ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Pagina 1 din 11 1, 2, 3 ... 9, 10, 11  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 22.09.15 11:11

http://acum.tv/articol/75143/

Între demagogie și adevăr (opinii ale unui evreu-român canadian)

de Herman Victorov (13-9-2015)
10 ecouri
 
Motto:
“Antisemiții se agită,
Urlă bezmetic tot ce vrei,
Se-ncarcă lumea de prostie
Și se descarcă pe evrei…
Avem atâtea premii Nobel
Și mari artiști sub steaua Ta
Dar nimeni nu ridică glasul
Când ne înjură-o haimana”
Aurel Storin
Ca imigrant în Canada sunt recunoscător acestei țări pentru privilegiile pe care le oferă tuturor celor care se stabilesc pe aceste meleaguri. Trăiesc aici, sub protecția legii, în armonie și înțelegere, aproape toate rasele, religiile și națiile pământului. Oameni de pretutindeni își găsesc un loc în care să muncească, să-și crească familia, să-și practice religia, să-și păstreze și valorifice obiceiurile și tradițiile. Mai mult decât atât, pot să le și împărtășească celor din jurul lor. Devenit cetățean al acestei țări, fiecare imigrant se integrează în societatea canadiană, ale cărei legi le respectă și ale cărei valori culturale, politice și morale le adoptă și le prețuiește. De mici, copiii sunt educați în spiritul respectării acestor valori și învață că nimeni nu are dreptul să facă remarci rasiale, religioase sau discriminatorii de nici un fel. De aceea, Canada este considerată una dintre cele mai bune țări din lume. De-a lungul celor aproape patruzeci de ani, de când am devenit cetățean al acestei țări, am călătorit pretutindeni în lume și am avut bucuria să constat cât de iubită și respectată este această țară. Și am fost mândru să arăt pașaportul și să spun: “ Sunt cetățean canadian.”
Am fost, de aceea, contrariat de reacțiile pro-legionare și antisemite ale unor membri ai comunității românești din Montreal ca urmare a promulgării în România a Legii 217/2015, care interzice “organizațiile și simbolurile cu caracter fascist, rasist sau xenofob și promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii.” Reacții anacronice și neavenite, într-o societate care promovează multiculturalismul și diversitatea. Este adevărat că, în ultimii ani, am asistat la discuții contradictorii, remarci xenofobe și atacuri etnice îndreptate împotriva unor membri ai comunității românești din acest oraș. M-am întrebat, pe bună dreptate, cum este posibil ca oameni care se stabilesc aici și respectă legile juridice și normele morale ale acestei societăți în raport cu ceilalți cetățeni să le încalce grosolan în relație cu membrii propriei comunități? Nu am luat până acum atitudine și nici nu m-am implicat în vreun fel, dar, văzând modul în care aceste atacuri și atitudini evoluează consider că am obligația să fac acest lucru. Și cred că am și autoritatea morală. Nu pot să rămân indiferent la propaganda care se face astăzi în favoarea Mișcării Legionare și a unor membri ai acestei mișcări. Nu pot să privesc cum sunt revigorate idei naționaliste, xenofobe și fasciste, idei care îndeamnă la ură de rasă și discriminare etnică ca și cum nimic nu s-ar întâmpla. Aceste recrudescențe deși anacronice, în condițiile în care, pe plan mondial,se vorbește de eliminarea granițelor dintre state și privirea omului ca un cetățean al universului, sunt periculoase la nivel social.
Cunosc bine comunitatea românească din Montreal. Am locuit doi ani în acest oraș la începutul imigrării în Canada, în anul 1976, și, de-a lungul anilor, am ținut legătura cu prietenii. Trăiau în acea perioadă acolo foști legionari, care părăsiseră țara după Rebeliunea legionară din 1941. L-am cunoscut pe doctorul Ion Țăranu, fratele inginerului Nicolae Țăranu, coleg cu mine pe șantierul hidrocentralelor de la Argeș și Porțile de Fier. Am povestit în cartea mea “Din viața unui om oarecare” relația cu Ion și Nicolae Țăranu pe care i-am considerat prieteni, în ciuda faptului că eu sunt evreu iar ei făcuseră parte din Frățiile de Cruce. Nu am avut resentimente față de trecutul lor legionar, mai mult, am considerat întotdeauna că regimul comunist a săvârșit crime și abuzuri aruncând în închisori oameni pentru simplul motiv că aderaseră la anumite organizații sau partide politice. Mi s-a reproșat adeseori înțelegerea și toleranța pe care le manifest în ciuda faptului că am suferit de copil nedreptatea și discriminarea rasială. Am căutat însă întotdeauna să văd omul în esența lui, nu să-l categorisesc în funcție de apartenența la un partid sau mișcare politică. Credincios acestei filosofii de viață, am refuzat să mă las condus de ură și am făcut un armistițiu cu trecutul naționalist în care evreii au fost discriminați și uciși în masă pe motive rasiale.
Am urmărit de curând o emisiune, a cărui moderator este un oarecare Laurențiu Primo. A înființat în România “Mișcarea meritocrată”, al cărei obiectiv este schimbarea sistemului actual cu un alt sistem. Nu mi-am propus să înțeleg principiile care stau la baza acestui sistem, rupt de realitate, simplist și utopic, cum mi s-a părut la o primă lectură. Este libertatea domnului Primo să-și exprime ideile atâta timp cât nu denaturează adevărul și nu instigă la xenofobism și atitudini rasiste. L-am auzit însă elogiind Mișcarea Legionară și exprimând idei antisemite. Și acest lucru este periculos pentru că pervertește mințile și sufletele celor care nu au o viziune completă asupra evenimentelor de atunci.
Domnul Primo justifică “ideile antievreiești” ale legionarilor, cum numește antisemitismul din epocă, susținând că politica naționalistă a fost o necesitate istorică generată de faptul că evreii puseseră stăpânire pe economia și finanțele României. Evreii, spune tendențios Primo, se îmbogățiseră în România, acaparaseră puterea politică și conduceau țara din umbră în interesul comunității lor. Vreau să-i atrag atenția acestui domn că este o aserțiune falsă deoarece, în acea perioadă, peste 80 la sută din evreii din România trăiau sub limita sărăciei. În cartea la care lucrez și în care prezint perioada istorică a anilor 1940-1948 din perspectiva unei familii de evrei, familia mea, vorbesc despre evreii de pe strada Lecca din Bacău, unde sărăcia era atât de mare încât abia își duceau viața de la o zi la alta. Astfel de comunități erau în toate orașele României. O altă idee susținută de acest domn este că evreii nu au fost loiali Armatei Române și nu au luptat în război. Consider afirmațiile o ofensă personală, deoarece tatăl meu, comandant de tun, a ajuns cu tunul până la Budapesta, în Primul Război Mondial, a fost rănit și, pentru acte deosebite de curaj, decorat de însuși Mareșalul Averescu. Mi-au rămas întipărite în suflet cuvintele prin care tata ne îndemna să iubim și cinstim țara în care ne-am născut și să nu uităm niciodată că suntem evrei-români. Domnul Primo deformează încă o data adevărul și dezinformează cu scopul de a justifica naționalismul extremist din acea vreme.
Criticând vehement legea 217 din 2015, moderatorul sus numit prezintă o consecință “sumbră” a apariției acestei legi: încălcarea libertății de expresie și cenzura în spațiul public. Pentru a evita o interpretare simplistă și exhaustivă, aș dori să precizez că scopul promulgării acestei legi a fost de a preveni apariția în spațiul public a unor idei toxice, denigratoare, nefondate istoric, care să genereze atitudini xenofobe, rasiste, discriminatorii și antisemite. Nu este îngrădită libertatea de expresie, a lecturării unor scriitori și poeți importanți ai perioadei interbelice, care au făcut parte din Mișcarea Legionară. Valoarea operei lor nu poate fi contestată.
Obiectiv vorbind, trebuie să facem o distincție clară între opera unui scriitor sau poet și ideile sau concepțiile sale politice. Mihai Eminescu nu este cenzurat, după cum dezinformează domnul Primo, nici mai puțin valoros pentru că a avut atitudini antisemite în publicistica sa. Eminescu este Poetul nostru Nepereche și nu am cunoscut vreodată un evreu care să nu-l prețuiască și iubească. Iar pentru mine este tot ce are literatura română mai profund și mai frumos. Dovadă în acest sens este și faptul că, împreună cu soția, în 2006 am dăruit comunității românești din orașul Windsor, unde locuim, un frumos bust în bronz al Marelui Poet, sculptat în România de sculptorul Aurel Contraș. Stând de veghe în fața Catedralei Ortodoxe Române din oraș, bustul lui Mihai Eminescu este un simbol al românismului nostru pe aceste meleaguri îndepărtate. Iată, domnule Primo, un evreu care nu-l critică sau diminuează pe Eminescu. Și ca mine sunt mulți, foarte mulți alții.
Nu pot contesta valoarea poeziilor lui Octavian Goga pentru că a fost antisemit și a promovat o legislație antisemită când a fost la guvernare, chiar dacă sunt evreu. Nu pot contesta valoarea operelor lui Mircea Eliade sau Emil Cioran și rolul pe care ei l-au jucat în promovarea culturii noastre în lume. Vreau doar să atrag atenția, ca martor al perioadei istorice în care a activat Mișcarea Legionară, că a fost o mișcare fascistă și criminală. În 1924, în plină zi, pe sălile Tribunalului din Iași, Corneliu Zelea Codreanu scotea pistolul, îl împușca pe prefectul de Poliție C. Manciu și rănea alți doi oameni. A fost pus sub acuzare, dar procesul lui a fost transformat dintr-un proces de drept comun într-un proces politic și liderul legionar a fost achitat. Mișcarea legionară s-a născut și a crescut ca urmare a acestui act criminal. Prin neispășirea pedepsei, vina a fost perpetuată, generând alte acte criminale. Legionarii au asasinat doi prim miniștri – Armand Călinescu și I.G. Duca, l-au ucis cu cruzime pe Nicolae Iorga, personalitate marcantă a perioadei interbelice, dar și pe mulți dintre miniștrii și demnitarii regimului carlist, prin, ceea ce este cunoscut în istorie ca “Masacrul de la Jilava”.
În timpul Rebeliunii legionare au fost comise crime și acte de o violență feroce împotriva evreilor. Oameni nevinovați au fost agățați în cârlige în abator, le-au fost jefuite casele, incendiate lăcașele de cult și cărțile sfinte pe motive de ură de rasă. Cu toate acestea, iată ce scriam în cartea mea: “Nu este în intenția mea să apăr sau să găsesc justificări mișcării legionare, care a fost o mișcare de tip fascist, mai ales că sunt evreu, vreau doar să arăt că pedepsirea în masă a membrilor unei organizații legitime într-un regim politic, la un moment dat, este un abuz. Iar noi cu toții ar trebui să învățăm din lecțiile istoriei pentru a nu repeta greșelile ei.”
Am fost contrariat când am văzut că la emisiunea despre care vorbeam, a participat și un domn, Marius Fincă, Președintele Asociației Culturale Române din Montreal, după cum s-a prezentat. Așa cum arătam la începutul expunerii mele, canadienii nu sunt xenofobi și nici antisemiți, legile juridice și morale ale societății nu le permit acest lucru. Românii canadieni respectă și ei legile țării în care trăiesc. Zecile de mii de români care trăiesc aici sunt cetățeni vrednici ai acestei țări. Unii dintre ei ocupă funcții importante în mari companii canadiene, cei mai mulți și-au construit case frumoase, și-au educat copiii, își câștigă existența onorabil și decent. În aceste condiții, cum își permite domnul Fincă să participe la o emisiune în care s-a făcut elogiul unei mișcări fasciste, care a promovat discriminarea etnică și rasială, și să se prezinte drept Președintele Asociației Culturale Române din Montreal? Cum își permite să distrugă statutul și prestigiul românilor de cetățeni care respectă legile țării în care trăiesc? I-a consultat domnul Fincă pe membrii asociației înainte de a se erija în reprezentantul lor în emisiune? A fost împuternicit să vorbească în numele lor? Dacă nu a primit acordul lor, atunci acțiunea lui este imorală și ilegală. Domnul Fincă nu ar fi trebuit să se laude cu funcția pe care o are, ci să se prezinte și să-și asume personal, nu în numele asociației, ideile pe care le susține. Nefăcând acest lucru, s-a autodescalificat.
Nu îl cunosc pe domnul Fincă, am aflat doar că încearcă să diminueze gravitatea Holocaustului “numărând”și contabilizând numărul cadavrelor. Aș dori să reamintesc celor care încearcă să conteste această nenorocire a istoriei că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, evreii din Europa au fost omorâți în masă la Auschwitz, Majdanek, Dachau și în alte lagăre înfiorătoare. Conform Raportului Final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, în acea perioadă au fost executați și au murit, de foame, frig și boli, în lagărele din Transnistria, peste 250 000 de evrei din ținuturile aflate sub guvernare românească. Pentru simplul fapt că erau evrei. Acestea sunt realități care nu pot fi contestate și pe care generația tânără trebuie să le cunoască. În Canada copiii studiază în școala elementară “Jurnalul Annei Frank “și, când ajung la liceu, romanul “Noaptea” a lui Elie Wiesel. Învață astfel despre ororile acelei perioade istorice și despre pericolul discriminării pe motive etnice, religioase, rasiale. Rolul legii 217 din 2015 este tocmai de a preveni reînvierea mișcărilor naționaliste de tip fascist. Și acest lucru se poate realiza numai prin promovarea unor atitudini de înțelegere, toleranță, respect între oameni și printr-o corectă informare asupra evenimentelor trăite. Suntem obligați să ne cunoaștem istoria pentru a nu repeta greșelile ei.
Herman Victorov, Canada
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 06.09.15 14:48

Genocidul evreilor – ”arderea de tot”

Ceea ce a început în Germania printr-o simplă boicotare a prăvăliilor evreiești, s-a sfârșit cu camerele de gazare de la Auschwitz, în încercarea lui Adolf Hitler și a naziștilor de a eradica totalmente populațiua de evrei din Europa. Propaganda lui Hitler se bazase pe blamarea repetată a evreilor pentru înfrângerea Germaniei în războiul anilor 1914-1918 și găsise în ei pricina subdezvolătrii economice a țării. În plus, potrivit teoriei rasei ariene pure, evreii reprezentau un material uman impur, inferior, care se impuneau la nivel mondial nu prin performanțele lor fizice, ci prin viclenie și elaborarea diferitelor conspirații. Evreii la începutul anilor 1930 constituiau aproximativ 1% din populația de 55 milioane a Germaniei. Erau deci o victimă ușoară, lesne de identificat, împotriva căreia puteau fi concentrate energiile distructive ale maselor la început de guvernare a regimului nazist. Joseph Goebbels, ministrul propagandei, a portretizat imaginea de dușman a evreilor, utilizând toate mass-media de atunci, inclusiv cinematograful. Filmul „Jidanul veșnic” („Der Ewige Jude”), de o putere persuasivă deosebită, în care evreii erau asemuiți cu șobolanii purtători de ciumă, este un exemplu elocvent pentru a demonstra modul în care s-a înfăptuit dezumanizarea evreilor și a fost încurajată discriminarea, iar ulterior epurarea acestora. Odată cu începerea celui de-al Doilea Război Mondial, naziștii au desfășurat o campanie activă de identificare a evreilor de pe teritoriile ocupate, pentru a-i împușca sau pentru a-i expedia în lagărele de concentrare – în total 15 la număr – unde o mare parte dintre ei fuseseră omorâți în camerele de gazare. Se estimează că pe durata regimului nazist au fost omorâți circa 6 milioane de evrei [Gavin, 2000]. Așa s-a produs genocidul evreilor. Auschwitz, un complex din trei lagăre de concentrare la sudul Poloniei, reprezintă probabil cel mai oribil element al campaniei genocidare inițiate de naziști. Scopul acestui complex de lagăre era de a produce morți în cea mai mare cantitate posibilă și într-un minimum de timp, aplicând o logică industrială unui proces de exterminare. În complexul numărul II al Auschwitzului, numit și Birkenau sau Bjezinka, capacitatea globală a cuptoarelor de ardere a oamenilor era de câteva mii de cadavre în douăzeci și patru de ore. Auschwitz-Birkenau lucrase la întreaga sa capacitate din primăvra lui 1942 până în noiembrie 1944. Încolo din teritoriile ocupate de naziști veneau zilnic eșaloane cu oameni. Fiecare eșalon avea 40-50 de vagoane. Fiecare vagon aducea între 50 și 100 de oameni. Circa ¾ dintre cei nou-veniți erau trimiși în camerele de gazare în primele ore după sosirea în lagărul de concentrare. Cadavrele erau ulterior arse în crematorii imense. Se estimează că la Auschwitz-Birkenau au fost lichidați fizic aproape un milion și jumătate de oameni, dintre care peste un milion au fost evrei. Însă potrivit comendantului Auschwitzului, Rudolf Höss, numărul oamenilor exterminați ar fi depășit cifra de 2,5 milioane. Pentru omorârea celor închiși în camerele de gazare era utilizat gazul Zyklon B, fabricat pe bază de acid cianhidric, folosit în alte condiții pentru distrugerea ploșnițelor și a altor insecte dăunătoare. Masacre ale evreilor s-au produs oriunde naziștii au identificat comunități compacte ale acestora. La Babi Yar, în Ucraina, timp de două zile doar, 29-30 septembrie 1941, au fost omorâți 33.771 evrei. Iar numărul total al celor omorâți la Babi Yar se situează între 100.000 și 150.000, majoritatea evrei și țigani. Pe durata regimului nazist, aproape două treimi din evreii din Europa (dintre care 1,1 milioane de copii) au fost exterminați, acea perioadă rămânând în istoria omenirii sub denumirea de Holocaust – ceea ce din greaca veche înseamnă „arderea de tot”. Polițiști germani împușcă femeile evreice care au rămas încă în viață după execuția în masă în ghetoul Mizocz, Ucraina, 14 octombrie 1942. Sursa: Main Commission for the Investigation of Nazi War Crimes, courtesy of USHMM Photo Archives. http://history1900s.about.com/library/holocaust/bleinsatz7.htm

Vezi mai mult: http://dorianfurtuna.com/identitate/genocidul-evreilor-arderea-tuturor
Copyright © Dorian Furtuna
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 23.07.15 16:53

Odata cu criza financiara se raspandesc si “teoriile conspirative antisemite”

O organizatie sionista din SUA proclama ca odata cu raspandirea crizei financiare pe diverse piete ale lumii se raspandesc si teorille antisemite care leaga evreii si Israelul de acest fenomen.
Liga Anti-Defaimare (ADL), cu sediul la New York, care a recunoscut si mai devreme in cursul acestei luni o crestere a numarului de mesaje antisemite pe website-urile financiare din SUA, delcara ca “invectivele anti-evreiesti si teoriile conspirative se raspandesc in tarile europene, din America Latina si din Orientul Mijlociu” ca rezultat al crizei economice globale.
“O teorie des vehiculata sugereaza ca fonduri in valoare de 400 de miliarde de dolari au fost transferate in secret in banci din Israel”, chiar inainte de colapsul unor importante banci de investitii precum Lehman Brothers.
Aceasta posibilitate a fost pentru prima data semnalata de un website sponsorizat de o publicatie din Washington cunoscuta pentru argumentele si dovezile aduse in sprijinul negarii holocaustului. De aici s-a raspandit peste tot in jurul lumii, aparand pe mai multe website-uri sau forumuri unde nu este citata sursa si unde nu i se pune la indoiala veridicitatea.
Abraham H. Foxman (foto), directorul ADL, a subliniat similaritatile intre “cele 400 de miliarde de dolari” si teoria raspandita in jurul lumii dupa atacurile de la 11 septembrie, conform careia 4.000 de evrei nu ar fi venit la munca in World Trade Center in ziua respectiva (teorie acceptata astazi de multe persoane ca fiind valida).  
Liga Anti-Defaimare a compilat o lista cu exemple ale reactiilor antisemite ce au aparut in diverse tari ca rezultat al cizei financiare ce se deruleaza.
In Marea Britanie, website-ul ziarului The Independent publica la sectiunea de comentarii un post al unui vizitator identificat drept “Errol Flynn” care a indicat posibilitatea transferului celor 400 miliarde de dolari din Banca Lehman Brothers in Israel. Un alt cititor raspunde: “ÅŸi deci bancile oricum erau detinute de evrei… ce s-a schimbat?”. Ambele opinii au fost in modul cel mai “democratic” eliminate de administratorii website-ului.
In Rusia, website-ul Pravdei a publicat un articol sustinand ca liderii din Franta, Germania si Italia sustin o salvare a bancilor spre beneficiul familiilor “Rotschild, Kuhn, Loeb si a altor magnati bancari”, referindu-se la cunoscute familii evreiesti din domeniul bancar. Articolul concluziona: “Problema este ca majoritatea europenilor sunt satui de guvernele marioneta instalate de sionisti, de infiltrarea universitatilor si de imigrantii din lumea a treia. Un nou Hitler, care sa conduca o Europa unita ar fi ales intr-o clipa”.
In Germania, forumurile si blogurile au fost invadate de legaturi intre criza financiara si evrei.
In Spania, numeroase referiri la evrei au aparut in articole din cotidiene importante, precum El Pais. Chiar daca articolele nu acuzau in mod direct evreii de criza ce se deruleaza, sectiunea de comentarii de la fiecare articol arata ca multi cititori stiu sa citeasca printre randuri.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 21.07.15 18:14

Grupurile de presiune evreiesti cer UE inasprirea legislatiei impotriva rasismului si antisemitismului

Congresul European Evreiesc (EJC) a cerut luni statelor membre UE sa inaspreasca deja existenta lege impotriva rasismului si antisemitismului, desi acest lucru ar presupune ingradirea libertatii de exprimare si ar putea favoriza abuzuri din partea autoritatilor.

Instigarea organizatiilor evreiesti survine pe fondul accentuarii sentimentelor anti-sioniste in intreaga lume. Recent, furia populatiei (in cazul in care incidentul nu a fost o diversiune) s-a manifestat prin vandalizarea memorialului holocaustului din Berlin (foto), construit tot la indicatia grupurilor sioniste. Sambata, politia germana a declarat ca investigheaza profanarea memorialului. Unul dintre ingrijitorii monumentului a fost acela care a descoperit 11 cruci gamate (svastici) desenate pe 7 dintre pilonii din beton care alcatuiesc complexul memorial si a anuntat autoritatile. In luna iulie a anului curent, un tanar german de 28 de ani a fost arestat pentru vina de a fi desenat cu spray pe acelasi memorial.

“Indemnam conducerea Uniunii Europene sa implementeze legislatia contra rasismului si anti-semitismului si sa promoveze o politica de toleranta si educatie in cadrul Uniunii. Acesta este cel mai potrivit raspuns”, a declarat Moshe Kantor, presedintele EJC. “Condamnarea acestor atacuri trebuie insotita de actiuni hotarate ale politicilor guvernamentale. EJC este dedicat dezvoltarii uneltelor si programelor educationale care sa incurajeze toleranta si buna intelegere in Europa”, a mai precizat acesta. Presedintele EJC a adaugat, in completarea deja binecunoscutelor slogane si a limbajului de lemn al corectitudinii politice: “Lectiile holocaustului sunt universale, servind sa reaminteasca umanitatii pericolele inerente ale urii, intolerantei si ignorantei”.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 10.07.15 16:43

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/06/07/demonizarea-bancherilor-si-ura-fata-de-oamenii-banului-evrei-asociati-cu-al-saptealea-cerc-al-iadului/

Ura fata de bancheri si evrei. Istoria demonizarii celor care gestioneaza banii.

Ura îndreptată către bancheri este una dintre cele mai vechi forme ale prejudiciilor umane, se arată într-un articol publicat de jurnalul britanic The Economist.

 Disprețul pentru „oamenii banului” are o istorie controversată, care datează încă de pe vremea lui Iisus, care „i-a expulzat pe cei care schimbau bani din templu”.

În plus, Biblia ne spune că „banii sunt sursa tututor relelor.

Tot în Biblie găsit termenul utilizat de evrei pentru a desemna „dobânda”. Acest termen este „neshek” și înseamnă „mușcătură”.

Biserica Catolică a interzis folosirea acestui termen în anul 1311.

De asemenea, Dante a asociat persoanele care împrumutau bani cu „al șaptealea cerc al Iadului”, în care erau incluși și locuitorii din Sodoma și Gomora.

În Europa medievală, evreii au fost persecutați nu numai pentru că nu  erau creștini, ci pentru că lichidarea lor era cea mai bună metodă de a scăpa de datorii.

 Faimosul economist Karl Marx, care provenea dntr-o familie de evrei, îi numește pe aceștia „întruchiparea capitalismului”, al cărui curs străvechi ar putea fi schimbat numai prin revoluție.

Ura față de bancheri și demonizarea acestora este un lucru evident în lumea actuală, fie că este vorba de înalții funcționari, sau de simpli angajați din sucursalele bancare. O „etichetă negativă” a fost alipită acestei meserii, considerată responsabilă pentru toate dezastrele sociale, economice și numai, de la începutul lumii și până în prezent.

Cei care au pus bazele „Protocoalelor Înțelepților Sionului” doreau ca lumea să creadă că evreii sunt implicați într-o conspirație globală diabolică.

„Protocoalele înțelepților Sionului” este o broșură care a circulat la începutul secolului al XX-lea în Europa și care conține așa-zise planuri de dominație mondială întocmite de evrei.

Cu toate acestea, autorul articolului amintește că finanțele stau totuși în spatele acțiunilor care au dus la dezvoltarea societății.

Acesta avertizează că ura față de bancheri poate avea consecințe negative în mai multe domenii, nu numai în cel economic.

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 29.06.15 11:17

Populatia evreiasca, aproape de nivelul de dinainte de Holocaust

Populatia evreiasca din intreaga lume a ajuns aproape de nivelul de dinainte de Holocaust, a anuntat, duminica, intr-un raport anual, o organizatie de analiza israeliana.

Jewish People Policy Institute a precizat ca in intreaga lume traiesc 14,2 milioane de evrei. Daca sunt socotiti si cei care au un singur parinte evreu si cei care se identifica drept partial evrei, cifra ajunge la 16,5 milioane, adica cifra populatiei evreiesti inainte de al Doilea Razboi Mondial, scrie AP, citata de New Zealand Herald.

Nazistii au ucis aproximativ sase milioane de evrei in Holocaust.

Raportul mai arata ca aceasta crestere a populatiei este datorata in principal sporului natural, in special in Israel, unde traiesc aproximativ 6,1 milioane de evrei si una din cele mai mari rate ale natalitatii din Occident.

Cresterea este pusa insa si pe seama "schimbarii modelului identificarii evreiesti". 59% din adultii din SUA care au un singur parinte evreu se identifica acum drept evrei, o majoritate in premiera.

Avinoam Bar-Yosef, presedintele grupului de analiza, a explicat ca tot mai multe persoane se identifica drept evrei deoarece este mai "respectabil" sa fii evreu in SUA decat in urma cu mai multi ani. De asemenea organizatia Birthright-Israel, care organizeaza excursii educationale in Israel pentru tinerii evrei, are un impact considerabil asupra acestor decizii.

SUA au a doua populatie evreiasca din lume ca numar, anume 5,7 milioane de persoane. Franta se claseaza pe locul doi, cu 475.000 de evrei.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 06.05.15 18:06

Despre antisemitismul modern

În vreme ce ostilitatea creștinilor față de evrei datează din secolul I, antisemitismul modern denotă ostilitatea față de rasa evreiască sau, mai exact, împotriva culturii și tradițiilor evreiești. Originile sale datează din anii 1870, când izbucnirile mai timpurii, sporadice, ale sentimentelor antievreiești au devenit un fenomen permanent în societatea europeană. În scrierile unora dintre primii antisemiți, precum germanul Wilhelm Marr și francezul Ernest Renan, evreii erau considerați o rasă separată, astfel încât chiar și convertiți la creștinism sau asimilați valorilor culturale curente, ei continuau să fie considerați evrei.
De-a lungul istoriei, evreii au fost făcuți țapi ispășitori pentru neajunsurile economice de orice fel, fiind însă identificați de populiștii conservatori drept mesagerii progresului, industrializării și ai capitalului industrial care au distrus valorile și mijloacele de trai ale unei societăți țărănești idealizate. Astfel, una din cele mai izbitoare caracteristici ale antisemitismului modern, în special înainte de cel de-al doilea război mondial, a fost vigoarea acestui sentiment în țări precum Polonia și Franța, în care ceea ce-i unea pe conservatorii legați de Biserica romano-catolică era în special antisemitismul, în opoziția lor față de schimbările economice și sociale, chiar și în cazuri (de pildă în Franța) în care nu existau rezidenți evrei.
În Franța, această coaliție generală a forțelor care se opuneau schimbării s-a creat ca urmare a afacerii Dreyfus, care a evidențiat totodată amploarea antisemitismului la nivelul populației, (dar și la nivel oficial). În Rusia, unde evreii se stabiliseră de relativ puțină vreme, aceștia au început să facă obiectul unor progromuri cu sprijinul autorităților dornice să fie pe plac țarilor antisemiți Alexandru III și Nicolae II. Ca urmare, într-o anumită măsură, a presiunilor vizând modernizarea societății, antisemitismul a început să se manifeste și în Germania și Austria. El a fost alimentat de puternica imigrație a evreilor din Europa de Est spre o seamă de centre urbane unde trăia deja un număr important de evrei.
La Viena, în timpul anilor de ucenicie ai lui Hitler (1909-1913), antisemitismul a devenit o notă comună în discursul public în perioada în care mandatul de primar a fost deținut de Karl Lueger (1897-1910), dat fiind că acesta era un antisemit susținut de tot mai numeroasa Uniune Social-Creștină Austriacă.
În schimb, în Germania antisemiții au rămas la periferia scenei politice înainte de 1918, deși tocmai în timpul Imperiului german au fost puse bazele extraordinarei ascensiuni a antisemitismului în politică și în societate. Semnarea Tratatului de la Versailles, declinul economic ce a caracterizat ulterior Republica de la Weimar și slăbiciunea politică a acesteia i-au determinat pe mulți germani să fie foarte receptivi la antisemitismul aripii drepte  a eșichierului politic și în special al partidului nazist, care tocmai apăruse. Mulți dintre cei mai devotați susținători ai Republicii, cei mai bogați oameni de afaceri și mulți politicieni influenți – precum Stresemann și Rathenau – erau evrei și au devenit țapi ispășitori. Ceea ce frapează însă cel mai mult în privința celui de-al Treilea Reich german condus de Hitler este brutalitatea cu care antisemitismul adoptat soluția extremă, prin asasinarea a peste cinci milioane de evrei în lagărele de concentrare în timpul celui de-al doilea război mondial.
Din cauza ororilor comise, timp de câteva decenii după război antisemitismul a fost renegat în mod oficial nu numai în Germania (unde negarea Holocaustului a devenit delict penal), ci și în cea mai mare parte a Europei și în restul lumii.
În același timp, antisemitismul a fost ușor cosmetizat în U.R.S.S., unde a fost parțial încurajat de stat în anii ’50 și la începutul anilor ’60 din pricina temerii că evreii ar fi putut considera că adevărata autoritate o reprezintă Israelul și nu Uniunea Sovietică. Din anii ’80, în anumite țări europene occidentale partide antisemite precum Frontul Național în Franța și Partidul Liberal din Austria au câștigat mulți susținători, chiar dacă acesta a fost mai degrabă rezultatul unor sentimente xenofobe inerente ale populației față de imigranți. Mai mult, succesul unor astfel de partide se baza mai mult pe prejudecățile generale ale populației în privința evreilor, decât pe un antisemitism rasial (care implica și asumarea inferiorității rasiale a evreilor) frecvent înainte și în timpul celui de-al doilea război mondial. După 1945, un astfel de antisemitism a caracterizat numai grupurile neofasciste violente.
sursa: Jan Palmowski, Dicționar Oxford de istorie universală contemporană: de la 1900 până azi, trad.: Simona Ceaușu, București, BIC ALL, 2005, vol.1, p.37-38
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 08.04.15 15:01

Conspiratii celebre cu privire la evrei
Timp de secole bune, evreii au fost singura minoritate substantiala pemeleagurile europene. Asa ca nu e de mirare ca imaginatia majoritarilor s-a infierbantat adesea la adresa lor si ca s-au trezit cu acuzatii care mai de care maifanteziste.

Una dintre cele mai periculoase si recurente acuzatii aduse evreilor e ca foloseau sange omenesc in diverse ritualuri, ba si la prepararea unor mancaruri de sarbatori. Pentru prima data, in cultura crestina, acuzatia apare in secolul 1. Iar de atunci, pana prin secolul al 12-lea, s-a perpetuat credinta in "vampirismul"evreilor.

Si nu arareori, acuzatorii au actionat in consecinta. De exemplu Anglia secolului XII circula legenda ca un baiat gasit injunghiat a fost ucis ritualic de evrei. Au urmat masacre carora le-au cazut victime evreii. Toti evreii din Norwich, comitatul baiatului ucis, au fost omorati, iar pana la sfarsitul secolului al XIII-lea, evreii au fost izgoniti  de tot din Anglia. Si masacrul de la Chisinau din 1903 a pornit asa. Evreii au fost considerati responsabili ca au omorat un baietel rus la Dubasari si ca i-au folosit sangele la prepararea de matzo (o paine necrescuta facuta din apa si faina servita de obicei de Passover). 49 de evrei murit in urma pogromului de la Chisinau.

De episoade asemanatoare, chiar daca nu sfarsite prin bai de sange, nu este straina nici istoria recenta. In aprilie 2005, cinci baieti au disparut in Rusia, la Krasnoiarsk, iar trupurile lor arse au fost descoperite mai tarziu. Unele grupuri nationaliste ruse au cerut investigarea unei "secte hasidice" ai carei membri i-ar fi ucis pe copii in scopuri ritualice.

Pe langa ca astfel de acuzatii nu au fost niciodata dovedite, ele nici nu se bazeaza pe logica.  Sangele este tabu pentru evrei. Acestora le este interzis de Talmud sa manance sange, asa ca o portie de matzo preparat cu sange ar fi de neatins, pentru ca nu ar fi cuser.

In imaginarul colectiv Europei Evului Mediu, cand evreii nu se ocupau cu rapitul copiilor de sacrificat, otraveau fantani sau raspandeau ciuma. In perioada marii epidemii de ciuma din secolul al XIV-lea, evreii erau banuiti de toate relele. Traiau in comunitati separate si, in conformitate cu restrictiile talmudice, nu mancau cu neevreii si treceau printr-un proces atent de spalare a mainilor inainte de masa. Asa ca ciuma n-a dat iama in evrei ca in restul populatiei. Au devenit astfel tapi ispasitori. Au fost acuzati ca otraveau fantanile din afara ghetourilor in care locuiau ca sa-i nimiceasca pe crestini, la fel cu facusera cu Isus Cristos (un alt fundament stereotipic al antisemitismului crestin). Subsecvent, pogramuri au fost puse la cale, au fost arse sinagogi cu tot cu evreii dinauntru si asa mai departe.

Mai recent, cea mai la moda calomnie adusa evreilor este ca planuiesc in secret sa cucereasca lumea prin diverse comploturi, dar mai ales prin presupusa lor potenta financiara. Si in prezent, cand finantele sunt la ananghie, exista persoane care sa-si aduca aminte ca pe fostul presedinte al Bancii Mondiale il chema Paul Wolfowitz, ca marele finantist George Soros este evreu, ca seful FMI se numeste Dominique Strauss-Kahn si tot asa.

Protocoalele Invatatilor Sionului e un text care a aparut si a circulat in Rusia la inceputul secolului XX, descriind un plan al mai marilor evrei sa domine lumea. A devenit foarte populara ca instrument de propadanga impotriva bolsevicilor rusi, bolsevismul fiind la randul lui banuit ca ar fi o creatie evreiasca. Pana si Hitler considera plauzibila legenda, ca sa nu mai vorbim de celebrul antisemit american, industriasul Henry Ford, care a publicat Protocoalele sub titlul "Evreul international" in ziarul sau antisemit The Dearborn in anii '20.

Mai multe ziare vestice, mai ales The Times, au demonstrat ca Protocoalele sunt un fals grosolan, care numai de evrei nu fusese scris. Potrivit articolelor din The Times, textul a fost plagiat din alte scrieri de satira politica, al caror subiect nu erau evreii. Cu toate acestea, Protocoalele continua acum sa fie bestseller-uri in lumea araba si un mijloc de propaganda impotriva Israelului si a sionismului.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 31.03.15 8:41

http://cultural.bzi.ro/cele-mai-bune-patru-filme-despre-holocaust-27626

1. Evadare din Sobibor / Escape from Sobibor (1987)
„Evadare din Sobibor” este un film britanic de televiziune, in regia lui Jack Gold. Nu este un film cu o productie extraordinara, dar prezinta o poveste plina de suspans despre una dintre evadarile istorice dintr-un lagar al mortii. Faptul ca este bazat pe fapte reale aduce un plus de emotie si adrenalina povestii.

Filmul surprinde incapatanarea cu care victimele nazismului s-au opus asupritorilor. Este o repunere in scena a momentului istoric al evadarii din lagarul de la Sobibor, unde au fost executati aproximativ 250.000 de oameni. Din cei aproape 600 de prizonieri care au incercat sa evadeze in octombrie 1943, numai jumatate au reusit. Si chiar si asa, majoritatea au fost recapturati apoi. Numarul supravietuitorilor de la Sobibor se ridica la numai 60 de oameni.


2. In bezna / In Darkness (2011)
In realizarea peliculei „In bezna”, Agnieszka Holland a fost inspirata de evenimentele petrecute in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial in Polonia aflata sub ocupatie nazista. Subiectul il reprezinta salvarea unor refugiati evrei din orasul Liov (azi, in Ucraina). Timp de un an, un muncitor (polonez si catolic), care se ocupa cu intretinerea sistemului de canalizare al orasului – si, ocazional, se deda la diverse hotii – Leopold Socha, impreuna cu prietenul sau Szczepek Wróblewski, a ascuns un grup de evrei polonezi care reusisera sa scape de masacrele si deportarile naziste din timpul lichidarii ghetoului din Liov (care a functionat din 1941 pana in iunie 1943). Dupa razboi, cei doi barbati, si sotiile lor au primit titlul de „Drepti intre popoare”.


3. Europa, Europa (1990)
Preocupata de istoriile Holocaustului, aceeasi Agnieszka Holland a semnat si filmul „Europa, Europa”. Inspirat tot din fapte reale, filmul spune povestea unui baietel evreu abandonat, pe nume Solomon Perel. De teama, pretinde a fi german si se alatura Tineretului Hitlerist. Actorul Marcos Hoffschneider surprinde cu multa finete si talent taria si spiritul tanarului Perel, in lupta sa de a supravietui. Cu o imagine de exceptie, filmul ofera o perspectiva interesanta asupra modului in care Holocaustul a afectat Germania.

4. Holocaust (1978)
„Holocaust” este un serial format din patru episoade (sapte ore si jumatate) care prezinta povestea unei familii de evrei care incearca sa faca fata puterii in crestere a nazistilor si exterminarii sistematice a evreilor. La momentul aparitiei, la sfarsitul anilor ’70, filmul a fost primit foarte bine, atat de critici, cat si de public, fiind considerat o productie inovatoare, revolutionara, care patrundea in profunzimile tragediei care a cuprins Europa in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 29.03.15 21:34

http://www.revista22.ro/gropile-comune-din-nord--est-ii-54204.html
Holocaustul a fost o formă de crimă menită nu doar a distruge fizic evreii din Europa, ci și de a le anula identitatea, demnitatea și memoria. Gropile comune reprezintă cel mai teribil semn al acestei duble crime comise de Germania nazistă și aliații ei, între care și România antonesciană. Acestea sunt presărate peste tot în Europa de Est și pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Câteva gropi comune se găsesc și în România.  Altele, mai multe, pe teritoriile controlate de autoritățile române după declanșarea Operațiunii Barbarossa.
 
Evreii, fiecare cu identitatea și povestea sa, au fost masacrați în timpul așa-nu­mi­tului „Holocaust prin gloanțe“ (soldat cu peste un milion de victime, majoritatea în 1941) și îngropați laolaltă în morminte comune. În cele mai multe dintre cazuri, lo­curile nu sunt cunoscute și nici numele victimelor. Îna­inte de a fi uciși, evreii au fost bătuți, umiliți și jefuiți. După exe­cuție, cadavrele au fost, uneori, mutilate și/sau profanate. Gropile co­mune au fost săpate fie de criminali, fie de victime sau au fost folosite tranșee și gropi for­mate natural. Cadavrele au fost aruncate unele peste altele. Unele victime – avem nu­me­roase mărturii – au fost îngropate de vii. De serviciu religios nici nu a putut fi vor­ba. Locurile mormintelor colective nu au fost însemnate și doar de puține ori au fost întocmite liste ale morților. Toate aces­­tea reflectau aversiunea și disprețul față de victime, deposedate de statutul de ființe umane și considerate dispensabile – adică făpturi în cazul cărora imperativele legale, etice și religioase nu se aplică. Au­toritățile implicate în acțiuni genocidare au cultivat nu doar ura și disprețul față de evrei, ci și indiferența în fața suferinței lor, garantând totodată impunitatea celor angajați în violențe antisemite.
De la memoria comunitară la memoria oficială
 
Am amintit în articolul din numărul tre­cut că, în urma pogromului de la Iași, ca­re a fost cel mai mare masacru antisemit de la începutul Operațiunii Barbarossa, au rămas mai multe gropi comune, unele mar­cate, altele nemarcate.
Gropile comune marcate se găsesc în ci­mitirele evreiești din Iași, Podu Iloaiei, Târ­gu Frumos, Roman și Călărași. Mar­carea înseamnă că locul gropilor este cu­noscut și semnalat prin plăci co­me­mo­rative. Comunitatea evreiască s-a preo­cu­pat ca mereu după război să aibă loc pe­lerinaje la gropile comune și pomeniri ale victimelor. Leizer Finchelstein, su­pra­vie­țuitor al trenului morții care a ajuns la Podu Iloaiei, îmi povestea că la aceste pe­lerinaje cei din familiile îndoliate plângeau la toate mormintele comune, pentru că nu știau în care dintre ele se găseau rudele care au pierit în celălalt tren, care a ajuns la Călărași.
Plângerea morților și comemorarea au fost, mai mereu, restrânse la lumea evre­iască, tot mai mică după Holocaust și emi­grarea evreilor în timpul comunismului. Plăcile memoriale din cimitire au fost pu­se imediat după război de Federația Co­munităților Evreiești, iar textele combină limbajul religios cu vulgata comemorativă comunistă.
Abia în anii ’70, PCR a permis publicarea unei cărți despre pogrom (Zile în­sân­ge­rate la Iași, scrisă în cea mai mare parte de istoricul de partid Aurel Karețki, care, răstălmăcind sursele, îi face responsabili exclusiv pe germani pentru violențe) și ri­dicarea unui monument în memoria vic­timelor. În acea perioadă, Ion Iliescu era prim-secretar al Comitetului Județean Iași al PCR. Am găsit documentele privind obeliscul din fața Sinagogii Mari în ar­hivele de la Iași. Au fost propuse două in­s­cripții: „1) În memoria evreilor – victime ale ma­sacrului de la Iași din iu­nie 1941; 2) În memoria victimelor pogromului fas­cist de la Iași din zilele 28-29 iunie 1941“. A fost aleasă a doua inscripție, ca­re a fost montată pe 29 iu­nie 1976, la 35 de ani de la pogrom. Va­rianta a doua era, cum se vede, mai vagă și respecta canonul politic și istoriografic al vremii, care tre­cea sub tăcere sau „uni­versaliza“ victimele evreiești ale fas­cis­mului (am scris în Ra­portul Comisiei Wie­sel despre acest lu­cru). În paranteză fie spus, Iliescu amin­tește acest episod în vo­lumul său de amin­tiri publicat în 2014. Evocarea este plină de erori factuale: po­gromul este plasat în toamna lui 1940, în plină guvernare le­gionară; violențele ar fi fost comise de „in­divizi demenți, pri­mi­tivi“, pe fondul pa­sivității autorităților. Nu este pomenit ro­lul activ al lui An­to­nescu și al autorităților locale în pogrom. Iliescu mai amintește de gropile comune din Târgu Frumos și Podu Iloaiei, dar nu și de cele din Iași și ce­lelalte localități. Inscripția de la obelisc a fost înlocuită în 2011, fiind pomenite de aceas­tă dată victimele evreiești. Tot atunci, abia la 70 de ani de la tragedie, au apă­rut în Iași, cu ajutorul INSHR-EW, plăci co­memorative asumate de autoritățile sta­tului român (pe clădirea fostei Chesturi de Poliție și la gară). Până atunci, existase doar o placă de bronz, montată clandestin pe clădirea Chesturii, în 2000, de re­gizorul canadian Simcha Jacobovici (scenă surprinsă în fil­mul documentar Charging the Rhino).
În Cimitirul Evreiesc din Iași, pe lângă gropile comune de la pogrom (acoperite imediat după război cu straturi de flori, apoi cu plăci de beton), se mai găsesc ră­mășițele celor uciși la Stânca și în pădurea Vulturi. Gropile comune de la Stânca (trei din patru) au fost deschise în septembrie 1945, iar cele 311 cadavre descoperite (ra­portul militar vorbea doar de 40 de evrei executați) au fost mutate cu camioanele în cimitirul evreiesc. O placă din cimitir le pomenește memoria. Tot acolo au fost adu­se, în 2011, rămășițele găsite prin cer­ce­tările de arheologie contemporană din 2010, de la Popricani, iar în 2011 a fost ri­dicat un monument care subliniază res­ponsabilitatea regimului Antonescu.
 
Gropile nemarcate: cazul Mircești
 
Pe traseul primului „tren al morții“, care a plecat din Iași după pogrom, pe 30 iunie 1941, și a ajuns la Călărași abia pe 6 iulie, există mai multe gropi comune ne­mar­cate. Știm cu siguranță că au fost cadavre scoase din vagoane la Iugani, Săbăoani, Mărășești, Inotești și, conform unei măr­turii, și la Hălăucești.
Pe raza comunei Mircești, în satul Iugani, au fost date jos 327 de cadavre, pe 2 iulie 1941. Cifra a fost notată de locotenentul de jandarmi Aurel Triandaf, cel care con­ducea garda trenului, pe un petec de hâr­tie care s-a păstrat în arhive.
Evreii au murit în masă din cauză că au fost îngrămădiți în vagoane cu mult peste capacitate, numeroși fiind deja răniți, ținuți închiși în căldură zile în șir, fără apă, mâncare și aer suficient. Un medic trimis să verifice la Roman starea evreilor reținuți declara: „... aceștia erau plini de sânge și cu mari plăgi, din care supurau. Aceste lovituri proveneau din lovituri cu corpuri contondente, toți erau amețiți, în­cât abea puteau să se mențină pe pi­cioare“.
Supraviețuitorii au lăsat numeroase măr­turii cutremurătoare despre experiența din trenul plecat spre Călărași.
Să luăm, spre exemplu, povestea lui Leon Haimovici. Acesta a fost dus împreună cu fiul său în curtea Chesturii, unde au văzut cu ochii lor nenumărați evrei uciși cu bâ­tele sau împușcați. Spre seară, cei care au supraviețuit au fost încolonați spre gară. „Tot drumul pe care îl parcurgeam era din plin acoperit de cadavre de copii, fe­mei, bărbați, în mormane, în stive. Erau victimele din timpul zilei“, relata Hai­mo­vici. La gară au urmat alte violențe, după care au fost îngrămădiți în vagoane. A ur­mat un drum lung și chinuitor de câteva zile. Mărturia lui Haimovici oferă și o explicație privind numărul mare de de­ce­se produse înainte de sosirea la Mircești și Săbăoani: „Ziua de marți 2 iulie, zi de cup­tor. Oamenii cădeau unul câte unul. De nicăieri niciun ajutor. Marți noaptea tot vagonul era într-o groaznică în­fier­bântare. Toți erau nebuni. Beam urină, care ne provoca mai mult sete. Au în­ce­put să se bată între ei. Nimeni nu-și mai dă­dea seama ce face. La un moment dat nu se mai auzeau decât gemete. Stăteam unul peste altul și desigur că cei ce erau la fund sub noi mureau mai repede, zvârlind din când în când, într-o ultimă zvâcnire, pe cei de deasupra. Miercuri di­mineața [înainte de sosirea la Săbăoani] rămăseserăm doar vreo 20 de oameni, când se deschise ușa și ni se ceru să as­vârlim afară morții. După ce i-am as­vâr­lit, i-am cerut apă unui ofițer care ne comandase. Ne-a răspuns că atât timp cât suntem vii nu ni se poate da nici face nimic. Ba mai mult a început să ne bată ca să grăbim cu scoaterea cadavrelor, zicând că nu poate suporta mirosul“. Du­pă aceste scene, Haimovici și fiul au în­cercat să se sinucidă prin spânzurare, dar nu au reușit. Peste o săptămână de drum agonizant, au ajuns la Călărași, unde au fost ținuți în lagăr până în toamnă.
În raza comunei Mircești, cadavrele au fost transportate cu camionul în marginea satului Iugani, unde au fost îngropate în­tr-o groapă comună. Groapa a fost săpată de țărani adunați de jandarmi. În arhive, s-a păstrat mărturia unuia dintre ei, pe nume Ioji Petrea Rediu. Acesta a povestit că a fost luat de șeful de post Dumitru Baltaru, care era însoțit de jan­darmi de la Legiunea de Jandarmi Ro­man, pentru a săpa groapa împreună cu alți săteni. Să­pătura avea aproximativ 30 de metri lun­gime, 3 metri lățime și 3 adân­cime.
A doua zi, pe 3 iulie, Societatea Apelor Po­tabile din Iași a fost sesizată că groapa co­mună a fost săpată aproape de conducta de apă care alimenta orașele Iași, Târgu Fru­mos și Roman din izvorul de la Ti­mișești. Susținând că există pericolul con­taminării apei, Societatea a cerut mutarea cadavrelor. Informația a fost comunicată Ministerului de Interne de către prefectul Dumitru Captaru, iar ministrul D. Popescu a dispus mutarea evreilor îngropați. Ca urmare, jandarmii au mobilizat încă o dată țărani din Iugani pentru a săpa o no­uă groapă, în marginea unei liziere. Ca­davrele au fost mutate cu căruțele, în vă­zul întregului sat.
Locurile celor două săpături nu au fost mar­cate și nu au fost cunoscute istoricilor până în prezent. Pentru a afla istoria și lo­calizarea lor, m-am deplasat în comuna Mir­cești (februarie 2015). Cu ajutorul pri­marului Petre Antăluț, am identificat mai mulți martori, iar cu doi dintre ei am făcut interviuri de istorie orală.
Surpriza a fost că unul dintre martori a participat chiar la săparea primei gropi comune. În ziua aceea, Petria Dîscă ducea vaca la cireadă, când a fost oprit de șeful de post și luat să sape, alături de alți 20 de consăteni. Dîscă spune că au fost în­gropate în jur de 400 de cadavre, care au fost aruncate în groapă, fără var. Numele morților nu au fost notate. Înainte, ca­davrele au fost jefuite și dezbrăcate de să­teni.
Martorul a povestit că între cadavrele adu­se cu primul camion la groapă a observat și un evreu care respira. I-a dat apă și l-a ajutat să-și revină. Supraviețuitorul a fost ur­cat în camion și dus din nou la tren. Aco­lo ar fi încercat să fugă și a fost îm­pușcat. Când a venit al cincilea transport, s-a mai găsit un evreu care respira. Atunci șeful de post Dumitru Baltaru i-a dat cu arma în piept și l-a împins în groapă.
După trei zile de la această înhumare bar­bară, morții au fost scoși, transportați cu căruțele și îngropați într-un alt loc. Lo­curile nu au fost marcate, dar sunt cu­noscute de sătenii în vârstă din Iugani. M-am deplasat în teren și, pornind de la indicațiile martorilor Mihai Neculai și Pe­tria Dîscă, am înregistrat datele pe GPS. Cele două puncte se găsesc la aproximativ 700 de metri unul de celălalt. Primul loc, cel care era aproape de conducta de apă, se găsește în preajma cimitirului creștin din Iugani. Al doilea este pe islazul sa­tului. Liziera nu mai există.
Martorii nu se pun de acord asupra si­tuației gropii comune după război. Unii spun că groapa a rămas neatinsă, alții că a fost deschisă, iar cadavrele mutate în ci­mitirul evreiesc de la Roman.
Într-adevăr, în cimitirul din Roman, acolo un­de există două gropi comune din tim­pul pogromului, scrie pe monumentul fu­nerar: „În aceste două gropi, sînt 413 vic­time din care 53 date jos în Gara Roman și 360 deshumate din Comuna Mircești - Iugani“. Așadar, la exhumare, au fost gă­site mai mult de 327 de cadavre, câte erau consemnate în raportul lui Triandaf. Este încă o confirmare că numărul victimelor era diminuat în rapoartele oficiale.
Prin amabilitatea Comunității Evreiești din Roman, am primit un set de patru fo­tografii de la ceremonia de pomenire a vic­timelor pogromului din iunie 1946, ocazie cu care a avut loc, conform informațiilor de care dispunem, și reînhumarea evreilor îngropați la Iugani. Nu știm dacă au fost mutate toate rămășițele umane îngropate la Iugani. Indiferent de situație, însă, au­to­ritățile ar trebui să monteze o placă co­memorativă sau un monument în comuna Mircești, pe locurile identificate, pentru a aminti de tragedia din vara anului 1941.
 
Groapa comună de la Săbăoani
 
După Mircești, la intrarea în județul Neamț, se găsește comuna Săbăoani, cea mai mare așezare rurală din Moldova (cu populație catolică). Acolo au fost îngropate aproximativ 300 de cadavre (alte surse vor­besc de 170-180), în data de 3 iulie 1941, provenind tot din primul „tren al morții“.
Ne-au rămas mai multe mărturii ale su­praviețuitorilor cu detalii despre cele în­tâmplate la Săbăoani, precum și declarații ale autorităților care au fost implicate în înhumarea victimelor, date pentru pro­cesul postbelic în care au fost judecați cei responsabili pentru pogromul de la Iași (iunie 1948).
Primarul comunei Săbăoani, Frantz Peret, a dat o declarație despre groapa comună: „... Pe la orele 9-9 și jumătate seara [de 2 iulie], trecând prin șoseaua satului, m-a întâlnit o mașină în care era plut. de Jandarmi [Al.] Cipoiu, șeful Postului Să­băoani, și mi-a spus să mă urc în ma­șină cu el, să mergem la gară. M-am ur­cat, ajunși la gară, am văzut un tren lung cu vagoane închise și oameni care sbierau [după] apă și aer. Acolo am vă­zut un maior de la jandarmi [N.] Ște­fănescu, Comandantul Legiunii de Jan­darmi Roman, și mi-a dat ordin să scot niște oameni căci am de îngropat niște morți. M-a întrebat unde poate fi un loc pen­tru îngropat, mi-a răspuns că la Ci­mitir nu se poate, l-am întrebat mirat de ce nu se poate, dacă sunt oameni tre­buesc îngropați unde sunt și ceilalți, mi-a răspuns că aceștia trebuie să fie în­gropați în cimitirul cailor (s.a.) și atunci m-a luat cu dânsul să căutăm un loc pe câmp. M-am urcat cu dânsul la o de­părtare de circa 1 km și jumătate de gară pe o coastă și dânsul a stabilit locul unde tre­bue să se îngroape. Am adus oameni din sat, pe care i-am pus să sape. S-au săpat două gropi de cca. 12 m. lungime, vreo 4 lățime și adâncă de vreo 2 metri. Când prima groapă a fost gata, un ca­mion escortat de soldați a început să ca­re cadavrele. Cadavrele au fost aruncate unele peste altele în gropi, după care s-a aruncat pământ pe ele“.
Din cauză că operațiunile de înhumare de la Săbăoani s-au desfășurat noaptea și având în vedere că localnicii au fost ținuți departe de locul cu pricina, există puține urme documentare privind locul exact al gropii / gropilor. Avocatul Beram Ușer, se­cretarul Comunității Evreiești din Ro­man, a povestit că, la Săbăoani, morții au fost dezbrăcați de către supraviețuitori, hai­nele au fost arse, iar actele găsite au fost folosite de subprefectul Alex. Teo­dorescu pentru a întocmi un proces verbal cu nu­mele victimelor. Șeful postului de jan­darmi a îngropat însă și lista vic­ti­melor.
Spațiile lăsate goale de sursele do­cu­men­tare și fotografice pot fi completate prin instrumentele cercetării de teren. Locul gro­pii sau gropilor comune este cunoscut localnicilor.
În octombrie 2010, Shlomo Waldman, fiul unei victime a pogromului, care a pornit pe urmele trenului morții direcționat spre Călărași, a identificat în comuna din ju­dețul Neamț un martor care i-a arătat lo­cul unde se află groapa comună. A pu­blicat informația într-o carte a sa despre trenurile morții și mi-a comunicat-o și mie, într-o întâlnire pe care am avut-o la Ierusalim în noiembrie 2013. În decembrie 2013, am luat legătura, la rându-mi, cu martorul cu pricina, pe nume Alexandru Robu. Robu știa că morții au fost cărați cu camioanele și căruțele la o râpă care a fost adâncită și transformată în groapă co­mu­nă. Râpa, care se găsea la circa un ki­lo­metru de gara Săbăoani, a fost apoi aco­perită cu pământ. Am înregistrat un in­terviu de istorie orală și m-am deplasat cu martorul în teren pentru a-mi arăta locul gropii comune. În august-septembrie 2014, am continuat cercetările în Să­bă­oani, cu sprijinul INSHR-EW (Al. Florian, Elisabeth Ungureanu) și cu o echipă de la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iași (con­dusă de N. Bolohan). Ne-au ajutat foarte mult primarul din Săbăoani, Valeria Das­călu, și administratorii zonei pe care se găsește groapa (Daniel Ilinca și Grația Imbrișcă). Am identificat alți cinci mar­tori, care indică cu toții aceeași zonă. Și la Săbăoani ar trebui făcut ceva pentru păs­trarea memoriei victimelor.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 29.03.15 21:25

Reflecții asupra Holocaustului. De ce unii nu vor să știe
„Rațiunile“ celor care nu știu sau nu vor să știe povestea implicării României în Holocaust sunt diverse: antisemitism / negaționism calificat, ignoranță, inerție, tăcere, jenă, scepticism, nedumerire, minimalizare sau precauție. La capătul celălalt se află asumarea oficială.
 
Iată ceva ce nu am învățat la școală: nord-estul României este presărat cu gropi comune din timpul Holocaustului. Po­vestea lor nu este integrată în me­ta­na­rațiunea națională. A rămas un tabu, ceva de care oa­menii, chiar și dintre cei edu­cați, se feresc, din di­ferite motive. Două dintre motive ne in­teresează aici: cele iden­ti­tare și cele emoționale.
 
Pe de o parte, sub influența canonului na­ționalist din istoriografie, a materiei pre­da­te în școli și a vulgatei ve­hiculate în sfe­ra publică, Holocaustul nu este văzut ca parte a istoriei naționale, la fel cum evreii nu au fost admiși, de-a lungul istoriei mo­derne, ca parte a cor­pului național (de­și mo­dernitatea ro­mâ­nească nu poate fi ima­ginată fără con­tri­buția evreiască). Prin ur­mare, pentru cei mai mulți, Holocaustul nu este o poveste autoreferențială. Acest lucru modulează interesul pentru subiect.
În plus, canonul istoriografic a fost do­mi­nat de discursul eroizant și victimizant. Din aceste motive, istoria comunismului prinde mai bine la public: este despre „noi“, despre majoritatea din România, ca­­re „a suferit“ și „a rezistat“ sub dic­ta­tu­ră. Istoria Holocaustului aduce în cen­trul povestirii o minoritate oprimată de ma­jo­ritate și impune exercițiul dificil al scuzei și regretului. Așa ceva nu este ușor de ac­ceptat și gestionat.
 
Holocaustul din România în sondaje
 
Acum mai mult de zece ani, jumătate din­tre cei chestionați în sondaje în legătură cu participarea României la Holocaust se înscriau în categoria „nu știu / nu răs­pund“ (mă refer la un sondaj IPP / Gallup din 2003). Informațiile disponibile despre acest episod apăsător al istoriei naționale erau atunci încă și mai puține. Iar su­biec­tul era perceput ca delicat, o parte dintre respondenți preferând să nu se pronunțe. Un sfert spuneau că România nu a par­ti­cipat la Holocaust, iar sfertul rămas, că a participat.
 
Între timp, Comisia Wiesel a publicat Ra­portul final, au apărut instituții care se ocupă de istoria evreilor și a Holo­caus­tu­lui, se vorbește mai mult în școală și în sfe­ra publică, iar schimbările sunt re­flec­ta­te întrucâtva în cifrele din sondaje (am con­sultat sondajele comandate de INSHR-EW). De câțiva ani, cam jumătate dintre cei întrebați admit că România a luat par­te la Holocaust, dar persistă ambivalența și confuziile. Stereotipuri antisemite pre­cum „evreii au adus comunismul în Ro­mânia“, „evreii destabilizează societățile în care trăiesc“, „evreii își văd doar in­teresele proprii“ se bucură de susținere la 7-20% dintre cei întrebați. Aceștia ex­pri­mă opinii radicale și în alte privințe și pu­tem spune că fac parte din grupul de xe­nofobi, autoritari, radicali, înregistrat de majoritatea sondajelor de după revoluție cu o pondere variind aproximativ între ace­leași limite.
 
Sondajele de la noi au măsurat și distanța socială dintre etnicii români și evrei, care este undeva la mijloc între cea față de ger­mani (mică) și față de romi (mare). Nu avem însă stu­dii despre distanța emo­țio­nală. Putem însă să apre­ciem, pe baza a ceea ce se observă în jurul nostru, că este considerabilă. Evreii fiind percepuți ca alteritate îndepărtată, empatia pe ca­re o mobilizează su­fe­rin­ța lor este redusă.
 
Studiul Holocaustului ca experiență emoțională
 
Evident, nu doar motivele ideologice joacă un rol aici. Caracterul unic, excepțional al Holocaustului îl face greu de tradus în discursul istoric obișnuit. Este cunoscută bu­tada istoricului Saul Friedländer con­form căreia „a scrie despre nazism nu es­te același lucru cu a scrie despre Franța se­colului al XVI-lea“. Holocaustul, după cum spunea tot Friedländer, prin barbaria sa fără seamăn, a provocat limitele re­pre­zen­tării. Este și greu de povestit, și greu de în­­țeles, pentru că oamenii nu au în ba­gajul cognitiv și emoțional obișnuit ins­tru­men­te­le necesare pentru a reprezenta gro­zăvia.
 
Discursul istoric de tradiție rankeană a ex­comunicat emoția și etica din scriitură. Pen­tru mai mult de un secol, istoricul a fost ipostaziat ca omul de știință detașat, care nu judecă și redă faptele așa cum s-au întâmplat. Abia după înregistrarea atro­ci­tăților din secolul XX și îndeosebi după Holocaust, aprecierea etică și experiența emoțională au putut fi reintegrate, nu fără rezistență, în scrisul istoric.
 
După cum argumentează Jörn Rüsen, res­pectatul specialist în teoria istoriei, bine gestionată, emoția nu afectează sobrietatea și rigoarea științei. Paradoxal, deși tra­di­țional este opusă rațiunii, logicii, poate în­deplini o funcție cognitivă, extinzând cu­noașterea dincolo de rezultatele obținute prin metodele obișnuite ale istoricului, adu­când-o mai aproape de experiențele trăite de actorii istorici înșiși. Emoția pro­duce, ne spune Rüsen, o formă de „con­știință copleșitoare“ care îi oferă isto­ri­cului experiența intersubiectivă care îl aju­tă la înțelegerea și redarea empatică a tre­cutului pe care îl reconstituie.
 
Tot Rüsen observa că istoriografia este în­că puțin pregătită să redea suferința. Ma­nifestă o ciudată pudoare față de ceea ce istoria a oferit din plin: violență și su­fe­rință. De altfel, scrisul istoric modern ar fi conceput pentru a dizolva și depăși for­ța emoțională distructivă a istoriei, dând sens trecutului și acomodându-l din pers­pectiva prezentului și a viitorului. Po­ves­tea Holocaustului poate produce șoc emo­țional, prin excepționalul său. Relevă o for­mă de traumă. Iar trauma istorică – afir­mă Rüsen – este acel tip de experiență care distruge posibilitățile de integrare a ei în cadrele obișnuite de interpretare uti­lizate pentru a orienta activitatea umană. Holocaustul a fost o „fractură a ci­vi­li­zației“ (Dan Diner) și este greu de inclus într-o narațiune care leagă trecutul, pre­zentul și viitorul într-o formulă coerentă, care să aibă sens și să fie utilizabilă.
 
Există mai multe tipuri de reacții la trau­ma istorică. Una e tăcerea. Oamenii nu vorbesc, pentru că nu știu cum să vor­beas­că despre așa ceva. Alta este stânjeneala, deoarece trauma este o experiență inter­subiectivă care pune în cauză atitudinea spectatorului, felul în care reacționează la ceea ce au pățit alții. O reacție comună este și neîncrederea: multora le este greu să admită că așa ceva a fost posibil. Ten­ta­ția de a trata totul ca „o excepție“, ca „un accident“ care nu se poate întâmpla a do­ua oară sau ca pe o „catastrofă“ produsă de forțe anonime este, de asemenea, foar­te mare. În fine, întrucât expunerea la de­taliile violenței și suferinței poate produce șoc emoțional, mulți le evită pur și simplu din instinct de autoconservare.
 
Așadar, „rațiunile“ celor care nu știu sau nu vor să știe povestea implicării R­o­mâ­niei în Holocaust sunt diverse: anti­se­mi­tism / negaționism calificat, ignoranță, iner­ție, tăcere, jenă, scepticism, ne­du­me­rire, minimalizare sau precauție. La ca­pătul celălalt se află asumarea oficială.
 
Ce se poate face pentru a schimba pers­pec­tiva? Soluția de început stă tot în scri­sul istoric. Pentru a domoli forța distru­gă­toa­re a trecutului, acesta trebuie pus în na­ra­țiune, explicat, pe cât posibil, pe baza tu­tu­ror surselor și experiențelor pe care pro­fe­sia de istoric le poate mobiliza. Pen­tru a-l pomeni ultima dată pe Rüsen, stu­diile istorice, făcând trecutul dificil in­te­ligibil, pot constitui o strategie de de-trau­matizare.

Noile locuri ale memoriei
 
Istoria Holocaustului este încă un subiect viu. Poate fi reconstituită nu doar prin travaliu arhivistic și deprindere cu con­sistenta literatură de specialitate adunată în biblioteci. Unele dintre victime încă tră­iesc și pot fi chestionate în interviuri de istorie orală. Martorii se găsesc în număr și mai mare. Urmele crimelor și su­fe­rin­țelor se află încă în filigranul social, tre­buie doar efort pentru a fi observate. În ciuda unei prejudecăți, oamenii, cei mai mulți, sunt dispuși să vorbească. Ar fi vorbit și mai devreme, doar că nu prea au fost întrebați.
 
Gropile comune, urmele cele mai evidente și mai atroce ale crimei, pot fi văzute, vi­zitate. Mă refer la cele marcate. Există al­tele încă răspândite prin țară, pe câmpuri părăsite, în păduri sau sub culturile agri­cole ale țăranilor, care trebuie semnalate. În 2010, cu sprijinul INSHR-EW și o echi­pă de arheologi de la Universitatea „Al. I. Cuza“, am găsit și deschis o groapă co­mună din timpul Holocaustului, în co­mu­na Popricani – Iași. Rămășițele celor 36 de victime împușcate au fost mutate în ci­mi­tirul evreiesc din Iași, unde a fost ridicat și un monument în memoria lor. În anii ce au urmat, am continuat munca de te­ren, singur sau împreună cu aceeași echi­pă de specialiști de la Iași și București. Am găsit martori care au văzut cu ochii lor crimele sau au săpat gropi comune. Cu ajutorul martorilor locali, am identificat locurile altor gropi comune, în România și Republica Moldova, ne-am deplasat la fața lo­cului și am notat coordonatele GPS. Toate acestea, împreună cu cercetările al­tora trebuie puse la un moment dat pe o hartă comună și pot deveni locuri ale me­moriei. Comunitățile evreiești organizează an de an comemorări și pelerinaje la gro­pile comune, dar deocamdată sunt doar ma­nifestările lor de durere, asistate de ofi­ciali care citesc alocuțiuni. Această po­ves­te trebuie integrată cât mai repede în dis­cursul istoriei naționale, care, altfel, nu mai este istorie, ci mitologie.
„Evreii strigau văleu, văleu și tremurau. Copiii se ascundeau după mamelor lor, care le puneau mâinile la ochi. Și târrr... Banda aceea de mitralieră de 100 de cartușe mergea întruna. Îi împușcau, săracii. Nici nu erau morți bine... S-au făcut gropi. Cădeau și se zbăteau acolo. Apoi îi luau cu furci cu 8 coarne și îi împingeau în groapă pe cei rămași.“ (Petru Dabija)
 
S-a vorbit foarte mult în ultima vreme despre deschiderea arhivelor privind Ho­lo­caustul și bogăția de informații din do­sare. Într-adevăr, este ca și cum o în­trea­gă lume este resuscitată, din dosarele pe ca­re nu le-a văzut nimeni zeci de ani ie­șind la iveală informații noi, întâmplări des­pre care abia acum aflăm, chipuri de vic­time și de criminali. Marea noutate vi­ne din dosarele proceselor criminalilor de război, aflate la CNSAS, care adaugă de­ta­lii sau noutăți absolute la ceea ce știam până acum despre masacrele produse pe te­ritoriul României și în zonele unde a pă­truns armata română, alături de cea na­zistă, după declanșarea operațiunii Bar­ba­rossa.
Dar mai există o sursă de noutate încă pu­țin exploatată până acum: istoria orală. În fiecare dintre localitățile în care m-am de­plasat pentru cercetare de teren am găsit oameni care au asistat la atrocități, au me­moria bună încă și sunt dispuși să vor­beas­că. Această sursă de informație vie, care completează sau substituie informația de ar­hivă, ar trebui utilizată mai mult de is­torici, acum, cât încă mai pot fi găsiți mar­tori.
 
Cum poate fi identificată o groapă comună
Cu martorii locali am lucrat pentru a cu­lege informații despre crimele la care au asis­tat și pentru a localiza pe GPS, prin de­plasare la fața locului, gropile comune. Atunci când au putut fi mobilizate re­sur­se, am apelat și la cercetare arheologică. Așa s-a întâmplat în 2010, când, cu spri­jinul USHMM, al Institutului Național pen­tru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“ (INSH-EW) și al unei echipe de arheologi de la Universitatea „Al. I. Cu­za“ condusă de dr. Neculai Bolohan, am scos la iveală o groapă comună datând din iunie 1941, cu 36 de evrei, majoritatea copii și tineri.
 
Anul trecut am început cercetări cu ace­eași echipă pe locul unei alte gropi co­mu­ne, dar informațiile vor fi făcute publice când vom finaliza explorările. În alte si­tuații, am fixat pe GPS datele unor gropi co­mune nemarcate, despre care se știa doar din documente. Mai multe or­ga­ni­za­ții internaționale specializate în localizarea gropilor comune din centrul și estul Eu­ropei lucrează după aceeași metodologie. De exemplu, organizația Yaham-In-Unum – cu sediul în Paris, condusă de faimosul Pa­trick Desbois, preot catolic care s-a de­di­cat de ani buni cercetărilor de teren, au­torul cărții Holocaust by Bullets, al cărei titlu a devenit concept în istoriografie – adu­nă informații într-o bază de date on­line, în care sunt grupate documente de arhivă, fotografii și interviuri filmate cu martori care s-au deplasat în teren pentru a indica echipelor de cercetători ai or­ga­ni­zației locurile gropilor comune și coor­do­nate geografice ale descoperirilor. La în­ceput, și Yaham-In-Unum a făcut ex­plo­rări arheologice, dar s-a lovit de probleme logistice importante. Orice cercetare de acest fel necesită mulți bani, oameni și echi­pamente, reclamă colaborare inter­dis­ciplinară și intervenția autorităților (în­cepând de la cele care dau autorizații de cercetare până la organismele de anchetă penală). În plus, cercetările pot fi privite cu disconfort de localnicii din raza lo­ca­lității în care au loc și de unele organizații evreiești, care nu sunt de acord din mo­ti­ve religioase, și doar în anumite condiții, cu investigațiile arheologice intruzive pe lo­cul unor morminte evreiești, fie acestea și gropi comune. Pe scurt, Yaham-In-Unum coroborează documente de arhivă, dec­la­ra­ții ale martorilor și deplasări în te­ren pen­tru înregistrarea coordonatelor GPS ale gropilor comune nemarcate. Am uti­li­zat acest tip de metodologie în cer­ce­tările pe care le-am făcut. Iată câteva exem­ple.
 
Gropile comune de la Stânca, Sculeni și Gura Căinari
 
În septembrie 2013, m-am deplasat în Re­publica Moldova, cu Elisabeth Ungureanu, o veche colaboratoare de la INSHR-EW, cu care am lucrat și la proiectul Popricani. Urmăream masacrele din Sculeni și Gura Căinari – Mărculești, comise de aceeași uni­tate – Regimentul 6 Vânători – im­pli­cată și în masacrul din iunie 1941 de la Stânca Roznovanu, lângă Iași, și, cel mai probabil, în masacrul din pădurea Vulturi, comuna Popricani, ale cărui urme le-am găsit noi în 2010. Cu ajutorul prietenilor Igor Cașu și Dianu Dumitru, cunoscuți cer­cetători de peste Prut, și al unui student originar din Gura Căinari, Dumitru Lisnic, am identificat mai mulți martori în Scu­leni, Răuțel, Gura Căinari și Mărculești, cu care am realizat interviuri excelente.
 
Masacrele de la Sculeni și Gura Căinari sunt destul de bine documentate în do­sa­rele pe care le-am găsit în arhive. Măr­tu­riile adunate de la martori contribuie la reconstituirea atmosferei și furnizează ti­pul de emoție care îl ajută pe istoric să în­țeleagă mai bine suferința victimelor. În plus, sunt esențiale pentru localizarea gro­pilor comune. În Sculeni, nu a fost nevoie, pentru că acolo groapa comună se găsește în cimitirul evreiesc din localitate și este marcată cu un mic monument. La Gura Căinari, au fost uciși de militarii români, în iulie 1941, câteva sute de evrei din târ­gul Mărculești, o localitate cu lungă tra­di­ție evreiască. Cu ajutorul martorilor, am identificat locurile a trei gropi comune ră­mase în urma acestui masacru. Niciuna nu a fost marcată și deschisă până acum. Una să găsește chiar în Gura Căinari, în curtea unei familii, alta pe locul unei culturi agricole și a treia pe islazul satului. La Mărculești există un monument dedicat victimelor evreiești, dar este ridicat pe locul fostului lagăr de tranzit din lo­ca­li­ta­te, înființat în toamna anului 1941. Gropile comune ar trebui marcate, la rându-le.
 
În decembrie 2013, am intervievat mai mulți martori din satul Victoria, fostul Cârpiți (găsiți cu ajutorul primarului Da­niel Crețu). În iunie 1941, la câteva zile după începerea operațiunilor militare îm­potriva Uniunii Sovietice, evreii din Scu­leni Târg din Basarabia, câteva sute, au fost ori uciși pe loc, ori evacuați dincoace de Prut, în zona din nordul Iașiului, și executați de un pluton de execuție condus de căpitanul Ioan Stihi din Regimentul 6 Vânători. În 1945 au fost deschise trei gropi comune rezultate în urma ma­sa­crului, fiind deshumate 311 cadavre (la fel, majoritatea copii, adolescenți, femei și bă­trâni), care au fost mutate în citimirul evre­iesc din Iași (o placă pomenește me­moria lor). O a patra groapă, despre care vorbeau martorii, nu a fost găsită. Amin­tesc că și la Popricani martorii au men­ționat două gropi comune, dar am avut timp să căutăm doar una. Pe locul ma­sa­crului de la Stânca, islazul din raza sa­tu­lui, a fost ridicat în anul 2000 un mo­nu­ment comemorativ, similar cu cel din Scu­leni Târg. Ambele monumente nu au fost construite de autorități, ci de o organizație evreiască americană (cel din România este într-o stare mai proastă, fiind profanat de localnici).
Martor al crimelor
 
Documentele spun că la ma­sa­cru au asistat câțiva copii din satele din preajmă. Mergând în Victoria, am reușit să-l găsesc pe unul dintre ei. Este vorba de Petru Dabija, care mi-a povestit cu la­crimi în ochi ce a văzut: „Evreii strigau văleu, văleu și tremurau. Copiii se as­cundeau după mamelor lor, care le pu­neau mâinile la ochi. Și târrr... Banda ace­ea de mitralieră de 100 de cartușe mer­gea întruna. Îi împușcau, săracii. Nici nu erau morți bine... S-au făcut gropi. Cădeau și se zbăteau acolo. Apoi îi luau cu furci cu opt coarne și îi îm­pingeau în groapă pe cei rămași“.
 
În urma pogromului de la Iași, au rămas mai multe gropi comune, în oraș și în lo­calități prin care au trecut „trenurile morții“. Așa cum se știe, după masacrul din oraș, Ion Antonescu a ordonat eva­cua­rea din Iași a câtorva mii de evrei arestați aleatoriu și adunați majoritatea în curtea Chesturii de Poliție. Pentru aceasta au fost folosite două trenuri, în care evreii au fost înghesuiți și închiși ermetic, astfel încât au murit cu miile în doar câteva ore, zile. Vagoanele au fost deschise într-un târziu și pe traseu au fost săpate mai multe gropi comune. Unele sunt marcate, altele nu. Există inscripții funerare în me­moria victimelor la gropile comune de la Iași, Târgu Frumos, Podu Iloaiei, Roman și Călărași. Rămășițele celor îngropați la Călărași au fost exhumate la sfârșitul ani­lor ’70 de rude, cu permisiunea auto­ri­tă­ți­lor comuniste, și mutate în Israel, într-un cimitir din Holon (prietenii de la ICR Tel Aviv mi-au confirmat acest lucru, tri­mi­țând fotografii ale monumentelor fu­ne­rare).
 
Conform documentelor, au mai fost să­pa­te gropi comune la Iugani-Mircești, Să­bă­oani, Mărășești, Inotești și, poate, Hă­lău­cești. Acestea nu sunt marcate și, până acum, istoricii, autoritățile și comunitățile evreiești nu au știut unde se află. Cer­ce­tările de teren au dat însă rezultate. Voi vorbi despre cercetările privind gropile co­mune din Săbăoani și Iugani – Mircești, precum și despre alte gropi comune, în ar­ticolul din numărul următor.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 24.02.15 10:00

Conspiratii celebre: Revizionismul Holocaustului
In pofida dovezilor coplesitoare, a acceptarii si a scuzelor din parteaGermaniei cu decenii in urma, revizionistii continua sa afirme ca nazistii nu au ucis sase milioane de evrei in timpul Holocaustului. Presedintele iranianMahmoud Ahmadinejad, de exemplu, a numit Holocaustul un “mit” si a sugerat ca Germania si alte tari europene, mai degraba decat Palestina, ar trebui sa furnizeze un teritoriu pentru statul evreiesc, potrivit time.com.
Spre deosebire de Ahmadinejad, cei mai multi revizionisti nu neaga faptul ca evreii au fost inchisi in lagare de concentrare in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial; mai curand, ei afirma ca numarul celor ucisi a fost exagerat. Camerele de gazare constituie un punct de discutie: cei care neaga Holocaustul spun ca acestea au fost doar un zvon sau, daca intr-adevar au existat, nu au fost atat de eficiente incat sa ucida – cu toate ca dovezile istorice indica altceva. 

Si fotografiile evreilor emaciati sau morti? Avocatul Edgar J. Steele, un revizionist, spune, “Toate acele fotografii ale oamenilor slabi si ale cadavrelor erau de fapt ale cehilor, polonezilor si germanilor morti de tifos, care constituia un flagel in lagare.”
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 24.01.15 10:44

ONU: Antisemitismul este o „problemă globală monstruoasă“

Joi a avut loc Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, pe tema antisemitismului în lume. Filosoful francez Bernard-Henri Levy spune că învinuirea evreilor a devenit un strigăt peste tot în lume, mai ales din partea celor pe care el îi numește „noua ordine a asasinilor“.



 
Bernard-Henri Levy a vorbit joi la Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, convocată special pentru a discuta despre antisemitism, informează „Voice of America“. Levy a specificat delegaților că ONU a fost fondată în 1945 parțial pentru a preveni o nouă catastrofă mondială, cum a fost Holocaustul. 
 
Ron Prosor, ambasadorul Israelului la ONU, a jurat că țara lui va păzi poporul și statul evreu, iar ambasadorul american Samantha Power a condamnat antisemitismul, numindu-l „o problemă globală monstruoasă“. Ea a adăugat că, potrivit informațiilor oferite de Biroul Federal de Investigații din SUA (FBI), două treimi din crimele religioase din SUA i-au vizat pe evrei.
 
Delegații de la ONU l-au ascultat și pe ambasadorul saudit Abdallah al-Moualimi, care a declarat că țările islamice condamnă toate cuvintele și actele ce conduc la ură și față de evrei, și față de musulmani.
 
Întâlnirea de joi a fost plănuită înainte de atacurile teroriste de pe 9 ianuarie, ce a vizat un magazin evreiesc din Paris și unde un extremist islamist a ucis patru persoane, înainte de a fi ucis de poliție, conchide „Voice of America“.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 14.01.15 10:27

Intensificarea antisemitismului în Europa după atentatele din Franța, îngrijorează SUA și comunitatea evreiasă

 
"Atacul violent împotriva comunității evreiești din Franța de vineri după-amiaza (...) a fost ultimul dintr-o serie de incidente foarte îngrijorătoare în Europa și peste tot în lume, care sunt reflexul unui val ascendent de antisemitism", a declarat șeful de Cabinet de la Casa Albă Denis McDonough.
 
"În numele președintelui Barack Obama, sunt aici pentru a afirma solidaritatea națiunii noastre cu poporul francez și cu comunitatea evreiască din Franța și in lume, pentru a condamna cu cea mai mare forță atacurile violente de săptămâna trecută" contra săptămânalului Charlie Hebdo și unui supermarket cu specific evreiesc din Paris, a adăugat oficialul american de rang înalt.
 
"Nu vom slăbi în angajamentul nostru de a combate flagelul antisemitismului", a subliniat McDonough.
 
El a făcut aceste declarații în fața câtorva sute de persoane adunate într-o mare sinagogă din Washington pentru a aduce un omagiu victimelor atentatelor de la Paris, cele mai sângeroase din Europa din ultimele decenii, soldate cu 17 morți și 20 de răniți. Cei trei atacatori jihadiști au fost omorâți de către poliție.
 
Această reuniune, care a avut loc marți seara într-o sinagogă din capitala federală americană și în cadrul căreia au luat cuvântul reprezentanți ai Guvernului, Congresului și ambasadorul Franței Gérard Araud, a fost organizată de către American Jewish Committee, o asociație a comunității evreiești americane, cea mai importantă din lume după cea din Israel, cu 4,5 până la 5,7 milioane de americani evrei, potrivit unor estimări diferite.
 
Președintele Obama, secretarul de Stat John Kerry, numeroși congresmeni și mii de americani și-au exprimat în ultimele zile compasiunea și solidaritatea față de francezi.
 
Îngrijorarea Statelor Unite cu privire la o intensificare a antisemitismului în Europa, inclusiv în Franța, nu datează de la atentatele de săptămâna trecută, iar Departamentul de Stat a subliniat-o cu regularitate, în ultimii ani, în rapoartele sale asupra libertății religioase și drepturilor omului în lume.
 
Comunitatea evreiască din Marea Britanie se teme pentru viitorul ei în țară și în Europa 
 
 Aproape jumătate din comunitatea evreiască din Marea Britanie se teme pentru viitorul său atât în țară, cât și în Europa, dezvăluie o anchetă publicată miercuri, relatează AFP.
 
Potrivit rezultatelor acestui sondaj organizat de Campania Contra Antisemitismului (CAA) asupra unui număr de 2.230 de britanici de origine evreiască, 45% dintre persoanele sondate apreciază că nu au un viitor în Marea Britanie, iar 58% că nu au un viitor pe termen lung în Europa.
 
Un sfert dintre persoanele intervievate a declarat că s-a gândit să părăsească Marea Britanie în ultimii doi ani.
 
Ancheta a fost efectuată în perioada 23 decembrie-11 ianuarie și acoperă luarea de ostatici de vineri, la un supermarket cu specific evreiesc din Paris, soldată cu patru morți evrei.
 
"Rezultatele anchetei noastre dezvăluie o conștientizare șocantă, care are loc chiar după atrocitățile de la Paris", a declarat președintele CAA Gideon Falter. "Antisemitismul va crește, iar evreii britanici se vor întreba despre locul lor în propria țară", a adăugat el.
 
CAA a anunțat că 2014 a fost anul în care s-a înregistrat cel mai mare număr de incidente antisemite de când se organizează aceste sondaje, în urmă cu 30 de ani, și că, potrivit poliției londoneze, actele antisemite s-au dublat în capitală în perioada noiembrie 2013-noiembrie 2014 în comparație cu cele 12 luni dinainte.
 
Un sfert dintre cei aproximativ 3.411 adulți britanici intervievați în altă anchetă, de către site-ul YouGov, în contul CAA, apreciază că evreii câștigă mai mulți bani decât ceilalți, 17% afirmă că aceștia au prea multă putere în presă, iar 13% consideră că evreii evocă Holocaustul pentru a-și atrage simpatia.
 
După luarea de ostatici de vineri, premierul israelian Benjamin Netanyahu le-a transmis evreilor din Franța că Israelul este "căminul" lor. Premierul francez Manuel Valls i-a răspuns că Franța fără evreii din Franța nu mai este Franța.
 
Peste 2.000 de persoane, alături de oficiali israelieni și francezi, au asistat, marți, la Ierusalim la funeraliile a patru evrei uciși vineri de un islamist într-un magazin cu specific evreiesc din Paris, relatează AFP.
 
Premierul israelian Benjamin Netanyahu și președintele Reuven Rivlin participă, de asemenea, la aceste funeralii, la care Franța este reprezentată de ministrul Ségolène Royal.
 
"Nu putem permite ca în 2015, la 70 de ani de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, evreilor să le fie teamă să meargă pe străzile din Europa purtând kippa și tzitzit" (ciucuri), a declarat președintele israelian în cadrul funeraliilor.
 
El a afirmat, de asemenea, că evreii din Franța sunt bineveniți în Israel dar că nu ar trebui să se instaleze în această țară doar de teama atentatelor.
 
"Dragii mei frați și surori, evrei din Franța, sunteți bineveniți", a declarat Rivlin. "Dar nu puteți să vă întoarceți în căminul ancestral din cauza îngrijorării, a disperării, din cauza distrugerii sau temerilor față de terorism", a continuat el. "Vrem să alegeți Israelul din dragoste pentru Israel", a spus președintele israelian. 
 
Premierul Benjamin Netanyahu a afirmat marți că liderii din lumea întreagă încep să înțeleagă amenințarea reprezentată de extremismul islamist după atentatele de săptămâna trecută din Franța. 
 
"Cred că cei mai mulți înțeleg - sau cel puțin încep să înțeleagă - că terorismul exercitat de islamul extremist reprezintă o amenințare clară și reală pentru pace în lumea în care trăim", a declarat Netanyahu. 
 
La rândul său, Ségolène Royal a declarat că antisemitismul "nu își are locul în Franța" și a exprimat "hotărârea negreșită" a Guvernului francez de a lupta împotriva actelor care vizează evreii.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 05.10.14 17:41

Cinci adevaruri despre antisemitism si exterminarea in masa a evreilor

Termenul “Holocaust” s-a impus publicului larg pentru prima dată în anul 1979, când un serial cu același nume a fost difuzat la televizor. Cuvântul “holocaust” reprezintă traducerea greacă a unui cuvânt din Noul Testament care desemnează o victimă a unui incendiu, “care transforma direct în fum”.
Această noțiune era cunoscută și înainte de 1979 în Statele Unite, dar mai folosit era cuvântul “genocid” pentru a desemna moartea evreilor din Al Doilea Război Mondial. Evreii niciodată nu l-au denumit holocaust ci “hașoa”, care semnifica exterminare.
Antisemitismul era îndreptat împotriva tuturor semiților?
În secolul XIX, rasiști celebri precum Arthur Graf Gobineau  și Houston Steward Chamberlaine au promovat ideea rasei inferioare semite. Teoretic erau menționate și alte grupe, precum arabii sau maltezi, practic toți antisemiții erau orientați doar împotriva evreilor.
Teoriile semite serveau exclusiv pentru evreii care se botează, dacă o persoană avea nume evreiesc dar nu era boteza atunci scăpa de furia acestor teorii.
Exterminarea evreilor a fost hotărâtă la conferința de la Wannsee?
Nu există o hotărâre anume a oficialilor germani cu privire la exterminarea evreilor. Hitler a cerut în repetate rânduri să fie rezolvată problema evreilor, iar NS a pus în practică această idee. Sintagma “soluția finală în problema evreilor” a fost folosită încă de la începutul anului 1941, în timp ce conferința de la Wannsee s-a ținut pe 20 ianuarie 1942, dată la care se înregistrau peste 320.000 de evrei omorâți.
Totuși niciun document nu indică proporțiile acestui genocid uman decât cele ce provin de la celebra conferință.
Majoritatea evreilor au murit în lagărele de concentrare?
Exterminarea sistematică a evreilor a început în anul 1941. Până atunci teroarea impusă a determinat că 300.000 de evrei să fugă din Germania din totalul de 560.000. Ce este drept această practică era permisă doar celor care aveau destui bani și care aveau un permis de emigrare într-o țară gazda. În 1939 trecerea granițelor a devenit imposibilă, iar dintre cei 6 milioane de evrei uciși majoritatea proveneau din Polonia, peste 3 milioane, iar restul din Rusia.
Evreii au fost uciși peste tot pe unde erau prinși, dar cu precădere în lagărele de concentrare,
Regele Cristian al X-lea i-a ferit pe evreii danezi de  purtarea unei stele?
Acea amenințare făcută de regele Cristian al X-lea (1870-1947) atunci când evreii danezi au fost obligați să poarte o stea  reprezintă doar o parte din adevăr. Guvernul danez le-a explicat ocupatorilor că ei nu vor lua nicio măsură împotriva compatrioților lor evrei. Naziștii au suportat această situație timp de 2 ani, iar atunci când ordinul de deportare al evreilor a fost dat în 1943, poporul danez a reușit printr-o acțiune nocturnă și învăluită în foarte mult mister, să sprijine fugă a celor 7000, din cei 7500, de evrei danezi în Suedia.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 12.08.14 22:43

http://www.observatorcultural.ro/Inaintea-cuvintului-genocid-a-fost-tragedia-armenilor*articleID_30609-articles_details.html
Omenirea supraviețuiește în ciuda numeroaselor catastrofe. Îndură cata - strofele naturale cu resemnare, cu împăcare constructivă sau altfel. Catastrofele naturale există. Ele vin cînd e să vină. Distrug pe nealese și pe negîndite. Catastrofele generate de oameni împotriva oamenilor (uciderea în masă) au o altă natură: sînt intenționate, elective, relaționale, hrănite din ură și născătoare de ură. Practica genocidului (fizic, simbolic, cultural, lingvistic) este străveche, precedînd cu mult cuvîntul care o denumește și conceptul care-i explorează hidoșenia. Comunitățile, triburile, popoarele, națiunile, rasele și categoriile sociale care au suferit genocidul sînt multe și diverse. Actorii care au inițiat (ideologii genocidurilor) și au executat genociduri sînt diverși, iar mijloacele folosite, variate.
 
Realitatea genocidurilor generează spontan întrebări și mai ales comportamente individuale și colective ale victimelor supraviețuitoare, ale urmașilor acestora, ale plănuitorilor și făptașilor (criminalii), ale martorilor direcți și indirecți, ale tribunalelor... Nedreptățile, suferințele, crimele neidentificate social, nenumite, nerecunoscute de făptuitori sau de martori, nepedepsite și nereparate atît cît este omenește posibil sînt răni deschise ale individului, ale comunităților și ale omenirii. Sînt răni sîngerînde, agravate de tăcere și insultate prin trecerea cu vederea.
 
Cum și după cît timp genocidul este identificat, numit, descris, recunoscut, judecat și reparat atît cît este omenește posibil? Această întrebare existențială cuprinde victimele, criminalii, martorii, instituțiile legale și, nu în ultimul rînd, fiecare conștiință individuală, pe mine, pe tine, pe el și ea. Cu cît această întrebare rămîne mai mult timp fără răspuns, cu atît riscurile degradării morale individuale și colective sînt mai ridicate. Care este prețul maxim al acestei degradări? Cred că este sinuciderea morală individuală și colectivă, cu cortegiul ei de efecte colaterale, dar practice. 
Crime asupra grupurilor umane
Genocidul suferit de armeni ne pune această întrebare de peste o sută de ani. Din groază, din frică, din interes, din ignoranță, din calcul (geo)politic, din oportunism sau, mai grav, din indiferență, această întrebare a fost ocolită, în pofida faptului că martori obiectivi, responsabili, acreditați, cu empatie față de suferința celuilalt, ai tragediei au numit această catastrofă umană la timp. Ambasadorul american H. Morgenthau a telegrafiat în aprilie 1915 (lumea era interconectată de acest mijloc inventat de Morse în 1835, amintesc asta pentru cei care cred că lumea nu putea cunoaște ce se petrecea pe un continent sau altul) un mesaj clar: „Campaign of race extermination“. Istoria, vrem - nu vrem, include fapte trăie, evenimente, urme (plus documente), de scrieri și reprezentări ale acestora, precum și interpretări ale faptelor și ale reprezentărilor anterioare. Nucleul fierbinte este format din faptele sociale (Durkheim, Weber...), procesate (prelucrate) și reprocesate (reprelucrate) de autori care aparțin unor contexte și timpuri diferite.
 
Termenul de genocid a fost introdus de cercetătorul polonez-evreu R. Lemkin în 1944, fiind folosit în Convenția ONU din 1948 asupraPrevenirii și pedepsirii crimei de genocid. Semnificativ pentru destinul problemei, Lemkin a prezentat la Madrid, în 1933, un proiect pentru condamnarea actelor barbare (a crimelor asupra grupurilor umane), cu gîndul explicit la tragedia armenilor. Urmarea: a fost eliminat din funcția oficială. Ca orice căutător de adevăr, Lemkin n-a renunțat, după cum se vede din condamnarea genocidului în 1948.
 
De amintit că, în anul 1933, cînd Lemkin a propus condamnarea barbariei criminale, ne aflam la distanță de două generații de masacrul suferit de armeni (între 80.000 și 300.000 de victime ucise, 50.000 de copii orfani) în 1895, în imperiul condus de Abdul Hamid II. Ne aflam atunci, în 1933, la o generație depărtare de Marea Crimă (Medz Yeghern, cum o numesc armenii, cu 1.500.000 de victime ucise). Exista telefon, exista telegraf, existau martori. Ne aflam la doar un an sau doi de la genocidul suferit de ucraineni – Holodomor este numit de aceștia (exterminare prin înfometare).
 
O catastrofă generată de oameni împotriva oamenilor îngrozește indivizi și popoare prin magnitudine, absurditate, cruzime și prin eficiența violenței. Dar tot ea cutremură conștiințe (Patoèka) care vor avea probabil puterea să numească răul, să-l judece și să i se opună. Armenii au avut, au această putere- virtute. Mult timp, au întîmpinat tăcere. Este virtutea victimei care a dobîndit dureros de lent ceva din audiența mondială necesară. Din nefericire, dar conform regulei nescrise a negaționismului moral, mulți, puțini dintre cei ce aparțin prin origine grupului făptuitor, au recurs la negare. Lideri politici și organizații, care, formal, sînt dedicate justiției și binelui social, au tăcut mult, nespus de mult timp.
 
Într-un studiu crucial asupra violenței (Towards a Relational Phenomenology of Violence, 2011), Michael Staudigl consideră că natura violenței este intrinsec relațională, experiențială și intențională. Violența are, după Staudigl, în centrul ei vulnerabilitatea noastră și a celorlalți, disponibilitatea de a exploata vulnerabilitatea celorlalți (p. 50). Vulnerabilitatea indivizilor și a grupurilor umane cere imperativ ca responsabilitatea martorilor (care ar fi putut să fie victime sau făptași) să fie activată autonom, nemediat și cît mai rapid posibil de suferința victimelor, apropiate sau străine.
 
Istoria trăită este unică. Ce a fost a fost. Ce ar fi putut să fie n-a fost. „If history“ oferă scenarii. Dar știm cu certitudine că erorile, abdicările morale au costuri mari. Cum ar fi fost istoria sîngeroasă a secolului al XX-lea (războaie, Holocaust, Gulaguri, epurări entice…), dacă o masă critică de martori nearmeni ai genocidului suferit de armeni s-ar fi exprimat și ar fi acționat la vreme într-o cutremurare solidară cu victimele? Conceptul de genocid – folosit de ONU ‒ se referă explicit la violența fizică/biologică (ucidere), la vătămarea mentală, la transferul copiilor de la un grup uman la altul și la împiedicarea nașterilor. Nu include, deși a fost discutat, genocidul cultural, inclusiv lingvistic și muzical (transferul cu renumirea melodiilor vernaculare ale unui grup). În modelul lui Staudigl, violența este fizică și simbolică. Lucru valid și pentru genocid. 
Putem rămîne optimiști?
Ignorarea violenței, a genocidului asupra propriului grup sau asupra altor grupuri ori indivizi pregătește repetarea acestora. Dar un pericol mult mai grav este că ignorarea genocidului favorizează germinarea sinuciderii colective. Secolul trecut a cunoscut grupuri fanatizate care au ales (manipulate fiind) sinuciderea colectivă. Se știe că moartea fizică este precedată de „moartea intelectuală“ (terminal drop), dar și de moartea socială la nivel individual. Mai există și moarte morală sau, cum spune Thoreau, „moartea veșnică“ (everlasting death), care este consecința abdicării morale în fața răului. Dacă admitem că genocidul are multiple fațete (fizice, simbolice, culturale, lingivistice), ne putem întreba: poate oare exista un alt monstru, care ar fi autogenocidul dat de actele autodistructive ale unei colectivități sau ale unei părți a acesteia?
 
Gandhi era un mare optimist. Unul dintre argumentele optimistului gandhian era creșterea populației. Sigur, are dreptate. Atunci nu putem ignora că, acum aproape o sută de ani pe teritoriul de azi al Turciei trăiau cam trei milioane de armeni. Un student m-a întrebat: „Cîți trăiesc azi?“ Cam 70.000. Putem rămîne optimiști? Da, dar cu mai multe condiții: demografice, politice, economice, diplomatice, militare și, nu în ultimul rînd, spirituale, religioase și morale. Numesc una: să ne cutremurăm împreună și deopotrivă la suferința noastră și a altora pentru a ne opune la timp răului.
 
Sfîntul Augustin s-a întrebat de foarte multe ori în Confesiuni: „Cine sînt eu, Doamne?“. Cel care întreabă devine parte integrantă a acestei întrebări vitale. Această întrebare a devenit: „Cine sîntem NOI, credincioși și/sau atei?“.
 
În contextul vremurilor moderne – de la telegraf, Turnul Eiffel, avion, tehnologie nucleară, computer, totalitarisme, Internet, „social media“, clonare și altele, context care include Medz Yeghern (Marea Crimă) ‒, întrebarea devine: „Cine sîntem NOI ‒ adică victime, făptuitori, martori, victime colaterale, supraviețuitori, ignoranți sau indiferenți?“. Dacă răspunsul la această întrebare nu include și o identificare empatică cu tragedia armenilor suferită în zorii secolului trecut ‒ o recunoaștere a Marii Crime ‒, este foarte posibil ca istoria în pregătire a omenirii, care cuprinde și intențiile noastre (indivizi, grupuri, organizații), să reinventeze Marea Crimă. Orice reinventare este o perfecționare. Răul, cu scopurile și metodele sale, evoluează. Dacă Noi (din orice țară, de orice etnie, rasă, religie, clasă sau orientare politică) am fi simțit, prin 1915, 1916, 1920, chiar prin 1930, nu-i tîrziu nici azi, că ne doare Marea Crimă, că moral sîntem și armeni, probabil istoria ar fi fost și ar fi altfel. Este încă posibil să descoperim și să acceptăm această responsabilitate a identității noastre.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 10.08.14 11:55

http://acum.tv/articol/71403/
Perifraza ultra-marxistă nici nu pare nepotrivită, și, vorba lui Shakespeare, „De-aveți răbdare s-ascultați povestea / Ne-om strădui să-nfățișăm acestea”, vi se va părea… ultra-potrivită, căci tot este la mare vogă prefixul „ultra”, pentru a găsi o deplină justificare titlului. Ultra-stânga europeană și nu numai pare să fi sărit chiar „câteva clase” în lupta ei pentru „dreapta” cauză palestiniană, dispusă a se închina Profetului alături de fundamentalismul islamic care face ravagii în Europa.
Din acest amalgam care se tot pritocește de câțiva ani buni încoace în alambicul ideologic al Uniunii Europene, nu avea cum să rezulte și altceva decât un nor greu, imens și otrăvitor de antisemitism care se lățește și se îngroașă peste bătrâna Europă. Ceea ce părea în urmă cu vreo câțiva ani o „formă particulară” a antisemitismului, adică antisionismul, a devenit acum un sinonim aproape perfect al acestuia din urmă, și asta pentru simplul motiv că lexicologia nu vrea să existe sinonime… perfecte!
La ora când scriu aceste rânduri (o oră care se tot prelungește de niște ani buni – sau contrariul), titlul de campion al acestui tsunami de otravă pare să-l dețină Franța, urmată îndeaproape de Marea Britanie și concurată „la mustață” de Germania și de Italia.
Care ar fi „punctajul” cu care Franța conduce detașat deocamdată? Ne vom rezuma, în limita spațiului, la ultimele manifestări ale acestei mentalități-ideologii-religii, deși istoria ar conduce la „evenimente” mai îndepărtate. La jumătatea acestei luni s-a organizat la Paris, așa cum ultrastângiștii și fundamentaliștii islamici obișnuiesc să facă, o demonstrație anti-israeliană. Numărul manifestanților, după cum afirmă presa „normală”, s-a ridicat până la vreo 30.000. Dacă e Franța, atunci e… firesc Doamne iartă-mă, fiindcă vorbim de o țară unde organizațiile stângiste și islamiste sunt deosebit de puternice. „Nucleul” manifestației, alcătuit de aceștia, cărora li s-au alăturat capete înfierbântate care nu prea știau pentru ce… militează, a inițiat urlete de sloganuri pline de o violentă ură antisemită, precum „moarte evreilor” și „Hamasul va învinge”, printr-o pădure nebună de steaguri israeliene unde Steaua lui David a fost înlocuită de câte o zvastică. N-au lipsit nici lozinci care glorificau un ucigaș de copii evrei, precum „cu toții suntem Mohamed Mera”.
În articolul său intitulat „Între intifadă și Noaptea de Cristal”, publicat de agenția online „ Dreuze/Info”, cunoscutul ziarist-politolog Guy Millière folosește de mai multe ori, cu un ton neliniștit, locuțiunea adverbială „pentru prima oară”. În acest context, „a fost pentru prima oară când o mulțime de mii de oameni se identifică cu un ucigaș de copii evrei”.
În același articol, autorul nu ezită, pe bună dreptate, să pronunțe chiar cuvântul „pogrom”, relatând faptul că zeci de vitrine ale unor magazine și ale unor restaurante evreiești au fost sparte, lăsându-se eticheta „boicotați Israelul”.
După cum se știe, câteva sute de manifestanți au ajuns la sinagoga situată aproape de piața Bastiliei, pe strada Roquette, înarmați cu răngi de fier, cu cuțite machete și cu cocktail-uri Molotov, strigând „să-i căsăpim pe evrei” și „Allah’u Akbar”, iar cei șase polițiști aflați la fața locului s-au trezit depășiți de situație. După care, „procesiunea” s-a deplasat la alte sinagogi, vandalizând și jefuind tot ceea ce i-a ieșit în cale. Din nou, Millière subliniază că pentru prima oară de la cel de-al doilea război mondial, o sinagogă a fost atacată la Paris.
Cu toate că ministrul francez de interne Manuel Valls a interzis următoarea manifestație, decizând totodată să întărească protejarea lăcașurilor de cult iudaice, pe 19 iulie manifestația programată a avut loc. Prezența numeroasă a forțelor polițienești a împiedicat traversarea Parisului, dar grupuri organizate au atacat imediat poliția, reeditând „meniul” precedentei demonstrații. Martorii oculari au denunțat o atmosferă de război civil, iar fotografii de presă prezenți au vorbit de o Intifada. „Tot pentru prima oară”, după expresia lui Guy Millière, revoltele cu alură de război civil din Franța erau animate de o ură explicită și masivă contra evreilor și de o identificare cu teroriștii djihadiști. Numeroșii musulmani – în majoritate – veniți la manifestație purtau kefii cu care își mascaseră fața, precum militanții islamiști și purtau drapele ale Hamasului, ale Hizballah și Al-Qaida.
Ulterior, presa a comentat pe larg lipsa de fermitate a guvernului francez, dar alți politicieni l-au făcut responsabil de violențele care ar fi fost o reacție la „limitarea libertății de expresie”.
Fapt este că toți politicienii francezi adoptă o atitudine destul de pasivă față de dușmanii Israelului. Cu rare excepții, nici unul nu definește Hamasul ca o organizație teroristă cu obiective genocidare. Aproape toți, după cum afirmă Guy Millière, „închid ochii față de discursurile îmbibate de ură anti-israeliană și anti-evreiască răspândite de inamicii Israelului în Orientul Apropiat și tolerează fără să reacționeze faptul că Franța finanțează aceste demersuri”.
De altfel, mass-media franceză aproape că nu poate scrie un cuvânt asupra antisemitismului în ascendență rapidă, fără să riște o acțiune juridică pentru „discriminare și xenofobie”. Toate reportajele marilor canale de televiziune au prezentat acele tulburări ca susținerea „cauzei palestiniene”. Aceleași reportaje susțin punctul de vedere al Hamasului, dar nici unul nu vorbește despre programul genocidar al acestuia sau despre copiii arabi folosiți ca scuturi umane. Dat fiind că în ultimul deceniu asemenea revolte au pornit de la incidente minore ajungând la „explozii”, politicienii francezi nu mai sunt dispuși să riște.
Ocupându-se de manifestații similare care au avut loc, cu același obiectiv, la Londra, ziaristul Douglas Murray subliniază că „după revenirea musulmanilor britanici plecați în Siria pentru a lupta alături de rebelii djihadiști, aceștia celebrează acum ploaia de rachete care s-a abătut cu o frecvență cumplită asupra Israelului”. Astfel încât autoritățile britanice s-au văzut din nou nevoite să planteze bariere în fața ambasadei Israelului, dat fiind că demonstrațiile pro-palestiniene nu s-au lăsat așteptate nici acolo. Desigur, pe manifestanți nu-i macină grija pentru viața locuitorilor din Gaza, ei părând mai degrabă atrași de… acțiune.
Pe fețe li se citește ura al cărei obiect nici nu le era prea clar în minte. S-a mers până acolo încât să se strige „opriți Holocaustul din Gaza”, deși oricine poate constata că nu există nici o similitudine cu ceea ce se petrece acum acolo, între obiectivele precise ale „mașinii de război” din Gaza și genocidul sistematic, organizat, al naziștilor care au ucis cele șase milioane de evrei. Dar manifestanții știau foarte bine că noțiunea de Holocaust lovește din plin sensibilitatea evreiască și că, devenind așa-ziși „naziști”, evreii și-ar pierde orice drept de-a fi considerați ca făcând parte din omenire.
Cum se explică totuși că manifestațiile de la Londra, ca și din alte capitale europene, se multiplică? Un motiv, explică Murray, „ar fi pur și simplu că nu poți avea o țară unde populația musulmană se dublează cu fiecare deceniu (ca în Anglia), unde grupurile islamiste radicale îi deprind pe tinerii musulmani să facă din chestiunea Israel-Palestina o preocupare primordială, fără ca asta să aibă un impact asupra evoluției istorice”.
Desigur, Murray menționează că Israelul se poate descurca foarte bine și singur, dar politologii și analiștii neînregimentați în „gașca” multiculturalismului se neliniștesc nu pentru această țară contra căreia se urlă lozinci distrugătoare, ci pentru propria lor țară, în speță Anglia. Ei văd în aceste manifestări ale radicalilor islamiști simptomul dezastruos al problemei imigrării și al integrării. Tinerii stângiști britanici și mai cu seamă islamiștii imigranți nu pot face vreun rău Israelului, dar cu timpul pot declanșa un dezastru în țara-gazdă. După cum scrie Murray, „acești omeni turbați de ură nu sunt adevărata problemă a Israelului, dar sunt o problemă potențial majoră pentru Europa”.
După cum spuneam, valul de antisemitism a devenit critic și în Germania, odată cu ofensiva israeliană contra teroriștilor din Hamas. Acum două săptămâni, la Berlin, forțele polițienești au trebuit să protejeze câțiva israelieni de violența manifestanților. Apelurile la distrugere lansate de militanții pro-palestinieni au devenit monedă curentă și în Germania. Orice cetățean sau demnitar politic care și-ar exprima public solidaritatea cu Israelul se poate aștepta să devină ținta atacurilor tinerilor musulmani, ceea ce pentru Germania pare inacceptabil, sau „o adevărată rușine”,
„Tinerii furioși” susținători ai Hamasului au început realmente să-i vâneze pe cei care nu le împărtășesc opiniile. Totul – sub protecția neonaziștilor și a unor militanți din „Die Linke” (Stânga). Pentru a completa tabloul, un imam lansează, la rugăciunea de vineri de la o moschee din Berlin, apelul de „a ucide toți evreii”. Acest „monstru spiritual”, probabil un european “prin adopție” este sheikul Abu Bilal Ismail, care a ținut recent o predică la o moschee berlineză cu grațiosul titlu “Anihilarea evreilor”. Zice monstrul: „Gaza este o țară de glorie, țara djihadului, țara onoarei care înfruntă cea mai puternică mașină de război, pe evreii sioniști, acești criminali, acești ucigași de profeți”.
Situația devine similară și în Belgia, ca și în Suedia. Dacă se continuă spre sud pe harta antisemitismului drapat în antisionism, Italia se străduiește „să fie la înălțime”. Gianni Vattimo, cunoscut filosof italian, fost membru în parlamentul european, autodeclarat homo-comunist-catolic, adept al marxismului, este bine înțeles un antisionist jurat. 
Intervievat la “Radio24″, “filosoful” zice că i-ar place să tragă „în bastarzii sioniști și că s-ar bucura să vadă mai mulți israelieni morți”. El regretă numai că nu poate personal să tragă cu arma, deoarece fusese scutit de serviciul militar.
 În același interviu, el a împroșcat asupra evreilor invective ca „naziști, fasciști, mai răi decât Hitler” și a numit Israelul „statul canalie”. Intr-o carte recent apărută și dedicată antisionismului (se pare că-l obsedează), el scrie că își propune să lanseze o campanie de finanțare pentru cumpărarea de arme mai bune pentru Hamas, în locul rachetelor care nu izbutesc să omoare pe nimeni.

El propune chiar crearea de brigăzi internaționale europene care să lupte alături de Hamas, așa cum au luptat brigăzile în războiul civil din Spania. Supralicitând chiar că „Europa ar trebui să furnizeze gratuit arme sărmanilor palestinieni reduși de către israelieni la sclavie”. Din nou, trebuie cred, menționate avertismentele politologilor care deplâng viitorul statelor expuse „reducerii la sclavie” de către „oaspeții-eternizați”, fundamentaliștii musulmani!
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 07.08.14 19:04

Antisemitism la ONU. Israel sub tirul diplomatic al mapamondului
După patru săptămâni de conflict incandescent în Fâșia Gaza, între trupele insurgente ale Hamas și armata israeliană, bilanțul este tragic: peste 1.800 de palestinieni (cca 75% civili) și 67 de evrei (din care 64 de militari) și-au pierdut viața. Mii de răniți umplu spitalele, școlile, adăposturile, infrastructura unor orașe precum Gaza City sau Rafah este în mare măsură distrusă și mai mult de 200.000 de palestinieni au fost nevoiți să-și abandoneze locuințele. Hamas denunță crimele împotriva umanității săvârșite de invadatorii israelieni, Israel denunță cele peste 2.500 de rachete slobozite de palestinieni asupra teritoriului evreiesc (peste 90% interceptate de sistemul Iron Dome) și acuză jihadiștii că folosesc femeile și copiii ca scuturi umane.
Potrivit lui Benjamin Netanyahu, premierul de la Tel Aviv, sfârșitul operațiunii de anihilare a Hamas este aproape: rețeaua de tuneluri subterane ale insurgenților islamiști a fost în mare măsură distrusă, la fel ca și depozitele de muniții și lansatoarele de rachete. Din 9-10.000 de rachete, câte avea Hamas la începutul raidurilor israeliene, se estimează că ar mai fi operaționale în jur de 2.000. Al III-lea Război al Gazei (după cele din 2009 și 2012) este pe cale să se încheie cu victoria fără dubii a Israelului. O victorie amară, care lasă în urmă amintirea dureroasă a factorului declanșator (uciderea de către răpitori palestinieni a trei seminariști evrei, urmată, ca revanșă, de asasinarea brutală a unui adolescent palestinian) și, pe plan internațional, o reinflamare a sentimentelor antievreiești. Dincolo de manifestațiile și contramanifestațiile contondente din mari metropole, precum Paris sau New York, imposibila pace israeliano-palestiniană a generat stridențe de neignorat chiar și la vârful ONU.
Un potop de rezoluții
Pe 4 august Ban Ki-mon, secretarul general al ONU, condamnă drept „act criminal" lovirea de către un proiectil israelian a unei școli-adăpost din Gaza, soldată cu moartea a șase copii. În același discurs avertiza și că retorica antisemitismului s-a insinuat la tribuna Națiunilor Unite. Tăvălugul contaminator a pornit de la Navi Pillay, înaltul comisar ONU pentru drepturile omului, care a afirmat (pe 23 iulie) că „unele elemente ale ofensivei militare israeliene în Gaza ar putea fi încadrate la capitolul crime împotriva umanității." Argumentul lui Pillay, care a stat la baza unei rezoluții ONU de condamnare a Israelului, a generat numeroase reacții politice vehemente. Spre exemplu, senatorul american Lindsey Graham a afirmat răspicat, la CNN, că ONU „a devenit în mod pregnant o instituție antisemită". Apoi, Tzipi Livni, ministrul de Justiție al Israelului, s-a referit la rândul ei la derapajele „anti-Israel" din cadrul ONU. Unul din argumentele critice ține de o evidență frapantă: numai în cursul anului 2013, ONU a emis 25 de rezoluții de condamnare a unor abateri de la normele internaționale; între acestea câte una referitoare la Siria, Iran, Coreea de Nord și Myanmar, iar restul de 21, toate împotriva Israelului.

Singuri împotriva tuturor
O reacție extrem de dură la adresa condamnării de către ONU a intervenției militare în Gaza a avut chiar emisarul israelian permanent la ONU, Ron Prosor. Cităm câteva dintre comentariile acestuia, emise în 28 iulie, când a remarcat, nu fără sarcasm, că din directiva ONU lipsește „miraculos" orice referire la Hamas: „Nu vă lăsați manipulați de propaganda Hamas, o organizație islamistă, cu ideologie jihadistă și cu misiunea de a eradica Israelul." „Hamas a abuzat de sutele de milioane de dolari donate de guvernele dumneavoastră pentru a construi tuneluri ale terorii. Banii dumneavoastră nu au fost folosiți pentru educație, servicii publice sau dezvoltare, ci pentru consolida un bastion terorist." „Nu credeți acele rapoarte care spun că ambele părți sunt la fel de responsabile. De fiecare dată când comunitatea internațională cere încetarea focului, noi încetăm, iar ei continuă să pârjolească." „Alăturați-vă unei națiuni care combate terorismul. Sprijiniți binele împotriva răului și dreptatea împotriva nedreptății."
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 18.07.14 8:43

http://istoriesicultura.ro/baiatul-in-pijamale-vargate.html
Acțiunea romanului Băiatul cu pijamale vărgate, scris de John Boyne are loc în anul 1943, un an foarte tulburător. Autorul a reușit să evidențieze inocența personajului principal (Bruno) într-o țară, condusă de un “om” rece, un tiran -Fury. Băiatul de numai nouă ani nu știe cu adevărat, cu ce se ocupă tatăl său. Evreii erau marginalizați, înfometați și batjocoriți.

Cartea scrisă într-un limbaj obișnuit, canalizează și acele momente violente văzute din perspectiva băiatului. Holocaustul este descris într-un mod fantomă, deoarece personajul principal nu știe ce e cu adevărat un lagăr sau la ce sunt supuși evreii; personajele secundare au mult mai mult habar despre situația Germaniei la acea vreme. Finalul cărții îți taie respirația, cred că mă va bântui tot restul vieții. Inocența, naivitatea se poate pierde uneori așa de ușor, iar mulți vor regreta acest lucru. Vă va emoționa cu siguranță această carte, cititorul chiar dacă știe ce se întâmplă, asistă la un eveniment cu adevărat negru, din istoria Europei.
Povestea lui Bruno, băiețelul german de 9 ani, începe în Berlin, orașul în care se simțea foarte fericit alături de cei trei prieteni ai săi și de bunicii care locuiau în apropierea casei lor. Bruno era un băiat foarte bine educat, mai ales datorită restricțiilor care i se impuneau.
Ofițerul SS Ralf (David Thewlis) și soția lui, Elsa (Vera Farmiga), se mută de la Berlin la țară cu copiii lor, Gretel (Amber Beattie) de doisprezece ani și Bruno (Asa Butterfield), de opt de ani, după ce Ralf este promovat comandant al unui lagăr nazist. Bruno se referă la lagăr ca “out-with”, deși mai târziu în film, sora lui afirma că pronunția este incorectă, ceea ce lasa impresia că lagarul ar fi Auschwitz.

Fiindu-i interzis sa iasă din curtea din față a casei, fără prieteni, Bruno duce dorul companiei si aventurii. El scapă în cele din urmă prin fereastra magaziei din curtea din spate a casei, explorează prin pădure, și ajunge într-un final într-un colț izolat, nepăzit al lagărului de concentrare, pe care el l-a crezut a fi o fermă. Acolo, el se împrietenește cu Shmuel (Jack Scanlon), un băiat de aceeași vârstă cu el. Bruno se întoarce des, aducându-i lui Shmuel mâncare și se joacă cu el dame prin gardul de sârmă ghimpată. Shmuel îl face pe Bruno să realizeze treptat că oamenii din tabără nu sunt fermieri cum credea; el îi spune lui Bruno că el și familia sa au fost închiși, și obligați să poarte pijamale “cu dungi”, pentru că sunt evrei.

Meditatorul lui Bruno și al lui Gretel, Herr Liszt (Jim Norton), hrănește copiii o dietă de bigotism, antisemițe și propagandă naționalistă sub pretextul că le predă istorie. Drept urmare, Gretel devine tot mai fanatică în sprijinul ei pentru al treilea Reich. Ea își acoperă peretele din dormitor cu afișe de propagandă nazistă, și flirteaza cu locotenentul Kurt Kotler (Rupert Friend), crudul și nemilosul subordonat al tatălui ei. În schimb, Bruno este sceptic în privința învățăturilor lui Liszt. Evreii pe care îi cunoaște Bruno, Shmuel și  Pavel (David Hayman), nu seamănă cu stereotipurile antisemite descrise de profesor. El este, de asemenea, martor al unor acte de cruzime față de evrei, care intră în conflict cu ideea propagandistă de eroism militar. Într-o noapte, Pavel răstoarnă accidental la masă paharul cu vin al lui Kotler, iar acesta îl trage furios pe Pavel din cameră. Prin ușa întredeschisă de la bucătărie, vedem cum cizma lui Kotler livrează lovituri sălbatice, și suntem lăsați să credem că omul moare din cauza bătăii brutale. După moartea lui Pavel, Shmuel este trimis la casa lui Bruno pentru a curăța niște pahare.
Cititorul bănuiește despre ce e vorba, dar bietul Bruno, nu. Pornește așadar să exploreze împrejurimile și întrezărește un punct care devine o pată și pata, un băiat. Scrisă într-un limbaj simplu, copilăresc, această carte este mult mai mult decât o poveste pentru copii. Cititorul se va teme de momentul în care Bruno își va pierde inocența copilăriei și va începe să întrezărească adevărul, dar poate că lucrurile vor evolua și mai rău și el nu va descoperi deloc adevărul.
Surprins să-l vadă acolo, Bruno îi vorbește și îi dă niște prăjitură. Când Kotler vede firimiturile pe buzele lui Shmuel și-l acuza de furt, Shmuel spune ofițerului adevărul: că Bruno este prietenul său, și că acesta i-a dat prăjitura. Îngrozit, copilul îl trădează pe Shmuel, spunând că el nu l-a văzut pe băiat înainte și că Shmuel a furat prăjitura. Câteva zile mai târziu, plin de remușcări, Bruno merge la gardul unde se întalnea cu Shmuel și constată că ochiul lui era vânăt din cauza bătăii primite. Shmuel își iartă prietenul, iar băieții își dau mâna prin gard. 
Când Kotler face observații cu privire la duhoarea de la crematoriu (“Ei miros chiar mai rău atunci când ard, nu-i așa?”), Elsa își dă seama că Ralf prezidează un lagăr de exterminare, nu un lagăr de muncă cum ea a fost lăsată să creadă. Ulterior, cei doi s-au certat în mod repetat din cauza rolului lui Ralf la lagăr și proximitatea copiilor față de acesta. În cele din urmă, Elsa va lua copiii la mătușa Lotte, la Heidelberg. Dar, cu o zi înaintea plecării lui Bruno, Shmuel îi dezvăluie faptul că tatăl său a dispărut în lagăr. Văzând o ocazie ideală pentru o aventură finală, Bruno sapă o groapă sub sârma ghimpată, se schimbă în hainele din închisoare pe care Shmuel le-a furat pentru el, și intră în tabără pentru a-și ajuta prietenul să-și găsească tatăl. În interior, Bruno este îngrozit de dezumanizarea, foamea și boala prezente; lagărul este însăși antiteza filmului de propagandă pe care îl văzuse anterior în biroul tatălui său.

În timp ce băieții îl caută pe tatăl lui Shmuel, drumul lor se întretaie cu cel al unui grup de prizonieri care erau dirijați spre camerele de gazare. Acolo, toată lumea este instruită să se dezbrace pentru un “duș”. Un soldat este văzut purtând o mască de gaz Zyklon B, iar granule se revarsa în cameră. Bruno și Shmuel se apucă unul pe celălalt de mâini, iar luminile se sting.

Înapoi la casă, Elsa descoperă că Bruno lipsește și dă alarma. Folosind câini de urmărire, Ralf și alți soldați iau urmele băiatului prin pădure. Atunci când descoperă hainele aruncate la marginea taberei și vede groapa săpată sub gard, Ralf aleargă în lagăr, căutându-și cu disperare fiul. Văzând camera de gazare cu ușile încuiate, Ralf realizează ce s-a întâmplat și strigă cuprins de durere. În același timp, Elsa și Gretel ajung si ele la marginea lagărului unde Bruno își lăsase hainele și, înțelegând că acesta a murit, ele îngenunchează și încep să plângă. Familia este lăsata să se confrunte cu ironia tragică a faptului că Bruno a devenit o victimă a lagărul nazist condus de propriul său tată.
John Boyne este un scriitor irlandez, născut la Dublin în 1971. A scris nenumărate cărți și povestiri pentru copii. Cartea sa Băiatul cu pijamale în dungi s-a vândut în lumea întreagă în peste 2,5 milioane de exemplare și a fost ecranizată de curând de Miramax. Miramax Films, care a realizat și memorabilul “La vită è bella” al lui Roberto Benigni, ne prezintă pelicula “Băiatul în pijamale vărgate”, o poveste cutremurătoare despre inocența pierdută și omenia regăsită și “unul dintre cele mai bune filme ale anului.” [2008]
Inspirat de best-seller-ul omonim scris de John Boyne, “Băiatul în pijamale vărgate” este povestea Holocaustului din perspectiva lui Bruno (Așa Butterfield), băiatul în vârstă de 9 ani al unui ofițer german (David Thewlis, cunoscut publicului cinefil din seria “Harry Potter”). Detașat drept comandant al unui lagăr de concentrare, nazistul se mută, împreună cu familia, într-o locuința din apropiere. Plictisindu-se în nouă casă și dornic de tovarăși de joacă, Bruno devine tot mai curios în legătură cu “ferma” care se zărește în depărtare și, în ciuda interdicțiilor mamei (Vera Farmiga, câștigătoarea premiului pentru cel mai bun rol feminin la Festivalul Independent de Film al Marii Britanii), începe să exploreze împrejurimile până la gardul de sârmă ghimpată care îngrădește curtea aceea “ciudată”, unde oamenii stau toată ziua îmbrăcați în “pijamale”. Astfel îl cunoaște pe Shmuel (Jack Scanlon), un băiețel evreu de aceeași vârstă, cu care se împrietenește și se joacă, ba chiar îi duce mâncare pe ascuns.
Curând, află că trebuie să-și considere noul prieten dușman, la fel că pe toți ceilalți evrei, dar candoarea și poftă ludică a celor doi copii sunt mai puternice decât lecțiile de propagandă antisemită nelipsite din educația lui Bruno. Shmuel, “dușmanul”, îl învață ce înseamnă cu adevărat prietenia și astfel, în loc să separe lumi, gardul de sârmă ghimpată îi unește pe cei doi copii, șterge diferențele sociale și etnice și creează o alianța – firească la vârstă copilăriei, dar cu desăvârșire interzisă în contextul epocii. Curiozitatea lui Bruno și prietenia sinceră care îl leagă de “băiatul în pijamale vărgate” are însă consecințe neașteptat de tragice pentru amândoi, iar finalul poveștii relevă nu doar o lecție de istorie, ci și una de umanitate.
Numeroase cărți și filme au fost inspirate de Holocaust, însă “Băiatul în pijamale vărgate” impresionează, surprinzător, tocmai prin evidență faptului că naziștii exterminau nu doar oponenții declarați sau presupuși ai rasei ariene, ci și conștiința propriilor copii, prin educația defectuoasă, bazată pe minciună, manipulare și cruzime nejustificată, pe care le-o dădeau prin exemplul faptelor lor.
Scenaristul și regizorul Mark Herman are în palmares două nominalizări la premiile BAFTA pentru “Little Voice” și a câștigat un premiu Cesar la categoria “Cel mai bun film străin” cu “Brassed Off”. “Băiatul în pijamale vărgate” a fost nominalizat la premiile Goya de anul acesta drept cel mai bun film european și se lansează acum pe DVD, având că bonusuri scene tăiate, comentariile audio ale realizatorilor producției și minifilmul “Prietenul de după gard”.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 17.07.14 4:53

http://istoriesicultura.ro/relatiile-sexuale-si-chestiunea-evreiasca.html
Încă de la începutul anilor ’30 și până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în 1945, Germania nazistă și Europa condusă de naziști au implementat legi care consfințeau inaccesibilitatea sexuală a evreicelor pentru ceilalți cetățeni. În același timp, neajutorarea evreicelor, mai ales a celor din lagărele de concentrare, le făcea vulnerabile la coerciția pe care unii torționari o exercitau asupra lor pentru a și le face amante.
Cartea lui Adolf Hitler Mein Kampf (Lupta mea), publicată în 1924, proclama o viziune fantastică despre „rasa” ariană, strălucitor de blondă, înaltă și superioară. Conform acesteia, bărbații erau modele de excelență genetică. Surorile lor manifestau preocupările tradițional feminine: Ktiche, Kirche și Kinder (bucătărie, biserică și copii). Hitler respingea ideea emancipării feminine, care nu era, după părerea lui, „decât o invenție a intelectualității evreiești”.

Adolf Schicklgruber Hitler, scundul Fuhrer brunet al acestei rase stăpânitoare, considera toate rasele neariene drept inferioare și periculos de contaminante, dar dintre ele, cea mai rea era cea evreiască. Ca mii de alți germani, Hitler citise și fusese influențat de lucrarea lui Arthur Dinter, Păcatul împotriva sângelui. „Păcatul” se referea la pângărirea rasei – Dinter pretindea că o picătură de spermă evreiască ar mânji femeia ariană pe veci, făcându-i și pe copiii pe care ea i-ar fi conceput cu alt arian să aibă trăsăturile inconfundabile ale rasei semitice.
După ce Hitler a devenit Cancelarul Germaniei, în ianuarie 1933, el a început să-și transpună această viziune în legislație. Unul dintre cele mai importante obiective era Rassenschande – pângărirea rasei prin sexul interrasial. Legislația nazistă definea Rassenschande drept trădare rasială și o transforma în crimă capitală. La 5 septembrie 1935, Legile de la Nurnberg văduveau de cetățenie germană pe toți cei care nu erau nemți, excepție făcând cei de „sânge înrudit”, iar Legea pentru Protecția Sângelui și Onoarei Germane le interzicea cetățenilor să se căsătorească sau să întrețină relații sexuale cu evreii. În anii ’30, aproape 4000 de evrei, atât căsătoriți, cît și necăsătoriți, au fost condamnați pentru crima de a fi făcut sex interrasial. „Criminalii” au fost aspru pedepsiți, defăimați și brutalizați în cadrul unor manifestări populare, sau trimiși în lagăre de concentrare. „Sunt cea mai mare scroafă; am avut relații cu evrei”, scria pe pancarta unei femei.
Hitler considera aceste legi antisemite drept măsuri temporare necesare, până când Europa avea să scape de evrei. Mecanismul complicat elaborat pentru exterminarea evreilor și a altor nearieni presupunea o intensă campanie de teroare, concentrare în ghetouri și, în cele din urmă, deportarea în masă în lagăre de concentrare, cărora puțini le-au supraviețuit. Dachau, situat la circa treizeci de kilometri de orașul bavarez atât de iubit de Hitler, Munchen, a fost construit la două luni de la instalarea lui în funcție. Pe măsură ce țările Europei cădeau pradă naziștilor, erau înființate lagăre de concentrare și în alte părți, mai ales în Polonia.
Nucleul ideologic sexist al naziștilor, la care se adăuga oroarea față de procreația evreiască a dus la grăbirea exterminării evreicelor. Kommandant-ul de la Auschwitz, Rudolf Hoss, își amintea în memoriile sale de dinaintea execuției: „Pentru femei, totul era de o mie de ori mai greu, mai deprimant și mai umilitor, deoarece condițiile de viață din lagărele de femei erau incomparabil mai rele. Li se aloca un spațiu de locuit mai mic, iar condițiile sanitare și de igienă erau net inferioare.”
Suferințele bărbaților și femeilor erau din anumite puncte de vedere diferite. Mai presus de brutalitatea nemiloasă și degradarea pe care o suportau bărbații, femeile îndurau și alte suferințe: experimentele medicale, violurile, graviditatea, avortul, nașterea, uciderea nou-născuților pentru ca mamele lor să scape de pedeapsa execuției, precum și obligația de a lua decizia insuportabila de a rămâne cu copiii condamnați la moarte sau de a-i abandona pentru a se dedica celorlalți, ori pentru a-și salva propria viață.
sursa: Elizabeth Abbott, O istorie a amantelor, Ed. Lider, București, 2005
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 13.07.14 21:48

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 12.07.14 19:32

http://istoriesicultura.ro/copii-si-holocaustul.html
 Abordarea Holocaustului în România dar și în Europa a avut un grav impact asupra psihologiei copilului. Cum în Europa, evreii erau destinați anihilării, numai un procent de 6-5% dintre copiii evrei au supraviețuit. Înainte de a fi deportați, copii evrei dar și țigani sufereau un tratament inimaginabil fiind supuși atacurilor fizice și psihologice, excluși din școli, înfometați și lăsați să moară. Prin natură acestei crime, uciderea copiilor în timpul holocaustului este puțin documentată și foarte puțin menționată dealungul istoriei. În România, dintre cei aproximativ 11.000 de romi decedați după deportarea în Transnistria, jumătate au fost copii.
Poate cea mai tulburătoare abordare a Holocaustului este cea făcută din perspectiva suferinței copiilor. În general, când vorbim despre exterminarea evreilor europeni avem în vedere numărul victimelor, crimele naziștilor și ale aliaților lor,responsabilitatea celor care au știut ce se întâmplă dar au ales să tacă, etc. Cel mai adesea uităm însă faptul că dintre cele șase milioane de victime vinovate de a se fi născut evrei,un milion și jumătate au fost copii. Cum toți evreii europeni erau destinați anihilării, doar un procent cuprins între 6-8% dintre copiii evrei au supraviețuit războiului, în timp ce procentul adulților a fost de 33%.
Din raportul guvernatorului transnistriei, în anul 1942, aflăm că 22% dintre numărul evreilor deportați (88.699) erau copii (18.322). O cincime dintre copii ce au supraviețuit în toamna lui 1943 (1.960) au fost repatriați, hrană acestora fiind asigurată de Centrală Evreilor.
Cele cinci regiuni ale Transnistriei din care proveneau copii români orfani au fost Moghilev, Tulcin, Baltă, Iampol și Golta.
Că un exemplu, se enumără cazul lui Rozen Marcu, un supraviețuitor al holocaustui în România, născut pe dată de 20 martie 1930. Familia lui Rozen Marcu a fost deportată pe dată de 12 noiembrie în Transnistria într-un vagon de marfă, răul Nistru fiind traversat apoi pe un bac deoarece podul era distrus. Aceștia au stat în lagărul de la Mogilev o noapte după care au pornit spre Saragorod crezând că astfel vor găsi un sanctuar, neștiind că acel oraș din Ungaria era deasemenea și un lagăr. După moartea bunicii, mama lui Marcu a murit la 38 de ani iar tatăl la 41 de tifos și febra. Două luni mai târziu, după moartea fratelui sau, Sorel, au fost adunați orfani proveniți din Basarabia, Bucovina și Dorohoi, rămași pe drumuri în orfelinatul de lângă lagăr.
“Prima s-a prăpădit bunica. Înainte de război, ținea des în mâna și se laudă la copii cu medalia pe care o primise bunicul meu la Mărășești. Când a murit, în mâna ei înghețată n-am găsit decât o coajă de cartof uscată pe care n-a mai avut puterea s-o mănânce” – Rozen Marcu
O altă supraviețuitoare a deportării în Transnistria care la momentul deportării avea 10 ani și provenea din Cernăuți este Ruth Glasberg Gold. Această descrie drumul deportării în Transnistria în felul următor:
„În dimineața aceea soldații au bătut la ușa, înjurând și strigând tot felul de obscenități. Ne-au ordonat să ieșim în stradă…Plânsetele femeilor și ale copiilor și glasurile care strigau Sema Israel, m-au fãcut sã înțeleg brusc ce se întâmplã…În buimãceala și suferinþa de atunci, mi-a trecut prin minte un gând. Cum putuserã toți prietenii și vecinii noștri germani și români sã ne intoarcã spatele?…Soldații au condus convoiul panã la garã…Pe sine așteptau pregãțîțe, cu ușile deschise, vreo treizeci de vagoane cu ușile deschise…Deci asta era cãlãtoria mea de vis cu trenul – un coșmar…Odatã cu prima zdruncinãturã, s-a dezlãntuit iadul pe pãmânt. Oamenii se rugau, plângeau, se tânguiau ținându-se unii de alții că sã nu se dezechilibreze. Cel mai greu de îndurat erau scâncetele copiilor. L-am întrebat pe Dumnezeu: „De ce copiii? De ce noi? De ce eu? Fusesem crescutã într-o familie deosebit de religioasã și credeam în Dumnezeu. Credeam în bunãtatea oamenilor…Oare ce se întâmplase așa de grav, cã lumea copilãriei mele, plinã de bucurii și tristeți simple, fusese întoarsã brusc cu susul în jos?”…În cea de a patra zi, trenul s-a oprit. Soldații au descuiat ușile, strigând: „hai jos, jidani nenorociți.” Murdari, morþi de foame și epuizaþi, de-abia reușeam sã ne ținem pe picioare. Ne-au ordonat sã formãm o coloanã și ne-au pus sã mergem pe jos panã la Mãrculesti… Copiii și bãtranii care muriserã în cãlãtorie fuseserã aruncați pe câmp”
Întrebată despre modul în care a fost tratată în lagăr, această răspunde:
“Oribil. Zilnic erau împușcați oameni. Pe majoritatea pur și simplu ne lăsau să murim de foame. Nu aveam electricitate, nici apă, nici toalete. Am trăit mai rău decât animalele. Până la urmă, comunitatea evreiască din regat a început să facă presiuni, să apeleze la Crucea Roșie, la regina-mama a României și a putut să ne trimită bani și alimente. S-au înființat apoi orfelinate și primeam o dată pe zi mămăligă, care era mai mult apă decât mălai. Dormeam câte 12 fete tunse chilug pe un prici. Lucruri care nu trebuie uitate. De aceea mă onorează invitația de a vorbi la ONU, la comemorarea victimelor Holocaustului.”
Foamea și frigul au fost cauzele ce au lăsat-o pe Ruth fără de părinți, ne spune ea.
“Da, mi-am pierdut părinții și fratele după două săptămâni de la deportare. Au murit de frig și foame.”
Foamea și frigul, împreună cu tifosul au fost, deasemenea, principalele cauze ale morților în Transnistria.
“De ce este necesar că societatea românească să-și asume responsabilitatea Holocaustului în România?”din punctul de vedere al temei alese (Copiii și holocaustul)
Singură modalitate prin care putem opri atrocitățile din trecut în a nu se mai repetă este prin analizarea istoriei, ceea ce este imposibil fără a o recunoaște în primul rând. Recunoașterea unei mari greșeli este primul pas în a anticipa și a preveni o altă asemănătoare, mai ales când contextul greșelii este tineretul, acesta reprezentând “sângele și oasele” unei societăți sănătoase.
Nu cred că ne putem imagina cât de cumplită trebuie să fi fost experiența de viață a acestor copii. Înainte de a fi deportați și exterminați, ei au fost mai întâi discriminați: caricaturizați, excluși din școli, supuși atacurilor antisemite verbale sau fizice; apoi ghetoizați, înfometați, murind literalmente de foame și de frig sau uciși, uneori pentru propria distracție a călăilor. Cu toate acestea, exploatarea sistematică și uciderea copiilor în Holocaust este una dintre cele mai puțin documentate crime ale naziștilor și ale colaboratorilor lor. Mulți copii au murit împreună cu familiile lor în masacrele organizate de Einsatzgruppen sau din cauza privațiunilor din ghetourile Europei de est. Alte sute de mii de copii, prea mici sau declarați nepotriviți pentru munca forțată, au fost exterminați imediat după sosirea lor în lagărele naziste. Naziștii îi considerau neproductivi. În general, ei nu erau folosiți la munca forțată, ceea ce creștea posibilitatea ca ei să fie printre primii deportați în lagărele de concentrare și exterminare.
Supraviețuitorii relatează că, odată ajunși acolo, uneori copiii foarte mici, bebelușii, erau aruncați de vii în foc.Toate aceste morți au rămas nedocumentate deoarece copiii nu au fost niciodată înregistrați ca prizonieri ai acestor lagăre. Acei adolescenți suficient de “norocoși” pentru a supraviețui selecției au murit din cauza muncii forțate. Copiii evrei au fost printre primele victime pe care naziștii și colaboratorii acestora le făceau atunci când începeau să distrugă o comunitate, prin împușcarea sau deportarea locuitorilor. Unii dintre ei, mai ales gemenii, au fost folosiți de către naziști pentru experimente medicale.
Conducătorii Consiliilor evreiești erau obligați să facă alegeri dureroase atunci când trebuiau să îndeplinească cota de copii ceruta de naziști pentru a fi deportați. Janusz Korczak, directorul orfelinatului din ghetoul Varșoviei, un eminent pedagog, a refuzat să-i abandoneze pe copii, și i-a însoțit la Treblinka, rămânând alături de ei până în ultima clipă.
O altă deportare, cea a copiilor din ghetoul din Lodz, este descrisă astfel de Oscar Singer:
La 5 septembrie (1942) situația devenise clară, și cele mai înfricoșătoare zvonuri din ultimele zile deveniseră realitate: evacuarea copiilor și a oamenilor în vârstă.  Președintele (Judenrat-ului) spusese înainte că “Nu se poate ca ei să ia copiii de la sânul mamei și să-i arunce pe cei bătrâni în locuri neștiute. Germanul este nemilos, el a început un război cumplit, dar nu va merge atât de departe cu cruzimea sa”. Toată lumea avea încredere în președinte, iar cuvintele lui i-au liniștit. Acum vorbește reprezentantul ghetoului: Vocea i se frânge, însăși apariția lui reflectă o tragedie. Un lucru e înțeles de toată lumea: 20.000 de persoane trebuie să părăsească ghetoul, copiii sub 10 ani și bătrânii de peste 65… Cei mici care au fost încărcați într-o căruță sunt cuminți; copiii din ghetou, băieți și fetițe mai mici de 10 ani, sunt deja maturi și obișnuiți cu lipsurile și cu suferința. Ei se uită în jurul lor, cu ochii larg deschiși și nu știu ce să facă. Pentru prima dată în viața lor sunt într-o căruță trasă de un cal adevărat și așteaptă o plimbare veselă. Unii sar de bucurie, în timp ce mamele lor zac pe pământ și își zmulg părul din cap de disperare. Este dificil să le convingi să-și dea copiii spre moarte de bună-voie, ca într-un sacrificiu
Adevărată problema este să decidem când viață umană merită trăită și când trebuie eradicată”.”Știm că selecția naturală se face prin alegere și exterminare. Cei care nu suportă supremația celor evoluați sunt eliminați din grup sau exterminați. Oamenii slabi nu trebuie să se reproducă. Acesta este singurul mod în care oamenii pot evolua” – Josef Mengele, “Zoologie ilustrată” (manuscris)
În 1992 medicii criminaliști au reușit să confirme cu ajutorul testelor ADN că sub numele de Wolfgang Gerhard, în vârstă de 68 de ani, mort înecat în urmă unui atac cerebral, în 1979, este înmormântat de fapt monstruosul Josef Mengele, “îngerul morții”. Doctor în antropologie cu o lucrare despre diferența rasială în structura maxilarului inferior (???), medicul Josef Mengele, a devenit asistent al „Institutului pentru Biologie Ereditară și Igienă Rasială” din Franckfurt în 1938, în perioada de vârf a ideologiei eugeniste și rasiste a “arienilor” naziști.
La 24 Mai 1943 a devenit medic militar al așa-zisului „lagăr al țiganilor” din centrul concentraționar Auschwitz-Birkenau. Mengele a profitat de ocazia de a-și continuă studiile asupra eredității, folosind deținuții drept cobai. Era interesat îndeosebi de gemeni. selectați și puși în barăci speciale. A studiat și o boală numită Noma, care îi afecta în special pe copiii de romi din lagăr. Deși Noma e o boală bacteriană ce afectează copiii suferinzi de malnutriție și stres, a încercat să demonstreze că principala cauza era pretinsă lor „inferioritate rasială” (deși, conform “arianismului” și romii erau arieni). În noaptea de 2 spre 3 august 1944, la ordinul lui Heinrich Himmler, germanii au început “ștergerea urmelor” crimelor, toți romii din lagăr fiind gazați. Din cei 23.000 de romi, bărbați, femei și copii, din 14 țări europene, închiși în concentraționar Auschwitz-Birkenau, 21.000 au fost uciși (între care și romi din Transilvania, numărul celor deportați și uciși este încă necunoscut). După al Doilea
Război Mondial, Josef Mengele a fugit în America Latină, unde și-a scris memoriile: reflecții filosofice, povești biografice, poezii, transcrierea unor conversații, remarce politice, toate scrise între 1960 și 1975 în timp ce se află în Argentina, Paraguay și Brazilia. 85 de scrisori și câteva jurnale ale lui Mengele au fost descoperite în 2004. Volumul jurnalului ajunge la 3.500 de pagini, scrise de însuși medicul nazist.Prețul lor de vânzare a fost stabilit între 300.000 – 400.000 de dolari. 95% din documente nu au fost niciodată publicate și reprezintă o mînă de aur pentru cercetători și istorici.
Conținutul nu a fost dat publicității. Este cunoscut faptul că Mengele a negat crimele sale de război în față fiului sau Rolf.
În ciuda imensei persecuții, au fost copii care au găsit diverse căi de supraviețuire.Unii au fost membri activi în mișcările de rezistență; alții au scăpat cu ajutorul partizanilor. În această istorie întunecată au existat și câteva licăriri de speranță și
umanitate: transporturi în afara Europei continentale pentru aproximativ 10.000 de copii, ascunderea unora în locuințe private sau instituții creștine (mai ales mănăstiri, deși această supraviețuire s-a făcut deseori prin pierderea identități religioase, copiii fiind botezați). La sfârșitul războiului majoritatea acelor copii care s-au ascuns sau au scăpat, plus acei (puțini) care au supraviețuit ghetourilor și lagărelor erau orfani, răniți fizic și emoțional. După Holocaust, refugiații au căutat prin toată Europa copiii dispăruți. Mii de copii orfani au ajuns, în cele din urmă, în statul Israel, după 1948. Mulți dintre ei și-au spus, după ani, povestea prin memorii publicate, interviuri, proiecte de istorie orală, etc.
Și totuși, pentru a înțelege mai bine drama copiilor evrei în timpul celui de al Doilea Război Mondial trebuie încercată cât mai mult cu putință personalizarea suferinței lor, deoarece victimele Holocaustului nu sunt doar cifre ale statisticicilor sau nume care au rămas întâmplător în anumite documente. Este important de aflat, de pildă, cum trăiau acești copii condamnați. Unul dintre cele mai bune romane despre ghetoul din Varșovia, Empty Water, scris de  Krystyna Zywulska ,supraviețuitoare a ghetoului, include o scenă care descrie jocurile copiilor. Ea scrie despre vecinul său, un băiat de 6 ani pe nume Szymus, care obișnuia să o întrebe pe autoare, și ea supraviețuitoare a Holocaustului:
„Zidul a fost din totdeauna aici?” sau „De ce evreii sunt mai răi decât ceilalți? Pot să devin un ne-evreu, sau sunt obligat să rămân evreu toată viața?”.
Într-o zi autoarea, pe atunci în vârstă de 14 ani, l-a văzut pe băiat jucându-se cu Anulka, o fetiță de 5 ani. El construia ceva, iar fetița îi dărâma mereu complicata structură de blocuri. „Eu construiesc o pădure – spunea băiatul – și îi explic ei că acesta este un copac verde numit stejar. Stejarul este un copac cu frunze verzi. Iar acesta este un pin și are ace. Atunci ea îmi distruge aceste blocuri și spune că nu există copaci nicăieri în lume. Dar mama mi-a spus că sunt mulți copaci pentru că ea i-a văzut, iar când voi fi mare am să-i văd și eu”„Minți, nu există copaci”, spunea atunci Anulka. „Vezi, nu mă crede. Niciodată nu mă crede, dar
mama nu minte. Ieri nu m-a crezut că există o apă numită râu [...]. „Las-o în pace, Szymus”, a intervenit Krystyna. Poate Anulka vrea să construiască și ea ceva”. „Ea vrea să se joace doar de-a zidul și jandarmii”, a răspuns băiatul. „Ea întotdeauna construiește ziduri, apoi strigă la mine: Eu sunt polițistul și acum te omor. Dar eu nu vreau să joc un astfel de joc.”
Cuvintele sunt cred de prisos, scena e grăitoare pentru modul în care copiii reflectau realitatea încojurătoare în jocurile lor. Ei nu credeau în existența copacilor, a râurilor, a spațiului; în schimb, știau atât de multe despre ziduri, poliție, contrabandă și moarte.Un alt element al identității copilului este școala și modul cum se face aceasta. În ghetoul Varșoviei se găseau, în iunie 1942, 19 școli cu 6.700 de copii (din aproximativ 48.000 de copii cu vârsta între 7 și 14 ani). Se pune întrebarea de ce doar 14% dintre acești copii mergeau la școală unde, în afară de cunoștințe, primeau (poate chiar mai important) și câte ceva de mâncare. Nu trebuie uitat că aceste cursuri pe care copiii le urmau erau plătite, iar aceștia aveau nevoie de îmbrăcăminte și trebuiau să fie destul deputernici, fizic vorbind, pentru a merge la școală. În plus, aproape 10.000 de copii urmau cursurile unor școli clandestine. Referindu-se la acest tip de educație ilegal, Pola Rotszyld– născută în 1926, adolescentă în timpul războiului, scria în jurnalul său:
„Aceste lecții erau fericirea și uitarea noastră. Afară era război, se auzeau suspinele oamenilor care mureau de foame și strigătele animalice ale germanilor care loveau trecătorii pe stradă. Și undeva, în colțul unei camere, câteva fete cu vârsta de 13-15 ani stăteau, împreună cu profesorul lor în jurul unei mese și învățau. Cu toții uitau lumea în care trăiau și uitau că erau înfometați.”
Mai mult decât faptul că studiau clandestin, Pola și prietenele ei și-au creat un
grup de autoeducare care aspira la evoluție spirituală și religioasă:
„Am hotărât…că scopul nostru era să fim evreice, femei și ființe umane. Studiam sistematic Pirke Avot, învățam germana, citeam și discutam romane și cărți științifice, majoritatea didactice și psihologice. Cel mai important era să lucrăm asupra noastră înșine: să spunem adevărul, să ne rugăm, să devenim mai bune cu ceilalți și să rezistăm dorinței de a lenevi. Fiecare dintre noi își nota, zilnic, fie și cea mai măruntă minciună în ”caietul cu realizări”, care era citit cu voce tare în fiecare sâmbătă.”
Aceste adolescente din ghetoul Varșoviei nu au avut ocazia de a-și realiza planurile. Nu au avut șansa de a deveni femei evreice mature, dar erau cu adevărat ființe umane extraordinare. De cele mai multe ori școlile din ghetouri erau camuflate, orele ținându-se în magazine sau cantine. N. Korn, profesor la o școală clandestină din Lublin, povestește cum aveau loc întânirile cu elevii, în grupuri foarte mici:
„Făceam orele de curs cu inima bătând tare, atenți la vocile SS-iștilor care efectuau raiduri dese în casele evreilor. În asemenea cazuri, toate urmele incriminatoare dispăreau: cărțile și caietele erau ascunse. Copiii începeau să se joace, iar profesorul devenea un client: într-o croitorie începea să probeze haine, iar într-o cizmărie – pantofi”.
Tot în ghetou, copiii și-au asumat de foarte multe ori rolurile adulților, cele de călăuză, cap de familie, muncitor, cerșetor. Rația de alimente era de 184 de calorii/zi, așa, încât de multe ori copii sub 10 ani deveneau contrabandiști, ieșeau din ghetou cu riscul vieții, pentru a aduce familiei diverse provizii. Alți copii munceau la fel de greu și în condiții la fel de dificile ca și adulții, dar cei care erau prea slăbiți, malnutriți, erau obligați să cerșească. Un orator în vârstă de 7 ani, cu o șapcă mare și trăgându-l după el pe frățiorul lui de 3 ani, își începea astfel tirada:
„Respectați domni și doamne, stimate doamne și stimați domni, aveți milă de acești copii sărmani și dați-le o bucățică de pâine, o fărâmă sau o coajă de pâine. Și în schimb, nu veți mai fi niciodată înfometați și nu va trebui să cerșiți.”
Nici copiii evrei din România nu au fost cruțați de suferința îndurată de părințiilor: discriminați, excluși din școli, supuși diverselor restricții (de circulație, de hrană, etc).Antisemitismul manifestat în societatea românească în perioada interbelică s-a răsfrânt decele mai multe ori și asupra copiilor. Iată cum erau descriși copiii evrei într-un manifest al Ligii pentru Apărarea Național-Creștină condus de AC Cuza:
„Colege și Colegi creștini ,
Anul școlar 1926-27 și-a deschis larg porțile pentru cei care doresc să-și  lumineze mintea și sufletul [...] dar și pentru cei răi, care vor să culeagă învățătura contra noastră și a țării [...]. Orice elev creștin să știe că acei care l-au răstignit pe Hristos, vinovați nu sunt numai cei de atunci, ci și urmașii lor de azi: colegii jidani care admit această crimă și persistă a merge pe calea minciunii, a crimei și a întunericului [...]. Ei bine, pe acești complici ai crimei, îi veți avea colegi. Fugiți de Satana, nu vorbiți cu jidanii, aveți destui camarazi creștini [...] ocoliți-i și pe acei români jidoviți, dacă spre rușinea și nemernicia lor existăvreunul. În lupta voastră cu Iuda aveți de cerut sprijinul domnilor profesori, care sunt datori să vi-l dea, dacă sunt propovăduitorii culturii românești a cărei bază e 
religia noastră creștină.”
Copiii s-au aflat printre primele victime ale pogromurilor și masacrelor înfăptuite de administrația românească. Primul masacru (iunie, 1940) a avut loc în comuna Mihoreni (județul Dorohoi), când, din ordinul maiorului Goilav au fost arestați, torturați și uciși 131 de evrei, printre care se aflau 5 copii. În aceeași perioadă a avut loc și pogromul de la Dorohoi, printre cele 155 de victime aflându-se și copii cu vâtsta între 2 și 7 ani, împușcați în cap, piept sau abdomen. Și în timpul rebeliunii legionare din București au existat victime copii (de exemplu, patru copii ai familiei Frânghieru, str. Intrarea Colentinei 15, împușcați în propria lor casă), iar în timpul pogromului de la Iași, din cele peste 13.000 de victime, 180 au fost copii. Împreună cu părinții lor, acești copii au fost arestați și brutalizați, forțați să meargă în marș cu mâinile deasupra capului, ca niște infractori sau criminali, înjurați și loviți de soldații români și germani, dar și de mulțimea de pe margine. Iar printre cei care și-au găsit sfârșitul în cele două trenuri ale morții, s-au aflat și copii. Dar acesta a fost doar o prefigurare a ceea ce avea să se întâmple în Transnistria. În august 1941 în ghetoul din Chișinău, de exemplu, se aflau aproximativ 10.000 de evrei, dintre care 2.200-2.300 erau copii. În aceeași, perioadă, în patru lagăre de tranzit din Basarabia (Limbenii Noi, Rășcani, Răuțel, Vertujeni) erau internați 31.930 de evrei, dintre care 9.289 (aproape o treime) erau copii. Condițiile în aceste lagăre erau cumplite – 85% dintre copii au murit în octombrie 1941 în lagărul de la Edineți. EllaGarinstein, rămasă orfană în Transnistria, internată în lagărul de la Mărculești, a povestit mai târziu cum Ion Mihăiescu, inspectorul Băncii Naționale însărcinat cu jefuirea evreilor din acel lagăr, a luat singura haină a familiei sale și a lovit-o pe mama ei cu un băț peste urechi, forțând-o să-i dea cerceii. Când fratele în vârstă de 15 ani al Ellei a refuzat să-i dea acestuia ghetele, Mihăiescu l-a bătut atât de groaznic, încât copilul a decedat peste o oră.
În decursul toamnei 1941 curățirea terenului în Basarabia și Bucovina era, în principiu, realizată integral. Colonelul Dumitrescu, comandantul militar al Chișinăului, raporta:
„Sunt onorat să vă informez că ultimul transport de evrei a plecat pe data de 31 octombrie 1941. Trebuie să evacuăm de asemenea și ofelinatul evreiesc cu 38 de 
copii, incluzând 4 nou-născuți și restul copiilor cu vârste între 1 și 6 ani, plus personalul.”
Între două valuri de deportare, evreii din Basarabia au fost vânați pretutindeni,inclusiv în spitale și orfelinate. La 30 iunie 1942, ultimii 224 de evrei dintre care 20 de copii, erau deportați din ghetoul din Chișinău în Transnistria. Printre ei, Șlioma Svarț de un an și jumătate și Florica Pepi Vainstein, în vârstă de 3 luni. Când zeci de mii de evrei au fost executați de trupele române și germane din Odessa, copiii din Golta și Berezovca nu au fost cruțați.
Iată depoziția unui ofițer român (Alexe Neacșu, regimentul 23 Infanterie) asupra unui episod din masacrul de la Odessa:
„Când incendiul s-a dezlănțuit, unii dintre acei care se găseau în magazie și care erau ușor răniți sau teferi, încercau să fugă…Soldații aveau consemn general ca imediat ce iese afară unul, să fie împușcat. Unii care erau înăuntru, ca să scape de foc, apăreau la ferestre și făceau semn soldaților ca să-i împuște, arătându-le cu mâna capul sau inima…Unele dintre femei aruncau copiii pe ferestre. Rețin o scenă că un copil de 4-5 ani aruncat pe fereastră a rătăcit timp de 5-10 minute cu mâinile sus între cadavre, soldații români nedorind să tragă în el”.
După masacrul de la Odessa, a urmat deportarea evreilor care rămăseseră în viață. Și o altă mărturie a unui ofițer român care și-a însemnat aceste amintiri (18 ianuarie 1942):
„Era o iarnă cumplită, cum numai în Rusia se poate întâlni. …Era în amurg… 1.200 de femei, copii, bătrâni din Odessa sunt ridicați între baionete, și aduși în coloană la gară… Bătrâni cu bărbile albe de promoroacă femei bătrâne și tinere cu și fără copii în brațe, copii de toate vârstele, pe jos, pe sănii, în brațe, înfășurați în plăpumi, în paltoane… Pe trei sănii trase de femei erau aduși cinci moșnegi, care au uitat să moară acasă… Pentru evrei erau destinate 10 vagoane de marfă. Deci 120 de oameni de vagon. Iar pe vagoane [era] scris: „8 cai sau 40 oameni”. Au încăput totuși câte 120. Împinși, presați cu drugi de fier, turtiți, dar au încăput. Iar când ușile „laterale” au fost trase, prin ferestrele cu zăbrele ieșeau nori de abur ca la etuve. În timpul îmbarcării un bătrân și trei femei au încetat din viață. Cadavrele au fost totuși urcate în tren… și în noaptea sură o boccea se desprinse de pe platforma unui vagon… Legătura se prăbuși [brusc] în sunet de piatră lovită, pe caldarâmul peronului, iar din ea săriră câteva cioburi. Erau bucăți de copil înghețat [care căzuse] din brațele mamei. Iar mama înnebunită urla pe platformă și-și sfâșia cu unghiile obrajii… Trenul s-a pus apoi în mișcare. Spre moarte. Era trenul dric”.
Ruth Glasberg Gold, supraviețuitoare din Transnistria care la momentul deportării din Cernăuți avea 10 ani, descrie în următorul mod episodul deportării, al drumului și al vieții din Transnistria:
„În dimineața aceea soldații au bătut la ușă, înjurând și strigând tot felul de obscenități. Ne-au ordonat să ieșim în stradă…Plânsetele femeilor și ale copiilor și glasurile care strigau Șema Israel, m-au făcut să înțeleg brusc ce se întâmplă…În buimăceala și suferința de atunci, mi-a trecut prin minte un gând. Cum putuseră toți prietenii și vecinii noștri germani și români să ne întoarcăspatele?…Soldații au condus convoiul până la gară…Pe șine așteptau pregătite, cu ușile deschise, vreo treizeci de vagoane cu ușile deschise…Deci asta era călătoria mea de vis cu trenul – un coșmar…Odată cu prima zdruncinătură, s-a dezlănțuit iadul pe pământ. Oamenii se rugau, plângeau, se tânguiau ținându-se unii de alții ca să nu se dezechilibreze. Cel mai greu de îndurat erau scâncetele copiilor. L-am întrebat pe Dumnezeu: „De ce copiii? De ce noi? De ce eu? Fusesem crescutăîntr-o familie deosebit de religioasă și credeam în Dumnezeu. Credeam în bunătatea oamenilor…Oare ce se întâmplase așa de grav, că lumea copilăriei 
mele, plină de bucurii și tristeți simple, fusese întoarsă brusc cu susul în jos?”…În cea de a patra zi, trebul s-a oprit. Soldații au descuiat ușile, strigând: „hai jos, jidani nenorociți.” Murdari, morți de foame și epuizați, de-abia reușeam să ne ținem pe picioare. Ne-au ordonat să formăm o coloană și ne-au pus să mergem pe jos până la Mărculești… Copiii și bătrânii care muriseră în călătorie fuseseră aruncați pe câmp”.
Care a fost însă numărul copiilor evrei deportați în Transnistria? La 23 mai 1942,dintr-un raport al guvernatorului Transnistriei aflăm că numărul evreilor români deportați în Transnistria era de 88.699, dintre care 18.322 erau copii, adică aproximativ 22%. Pe măsură ce cursul războiului se schimba, autoritățile române au considerat că evreii pot constitui o monedă de schimb pentru a câștiga bunăvoința Vestului, și de aceea spre sfârșitul anului 1943 a început o repatriere selectivă a evreilor deportați în Transnistria. În acest mod au fost repatriați 10.744 de evrei, dintre care 1.960 de copii orfani, o cincime din cei care supraviețuiau în toamna lui 1943. Hrana acestor copii a fost asigurată de Centrala Evreilor; ei au fost plasați în familii evreiești din nouă localități din Moldova,majoritatea emigrând apoi în Palestina (sau mai târziu in Israel).14 Însă trimiterea orfanilor în Palestina s-a lovit de opoziția Marelui muftiu al Ierusalimului, Amin el Husseini, care a scris Ministerului de Externe german „să facă tot posibilul pentru a împiedica noi emigrări din România, Ungaria și Bulgaria”, ca protest față de faptul că 4000 de copii însoțiți de 500 de adulți ajunseseră în Palestina în mai 1943. Ministrul german al Afacerilor Externe a încercat să frâneze acest proces, refuzând eliberarea permiselor de trecere și declarând că Palestina este o țară arabă.
Orfanii din România proveneau din cinci regiuni ale Transnistriei: Moghilev (1349), Balta (435), Tulcin (100), Iampol (65) și Golta (11). Unii dintre copii au fost repatriați în Uniunea Sovietică care îi vedea pe evreii din Basarabia și Bucovina de nord ca fiind cetățeni ai săi; 100 dintre acești copii au fost trimiși în orfelinate din Odessa, pentru a fi salvați din nou, în 1946, de rabinul Zissu Portugal, care a reușit să-i trimită în București via Cernăuți, și apoi în Palestina.
Nu vreau să închei înainte de a menționa că au existat și alte categorii de copii,ne-evrei, care au avut de suferit în Holocaust. În general, subiectul copiilor ne-evrei în lagăre nu a primit până acum o acoperire sistematică în literatura de specialitate. Aici sunt inclusi copiii polonezi răpiți și deportați din regiunea Zamosc (mulți dintre acești copii au fost uciși prin injecții cu fenol) în 1942-’43, copiii partizanilor din Letonia și din Rusia Albă, copiii romi, cei aparținând grupului Martorii lui Iehova și ai republicanilor spanioli refugiați.
Tratamentul copiilor polonezi: în faimosul discurs de la Obersalzburg din 22 august 1939, Hitler nu numai că s-a referit la genocidul armean, dar a autorizat :”uciderea fără milă a tuturor bărbaților, femeilor și copiilor de rasă sau limbă poloneză.”
Un an mai târziu, Himmler elabora viziunea sa despre „tratamentul raselor străine din Europa de est”, conform căruia copiii trebuiau să fie selecționați din punct de vedere rasial, răpiți și aduși în Germania. Copiii ne-germani din est trebuiau doar să știe să numere până la 500, să-și scrie numele și să învețe să-i asculte pe germani.
Copiii abandonați de partizani în Letonia și Rusia Albă ocupate în prima jumătate a anului 1943. După ce Einsatzgruppen au ucis majoritatea evreilor și a romilor din zonă, s-au orientat către operațiunile împotriva partizanilor, soldate cu uciderea unui mare număr de adulți. Copiii acestora, orfani, erau acum o problemă pentru criminali. Ei urmau să fie selecționați în centre speciale, iar cei fără „importanță rasială” urmau să fie folosiți ca ucenici în fabricile din lagărele de concentrare, și bineînțeles educați în spiritul ascultării absolute față de stăpânii germani. Trebuiau să știe să numere până la 100, să cunoască semnele de circulație și să deprindă meseriile de agricultori, zidari, dulgheri,etc.
Al 3-lea caz, copiii germani ai dizidenților politici, Martorii lui Iehova,republicanii spanioli și romii, prezintă aspecte diferite față de cele de mai sus. Aparatul represiv nazist pus în funcțiune în 1933, s-a extins și asupra familiilor dizidenților politici și a oponenților religioși. Femeile deveneau deseori ostatece și sufereau represalii pentru activitatea soților lor, fapt ce desigur afecta situația copiilor. Primii copii au ajuns în lagărele de concentrare spre sfârșitul anilor 1930, de regulă împreună cu părinții lor. Acesta a fost cazul femeilor și copiilor de etnie romă din Austria care au făcut parte din primul transport către Ravensbruck, în iunie 1939, precum și al copiilor republicanilor spanioli refugiați internați în lagărele de tranzit din Franța, deportați apoi împreună cu tații lor la Mauthausen, în toamna lui 1940. Unii dintre acești copii au fost uciși, alții (cei care avea peste 10 ani) au devenit prizonieri și au fost folosiți la muncă în cariere de piatră, etc. O parte au fost folosiți pentru experimente ”medicale”.
După 1936, persecuția romilor din Austria și Germania s-a intensificat, ei fiind arestați ca asociali; până în 1938, copiii romi au fost excluși din școlile austriece, iar din 1943 au fost deportați împreună cu părinții lor în lagărele de concentrare din est. Așa numitul Ordin „Auschwitz” din 16 decembrie 1942, aparținând lui Himmler, stipula, în secțiunea IV, că: „Familiile [rome] vor fi trimise în lagăre în bloc. Dacă unii copii au fost plasați în case special, școli sau instituți, aceșia se vor alătura clanului lor înainte de arestare.Aceeași măsură se va aplica copiilor romi ai căror părinți au decedat deja sau care sunt ținuți în altă parte.”
În ce privește numărul total de victime roma și sinti în timpul Holocaustului, lipsa documentației face ca acesta să varieze între 350.000 și două milioane. Specialiștii afirmă că au fost peste o jumătate de milion. În România, din cei 25.000 de romi deportați de regimul Antonescu în Transnistria (din care au murit 11.000), jumătate au fost copii.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 14.06.14 16:00

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 14.06.14 15:23

Mitul săpunului RIF

Ce este  săpunul R. I. F. ? Este oare ceea ce s-a presupus de către unii oameni, sau reprezintă altceva ? Care este istoria lui ? 
Istoria săpunului R. I. F. este ciudată. În timpul Holocaustului și al Celui de al Doilea Război Mondial, ca și după aceea, acest săpun a căpătat un aspect special: s-a afirmat că ar fi fost făcut din grăsime umană, respectiv din grăsimea evreilor uciși în lagărele morții naziste. Crima nazistă nu s-ar fi limitat la omorârea în masă a evreilor, ci ar fi fost urmată de profanarea cadavrelor și folosirea lor pentru producerea de săpun pe scară industrială. Acest săpun ar fi fost numit R. I. F., respectiv R. J. F. (Rein Juedisches Fett, în traducere: Grăsime evreiască pură). Ulterior însă, s-a dovedit că inițialele R.J.F. reprezentau o confuzie a inițialelor R.I.F., al căror sens era Reichsstelle fuer Industrielle Fettversorgung (în traducere: Autoritate de stat pentru aprovizionare cu grăsime industrială). Litera I a fost confundată cu litera J. Cum se explică acest lucru și care au fost consecințele lui ?

Înainte de a răspunde la această întrebare, trebuie să menționăm că toți istoricii israelieni resping ideea verdicității săpunului care ar fi fost produs de Germania Nazistă din grăsime umană.
Printre istoricii israelieni și evrei care au demonstrat că este vorba despre un mit, putem cita numele unor specialiști de vază în domeniul Holocaustului, precum Iehuda Bauer, Gitta Sereny, Walter Zeev Laquer, Deborah Lipstadt, Shmuel Krakowsky, Raul Hilberg. O analiză DNA facută de un laborator al Universității din Tel Aviv la cerea Institutului Yad Vashem din Ierusalim a demonstrat că acest săpun nu conține nici un fel de grăsime.
Pentru a explica aparitia confuziei, trebuie să ne referim la situația industriei chimice, în special a celei producătoare de săpun în Germania în timpul Celui de al Doilea Război Mondial. Datorită războiului s-a creat o lipsă de grăsimi industriale. Urmarea a fost trecerea producției de săpun sub controlul statului. Denumita R. I. F., aceste inițiale au fost imprimate pe fiecare bucată de săpun din această categorie. Acest săpun era de calitate inferioară și a început să fie distribuit în lagăre, precum și în ghetouri. Nu este clar cine a făcut confuzia între litera I si litera J, RIF devenind RJF : evreii din ghetouri, internații în lagăre sau paznicii naziști cu scopul de a-i înfricoșa pe evrei. Cert este că această confuzie, odată făcută, a început să influențeze. Frica de moarte s-a extins, ca și tendința de a nu folosi săpunul RIF.
Zvonul a fost constatat în ghetoul din Lublin în anul 1942. Nu este clar dacă acest zvon s-a născut la Lublin sau în alt loc. Cert este că acest zvon a ajuns la urechea lui Heinrich Himmler, șeful SS-ului. Faptul nu i-a plăcut lui Himmler, deoarece însemna profanare de cadavre. Prin urmare, el a ordonat arderea cadavrelor sau îngroparea lor imdeiată. Dar zvonul a continuat că circule. Ulterior, unele depoziții la Tribunalul Internațional de la Nuernberg au afirmat existența unor asemenea fabrici. Unul dintre martori, Sigmund Mazur, a afirmat că grăsimi umane necesare producției de săpun ar fi fost separate de oase în cadrul Institutului Anatomic din Danzig. Ulterior însă, s-a constatat că nu putea fi vorba despre producerea de grăsimi în cantitați industriale, necesare producției de săpun. Totuși, unii intelectuali și oameni politici au crezut în veridicitate faptului, fără a-l verifica, fără a fi istorici. Printre aceștia menționăm pe scriitorul Ilya Ehrenburg si pe vânătorul de naziști și scriitorul Simon Wiesenthal.
Ideea a fost acceptată și în România, de către unii oameni politici și intelectuali, atât evrei cât și români. Bineințeles, din necunoștință de cauză. Istoricul Shimon Rubinstein, originar din Bârlad, povestea că tatăl lui a fost chemat la comunitatea evreiască din oraș, împreună cu alți evrei, să cumpere săpun RIF. Comunitatea cumpărase întreaga cantitate aflată la un magazin din oraș, pentru ca acel săpun su nu fie folosit, pentru a nu fi profanată memoria evreilor uciși. Atunci când a venit acasă, a pus săpunul deoparte, afirmând că este săpun sfânt, făcut din evrei și nimeni nu are voie să se atingă de el. După câțiva ani, probabil în 1946, săpunul a fost înmormântat la cimitirul evreiesc din oraș. De fapt, prima înmormântare a săpunului RIF în România a avut loc la Fălticeni. Au urmat alte asemenea înmormântări, ceremoniale, în alte orașe. Exista un monument al săpunului RIF în cimitirul evreiesc din Galați, chiar la intrarea cimitirului. Vizavi de el este monumentul de pe mormântul fragmentelor de suluri de Tora profanate în timpul Holocaustului de către pogromiștii legionari.
Un mit istoric. In prezent el poate servi negaționiștilor, dupa principiul reducerii la absurd. De aceea, atenție. Problema memoriei victimelor Holocaustului este mult prea serioasă pentru a se permite pastrarea unui mit in cadrul ei…
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Admin la data de 10.06.14 16:50

Pe site-urile ultranaționaliste, `evreu` continuă să fie folosit ca etichetă infamantă
Principiile Uniunii Europene – din care România face parte, în trecere fie spus – nu permit să existe în spațiul public discursuri care promovează ura, xenofobia, antisemitismul. Într-o democrație românească funcțională, un site antisemit ar fi interzis.
Pentru ultranaționaliști, iubirea de patrie constă într-un discurs al urii, al minciunii violente, al confuziei programate. În gura lor, oricine, fie că îi deranjează, fie că au primit job să-l mur­dă­reas­că, devine un primejdios duș­man al țării: concurenții politici, vecinii supărători, intelectualii publici. Rețeta acestui discurs – folosit și de Securitatea comunistă – e monotonă. Minciunile ce­le mai sfruntate sunt pre­zen­tate drept dezvăluiri, vio­lența atacatorului e pusă în seama celui agresat, nonvaloarea își aro­gă dreptul de judecător al tuturor va­lo­ri­lor. Peste această plasă de confuzie, schi­mo­nosiri, iluzie, trebuie să răsune câteva cu­vinte stigmat menite să stârnească în ci­titor panică amestecată cu dispreț și, fi­nal­mente, pulsiune distructivă. Unul dintre aces­te cuvinte este și acum „evreu“. Re­vis­ta România Mare a dat tonul. Astăzi exis­tă site-uri care deversează ne­stin­ghe­rite și neobosite aceleași tip de discurs țe­sut din elucubrații veninoase.
Unul se intitulează modest Fără secrete România. Site dedicat Reptilienilor Anu­n­naki. Conspirații, Ezoterism, Ocultism, Spiritualitate, Istorie, OZN și multe al­te­le... O nebuloasă SF, de bâlci universal, tri­buna postmodern naționalistă a unui ne­știut superștiutor. El e „Dragoș Anun­na­ki“. Lucrările sale – pe care se bazează în­tr-un interminabil și inept rechizitoriu împotriva câ­torva intelectuali publici – le-a publicat pe propriul site. Iată, printre altele, câ­teva dintre declarații re­pro­duse în propria sa gra­fie: „Paranoia sionistă nu­mită holocaust, este o ches­tiune fantasmagorică...“; „Germania Nazistă, am ex­plicat într-un articol pe larg, că aceasta a fost provocată de către mafia evre­ias­că...“; „Oricine va încerca să critice pe li­derii evrei conducători ai planetei vor fi etichetați ca «antisemiți». Cui îi fo­losește de fapt antisemitismul și ce în­seamnă antisemitism și cine sunt evreii ca «rasă»? Aflați în acest articol!“.
Pentru Anunnaki, fantasma „caracatiței evreiești“ care conduce mașinăria in­ter­na­țională influențează, desigur, ocult și des­­tinul României. Ce importanță are că în țară n-au rămas decât puțini evrei, în ma­joritate bătrâni? Evreii pot fi „inventați“. „Evrei khazari“, adică evrei prin opțiune, nu neapărat prin naștere: iată stigmatul sub care sunt mânjiți Horia-Roman Pa­ta­pievici, Vladimir Tismăneanu, Andrei Ple­șu, Gabriel Liiceanu, Mircea Dinescu. E ci­tat îndelung „jurnalistul Roncea“, ca un fel de mentor, căci de mulți ani produce un discurs din același aluat. Acesta e, du­pă propriile spuse, coleg al lui Sorin Roșca Stănescu – colaboratorul recunoscut al Se­curității. E invocat cu respect „Maestrul Cons­tantin Barbu“, calomniatorul cra­io­vean al lui Gabriel Liiceanu. H.-R. Pa­ta­pievici e injuriat fiindcă a făcut din Emi­nescu „cadavrul politic“ al culturii ro­mânești. Asta pe baza unui citat unde acu­zatul îi critică pe adepții români ai co­rec­titudinii politice și ai ideologiei post­mo­derne pentru care Eminescu este „ca­da­vrul din debara“. Ca și Securitatea, Anun­naki are puterea de a face albul negru, de a tortura logica după plac. Tot așa pro­ce­dează când, autor masiv pe propriul site, e de acord cu Roncea cum că Andrei Pleșu ar fi un „filozof fără operă“, adăugând al­te mizerii care țin de o minte deraiată ori programată pentru calomnie. Totul e pre­sărat cu vorbe injurioase, aluzii obscene, judecăți tăios fantasmagorice și „de­nun­țuri“ ale acestor „evrei khazari“, ame­nin­țare pentru România...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 1 din 11 1, 2, 3 ... 9, 10, 11  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum