din 1820, in Iasi erau inregistrati 268 de mesteri si
calfe (adica 40,5%) din numarul evreilor paminteni si, respectiv, 410 mesteri si calfe
(adica 36%) din numarul evreilor cu supusenie straina (19, p. 63). Ramine sa ne intrebam
ce reguli complicate s-au suprapus pentru a crea imaginea "evreului negustor
tipic" si, respectiv, cea a "evreului meserias atipic", in conditiile in
care cifrele par sa indice o situatie diferita. In orice caz, concluzia mea este mai
aproape de cea a istoricului Carol Iancu, formulata pentru si-tuatia Tarilor Romane din a
doua jumatate a secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX: "cu exceptia unui mic
numar de notabili (bancheri si comercianti bogati) asimilati, si in afara de o burghezie
putin numeroasa (negustori) mai mult sau mai putin asimilata, majoritatea evreilor traiau
din munca manuala […]. Ei erau croitori, cizmari, tinichigii, timplari, tapiteri,
strungari, zidari, birjari, fierari, hamali, vidanjori etc., constituind o clasa de
meseriasi si proletari, avind caracteristicile unei populatii subdezvoltate." (4, p.
167). Este lumea cartierului evreiesc dintr-un stetl bucovinean (Dorohoi) al inceputului
de secol XX, asa cum a fost ea descrisa de Ion Calugaru in romanul sau autobiografic
Copilaria unui netrebnic: o lume populata de "croitori, ciubotari sau ciurari,
sacagii, cotigari sau chiar catapi" (11, p. 21). Tot la inceputul secolului XX,
intr-un articol intitulat chiar "Evreii ca meseriasi" (aparut in
"Biruinta", in 1909), poetul Alexandru Macedonski se lupta si el cu
prejudecatile populare privind mamonismul evreilor, incercind sa demonstreze ca acestia
"nu se dedau, dupa cum zic unele dintre popoarele printre care traiesc, decit numai
la specula banului". "Astazi, si aceasta in toata lumea, – continua poetul
– ei sint sticlari, tinichigii, smaltuitori, vopsitori, giuvaergii, timplari, olari
de lux, constructori de masini, ipsosari, fabricanti de oglinzi, in sfirsit se ocupa cu
orice si muncesc din greu si cinstit in toate directiunile. Cum ramine deci cu legenda ca
evreul nu este decit camatar, zaraf, bancher, vinzator de maruntisuri si altele ? Ca si
multe legende, si aceasta trebuie sa cada…".Cercetatoarea Olga
Goldberg-Mulkiewicz a pus in evidenta un fenomen similar de aparitie a acestui stereotip
in coordonatele mentalitatii populare poloneze. In pofida structurii ocupationale reale a
comunitatii evreiesti din Polonia, "care includea un important grup de
meseriasi", de regula, in productiile folclorice evreul aparea – cu rare
exceptii – pe post de circiumar, pravalias, negustor ambulant sau camatar. In mod
evident, pentru taranul polonez anume aceste ocupatii erau mai "vizibile".
"Contactele dintre evrei si polonezi se produceau mai ales in locurile in care cei
dintii vindeau produse celor din urma si de aceea evreii erau perceputi in special ca
vinzatori in memoria si mentalitatea taranilor" (10, p. 94).
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Rezistența prin memorie și șantierul în evoluție

Mesaj Scris de Admin la data de 08.08.09 15:25

Rezistența prin memorie și „șantierul în evoluție“

http://www.observatorcultural.ro/Rezistenta-prin-memorie-si-santierul-in-evolutie*articleID_21432-articles_details.html


Mai mult decît o meditație
asupra „vocației politice“ a poporului lui Israel, cartea lui
Alberto Castaldini se constituie în propriul răspuns la
supraviețuirea în Răspîndire a evreilor. „În
ciuda lipsei de relevanță a granițelor geopolitice, societatea
evreiască a creat premisele pentru nașterea unui stat ideal, o
Respublica Iudaeorum.“ Este punctul de pornire al unei „vocații“
existente la toate popoarele, pe care însă acest popor a fost
împiedicat, timp de 2.000 de ani, s-o împlinească. Cum
de nu s-a pierdut, totuși, în diaspora? Realitatea este că o
comunitate evreiască nu poate exista decît condiționată de
cîteva instituții specifice: heder – școală elementară în
care se predă ebraica și se pun bazele cunoașterii scrierilor
sacre: Tora, Talmud; mikva – baie rituală, folosită conform
regulilor de igienă prescrise în Biblie, de mare utilitate în
vechime; sinagoga – centrul spiritual al vieții comunitare;
cimitirul evreiesc. Organizarea comunitară nu face decît să
respecte normele prescrise de religia mozaică – un cod de legi
care monitorizează viața evreului din leagăn pînă în
mormînt. Dar mecanismul nu vizează forma statală, iar
idealitatea ține doar de prezența permanentă, în viața de
zi cu zi, a Divinității. Relația om-Dumnezeu este filială și, în
același timp, de ordin monarhic: „Tatăl nostru, Regele nostru“
este adresarea curentă, care pune sub semnul întrebării
noțiunea de republică. Comunitatea nu are un cadru constituțional.

O temă de mare importanță, deschisă
de autor, este adaptarea la mediu, care duce la ceea ce Castaldini
numește „identitate complexă“. Mediul și-a pus atît de
puternic amprenta asupra existenței evreiești colective, încît
nu se poate vorbi de comunitate nici chiar înainte de
emancipare, fără a o lega imediat de ambianța care își pune
amprenta asupra gîndirii, comportamentului, comunicării. Dubla
identitate a devenit, în timp, modul de manifestare specific
tuturor evreilor din Răspîndire. Chiar limbile, azi ieșite
sau aproape ieșite din circulație, ale exilului – idiș, ladino,
iudeo-araba, iudeo-provensala – o atestă. În cazul unor
personalități de origine evreiască, se poate vorbi, e drept, de un
complex identitar. Plecînd de la o aserțiune a lui Isaiah
Berlin, Castaldini numește acest complex identitar proces de
substituire, exemplificîndu-l prin atitudinile lui Disraeli și
Marx, care, respingîndu-și evreitatea, își „inventează“
alte „familii“ (apartenențe): aristocrația, în primul
caz; proletariatul, în cel de-al doilea. O remarcă judicioasă:
ambele opțiuni țin de ideologie. Dar asemenea reacții nu pot fi
generalizate. În cazul personalităților evreiești în
Răspîndire, emanciparea, apoi marile seisme sociale ale
secolului al XX-lea (Holocaustul, totalitarismul) au generat o mare
diversitate de reacții: de la sionism la ură de sine.

O observație de mare adevăr despre
forța supraviețuirii este legătura
familie-istorie-memorie-comunitate. Memoria individuală și
colectivă este transmisă prin familie și comunitate din generație
în generație. Istoria nu e literă moartă, ea este substanța
majorității sărbătorilor evreiești – retrăiri, din generație
în generație, ale marilor evenimente din istoria națională.
O paranteză despre memoria recentă: „amintirea transfigurată“,
de trecerea timpului, a exterminării evreilor europeni.
„Transfigurarea“ și-ar spune cuvîntul dacă istoria
Holocaustului s-ar baza numai pe mărturii ale supraviețuitorilor,
nu atunci cînd există o plajă vastă de exegeze, bazate pe
documente, indiferent de ceea ce a rămas în memoria
individuală. Numai cei care „nu vor să vadă“ sau „nu vor să
asculte“, cum bine remarcă autorul, folosesc „schimbarea
percepției“ asupra faptelor, ca pretext pentru propriile
răstălmăciri.



Istoria evreilor – istoria umanității
Există în carte o viziune
romantică asupra „peregrinării“, văzută ca o continuă
căutare a „Puterii Divine“, a „Milei Divine“ și ca
reafirmare a propriului rol între națiuni. Dar nu exilul a
menținut vie căutarea Divinului – esența oricărei filozofii
care pleacă de la religie, deci și a iudaismului –, ci
flexibilitatea gîndirii, capacitatea iudaismului de a fi mereu
„la zi“, absorbind și prelucrînd în retortele
proprii ceea ce plutește în aerul unei epoci sau alta.
Comentatorii textelor iudaice sacre au înțeles că acceptarea
lucrurilor gata mestecate duce la osificare, că doar neliniștea
generează creativitate. Cu cine vorbește omul rămas singur? Cu
Dumnezeu. Vorbește mereu altfel, în funcție de schimbările
sociale, de trecerea timpului, de problemele-provocările cărora
trebuie să le facă față. Dumnezeu – reazem sufletesc. Este ceea
ce metaforizează Ben Zacai: „Acolo unde ajunge poporul lui Israel,
Dumnezeu îl urmează“. Dar omul are nevoie de o rațiune de a
exista, mai ales atunci cînd totul în jur pare/este
potrivnic sau umilitor. În această situație, își
creează/recreează misiunea. O observație foarte adîncă a
lui Castaldini, în acest sens: istoria poporului evreu este și
a întregii umanități.



Familia – instrument de
supraviețuire

Să fie viabilă ideea împărtășită
de autor că, în iudaism, geografia spirituală prevalează
asupra celei materiale? Lucrurile sînt mult mai complicate,
chiar dacă, în sprijinul afirmației de mai sus, este citată
opinia unui evreu italian, Stefano Levi Della Tore: „Ca evreu, poți
trăi la fel de bine în Israel sau în Diaspora“. Nu
doar „ca evreu“ o poți face: dovadă – migrația
colectivităților umane de diverse etnii, confesiuni, în
căutare de condiții mai bune de viață. Dar asta iese din sfera
dezbaterii de ordin filozofic propuse de eseist. În cele două
exiluri pe care a fost silit să le traverseze, poporul evreu a
căutat și a găsit o modalitate de a nu se pierde – cum s-a
întîmplat cu atîtea popoare antice –, printr-o
existență spirituală/interioară puternică. De unde sentimentul
popoarelor în mijlocul cărora s-au aflat, că, la evrei,
„granițele spirituale sînt mai definite decît cele
geografice“. Dar tocmai frustrarea de o geografie materială este
axul care a susținut „geografia spirituală“. Referirile biblice
frecvente la Țara Sfîntă, comemorarea zilei în care a
fost distrus, în anul 70 e.n., Templul din Ierusalim, urarea
făcută de Anul Nou iudaic: „La anul, la Ierusalim!“ sînt
doar cîteva exemple. Chiar aserțiunea autorului despre
„precaritatea prezenței șevreiești – n.m.ț într-un
anumit spațiu“ nu face decît să confirme, indirect,
amintirea statală originară, cu respectivele conotații
afectiv-religioase, în conștiința colectivă a exilului.
Sentimentul „precarității“ avea să fie adîncit de
persecuțiile îndurate în Evul Mediu european. Castaldini
relaționează, de altfel, rasismul legislației naziste de la
Nürnberg cu Sentencio Estatuto – „Statutul purității
sîngelui“, promulgat în 1449, la Toledo, vizînd
situația maranilor convertiți la creștinism.

Autorul face două observații cu
trimitere la modul iudaic de viață înainte de emancipare:
„credința și cultura ascunse privirii neevreilor“ și familia –
„loc al memoriei“. În Evul Mediu exista ghetoul. Zidurile
nu fuseseră ridicate de evrei, ci de autoritățile statelor
medievale pe teritoriul cărora se stabilise populație evreiască,
așa că nu se poate pune semnul egalității între ghetou și
comunitate. Ghetoul nu a creat „marginalizare“, ci izolare. Nu a
fost consecința „unei organizări sociale foarte precise“, ci
doar un mijloc de monitorizare permanentă din partea statului
medieval, care urmărea să aibă oricînd la îndemînă
o colectivitate-paria care să-i servească feluritelor manipulări.
Zidurile au creat misterul, mitul, preconcepția, folosite de
politicieni ca diversiune, nu o dată sîngeroasă, în
situații de criză. Familia devenea – ca și „geografia
spirituală“ – mijloc de rezistență în fața societății
ostile; ea nu însemna „închidere“, ci instrument de
supraviețuire.

Activarea sionismului –
transformarea expresiei religioase în expresie politică




Relațiile intercomunitare evreiești
au avantajat puterea centrală a statelor europene în
defavoarea fărîmițării feudale. Promotorii noii societăți
capitaliste au înțeles că populația evreiască le poate fi
utilă și i-au facilitat emanciparea în contextul epocii
„luminilor“. Au existat reacții evreiești din cele mai diverse
față de emancipare, de la respingere la asimilaționism; acesta din
urmă, mai ales, s-a produs în rîndul evreilor
occidentali. Dar șocul procesului Dreyfus, creșterea
antisemitismului în anii interbelici, culminînd cu
venirea partidului nazist la putere în Germania, au dus la
transformarea sionismului din expresie religioasă în expresie
politică. Este frecventă convingerea, pe care o preia și
Castaldini, că „nașterea statului evreu modern“ este urmarea
Holocaustului. Or, „reîntoarcerea în Sion“ a fost o
coordonată esențială a spiritualității iudaice în ambele
exiluri: antic (în imperiul babilonian) și modern – din
secolul I e.n. pînă la declarația de independență a
Israelului din 1948 –, activată ca obiectiv politic în
secolele al XIX-lea și al XX-lea. Conștiința vinovăției față
de săvîrșirea Holocaustului, existentă la toate națiunile
lumii, în anii imediat următori terminării războiului prin
victoria Forțelor Aliate, a condus, într-adevăr, la
recunoașterea Statului Israel, dar nu a fost și consecința
renașterii sale.Foarte pertinentă observația privind
directa proporționalitate între sentimentul identității
naționale și supraviețuirea prin cult, cultură iudaică și
jurisdicție (Halaha).



Ieșirea din supraviețuire. O nouă existență socială
Dacă pînă la renașterea
Statului Israel modern meditația eseistului a fost focalizată
asupra diferitelor înfățișări ale supraviețuirii, privirea
de ansamblu, din unghi filozofic, asupra Statului Israel îl
conduce la cîteva remarci demne de interes. Prima privește
legătura intrinsecă între popor și Lege. Ceea ce înseamnă
că instituțiile comunitare, care au asigurat supraviețuirea în
condițiile Răspîndirii, capătă o importanță secundară.
Limba de predare în școli, ebraica modernă, face ca
învățămîntul general obligatoriu să înlocuiască
heder-ul. Întreaga viață a israelianului, indiferent dacă
este sau nu practicant religios, se desfășoară după calendarul
evreiesc: sărbătorile, marile ecuații ale vieții individuale –
naștere, nuntă, moarte. A doua constatare se referă la
metamorfozele colectivității israeliene, de la spiritul idealist al
haluțim-ilor, fondatorii Israelului modern, la pragmatismul
cetățeanului israelian nediferențiat de al oricăruia din statele
democratice ale lumii. A treia – la diversitatea provenienței
populației israeliene (țările de origine care își pun,
într-o anume măsură, amprenta asupra stilului de viață, mai
ales la prima generație), importanța celor două rituri – așkenaz
și sefard –, „conflictualitatea“ între reprezentanții
diverselor orientări religioase de toate nuanțele, de la
ultraortodocși la liber-cugetători. Israelul văzut ca „șantier
în plină evoluție“, confruntarea cu terorismul, rolul
Israelului în „concertul națiunilor civilizate“ – iată
argumente în favoarea „vocației politice“ pe care poporul
evreu a fost împiedicat să și-o manifeste în
Răspîndire. „În contrast evident cu celelalte națiuni,
evreii nu au făcut istoria ș…ț, păstrîndu-și un fel de
identitate bună a cărei monotonie a fost întreruptă de la
fel de monotona cronică a persecuțiilor și pogromurilor“ –
scria Hannah Arendt în 1948, anul în care evreii ieșeau
din supraviețuire într-o nouă existență socială.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Contradictiile antisemitului

Mesaj Scris de Admin la data de 05.08.09 21:57

Contradictiile antisemitului


Desigur ca in spatiul dedicat acestui editorial nu poate fi
aprofundata problema milenara a antisemitismului, a reinvierilor lui sa
le spun sezoniere, a diferitelor lui radacini.

Daniel Barenboim a cerut de la un numar mare de intelectuali din
intreaga lume sa semneze un apel cu privire la tragedia ce se consuma
la ora actuala in Palestina. La [color:a1a8=#0494E1 ! important]prima

vedere, apelul este aproape peremptoriu si invita in fond la diligente,
prin toate mijloacele posibile, in vederea unei concilieri eficiente.
Este insa semnificativ faptul ca initiativa pleaca de la un mare artist
israelian: semn ca pana si mintile cele [color:a1a8=#0494E1 ! important]mai
lucide si mai meditative din Israel cer sa renuntam a ne mai intreba de
ce parte se afla adevarul sau injustitia si sa se poata ajunge la
convietuirea dintre cele doua popoare.


Daca asa este, ar putea fi intelese manifestatiile de protest politic
impotriva guvernului israelian, numai ca ele stau de obicei sub semnul
antisemitismului. Si atunci cand nu sunt insisi participantii cei care
propovaduiesc explicit antisemitismul, o fac ziarele in care citesc
de-acum, ca si cum ar fi lucrul cel [color:a1a8=#0494E1 ! important]mai

evident din lume, “manifestatie antisemita la Amsterdam” si alte
lucruri de soiul asta. Situatia pare la ora actuala atat de normala,
incat pare anormal s-o cataloghezi drept anormala. Haideti insa sa ne
intrebam daca am defini drept anti-ariana o manifestatie politica
impotriva guvernului Merkel sau anti-latina o manifestatie impotriva
guvernului lui Berlusconi.

Un comportament ce supravietuieste de 2.000 de ani are ceva din
credinta religioasa, din credo-ul fundamentalist si ar putea fi definit
drept una din numeroasele forme de fanatism ce au infectat planeta
noastra in decursul secolelor. Daca multi cred in existenta diavolului
ce comploteaza pentru a ne impinge pe calea damnarii, de ce nu am da
crezare si complotului evreiesc de cucerire a lumii?


Mi-ar placea totusi sa atrag atentia asupra faptului ca antisemitismul,
precum toate celelalte comportamente irationale si obtuz mistice, este
tinut in viata de contradictii, nu le percepe, ci dimpotriva, se
hraneste cu ele fara jena. De exemplu, la clasicii antisemitismului din
secolul al XIX-lea circulau doua clisee, ambele utilizate in functie de
caz: unul ca evreul, pentru ca locuia in spatii stramte si intunecoase,
era [color:a1a8=#0494E1 ! important]mai
sensibil decat crestinii la infectii si la boli (si ca atare periculos), altul ca din motive misterioase se dovedea a fi [color:a1a8=#0494E1 ! important]mai
rezistent la ciuma si alte epidemii, pe langa ca era si foarte senzual
si infricosator de fecund, prin urmare periculos ca invadator al lumii
crestine.

Mai exista un cliseu in mod amplu tratat la stanga si la dreapta -
si iau drept modele atat un clasic al antisemitismului socialist
(Toussenel, “Les Juifs rois de l’Epoque” din 1847), cat si un clasic al
antisemitismului catolic legitimist (Gougenot de Mousseaux, “Le Juif,
le judaisme et la judaisation des peuples chretiens” din 1869). In
ambele se spune ca evreii nu s-au ocupat niciodata cu agricultura,
ramanand deci straini de viata productiva a statului in care traiau; in
compensatie, s-au dedicat in totalitate finantelor, adica posesiunii de
aur, intrucat, fiind prin natura lor nomazi si gata sa abandoneze tara
ce ii gazduia, impinsi de sperantele lor mesianice, puteau cu usurinta
sa ia cu ei orice bogatie detineau. Vom trece sub tacere ca alte texte
antisemite ale epocii, pana la faimoasele Protocoale(1), ii acuzau ca
atenteaza la proprietatea funciara pentru a se face stapanii campurilor
- am spus deja ca antisemitismul nu se teme de contradictii. Dar e
stiut ca una dintre caracteristicile principale ale evreilor israelieni
este aceea de a-si fi cultivat pamanturile lor din Palestina cu metode
cat se poate de moderne, construind ferme model, iar daca se lupta,
este tocmai pentru a-si apara teritoriul unde traiesc in mod stabil. Si
este tocmai si ceea ce antisemitismul arab reproseaza evreilor inainte
de toate, avand in vedere ca telul lui principal este acela de a
distruge statul Israel.

In fine, pe un antisemit il irita daca un evreu se afla in trecere
pe la el pe-acasa si il irita la fel de tare si daca acesta nu se misca
din propria casa. Stiu foarte bine in ce consta obiectia: acel loc unde
se afla Israelul era teritoriu palestinian. Dar nu a fost cucerit prin
violenta si prin decimarea bastinasilor, precum America de Nord, sau
chiar prin distrugerea unor state conduse de monarhul lor legitim,
ci in decursul unor migratii lente si instalari la care nimeni nu s-a
opus.


In orice caz, daca este enervant evreul care de fiecare data cand
critici politica Israelului te acuza de antisemitism, o senzatie cu
atat mai ingrijoratoare imi lasa cei care traduc imediat orice critica
la adresa politicii israeliene in termeni de antisemitism.

http://www.businessmagazin.ro/opinii/contradictiile-antisemitului-3857225#
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Statul Israel si Holocaustul

Mesaj Scris de Admin la data de 05.08.09 18:35

Statul Israel si Holocaustul
Cu ocazia implinirii a 40 de ani de la stabilirea in 1965 a relatiilor
diplomatice intre statul Israel si Republica Federala Germania,
televiziune germana Phoenix-TV a initiat un sir de emisiuni cu privire
la acest eveniment. A fost retransmis un interviu din anii '60 cu
primul ambasador al statului Isreal, Asher Ben-Nathan, in Republica
Federala Germania, precum si un film foarte interesant, pe baza
Arhivelor Sioniste, si a unui grup de istorici din Tel-Aviv, despre
infiintinarea statului Israel in contextul miscarii Sionista.

Pina
in anii '30 traiau in Palestina sub mandat britanic circa 400.000 de
evrei. David Ben-Gurion (1886-1973), unul din promotorii Miscarii
Sioniste se naste in Plonsk /Polonia. Pe la 18 ani adera la miscarea
Socialist-Sionista, iar in 1906 pleaca in Palestina. Miscarea sionista,
formata dintr-o minoritate de "elite" (declaratia lui Asher Ben-Nathan
in anii '60 ), avea ca tinta de a impinge evreii din Europa catre
Palestina, care inainte de cel de-al doilea razboi modial numara circa
9.000.000. Inca in anul 1930 David Ben-Gurion, care va detine dupa
infiintarea statului Israel in 1948, functia de prim-ministru si
functia de minstrul al apararii, din partrea Partidului Muncii, spunea
despre pericolul care ameninta intreaga populatie evreiasca o data cu
accensiunea lui Hilter in Germania. Se pare ca, si Guvenul Romaniei
impreuna Miscarea Sionista, iar la spatele acestora Marea Britanie, vor
juca un rol important in anii '30 cu privire la organizarera primelor
trasporturi de evrei din Europa catre Palestina. Romania anilor '30
pare sa fi fost una dintre punctele principale ale Miscarii Sioniste
din Europa. Chiar si-n timpul guvernarii fasciste din Romania a anilor
'40, s-ar fi cerut de catre guvernul antonescu, cite US$-100 de la
Miscarea Sionista pentru fiecare evreu care pleca in Palestina peste
Marea Neagra si Turcia. ( Desi acest presupus comert cu "evrei", pe
care l-ar fi facut regimul antonescu in timpul razboiului , nu este
mentionat in arhivele Comunitatii Evreiesti din Romania? Si cred, nici
in arhivele statului nu exista o astfel de precizare ?? nota mea.)

In 1942 au discutii secrete intre o delegatie a Miscarii Sioniste cu
reprezentantii Germaniei Fasciste. In acel an germanii propuneau
Miscarii Sioniste eliberarea a 1.000.000 de evrei, daca Germania lui
Hiltler va primi in schimbul lor 10.000 de camioane noi de mare tonaj,
camioane de care armata germana avea mare urgenta. Este asa numitul
tirg "singe contra camioane". David Ben-Gurion va opta insa pentru
"folosirea" banilor, atunci cind va fi nevoie, la formarea statului
Israel. La fel si Marea Britanie nu va fi acord cu acest "tirg". Flota
de razboi a Marii Britanii oprind zecile de ambarcatiuni si vapoare
particulare, care incercau sa plecau din Europa catre Palestina prin
Marea Mediterana. Despre aceea ce se intimpla in lagarele de
concentrare din Europa, cei din Plalestina stieau, multe stiri si
fotografii sosind in Palestina anilor '40 chiar si prin posta, asa ca,
membrii miscarii sioniste aveau stiinta. Si totusi, si din lagarele de
concentrare sosesc evrei in Palestina, iar vapoare cu copii evrei
paraseau Germania fascista si se indreptau catre Marea Britanie.
Totusi, in timpul razboiului sunt salvati peste 600.000 de evrei, unii
dintre ei sosind in Plalestina chiar din lagarele de concentrare
naziste. O parte din ei venind in Palestina, via Teheran (Iran). Ei
povesteau in acei ani 1942 sau 1943 despre grozaviile din acele lagare.
Propaganda sionista a anilor '30-'40, cit si dupa aceea, avea si ea
"modele ei idealiste". Despre evreu sau despre evreica care isi gasea
"noua patrie", si care, dupa "modele sovietice de propaganda" , munceau
din greu la reconstructia si asezarea evreilor pe paminturile stavechi
ale evreilor din Palestina. Se va infiinta o brigada "eveiasca" sub
comandament britanic care vor lupta impotriva Germaniei pe frontul din
Italia. Dupa terminarea razboilui aceasta brigada de combastanti vor
folosi sabotajele pentru alungarea britanicilor din Palestina si va sta
la baza infiintarii in 1948 a armatei israeliene. Multi cercetatori si
istorici evrei sunt si acum nedumeriti cu privire la atitudinea lui
David Ben-Gurian vis a vis de "Holocaust". El niciodata nu amintea in
public de acest lucru. Si tot David- Ben-Gurion va fi unul dintre aceea
care va promova si va sustine idea de a se relua legaturile diplomatice
dintre statul Isreal si Germania de Vest.

Apropo! Intr-o emisiune a d-nei Sandra Maischberger dintr-o vineri
inainte de Pastele Ortodox 2005, una dintre cele mai reputate
realizatoare de emisiuni cu caracter politic de la televiziunea germana
n-tv, ce avea ca terma: "10 zile inante de sfirsitul celui de al doilea
razboi mondial" a avut invitati doi oameni ce traisera acele
evenimente. Unul dintre ei, era o evreica din Berlin, care in 1945 avea
21 de ani, si in tot timpul razboilui a trait la Berlin fara prea mari
probleme, lucrind la un spital ca infirmirea.

http://www.rom2.de/modules.php?name=News&file=article&sid=444
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

The legacy of the saviors (Romanian) LEGATA MÁNTUITORIL

Mesaj Scris de Admin la data de 02.08.09 20:29

The legacy of the saviors (Romanian)
LEGATA MÁNTUITORILOR






În timpul
holocaustului (“SHOA”) sub regimul nazist în Europa,
eu am contribuit la salvarea câtorva evrei. Am facut-o nesupunânduma
legelor ín vigoare, care învinuiau pe acestia de toate
cele rele si încurajau persecutia, arestarea si asasinatul
lor. Stiam prea bine ca riscam sa fiu descoperit si dus sa suport
aceiasi soarta vitreagá. Am procedat astfel fara sa ma gândesc,
fata de oameni prigoniti fara vina, imposibilitati de a se apara
pe sine însusi si pe copiii lor. Constiinta mea nu mŽa
lasat sa ramân indiferent. Desi nu erau familia mea, nici
macar prieteni sau cunoscuti, desi aveau alta credinta, vorbeau
alta limba sau aveau poate alte puncte de vedere, tot erau oameni
ca si mine. ÍntrŽun sens, mŽam pus în locul
lor si mŽam recunoscut în ei, caci mi-a venit în
gând ca din punctul lor de vedere, sunt eu deosebitul. Oamenii
sunt diversi iar diferintele între ei fac parte de toata omenirea.
Ceia ce se pricinuieste altei persoane este de parŽca mi sŽar
pricinui mie însumi. Tot ceia ce se întâmpla ín
jurul meu este în parte responsabilitatea mea. Am învins
tentatia de a ma resemna cu gândul ca nu se poate face nimic.
În aceasta împrindere nu am fost singurul. Desi nu eram
multi, am demonstrat între toti ca...¡Se poate!.

¿Daca
mi-a fost frica? ¡Sigur ca da! Sigur cá nu a fost usor.
Sigur ca am trait teroarea de multe ori gândindu-ma la ceia
ce mi se putea întâmpla mie si celos ai mei si-mi era
dor de linistea mea disparuta. Dar nu era timp de tânguialá
nici de subrezenie. Era mevoie de raspuns urgent fata de groaza
înconjuratoare. Sa procur adapost posibil si sigur pentru
protejatii mei, sa obtin documente false de folos, alimente, bani,
medicamente si sa rezolvez situatii problematice la fiecare pas.
Sa gasesc fara greseala oameni de încredere si sa-i conving
sa ajute. Sa ascund conducta aceasta fata de vecini, prieteni, cunoscuti
sau rude, care ar putea savârsi o nechibzuita imprudenta.
Pentru asta am fost nevoit sa mituesc, sa mint si sa mantiu aparenta
de viata normala. Stiam ca pot fi descoperit în orice clipa.
Dar am avut noroc. Din nenorocire, multi din noi nu au avut acest
noroc, fiind denuntati.
Am savârsit cu toata constiinta si libera decizie delictul
de a înfrânge legea. În ciuda propagandei insistente
care proclama ca nu era vorba de oameni de omenie ci de dusmani
care trebuiau sa piara în folosul societatii, eu nu puteam
sa nu vad în fiecare din ei un om la fel ca mine cu acelasi
drept la viata sa. O lege care însufleteste crima nu este
legitima. Fata de ignominie, un mandat superior însufleteste
actiunea omului. Binele are pentru mine o ideie clara si simpla
care se poate rezuma pe scurt: “Iubeste pe seamanul tau ca
pe tine însuti”. Acesta este preceptul demn sa prinda
radacina. Eu vad ca seaman al meu pe orice om, aiba orice cred,
limba sau culoare. Aceasta este legata mea care am primit de bunici
si strabunici si pe care doresc sa o transmit copiiilor mei pentru
ca ei la rândul lor sa o transmita copiilor sai. Actiunea
mea nu pretinde nici o recunostiinta particulara. Este pur si simplu
ceia ce dicteaza LEGEA OMENEASCA.

http://www.generaciones-shoa.org.ar/english/texts/texts_thelegacyofthesaviors_rom.htm
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

De ce nu rectioneaza lumea?

Mesaj Scris de Admin la data de 02.08.09 17:49

De ce nu rectioneaza lumea?


O privire asupra istoriei complicate a crimelor impotriva umanitatii
Istoria ne ofera un precedent alarmant: martorii atrocitatilor sunt
rareori crezuti si chiar si atunci cand exista marturii ale crimelor
impotriva umanitatii de care nu se poate sa nu se tina cont, statele
reactioneaza alarmant de incet in cazul in care reactioneaza.
Aceasta scena a fost jucata din nou si din nou. Cineva este martor
la dezvoltarea unor politici de genocid dintr-un stat totalitar sau
observa o violenta extrema si sistematica sustinuta deseori de catre
autoritatea locala si care este indreptatat asupra unui grup de oameni.
Martorul vorbeste, sperand ca astfel atrocitatile se vor opri, insa
apelul sau ajunge la urechi surde.
La mijlocul lui 1943, cand curierul pe timp de razboi, Jan Karski, a
scapat din Polonia ocupata detinand relatari amanuntite ale martorilor
oculari ai Holocaust-ului, acesta s-a izbit de scepticism. La o
intalnire cu trei dintre cei mai influenti evrei din administratia
Roosevelt, Karski a spus povestea pentru care si-a riscat viata ca sa o
poata spune. Nimeni altul decat Felix Frankfurter de la Curtea Suprema
de Justitie, i-a spus in fata: “Nu pot sa te cred.”
Dupa 50 de ani dupa ce Lenin a infiintat sistemul extins de lagare
de munca sovietice cunoscute sub numele de Gulag, Alexander
Solzhenitsyn a scris lucrarea definitorie asupra acestui subiect,
“Arhipelagul Gulag.” Cartea sa era izvorata din opt ani de experienta
personala precum si notite amanuntite ale experientelor sale si poate a
sute de alti detinuti. Cu toate acestea, in vest, cartea s-a confruntat
cu scepticism iar uneori cu rezistenta fatisa.
De neimaginat
Pentru multi si in special pentru cei care traiesc in societati libere, asemenea atrocitati pot fi pur si simplu de neimaginat.
“Intr-adevar, idealul pentru un stat democratic care functioneaza
bine este precum idealul pentru costumul bine croit al unui gentleman –
nici nu se observa. Pentru oamenii de rand din Marea Britanie,
Gestapo-ul si lagarele de concentrare au aproximativ acelasi grad de
realitate ca mostrul din Loch Ness”, scrie Arthur Koestler in eseul sau
din timpul razboiului, “O provocare pentru cavalerii in armura
ruginita.”
Propaganda joaca de asemenea un rol. Regimurile totalitare sunt
maestrii tipici ai fumului si oglinzilor, incurajand simpatia fata de
tirani pe de-o parte si atacandu-si dusmanii pe de alta parte. De
exemplu, zambetul de “unchiul Joe” al lui Stalin alaturi de Roosevelt
si Churchill la Yalta a facut mult in a crea sentimente de simpatie
fata de el in vest chiar daca marturiile crimelor sale cresteau si a
fost denuntat postum de catre urmasii sai.
In lucrarea sa, Gulag: O istorie, probabil a doua dupa Arhipelagul,
in modul sau sincer de a trata sistemul Gulag, Anne Applebaum scrie
despre incercarile de a-l discrerdita pe Solzhenitsyn: “Propaganda
sovietica nu a ramas fara efect. Incercarile sovieticilor de a arunca
indoiala asupra scrierii lui Solzhenitsyn, de exemplu descriindu-l ca
pe un dement, atisemit sau betivan, au avut ceva impact.”
In cele din urma, se ajunge deseori la aceasta intrebare: Unde sunt
dovezile? Dovezile cedeaza prea usor in fata indoielii si a
propagandei. Marturiile martorilor oculari depind de credibilitatea
dovezilor iar aprecierea acestor marturii poate fi foarte subiectiva.
Oricum, probele solide sunt greu de obtinut.
“Faptul critic este sa oferi cumva presei din intreaga lume o
marturie ilustrata a atrocitatilor. Nu este usor.” afirma Manny
Drukier, autorul memoriilor autobiografice din timpul Holocaust-ului,
“Cioplit in piatra.”
Insuficiente probe
Dar chiar si atunci cand probe ample ale crimelor impotriva
umanitatii exista, precedentul istoric ne demonstreaza o pozitie ferma
impotriva actiunii.
La inceputul anului 1994, lt. gen. canadian Romeo Dallaire care era
responsabil de misiunea Natiunilor Unite pentru mentinerea pacii in
Ruanda, a instiintat in mod repetat ca a fost infiintata o organizatie
pentru uciderea sistematica a tutsi-lor. El a inceput sa transmita
aceste semnale de alarma cu patru luni inante ca jumtate de milion de
tutsi sa fie sistematic macelariti intr-o campanie concentrata.
Potrivit unui raport al Human Rights Watch, vorbind despre masacrul
la care a fost martor, Dallaire le-a spus superiorilor sai ca “a fost
convins ca faptasii erau bine organizati, bine informati, foarte
motivati si pregatiti sa dirijeze omoruri premeditate”.
Cu toate ca a fost martor al atrocitatilor, superiorii lui Dallaire
de la Natiunile Unite au respins in mod repetat apelurile sale pentru
forte armate cat si recomandarile privind interventia de oprire a
crimelor.
De ce nu au raspuns guvernele?
“In diferite situatii, factorii si motivele diferite s-au combinat
determinand raspunsul sau lipsa de raspuns a comunitatii internationale
la uciderile in masa sau la alte atrocitati. In cazul Holocaust-ului,
preocuparea principala a presedintelui Roosevelt era aceea ca s-ar
putea sa piarda voturile daca i-ar fi ajutat pe refugiatii evrei, in
timp ce englezii erau preocupati in cea mai mare masura de reactia
arabilor in cazul in care evreilor li s-ar fi permis sa intre in
Palestina. Unii dintre americani s-au opus ajutarii evreilor doar
pentru ca nu le placeau evreii in timp ce altora le era teama ca
acestia le vor putea lua locurile de munca” afirma Dr. Rafael Medoff,
Directorul Institutului David S. Wyman pentru studierea Holocaust-ului,
institut care se concentreaza asupra raspunsului americanilor la
Holocaust.
Potrivit raportului Human Rights Watch asupra genocidului din
Ruanda, intitulat “Nelasand pe nimeni [in viata] care sa poata spune
faptele”, puterile care si-ar fi putut asuma obligatia de a opri
omorurile, au refuzat sa faca asta datorita propriului interes.
“Americanii erau interesati sa economiseasca banii; belgienii erau
interesati sa-si salveze reputatia iar francezii erau interesati sa-si
salveze aliatul – guvernul care infaptuia genocidul,” declara Alison
Des Forges, cel mai important colaborator la un raport de 900 de
pagini, intr-o declaratie de presa – “Tot ce a avut prioritate fata de
salvarea vietilor.”
Speranta
Totusi exista motiv pentru speranta. Istoria cunoaste exemple in
care “jucatorii cheie” au reusit sa faca o miscare si sa salveze vieti
chiar daca ajutorul a venit extrem de tarziu.
Cu doar cincisprezece luni inainte de sfarsitul celui de-al II-lea
Razboi Mondial, in ciuda opozitiei puternice din partea multor parti
care aveau propriile lor interese, un grup condus de Peter Bergson a
facut presiuni asupra guvernului S.U.A. pentru infiintarea
Departamentului pentru Refugiatii de Razboi care sa ofere azil evreilor
care putea fi inca salvati. Potrivit lui Medoff, Departamentul a ajutat
la salvarea de la moarte sigura a peste 200 000 de refugiati. A fost un
numar mic comparativ cu numarul total al celor ucisi de catre regimul
nazist, dar, cu toate acestea, erau 200 000 de oameni care au
supravietuit datorita eforturilor conjugate.
Avand vointa care este necesara intr-o asemenea situatie, se poate trece la fapte si astfel se pot salva vieti.
http://epochtimes-romania.com/articles/2006/04/article_2093.html
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 28.07.09 20:19

O natiune care a fost victima unui genocid nu ar trebui sa fie
fortata sa dovedeasca realitatea is­torica a acestuia. Pentru ca o
na­tiune sa sprijine vinovatii pentru genocid, "molipsind" lumea cu
de­claratii oficiale in favoarea unei politici de negare lipsite de
orice rusine, motivele sint de neinteles (o natiune care, la rindul ei,
a su­fe­rit astfel de faradelegi). Acest efort al reprezentantilor
oficiali evrei nu isi are sensul: negarea genocidului nu ajuta statul
Israel sa devina mai puternic si nu imbunatateste secu­ritatea
poporului evreu.
Turcia si nationalistii turci s-au folosit
intotdeauna de alte popoare pentru implementarea unei politici inumane
impotriva "non-turcilor", pentru a-si atinge telurile finale, daca nu
chiar "solutia finala".
Cuvinte precum dialog si re­con­ciliere
sint folosite pentru a face trimitere la asocieri pozitive, dar sint
folosite fara a reflecta asu­pra adevarului istoric, ca sa nu mai
vorbim despre justitie.Este absurd faptul ca atitea ziare ale diasporei
evreiesti prezinta armenii drept "ireconciliabili" sau "surse ale
pro­blemelor", drept adevaratii vino­vati pentru distrugerea relatiilor
internationale, cind, in fapt, turcii incearca in mod continuu sa evite
discutia sau sa o puna sub semnul ilegalitatii (Ce dialog ar putea
purta poporul evreu cu Germania daca Germania ar fi cerut si i s-ar fi
permis sa interzica recunoasterea Holocaustului?).

Este
comunitatea evreiasca "sur­sa problemelor" cind presedintele iranian
Ahmadinejad neaga Shoah-ul? O faradelege comisa acum 60 de ani la care
el nici macar nu a participat…
Afirmatia ca genocidul a avut loc
acum 90 de ani sau ca diaspora armeneasca, "conspiratia armea­na", pun
in pericol pacea mondiala pentru ca sint motivati de diverse interese
personale nu face altceva decit sa ii protejeze pe vinovati. Dar scopul
si datoria legii internatio­nale nu este de a proteja victima? Ar
trebui legea sa protejeze viola­torul sau criminalul pentru ca vic­tima
ar fi "cerut asta"? Este legea internationala doar o lege a celor
puternici, prin urmare existenta doar pentru a proteja statul si nu
individul?
Oare termeni precum "crime la adresa umanitatii",
"genocid", "crime de razboi" si "razboi de agresiune" sint folositi
doar pentru a-i proteja pe agresori si nu pe victime?

Diaspora
armeana - masele de oameni fortati sa se raspindeasca prin lume - este
rezultatul genoci­dului comis de turci; armenii din diaspora nu
urmaresc un interes arbitrar si nefondat, ei prezinta o cerere
justificata pentru dreptate si recunoastere. In acelasi timp, aceasta
cerere este o problema a comunitatii internationale care a creat si a
aprobat legislatia cunos­cuta drept "legea publica interna­tio­nala"
sau "legea criminala in­ter­nationala".
Nu este doar o chestiune de
moralitate sa condamni un geno­cid, este premisa unei coexistente in
conditii de pace. Este piatra de temelie pentru pacea internatio­na­la,
iar pericolul iminent al crimei in chestiune este principalul motiv
care sta in spatele interventiei mi­litare si auto-apararii.

O
intrebare care ar putea sa rasara cind cititi acest text este: de ce
scriu numai despre comunitatea evreiasca si politicienii israeliti? Ei
bine, motivul este urmatorul: in afara de turci, politicienii din
Israel si evreii din diaspora sint singurii care merg dincolo de
"simpla" ne­gare a genocidului armean (si de negarea genocidurilor
comise de Turcia impotriva altor popoare crestine, spre exemplu
genocidul asirian) pentru a practica o politica agresiva de negare si
un demers in a incerca sa inspire si alte natiuni sa se comporte la fel.
Relatia dintre Israel si Turcia se bazeaza pe minciuna si negare a
genocidului armean - negarea a 1,5 milioane de armeni care au murit din
mina Turciei Otomane in perioada 1915-1923. Este o relatie care se
bazeaza pe o complicitate la crima de a ascunde o trans­gre­siune
oribila impotriva umanitatii, iar asta respinge orice concept de
moralitate si justitie.

Namik Tan, ambasadorul Tur­ciei la
Israel, a descris relatia in septembrie 2007: "poporul turc nu face
vreo diferentiere intre Israel si evreii din diaspora. Pentru noi,
formati o unitate. Nu avem un pact cu Israel ci mai degraba poporul
evreu din intreaga lume. Daca lobby-ul evreiesc dispare, Israel isi
pierde importanta pentru noi. Prin urmare, Israel isi asuma
res­pon­sabilitatea cind o organizatie evre­iasca vorbeste despre
genocid".
Adevarul ii va elibera pe ofi­cialii turci si evrei.
Implementare unei reforme internationale pentru "Armenia de Vest/Turcia
armeana" si eliminarea unei natiuni de catre Turcia nu sint unul si
acelasi lucru. Doar realitatea genocidului poate mentine vie politica
de dezin­for­mare, industria de negare a ge­no­cidului si politica
nationala auto­rizata a Turciei. Oficialii Israelului ar trebui sa isi
sfatuiasca "prie­tenii/aliatii" din Ankara sa nu se mai faca de ris.
Genocidul armean a fost dovedit chiar in timp ce se petrecea.

Intreaga lume a fost martora la genocid. In afara de asta: geno­ci­dul
armean se regaseste in documente, mai presus de orice indoiala, la
aliatul Turciei din timpul razbo­iului, Germania (desi o parte din
aceste documente au fost distruse in 1919 si in anii ’40).
Conform
lui Taner Akcam, un istoric turc nonconformist, "nega­rea genocidului
armean sta la baza existentei Turciei". Recent, afir­matiile lui Namik
Tan si negarea agresiva a genocidului de catre presedintele Shimon
Peres dezva­luie, de asemenea, ca relatia dintre Israel si Turcia se
bazeaza pe ne­garea genocidului (raison d’Etat in loc de drept la
adevar si justitie).

Ne-am putea intreba cit poate dura o
relatie construita pe lipsa nefondata de onestitate, imorali­tate,
negare si minciuna… Intr-adevar, este de neinteles ca dias­pora
evreiasca neaga genocidul armean pentru "binele" Israelului. Ce fel de
"bine" durabil a venit vreodata din negarea unui geno­cid, a adevarului
sau a justitiei?

Nota autorului: Sint constient ca analiza mea
asupra negarii ge­nocidului de catre evrei ar putea supara anumite
persoane deci va rog sa comentati asupra ei. Intre timp, autorul ar
dori sa spuna: cine neaga un genocid le neaga pe toate. Negarea
genocidului armean nu omoara doar genocidul in sine ci si Holocaustul…
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 28.07.09 20:19

Este demonizarea
comunitatii armene, in cadrul diasporei evre­iesti, realizata cu acest
scop? Sa enumeram doar citeva exemple: in iulie 2007 a fost publicat un
articol in Judische Zeitung din Germania care sprijinea si promova
politica de negare a genocidului si de in­versare a numarului de
victime dintr-o tabara in cealalta, practica pornita de turci.
"Jerusalem Center for Public Affairs" a publicat in noiembrie pe
site-ul sau un articol scris de doamna Aydan Kodaloglu, consilier al
fostului presedinte turc Turgut Ozal; in articolul sau, Ko­daoglu a
incercat sa faca negarea genocidului chiar mai plauzibila pentru evrei
(in mod ironic, con­form lui Nuzhet Kandemir, fostul amba­sador turc in
Statele Unite, pre­sedintele Turgut Ozal era pe cale sa recunoasca
genocidul).

La rindul sau, in Jerusalem Post, Joel J.
Sprayregen (fostul vice-pre­sedinte al ADL si membru al Comitetului
Executiv al Insti­tu­tului Evreiesc pentru Securitate Natio­nala
‚JINSAƒ) a considerat rezis­tenta armenilor din timpul genoci­dului
drept motiv pentru a justifica negarea -"Nu a existat nici un
ge­nocid"- facea referire la inscena­rile din istorie - in ciuda
faptului ca trebuie sa fi fost constient ca ci­ne­va ar putea cu
usurinta sa reinter­preteze realitatea si sa nege chiar Holocaustul,
intelegind gresit re­volta evreilor din Varsovia, There­sienstadt
(lagarul unde au fost d­eportati), "vinzarea" si migrarea evreilor
catre Elvetia in perioada Holocaustului, plus supravietuirea a milioane
de evrei…

Si in Statele Unite, cineva ar putea cu usurinta sa
presupuna ca Washington Times, care deseori ti­treaza articole din
presa turca - ur­mareste pornirea unui razboi ­im­po­triva Rezolutiei
106 de aprobare a genocidului de catre Congresul Statelor Unite.
David Irving, negationist al Holocaustului, serveste din ce in ce mai
mult ca exemplu, ca para­dig­ma pentru negarea genocidului armenilor.
Domnul Lenny-Ben David, fost subsecretar al Amba­sa­dei Israelului in
SUA si prim consilier timp de cinci ani pentru Ambasada Turciei la
Washington pina in vara trecuta publica un ar­ticol in Jerusalem Post
(pe 5 oc­tombrie) cu titlul "Turcia si Armenia: ce ar trebui sa faca
evreii". Aici el nega genocidul si crea un fel de isterie armenofoba,
ba chiar pro­mova tezele "fabricate" de turcii si azerii nationalisti
si fascisti. Din nou nu este un lucru ascuns, nici macar pentru
politician, faptul ca alegatiile indreptate de turci im­potriva
armenilor au ca pas urma­tor: stergerea Armeniei din harti ca si cum un
popor si o tara nici nu ar fi existat…

Daca presupuneti ca
unui stu­dent armean din Ierusalim i s-ar permite participarea la o
ceremo­nie oficiala din Israel, dedicata ge­nocidului armean, va
inselati. De fapt aceasta situatie nici nu ar tre­bui sa va surprinda;
in Istanbul copiii armeni ramasi in "Armenia de Vest" (dupa genocid
rebotezata Anatolia Estica) sint fortati sa scrie eseuri despre cum
stramosii lor au comis "genocid impotriva turcilor" (acest lucru este
pur si simplu gre­tos, sadic si pervers).
Negarea este cunoscuta
drept a doua crima (o "crima fara singe"). Este un proces agresiv de
negarea a genocidului pus la punct de Turcia. Din pacate, o mare parte
din reprezentantii oficiali ai diasporei evreiesti si ai Israelului
sint impli­cati in acest proces de negare, iar actul lor nu difera mult
de cel al implicarii ofiterului german in ge­nocidul din 1915 (aceasta
referinta ar trebui facuta mai clar pentru a ajuta la o mai buna
intelegere -ceea ce reprezinta de fapt negarea genocidului, de catre
politicienii evrei, impotriva armenilor si a ce­lorlati crestini care
au fost victime ale genocidului comis de turci).

Daca aliatii
politici fac acest lucru, nu este genocid ci "trage­die". Exista
istorici turci care do­resc sa stearga toate referintele despre
"Armenia" si "poporul ar­mean" din biblioteci, la nivel glo­bal. Acest
fapt este usor de do­ve­dit. Domnul profesor Yusuf Halaçolu,
presedintele motivat din punct de vedere rasial al Asociatiei Istorice
Turce, cu sprijinul turcilor fascisti, depune mult efort pentru a
dovedi non-existenta poporului armean si a statului din care acestia
fac parte. Afirmatiile multor oficialitati ale diasporei evreiesti
conform carora "nu a existat un genocid al arme­nilor" se muleaza
perfect pe po­litica oficiala a Turciei.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 28.07.09 20:18

Pierre Besnainou, presedintele Congre­sului Evreiesc European
(EJC) pina la inceputul anului 2007, a afirmat in 2006 ca poporul
armean ar trebui sa nu mai faca afir­matii aberante: a existat un
sin­gur genocid in epoca moderna,si, dupa cum stie toata lumea, acesta
a fost cel impotriva evreilor - un genocid al armenilor nu a avut loc.
(Inca nu cunoastem atitudinea lui Moshe Kantor, actualul presedinte
EJC, in aceasta privinta).
In 2001, in perioada in care era
ministru de externe al Israelului, laureatul premiului Nobel si
ac­tualul presedinte, Shimon Peres, a descris problema armenilor drept
"insig­nifianta".

In plus, anul acesta presedin­tele Shimon
Peres si actualul mi­nistru de externe Tzipi Livni au comis un act
eroic la fel de impor­tant ca afirmatiile legate de Ho­locaust facute
de presedintele Ah­madinejad: Peres a confir­mat atitu­dinea Israelului
in privinta "pro­blemei" si i-a promis primului ministru turc Erdogan
ca va face lobby impotriva armenilor, in timp ce ministrul Livni a
impiedicat Knesset-ul sa recunoasca oficial Genocidul Armean.
Declaratia oficiala a fost ca "Genocidul nu a avut loc ni­ci­odata. A
existat doar "o tragedie" care s-a soldat cu victime de am­bele parti.
Va rog sa treceti peste acest inci­dent si sa reluati dis­cutiile".
Inca o data, un oficial al Israelului reda argumentul folosit de
Turcia: "Au fost crime de am­bele parti si nu au existat crime in masa".

Chiar de curind presedintele Shimon Peres a fost aclamat de sute de
membri ai Parlamentului turc, printre care numerosi fas­cisti turci,
rasisti, ultranationalisti si funda­mentalisti din Ankara, dupa ce si-a
reinnoit sprijinul pentru negarea genocidului si si-a de­cla­rat
simpatia fata de politica tur­cilor. Dar un om politic cu ex­perienta
lui Peres stie ca cei care neaga genocidul la Ankara nu se vor multumi
cu repudierea Geno­ci­dului armean.
Primul ministru turc Erdogan si
ceilalti nationalisti turci si-au unit fortele de mult timp pentru a
crea institutii panturanice cu sco­pul de a incerca sa dovedeasca
lu­mii "ilegalitatea" existentei popo­rului armean in lume.

Cind ambasadorul Frantei in Marea Britanie, Daniel Bernard, s-a referit
la Israel ca la "aceasta tara mica de rahat" in 2001, a fost o furtuna
de proteste si a fost ca­talogat drept antisemit. Dar cum ar trebui sa
nu­meas­ca un armean per­soana care neaga genocidul si numeste poporul
armean "lipsit de relevanta"? Macar daca asta ar fi singura problema:
mai mult decit atit, Turcia a cerut ca Israel-ul sa instruiasca
"lobby-ul evre­iesc" pentru a face agitatie impotriva armenilor.
Desigur, lobby-ul se adreseaza in mod special diasporei si poarta in el
semnele unui pericol la nivel mondial.

"Conspiratia" evreiasca
ar tre­bui sa ur­meze tonul dat de Ankara si sa elimine "conspiratia"
arme­nilor. In altfel de cir­cumstante conceptul ar putea fi luat drept
amuzant, dar in situatia de fata risul nu e re­comandat pentru ca poate
duce la asfixiere.
Cum poate fi acest act de ne­gare con­form cu
valorile morale si cu identitatea evreilor, in lumina xenofobiei,
rasismului, anti-semi­tismului, ostilitatii si intolerantei cu care
acest popor s-a confruntat atit si inca se confrunta zilnic? Genocidul
reprezinta cea mai gra­va forma de discriminare rasiala, pina la urma,
pentru simpla apar­tenenta la o comunitate privita de agresor drept
"ceilalti", "strainii".

Doua motive sint general va­labile
pen­tru "placa" pe care o mentin comunitatile internationale evreiesti:
Israel are nevoie de Tur­cia si Holocaustul este un eveni­ment unic in
istorie. Ocazional un alt motiv este oferit:lipsa acordarii sprijinului
ar duce la repercusiuni asupra comunitatii evreiesti din Istanbul.
(daca acest lucru ar fi adevarat, Congresul Statelor Unite si Senatul
nu ar trebui sa aprobe rezolutii impotriva Iranu­lui; dupa cum este
bine cunoscut, numerosi evrei locuiesc si in Teheran, Yazd si Isfahan
de mult timp). Aseme­nea afirmatii sint, intr-un final, nimic mai mult
decit incercari inu­tile de a justifica negarea. Susti­ne­rea
atitu­dinii inseamna si senti­men­tul vinovatiei in fata
respon­sabilitatii asumate.

Prin aceasta pozitie se
perpe­tueaza ima­ginea negativa exacer­bata a armenilor, care a fost
pre­tuita mult timp de turci, in mod simultan facilitind crearea
incre­derii in pro­pria imagine nationa­lista a turcilor. Cind
reprezentantii evreilor descriu Turcia oto­mana ca pe un Rai pe pamint,
ei distor­sio­nea­za realitatea si neaga trata­mentul inuman la care au
fost supusi ar­menii. In loc de asta, o imagine eroica nemeritata a
unei Turcii pro-iudaice este propagata prin comu­nitatile evreiesti.

Astfel, drept consecinta, in sfera dias­porei evreiesti si chiar a
sta­tului Israel, evo­lueaza o noua ge­neratie care este "hranita" cu
con­ceptii gresite despre turci curajosi si armeni perfizi. In legatura
cu situatia actua­la, este ironic faptul ca folosirea moderna a
cuvintului "Holocaust", folosit atit de des de comunitatile
internationale pentru a descrie Shoah, a fost introdusa chiar pentru a
descrie crima in masa suferita de armeni in Adana, in anul 1909.
(Ferriman, Z.D.:The Young Turks and the Truth about the Ho­locaust at
Adana in Asia Minor during April 1909; Londra, 1913).
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

R. I. F. - săpunul din piele de evreu - un mit

Mesaj Scris de Admin la data de 26.07.09 15:07

R. I. F. - săpunul din piele de evreu - un mit

de Lucian HERȘCOVICI



Ce este (sau, mai curând,
ce a fost) săpunul R. I. F. ? Este oare ceea ce s-a presupus de către
unii oameni, sau reprezintă altceva ? Care este istoria lui ? Acestea
sunt ccâteva întrebări, pe care mi le-au pus câțiva prieteni, recent.

Istoria săpunului R. I. F. este ciudată. În timpul Holocaustului și al
celui de al doilea război mondial, ca și după aceea, acest săpun a
căpătat un aspect special: s-a afirmat că ar fi fost făcut din grăsime
umană, respectiv din grăsimea evreilor uciși în lagărele morții
naziste. Crima nazistă nu s-ar fi limitat la omorârea ăn masă a
evreilor, ci ar fi fost urmată de profanarea cadavrelor și folosirea
lor pentru producerea de săpun pe scară industrială. Acest săpun ar fi
fost numit R. I. F., respectiv R. J. F. (Rein Juedisches Fett, în
traducere: Grăsime evreiască pură). Ulterior însă, s-a dovedit că
inițialele R.J.F. reprezentau o confuzie a inițialelor R.I.F., al căror
sens era Reichsstelle fuer Industrielle Fettversorgung (în traducere:
Autoritate de stat pentru aprovizionare cu grăsime industrială). Litera
I a fost confundată cu litera J. Cum se explică acest lucru și care au
fost consecințele lui ?
Înainte de a răspunde la această întrebare, trebuie să menționăm că
toți istoricii israelieni resping ideea verdicității săpunului care ar
fi fost produs de Germania Nazistă din grăsime umană.

Printre istoricii israelieni și evrei care au demonstrat că este vorba
despre un mit, putem cita numele unor specialiști de vază în domeniul
Holocaustului, precum Iehuda Bauer, Gitta Sereny, Walter Zeev Laquer,
Deborah Lipstadt, Shmuel Krakowsky, Raul Hilberg. O analiză DNA facută
de un laborator al Universității din Tel Aviv la cerea Institutului Yad
Vashem din Ierusalim a demonstrat că acest săpun nu conține nici un fel
de grăsime.

Pentru a explica aparitia confuziei, trebuie să ne referim la situația
industriei chimice, în special a celei producătoare de săpun în
Germania în timpul celui de al doilea război mondial. Datorită
războiului s-a creat o lipsă de grăsimi industriale. Urmarea a fost
trecerea producției de săpun sub controlul statului. Denumita R. I. F.,
aceste inițiale au fost imprimate pe fiecare bucată de săpun din
această categorie. Acest săpun era de calitate inferioară și a început
să fie distribuit în lagăre, precum și în ghetouri. Nu este clar cine a
făcut confuzia între litera I si litera J, RIF devenind RJF : evreii
din ghetouri, internații în lagăre sau paznicii naziști cu scopul de
a-i înfricoșa pe evrei. Cert este că această confuzie, odată făcută, a
început să influențeze. Frica de moarte s-a extins, ca și tendinșa de a
nu folosi săpunul RIF.

Zvonul a fost constatat în ghetoul din Lublin în anul 1942. Nu este
clar dacă acest zvon s-a născut la Lublin sau în alt loc. Cert este că
acest zvon a ajuns la urechea lui Heinrich Himmler, șeful SS-ului.
Faptul nu i-a plăcut lui Himmler, deoarece însemna profanare de
cadavre. Prin urmare, el a ordonat arderea cadavrelor sau îngroparea
lor imdeiată. Dar zvonul a continuat că circule. Ulterior, unele
depoziții la Tribunalul Internațional de la Nuernberg au afirmat
existența unor asemenea fabrici. Unul dintre martori, Sigmund Mazur, a
afirmat că grăsimi umane necesare producției de săpun ar fi fost
separate de oase în cadrul Institutului Anatomic din Danzig. Ulterior
însă, s-a constatat că nu putea fi vorba despre producerea de grăsimi
în cantitați industriale, necesare producției de săpun. Totuși, unii
intelectuali și oameni politici au crezut în veridicitate faptului,
fără a-l verifica, fără a fi istorici. Printre aceștia menționăm pe
scriitorul Ilya Ehrenburg si pe vânătorul de naziști și scriitorul
Simon Wiesenthal.

Ideea a fost acceptată și în România, de către unii oameni politici și
intelectuali, atât evrei cât și români. Bineințeles, din necunoștință
de cauză. Un prieten, istoricul Shimon Rubinstein, originar din Bârlad,
mi-a povestit că tatăl lui a fost chemat la comunitatea evreiască din
oraș, împreună cu alți evrei, să cumpere săpun RIF. Comunitatea
cumpărase întreaga cantitate aflată la un magazin din oraș, pentru ca
acel săpun su nu fie folosit, pentru a nu fi profanată memoria evreilor
uciși. Atunci când a venit acasă, a pus săpunul deoparte, afirmând că
este săpun sfânt, făcut din evrei și nimeni nu are voie să se atingă de
el. După câțiva ani, probabil în 1946, săpunul a fost înmormântat la
cimitirul evreiesc din oraș. De fapt, prima înmormântare a săpunului
RIF în România a avut loc la Fălticeni. Au urmat alte asemenea
înmormântări, ceremoniale, în alte orașe. Îmi amintesc monumentul
săpunului RIF de la cimitirul evreiesc din Galați, chiar la intrarea
cimitirului. Vizavi de el este monumentul de pe mormântul fragmentelor
de suluri de Tora profanate în timpul Holocaustului de către
pogromiștii legionari. Ideea era crezută și în familia mea...
Un mit istoric. In prezent el poate servi negaționiștilor, dupa
principiul reducerii la absurd. De aceea, atenție. Problema memoriei
victimelor Holocaustului este mult prea serioasă pentru a se permite
pastrarea unui mit in cadrul ei...


citeste[...]
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 20.07.09 20:00

Prin activitatea din ultimii ani, cea
materializata in seminarii cu teme privind democratizarea, Institutul
Goethe a jucat un rol important in dezbaterile privind apropierea
Romaniei de Uniunea Europeana. Dupa incheierea programului privind
Pactul de Stabilitate, va veti mentine aceasta preocupare?

Chiar daca Proiectul finantat de catre Pactul de
Stabilitate ia sfarsit la finele anului 2006 - inceputul lui 2007,
acest lucru nu inseamna ca tematica democratizarii si rolul societatii
civile nu mai au relevanta. In acest an, vom mai organiza cateva
manifestari importante pentru noua constructie europeana, pe teme ca:
rolul sindicatelor, transparenta puterii, granitele Europei, etica in
societatile de tranzitie, rolul religiei. Cum vom continua in 2007 nu
este inca stabilit. Vor trebui insa contractate fonduri suplimentare,
intrucat propriul nostru buget nu permite, din pacate, o continuare la
aceeasi scara ca pana acum.

Ati organizat in toamna 2005 un seminar la Chisinau. De unde interesul Institutului Goethe pentru problemele Republicii Moldova?

Este probabil mai putin cunoscut faptul ca
Goethe-Institut Bukarest preia, in cadrul politicii externe culturale
si educationale a Germaniei, si responsabilitati in Republica Moldova.
Suntem deci responsabili pentru doua tari. Si in cadrul Pactului de
Stabilitate pentru Europa de Sud-Est Republica Moldova joaca, de
asemenea, un rol important.

Manifestarea noastra din septembrie anul trecut a
avut, in acest sens, ca scop crearea unei retele regionale intre
Republica Moldova, Romania si alte state sud-est-europene - Bulgaria,
Macedonia si Croatia. Insa, din cauza faptului ca nu suntem
reprezentati la fata locului, nu putem initia decat activitati
singulare.

Intretinem relatii foarte bune si stranse cu PEN
Club Moldova si cu Centrul Independent de Jurnalism, cu care am
organizat deja in 2004 un mare simpozion regional pe probleme
referitoare la libertatea de opinie.

Pe langa aceasta, am inceput sa implicam Republica
Moldova si pe plan artistic mai mult in proiectele noastre. In cadrul
Departamentului de Consultanta Pedagogica si al Centrului de Informare
exista, de asemenea, de mai multa vreme, o intensa colaborare, de
exemplu cu Asociatia Profesorilor de Limba Germana din Moldova si cu
diferite biblioteci din tara. Sustinem, de asemenea, o sala de lectura
germana la Chisinau.
In 2007, Sibiul va fi capitala culturala europeana. Veti fi implicati
in acest proiect?
Sigur ca ne vom implica! Avem planificat un mare proiect expozitional
referitor la arta sonora ambientala in Europa, care va fi prezentat in
spatii neconventionale. Arta sonora ambientala este mai putin cunoscuta
in Romania si folosim acest prilej pentru a oferi publicului o noutate,
si aceasta nu doar prin invitarea de curatori si artisti de marca din
alte tari europene, care sa expuna la Sibiu o selectie de lucrari ale
artei sonore ambientale, ci si prin organizarea de workshop-uri cu
tineri artisti si studenti ai universitatilor de arta, pentru a se
familiariza cu teoria si practica acestei forme de arta.
Pe zona artelor, ce proiecte si cu ce parteneri lucreaza Institutul
Goethe?
Pe langa activitatile deja amintite, in centrul atentiei se afla cea
de-a doua Bienala a Tinerilor Artisti, pe care o organizam impreuna cu
Fundatia Culturala META in toamna lui 2006.Alte proiecte, cateva dintre
ele de mare amploare, sunt inca in faza incipienta, astfel incat nu pot
dezvalui deocamdata mai multe. Dar va pot asigura pe dumneavoastra si
pe cititorii dumneavoastra ca arta vizuala, si ma refer aici in special
la prezentarea noilor forme de arta media, forme combinate cu muzica
electronica, dar si arta in spatiul public, vor ocupa un loc central in
preocuparile noastre. (Rodica Palade)
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 20.07.09 19:59

Pe 6 aprilie 1941 puterile Axei au atacat
Iugoslavia, iar pe 10 aprilie a fost proclamat Statul Croat Independent
si Ustasa a venit la putere. Peste 6 zile Budak avea sa devina ministru
pe probleme religoase si de educatie. Din mai pana in august a tinut
discursuri in fiecare duminica (cu o singura exceptie), in intreaga
tara. Discursul sau era de un sovinism extrem, indemnand la atrocitati
impotriva sarbilor. Pe 4 iunie 1941, Budak a semnat Legea rasista a
Protectiei Culturii Nationale Ariene a Poporului Croat. A devenit unul
din membrii de marca ai guvernului Ustasa. Cu toate acestea, in culise,
Pavelic nu a avut niciodata incredere deplina in Budak.

In noul Stat Croat Independent, Budak a devenit un
artist al poporului extem de pretuit si un scriitor influent; Pavelic
l-a numit membru al Academiei Croate a Stiintei si Artelor. Ca prim om
de cultura in stat, Budak a incercat, si a reusit intr-o oarecare
masura, sa-i convinga pe artisti si scriitori sa sprijine noul regim.
Marele romancier croat Miroslav Krleza l-a descris pe Budak ca un
“ministru al culturii cu mitraliera”, iar sculptorul Ivan Mestrovic a
fost inchis cateva luni, dupa ce i-a solicitat lui Budak un pasaport
pentru iesirea din tara.

Budak a ajuns ambasador la Berlin in noiembrie
1941 si a detinut aceasta functie pana in aprilie 1943, cand a fost
numit ministru al Afacerilor Externe. In luna noiembrie a aceluiasi an
a demisionat. Motivul - nu era de acord cu atitudinea ingaduitoare a
lui Pavelic fata de Germania, ca urmare a capitularii Italiei si a
pretentiilor militare ale nemtilor asupra coastei de est a Adriaticii.

In tot acest timp, Budak se temea de Pavelic si
incerca sa-i justifice, in public, manevrele politice, inclusiv
tratatele de la Roma intre Italia si Statul Croat Independent (mai
1941). Acestea amenintau popularitatea regimului Ustasa deoarece
ofereau Italiei aproape toata partea de est a coastei Adriaticii
(Dalmatia). O interpretare foarte des intalnita este ca Budak era
foarte radical si rasist in discursurile sale pentru a-i face pe plac
lui Pavelic. Totusi, Budak, membru influent al regimului Ustasa, mai
ales in primele luni cand s-au comis numeroase masacre impotriva
sarbilor, a fost un lider important al unui regim barbar.

Dupa demisia din postul de ministru, Budak a
detinut o pozitie de prim rang, dar a jucat de fapt un rol secundar in
cadrul regimului: si-a pastrat pozitia de “doglavnik”, dar consiliul
vicepresedintilor functiona numai ocazional si doar ca un fel de
adunare a consilierilor.

La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial,
Budak impreuna cu membri ai guvernului Ustasa, militari si civili, au
fugit in Austria. Budak a fost prins de fortele armate britanice si
expatriat. A fost judecat, condamnat la moarte si spanzurat pe 7 iunie
1945.

Mile Budak s-a vrut a fi un ideolog al miscarii
Ustasa. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, orice tribunal l-ar fi
condamnat pentru rolul jucat in cadrul sistemului. Faptul ca a fost
judecat imediat dupa razboi si dupa instaurarea regimului comunist in
Iugoslavia a fost in defavoarea sa - in alte circumstante ar fi putut
scapa de pedeapsa cu moartea.

In cele patru decenii si jumatate care au urmat,
ca scriitor, Budak aproape a disparut din literatura croata. Dar dupa
alegerile democratice din 1990, pentru Budak a inceput, practic, o a
doua viata, operele sale fiind republicate. Consiliile locale au dat
numele sau unor strazi din diverse orase. Acest fapt a scandalizat
opinia publica democratica, antifascista, care nu se opunea publicarii
operei lui Budak (desi exista numeroase incertitudini privind valoarea
literara a acesteia), dar s-a manifestat vehement impotriva
reabilitarii sale politice. Ei nu voiau ca oamenii sa uite ca Budak a
fost sovin, rasist si fascist.

Mai mult de un deceniu, Budak a existat in
constiinta publica a croatilor intr-o forma neasteptata si
indezirabila. Intrebarea care se pune e: de ce Budak? Un posibil
raspuns ar fi ca reputatia sa de scriitor si intelectual a fost adesea
folosita ca un argument pentru incercarea de reabilitare a miscarii
Ustasa. Promovarea lui Budak ca scriitor a servit miscarii Ustasa ca un
fel de intrare pe usa din dos in societatea si viata politica din
Croatia. Unii politicieni de dreapta au incurajat acest demers, in timp
ce politicienii de stanga, inclusiv guvernul din perioada 2000-2003, nu
au avut curajul de a se opune revizionistilor. Este interesant ca o
confruntare cu acestia a avut loc numai dupa schimbarea guvernului in
decembrie 2003, cand un guvern de centru-dreapta a preluat puterea.

In august 2004, un cetatean croat (stabilit in
Canada), a instalat o placa memoriala la locul nasterii lui Mile Budak.
Acest fapt a uluit opinia publica si mass-media, care au condamnat in
unanimitate gestul. Guvernul a impartasit aceeasi opinie, dar s-a
trezit din punct de vedere legal intr-un impas: instalarea placii
memoriale (aflata pe un perete din curtea unei biserici) nu necesita
aprobare din partea autoritatilor. Abia dupa patru zile de la
instalarea placii memoriale a lui Budak in Sv. Rok si a celei a lui
Jure Frantecic, un alt membru foarte cunoscut al Ustasa, in Slunj,
intr-o sesiune extraordinara a guvernului s-a decis indepartarea
acestora. In cazul deciziei privind legitimitatea actului, guvernul a
facut apel direct la Constitutie. Politia a scos placile memoriale, iar
guvernul a impus opiniei publice o noua atitudine fata de asa-numitii
“nostalgici Ustasa”. Incepand din august 2004, toate strazile cu numele
lui Budak au fost redenumite, ca urmare a recomandarilor facute de
guvern autoritatilor locale. Intre timp au mai existat cateva tentative
de a plasa astfel de placi memoriale, dar politia a actionat prompt,
luand masurile necesare in decurs de cateva ore.

Astfel, Mile Budak, scriitor si una dintre figurile marcante si extrem de interesante ale miscarii Ustasa, a redevenit istorie.

Traducere din engleza de Cristina Spatarelu


SABINE HENTZSCH, director Goethe-Institut, Bucuresti
Un drum cu dublu sens

Ce agenda v-ati propus pentru 2006 si cum selectati temele pentru conferinte?

Temele programelor noastre sunt in majoritatea
cazurilor concepute si dezvoltate de comun acord cu partenerii nostri
romani. Aceasta corespunde conceptiei noastre asupra colaborarii in
spiritul dialogului, care incepe chiar de la nasterea unui proiect.
Initiativa poate veni din ambele parti: fie un partener roman vine cu o
propunere concreta, fie propunem noi un anume proiect.

Exceptie fac turneele organizate la nivel central,
cu muzicieni sau expozitii, dar si manifestarile cu caracter
informational despre Germania, cultura sau limba germana.

Hotarator este de fiecare data ca temele sa aiba
relevanta atat pentru Romania, cat si pentru Germania, respectiv
Uniunea Europeana, si sa avem prin expertii si/sau artistii germani o
contributie importanta in cadrul proiectelor.

Patru mari teme se afla in prim-planul activitatii noastre in 2006.

Pe tema Istoria si viitorul lumilor citadine sunt planificate diferite manifestari si expozitii de arhitectura.

Sub egida Noi forme de promovare a literaturii,
deschidem noi cai ale schimburilor literare reciproce. In acest sens,
pe data de 23 ianuarie se vor intalni doi autori germani si doi romani
ce au ceva comun, si anume faptul ca traseul lor literar a demarat dupa
1989. Intentia este de a continua acest dialog literar la Berlin,
astfel incat sa existe o reflectare in Germania a unei manifestari
concepute aici. Apoi, in septembrie, prezentam, de exemplu, impreuna cu
Colocviul Literar Berlin (Literarisches Colloquim Berlin), 6 autori
germani necunoscuti in Romania pana in prezent. Intrucat LCB dezvolta
un program de promovare a traducerilor de literatura din tarile Europei
de Est, acest prilej ofera sansa de a atrage atentia acestei importante
institutii asupra unor noi aparitii pe piata de carte romaneasca.

Acest asa-numit drum cu dublu sens este pentru noi
mult mai important si mai interesant decat simpla prezentare a propriei
culturi. De aceea, proiectele comune au intaietate.

O alta tema centrala se va desfasura in
avanpremiera Campionatului Mondial de Fotbal care are loc anul acesta
in Germania: alaturi de partenerii nostri europeni, planuim diverse
activitati, cum ar fi: expozitia renumitei agentii internationale de
fotografie Magnum Fotbalul - limbaj universal, o zi europeana a
literaturii fotbalului si un program de filme avand ca subiect fotbalul.

Si, desigur, vom prelua in direct cateva meciuri
ale reprezentativei Germaniei si vom prezenta cu aceasta ocazie
locurile de desfasurare a Campionatului Mondial.

Cea de-a patra tema importanta se intituleaza
Teatrul - oglinda a societatii. De multi ani promovam traducerea in
romaneste a unor piese contemporane de teatru de expresie germana. In
masura in care bugetul o permite, sustinem de multe ori si punerea in
scena in Romania a acestor piese. Un proiect special in acest sens este
o coproductie germano-romana cu Rene Pollesch, unul dintre cele mai
cunoscute staruri ale teatrului contemporan din Germania, care va scrie
special pentru Romania o piesa si o va pune in scena cu artisti romani.

Dar teatrul inseamna pentru noi si teatrul-dans. Dorim sa colaboram pe viitor si mai strans cu Centrul National de Dans.

La inceputul lui februarie are loc la Anvers
premiera primei coproductii de dans germano-romano-bulgara, cu Eduard
Gabia si Maria Baroncea. Vom face tot posibilul sa prezentam apoi
aceasta productie si in Romania.

Pe langa aceste directii principale, muzica joaca
un rol deosebit de important, mai cu seama intr-o tara atat de muzicala
cum este Romania. Aici, insa, ne concentram exclusiv asupra celei
contemporane si experimentale. Astfel, pe 25 martie, asteptam formatia
de hard rock Von Spar, care va incinge atmosfera la Club A cu piesele
lor rock interpretate in limba germana.

Un regal muzical de o factura deosebita isi
asteapta publicul bucurestean pe 28 mai: in cadrul saptamanii muzicii
contemporane, am invitat 2 muzicieni de renume mondial: Robyn
Schulkowsky, care este considerata cea mai buna percutionista din lume,
va concerta la Ateneul Roman alaturi de Reinhold Friedrich, un star al
trompetei.

Care sunt principalii dumneavoastra parteneri?

Este un spectru foarte larg, in acord cu
divesitatea activitatilor noastre. In cadrul Departametului Programe
Culturale colaboram foarte strans cu New Europe College, Institutul
Cultural Roman si cu colegii nostri de la celelalte institute europene,
dar si cu Universitatea de Arta si cea de Muzica, cu Fundatia Culturala
META, Muzeul de Arta Contemporana, Centrul National de Dans, scena
independenta de teatru, diferite festivaluri, care pun accent pe
produsul artistic inovator, de asemenea, cu centrele culturale germane
din Romania.

In ceea ce priveste departamentele de limba si informare, se adauga numerosi alti parteneri.

Astfel, am initiat de curand un program special
destinat functionarilor Ministerului Afacerilor Externe si ai
Institutului National de Administratie, care, in contextul
multilingvismului european, invata limba germana, respectiv
aprofundeaza cunostintele deja existente.

Ministerul Educatiei, scolile germane din Romania,
Asociatia Profesorilor de Limba Germana din Romania, facultatile de
germanistica sunt, de asemenea, parteneri importanti ai Departametului
de Consultanta Pedagogica. O legatura stransa avem, de exemplu, cu
Biblioteca Universitara din Bucuresti.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 20.07.09 19:55

TIHOMIR PONO©, jurnalist, Vjesnik, Zagreb
Cazul scriitorului si politicianului Mile Budak

Mile Budak, scriitor si politician, s-a nascut in
1889 in Sv. Rok (Croatia, Austro-Ungaria). A studiat istoria si
geografia la Universitatea din Zagreb, dar a absolvit, in cele din
urma, Facultatea de Drept din cadrul aceleiasi universitati, cu cativa
ani inaintea izbucnirii primului razboi mondial. Chiar dupa inceperea
luptelor, Budak a fost ranit si luat prizonier in Serbia, unde a ramas
tot restul razboiului. Inainte de 1914, a devenit presedintele
organizatiei de tineret a universitatii, care se ghidase dupa
invataturile lui Ante Starcevic, renumit politolog si ganditor,
cunoscut sub numele de “parinte al natiunii” si cofondator al
Partidului Croat al Drepturilor, in 1861. Indata dupa obtinerea
licentei in drept, in 1920, Budak a inceput sa lucreze ca partener al
avocatului Ante Pavelic, care a devenit mai tarziu presedinte al
miscarii Ustasa si sef al Statului Croat Independent - stat-marioneta
creat de Hitler si Mussolini in aprilie 1941.

In anii ’20, Budak s-a alaturat reinfiintatului
Partid Croat al Drepturilor, devenind unul dintre membrii sai marcanti.
A fost editor al buletinelor de partid si membru ales al Adunarii
Orasului Zagreb.

In 1929, dupa ce regele Alexandru a instaurat
dictatura, Pavelic, membru al Partidului Croat al Drepturilor si
deputat in Parlamentul de la Belgrad, a luat drumul exilului,
stabilindu-se in Italia. Aflat in exil, Pavelic a fondat in 1930 Ustasa
- Organizatia Revolutionara Croata, structura politica a carei doctrina
avea la baza un sovinism extrem impotriva sarbilor, dar si ura
impotriva evreilor si a croatilor care se opuneau acestei ideologii.
Telul lor era impartirea Iugoslaviei si crearea unui stat croat
independent. Tacticile pe care le foloseau, pe langa propaganda si
recrutari din randul studentilor, includeau asasinatele politice si
pregatirea militara a membrilor.

In primii ani de dictatura, Budak a ramas in
Croatia, devenind liderul Partidului Croat al Drepturilor, care a fost
interzis, ca toate celelalte partide politice. La acea vreme, Budak
colabora cu Vladko Macek, liderul Partidului Taranesc Croat, cel mai
mare partid de opozitie din Iugoslavia. In octombrie 1929, Budak a fost
arestat pentru sapte luni din cauza activitatii politice.

Momentul de rascruce al vietii sale l-a constituit
atentatul din iunie 1932, cand a supravietuit cu greu dupa ce agenti ai
politiei au incercat sa-l ucida in Zagreb. In urma acestui eveniment, a
devenit foarte radical. Furia impotriva sarbilor nu s-a oprit la
resentimentul fata de elita politica si militara opresiva, ci a luat
chiar forma urii generale impotriva poporului sarb.

In februarie 1933, Budak a luat calea exilului si,
dupa o scurta perioada petrecuta in Austria, i s-a alaturat lui Ante
Pavelic in Italia. La 6 mai 1934, Pavelic (care era “poglavnik”, adica
presedinte al Ustasa) i-a numit pe Budak si pe Marko Dosen in functia
de “doglavnik” (vicepresedinti). Budak a devenit consilierul apropiat
al lui Pavelic, dar, la scurt timp, a aparut o rivalitate intre cei doi
datorata pozitiei dominante al lui Pavelic.

Dupa asasinarea, in octombrie 1934, a regelui
Alexandru al Iugoslaviei si a ministrului de Externe francez, Louis
Barthou, la Marsilia, de catre Ustasa si VMRO (Organizatia
Revolutionara din Macedonia), Italia si-a schimbat politica fata de
Ustasa. Pana atunci, miscarea se bucurase de ospitalitatea regimului
italian fascist. Ca urmare a presiunii internationale, in special din
partea Frantei si a Iugoslaviei, Italia a inchis toate bazele militare
ale Ustasa de pe teritoriul sau si toti membrii miscarii au fost
trimisi in Insulele Lipari, langa Sicilia, sub controlul strict al
politiei. Pe atunci, Budak, comandant al bazelor Ustasa din Italia, era
raspunzator pentru toti membrii miscarii din Lipari. Acestia si-l
aminteau ca pe un comandant crud si nedrept. Se pare ca Budak ii
favoriza pe radicali si uneori se purta foarte brutal cu asa-numitii
“radicevci”, membri Ustasa care manifestau totusi un respect pentru
Stjepan Radic, liderul moderat al Partidului Taranesc Croat, care a
fost asasinat in 1928, in cadrul Adunarii Nationale, la comanda
autoritatilor.

Budak si-a pierdut popularitatea in randul
membrilor miscarii Ustasa nu numai din cauza cruzimii sale, ci si a
lipsei capacitatilor organizatorice si a abilitatilor politice. Budak a
fost comandant in Lipari pana in februarie 1937, cand s-a mutat la
Messina si apoi la Salerno, unde si-a scris faimoasele romane: Ognjiste
(Inima), Na vulkanima (Pe vulcani) si Rascvjetana tresnja (Ciresul in
floare).

In 1937, curand dupa semnarea tratatului dintre
Iugoslavia si Italia, care a adus o imbunatatire a relatiilor dintre
cele doua state, Budak s-a hotarat sa revina in tara. In urma
tratatului, exista posibilitatea ca membrii miscarii Ustasa sa revina
in Iugoslavia fara a fi sanctionati. Budak a revenit in Zagreb in vara
anului 1938, fara stirea sau permisiunea lui Pavelic, motiv pentru care
acesta nu-l va ierta niciodata.

Budak a reluat legatura cu Macek, liderul
opozitiei din Iugoslavia, dar, la scurt timp, si-a dat seama ca se
aflau in tabere diferite: amandoi erau de acord cu iminenta unui nou
razboi, insa, in timp ce Budak credea ca Germania si Italia vor iesi
invingatoare, Macek anticipa victoria democratiilor occidentale si
incerca sa mentina Croatia si Iugoslavia in afara conflictului. Pentru
ca se opunea cu fermitate cooperarii cu sarbii, Budak a condamnat
infiintarea Banovina Hrvatska in urma intelegerii Cvetkovic-Macek.
Budak a fost apoi inchis, de la sfarsitul lunii februarie pana in
aprilie 1940. Eliberarea a venit dupa ce sotia sa, Ivka, s-a sinucis.
El nu si-a mai revenit niciodata dupa aceasta tragedie.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 20.07.09 19:55

Ca la multi alti intelectuali, se pot identifica
la Hauer si Eliade obisnuitele clisee ideologice ale unei foarte
raspandite critici a culturii si civilizatiei. Numesc aici numai
materialismul perceput ca omniprezent, absenta presupusa a valorilor
spirituale, respingerea înregimentarii partinice de suprafata,
masificarea societatii, lupta împotriva bolsevismului mascat sub forma
partidelor socialiste sau a bolsevismului cultural aparent sub forma
ateismului, a descompunerii axiologice, a literaturii imorale, a
cinematografului si a teatrului etc. etc. Critica globala a relatiilor
sociale, puternic ascutita de primul razboi mondial, era îndreptata
acum cu mai multa putere spre institutiile încetatenite ale statului si
a reprezentantilor “sistemului”. Aceasta atitudine anti-establishment
care i-a caracterizat în timpul vietii pe Hauer si Eliade îsi are locul
în acest context. Dar, fiindca întoarcerea la conditiile anterioare
razboiului si resolidarizarea cu monarhia erau excluse pentru
intelectualii liberali si mai degraba progresisti, rezultatul pentru
acestia al dublei directii de atac - împotriva vechii reactiuni, pe de
o parte, si împotriva miscarii muncitoresti, pe de alta parte - a fost,
ca sa spunem asa, o afinitate naturala pentru ideile fasciste.

Un criteriu fundamental pentru orice cercetare
comparata a fascismului este antisemitismul. Evreii au constituit
dintotdeauna paratrasnetul si tapul ispasitor pentru criticile
social-politice. Este vorba de un model vechi, care, cine ar putea sa
nege?, a cunoscut o evolutie nemaivazuta în anii 1930. Daca îi
comparam, din nou, pe Hauer si Eliade, se poate concluziona ca la
acestia pozitia antisemita nu era foarte puternic marcata (sau cel
putin nu peste media epocii). Motivele pentru aceasta le vad într-o
anumita deschidere catre lume a celor doi si în absenta unor
resentimente antievreiesti, ce pot fi nascute dintr-o pozitie crestina
conventionala. Daca Iisus ca salvator al propriei vieti nu mai joaca
nici un rol, atunci dispare si importanta imaginii evreilor ca deicizi
- pentru a da cel mai semnificativ exemplu din canonul resentimentelor
religioase. Cu toate acestea, nu putem ignora faptul ca cei doi s-au
asociat unor partide al caror extremism antisemit a depasit tot ceea ce
se petrecuse pana atunci în Romania si Germania.

In încheiere, as dori sa mentionez doi elevi ai
lui Hauer, a caror situatie este în masura sa relativizeze ceea ce am
spus despre caracterul mai degraba de medie al lui Hauer. Primul
exemplu este Paul Zapp, unul dintre cei mai apropiati colaboratori si
în acelasi timp secretar general al Miscarii Religioase Germane. Prin
intermedierea lui Hauer, Zapp a intrat în randurile SS si SD, unde a
avut o ascensiune fulguranta. Dupa atacul asupra Uniunii Sovietice, el
a devenit seful Einsatzkommando-ului 11a al Einsatzgruppe D(2). Trecand
prin Viena, Bratislava si Sibiu, Zapp a ajuns pe 22 iunie 1941 în
Sighisoara. Deja la începutul lui iulie 1941, comandoul sau, constituit
din 80-100 de oameni, a comis primele atacuri asupra populatiei
evreiesti din Barlad. La 17 iulie, Zapp a condus prima executie în masa
la Chisinau. Atunci cand Zapp a intrat în Chisinau, a întalnit soldati
romani care ucideau fara discriminare evrei. Pentru a pune capat
acestor actiuni aleatorii si fara plan, Zapp a constituit cu ajutorul
comandantilor romani ai orasului un ghetou, de unde evreii au fost dusi
la executie într-o perfecta ordine germana. Dara de sange pe care a
lasat-o în urma sa Einsatzkommando-ul 11a a trecut apoi prin Nikolaiev,
Herson si pana în Crimeea. Autoritatile germane au reusit de abia în
anii 1960 sa dea de urma lui Zapp. In 1972 a fost condamnat la
închisoare pe viata pentru uciderea a peste 13.000 de evrei. În timpul
procesului, Zapp a marturisit de mai multe ori cat de mult a fost
marcat în întreaga sa gandire si în sentimente de marele sau model si
figura paternala care a fost Hauer.

Si Herbert Grabert a apartinut în anii 1920, ca si
Zapp, unui cerc crestin de studiu al Bibliei condus de catre Hauer.
Hauer a fost si pentru Grabert un fel de supratata, pe care îl urma
neconditionat în toate. De-abia în 1936 s-a ajuns la ruptura, fiindca
Grabert voia sa ajunga în fruntea Miscarii Religioase Germane. Dupa
1945, Grabert a fondat o editura de extrema dreapta, care a devenit
cunoscuta în primul rand pentru faptul ca acolo au aparut carti care
neaga Holocaustul. Editura Grabert, condusa astazi de fiul acestuia,
Wigbert, ocupa o pozitie fruntasa în cadrul dreptei germane.

Nu cu mult timp în urma, am publicat împreuna cu
un jurnalist o carte despre Editura Grabert, al carei continut a fost
rezumat într-un mic articol pentru Serviciul de Informatii împotriva
Dreptei (IDGR). IDGR desfasoara o activitate importanta de cercetare
asupra extremismului de dreapta din Germania si a fost de mai multe ori
laudata de oficialitati. Ca urmare, am fost inclus de catre o
autointitulata Alianta pentru Adevarata Democratie pe o lista a celor
vinovati de înalta tradare si de tradare de neam, postata pe Internet,
carora - dupa preluarea puterii de catre fascisti, deci, în formularea
lor, “in ziua de dupa restaurarea statalitatii de drept” - trebuie sa
li se aplice dreapta pedeapsa.



1. Aici cu sensul original, de “dreapta credinta”, deci de singura interpretare (n. tr.)

2. Einsatzgruppen (corpuri de interventie) si
Einsatzkommandos (grupe de interventie) au fost unitati ale SS din
Rasarit însarcinate cu eliminarea populatiei evreiesti si a
partizanilor (n. tr.)

Traducere din germana de Carol Capita
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 20.07.09 19:54

HORST JUNGINGER, profesor, Universitatea Tübingen

Jakob Wilhelm Hauer - cel mai cunoscut istoric al religiilor din Al Treilea Reich



Indologul si istoricul religiilor din Tübingen,
Jakob Wilhelm Hauer, a fost fara îndoiala cel mai important
reprezentant al asa-numitului “spirit Neuheiden”, în timpul celui de Al
Treilea Reich. In iulie 1933 el a fost proclamat “conducator” al
Miscarii Religioase Germane, care reprezenta pe atunci cea mai
importanta asociere de comunitati religioase de extractie pagana. De
fapt, aceasta Miscare Religioasa Germana nu cuprindea nici pe departe
toate gruparile religios-etniciste si deja dupa putin timp noua religie
a murit “din cauze naturale”, atunci cand - în 1936 - aceasta s-a
destramat din cauza divergentelor de dogma si a retinerilor de natura
politica din partea statului. Conducerea national-socialista a statului
n-a avut niciodata de gand sa accepte telurile religioase ale Miscarii
Religioase Germane si cu atat mai putin sa se identifice cu acestea.

Hauer, care a parcurs la Seminarul Misionar de la
Basel o educatie de misionar pentru subcontinentul indian, a activat
din 1907 ca misionar si director de scoala în districtul Malabar din
sud-vestul Indiei. Prin contactul cu universul religios indian,
orizontul sau s-a extins si a dus, pana la urma, la relativizarea
propriilor sale convingeri religioase. Ulterior, Hauer va afirma ca nu
a convertit vreodata un indian la crestinism. Nu întamplator a început
el înca din timpul primului razboi mondial sa studieze indologie si
istorie generala a religiilor la Universitatea din Tübingen. Incepand
cu 1927 si pana în 1945, el a reprezentat, ca profesor titular, aceste
doua domenii, la care s-a adaugat - din 1940 - si un al treilea, anume
viziunea ariana despre lume.

Punctele de vedere teologice ale lui Hauer din
perioada de pana la 1933 pot fi considerate pe deplin liberale. Ca
reprezentant al protestantismului liber, el a respins cu fermitate
orice forma de ortodoxie(1) religioasa si de dogmatism, ceea ce a
rezultat într-o distantare tot mai mare a sa fata de Biserica. Putem
urmari, în cazul lui, cum, în consonanta cu alienarea sa religioasa,
preocuparile de istorie a religiilor indiene au crescut constant în
importanta. Slabiciunea sa pentru istoria religiilor indiene s-a
transformat dupa 1933 în identificare. Dintr-un exclus al Bisericii, el
a devenit profetul unei noi religii. Fenomenul cunoscut drept “going
native”, deci asumarea unei identitati culturale straine, a fost
împartasit de Hauer cu multi oameni, care au gasit în strainatate nu
numai o noua orientare spirituala, ci si regasirea de sine.

“Going native” si “finding home” sunt doua modele
complementare de comportament, care, atat cat pot sa judec, au devenit
caracteristice si pentru un om cum a fost Eliade. Multi istorici ai
culturii, în special reprezentantii indo-europenisticii, care evolua,
ca stiinta filologica, pe o directie de istorie a culturii, pot fi
încadrati în aceasta paradigma. In cazul fostului misionar în India
Hauer, se poate vedea foarte bine cum o critica la început imanenta a
crestinismului a devenit cautarea unei perspective alternative asupra
lumii si cum aceasta a fost mai apoi suprapusa de evolutiile politice.
Cu o perspectiva total eronata a realelor relatii de putere, Hauer a
sperat ca o credinta germana indo-ariana sau indo-germana ar fi putut
deveni noua religie de stat a celui de Al Treilea Reich.

Netinand cont de diferenta de varsta si de
conceptiile diferite asupra unui paganism etnic determinat rasial,
exista între Hauer si Eliade o întreaga serie de asemanari, atat din
perspectiva mundana, cat si din cea stiintifica. Amandoi erau marcati
de o profunda traire religioasa interioara ce nu se putea manifesta în
structurile bisericesti si de politica bisericeasca existente. Lui
Hauer si Eliade, care au intrat la sfarsitul anilor 1920 în contact
epistolar, le repugna îngustimea dogmatica si încremenirea religioasa a
Bisericii oficiale. Aceasta s-a dovedit a fi o institutie conservatoare
si retrograda, a carei incapacitate de a se apleca asupra problemelor
vietii reale si mai cu seama asupra nevoilor tinerei generatii iesea
frecvent la lumina. Dupa primul razboi mondial, exista o mare
dezamagire fata de Biserica ramasa în cadrele ei îmbatranite si ai
carei reprezentanti se gandeau mai mult la privilegiile lor decat la
punerea în practica a învataturii lui Iisus si a preceptelor morale ale
acesteia. In termenii lui Max Weber, Biserica devenise o institutie în
care sacramentele, deci caile de salvare, nu mai erau traite, ci
administrate birocratic. Aceasta dezvoltase structuri în care
adevaratul spirit al religiei se sufoca si era înlocuit de actiunile
formalizate ale unei religiozitati pur exterioare.

Cred ca motivatia fundamentala pentru care Hauer a
pactizat cu national-socialismul, iar Eliade cu Garda de Fier este de
gasit în credinta lor ca acestea erau nu miscari politice, ci miscari
de înnoire profund spirituale si avand ca scop renasterea spirituala a
natiunii. In acelasi timp, ei erau constienti de faptul ca o astfel de
renovatio nu se putea realiza într-o lume moderna împotriva sau chiar
fara ajutorul stiintei. Intr-o fiinta statala tot mai seculara, rolul
intelectualilor organici nu mai putea fi preluat de reprezentantii
teologiei traditionale. Acesta, sperau cei doi, trebuia transferat
istoricilor religiei, eliberati în plan teologic si care puteau sa
unifice cele doua elemente: adevarata stiinta si adevarata
religiozitate. Tocmai datorita cunoasterii lor specializate, Hauer si
Eliade se considerau capabili si chemati sa actioneze creativ si
dintr-o pozitie de frunte în acest proces declansat de înnoire. Mai
mult, ei credeau ca apartin unei elite spirituale, unei avangarde
capabile sa planifice si sa fundamenteze stiintific refacerea natiunii.
De aici pana la cutezatorul crez de a fi conducatorii spirituali ai
liderilor politici nu a mai fost decat un mic pas; sau, pentru a folosi
o formula a lui Martin Heidegger, de a dori sa-l conduci pe conducator.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 20.07.09 19:53

Insuficienta explicativa creste insa si mai mult
daca largim orizontul studiului si comparam cazul lui Eliade cu cazuri
similare de dincolo de Romania. De fapt, largirea orizontului inseamna
chiar transcenderea metodei ideografice. Deoarece faptul ca alti
ganditori europeni contemporani cu Eliade au aderat la miscarile
fasciste din tarile lor nu poate fi explicat de metoda ideografica
decat ca o simpla coincidenta. O ciudata coincidenta insa. Contemporani
cu el au fost, de exemplu, Heidegger, Céline, Gentile, Papini, Drieu la
Rochelle, in ale caror scrieri politice si mai putin politice gasim
idei intai neoromantice, pe urma extremiste foarte similare cu cele ale
lui Eliade, fie ca e vorba de fantezia organicista a renasterii
nationale prin spirit si destin, de omul nou, viril, simplu, mantuit,
de respingerea unei decadente percepute a modernitatii etc. Exemplul
lui Heidegger este bine cunoscut. Sein und Zeit (1927) nu este o
lucrare fascista, cum poate ne-ar face sa credem un culpabilizator
total ca Victor Farias, ci o foarte importanta opera filozofica. Insa
ea contine unele conceptii pe care Heidegger le-a dezvoltat mai tarziu
intr-un context politic radicalizat si care s-au incadrat foarte bine
in ideologia oficiala nazista. Sa luam ca exemplu notiunea de
Entschlossenheit (rezolutie), care este criteriul lui Eigentlichkeit
(autenticitate) si care, in contextul fenomenologiei existentiale din
Sein und Zeit, se aplica fiecarui individ in parte. Insa tot aceasta
Entschlossenheit, tot aceasta vointa de autenticitate este invocata de
Heidegger in cuvantarea lui inaugurala ca rector in Freiburg in 1933,
in care “vocatia” studentimii germane este subsumata urmarii
neconditionate a Führer-ului, ca de fapt intregul destin al poporului
german. Bineinteles, problema este complicata, si numarul de studii
despre cazul Heidegger, de la Ernst Nolte la George Steiner, o
dovedeste. Dar sa nu existe totusi nici o paralela cu conceptul central
de autenticitate la Eliade, intai personalizat (de exemplu, in
Invitatie la ridicol, in Oceanografie), pe urma pus in slujba
“mantuirii neamului”? Un exemplu mai putin cunoscut e fascizarea
scriitorului Pierre Drieu la Rochelle (1893-1945), care a inceput ca
surrealist, pacifist si adept al Ligii Natiunilor, dar care a devenit
un colaborator deschis al Regimului de la Vichy, cum explica amanuntit
David Carroll in French Literary Fascism: Nationalism, Anti-Semitism
and the Ideology of Culture. Sa citim ce scrie Drieu la Rochelle in
1941: “Un om nou s-a nascut, reactionand impotriva orasului, redand
sufletului si trupului valorile fortei, curajului, afirmatiei (...)
Omul nou incepe cu trupul. Nimic nu este mai spiritual. Sufletul cauta,
doreste salvare prin redescoperirea trupului (...) Totalitarismul ofera
sanse pentru o dubla restauratie, corporala si spirituala, a omului
secolului 20”. Sa nu fie aici nici o paralela cu unele idei centrale de
la Itinerariu spiritual la De ce cred in biruinta Miscarii Legionare?

Un ultim exemplu, mult mai drastic decat cele de
sus, este partidul hinduist-nationalist Bharatiya Janata Party (fondat
in 1980), in al carui discurs fundamentalist gasim idei neasteptat de
familiare. Cum scria unul din ideologii acestui partid, in 1995:
“Adevarata noastra regenerare nationala trebuie sa inceapa cu formarea
omului, dandu-i putere ca sa transceanda slabiciunile omenesti si sa
devina un simbol stralucitor al masculinitatii hinduiste, incorporand
in el virtutile noastre traditionale, iubire, autocontrol, sacrificiu,
devotiune, caracter” (Dattopant Thengadi). Bazandu-se pe teoriile lui
Charles Taylor si Partha Chatterjee despre nationalism, Omar Kutty a
aratat intr-un studiu ca acest discurs despre “virilitate” este un
discurs tipic de modernizare al unei natiuni inferioare, bazata inca in
mare parte pe o populatie rurala, care imita si in acelasi timp
respinge civilizatia din Vest, compensand astfel o umilire externa prin
crearea unui mit national intern. Oare, din nou, nu e nici o paralela
cu Eliade, cu discursul lui despre “virilitate”, “revolutia
spirituala”, mantuirea neamului prin sursele proprii ale ortodoxismului
etc.?

Eu cred ca exista aici multe paralele, paralele
sistematice. Si am dat numai trei exemple. Ele dovedesc totusi cat de
putin singular este cazul intelectualilor romani din perioada
interbelica si cat de mult ar fi nevoie de o intelegere a evolutiei lor
politice ca diferite cazuri particulare ale unui fenomen generic.
Dispunem in aceasta privinta de o literatura de specialitate in Vest,
de teorii si studii paradigmatice despre sociologia si ideologia
elitelor intelectuale, despre raspunsul lor la modernizare, despre
discursul lor organicist, ultranationalist, fascist. In definitiv, nici
in cazul analizei fascismului romanesc nu se mai poate scrie un studiu
serios care sa explice evolutia si ideologia Garzii de Fier fara
trimiteri la fascismele europene din epoca si la vasta literatura de
specialitate despre ele, mai ales dupa Legiunea Arhanghelului Mihail a
lui Armin Heinen. Fascismul este un fenomen generic despre care exista
interpretari teoretice riguroase (de exemplu, Mosse, Sternhell, Nolte,
Griffin) si oricine doreste sa inteleaga un fascism particular trebuie
sa studieze nu numai documentele particulare, ci sa-si asume si grila
interpretativa generala. De ce atunci sa facem exceptie in cazul
interpretarii fascizarii intelectualilor romani, adica a unei
minoritati in cadrul fascismului romanesc?



P.S. Sunt constient ca sugestia mea poate sa para
unora fara substanta. Cu ocazia simpozionului de la Goethe Institut am
avut prilejul sa cunosc mai multi cercetatori Nachwuchs care abordeaza
subiectul exact in felul sugerat de mine, care cunosc bibliografia
romaneasca, dar si pe cea internationala foarte bine. Ar fi bine ca
sugestia mea sa fie considerata complet invechita. Dar numarul acestor
cercetatori inca nu ma face sa cred acest lucru.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 20.07.09 19:53

Nu este însa mai putin adevarat ca optiunile
politice ale intelectualilor pot fi adesea interogate, gratie surselor
de care dispunem, si pe un alt teren decat cel al diferitelor forme de
determinism social. Daca exista o supradeterminare a intelectualilor în
politica, aceasta este de natura individuala. Un personaj ca Emil
Cioran, de exemplu, este statistic încadrabil în anii 1930 într-un
“proletariat intelectual” romanesc, caruia îi apartin, de altfel, si
oameni precum comunistul Alexandru Sahia sau Eugen Ionescu, dar nici
unul dintre cei pe care aceasta situatie i-a putut împinge catre
subversiunea politica de tip fascist nu a scris ceva cat de cat
asemanator Schimbarii la fata a Romaniei - text atat de atipic în
literatura fascismului romanesc si, totusi, mai cunoscut în zilele
noastre decat oricare altul. Comparatismul biografic, pe terenul
istoriei politice a intelectualilor, în special atunci cand este vorba
de optiuni politice radicale, ar trebui sa devina un instrument
istoriografic mult mai sistematic întrebuintat, începand de la
exercitiul prosopografic si sfarsind cu elementele de psihologie
individuala. Descoperirea, de la caz la caz, a caracterului fragmentar
si, adesea, contradictoriu al itinerariilor biografice poate preveni,
pe de alta parte, excesul de coerenta pe care am fi tentati sa-l
atribuim biografiei politice a cutarui sau cutarui intelectual, fie el
fascist sau comunist. Iluzia retrospectiva a excesului de coerenta
atribuit cauzelor si mecanismelor adeziunii politice este, de altfel,
înrudita cu problema “responsabilitatii intelectualilor” - “cette
question mal posée”, cum a numit-o Mark Lilla. Chiar si în raport cu o
realitate istorica ce continua sa ne interpeleze pe plan moral,
ideologic si afectiv cum este cea a angajamentului fascist, respectiv
comunist, al unor intelectuali uneori remarcabili, problema
“responsabilitatii” lasa locul alteia, care poate primi un raspuns
propriu-zis istoriografic: aceea a limitelor si a manierei de
exercitare, într-un context istoric si societal, al libertatii
individuale de a alege, care, în ciuda determinismelor de tot felul,
ramane o libertate constienta de ea însasi.





EDWARD KANTERIAN, profesor St. Catherine’s College, Oxford
Fascismul intelectualilor din Romania: spre o analiza comparativa
Orientarea de dreapta a unor importanti intelectuali romani din
perioada interbelica a fost si este un subiect mult discutat in
Romania. Nu doresc aici sa prezint un rezumat al problemei - inca o
opinie, o critica, o aparare -, ci sa sugerez o abordare diferita a
acesteia. Nu e vorba insa de latura morala. Cred ca vina morala a
acestor intelectuali nu poate fi pusa la indoiala. Ea a fost la fel de
mare ca si aceea a altor hommes des lettres contemporani care s-au
lasat convinsi de o ideologie extremista, antidemocratica si care a
generat catastrofa celui de-al doilea razboi mondial. Din punctul meu
de vedere, contributia exemplara in acest domeniu ramane Felix Culpa a
lui Norman Manea, chiar daca au trecut 15 ani de la publicarea ei, ani
in care s-a scris mult, de bine si de rau, despre acest subiect in
Romania. Ce ma intereseaza pe mine este insa altceva: explicarea
fascizarii unei elite intelectuale romane ca fenomen generic. O analiza
satisfacatoare a acestui fenomen inca nu exista.

Doresc sa pun fata in fata abordarea mea cu doua
tendinte de cercetare a problemei, ambele gresit orientate. Sa luam ca
exemplu cazul lui Eliade. Potrivit primei tendinte, admitem ca Eliade a
scris 10-12 articole de solidarizare cu Garda de Fier la sfarsitul
anilor ‘30, ca a fost “sedus” si “fascinat” de extremism prin
intermediul “mefistofelicului” Nae Ionescu, dar lasam continentul vast
al operei lui fara nici o legatura cu cele 10-12 articole insulare.
Episodul fascist devine astfel un simplu accident, o greseala temporara
“din tinerete” fara nici o legatura substantiala cu restul gandirii
lui. Potrivit celei de-a doua tendinte, proiectam ideile extremiste din
acele articole asupra intregii opere. In acest mod, toata opera lui
Eliade se dovedeste a fi bazata pe fascism mistic, irationalism,
“ontologie antisemita”, antimodernism etc.

Ambele orientari sunt gresite, si nu numai pentru
ca, pe plan moral, prima tinde spre apologetica, iar a doua spre
culpabilizare totala. Ele sunt gresite dintr-un punct de vedere comun:
sunt metodologic exclusiv si obsesiv concentrate pe un individ, pe un
caz aparte, care este explicat prin psihologizare ad-hoc. Sa numim
aceasta “metoda ideografica”. Aceasta metoda nu poate explica simplul
fapt ca gandirea politica a lui Eliade a evoluat, ca la inceputul
anilor ‘30 el respingea fascismul, dar ca treptat s-a apropiat de Garda
de Fier, in favoarea careia a facut afirmatii din ce in ce mai loiale -
deci nu accident si nici ideologie irationala statica. Intr-un articol
din 1926 el invoca ecuatia herderiana “valori universale = valori
specifice”, o formula care nu poate fi acuzata de fascism si care
revine apoi ca laitmotiv, pana in 1937, tocmai in perioada in care
Eliade face campanie electorala pentru Codreanu, cand el defineste in
Vremea menirea unei natiuni ca fiind creatia de valori ecumenice prin
aprofundarea specificului local - deci nu antimodernism total si nici
lipsa de legatura intre articolele legionare si opera non-politica.

Se va afirma ca exista nu numai o metoda
ideografica, ci si una “colectiva”, adica plasarea unui intelectual ca
Eliade in contextul generatiei sale si, mai departe, in contextul
intelectualilor nationalisti si autohtoni de la Eminescu incoace. Acest
demers, atunci cand evita tentatia de a aplica metoda particularizanta
si cea generalizanta unui grup intreg, si nu unui individ, este un mare
pas inainte. Fireste, avem prezentarea in context a datelor imediate
(cum au facut-o Zigu Ornea, Marta Petreu, Florin Turcanu, Dora Mezdrea
- ultima cu tendinte apologetice) si avem interpretari mai largi precum
cele ale lui Lucian Boia. Acestia sunt pasi importanti inainte. Insa nu
avem inca o istorie a intelighentiei romane, echivalentul lucrarilor
germane Discovering the Mind (3 vol.), a lui Walter Kaufman sau The
Crisis of German Ideology, a lui George L. Mosse. Sau cel putin o
analiza detaliata a ideologiei si dezvoltarii autohtonistilor
interbelici, sau, mai limitat, a grupului lui Nae Ionescu, cum a
facut-o A. James Gregor in Mussolini’s Intelectuals, pentru Italia, si
respectiv Martin Jay in The Dialectical Imagination, pentru Scoala de
la Frankfurt.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 20.07.09 19:52

Polemica dintre St. Zeletin si G.I. Bratianu pe
tema “istoriei sociale” merita atentie tocmai sub unghiul rafinarii
mijloacelor de ancheta si al adecvatiei mai stricte la nevoile lumii
contemporane. St. Zeletin vorbea atunci de “istorism”, folosind un
termen curent in literatura germana si cautand sa fundamenteze o
conceptie oarecum nomotetica. Sensibil la oferta, dar mai atent la
fapte, G.I. Bratianu recomanda respect deplin fata de individualitatea
acestora.

Astazi ar trebui sa vorbim, in acelasi spirit, de
“neoistorism”, ca metoda de valorizare a trecutului, preluand o
sugestie formulata de Karl Erdmann in Die Oekumene der Historiker
(1982). Nu era nici aceasta o idee noua, de vreme ce Iorga o folosea
curent, subliniind mereu nevoia de “spirit istoric”, de perspectiva
integratoare, de “cultura generala”, ca suport al oricarei abordari
retrospective, de comparatism in istoriografie (N. Iorga, Generalitati
cu privire la studiile istorice).

In cazul de fata, o asemenea perspectiva ar putea
inlesni lecturi innoitoare in spatiul modernizarii, genetic legat de
evolutia istoriografiei si de mersul ideilor. N-am facut, momentan,
decat sa schitam cateva elemente, susceptibile de nuante si
aprofundari, elemente la care am mai avut ocazia sa ne raportam si care
merita din plin a fi repuse in discutie.


FLORIN TURCANU, profesor Universitatea Bucuresti
Istoria fascismului si istoria comparata a intelectualilor

Tema acestei mese rotunde implica doi termeni care
se refera la doua realitati transnationale ale anilor 1919-1945: pe de
o parte, intelectualii europeni ca actori politici si, pe de alta
parte, fascismul ca fenomen politic polimorf raspandit pe o mare parte
a continentului. Daca acceptam faptul ca Partidul National Fascist si
regimul lui Mussolini, NSDAP si regimul nazist, Legiunea Arhanghelul
Mihail din Romania, Crucile cu Sageti din Ungaria, miscarea Heimwehr în
Austria, Ustasa lui Ante Pavelic în Croatia, Partidul Popular Francez
al lui Doriot sau Falanga spaniola apartin toate “nebuloasei fasciste”,
de care vorbea Ernst Nolte, si sunt, deci, susceptibile de a face
obiectul unei istorii comparate, atunci aceasta masa rotunda tine atat
de istoria comparata a fascismelor europene, cat si de istoria
politica, tot comparata, a intelectualilor în epoca ascensiunii
totalitarismelor. Este inutil de amintit ca pe acelasi teren al
istoriei politice a intelectualilor un colocviu consacrat relatiei
intelectualilor din centrul si sud-estul Europei cu comunismul ar
ridica probleme foarte asemanatoare.

Compararea diferitelor forme de fascism este un
exercitiu istoriografic deja vechi de patru decenii - Ernst Nolte, tot
el, sau Eugen Weber fiind, în aceasta privinta, precursori bine
cunoscuti. Nevoia de comparatie s-a manifestat mereu si a însotit, ba
chiar a precedat aparitia celor mai bune monografii consacrate
diferitelor miscari si regimuri fasciste. Demersurile comparative ale
celor doi istorici citati mai sus premerg aparitiei monumentalei
biografii a lui Mussolini datorata lui Renzo de Felice, monografiei
despre Germania national-socialista a lui Karl Dietrich Bracher sau a
istoriei Legiunii Arhanghelul Mihail a lui Armin Heinen. Chiar daca
rezultatele metodei comparative în istoriografia fenomenului fascist au
fost puse uneori la îndoiala, nu este mai putin adevarat ca acest tip
de reflectie, care s-a rafinat prin stradaniile unor cercetatori ca
Stanley Payne, Zeev Sternhell sau Roger Griffin, au stimulat enorm
cunoasterea nu doar a particularitatilor diferitelor fascisme, ci si a
convergentei acestora pe terenul unei adevarate revolutii culturale
transnationale împotriva aspectelor considerate “decadente” ale
modernitatii.

Comparatismul exersat în privinta istoriei
ideologiilor si mitologiilor fasciste nu îmi pare a-si fi gasit înca
echivalentul pe terenul unei istorii propriu-zise a intelectualilor
sedusi de fascism. Dimensiunea internationala a unei astfel de istorii
comparate este înca limitata, nu atat în termenii unei reflectii comune
asupra ideilor si sensibilitatilor, cat în privinta itinerariilor si a
conditionarilor, uneori complexe, care i-au transformat pe acesti
intelectuali în tovarasi de drum sau în militanti ai fascismului. Este
adevarat, pe de alta parte, ca, pe un plan mai vast, istoria comparata
a intelectualilor în Europa este o disciplina care a început sa se
dezvolte abia dupa 1989, avand o baza metodologica mai solida pe
terenul studierii secolului al XIX-lea decat pe cea a secolului XX,
gratie reflectiei teoretice si cercetarilor aplicate ale unor istorici
precum Christophe Charle, Michel Espagne, Michael Werner.

Daca studiul angajamentului ideologic al
intelectualilor în favoarea fascismului trebuie sa tina seama de
diversitatea manifestarilor acestui fenomen, atunci tocmai aceasta
diversitate poate fi luminata, la randul ei, de o maniera specifica, pe
terenul unei istorii politice comparate a intelectualilor. Ce au în
comun si prin ce se deosebesc itinerariile catre fascism ale lui Nae
Ionescu si Carl Schmitt? Sau cele ale mai tinerilor Emil Cioran si
Robert Brasillach? Ce ne dezvaluie comparatia dintre extremismul de
dreapta si antisemitismul unor scriitori inspirati de lumea rurala
maghiara, ca Jozsef Erdélyi, István Sinka sau Matias Matolcsy si
pozitiile politice asemanatoare ale unui Nichifor Crainic sau Octavian
Goga în Romania? Cum au contribuit intelectualii din alte tari decat
Germania nazista si Italia lui Mussolini la propagarea în randul
concetatenilor lor a unei imagini pozitive despre aceste doua
regimuri-far ale fascismului international? Se poate distinge, asa cum
o face George L. Mosse, pe terenul istoriei politice a intelectualilor
sedusi de fascism, între un “fascism central-european” si unul
“occidental”? Sunt numai cateva din întrebarile care pot fi adresate
istoriei intelectualilor în interiorul istoriei comparate a fascismelor
europene.

Decupajul geografic ce privilegiaza în cazul
acestei mese rotunde centrul si sud-estul Europei are o dubla valoare.
Pe de o parte, istoria comparata a formelor luate de fenomenul fascist
în spatiul dintre Germania si URSS, respectiv dintre Baltica, Marea
Adriatica si Marea Neagra este mai putin dezvoltata decat în cazul
ideologiilor, miscarilor si regimurilor fasciste din Italia, Germania,
Franta si Peninsula Iberica. Pe de alta parte, o astfel de istorie
comparata poate avea o functie euristica specifica, în masura în care
trimite la relatia dintre fascism si deficitul de modernitate mai
accentuat - unii istorici prefera sa vorbeasca de “subdezvoltare” - din
aceasta parte a Europei. Pentru o sociologie istorica a fenomenului
fascist în tari ca Romania, Ungaria sau Croatia, interogarea acestei
relatii este importanta, iar mediile intelectuale din aceste tari nu
scapa nici ele unei astfel de anchete. Un studiu comparat al formarii
si evolutiei gruparilor intelectuale din jurul unor publicatii
nationalist-crestine si antisemite, precum Új Nemzedék, Magyarság sau
Új Magyarság din Ungaria anilor 1919-1944, respectiv Calendarul, Axa
sau Sfarma Piatra în Romania anilor 1930, ar putea fi, de pilda, util
în privinta surselor de recrutare, a coagularii politice si a audientei
intelighentiei fasciste sau fascizante din cele doua tari. Sau, un
proiect international de studiere comparativa, în termenii unei istorii
sociale, a antisemitismului universitar central-european în perioada
interbelica si a diferitelor sale forme de instrumentalizare politica
ar face mai precisa cunoasterea raporturilor dintre antisemitism si
fascism în aceasta parte a Europei.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 20.07.09 19:51

Dictatura de partid: imperativul discontinuitatii

Sintagma se cade a fi subliniata, deoarece
chintesentia o atitudine de tip totalitar, manifesta si la intelectuali
rafinati ca M. Eliade, C. Noica, Em. Cioran, pentru a nu aminti decat
nume a caror notorietate face superfluu orice comentariu. Socotind ca
nu se mai putea limita la “consideratiuni de filozofia istoriei”,
mentorul lor, Nae Ionescu, adopta o “formula de lupta” politica, a
carei vehementa se cunoaste din paginile Cuvintului. El recomanda
“decuplarea” de Occident, cu toate consecintele ei, in numele unui
“realism” ce voia sa insemne izolare, atitudine antieuropenista,
preeminenta agrariana intr-un secol ce se industrializa rapid si se
deschidea continuu. Era, in fond, un refuz al modernitatii si o
propensiune evidenta spre dictatura partidului unic.

Un mesianism patetic, nutrit de o imensa revolta
contra realitatilor locale, vadea concomitent Em. Cioran, pledand
pentru Schimbarea la fata a Romaniei (1936). Solutia nu putea fi
ruralitatea, ca la maestrul sau, ci dimpotriva: orasul si
industrializarea, dezvoltate pana la obsesie, plonjeul in istoria cea
mai fanatica. “Nu pot iubi decat o Romanie in delir”, se confesa
eseistul, preconizand o iesire din matca, in semn de protest contra
unei istorii anodine, a imobilismului atribuit lumii satesti, a
resemnarii percepute ca trasatura etnopsihologica esentiala.

Procesele evolutive pe linia modernizarii au fost
blocate de al doilea razboi mondial, apoi incetinite un timp si
falsificate sub dictatura comunista, in care unii identifica un nou
“flux evolutiv”, de un intens dramatism, “o alta paradigma
socio-istorica” (D. Hurezeanu, in Tranzitii in modernitate). Este
paradigma partidului-stat, prin care s-a instituit pentru aproape un
demisecol “dictatura proletara”. Ea va sfarsi intr-un totalitarism
anihilant, care, neavand o legitimitate social-economica, a cautat sa
devina oarecum popular printr-un nationalism de opereta.
Un secol al modernizarii sincopate si convulsive

In mare, se poate spune ca secolul XX a cunoscut
in Romania framantari social-politice, al caror substrat era nevoia de
a se desavarsi reformele modernizarii. S-a ajuns astfel la un ansamblu
ce pastra trasaturile esentiale formate dupa Unirea Principatelor
(1859) si instaurarea dinastiei (1866), ansamblu subminat insa de
puternice convulsii sociale. Analogia cu evolutiile din Ungaria,
Polonia, Rusia indica similaritati, dar si trasaturi specifice,
invederand o cadenta accelerata a schimbarilor. In raport cu starile
mai vechi, s-a putut vorbi de o “ardere a etapelor”, care n-a impus
totusi un nou model de modernizare. Abia primul razboi mondial a
schimbat radical situatia social-politica, generand evenimente capitale
si determinand mutatii structurale, de natura sa produca un nou ciclu
evolutiv in civilizatia romana moderna.

Pentru romani, acel razboi a fost unul de
intregire a statului national, pe seama imperiului habsburgic si a
celui tarist. “Socul sau, observa un specialist in domeniu, a impus
transformari de ordin social-economic, a creat noi stari de spirit,
curente de idei, a destramat multe din tesuturile lumii antebelice” (D.
Hurezeanu). Reforma agrara (1918- 1921), noua Constitutie (1923), opera
legislativa din primii ani postbelici, mai ales cea de initiativa
liberala, au creat un nou esafodaj social-politic, care se vadea insa
instabil si precar, in comparatie cu centrele apusene de unde veneau
impulsurile modernizarii.

Desigur, cum s-a spus deja, Romania Mare era
“opera oamenilor Romaniei vechi” (Vlad Georgescu, Istoria romanilor).
Dar ea a nascut repede o generatie care nu mai era satisfacuta de
valorile produse anterior si a cautat sa propuna altele.

Pe taram politic, criza imediat postbelica a facut
ca spectrul optiunilor sa se diversifice, indeosebi la extrema stanga
si la complementul ei simetric, extrema dreapta. O tensiune specifica a
rezultat din aceste cautari, colorand viata sociala si dinamizand-o pe
masura.

Pe taramul culturii, noua generatie s-a putut
manifesta mai dezinvolt, dupa realizarea unitatii nationale de stat,
experimentand in diverse zone ale artei formule de avangarda. S-a
pledat chiar insistent pentru un stat cultural (C. Radulescu-Motru, V.
Parvan etc.) cu certe predilectii pentru noile utilaje ale stiintei,
culturii, artei.

In ansamblu, se observa continuarea liniei
occidentaliste prin noua serie de maiorescieni: C. Radulescu-Motru, S.
Mehedinti, I. Petrovici, P.P. Negulescu, primul facand chiar din Ideea
europeana un titlu de actualizare a Noii reviste romane. G. Ibraileanu,
C. Stere, P. Zarifopol, M. Ralea tin de aceeasi familie de spirite care
au marcat eforturile europeniste din prima parte a secolului nostru. E.
Lovinescu a facut chiar din sincronism o idee obsedanta in opera sa,
fie ca e vorba de literatura sau de sociologie. Era, in fond, o idee
curenta, adaptata de numerosi intelectuali si sustinuta cu rigoare mai
ales de Stefan Zeletin in Burghezia romana (1925), apoi in
Neoliberalismul (1927).

Cuvantul-cheie in toata aceasta dezbatere, ale
carei ecouri se prelungesc, actualizate, pana la noi, e desigur
modernizarea: proces reclamat de evolutia insasi a societatii
romanesti, dar mai cu seama de nevoia unei rapide integrari europene
dupa Tratatul de la Versailles. Totul se cuvenea gandit si regandit in
aceasta perspectiva. Asa au fost elaborate reformele postbelice, asa
s-a ajuns la marile dispute intre “traditionalism si
modernitate”.
Miza unei dispute: sincronismul
Nu se poate intra aici in detaliile unei dispute de durata, in care
s-au angajat carturari de prestigiu, filozofi, literati, istorici,
dispute ce continua cumva pana in zilele noastre.


Un istoric de autoritate, Keith Hitchins, rezuma
astfel “marea dezbatere”, adaugand la “europenisti” si
“traditionalisti” inca o cale, una mediana: “Toti participantii la
dezbaterea cu privire la caracterul national si la caile de dezvoltare
au cazut de acord cel putin asupra unui aspect: ca Romania cunoscuse o
rapida si semnificativa schimbare in secolul anterior. Dincolo de
retorica, recunosteau ca tara lor incepuse sa semene mai mult cu Europa
Occidentala. Dar nu erau unanimi in a aprecia daca procesul de
europenizare afectase structura societatii romanesti si daca procesul
trebuia sa continue. Europenistii accentuau schimbarile structurale
fondamentale si insistau ca nu exista alternativa la continuarea
integrarii culturale si economice in Europa, in timp ce
traditionalistii tratau europenizarea ca o simpla spoiala de
civilizatie, care nu afectase resursele spirituale interne ale
comunitatii si care putea fi inlaturata. Taranistii cautau o a treia
cale de dezvoltare, care sa impace democratia politica si tehnologia
Occidentului cu structurile agrariene indigene unice”.
Sugestii neoistoriste

Am incercat sa o definim aici, sumar, pe seama
unui moment semnificativ, interbelicul, dintr-o istorie sinuoasa,
convulsiva, dramatica. Ar trebui sa adaugam ca fata de pozitiile
adoptate de ideologi, politicieni, doctrinari, istoricii au stiut,
gratie poate si meseriei lor, sa pastreze un echilibru in judecata,
plasandu-se oarecum in situatia miticului Anteu, care isi refacea
puterile la atingerea cu pamantul. Istoria, in definitiv, e solul unde
se ascund radacinile prezentului si numai pe solul ei se pot infiripa
proiecte viabile. Kogalniceanu, Xenopol, Iorga, Parvan, asa gandeau,
chiar si atunci cand propuneau modalitati mai subtile de abordare a
istoriei, precum “istoria seriala”, “istoria gandului liric”,
“istoriologia”, pentru a nu retine decat unele sugestii de certa
actualitate.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 20.07.09 19:51

1. R. de Felice, Comprendre le Fascisme, Paris,
Seghers, 1975; M. Ambri, I falsi fascimi. Ungheria, Jugoslavia,
1919-1945, Rome, Jouvence, 1980

2. H. Arendt, The Origins of Totalitarianism, New
York, Harvest/HBJ, 1969; C. Friedrich, Zb. Brzezinski, Totalitarian
Dictatorship and Autocracy, New York, 1968; KI. Hildebrand, Das Dritte
Reich, Munich,1980; H. Finer, Mussolini’s Italy, London, 1964; M.
Ambri, Op. cit., pp. 216-261

3 St. Courtois, N. Werth, J.-L. Panné, A.
Paczkowski, K. Bartosek, J.-L. Margolia, Le livre noir du communisme.
Crimes, terreur, répression, Paris, Robert Laffont, 1997, p. 270

4 Ibidem, pp. 349-311

5 B. Petvekov, Istorija na iztochnija vûpros predi
ozvobozhdenieto na Bûlgarija, Sofia, Tane Peev, 1908, pp. 84-86;
P.S.Tzvetkov, A History of the Balkans. A Regional Overview from a
Bulgarian Perspective, San Francisco, The Edwin Mellen Press, 1993,
Vol. 1

6 P.S. Tzvetkov, Op.cit., Vol. 2, pp. 193-243

7 B. Filov, Dnevnik, Sofia, Otechestven front, 1990, pp. 557-559

8 Ibidem, pp. 560-561

9 M. Bar-Zohar, Beyond Hitler’s Grasp. The Heroic Rescue of Bulgaria’s Jews, New York, 1998

10 M. Majer, Tajnite na holokosta (mss.)

Traducere din engleza de Ramona Popa


ALEXANDRU ZUB, director Institutul “A.D. Xenopol”, Iasi
Cultura istorica si modernizare in secolului XX
Aceasta relatie de termeni ar putea surprinde pe unii si totusi
dezbaterile din ultima jumatate de secol pe tema istorismului arata ca
amintita relatie e legitima si chiar inevitabila in orice cultura. K.
Heussi, F. Meinecke, J. Rüsen, intre altii, ne-au prevenit asupra
acestui raport in spatiul german, dar el poate fi urmarit si in alte
zone, dupa cum sesiza Karl R. Popper in studiul sau despre “mizeria
istorismului”. De altfel, istorismul si modernitatea au evoluat mereu
impreuna, intr-o osmoza ce face anevoioasa, daca nu imposibila, o
disociere a lor categorica.

E destul sa amintim ca secolul XIX, supranumit si
“secolul istoriei”, a cunoscut victoria cea mai eclatanta a burgheziei
si industrialismului. Prima expozitie universala (Londra, 1851), despre
care se spune ca starnea, in fabulosul Crystal Palace, un sentiment de
teroare, voia sa insemne triumful modernizarii, mai ales in lumea
apuseana.

S-a intamplat la fel si in , unde jubileul
dinastic din 1906, de pilda, i-a mobilizat nu numai pe industriasi,
artizani, oameni de stiinta si de arta, dar si pe istorici, care au
avut, se stie, partea lor. Ei jucasera un rol eminent in epoca
regenerarii nationale si a constructiei statului modern, adesea chiar
ca oameni politici.
Cultura istorica si reforma sociala

Poate ca textul cel mai relevant, desi inca prea
putin cunoscut, e cel cu care debuta Arhiva pentru stiinta si reforma
sociala (1919), text subscris de V. Parvan, despre Ideile fundamentale
ale culturii sociale contemporane. In viziunea eminentului istoric,
cultura sociala insemna “cultivarea maselor si socializarea
personalitatilor”, asadar, o sinteza produsa printr-un dublu efort de
apropiere, solidarizand elitele si masele, facandu-le sa coopereze la
implinirea aceluiasi ideal, care nu poate fi decat innobilarea fiintei
umane prin cultura, iar cultura inseamna istorie, ca “perpetua
devenire”, libertate, democratie. Ideea democratica nu devine insa
fertila, in aceasta viziune, decat insotita de ideea aristocratica,
masele nu devin creatoare istoriceste decat stimulate de elita. S-ar
dodandi astfel o solidaritate multipla: sociala, nationala, istorica,
umana. La acea data, in prag de noua epoca, Parvan socotea ca problema
nationala se impunea ca urgenta, iar solutia se cuvenea cautata la
nivelul culturii. Fiindca, sublinia istoricul, in sensul definitiei lui
Renan, “natiunea nu e un element biologic, ci unul spiritual. Individul
nu se naste ca membru dintr-o natiune, ci devine membru efectiv al
acelei natiuni pe masura cresterii in sufletul sau a constiintei de
solidaritate istorica, geografica, culturala, economica,
etnopsihologica cu membrii aceleiasi natiuni”. De unde nevoia de a-l
forma pe linie cultural-istorica, de a-l pregati pentru evolutia
continua a ideii de solidarizare, de la afinitatea biopsihica la cea
etnopsihologica, iar de la aceasta, prin revoltatii si marginalii
contemporani, la o solidarizare spirituala. Se intelege ca astfel era
exclusa orice prejudecata de ordin rasial ori national. Ideea nationala
insasi nu mai putea fi tratata ca un simplu “solidarism genealogic”, ci
ca un element dinamic, de substrat istoric si cultural.
Statul cultural si criza democratiei parlamentare

Daca ne referim la perioada interbelica, socotita
un reper de excelenta in raport cu altele, ea a fost in realitate un
interstitiu agitat si convulsiv, in care s-au prelungit destule
slabiciuni mai vechi ale corpului social si indeosebi ale clasei
conducatoare. Noile formatiuni politice, unele de caracter etnic,
altele izvorate din realitatile sociale postbelice, au dus la tot felul
de structurari si destructurari, fuziuni si amalgamari, privite adesea
de societate ca surse de frustratie si disperare. Viata politica s-a
intemeiat un timp pe o dualitate (Partidul National Liberal si Partidul
National Taranesc), dar castiga teren totodata si ideea partidelor de
clasa.

Nemultumiri profunde, mai ales la noua generatie,
abia iesita din transee, au facut sa se nasca miscari extremiste, fie
acestea de stanga sau de dreapta. Ele au pus adesea o amprenta tragica
peste interstitiul amintit si au condus in cele din urma la un regim
autoritar (Carol II) si la o dictatura militara (Ion Antonescu).
Analistii perioadei remarca, pe langa fragilitatea vietii politice,
explicabila, un civism scazut in masa electorala si factori externi
nefavorabili stabilitatii sistemului.

Grila liberala a modernizarii avea sansa de a
produce in adevar efectele scontate, pe linia unui sincronism european,
insa marea criza dintre 1929-1933 si convulsiile social-politice
succesive i-au diminuat sensibil eficienta. Politica “prin noi insine”,
reactivata din traditia liberala a secolului XIX, n-a putut fi
valorizata conform asteptarilor.

Alternativa national-taranista, beneficiind anume
de experienta transilvana si de masivul aport rural din zonele
extracarpatine, a fost inca mai mult subminata de circumstante.
Bucurandu-se de sprijinul unor nuclee intelectuale, ea ar fi putut
oferi societatii romanesti echilibrul necesar intre centru-dreapta
(liberali) si centru-stanga (taranisti), asigurand o noua “rotativa” a
puterii, insa aceasta n-a mai ajuns sa devina functionala. Ideea de
ridicare a civilizatiei satului, desi consonanta cu proiectul
modernizarii, care insemna de fapt “occidentalizare”, n-a cunoscut
practic decat o implinire partiala.

Cat despre grila social-democratica a
modernizarii, cu toate ca dispunea de o anume traditie istorica in
Romania si de sprijin extern, ea n-a avut sanse reale de a se impune
dupa intaia mare conflagratie. Partidul Social-Democrat se afla intr-o
dubla opozitie: fata de o societate ostila ideii socialiste in ansamblu
si fata de practica liberala dominanta in epoca.

Asa se face ca regimul democratiei parlamentare,
fragil mai totdeauna, s-a prabusit lesne spre finele deceniului patru,
sub presiunea miscarilor extremiste din tara si din exterior. Extrema
dreapta romaneasca a jucat un rol de seama in lichidarea acelei
democratii, punandu-si amprenta asupra unei secvente tragice din
istoria acestui secol.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 20.07.09 19:50

Arheolog, fascist, antisemit

Un cunoscut antisemit bulgar a fost fara îndoiala
Bogdan Filov (1883-1945), unul dintre cei mai mari arheologi ai
Bulgariei. Semnificativ este faptul ca, în 1887, tatal sau a participat
si a murit în revolta militara rusofila. Bogdan Filov s-a implicat în
politica la sfarsitul anilor ’30, cand, ca rezultat al loviturii de
stat din 1934 si al contraloviturii regale din 1935, democratia
parlamentara din Bulgaria a fost înlocuita de regimul personal al
Regelui Boris al III-lea (1918-1943). Desi partidele politice erau
interzise, ele îsi continuau activitatea, inclusiv în parlament, dar
sistemul electoral era modificat în asa fel încat sa previna opozitia
vreunei majoritati parlamentare. In 1938, Bogdan Filov a devenit
ministrul Educatiei, iar în februarie 1940, regele l-a numit
prim-ministru. În perioada Cabinetului condus de Filov, Bulgaria s-a
alaturat, la 1 martie 1941, puterilor Axei, aceasta fiind singura
modalitate de a evita ocupatia nazista. Dupa distrugerea Iugoslaviei si
a Greciei, în aprilie 1941, Hitler a însarcinat Bulgaria cu
administrarea provizorie a fostei parti iugoslave a Macedoniei si a
fostei parti grecesti a Traciei egeene. Dupa atacul lui Hitler asupra
Rusei comuniste, din iunie 1941, Sofia a preferat sa pastreze relatiile
diplomatice cu guvernul sovietic, dar Stalin nu a exclus retelele
comuniste locale din Bulgaria din directiva sa în ceea ce priveste un
atac armat asupra puterilor Axei. Din aceasta cauza, bulgarii au avut
de suferit în urma unei cresteri considerabile a activitatii teroriste
a comunistilor, desi tara lor nu era ocupata de fortele Axei.(6)

La 13 februarie 1943, un terorist comunist îl
asasineaza pe Hristo Lukov “pentru vederile sale fasciste”. Cu aceasta
ocazie, Filov îl îndeamna pe Regele Boris al III-lea sa intensifice
“lupta atat împotriva comunistilor, cat si a evreilor”, fiind de acord
cu nazistii în privinta faptului ca în “Noua Europa” nu era loc pentru
comunisti si evrei. “Noua Europa” si “noua ordine mondiala” erau
cuvintele cheie ale propagandei naziste, aceleasi cuvinte fiind
aplicate si definitiei comunismului ca forma a activitatii subversive a
evreilor. Filov urmarea, evident, aceeasi formula, dar a trebuit sa
admita ca regele nu a fost niciodata foarte entuziasmat de aceste idei.
Totusi, Filov si ministrul de Interne Gabrovki au decis sa lanseze o
campanie de presa “împotriva comunistilor si a evreilor si sa
intensifice masurile luate împotriva acestora”.(7)

In acel moment, Sofia a fost supusa unei presiuni
puternice din partea Germaniei national-socialiste cu scopul de a
furniza lagarelor naziste evrei bulgari, iar Filov era nerabdator sa
îndeplineasca aceste cerinte. În concluzie, au fost deportati 11.000 de
evrei din fosta Macedonie iugoslava si din fosta Tracie greceasca. La
11 martie 1943, un diplomat elvetian l-a contactat pe primul ministru
bulgar si a încercat sa organizeze transportarea a 100 de copii evrei
în Palestina. În acelasi timp, el a protestat în ceea ce priveste
deportarea evreilor din Tracia si din în Polonia, pentru ca, în opinia
diplomatului elvetian, acest lucru însemna condamnarea acestora la
moarte. Filov i-a spus “cat de daunatoare este influenta evreilor
asupra tarii noastre, prin urmare avem dreptul de a ne apara, altfel
vom deveni un teatru pentru operatiuni militare. Am fost dintotdeauna
cea mai toleranta natiune, dar acum suntem constransi sa luam masuri pe
care nu le-am fi luat în conditii normale”.(Cool

Conform unei întelegeri secrete, semnate de un
reprezentant al Ministerului de Interne bulgar si de un trimis special
al Germaniei national-socialiste, Bulgaria trebuia sa livreze
nazistilor 20.000 de evrei. Acest lucru însemna ca, în afara de cei
11.000 de evrei din Macedonia si Tracia egeeana, alti 9.000 de evrei
urmau sa fie deportati de pe teritoriul Bulgariei interbelice. Totusi,
vestile despre apropiata deportare a evreilor bulgari au starnit
proteste din ce în ce mai aprige. La 19 martie 1943, vicepresedintele
Conventiei Nationale, D. Peshev, i-a înmanat lui Filov un protest
semnat de 43 de membri ai parlamentului împotriva deportarii evreilor,
ceea ce l-a determinat pe acesta din urma sa-si noteze în jurnal
urmatoarele: “Acum chiar vad cat de puternica este influenta evreilor
si cat de daunatori sunt acestia”.

Pe de alta parte, Filov era un supus credincios al
regelui sau, iar Boris al III-lea nu intentiona sa se supuna presiunii
naziste. La 13 aprilie 1943, Filov a cazut de acord cu regele ca evreii
botezati nu trebuie considerati evrei. Sofia gazduieste la 24 mai 1943
o mare întrunire împotriva politicii antisemite a guvernului. Doua zile
mai tarziu, Filov a prezentat regelui un plan prin care evreii din
Sofia si din celelalte orase mari urmau sa fie exilati în orase mai
mici si în sate. Boris al III-lea a aprobat planul deoarece era în
conformitate cu propria sa viziune asupra subiectului. În acest fel,
evreii din teritoriile interbelice ale Bulgariei au fost salvati de
Holocaust.(9)
Evreii din : o tara, doua politici

Totusi, ramane întrebarea: de ce evreii “noilor
teritorii” nu au fost salvati? Este adevarat ca evreii din fosta
Macedonie iugoslava si din fosta Tracie egeeana nu erau cetateni
bulgari, dar, în decembrie 1940, Conventia Nationala votase o Protectie
Antisemita a Actului National, care interzicea continuarea
nationalizarii evreilor. Asadar, evreii din Cadrilater, care fusese
înapoiat Bulgariei în septembrie 1940, puteau deveni cetateni bulgari,
dar nimeni nu stia în acel moment ca Macedonia iugoslava si Tracia
egeeana fusesera date în administrarea Bulgariei. Boris al III-lea a
justificat promulgarea Actului Antisemit din decembrie 1940, sustinand
ca se temea de impunerea unei versiuni mai drastice a acestuia din
partea nemtilor si a prietenilor lor din Bulgaria. Unii cercetatori
considera ca, spre deosebire de Bulgaria interbelica, în Macedonia
iugoslava si în Tracia egeeana nu exista o societate civila si, prin
urmare, acolo nu se putea naste nici o miscare de masa de tipul celei
care a salvat evreii din teritoriile interbelice bulgare. Este posibil
ca un rol important sa-l fi avut si o forma de nationalism balcanic
specific zonei. Cert este faptul ca evreii din fosta Macedonie
iugoslava si din Tracia egeeana nu vorbeau bulgara, în timp ce evreii
de pe teritoriile interbelice bulgaresti erau parti integrante ale
societatii bulgare. Cu alte cuvinte, evreii macedoneni si cei traci
erau considerati straini de catre bulgari, ceea ce nu se întampla, în
nici un caz, cu evreii bulgari din perioada interbelica.(10)

E greu sa ne dam seama daca oameni ca Bogdan Filov
practicau un antisemitism traditional sau totalitar, dar cu siguranta
ca antisemitismul traditional nu a fost mai putin sangeros decat cel
totalitar. În orice caz, în ciuda absentei unei forte antisemite
puternice în Bulgaria si în ciuda miscarii de masa împotriva deportarii
evreilor bulgari, existau antisemiti influenti în Bulgaria, iar unii
apartineau elitei intelectualilor, ca în multe alte tari europene.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 20.07.09 19:50

Totalitarismul la putere înseamna nu numai
distrugerea fortelor oponente, dar si încercarea de a anihila orice
forma de gandire dizidenta. Prin monopolul partidului unic, toate
aspectele vietii publice sunt controlate de o retea de organizatii
obligatorii de copii, tineri si femei, organizatii care sunt, de fapt,
ramificatii ale singurului partid la putere. Chiar si statul este mai
mult sau mai putin subordonat aparatului de partid, care preia si
economia, sub o forma sau alta. Prezenta firava a proprietatii private
în Rusia prerevolutionara i-a îngaduit lui Lenin sa nationalizeze
industria, bancile si pamantul. In acest fel a lichidat toate cele trei
functii ale proprietatii private: abusus, fructus, usus, adica
detinerea, folosirea si înstrainarea. Traditiile civilizatiei europene
în Germania l-au determinat pe Hitler sa subordoneze economia privata
formala unor reglementari extrem de stricte si de birocratice. De fapt,
Führer-ul a eliminat doua dintre cele trei functii de baza ale
proprietatii private, si anume, folosirea si înstrainarea, pastrand la
nivel teoretic detinerea. Scopul absurd al oricarui conducator
totalitar este autarhic, adica o economie complet izolata de lumea
exterioara.

Astfel, personalitatea umana devine o proprietate
a partidului-stat totalitar. Izolarea de lumea din exterior si
lobotomia ofera regimului totalitar durabilitate si stabilitate pe plan
intern. Fiecare sistem totalitar pretinde ca este etern sau cel putin
rezistent pe o perioada foarte lunga, în functie de gradul de
“totalitaritate”. Mussolini, al carui vis totalitar nu s-a împlinit,
pretindea cu “modestie” ca secolul al XX-lea avea sa fie Timpul
Fascismului. In momentul preluarii puterii asupra Germaniei, Hitler
proclama începutul unui Al Treilea Reich milenar, în timp ce, pentru
Lenin si succesorii sai, comunismul reprezenta viitorul etern al rasei
umane.
Antisemitismul comunist

Diversitatea este incompatibila cu uniformizarea
totalitara si, asa cum s-a întamplat de multe ori în trecut, evreii
aveau sa devina o tinta aparte pentru totalitarism. In cazul
national-socialismului german, antisemitismul a derivat din dogma
centrala a doctrinei lui Hitler. Totusi, antisemitismul era si o
trasatura caracteristica a comunismului rusesc, desi doar ca o
modalitate suplimentara de exterminare în masa a “dusmanului de clasa”
si a “dusmanului cu carnet de partid”. In general, comunismul era mai
flexibil în gasirea unui “dusman comun” decat national-socialismul si,
practic, nimeni din Rusia sovietica nu putea fi imun în fata masinariei
ucigase a sistemului. Sub Lenin, evreii erau considerati “dusmani de
clasa”, întrucat cei mai multi dintre ei detineau mici afaceri, iar
regimul leninist a întrecut chiar si teoriile marxiste, întelegand sa
realizeze lichidarea proprietatii private prin lichidarea
proprietarilor însisi. Cu toate acestea, sub Stalin, evreii au devenit
o tinta aparte, nu ca reprezentanti ai “dusmanului de clasa”, ci ca
evrei pur si simplu. In 1928, el a creat o zona în Orientul Îndepartat,
în apropiere de cel mai friguros loc din lume, în care evreii au
început sa fie deportati în mod sistematic. In 1934, zona a fost
transformata într-o “Regiune Evreiasca Autonoma” cu o populatie
permanenta, variind între 50.000 si 100.000 de persoane, în ciuda
afluxului constant de noi mase de colonisti “voluntari”. Nu se poate
sti cati oameni au murit din cauza conditiilor climaterice extrem de
dure.(3)

Dupa ce Stalin si Hitler si-au împartit Polonia,
în 1939, evreii polonezi au avut o soarta identica, indiferent daca
s-au aflat sub ocupatie sovietica sau nazista. Din septembrie 1939 si
pana în iunie 1941, 400.000 de evrei au fost deportati doar din zona de
ocupare sovietica ca sa piara în lagarele mortii, la nord de Cercul
Polar sau în Siberia.(4)

La sfarsitul anilor ’40, Stalin a lansat o
campanie a mortii împotriva “cosmopolitilor” si “sionistilor”,
etichetati drept “agenti ai imperialismului mondial”, al caror unic
scop era distrugerea “primei tari a muncitorilor si a taranilor din
lume”. Obiectivul era exterminarea întregii comunitati evreiesti din
Rusia europeana. Evreii au fost salvati datorita mortii lui Stalin, la
5 martie 1953.

Este bine cunoscut faptul ca antisemitismul are
radacini destul de adanci în traditia istorica a Rusiei. La jumatatea
secolului al XVIII-lea era strans legat de panslavism, o doctrina care
considera ca toate statele de origine slava sunt simple triburi ale
uneia si aceleiasi natiuni, menite a fi unite sub sceptrul tarilor
rusi. În acelasi timp, panslavismul rusesc atribuia descendenta slava
tuturor celor care se aflau din întamplare pe drumul expansiunii
moscovite. Astfel, într-un manifest emis de Ecaterina a-II-a
(1762-1796) în 1769, romanii, albanezii si bulgarii trebuia rapid
“slavizati” doar pentru ca stateau în calea cuceririi
Constantinopolului, a Bosforului si a Dardanelelor. Bulgarii au
acceptat mitul privind posibilele radacini slave pentru a scapa de sub
dominatia turcilor. Panslavistii bulgari au refuzat sa admita evidenta
faptului ca strategia Rusiei era incompatibila cu existenta Bulgariei
ca tara suverana.(5)

Propaganda panslavista si rusofila era finantata
de Rusia. La sfarsitul secolului al XIX-lea si începutul secolului al
XX-lea, opiniile antisemite erau exprimate de obicei în ziare finantate
direct de catre Departamentul Asiatic din cadrul Ministerului
Afacerilor Externe al Rusiei. Exista numeroase cercetari stiintifice
despre antisemitismul traditional, vazut ca produs al unei interpretari
gresite a Scripturii si, mai ales, ca rezultat al fricii de “celalalt”,
de cel care este diferit de noi prin cultura, limba, religie si
traditii.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Istorie si memorie Intelectualii si fascismul in Europa

Mesaj Scris de Admin la data de 20.07.09 19:49

Istorie si memorie
Intelectualii si fascismul in Europa Centrala si de Sud-Est


http://www.revista22.ro/a-href-istorie-si-memorie-intelectualii-si-fascismul-in-europa-central-2402.html
P
LAMEN S. TZVETKOV, profesor New Bulgarian University, Sofia
Fascism si antisemitism in

Terminologia este una dintre cele mai
controversate probleme în orice stiinta si mai cu seama în domeniul
stiintelor socio-umane. Sunt necesare cateva observatii preliminare.

Un numar mare de cercetatori foloseste termenul
“fascism” pentru a descrie o serie de regimuri si miscari politice
dintre cele doua razboaie mondiale. Totusi, cele mai multe încercari de
a defini cat mai clar fenomenul fascist duc, de regula, la o imagine
generala care se potriveste perfect si comunismului. Diferentele dintre
fascismul italian si national-socialismul german sunt aparent mai mari
decat cele dintre national-socialismul german si comunismul rusesc. Pe
scurt, multe lucruri par sa corespunda opiniilor unor istorici precum
Renzo de Felice si Mariano Ambri, care considera fascismul un fenomen
italian de negasit în alte tari.(1)

Poate e mai adecvat sa definim asemenea doctrine
si regimuri ca fiind totalitariste. Totusi, o obiectie evidenta la
interpretarea totalitarismului este faptul ca sistemul lui Mussolini nu
a fost totalitarist. Pe de alta parte, Mussolini a fost probabil primul
dictator care a folosit termenul de “totalitar” si ultimul sau tel a
fost sa transforme Italia într-un stat totalitar. Nu a reusit sa faca
acest lucru (sau cel putin nu pana în iulie 1943, cand a fost
detronat), intentiile sale totalitare fiind mai mult sau mai putin
vizibile: a impus monopolul ideologic al Partidului Fascist, prin
reteaua sa de corporatii a încercat sa treaca economia sub controlul
partidului si a aparatului de stat, a declarat secolul al XX-lea ca
fiind Timpul Fascismului etc. In acest sens, putem presupune ca
fascismul italian era un fel de totalitarism.

Conform unei opinii destul de raspandite,
comunismul rusesc este un totalitarism de stanga, iar
national-socialismul german apartine unei politici de dreapta. Cu toate
acestea, exista o orientare de stanga si una de dreapta în fiecare
democratie parlamentara, desi totalitarismul este negarea radicala a
bazelor democratiei. In plus, nu numai comunismul, dar si socialismul
si fascismul se disting prin convingerile lor revolutionare. Daca
revolutia este schimbarea ireversibila a elitei politice, economice si
culturale, atunci preluarea puterii, în cazul comunismului, al
national-socialismului si al fascismului, a marcat în mod clar
începutul revolutiilor.

Se spune adesea ca, spre deosebire de nazism si
fascism, comunismul se distinge prin internationalismul sau, dar, de
fapt, comunismul rusesc nu este deloc mai putin nationalist decat
national-socialismul german si fascismul italian. In 1903, Lenin a
admirat în mod deschis opiniile social-democratului german Karl
Kautzki, care declara ca Rusia si slavii sunt pe cale sa devina noul
nucleu al unei revolutii mondiale. In ciuda originii sale georgiene,
Stalin a împins si mai departe sovinismul, pretinzand ca Moscova a fost
cea care a dus lupta mondiala de eliberare a rasei umane de sub
“sclavia capitalismului”.

Punctul de plecare al oricarei doctrine totalitare
este o vulgarizare generalizata a conditiei umane. Conform lui Lenin,
personalitatea umana era în întregime determinata de clasa sociala,
Hitler analiza individul exclusiv din punctul de vedere al rasei, în
viziunea lui Mussolini fiinta umana era de neperceput în afara
statului, iar liderul Garzii de Fier din Romania, Corneliu Codreanu,
considera ca taranimea era reprezentativa pentru clasa autentica
romaneasca. Pe baza unui determinism social sau biologic absolut si
unidimensional, întreaga complexitate si diversitate a istoriei era
redusa la o lupta între “clasele reactionare” si cele “progresiste”,
între “rasele superioare” si cele “inferioare”, între popoarele bogate
si cele “proletare”, între tarani si evrei etc. In numele clasei, al
rasei, al statului-natiune sau al altor astfel de categorii, în numele
unei constiinte de grup inventate arbitrar, toata lumea trebuia sa se
supuna unei discipline militare care ducea implicit la militarism, la
negarea democratiei si chiar a existentei personalitatii umane unice,
ca si la ideea de “Führer” si “mare conducator” ca “geniu” infailibil,
capabil sa interpreteze interesul maselor în cel mai autentic mod cu
putinta. Anticapitalismul, adica respingerea vehementa si totala a
economiei de piata libere, este o trasatura esentiala al oricarei
doctrine totalitare.(2)


Ultima editare efectuata de catre Admin in 12.07.11 22:03, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 5 din 11 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6 ... 9, 10, 11  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum