Alexianu[v=]

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Re: Alexianu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 02.04.13 17:14

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Alexianu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 17.07.11 23:31

Istorie recenta: Serban Alexianu. Despre monografia sa - "George Alexianu"
Publicam prefata lui Serban Alexianu, fiul fostului guvernator (adica un fel "administrator" si prefect pe vreme de razboi) al Transnistriei, în perioada dintre 1941 si 1944, George Alexianu, la monografia dedicata tatalui sau, realizata prin cercetarea unor arhive. Executat împreuna cu Ion Antonescu, în urma unui proces montat dupa toate regulile justitiei învingatorilor sovietici si a colaboratorilor acesteia, George Alexianu a avut un rol dificil în istoria recenta a României. Cum si-a trait si realizat George Alexianu rolul, daca acuzatiile teribile ce i s-au adus ar corespunde "realitatii" construite de acuzatori si în ce mod a fost prezentata aceasta realitate dupa 1945, acestea sunt probabil temele cartii prin care fiul contribuie la o tardiva si necesara opera de justitie istorica. Asteptam cartea care merita sa fie citita de cei care nu se tem de adevar.
În curând, în librării, monografia : "GEORGE ALEXIANU".



Deși niciodată dovedite, aceste acuzații de genocid aduse autorităților românești au fost însușite ca adevăruri definitiv stabilite și au produs asupra celor acuzați efectele cele mai tragice cu putință. După 1990, se desfășoară o vastă campanie pentru ca aceste efecte să atingă în modul cel mai direct și existența fiecărui român, căci acuzația de holocaust nu se rezumă la clamarea crimei de genocid, ci emite și pretenții reparatorii. Firește, politica de genocid este o rușine și un păcat teribil pentru orice popor, pentru orice guvern. Iar eu, apărând memoria tatălui meu, am fost întotdeauna conștient că apăr astfel și onoarea poporului român, pus la zid sub cea mai gravă acuzație cu putință.

De Serban Alexianu

Nu mi-a fost deloc ușor să mă apuc de scrierea acestei cărți, o întreprindere oricum dificilă, pentru care s-ar fi cuvenit să am o minimă experiență a scrisului și mai ales a cercetării istorice. Sunt atâția care ar putea s-o facă mai bine decât mine! În plus, eu, ca fiu al celui despre care va fi vorba în paginile ce urmează, sunt pur și simplu „condamnat” să am o perspectivă (prea?) personală asupra subiectului. Să fiu, vrând-nevrând, de partea tatei. Din fericire – și o spun din capul locului, această poziție fatal partizană nu m-a pus niciodată în contradicție cu adevărul, cu ideea de justiție, cu idealul de omenie și toleranță. Dimpotrivă, cercetând acte și documente despre al căror conținut nu știam nimic, de fiecare dată s-a confirmat părerea ce o aveam despre părintele meu. Mă întreb și acum ce reacție aș fi avut dacă pe parcursul cercetării mele aș fi dat peste dovezi ale vinovăției tatălui meu, ale „crimelor de război” săvârșite de acesta: le-aș fi publicat? Probabil că nu, dar nici cartea de față n-aș mai fi scris-o!
Voi încerca totuși să mă detașez, să mă distanțez cât mai mult de oamenii pe care vreau, prin scrierea acestei cărți, să-i salvez de la uitare sau să-i apăr de ceea ce poate fi mai rău și decât uitarea: minciuna, calomnia și defăimarea. Pot doar atâta să promit și să-mi promit mie însumi – că voi încerca. Voi încerca să uit partea autobiografică, dacă pot spune așa, a cărții. De reușit, rămâne de văzut cât...
Situația dificilă și complicată în care m-am aflat tot timpul cât am scris la această carte va fi s-o înțeleagă foarte ușor oricare dintre cititori, cărora le fac de la bun început cunoscută informația cea mai importantă despre cine a fost tata. Unii dintre ei știu deja, alții nu, și află abia acum, că tatăl meu, profesorul George Alexianu, a fost condamnat la moarte și executat alături de mareșalul Ion Antonescu. Această împrejurare este, pentru cei mai mulți dintre cititori, punctul de plecare, inevitabil, al acestei cărți. Nu este nevoie, din partea cititorului, de un efort de imaginație mult prea mare ca să-și dea seama că puțini mai sunt autorii care, scriind o carte, au avut a se confrunta cu „problemele” mele. N-am să le fac acum inventarul, lista acestor dificultăți. Nici nu le-am bănuit la început că vor fi atât de multe, de mari. Dar vreau să precizez, să destăinui din capul locului cine și ce m-a ajutat cel mai mult, într-o manieră decisivă pot spune, să trec peste toate ezitările ce se nășteau în mine, peste toate reținerile și îndemnurile de a lăsa lucrurile „în plata Domnului”, la dispoziția justiției divine.
Cui deci trebuie să-i mulțumesc pentru satisfacția pe care o încerc acum, când, de bine, de rău, am încheiat scrierea cărții și îmi iau astfel o grea piatră de pe suflet? Ei, bine, va trebui să le mulțumesc tuturor celor care, în necunoștință de cauză sau cu rea credință, au scris ori au vorbit despre tatăl meu mințind, deformând realitatea faptelor petrecute, falsificând sau ignorând documentele în care această realitate este consemnată.
Le mulțumesc celor care nu s-au oprit la atâta, ci au mers mai departe, instituind o veritabilă teroare printre istorici și comentatorii politici, formatori de opinie etc., un climat intolerant, prin care cercetarea și spunerea adevărului despre mareșal și colegii săi a devenit în România un risc extrem de primejdios pentru persoana și cariera profesională a celui care ar îndrăzni să caute și să afirme adevărul despre cei implicați în așa zisul „proces al marii trădări naționale”, în frunte cu mareșalul Ion Antonescu. Pot afirma cu deplină și intimă cunoaștere a situației actuale, de după 1990, că sunt foarte mulți istoricii care cunosc adevărul despre George Alexianu, despre condițiile în care s-a desfășurat procesul amintit, despre adevărata valoare și semnificație a activității lui Ion Antonescu în fruntea statului român, dar care tac, evită să discute în public acest subiect, iar când n-au încotro, mint sau „o scaldă”... De ce? Ca să nu-i supere pe guvernanți și mai ales să nu-i supere pe cei care au atâta putere încât au forțat mâna guvernanților, a clasei politice, a liderilor din mass media, și au impus României legi și dispoziții prin care s-a legiferat din nou delictul de opinie. Mai rău ca pe vremea comuniștilor, a celor de pe vremea Anei Pauker.
Firește, nu orice opinie și nici orice opțiune de conștiință este interzisă. În România noastră democratică de după 1990 ai voie să fii ateu, bunăoară, căci nimeni nu te obligă să fii creștin sau musulman și să ai un Dumnezeu! Poți trăi și fără să crezi în Dumnezeu! Despre români și istoria lor poți să ai orice părere și să pui pe seama lor toate mizeriile, căci nimeni, nici o lege nu prevede anti-românismul ca vinovăție. Dar n-ai voie să nu crezi în genocidul din Transnistria, adică n-ai voie să crezi că părinții și bunicii noștri au fost altceva decât niște criminali siniștri, autori ai celui mai înfricoșător omor din istoria Universului! Mai mult, cum spunea Moses Rozen și alții eiusdem farinae, Holocaustul a început în România... Și nu ai voie să contrazici ce a spus Moses, căci riști să devii anti-semit, ceea ce iarăși nu este îngăduit de legile românești. Cele noi, de după 1990!
La acești istorici cuminți sau cumințiți trebuie să-i adaug și pe politicieni. Unii dintre ei, imediat după 1990, amăgiți de ideea că am intrat într-o eră nouă, a libertății de a căuta și de a afirma adevărul, au apucat să-și mărturisească public prețuirea pentru mareșalul Ion Antonescu, pentru oamenii și politica acestuia. Iar semnele acestei prețuiri nu au întârziat să apară, numeroase repere publice primind numele mareșalului. S-au ridicat monumente ale dreptei pomeniri, iar sub cupola Parlamentului României au răsunat cuvinte de prețuire pentru mareșal, pentru guvernul său, rostite în numele poporului român!
S-a mers în plenul Parlamentului României până la a se păstra un moment de reculegere în memoria mareșalului, semn suprem de recunoștință, de recunoaștere publică a nedreptei decizii prin care „Tribunalul Poporului” i-a condamnat la moarte pe cei patru: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Picky Vasiliu și George Alexianu. Mai mult, în 1997, la Timișoara, organizațiile de revoluționari, susținute de mai multe partide politice și asociații ale societății civile au organizat, simbolic, rejudecarea publică a Procesului așa zis al Trădării Naționale. Sentința dată de această instanță morală atât de reprezentativă a fost de repunere a mareșalului și a colegilor săi la loc de cinste în istoria Neamului... Așa se face că am trăit primii ani de după 1990 cu speranța și cu încredințarea că a sosit ceasul adevărului după care am tânjit cu toții cei din familiile pe care injustiția bolșevică le-a îndoliat pe nedrept după 23 august 1944. Familia mea este una dintre aceste familii...
Din nefericire pentru toată lumea, evenimentele din decembrie 1989 nu au meritat să fie numite revoluție, au fost cu totul altceva, și lucrul acesta s-a făcut evident în multiple chipuri. Dacă mai este nevoie de o dovadă că prin „revoluția” din decembrie 1989 nu a fost doborît comunismul, ci numai varianta sa ceaușistă, catalogată drept național comunistă, că locul lui Ceaușescu și al apropiaților săi l-au luat bolșevicii adevărați, reactivați, supraviețuitori ai cominternismului anilor, și mai ales odraslele celor care în 1946 au înscenat „Procesul marii trădări naționale” și celelalte procese care au mai urmat, apăi dovada cea mai bună pentru mine este felul în care s-a revenit, după primii ani de entuziasm și avânt justițiar, s-a revenit la teza cominternistă, bolșevică, cu privire la caracterul criminal al războiului în care România s-a angajat la 21 iunie 1941, teză care a dus la condamnarea la moarte a mareșalului și a celor mai fideli colaboratori ai săi.Nu e deloc întâmplător că după 1990 guvernanții de la București, așa zișii neo-comuniști, egal răspândiți prin toate partidele parlamentare, au făcut tot ce le-a stat în putință ca să rateze ocaziile ivite de a se reface România Mare, de a se regăsi laolaltă fruntariile cele adevărate, pentru care românii, sub mareșalul Ion Antonescu, au consimțit la sacrificiile și jertfa de sânge din anii celui de al II-lea Război Mondial. A fost îmbrățișată de guvernanți ideea de a condamna, teoretic și de ochii lumii, comunismul, dar s-au ferit să condamne pactul dintre Hitler și Stalin, ale cărui consecințe pentru România nici până azi nu au fost reparate.
Ce a urmat se cunoaște... Statuile mareșalului au fost demolate, au fost retrase denumirile de străzi și piețe publice care țineau vie amintirea „Conducătorului”, au fost promulgate legi prin care s-a interzis cinstirea numelui său și s-a impus minciuna bolșevică despre crima săvârșită de acei români care, prin participarea la „Cruciada împotriva comunismului”, au dovedit că nu au acceptat înțelegerile dintre Hitler și Stalin prin care au fost uzurpate și disprețuite drepturile românilor asupra propriului teritoriu istoric. Printre acei români s-a numărat și tatăl meu, profesorul universitar de drept administrativ George Alexianu.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

-----Istoria in instanță

Mesaj Scris de Admin la data de 20.01.09 20:27

Istoria in instanță

Între diversele tehnici de scriere a istoriei, care ocupă atenția specialiștilor și stau în centrul dezbaterilor, modelul românesc, pe cale de-a fi brevetat, e din nou în măsură să stîrnească uimirea. Dilema dintre istoriografia factologică și cea interpretativă e tranșată scurt de experimentul autohton: trecutul se judecă în instanță.

Mă gîndesc la inedita inițiativă prin care Șerban Alexianu a solicitat oficial reabilitarea părintelui său, Gheorghe Alexianu, fost guvernator civil al Transnistriei, numit în funcție pe vremea mareșalului Ion Antonescu. Se știe că blestemata provincie răsăriteană a constituit spațiul de supliciere a cîtorva sute de mii de evrei și romi, deportați acolo de oficialitățile statului român, în perioada 1940-1944, și supuși condițiilor celor mai inumane, cu scopul nemărturisit al grabnicei exterminări. La sfîrșitul celui de-al doilea război mondial, conducătorii politici vinovați de dezastrul României au fost arestați, judecați și condamnați – unii la moarte, alții la ani grei de închisoare (unde mulți și-au găsit, mai apoi, moartea). Printre cei executați atunci, în baza sentinței judecătorești din 1946, alături de mareșalul Antonescu s-a aflat și fostul șef al Transnistriei ocupate, Gh. Alexianu. Dar iată că, în prezent, urmașul celui care a coordonat buna administrare a operațiunilor din Infernul de la Răsărit pretinde să fie despăgubit.

Ceea ce părea la început un capriciu a dobîndit, cu trecerea vremii, un profil de coșmar, după tehnica bulgărelui de zăpadă. Din 28 aprilie 1998, cînd s-a cerut revizuirea sentinței penale date de Tribunalul Poporului, a mai trecut aproape un deceniu pînă s-a stabilit aria de competență a magistraților și pînă cînd Curtea de Apel București (C.A.B.), derulînd procesul, a ajuns la concluzii stupefiante. Prin sentința din 5 decembrie 2006, s-a hotărît achitarea mareșalului Ion Antonescu, a șefului Gărzii de Fier, Horia Sima, precum și a altor demnitari și guvernanți ai vremii, întrucît deciziile lor ar fi fost luate în condiții extreme, de război. Ba chiar agresiunea militară a României spre Răsărit era considerată legitimă, justificată de starea de necesitate în care se afla țara pe atunci. Totuși era menținută parțial vina inculpaților, pentru fapta de-a fi permis și a fi militat în favoarea pătrunderii armatei hitleriste pe teritoriul României.

Sentința C.A.B. a fost criticată în presa română și străină, a provocat note oficiale de protest din partea guvernelor Moldovei și Rusiei. De altminteri, a și fost atacată la instanța superioară, de ambele părți aflate în proces, atît de către Parchet, cît și de către Șerban Alexianu. Iar în mai 2008, judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție întorc la loc situația: confirmă definitiv sentința dată inițial de Tribunalul Poporului, la finele războiului, mențin decizia privind vinovăția inculpaților și atestă legitimitatea pedepsirii lor.

Nu e doar o simplă poveste despre justiția din România, ori despre modalitatea originală prin care se încearcă impunerea adevărului istoric pe plaiurile noastre. Se mai remarcă și alte detalii pitorești. Printre argumentele în favoarea redeschiderii discuției stă lipsa de legitimitate a Tribunalului Poporului, în anii de după război. Creat de puterea sovietică de ocupație, acesta a pus în practică voința învingătorilor și a avut un caracter eminamente politic. I-au căzut victimă numeroase personalități inocente, pentru simplul fapt că nu s-au grăbit să adere la noul regim dictatorial. Asemenea aspecte evidente nu sînt, totuși, în măsură să invalideze moral chiar toate sentințele pronunțate cu acea ocazie. La sfîrșitul celui de-al doilea război mondial, întreaga Europă a fost cuprinsă de frenezia pedepsirii colaboraționiștilor vinovați de dezastru. De ce să credem oare că fasciștii sancționați în Vest au fost monștri, în schimb cei din Est au rămas – moral vorbind – neprihăniți?

Un pretext pentru relansarea dezbaterii a fost că, de la pronunțarea sentinței postbelice, ar fi ieșit noi fapte la iveală: s-au descoperit clauzele pactului secret Ribbentrop-Molotov. Însă detaliul că, într-un acord politic confidențial, cele două mari supraputeri de-atunci își împărțeau domeniile de influență geografică nu scuză prin nimic implicarea activă a unor politicieni români de partea agresorului hitlerist. După cum nici nuanța insistentă, vehiculată de apărare, potrivit căreia Gheorghe Alexianu a fost pe-atunci guvernatorul civil, iar nu militar, al Transnistriei nu e de natură să modifice în vreun fel realitatea. Ce contează că Holocaustul a fost supravegheat de sub pălărie sau de sub chipiu?

Ipoteza enunțată de avocatul lui Gh. Alexianu, potrivit căreia situația politică din acea perioadă ar fi determinat România să acționeze în legitimă apărare, atunci cînd a pătruns pe teritoriul U.R.S.S., ascunde în epicentrul său o gîndire aberantă, capabilă să justifice orice agresiune armată, în orice moment istoric, și punînd-o pe seama falsului imperativ al autoapărării. Ce apăram noi oare, cu atîta legitimitate, la Stalingrad și la Cotul Donului?!

Lamentația finală a lui Șerban Alexianu, în opinia căruia judecătorii (care i-au respins definitiv tentativele de rescriere a istoriei în instanță) ar fi dat o sentință eronată, deoarece “sînt produsul comunismului, sînt genul de procurori și de juriști care au trăit în comunism, cu frica comunismului și cu obișnuința de a aștepta dispoziții de sus” e, o dată în plus, discutabilă. Dacă justiția de azi e pe de-a-ntregul tributară comunismului, urmașul demnitarului fascist de ce i-a solicitat sprijinul? Iar dacă nu e – de ce o ponegrește înciudat?

Contextul întregului “business” e dezvăluit însă abia de paginile gazetelor (vezi, de pildă, Adevărul din 7 mai 2008). În ipoteza reabilitării lui Gheorghe Alexianu, moștenitorii săi ar fi putut formula o revendicare imobiliară de 124.750,12 metri pătrați, în cartierul bucureștean Colentina, iar drepturile litigioase au și fost deja vîndute, înainte de vreme, controversatului afacerist Gigi Becali pentru suma de 750.000 euro.

Mai puțin de un milion. Doar atît valorează azi adevărul istoric despre participarea României la al doilea război mondial?
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Alexianu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 20.01.09 20:25

Am căutat cartea lui Olivian Verenca la Bibliografia lucrărilor consultate, a tuturor cărților despre holocaustul din Transnistria pe care le-am putut găsi. Nici urmă de cartea scrisă de martorul ocular cel mai bine informat dintre cei ce mai sunt în viață! Din nou pun aceeași întrebare: cum se explică acest comportament inexplicabil la un istoriograf? Cum altfel decât concluzionând că nu avem de-a face cu istorici, pasionați să înțelegă și să comenteze faptele sine ira et studio, ci cu mercenari jalnici, rebuturi umane, eșecuri ale nobilei pasiuni de cronicar al evenimentelor istorice!
Adevărul integral despre George Alexianu nu se poate afla din cartea mea! Eu pun în circulație numai acel adevăr care se desprinde din lectura documentelor aflate azi la dispoziția celor interesați! De o importanță decisivă sunt însă documentele la care nici eu nu am avut acces, nici istoricii noștri, așa cum nu au avut acces în 1946 nici avocații apărării de la Procesul Marii Trădări Naționale. Mă gândesc în primul rând la documentele din arhiva Transnistriei, aflate cele mai multe în posesia autorităților ucrainene și rusești. Acolo trebuie să se afle actele încheiate la Odessa, când George Alexianu, în 1945, a fost supus judecății „poporului”, a populației din guvernâmîntul Transnistria. Sper să apuc ziua când vom avea acces la aceste acte și vom afla cum de nu au găsit sovieticii nici o fărădelege pe care să i-o reproșeze lui George Alexianu. Cum fost cu putință ca acel tribunal să-l declare pe George Alexianu nevinovat față de populația peste care a avut putere de viață și de moarte? Și, mai ales, cum a fost cu putință ca același George Alexianu, întors de la Odessa la București cu verdict de nevinovăție dat de justiția ucraineană, să fie găsit în România vinovat de crime de război săvârșite în Transnistria, adică în Ucraina, și condamnat la moarte?!... Nu l-au condamnat sovieticii, dar comuniștii de la București da!...
Alte documente se află în arhivele rusești, îndeosebi cele privitoare la ancheta care a urmat arestării și predării către sovietici a grupului de înalți colaboratori ai mareșalului. Ce întrebări, ce acuzații i-au adus anchetatorii sovietici lui George Alexianu și, mai ales, ce a răspuns tata acestor acuzații?
Documentele cele mai importante privind nevinovăția tatălui meu, privind propriu zis nevinovăția poporului român, pe nedrept acuzat de genocid anti-evreiesc, știu însă că se află în Israel! Acolo au ajuns cele mai sensibile documente din arhiva Comunității Evreiești din România. Acele documente nu aveau voie să părăsească România înainte de a fi cunoscute și de „partea” românească! Mai ales în situația în care comunitatea respectivă aduce românilor acuzații așa de grave! În mod specific deplâng soarta pe care a avut-o Jurnalul lui Wllhelm Filderman. Cu limbă de moarte marele evreu (și marele român!) care a fost președintele Federației Comunităților Evreiești din România a lăsat ca memoriile sale să fie publicate în România, de Academia Română, de îndată ce se va schimba regimul politic și comuniștii nu vor mai fi la putere la București. Astfel că imediat după 1990 ultimul secretar particular al lui Filderman, aflat în viață la Paris, s-a adresat Academiei Române, președintelui acesteia, dlui profesor Eugen Simion, oferindu-i prețiosul manuscris. Până însă să se împlinească formalitățile legate de acest transfer au avut timp să intervină oficialii de la Tel Aviv și să pună mâna pe Jurnal, dar nu pentru a-l publica, ci pentru a-l dosi, pentru a-l ascunde de ochii publicului, precum se vede din împrejurarea că nici până azi Jurnalul nu a fost publicat, ba mai mult, despre acest manuscris nu vorbește nimeni, și în primul rând nu vorbește nici unul dintre cei care ne acuză de cele mai cumplite crime!
Sunt convins că Filderman scrie în Jurnalul său despre George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, pe care l-a cunoscut personal și foarte bine. Filderman, din ordinul special al lui Ion Antonescu, a fost și el deportat în Transnistria. Acest episod, zilele petrecute în lagărele de „exterminare” din Transnistria, nu poate lipsi din memoriile lui Filderman. De ce nu se fac publice aceste pagini? Nu am nici o altă explicație decât aceea că onestitatea lui Filderman deranjează pe liderii evrei de azi. El, Filderman, va fi povestit că Ion Antonescu l-a deportat în Transnistria ca să poată vedea cu ochii săi în ce constă regimul de exterminare aplicat de români evreilor, pentru ca în felul acesta să nu se mai lamenteze pentru soarta evreilor „săi”. În Transnistria George Alexianu s-a îngrijit personal ca liderul evreimii românești să locuiască cu doamna Filderman într-o vilă, în condiții de lux, unde să poată primi în audiență pe orice evreu aflat printre cei deportați, să ia astfel cunoștință de toate nenorocirile abătute asupra evreilor din Transnistria. Cele constatate la fața locului au fost consemnate de Filderman în Jurnalul său. La vremea aceea nu a dat publicității nici o dezmințire a celor reclamate până atunci, dar odată întors la București a încetat să-l mai bombardeze pe mareșal cu „lăcrămațiile” sale pe cât de patetice, pe atât de neîntemeiate. Ba mai mult, în primăvara lui 1944 Filderman s-a numărat printre acei conducători ai evreimii din România care, la cererea lui Mihai Antonescu, au acceptat să plece în Occident unde, în semn de recunoștință față de autoritățile românești care s-au purtat atât de corect cu evreii, să ceară de la evreii influenți să intervină pe lângă guvernul american ca debarcarea trupelor aliate în Europa să se facă în Balcani ca să se împiedice astfel ocupația rusească a României!... Iar nici unul dintre acei lideri evrei nu a contestat ideea că evreii din România au mari datorii de recunoștință față de români, față de guvernarea Ion Antonescu, față de personajul principal al paginilor ce urmează...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Alexianu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 20.01.09 20:24

Această revenire la tezele bolșevice, kominterniste ale anilor, a fost oficializată prin comisia „Tismăneanu”, ca o dovadă definitivă a minciunii și diversiunii din decembrie 1989. A minciunii în care am trăit întreg secolul al XX-lea. A început printr-o minciună uriașă – Marea Revoluție Socialistă din Octombrie 1917, și s-a încheiat printr-una și mai mare, mai nerușinată: basmul cu căderea comunismului în toamna lui 1989! Autorii acestor acte de dispreț față de ființa umană, față de neamurile și popoarele lumii, față de Însuși Dumnezeul acestei lumi, sunt aceiași... Pe ei îi fac vinovați și de condamnarea tatălui meu pentru crime și fărădelegi imaginare, niciodată săvârșite de George Alexianu sau de alt român! Pentru cine cunoaște identitatea adevărată a celor care l-au judecat, l-au condamnat și l-au executat pe George Alexianu, viața și soarta tatălui meu se înscrie ca „un capitol în Istoria Omeniei Românești”, a demnității neamului nostru! Nu fac astfel decât să citez persoane extrem de onorabile din viața noastră publică și științifică, a căror prestație în slujba adevărului nu a fost niciodată condiționată de calcule oportuniste. Există în România și astfel de oameni, nu puțini, iar pentru mine a fost o adevărată mângâiere sufletească să-i simt alături de mine, interesați în modul cel mai impersonal cu putință să afle adevărul despre George Alexianu! Un adevăr care onorează familia lui George Alexianu. Onorează neamul nostru românesc! Am considerat că românii au dreptul să cunoască acest episod de istorie a demnității românești!
Nu-i vorbă, am știut întotdeauna, atât mama cât și noi, copiii profesorului Alexianu, că tata nu a săvârșit nici o crimă, nici o fărădelege, că, dimpotrivă, crimă este maniera în care el a fost cercetat, judecat și condamnat de comuniștii de la București. Nici o clipă nu ne-a fost rușine de tata! Întotdeauna am întâlnit români care să ne strângă mâna solidari cu tragedia în care am fost târîți! Solidari cu ideea de justiție și de adevăr! Firește, le mulțumesc și acestora, le mulțumesc propriu zis, cu emoția recunoștinței depline.
Cartea pe care am reușit s-o duc până la capăt nu pune punct discuțiilor cu privire la George Alexianu. Adevărul despre George Alexianu nu poate fi despărțit de adevărul despre Transnistria, așa cum adevărul despre guvernarea Ion Antonescu nu poate fi formulat decât în cadrul unei viziuni corecte asupra întregului război mondial. O viziune care să admită dreptul la apărare al învinșilor în cel de al II-lea Război Mondial, dreptul lor de a răspunde acuzațiilor atât de cumplite și de nedrepte ce li s-au adus.
Deși niciodată dovedite, aceste acuzații de genocid aduse autorităților românești au fost însușite ca adevăruri definitiv stabilite și au produs asupra celor acuzați efectele cele mai tragice cu putință. După 1990, se desfășoară o vastă campanie pentru ca aceste efecte să atingă în modul cel mai direct și existența fiecărui român, căci acuzația de holocaust nu se rezumă la clamarea crimei de genocid, ci emite și pretenții reparatorii.
Firește, politica de genocid este o rușine și un păcat teribil pentru orice popor, pentru orice guvern. Iar eu, apărând memoria tatălui meu, am fost întotdeauna conștient că apăr astfel și onoarea poporului român, pus la zid sub cea mai gravă acuzație cu putință.
De o vreme încoace, după cum se știe, acuzația de holocaust produs de guvernul Ion Antonescu, este însoțită de pretenții materiale compensatorii, cifrele neoficiale fiind de-a dreptul amețitoare. Nu am nici un motiv să nu le iau în serios, ceea ce îmi dă sentimentul tonic că pledoaria mea pentru nevinovăția tatălui meu se răsfrânge asupra tuturor românilor, apărându-le dreptul de a nu răspunde nicicum și în fața nimănui pentru fapte imginare, scornite de indivizi care nu o dată au fost dovediți ca sperjuri și mincinoși.
Vinovăția sau nevinovăția tatălui meu atârnă de verdictul pe care istoricii îl vor da în chestiunea atât de delicată a acuzației de holocaust adusă românilor, în mod specific guvernării Ion Antonescu. Pentru cunoscători, legătura lui George Alexianu cu Holocaustul din Transnistria este principala explicație a faptului că a fost condamnat la moarte! Dar legătura nu constă în participarea lui George Alexianu la uciderea a sute de mii de evrei, ci în faptul că prin condamnarea sa la moarte acuzația de holocaust devenea cât de cât mai credibilă. Ideea că în Transnistria s-a petrecut un măcel al evreilor, a sute de mii de evrei, este dovedită prin faptul că George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a fost condamnat la moarte și executat pentru aceste crime!... Cam aceasta este logica pe care se întemeiază propaganda holocaustizantă. Această logică a impus asasinatul politic din 1 iunie 1946! Sunt sigur că nu va mai trece mult timp și se va prăbuși edificiul de neadevăruri pe care se ridică teza holocaustului din Transnistria. Dacă voi mai fi atunci în viață, voi ridica cuminte două degete și voi întreba din fundul clasei: „Și cu tata cum rămâne?” Cine o să-mi răspundă la întrebare? Care supraviețuitor al actualului institut pentru cercetarea Holocaustului? Cumva Elie Wiesel în persoană? Sau măcar vreunul dintre istoricii români convertiți la holocaustologie, adică convertiți la trădarea propriului neam, la trădarea condiției de istoriograf, la trădarea lui Dumnezeu?
O vorbă să adaug pentru acești istorici, care au scris despre Transnistria și, volens-nolens, s-au referit critic, căci numai critic, ca despre un criminal, se puteau referi la tata, la George Alexianu, guvernatorul Transnistriei. Aș vrea să înțeleg ce i-a oprit pe acești istorici ca, înainte de a-și definitiva concluziile și de a le publica, să ia legătura cu familia, cu descendenții direcți ai sinistrului personaj? De regulă, asemenea descendenți au în arhiva familiei acte și documente, mărturii orale, a căror valoare poate fi deosebit de mare! Sursa de informații directe pe care, teoretic, o poate oferi familia unui personaj istoric, nu este de neglijat dacă chiar te interesează adevărul! Ce să înțeleg eu din faptul că nici un istoric holocaustizant nu i-a căutat pe copiii celui care a guvernat, a organizat și a executat cumplitul genocid, nu i-a căutat nici măcar ca să-i întrebe dacă un astfel de criminal era capabil să-și crească copiii ca un tată? Din faptul că nici unul dintre acești istorici, nici unul dintre cercetătorii de la Institutul pentru cercetarea Holocaustului nu a încercat să stea de vorbă cu mine, eu ce să înțeleg altceva decât că acești savanți au lucrat cu concluzii pe care le-au cunoscut de la bun început! Că s-au ferit de orice sursă care ar fi putut să infirme concluziile la care s-au angajat să ajungă... Pe astfel de oameni chiar îi las în plata Domnului!
După 1990 a apărut o carte scrisă de secretarul lui George Alexianu. Trăitor în Canada, Olivian Verenca a dat publicității mărturia sa, intitulată "Administrația română civilă în Transnistria,". Au apărut de atunci zeci de cărți dedicate subiectului Transnistria, majoritatea scrise de autori holocaustizanți. Ce să înțeleg eu din faptul că aproape toți acești autori ignoră sau se fac că ignoră cartea dlui Olivian Verenca, rămasă până azi fără o recenzie serioasă, fără o prezentare, oricât de critică, bunăoară măcar în „Realitatea Evreiască”, revista în care guvernarea românească a Transnistriei a fost acuzată de toate crimele posibile, inclusiv că în mod deliberat i-a lipsit pe evreii deportați să aibă sare pentru bucatele gătite, obligându-i astfel pe bieții de evrei să apeleze la lacrimile, da, la lacrimile copiilor pentru a săra mâncarea!... (Vezi mărturia, teoretic atât de credibilă, a unei scriitoare, autoarea volumului de amintiri Evrei, vă ordon treceți Nistrul!... Nu-i mai dau numele, căci în avântul Domniei Sale de a minți a produs dovada, mie atât de utilă, că în legătură cu Transnistria comunitatea evreiască admite orice enormitate, căci oricum nu va fi mai mare decât cea cu privire la Holocaustul transnistrean în sine!)
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Alexianu[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 01.04.07 12:34

Gheorghe


Ultima editare efectuata de catre Admin in 02.04.13 17:16, editata de 3 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Alexianu[v=]

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum