ISTORIE=JAPONIA

Pagina 2 din 3 Înapoi  1, 2, 3  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

ISTORIE=JAPONIA

Mesaj Scris de Admin la data de 01.02.07 13:41

Rezumarea primului mesaj :

Japonia, salvata de furtuna
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Re: ISTORIE=JAPONIA

Mesaj Scris de Admin la data de 28.01.14 9:35

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=JAPONIA

Mesaj Scris de Admin la data de 23.01.14 9:30

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=JAPONIA

Mesaj Scris de Admin la data de 21.04.13 23:45

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10125/21/

Pentru europeni, gheisele raman inca un mister chiar si in secolul XXI. Exista inca mentalitatea unora de-a pune semnul egalitatii intre gheisa si femei usoare. Termenul de geisha este cunoscut in istorie ca artist, sau persoana a artelor. Insemnand practic "persoana care exceleaza in arte", aparut spre sfarsitul secolului al XVII-lea, cand tara intra in epoca Edo.

Istorie si evolutie
La inceput cei care jucau acest rol se numeau taikomochi sau hokan si erau... barbati. Abia in secolul al XVII-lea a aparut "onna geisha" (gheisa feminina), cunoscand o inflorire deosebita in secolele XVIII si XIX, numarul gheiselor-femei depasindu-l pe cel al barbatilor, raportul fiind de trei la unu. Aceasta notiune poarta pe "umeri" mostenirea unei denumiri mai vechi si mai vaste, aceea a femeilor care se ocupau cu distractia barbatilor, amintite de textele istorice inca de pe la sfarsitul secolului al X-lea, cunoscute sub numele si de curtezane. Statutul bine stabilit al gheiselor apare pentru prima oara pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, din acel moment, printr-un decret guvernamental, fiindu-le interzisa orice alta manifestare. Gheisele sunt, de fapt, femei invatate care cunosc arta dansului, a muzicii, arta ceremoniei ceaiului sau a aranjamentelor florale dar si arta conversatiei.
Ritualurile de formare
Conform traditiei, instruirea pentru a deveni gheisa, incepea de la o varsta frageda, fiind chiar vandute la casele de gheise (okia), pentru a incepe studiul in arta traditionala. Deseori erau servitoare (shikomi) sau asistente ale unei gheise experimentate din okia, pentru ca mai apoi sa devina maiko (ucenice), dar era nevoie sa mearga si la scoala pentru a se instrui. Trecerea de la shikomi catre o alta etapa numita minarai se facea printr-un ritual numit misedashi, care este de fapt, debutul oricarei gheise, devenind gheisa ucenica si va sta alaturi de o "sora mai mare", adica o gheisa experimentata care o va prezenta tuturor clientilor. In etapa minarai, ucenica o va urma pe sora cea mare la toate casele de ceai si la toate localurile frecventate de aceasta, pentru a invata ce va trebui sa faca pe viitor. Uneori, pe timpul uceniciei, se trece prin ritualul "mizuage", ceea ce inseamna taierea simbolica a unei parti din coc, marcand faptul ca virginitatea fetei era licitata si vanduta unui client. Astazi, legea japoneza interzice acest ritual. Dupa varsta de 18 ani, coafura gheisei este schimbata, pentru a dovedi ca este o femeie matura. Un alt ritual al maturitatii este erikae, cu valoare mai mult simbolica si consta in faptul ca gulerul chimonoului gheisei, care pana atunci era rosu este schimbat cu unul de culoare alba.
Retragerea din viata publica
Pentru fiecare dintre aceste femei-artiste vine o vreme cand trebuie sa se retraga. Ceremonia se numeste hiki-iwai si are semnificatii diferite. Astfel, in urma unei astfel de ceremonii, gheisa poate iesi pur si simplu din comunitatea de gheise, se poate casatori sau deveni Okami-san (adica este stapana unei okiya), sau, retragerea se face din cauza varstei inaintate.
Dincolo de performantele lor in arta dansului si a cantecului, in practica muzicala dar si explorarea misterioasa a cailor ceaiului, esentelor si aranjamentelor florale, cea care a contribuit la aparitia unei sensibilitati estetice si a unor filozofii existentiale inedite, de un rafinament deosebit, a fost educatia intransigenta si foarte bogata. Gheisele mai exista si astazi, chiar daca numarul lor este in permanenta scadere. Astazi in Japonia mai sunt in jur de 2000 de femei gheise.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=JAPONIA

Mesaj Scris de Admin la data de 26.03.13 13:47

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=JAPONIA

Mesaj Scris de Admin la data de 17.02.13 18:19

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10006/8/

Spre surprinderea celor care admira traditionalismul japonez, in aceasta tara a fost infiintata, in 1971, o grupare de extrema stanga numita Armata Rosie Japoneza (ARJ). Numele de "Armata Rosie", specific celebrei forte militare a URSS, nu este deloc intamplator. Scopurile formatiunii erau: inlaturarea guvernului capitalist japonez, inlaturarea monarhiei si revolutia mondiala comunista... De aceea, fara nici o ezitare, membrii ARJ se mai autodenumeau Brigazile Internationale Antiimperialiste, Brigada Razboiului Sfant etc. Desi nu a avut o componenta masiva, actiunile criminale au atras atentia asupra acestei grupari care voia sa faca istorie.

Deturnari si atacuri cu bombe
Cu toate ca are un nume fioros, Armata Rosie Japoneza a fost condusa de o femeie, care a infiintat organizatia in 1971 si tot ea a declarat ca s-a desfiintat, dupa trei decenii, in 2001. Numele acestei femei razboinice este Fusako Shigenobu (nascuta in 1945, intr-o familie de profesori). Licentiata a Universitatii Meiji (in economie si istorie), Fusako se apropie de miscarile de stanga si in iulie 1971 devine liderul miscarii. Dar actiunile de pe taram japonez nu au avut deloc succes, pentru ca interventiile politiei au fost energice. Dupa mai multe incidente violente, Fusako pleaca din Japonia in Orientul Mijlociu, cu aproximativ 40 de membri, si se alatura Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei. Practic, Armata Rosie Japoneza a fiintat in strainatate si a fost dependenta aproape total de finantele si logistica organizatiei palestiniene. Se presupune ca Fusako a trait in Liban, de unde a organizat mai multe atacuri cu bombe si mortiere asupra unor ambasade, a intiat deturnari de avioane si rapiri de persoane (asociate cu rascumparari enorme) si atacuri asupra unor cladiri ale unor corporatii japoneze importante.
Soarta liderului Fusako Shigenobu a fost urmatoarea: fosta studenta si autoarea unor carti despre "aliantele mondiale impotriva imperialismului" a fost arestata cind s-a intors in Japonia, in anul 2000. Motivul a fost folosirea de pasaport fals. Ulterior, la proces a fost acuzata de implicare intr-unul din cele mai grave acte ale Armatei Rosii Japoneze, si anume ocuparea si luarea de ostatici la ambasada Frantei din Haga (Olanda), in 1974. Atunci, dupa negocieri, banditii au primit recompensa de 300.000 de dolari si un avion cu care au zburat in Yemen si apoi in Siria. O alta actiune criminala s-a desfasurat pe aeroportul Lod-Ben Gurion din Tel Aviv (1972), cand membrii ARJ au deschis focul cu mitraliere si grenade, ucigand 26 de persoane si ranind 80. Au fost trei atacatori, singurul supravietuitor fiind Kozo Okamoto (n. 1947, student la botanica provenind dintr-o familie respectabila). El a trecut la islamism pentru a nu fi deportat in Japonia. La Kuala Lumpur (Malaiesia), ARJ a luat 50 de ostatici, teroristii obtinand eliberarea unor camarazi.
Final cu continuare
In anii '80, Armata Rosie Japoneza a inceput sa atace cu mortiere si bombe sediile unor ambasade occidentale, incercand sa intimideze si sa arate ca are forta de atac. Astfel, in Indonezia, Italia si Japonia teroristii au atacat, ucigand civili. In Japonia au atacat si temple care erau folosite drept scoli pentru copiii nevoiasi... Cu toate ca uneori paternitatea unor acte teroriste a fost pusa la indoiala, Fusako Shigenobu crede ca Armata Rosie Japoneza are un urmas, si anume "Miscarea Rentai". Actualmente, "terorista sefa" scrie poeme scurte japoneze (hai-ku) si este tratata de cancer. Ea are o fiica nascuta in Liban (1973) si pe care o numeste "Copilul revolutiei".
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=JAPONIA

Mesaj Scris de Admin la data de 05.06.12 0:08

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9479/8/

Atacurile sinucigase organizate de Marina Imperiala Japoneza in anii 1944-1945 au reprezentat ultima incercare disperata de a opri fortele aliate sa distruga rezistenta japoneza din Pacific. Motivatiile acestui mod de agresiune sunt de natura strategica dar si spirituala, fiind considerate acte de eroism suprem pentru patrie, in spiritul religiei shintoiste. Fiecare pilot-kamikaze citea un poem al mortii conform Codului Onoarei Samurailor, "Bushido", care cerea o moarte demna.

Sacrificii cu eficienta redusa
Termenul de "kamikaze" are conotatii optimiste, caci inseamna "vant favorabil" si a aparut dupa ce taifunul a oprit flota mongola a lui Kublai Han sa invadeze Japonia (1274 si 1281). Dar in ultimii doi ani ai razboiului, fortele japoneze s-au vazut depasite la toate capitolele de catre Marina si Aviatia americane. Si asta pentru ca progresele industrial-militare din SUA erau net superioare celor din Imperiul Nipon. Prima propunere de folosire a kamikazelor a facut-o capitanul-pilot Motoharu Okamura, in 1944, care spunea ca albina moare dupa ce inteapa si de aceea "vom crea un roi de albine". In 1945, Okamura s-a sinucis constatand sacrificiile inutile ale tinerilor japonezi.
"Roiul de albine" gandit de Okamura a fost alcatuit, in mai multe valuri (1944 si 1945) din peste 2.800 de kamikaze. }intele principale erau portavioanele SUA, flota britanica, submarinele si torpilele, dar si navele comerciale aliate. Chiar si astazi continua evaluarea acestor atacuri, impotriva carora fortele aliate au stiut sa desfasoare baraje tactice eficiente. "Japonologii" cei mai numerosi estimeaza ca numai 14 la suta dintre avioanele sinucigase au trecut de radare si de tirurile aliate. In total, japonezii au distrus 34 de nave, au avariat 368, producand 4.900 de decese. Doar 8,5 la suta din tintele atinse au fost scoase din lupta, ceea ce demonstreaza ca masurile de autoaparare (prin blindaje speciale) au functionat. Pe de alta parte, chiar si liderii niponi au recunoscut ca pregatirea valurilor de voluntari pentru misiuni kamikaze era inferioara pilotilor americani si britanici. Entuziasmul recrutilor n-a fost suficient. Foarte multi au fost doborati in zbor, surprinsi de radarele zburatoare si tehnica de lupta a bombardierelor tip "B 29" (foarte suple in manevre, in pofida greutatii).
Cel mai mare val de kamikaze a fost cel din aprilie-iunie 1945, Batalia pentru Okinawa. Atunci, 1.465 de kamikaze au produs cele mai mari daune fortelor navale aliate. Dar "roiul de albine ucigase" ataca in disperare si nici o tinta majora (portavion, crucisator sau distrugator) nu a fost distrusa la Okinawa. Au fost si cazuri exceptionale, cand piloti sinucigasi au blocat torpile care se indreptau spre nave japoneze. In culisele acestor atacuri haotice era o regula stricta: daca un kamikaze se intorcea la baza de noua ori, era impuscat de superiori. Sarmanii voluntari stiau ca mor si pentru binele familiilor lor. Ei erau infasurati cu steagul tarii si aveau medaliile de eroi la piept. Codul samurailor si patria erau mai pre-sus decat viata.
Adio Muntelui Fuji
Pilotii kamikaze obisnuiau sa treaca pe langa Muntele (sacru) Fuji (Insula Honshu) ca sa-si ia adio. Ei aveau un antrenament fizic foarte dur, dar si o pregatire sprirituala adecvata mortii pentru patrie. Imparatii Japoniei transformasera cultul Shinto intr-un cult patriotic care amintea sa samuraii isi faceau seppuku (harakiri) ca sa nu se predea. Loialitatea fata de imparat era uluitoare. Dar razboiul a aratat ca asta nu e suficient. Insusi imparatul Hirohito (1901-1989) a regretat ca nu a oprit kamikazele. Multi analisti japonezi au criticat si ei, dupa decenii, actiunile sinucigase.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

1 decembrie 2001 - S-a nascut printesa Aiko

Mesaj Scris de Admin la data de 04.12.11 18:52


1 decembrie 2001 - S-a nascut printesa Aiko


Venirea pe lume a printesei Aiko, fiica printului Naruhito (mostenitorul tronului Japoniei) si a printesei Masako, in anul 2001, a nascut vii controverse in privinta legii de succesiune la Tronul Crizantemelor (asa se numeste oficial functia imperiala). Numele ei a fost ales cu mare grija, din scrierile filosofului chinez Mencius si inseamna "cel care iubeste pe altii". Numele sau oficial este printesa Toshi. Din 2006 pana in 2008, Aiko a fost educata la gradinita pentru aristocrati Gakushuin. Apoi a fost inscrisa la scoala elementara, aratand interes pentru caligrafie si poezie si luand lectii de pian si vioara. Presa japoneza a relatat despre incidente in care printesa a fost agresata (tachinata) de colegi si din acest motiv urmeaza doar anumite cursuri, insotita de mama sa.
Parintii printesei Aiko inca nu stiu daca ea este succesoare la tron. In Japonia functioneaza (din 1947) legea prioritatii primului nascut de sex masculin. Din 2005, primul ministru a inceput o dezbatere privind amendarea acelei legi, astfel incat sa-i permita lui Aiko sa fie succesoare. Numai ca din 2006, fratele mai mic al tatalui lui Aiko, printul Akishino, are un baiat, printul Hosaiko. Din acel moment, ministrii au lasat-o mai moale cu schimbarea legii, astfel incat verisorul lui Aiko va ramane succesor la tron, dupa tatal sau.
Japonia are cea mai lunga monarhie ereditara din lume, incepand din secolul VI d. Ch. Pe Tronul Crizantemelor s-au succedat 125 de dinastii. In toata aceasta perioada au existat doar opt imparatese si o singura data o femeie a fost succedata de alta persoana de sex feminin, in secolul VIII. A fost cazul exceptional al imparatesei Gemmei, care in anul 715 a abdicat in favoarea fiicei sale Gensho, de opt ani. Actualul imparat este Akihito (77 de ani, casatorit cu printesa Michito, de religie shinto), fiul lui Hirohito (ultimul imparat al Japoniei imperiale). Trebuie mentionat ca in pofida politicii de expansiune militara a Japoniei din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, Hirohito nu a fost acuzat pentru crime de razboi. Pana sa se nasca Akihito, Hirohito a avut patru fete...
Ca mobilier, tronul imperial (takamikura) se afla la o inaltime de cinci metri deasupra pardoselii si este cel mai vechi tron folosit de vreo monarhie a lumii. El este inconjurat de o cortina si este folosit doar la ceremonia de intronare.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Zen si linistea noastra

Mesaj Scris de Admin la data de 04.12.11 18:46


Zen si linistea noastra


Japonezii cochetau cu arta moderna cu jumatate de mileniu inaintea europenilor. Iata o afirmatie din ce in ce mai larg acceptata de catre criticii de arta care, fara sa faca un exercitiu gratuit de admiratie, percep concretizarea gandirii filosofice budiste ca pe o manifestare a unui instinct artistic. O categorie esentiala a exteriorizarii tezelor specifice ramurii zen a budismului japonez o reprezinta Gradinile Muntelui Uscat si Gradinile Apei Muntelui Uscat. Ambele sunt gradini-zen, adica "oaze unde natura iti verifica flexibilitatea mintii" sau, intr-un joc simplu al cuvintelor, "realitatea de dincolo de realitate".
Fara a arunca vreo umbra asupra inventivitatii lor, se poate spune ca europenii au "descoperit" arta moderna odata cu aparitia fotografiei. Artistii au abandonat treptat - in artele vizuale - perceperea realitatii asa cum este ea, caci acest mesaj il aducea, inca din secolul XIX, fotografia. Astfel au aparut impresionismul, postimpresionismul si simbolismul, atingandu-se ulterior piscul abstractiunii. Iar in secolul in care Manet si compania asezau praful peste romantici (si nu numai), japonezii stiau de foarte multe secole sa concretizeze notiunile abstracte ale gandirii budismului-zen. Principiul fundamental al caii spre linistea interioara (deziderat esential) era deja statuat de inteleptii japonezi din secolele VIII-IX, iar prin fertila imaginatie a preotilor budisti ai veacurilor XIV-XV, Gradinile Zen au devenit inseparabile pentru templele acestui captivant cult asiatic.
Precum tehnicile feng-shui de acomodare a universului nostru cu universul cel mare, Gradina Zen are mai multe nivele de aprofundare a modului prin care ne putem descoperi linistea din noi insine si a o consuma pentru binele spiritului propriu. Cea mai adancita in gandirea zen-budista este Gradina Muntelui Uscat, unde cel fara o minte flexibila vede doar o "familie" de pietre dispusa "dezordonat" intr-un patrulater plin cu nisip sau pietris fin valurit. Daca fantezia nu lucreaza febril, nu vezi muntii care imbratiseaza norii, nu observi asocierea ombilicala dintre principiile Yin si Yang, stalpii diametral opusi ai universului mare si ai celui personal. Mesajele acestei forme de "arta moderna japoneza", veche de secole, sunt si mai subtile daca afli - de exemplu - ca faimoasa Gradina de Piatra a templului Roan-ji (Kyoto) are cincisprezece munti (pietre) asezati astfel incat sa observi, din orice colt, numai paisprezece! Adica doua realitati contopite intr-una singura, cum transmite un principiu zen.
Mult mai agreabile in ceea ce priveste perceptia si efortul de imaginatie (inlesnite si de cunoasterea doctrinei, evident) sunt Gradinile Apei Muntelui Uscat, in care verdeata isi recapata forta de a bucura ochiul, intrucat verdele clorofilian domina luciul siliconic al pietrelor. Obligatoriu, un fir de apa se insinueaza cu o voiosie copilareasca in peisaj. Totul pare o poveste simpla, cu un suflet bantuit de angoase ce-si gaseste odihna intr-un colt de natura atat de banal. Numai ca Zen te invata sa pasesti, sa descoperi Calea. Un "vers" al sau spune: "Eu car apa si muntii si nu obosesc. |sta-i farmecul vietii". Si ca sa te indemne sa crezi ca poti sa faci aceste carausii mentale, Zen iti sugereaza ca tu insuti poti fi de piatra. In consecinta, gradina are pasii pe care trebuie sa-i urmezi insemnati cu piatra. Pasii tai de granit strabat atat padurea, cat si apa. Tu esti mai tare decat ele, dar nu trebuie sa le ranesti niciodata. Doar gandul acesta te raneste pe tine insuti...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=JAPONIA

Mesaj Scris de Admin la data de 13.05.11 16:39

Gheisele - între artă și prostituție
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/gheisele-arta-prostitutie
Termenul de geisha apare destul de târziu în Japonia. Însemnând literalmente „persoană care excelează în arte”, apare spre sfârșitul secolului al XVII-lea, când țara intră în epoca Edo, și desemnează o realitate care se conturase încă din secolul al XV-lea.

Această realitate poartă în sine moștenirea unei noțiuni mai vechi și mai vaste, aceea a femeilor însărcinate cu divertisment bărbaților, atestate în texte începând de la sfârșitul secolului al X-lea, și pe care le numim într-un sens mai larg curtezane.

Gheișele sunt de fapt învățate în arte atât de divere precum arta dansului, a muzicii, arta Ceremoniei Ceaiului sau a arajamentelor florale, de la compoziția poetică la arta conversației, așa că este de la sine înțeles că ele nu se dedau și prostituției.

La începutul secolului al XVIII-lea, termenul de dansatoare (odoriko) este utilizat într-o manieră mai largă, și pe tot parcursul epocii Edo e dificil să stabilești o distincție clară între gheișe și curtezane, acestea din urmă fiind și ele artiste desăvârșite.

Existența femeilor care făceau din puterea lor de seducție o profesie se reflectă în textele scrise care apar din ce în ce mai des din secolul al XI-lea. Probabil că ele apar de fapt în timpuri mult mai vechi, și e de remarcat faptul că în multe note de călătorie, jurnale personale sau poezii se face ecoul, sub penelul bărbaților, bogăției acestei arte și seducția sa.

„Vocea lor oprește norii, cântecele lor zguduie apele”

Astfel, un text de la sfârșitul secolului al X-lea constată existența acestor femei, subliniind caracterul cvasi-intelectual, inerent naturii umane, a plăcerii frecventării lor. Departe de orice reprobare morală, e admis că această prezență feminină este o sursă de plăcere, gustată atât de simpli călători cât și de aristocrați.

De atunci, concepția generală asupra acestei practici, împreună cu o frecventă compasiune față de condiția acestor artiste, explică toleranța, dar și respectul de care acestea s-au bucurat. Se conturează așadar, în epcoa medievală, portretul literar al curtezanelor atrăgătoare prin cântecul și farmecul căruia era atât de greu să i te sustragi. „Vocea lor oprește norii, cântecele lor zguduie apele și vânturile. Nu există călător care să uite casa lor.”, scria în secolul al XI-lea Ôe no Masafusa (1041-1111).

Dacă gradul de perfecțiune al artei lor este lăudat, gustul dragostei carnale, exaltat în mărturii, e complet lipsit de indecență. Dimensiunea itinerantă, aproape aleatorie, a prezenței acestor curtezane, e o caracteristică a epocii, evocată în motivele artistice recurente (precum motivul bărcii).

Poezia „femeilor care vin și pleacă” trimite și la ideea de divertisment – „femeile de divertisment” apar ca o altă latură a acestor curtezane, dar și a gheișelor din epoca Edo. Existența acestor gheișe pare să fi fost precedată de existența gheișelor-bărbați din secolul al XIII-lea, care trebuiau să îi distreze pe daimyo (lorzii teritoriali din Japonia pre-modernă). Nu putem însă să ne grăbim și să asociem practica trupelor mixte de artiști-bufoni, numiți maeștri-păpușari, activitate dedicată exclusiv bărbaților, cu cea a gheișelor. Acești artiști, atestați încă din secolul al XII-lea, erau cunoscuți până în anii 1800.

Orașele gheișelor

Nașterea, în secolul al XVII-lea, a locurilor dedicate exclusiv divertismentului, controlate strict de guvernul Tokugawa, aduce schimbări majore. Apariția acestor cartiere se înscrie într-un context urban particular: dezvoltarea capitalei din punct de vedere demografic, dar o dezvoltare mai degrabă a populației masculine. Crește numărul proprietarilor, al samurailor fără ocupație, dar și al comercianților ambulanți, iar toți aceștia vor forma o parte importantă a clientelei.

În aceste cartiere înconjurate de ziduri înalte și de șanțuri, dar în interiorul cărora timpul curge într-un mod diferit și în care toate barierele sociale dispar, se elaborează o etichetă complexă, care guevrnează universul retras al curtezanelor și femeilor dedicate artei seducției.

Înființat în 1617 aproape de Nihonbashi, transferat apoi, după incendiul devastator din 1657, aproape de temblul din Asakusa, cartierul Yoshiwara găzduiește în secolul al XVIII-lea circa 1% din populația capitalei. Între 1725 și 1787, populația sa crește de la 8.679 la 14.000 de locuitori, dintre care 2.500 sunt gheișe, curtezane, prostituate și kamuro (asistentele tinere ale curtezanelor de rang înalt).

Deși toate marile orașe au cartierele lor rezervate acestei categorii sociale, Yoshiwara este cel mai celebru. Vizitatorii pot intra doar conform unor reguli specifice epocii, urmărind un drum aproape inițiatic. Acest parcurs atât urban, cât și mental, este subiectul reprezentărilor artistice pe tot parcursul epocii Edo. Curentul artistic Ukiyo găsește în descrierea acestui strat social un subiect important, oferind numeroase potrete ale curtezanelor.

Una din problematicile artistice cele mai importante stă în trecerea, în timpul secolului al XVII-lea, de la o pictură de tip tradițional la potrete feminine individualizate, care accentueză caracterul unic al rolului acestora, fie ele curtezane sau gheișe.

Dacă încercăm să definim mai bine imaginea gheișelor din Yoshiwara în secolele XVII-XVIII, pictura și imprimeurile devin surse esențiale, care subliniază o prezență rară în comparație cu celelalte categorii feminine. Anumite opere de secol XVII oferă unele criterii de distincție într-o perioadă în care granița dintre gheișe, curtezane de rang înalt și dansatoare nu era foarte clar definită. Nuanțele sunt foarte subtile. Abia la mijlocul secolului al XVIII-lea statutul gheișelor apare pentru prima dată bine stabilit, iar din acel moment le este interzis, prin decret guvernamental, să se dedea prostituției.

Majoritatea gheișelor au contracte libere cu unele case din Yoshiwara, dar unele evoluează în afara incintei, în special în cartierul necontralat din Fukagawa. Se pare că în aceste cazuri restricțiile nu erau întocmai respectate (există unele imprimeuri cu tentă erotică), de unde și înțelegerea greșită a activităților specifice acestor femei.

Chiar dacă nu e mereu ușor de identificat în mod precis statutul lor, gheișele au ocupat un loc determinant în edificarea unui mix cultural unic, care înflorește și ajunge la apogeu în secolele XVII-XVIII în sânul cartierelor rezervate.

Dacă eleganța și comportamentul lor sunt copiate, prin intermediul imaginilor care le promovează, de către femeile din burghezia sau aristocrația epocii, educația lor artistică și literară, de un nivel foarte ridicat, depășește cunoștiințele femeilor din categorii sociale, și astfel se păstrează puterea lor de seducție și impactul intelectual pe care geișele îl aveau asupra contemporanilor lor.

Experte în arta dansului și cântecului, în practica muzicală, ele sunt formate și în caligrafie, compoziție opetică și arta conversației, explorează căile misterioase ale ceaiului, esențelor și aranjamentelor florale.

Dincolo de aceste performanțe, educația intransigentă și foarte bogată explică faptul că prezența lor, departe de a fi pur și simplu ornamentală, a contribuit în Yoshiwara la apariția unei sensibilități estetice și unor filosofii existențiale inedite, de un rafinament extrem.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=JAPONIA

Mesaj Scris de Admin la data de 26.04.11 17:34

YAKUZA – MAFIA JAPONEZĂ
SCURT ISTORIC
Industria cinematografică americană a schimbat simbolurile tradiționale ale membrilor Yakuza – mafioții japonezi. Ei poartă acum numai costume negre și ochelari fumurii. În fapt, simbolurile lor tradiționale, care reprezintă legătura cu crima organizată sunt elaboratele tatuaje corporale și ceremoniala secționare a degetului mic. Este adevărat că și vremurile s-au schimbat…
Până în 1992, membrii Yakuza au fost percepuți ca eroi naționali. Sunt mândri că își au originea în „machi-yakko” (funcționari publici) care apărau localitățile de temuții „kabuki- mono”, celebri samurai ieșiți la „pensie”, organizați în cete care treceau prin foc și sabie satele și orașele. Făceau aceste nelegiuri din necesitate, deoarece „șomau”. „Machi-yakko” erau considerați apărători ai săracilor. Cu timpul, Yakuza a luat în stăpânire lumea entertainmentului, a controlat criminalitatea și i-a „adăpostit” pe toți inadaptații și proscrișii societății. Legendele și istoriile povestite le glorifică isprăvile.
La început se ocupau cu activități legale: jocuri de noroc și vânzători ambulanți. Deoarece aceste ocupații iscau probleme teritoriale, Yakuza a format clanuri, fiecare acționând doar în teritoriul fixat. Au format o lume unică, în care codul Otakogi – ceea ce înseamnă „spiritul omului” – este legat de responsabilitattea de a-l proteja pe cel slab și întreaga societate împotriva tulburărilor civile. Acest cod al onoarei era respectat cu sfințenie.
Conceptul „Oyabun-Kobun” derivă din codul Bushido, având la bază virtuți foarte importante. Prima este „giri”, ceea ce înseamnă „datorie”. Adică datoria pe care orice om o are față de superiori săi, față de părinți, față de societate și grupurile din societate. Din ea derivă virtutea „jin”, care poate fi tradusă prin „bunăvoință”. Această virtute presupune afecțiune, simpatie, milă și dragoste față de semeni, și pot fi considerate virtuți supreme.
O altă virtute este numită „meiyo” (onoare). Alături de celelalte virtuți simbolizează moartea celui dezonorat, în nmele pocăinței sincere în fața stăpânului față de care a greșit. Este vorba și de „yubitrome” sau tăierea degetului mic, un ritual specific mafiei japoneze. Acest ritual se desfășoară pe o bucată de țesătură foarte curată, cu mâna stângă așezată cu palma în jos. Tăierea se produce cu „tanto” – un cuțit foarte ascuțit. Partea tăiată din deget se înfășoară în acea pânză și se înmânează șefului. Dacă acesta nu este mulțumit de acest ritual, se poate ajunge la sinucidere, sub semnul curățirii onoarei pătate și iertarea celui ce a greșit.
Conform acestor tradiții, este o rușine sau o lașitate traiul fără nici un scop.
„Reigi” – „politețea”, este virtutea care presupune cunoașterea deplină și respectarea a ceea ce noi, europenii, numim „bunele maniere”. Secretul acestei vituți constă în a face din cele mai simple lucruri o artă. Ceremonialul preparării și servirii ceaiului este elocvent în acest sens.
Sinceritatea și veridicitatea sunt alte două virtuți pentru ca mecanismul unei relații umane tradiționale japoneze să funcționeze întocmai.
Cel mai important lucru în societatea japoneză este de a face parte dintr-un grup: o familie, un clan, un cartier, o instituție, sau toate acestea împreună. Individul trebuie să se subordoneze grupului, să respecte întcmai valorile acetuia.
Yakuza este un grup social ca oricare altul.

GUVERNUL A DORIT SĂ ÎNLĂTURE YAKUZA

După terminarea celui de Al Doilea Război Mondial, lucrurile au început să se schimbe. „Clanurile Tekyia și Bakuto s-au înfrățit pentru a-și schimba activitatea, care includea acordarea de protecție, prostituție, comerțul cu arme, tranzacțiile de pe piața neagră, arbitrajul conflictelor generate de disputele asupra moștenirilor ori titlurilor de proprietate și recuperarea de debite” (1).
Ruinată după războiul II mondial, cu zeci de mii de morți, economia distrusă și urmări deosebite în urma bombardamentelor atomice, cu sute de militari care și-au făcut „harakiri”, Japonia simțea nevoie unei forțe polișienești. Grație puterii financiare, a priceperii în diferite domenii, , membrii Yakuza s-au infiltrat în toate sectoarele economice dar și în cercurile politice, s-au implicat în opere publice și afaceri imobiliare.. În scurt timp au devenit indispensabili, iar legăturile cu Poliția erau foarte strânse. Prin șantaj, corupție și violență au organizat și condus o adevărată economie subterană, ce a dus la colapsul economic din 1990. În urma nenumăratelor scandaluri izbucnite, opinie publică afla că există 100.000 de membri Yakuza, împărțiți în 24 de asociații piramidale, fiecare construită de către o familie principală, în care existau structuri ierarhice proprii. Codurile de onoare nu prea mai erau respectate.
În 1992 a fost adoptată Legea împotriva criminalității organizate. Numeroase clanuri au intrat în ilegalitate, sute de membrii Yakuza au fost arestați și au fost tăiate toate legăturile cu poliție.
Redactorul-șef al revistei Jitsawa Jidai, care se ocupă de Yakuza, este de părere că legislația adoptată este greșită. „Noua lege nu aduce nici o schimbare, este ipocrită. În loc să-i oprească pe Yakuza, le distruge activitățile tradiționale și morale, deschizându-le calea către traficul de droguri.”
Ministrul Justiției a încercat un program de reabilitare și de integrare în societate a foștilor Yakuza aflați în închisori. Programul se aplică din 1995, fără rezultate notabile. Cei aflați în închisoare, dacă promit că își vor părăsi „familia” sunt eliberați condiționat. Însă trebuie să fie foarte cuminți pe timpul detenției, apoi o persoană trebuie să depună cauțiune pentru ei, iar organizația să autorizeze „demisia”. Yoshiba, persoană responsabilă cu protecția judiciară și eliberările condiționate în minister, a declarat: „Este imposibil pentru un Yakuza să mintă că a părăsit Mafia. Acest lucru i-ar distruge orice șansă în carieră. Este o chestiune culturală, de onoare și de integrare.”
Programul nu le oferă „dezertorilor” nici un avantaj. Trebuie avute în vedere și următoarele. Candidații pentru a deveni Yakuza sunt „adoptați” de la o vârstă fragedă – circa 16 ani. Ei nu sunt pregătiți să practice nici o slujbă. Nici nu o găsesc în actuala criză economică. Iar tatuajele și degetele lipsă le sunt împotrivă. Ar trebuie precizat că, pentru fiecare crimă comisă, membrul Yakuza își tatuează câte un inel negru în jurul antebrațelor. Tatuajele corporale sunt dovezi ale curajului, virilității și loialității față de organizație.
În zilele noastre, Yakuza se bazează pe o economie foarte dinamică și inovatoare, având la bază sisteme tradiționale, al căror mecanisme funcționează negreșit, fiind păstrate cu sfințenie de către toate departamentele societății nipone. Întreaga societate japoneză este clădită pe un mod de valori ferm, transmise din vremuri imemorabile. La aceasta a constribuit și contribuie și Yakuza. Acest lucru se datorează și cultului pentru strămoși…

YAGUZA ASIGURĂ ORDINEA ȘI LINIȘTEA PE STRĂZI ȘI ÎMPARTE ALIMENTE ÎN JAPONIA
“Japonezii, chiar si in vremuri foarte grele, se comporta in cel mai civilizat mod posibil. La acest lucru contribuie, pe de o parte, cultura cinstei care le este inoculata, dar si faptul ca sunt atent supravegheati, nu doar de catre politie, ci si de catre membrii uneia dintre cele mai temute organizatii mafiote din lume, Yakuza. In cazul in care un japonez gaseste un lucru pe strada, nu si-l insuseste, ci il duce la politie. Daca prorietarul il revedinca in decursul a sase luni, cel care l-a gasit primeste pana la 20% din valoarea obiectului, iar daca obiectul gasit nu este revendicat, il primeste cel care l-a gasit, explica Slate Magazine. Necinstea iarasi se plateste scump. Cei care gasesc un portofel pe strada si nu il declara, risca, in cel mai fericit caz, cateva ore de interogatoriu, dar se poate ajunge pana la zece ani de inchisoare” (2).
Pe langa explicatii sociologice, portalul american aminteste si ca, daca imobilele ramase pustii nu sunt jefuite, asa cum s-a intamplat in cazul inundatiilor de la New Orleans sau a cutremurului din Haiti, este pentru ca, pe langa politie, pe strazi patruleaza membrii uneia dintre cele mai mari organizatii mafiote din lume: Yakuza.
Yakuza mentine ordinea chiar si in perioade normale. Chiar daca se ocupa de spalare de bani, administrarea unor retele de prostitutie sau trafic de stupefiante, mafia japoneza nu tolereaza un lucru: furtul.
Filosofia Yakuza se bazeaza pe valori precum umanitate, dreptate si datorie si nu permite ca o persoana sa priveasca suferinta celuilalt fara a interveni. O varianta simplificata a filosofiei spune ca trebuie ajutati cei slabi si luptat cu cei bogati, potrivit CBS NEWS.
Yamaguchi-gumi, Sumiyoshi-kai si Inagawa-ka, ramuri ale Yakuza, au organizat centre de primire pentru sinistrati si au strans zeci de tone de ajutoare, in lumea intreaga. “In vremuri de criza, nu sunt yakuza, civili sau straini. Sunt doar fiinte umane si trebuie sa ne ajutam unii pe altii”, a spus unul dintre liderii clanului Sumiyoshi-kai, citat de Slate.
In ciuda faptului ca si-ar fi dorit ca actele lor de caritate sa ramana departe de ochii publicului, acest lucru nu a mai putut fi ascuns: “Va rugam, nu spuneti mai mult decat ca facem tot ceea ce putem ca sa ajutam. Nimeni nu vrea sa fie asociat cu numele nostru si n-am vrea ca donatiile noastre sa nu poata ajunge la cei care au nevoie”, a declarat un membru Yamaguchi-gumi, citat de The Daily Beast. Ar fi, de fapt, un acord intre mafioti si politie. Sa se ajute in vrumuri de criza, dar acest lucru sa fie facut cu discretie, pentru ca autoritatile sa nu fie puse intr-o lumina proasta.
Pentru cei care nu sunt familiarizati cu Yakuza, gestul ar fi surprinzator, dar nu este pentru prima oara cand poporul japonez este ajutat de mafioti. Yamaguchi-gumi au fost foarte activi si in ajutorarea victimelor cutremurului de la Kobe, din 1995.
Surse: 1.http://www.descopera.ro
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=JAPONIA

Mesaj Scris de Admin la data de 18.03.11 10:55

Ninja, de la sabotori la asasini FOTO
În imaginarul colectiv, termenul de „ninja” este asociat unui războinic care atacă din umbră și deține puteri aproape supranaturale. Însă această imagine este în cea mai mare parte doar o construcție a secolului XX, o reinventare a trecutului și transformarea sa într-o formă de „cultură pop”.
Un luptător costumat în negru se luptă singur cu o duzină de adversari pe care îi învinge cu ușurință. Apoi, într-o fracțiune de secundă dispare într-un nor de fum. Aceasta este imaginea tipică a unui „ninja”, atât de des întâlnită azi în media, încât orice prezență a sa, fie într-un film cu buget de milioane de dolari sau într-o banală reclamă, nu poate suscita decât un sentiment de déjà-vu. De unde a pornit totul? Există o fărâmă de adevăr în ceea ce știm de­spre ­acești războinici enigmatici?
„Cel care deține lucruri ascunse”
Istoria ninja începe în Japonia medievală, într-o perioadă deosebit de frământată, caracterizată prin războaiele dese purtate între marile clanuri pentru supremația pe arhipelag. Ninja sunt o creație a acestui mediu anarhic, ei apărând în urma nevoii de agenți specializați în diferite tipuri de misiuni „speciale” pe care samuraii fie nu le puteau îndeplini, fie le considerau neonorabile în raport cu propriul lor statut nobil.
Numele însuși trebuie lămurit.
Mai citește:

Află 10 lucruri de știut despre ... samurai

Termenul de ninja este de fapt citirea în fonetică chinezească a două ideograme, care în japoneză s-ar citi shinobi-mono, în traducere, „cel ce deține sau cunoaște lucruri ascunse”. Date despre operațiuni asociabile cu ninja apar încă din sursele istorice din secolul al VIII-lea, însă primele informații propriu-zise despre shinobi apar în opera epică „Taiheiki”, scrisă în secolul al XIV-lea, unde sunt amintiți luptătorii ninja trimiși să incendieze castele. În continuare, shinobi apar din ce în ce mai des în surse, totul pe fondul unei perioade extrem de instabile, ce se întinde din secolul XV până la începutul secolului XVII, cunoscută sub numele de epoca „regatelor combatante” (Sengoku Jidai).
Shinobi sunt folosiți extensiv de către daimyo (marii nobili) în numeroasele lor războaie. Acum apar inclusiv clanuri specializate de ninja, provenite din provinciile Koga și Iga, dispuse să își ofere serviciile oricărei părți dispuse să plătească.
Deși erau specializați într-o arie largă de operațiuni, agenții erau cel mai des folosiți pentru spionaj și pentru luptele de asediu. Există numeroase relatări ale aportului deosebit pe care shinobi îl au la cucerirea facilă a castelelor fortificate. Sursele istorice vorbesc despre infiltrarea nocturnă în castele și lansarea de atacuri-surpriză, cu scopul de a stârni confuzie și panică printre apărători. De multe ori, ninja erau folosiți pur și simplu pentru a incendia aceste obiective, având în vedere că majoritatea construcțiilor japoneze ale epocii erau realizate din lemn, fiind astfel foarte susceptibile la foc.
În legătură cu celebrul rol al acestora de asasini, sursele istorice sunt mai puțin generoase. Există relatări cu privire la încercări de ucidere a unor figuri importante, dar multe dintre ele au un caracter anecdotic. De altfel, adevărul istoric cu privire la ninja este foarte greu de extras din diferitele izvoare scrise, întrucât acestea se referă la shinobi doar tangențial, fiind în primul rând preocupate de evenimentele importante ale epocii și de faptele marilor clanuri și familii. Însăși celebra îmbrăcăminte neagră nu este aproape deloc documentabilă.

Deși este logic să se presupună că agenții purtau veșminte de culoare închisă cel puțin pentru operațiunile din timpul nopții, se pare că în realitate erau preferate diferitele tipuri de deghizări (în țărani, călugări, soldați etc.), care nu ar fi trezit suspiciuni, precum ar fi făcut-o un costum „specializat”.
Ninja a împrumutat costumul de la păpușari
O dată cu instaurarea păcii Tokugawa, la începutul secolului al XVII-lea, clanurile shinobi, care trăiau practic de pe urma războiului, sunt nevoite să se adapteze noii realități. Foștii războinici deschid școli de arte marțiale și mulți obțin slujbe oficiale la ­curtea shogunului. În această perioadă de pace, faptele vechilor luptători sunt „redescoperite”, și ninja capătă un loc predominant atât în cultura populară, cât și în cea cultă. Avem numeroase povestiri și legende cu un protagonist ninja.
De cele mai multe ori, acesta are puteri supranaturale (poate păși pe apă, se poate transforma în animale, poate zbura etc.), folosite pentru a lupta cu forțele malefice. În afară de literatura epocii, mai putem întâlni numeroase figuri de ninja și în pictură sau în teatrul kabuki. Se pare că tocmai teatrul ar fi sursa celebrului costum întunecat asociat astăzi cu ninja. Îmbrăcămintea era purtată pentru a crea spectatorilor un sentiment de mister, fiind cel mai probabil inspirată din costumația maeștrilor păpușari din teatrul „Bunraku”, care se îmbrăcau în negru pentru a nu atrage atenția asupra lor în timpul reprezentațiilor.
Reinventarea unui mit

La jumătatea secolului XIX, Japonia renunță la politica izolaționistă și pornește pe un drum al modernizării rapide urmând modelul american. Valorile tradiționale vor începe să coexiste alături de cele occidentale. Din această îmbinare se va naște imaginea luptătorului ninja, așa cum îl știm astăzi. Lansarea și succesul filmului „Shinobi-no-mono” (1962) vor declanșa un val de creații în cinematografie, televiziune și literatură, ce vor face din ninja un personaj central al culturii de masă.
Revistele cu benzi desenate, foarte populare în SUA, Japonia, dar și pe bătrânul continent au șlefuit atent trăsăturile mitologice ale noului personaj creat. Astăzi, tot ceea ce poate fi asociat cu termenul de shinobi este pentru Japonia o importantă sursă de venit, obținută atât din vânzarea produselor multimedia, cât și prin aportul financiar adus de turism, precum în cazul festivalului „Iga Ueno Ninja Festa”, din orașul Iga, care atrage anual câteva zeci de mii de vizitatori.
În Occident, ninja și-au făcut intrarea pentru prima dată în filmul „You Only Live Twice” (1967), al cincilea film din seria James Bond, avându-l ca protagonist pe Sean Connery. Succesul peliculei a determinat un val de filme despre războinicii costumați în negru, culminând cu anii 1980, când se lansează sute de producții cinematografice de valoare artistică cel puțin discutabilă.
La începutul secolului XXI, deși gradul de prezență în filme a scăzut, ninja sunt în continuare deosebit de vizibili în jocurile video, desenele animate (poate unul dintre cele mai cunoscute seriale de animație care a înflăcărat copilăria și adolescența multor copii din estul Europei a fost „Țestoasele Ninja”-1984), precum și în lumea virtuală a Internetului. Astăzi, după ce au reușit să scape uitării generale, găsindu-și în universul virtual orice calități își doresc, „războinicii din umbră” sunt o valoare culturală care nu mai aparține doar Japoniei, ci lumii întregi
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=JAPONIA

Mesaj Scris de Admin la data de 18.03.11 10:52

Domnul și doamna Ninja, agenți secreți

Eludând vigilența samurailor de la castel, o suplă și misterioasă umbră de fum apare în frigul unei nopți fără lună pentru a asasina un puternic senior japonez... Așa încep vechile legende, literatura, teatrul clasic, filmele, desenele manga și jocurile video de azi, când ni-l pe prezintă spionul-războinic al Japoniei feudale numit Ninja.

Ninja sunt, în general, prezentați ca maeștri ai invizibilului și ai informației, capabili de a îndeplini imposibilul. Performanțe fizice, puteri psihice și arte marțiale – se pare că știu și pot să facă totul! În general, sunt reprezentați ca inamicii samurailor. Ninja și samuraii evoluează într-o Japonie în care conflictele sunt la ordinea zilei. Și unii, și ceilalți sunt războinici, astfel că e normal ca săbiile lor să se întâlnească. Luptă de obicei pentru aceeași cauză, dar fiecare se folosește de propriile metode.

Dacă samuraii practică ceea ce se numește bugei juhappan, prin care înțelegem un ansamblu ce cuprinde 18 din artele de luptă, pe cal sau nu, cu sau fără armură și arme, ninja stăpânesc cele optsprezece tehnici ale ninja juhakkei: ei trebuie să poată lupta cu absolut orice tip de armă, într-o manieră ortodoxă (adică cinstită, precum samuraii) sau mai puțin ortodoxă.

Misterele de nedescifrat ale luptătorilor ninja



Istoria agenților numiți ninja este mai complexă decât pare și este greu de înțeles. Există relativ puține surse scrise. Ninja trăiau înconjurați de secrete. Transmiterea artei de la maestru la discipoli se făcea în mare parte pe cale orală. De obicei angajați pentru misiuni de spionaj, infiltrare sau luptă de gherilă, ei trăiau în sate ascunse în inima munților.

Maeștri ai înșelăciunii, ai dezinformării și ai mistificării, ninja preferau să se înconjoare de mister pentru a amplifica zvonurile cu privire la viața lor și pentru a hrăni frica pe care o insuflau dușmanilor. Ei sunt oameni ai munților, războinici, naturaliști și religioși, și trăiesc în izolarea unei societăți ierarhizate. Familiile (fie ele taoiste, șintoiste sau budiste) se dezvoltă conform propriilor reguli.

Cercetași care supraveghează teritoriul, metodele de gherilă, colectarea și transmiterea de informații, tehnicile de disimulare și anumite credințe magico-religioase – toate acestea vor da naștere în secolul al XII-lea artei marțiale numite nin-jutsu.

Clanurile – compuse din oameni cunoscuți ca fiind spioni și asasini, luptători și acrobați, experți în strategie, arme și explozibili, iluzioniști și vrăjitori – sunt angajate de seniori, și se disting pentru fapte mărețe de-a lungul istoriei japoneze. În perioada cuprinsă între secolele XII – XV, clanurile Iga și Koga sunt foarte puternice, iar daimyô (guvernatorii din provincie) apelează deseori la familiile ninja (Hattori, Momchi, Fujibayashi) pentru sarcinile murdare. Lupta pentru putere este obiectul unor lupte intestine nesfârșite. Agenți ai umbrei, ninja vor juca un rol fundamental în aceste lupte, iar perioada Sengoku (1467-1568) a fost cea mai activă perioadă din istoria lor.

În secolul al XVI-lea, Japonia suferă din cauza răboaielor samurailor. Aproape patru secole de război slăbiseră foarte mult țara, iar la finalul acestei perioade tulburate apare un teribil samurai din estul arhipeleagului: Oda Nobunaga. El aspiră la titlul de shogun și îi înlătură pe toți cei care i se opun. După ce se folosește de ninja pentru a pune mână pe țară, decide că înșiși ninja constituie un pericol pentru el și ordonă exterminarea lor.

În 1581 are loc o luptă între cei 46.000 de oameni ai lui Nobunaga și 400 de ninja din clanul Iga. Bătălia a durat o săptămână și a avut ca rezultat mii de morți și dislocarea puternicului clan din umbră. Contrar a ceea ce se povestește, Sandayz Momochi, liderul ninja, nu moare în timpul ofensivei surpriză a lui Nobunaga, ci reușește să scape, probabil cu aceeași îndrâzneală și tehnică pe care le folosiseră, cu secole în urmă, primii doi ninja din istorie, Shinetsu Hiko și Otokashi.

Trădat de unul dintre generalii săi, Nobunaga se sinucide prin seppuku (sinuciderea ritualică numită și harakiri) înainte de a-și vedea îndeplinit visul puterii absolute.

Femeile ninja

Chiar mai înconjurate de legende decât omologii lor masculini, femeile ninja – kunoichi –mai rar menționate în cronici sau de către istorici. Trei motive stau la baza acestor omisiuni. În primul rând, ca toate societățile feudale, și Japonia este o societate machistă. În plus, ninja sunt prin excelență maeștri ai umbrei, modurile lor de operare și viața lor sunt pline de secrete. Sunt disprețuiți, dar și venerați, uneori chiar asemănați demonilor. În același timp sunt considerați paria sau chiar nu tocmai umani, astfel că sexul lor nu are o prea mare importanță.

Viața, pregătirea și antrenamentul femeilor ninja sunt la fel de riguroase ca cele ale bărbăților. Învață să stăpânească aceleași arme și folosesc aceleași trucuri. Totuși, contrar lucrurilor pe care le vedem în artele marțiale moderne (karate, judo), diferențele morfologice sunt respectate, iar slăbiciunile sunt transformate în atuuri. În nin-jutsu, accentul cade pe eficacitate. Forța brută (a mușchilor) nu e esențială. Unghiurile, posturile, arta de a lovi punctele vitale sunt mai importante. Kunoichi pot lupta îmbrăcate în gheișe, curtezane, simple țărănci sau servitoare, căci aceste deghizări le permit să se apropie de inamic, fie pentru a obține informații de la el, fie pentru a-l ucide.

Armele femeilor ninja – de la seducție la otravă

Specialiste în lupta de cuțite, ele excelează în această artă într-atât încât pot fi superioare bărbaților. Studiul cuțitului ocupă un loc important în formarea acestor spioni. Ele ascund deseori lamele sub mâneci, la centură, dar și în buchete de flori, intrumente muzicale, umbrele sau jucării erotice.

Maestre în arta otrăvurilor, folosesc ace de păr, cuțite, lamele evantaielor, inele false și chiar propriile unghii îmbibate în substanțe mortale. În plus, folosesc arta misterioasă a acelor suflate cu otravă.

Una din specialitățile lor este arta de a prelua aspectul și obiceiurile celorlalți oameni. Manipulatoare excelente, folosesc fără scrupule avantajele sexului lor pentru a-și îndeplini țelurile. Înșelarea inimii, corpului și spiritului adversarului face parte din formația lor.

O femeie ninja care preia trăsăturile unei gheișe seducătoare trebuie să fie și irezistibilă și dincolo de orice suspiciune pentru orice daimyô. Intuiția era considerată și atunci ca un al șaselea simț al femeilor, așa că unele povești povestesc cum clanurile s-au folosit de acest lucru și au introdus în pregătirea femeilor tehnici psihologice și mentale.

Ninja în istoria niponă

Începând din 1603, epoca principatelor beligerante – denumite mai frecvent Regatele Combatante – se sfârșește cu o nouă lege care interzice seniorilor să recurgă la război. Țara se închide în ea însăși și cunoaște o bunăstare neexistentă până atunci. Shogunul și-a stabilit capitala la Edo (Tokyo de azi), oraș a cărei populație a ajuns rapid la un milion de locuitori, transformându-se într-o veritabilă metropolă. În această epocă a prosperității, dorința de a face bani a atras în oral o mulțime de răufăcători și traficanți. Așadar, shogunatul avea nevoie o poliție puternică, capabilă de a dezvolta noi tehnici de arestare. A apelat la ninja și, deși mulți au intrat în poliția orașului, nu toți au acceptat oferta.

Disoluția clanurilor i-a împins pe mulți să devină hoți, mercenari sau ucigași. Alții, obosiți de război, se îndreaptă către religie sau agricultură, ca și mulți alți samurai rămași fără slujbă (numiți rônin).

Ultima intervenție „oficială” a ninja are loc în 1637 la castelul Hara, în contextul rebeliunii țăranilor creștini împotriva shogunului Tokugawa Iemitsu bănuit de a fi aranjat uciderea unui daimyô creștin. Revolta, susținută de mulți samurai rônin și de țărani fără pământ, a reușit să cucerească și câteva insule. Înconjurați de 200.000 de soldați ai shogunului, creștinii s-au refugiat în castelul Hara. În pofida avantajului numeric al soldaților săi, shogunu nu reușește să pună capăt revoltei, astfel că apelează la ninja.

Cândva secretă, arta nin-jutsu se poate învăța azi cam peste tot în lume. Începând cu anii ’70 au apărut o mulțime de școli, unele mai bizare ca altele. Totuși, există 5 academii japoneze care mai predau vechi tehnici ninja, însă această artă, deși și-.a păstrat aerul de mister, nu își mai găsește locul în lumea contemporană.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=JAPONIA

Mesaj Scris de Admin la data de 17.03.11 9:00

Gheisele - între artă și prostituție
Termenul de geisha apare destul de târziu în Japonia. Însemnând literalmente „persoană care excelează în arte”, apare spre sfârșitul secolului al XVII-lea, când țara intră în epoca Edo, și desemnează o realitate care se conturase încă din secolul al XV-lea.
Această realitate poartă în sine moștenirea unei noțiuni mai vechi și mai vaste, aceea a femeilor însărcinate cu divertisment bărbaților, atestate în texte începând de la sfârșitul secolului al X-lea, și pe care le numim într-un sens mai larg curtezane.
Gheișele sunt de fapt învățate în arte atât de divere precum arta dansului, a muzicii, arta Ceremoniei Ceaiului sau a arajamentelor florale, de la compoziția poetică la arta conversației, așa că este de la sine înțeles că ele nu se dedau și prostituției.
La începutul secolului al XVIII-lea, termenul de dansatoare (odoriko) este utilizat într-o manieră mai largă, și pe tot parcursul epocii Edo e dificil să stabilești o distincție clară între gheișe și curtezane, acestea din urmă fiind și ele artiste desăvârșite.
Existența femeilor care făceau din puterea lor de seducție o profesie se reflectă în textele scrise care apar din ce în ce mai des din secolul al XI-lea. Probabil că ele apar de fapt în timpuri mult mai vechi, și e de remarcat faptul că în multe note de călătorie, jurnale personale sau poezii se face ecoul, sub penelul bărbaților, bogăției acestei arte și seducția sa.
„Vocea lor oprește norii, cântecele lor zguduie apele”
Astfel, un text de la sfârșitul secolului al X-lea constată existența acestor femei, subliniind caracterul cvasi-intelectual, inerent naturii umane, a plăcerii frecventării lor. Departe de orice reprobare morală, e admis că această prezență feminină este o sursă de plăcere, gustată atât de simpli călători cât și de aristocrați.
De atunci, concepția generală asupra acestei practici, împreună cu o frecventă compasiune față de condiția acestor artiste, explică toleranța, dar și respectul de care acestea s-au bucurat. Se conturează așadar, în epcoa medievală, portretul literar al curtezanelor atrăgătoare prin cântecul și farmecul căruia era atât de greu să i te sustragi. „Vocea lor oprește norii, cântecele lor zguduie apele și vânturile. Nu există călător care să uite casa lor.”, scria în secolul al XI-lea Ôe no Masafusa (1041-1111).
Dacă gradul de perfecțiune al artei lor este lăudat, gustul dragostei carnale, exaltat în mărturii, e complet lipsit de indecență. Dimensiunea itinerantă, aproape aleatorie, a prezenței acestor curtezane, e o caracteristică a epocii, evocată în motivele artistice recurente (precum motivul bărcii).
Poezia „femeilor care vin și pleacă” trimite și la ideea de divertisment – „femeile de divertisment” apar ca o altă latură a acestor curtezane, dar și a gheișelor din epoca Edo. Existența acestor gheișe pare să fi fost precedată de existența gheișelor-bărbați din secolul al XIII-lea, care trebuiau să îi distreze pe daimyo (lorzii teritoriali din Japonia pre-modernă). Nu putem însă să ne grăbim și să asociem practica trupelor mixte de artiști-bufoni, numiți maeștri-păpușari, activitate dedicată exclusiv bărbaților, cu cea a gheișelor. Acești artiști, atestați încă din secolul al XII-lea, erau cunoscuți până în anii 1800.
Orașele gheișelor
Nașterea, în secolul al XVII-lea, a locurilor dedicate exclusiv divertismentului, controlate strict de guvernul Tokugawa, aduce schimbări majore. Apariția acestor cartiere se înscrie într-un context urban particular: dezvoltarea capitalei din punct de vedere demografic, dar o dezvoltare mai degrabă a populației masculine. Crește numărul proprietarilor, al samurailor fără ocupație, dar și al comercianților ambulanți, iar toți aceștia vor forma o parte importantă a clientelei.
În aceste cartiere înconjurate de ziduri înalte și de șanțuri, dar în interiorul cărora timpul curge într-un mod diferit și în care toate barierele sociale dispar, se elaborează o etichetă complexă, care guevrnează universul retras al curtezanelor și femeilor dedicate artei seducției.
Înființat în 1617 aproape de Nihonbashi, transferat apoi, după incendiul devastator din 1657, aproape de temblul din Asakusa, cartierul Yoshiwara găzduiește în secolul al XVIII-lea circa 1% din populația capitalei. Între 1725 și 1787, populația sa crește de la 8.679 la 14.000 de locuitori, dintre care 2.500 sunt gheișe, curtezane, prostituate și kamuro (asistentele tinere ale curtezanelor de rang înalt).
Deși toate marile orașe au cartierele lor rezervate acestei categorii sociale, Yoshiwara este cel mai celebru. Vizitatorii pot intra doar conform unor reguli specifice epocii, urmărind un drum aproape inițiatic. Acest parcurs atât urban, cât și mental, este subiectul reprezentărilor artistice pe tot parcursul epocii Edo. Curentul artistic Ukiyo găsește în descrierea acestui strat social un subiect important, oferind numeroase potrete ale curtezanelor.
Una din problematicile artistice cele mai importante stă în trecerea, în timpul secolului al XVII-lea, de la o pictură de tip tradițional la potrete feminine individualizate, care accentueză caracterul unic al rolului acestora, fie ele curtezane sau gheișe.
Dacă încercăm să definim mai bine imaginea gheișelor din Yoshiwara în secolele XVII-XVIII, pictura și imprimeurile devin surse esențiale, care subliniază o prezență rară în comparație cu celelalte categorii feminine. Anumite opere de secol XVII oferă unele criterii de distincție într-o perioadă în care granița dintre gheișe, curtezane de rang înalt și dansatoare nu era foarte clar definită. Nuanțele sunt foarte subtile. Abia la mijlocul secolului al XVIII-lea statutul gheișelor apare pentru prima dată bine stabilit, iar din acel moment le este interzis, prin decret guvernamental, să se dedea prostituției.
Majoritatea gheișelor au contracte libere cu unele case din Yoshiwara, dar unele evoluează în afara incintei, în special în cartierul necontralat din Fukagawa. Se pare că în aceste cazuri restricțiile nu erau întocmai respectate (există unele imprimeuri cu tentă erotică), de unde și înțelegerea greșită a activităților specifice acestor femei.
Chiar dacă nu e mereu ușor de identificat în mod precis statutul lor, gheișele au ocupat un loc determinant în edificarea unui mix cultural unic, care înflorește și ajunge la apogeu în secolele XVII-XVIII în sânul cartierelor rezervate.
Dacă eleganța și comportamentul lor sunt copiate, prin intermediul imaginilor care le promovează, de către femeile din burghezia sau aristocrația epocii, educația lor artistică și literară, de un nivel foarte ridicat, depășește cunoștiințele femeilor din categorii sociale, și astfel se păstrează puterea lor de seducție și impactul intelectual pe care geișele îl aveau asupra contemporanilor lor.
Experte în arta dansului și cântecului, în practica muzicală, ele sunt formate și în caligrafie, compoziție opetică și arta conversației, explorează căile misterioase ale ceaiului, esențelor și aranjamentelor florale.
Dincolo de aceste performanțe, educația intransigentă și foarte bogată explică faptul că prezența lor, departe de a fi pur și simplu ornamentală, a contribuit în Yoshiwara la apariția unei sensibilități estetice și unor filosofii existențiale inedite, de un rafinament extrem.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=JAPONIA

Mesaj Scris de Admin la data de 11.07.10 7:27

Bonzai, brand japonez născut în China, vândut de americani
Arta, veche de secole, a grădinăritului în tavă sau bonzai este știința de a crește plante și arbori miniaturali, în spații mult mai restrânse decât sunt necesare în mod natural dezvoltării lor, prin conducerea și tăierea adecvată a ramurilor și prin hrănire minimală cu apă și îngrășăminte. Arborii cresc într-o formă care sugerează de cele mai multe ori vârsta înaintată, impresie deloc falsă deoarece mulți arbori bonzai sunt realmente bătrâni.
Termenul generic de bonzai (sau bonsai), împrumutat din japoneză (盆栽), dat pomișorilor din micuțele ghivece în cultura euro-americană, nu se referă la o anume specie, ci reunește stiluri și tradiții asiatice diverse, vechi de peste 2000 de ani, de grădinarit de la punsai-ul și penjing-ul chinezesc (peisaj în miniatură – n.r.), la bonzai-ul și saikei-ul japonez (grădinărit sau peisaj în tavă – n.r.) și la bunjae-ul coreean. Asocierea plantei cu această formă de grădinărit este o confuzie pe care europenii și americanii au făcut-o de la început și care s-a perpetuat la nivel general, după „Expoziția Japoneză de la Londra“ din 1910, când grădinile nipone și micuții copaci au fost prezentați pentru prima oară în afara lumii asiatice.
Și termenul generic (bonzai – n.r) este în sine unul de împrumut și provine de la cei care au adus micuțele plante în Japonia – călugării și preoții budiști, denumiți generic „bonz“.
Nașterea bonzaiului s-a produs în China

Deși imaginarul european asociază bonzaiul cu Țara Soarelui Răsare, rădăcinile acestei tradiții sunt chinezești. Cu siguranță nu știm când a apărut această tehnică de grădinărit. Prima atestare documentară a existenței bonzailor din antichitate o întâlnim în două picturi murale descoperite în mormântul prințului Zhang Huai, din Dinastia Tang, mort în anul 706. În prima este reprezentat un slujitor ce ține în mâini un peisaj în miniatură, iar în cea de-a doua, un altul care are în mâini un pom plantat într-un vas plat.
Totuși există indicii potrivit cărora arta bonzailor ar fi apărut mai devreme. Echivalentul cuvântului „bonzai“ în China este penjing. Aceasta apare în vremea Dinastiei Jin (265 d.Hr. - 420 d.Hr.), însă o legendă plasează nașterea acestei arte mai înapoi în timp, în perioada Dinastiei Han (206 î.Hr. - 220 d.Hr).
Legenda spune că un împărat a dorit să-și poată contempla întreaga țară în fiecare zi. Atunci maeștrii grădinari au transformat curtea palatului într-o reproducere miniaturală a întregului imperiu, astfel încât împăratul să o vadă de la fereastră în fiecare zi. Peisajul era atât de riguros în detalii încât cuprindea toate dealurile, munții, râurile, lacurile, precum și pădurile existente în realitate, care erau realizate din copaci în miniatură.
Aceeasi legenda mai relateaza că numai împăratul avea dreptul să dețină un asemenea peisaj în miniatură. Dacă vreun supus ar fi fost descoperit că are în posesie chiar și un singur copăcel, ar fi fost considerat o amenințare pentru imperiu și condamnat la moarte. O altă poveste vorbește ­despre un poet din aceeași perioadă, care s-ar fi retras pe domeniul său pentru a cultiva crizanteme în ghivece, ocupație din care ar fi derivat și creșterea copăceilor în vase.
Realizarea de peisaje miniaturale în tavă a luat amploare în timpul Dinastiei Song (960 - 1279), creațiile devenind tot mai complexe și mai rafinate din punct de vedere artistic, pentru ca în anii de început ai Dinastiei Qing (1644 - 1911) să putem vorbi de o artă cu o arie largă de răspândire. Tot în această perioadă își fac apariția primele manuale, dar și diferite școli și curente, cultivate de maeștrii fondatori și perpetuate de discipolii acestora care, în cele mai multe cazuri, erau descendenții direcți ai maeștrilor.
Cu timpul arta penjing se dezvoltă într-o adevărată filosofie. Cunoștințele erau păstrate cu sfințenie și protejate în interiorul familiilor și doar cei care făceau dovada unei înalte valori spirituale aveau acces la acestea. Nu întâmplător se spune și azi în China că unui novice i se dă din prima zi o foarfecă pentru a tunde un bonzai, însă nici după patru ani el nu are voie să ude copăcelul. Motivația ține de faptul că penjing-ul este mai mult decât un colț din natură, este o frântură din sufletul creatorului său.
Conform esteticii chinezești, arborele trebuie să surprindă esența și spiritul naturii prin realizarea de contraste. Filozofic, artistul chinez este influențat de principiul Dào (dualismul Yin și Yang), concept conform căruia Universul ar fi guvernat de două forțe primare opuse, însă complementare, care trebuie să se regăsească în creațiile maeștrilor chinezi.
Inspirația școlii chineze vine nu doar de la natură, dar este influențată și de literatură, poezie și de artele vizuale, folosind concepte estetice similare principiilor filozofiei dualismelor. La nivelul artistic cel mai înalt, valoarea penjing este perfect similară cu valorile poeziei, caligrafiei, picturii și artei grădinăritului.
Din China în Japonia

Chiar dacă leagănul artei bonzai este China, lumea întreagă asimilează termenul cu țara samurailor, aceasta pentru că, între secolele al VII-lea și al IX-lea, s-a produs importul meșteșugului prin intermediul solilor, ambasadorilor imperiali, dar mai ales al călugărilor budiști. Arta grădinăritului în tavă devine foarte populară în Japonia, în perioadele Heian (794 - 1185) și Kamakura (1185 - 1333), când micuțul copac apare pe sulurile pictate și în documentele vremii.
Deși aceasta a fost inițial apanajul nobilimii, bonzaii putând fi admirați exclusiv pe domeniile elitei sociale, cu timpul, ei au devenit accesibili și claselor de mijloc. Pe ­parcursul perioadei Muromachi (sec. al XIV-lea) aceștia ajung să fie parte integrantă a culturii japoneze. În miniaturile ce însoțesc manuscrisele în care se povestește celebra legendă a curtezanei Tamamo-no-Mae, din timpul împăratului Konoe (1142 - 1155), se poate vedea că bonzaiul ocupa un loc important în cultura și ambientul din acel moment de la curtea imperială. Nu se poate afirma cu tărie că în 1142 arta bonzai-ului făcea parte din preferințele împăratului, însă cu siguranță în secolul al XIV-lea era la loc de cinste.
O largă deschidere a acestei arte către toate clasele sociale s-a realizat în secolul al XVI-lea sau perioada Edo, cum e numită în manualele de istorie nipone. Se pare că tot în această perioadă au apărut și primele concursuri de măiestrie în făurirea vaselor din ceramică pentru bonzai.
Momentul de apogeu și prețuire a acestei arte în Japonia a fost atins în secolul al XVIII-lea. Maeștrii acestor vremuri au aprofundat-o și rafinat-o, stabilind stiluri, ­diversificând și ­perfecționând ­tehnici, iar atenția acordată detaliului a fost împinsă spre un nivel ce lesne se poate con­funda cu cea a bijutierului.
Spre deosebire de chinezi, care simțeau o atracție către formele fantastice în modelarea lemnului viu, artiștii japonezi au ales să creeze reproduceri cât mai fidele ale naturii.
Estetica bonzai-ului, în concepție japoneză, este centrată pe principiul „cer și pământ“ într-un singur vas. Cele două forțe opuse și complementare – din cultura chineză – apar în stilul japonez echilibrate într-un singur arbore, adică shin-zen-bi ori adevăr, esență și frumusețe.
Arborii care sunt subiectele preferate ale școlii japoneze sunt pinul, ulmul, arțarul, wisteria japoneză, jneapănul și laricea, respectiv caisul floral și cireșul floral. Toate aceste plante sunt crescute afară, fiind aduse în tokonoma (alcovul caselor nipone – n.r) doar cu ocazia unor evenimente deosebite, mai ales pentru a evoca sezonul de maximă frumusețe a acestor bonzai. Toate plantele bonzai realizate în stil japonez trebuie să releve spiritul esențial al plantei folosite și, indiferent de ocazie, trebuie să redea naturalețe și, în nici un caz, intervenția umană.
Bonzai-ul după Londra, 1910
După ce Japonia a intrat în epoca Meiji (1867-1921) și și-a deschis porțile către lumea modernă, depășind rapid structurile feudale, a decis să arate lumii întregi că este o putere de luat în seamă. În acest context s-a petrecut Expoziția niponă de la Londra din 1910, unde japonezii au prezentat o parte din cultura tradițională. Micuții copăcei seculari au fascinat întreaga lume deschizând noi posibilități artei bonzai-ului. În primele decenii ale secolului al XX-lea au început să se fabrice și să se comercializeze cele dintâi unelte speciale pentru îngrijirea bonzai-ului în SUA și în Europa.
Într-adevăr, arta bonzai-ului a cucerit rapid mapamondul, însă cea mai mare parte a filozofiei asiatice construite în jurul acestei arte a grădinăritului la tavă s-a pierdut. Redus doar la un hobby sau un meșteșug și învelit în ambalajul marketingului american, bonzai-ul se încăpățânează să mai păstreze chiar și în aceste condiții un parfum venit din Extremul Orient și un colț de natură aparte, care nu are preț.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Ninja, de la sabotori la asasini FOTO

Mesaj Scris de Admin la data de 11.07.10 7:25

Ninja, de la sabotori la asasini FOTO



În imaginarul colectiv, termenul de „ninja” este asociat unui războinic care atacă din umbră și deține puteri aproape supranaturale. Însă această imagine este în cea mai mare parte doar o construcție a secolului XX, o reinventare a trecutului și transformarea sa într-o formă de „cultură pop”.
Un luptător costumat în negru se luptă singur cu o duzină de adversari pe care îi învinge cu ușurință. Apoi, într-o fracțiune de secundă dispare într-un nor de fum. Aceasta este imaginea tipică a unui „ninja”, atât de des întâlnită azi în media, încât orice prezență a sa, fie într-un film cu buget de milioane de dolari sau într-o banală reclamă, nu poate suscita decât un sentiment de déjà-vu. De unde a pornit totul? Există o fărâmă de adevăr în ceea ce știm de­spre ­acești războinici enigmatici?
„Cel care deține lucruri ascunse”
Istoria ninja începe în Japonia medievală, într-o perioadă deosebit de frământată, caracterizată prin războaiele dese purtate între marile clanuri pentru supremația pe arhipelag. Ninja sunt o creație a acestui mediu anarhic, ei apărând în urma nevoii de agenți specializați în diferite tipuri de misiuni „speciale” pe care samuraii fie nu le puteau îndeplini, fie le considerau neonorabile în raport cu propriul lor statut nobil.
Numele însuși trebuie lămurit.
Mai citește:

Află 10 lucruri de știut despre ... samurai

Termenul de ninja este de fapt citirea în fonetică chinezească a două ideograme, care în japoneză s-ar citi shinobi-mono, în traducere, „cel ce deține sau cunoaște lucruri ascunse”. Date despre operațiuni asociabile cu ninja apar încă din sursele istorice din secolul al VIII-lea, însă primele informații propriu-zise despre shinobi apar în opera epică „Taiheiki”, scrisă în secolul al XIV-lea, unde sunt amintiți luptătorii ninja trimiși să incendieze castele. În continuare, shinobi apar din ce în ce mai des în surse, totul pe fondul unei perioade extrem de instabile, ce se întinde din secolul XV până la începutul secolului XVII, cunoscută sub numele de epoca „regatelor combatante” (Sengoku Jidai).
Shinobi sunt folosiți extensiv de către daimyo (marii nobili) în numeroasele lor războaie. Acum apar inclusiv clanuri specializate de ninja, provenite din provinciile Koga și Iga, dispuse să își ofere serviciile oricărei părți dispuse să plătească.
Deși erau specializați într-o arie largă de operațiuni, agenții erau cel mai des folosiți pentru spionaj și pentru luptele de asediu. Există numeroase relatări ale aportului deosebit pe care shinobi îl au la cucerirea facilă a castelelor fortificate. Sursele istorice vorbesc despre infiltrarea nocturnă în castele și lansarea de atacuri-surpriză, cu scopul de a stârni confuzie și panică printre apărători. De multe ori, ninja erau folosiți pur și simplu pentru a incendia aceste obiective, având în vedere că majoritatea construcțiilor japoneze ale epocii erau realizate din lemn, fiind astfel foarte susceptibile la foc.
În legătură cu celebrul rol al acestora de asasini, sursele istorice sunt mai puțin generoase. Există relatări cu privire la încercări de ucidere a unor figuri importante, dar multe dintre ele au un caracter anecdotic. De altfel, adevărul istoric cu privire la ninja este foarte greu de extras din diferitele izvoare scrise, întrucât acestea se referă la shinobi doar tangențial, fiind în primul rând preocupate de evenimentele importante ale epocii și de faptele marilor clanuri și familii. Însăși celebra îmbrăcăminte neagră nu este aproape deloc documentabilă.
Află și despre Arta grădinăritului la tavă

Bonzai, brand japonez născut în China, vândut de americani
Deși este logic să se presupună că agenții purtau veșminte de culoare închisă cel puțin pentru operațiunile din timpul nopții, se pare că în realitate erau preferate diferitele tipuri de deghizări (în țărani, călugări, soldați etc.), care nu ar fi trezit suspiciuni, precum ar fi făcut-o un costum „specializat”.
Ninja a împrumutat costumul de la păpușari
O dată cu instaurarea păcii Tokugawa, la începutul secolului al XVII-lea, clanurile shinobi, care trăiau practic de pe urma războiului, sunt nevoite să se adapteze noii realități. Foștii războinici deschid școli de arte marțiale și mulți obțin slujbe oficiale la ­curtea shogunului. În această perioadă de pace, faptele vechilor luptători sunt „redescoperite”, și ninja capătă un loc predominant atât în cultura populară, cât și în cea cultă. Avem numeroase povestiri și legende cu un protagonist ninja.
De cele mai multe ori, acesta are puteri supranaturale (poate păși pe apă, se poate transforma în animale, poate zbura etc.), folosite pentru a lupta cu forțele malefice. În afară de literatura epocii, mai putem întâlni numeroase figuri de ninja și în pictură sau în teatrul kabuki. Se pare că tocmai teatrul ar fi sursa celebrului costum întunecat asociat astăzi cu ninja. Îmbrăcămintea era purtată pentru a crea spectatorilor un sentiment de mister, fiind cel mai probabil inspirată din costumația maeștrilor păpușari din teatrul „Bunraku”, care se îmbrăcau în negru pentru a nu atrage atenția asupra lor în timpul reprezentațiilor.
Reinventarea unui mit

La jumătatea secolului XIX, Japonia renunță la politica izolaționistă și pornește pe un drum al modernizării rapide urmând modelul american. Valorile tradiționale vor începe să coexiste alături de cele occidentale. Din această îmbinare se va naște imaginea luptătorului ninja, așa cum îl știm astăzi. Lansarea și succesul filmului „Shinobi-no-mono” (1962) vor declanșa un val de creații în cinematografie, televiziune și literatură, ce vor face din ninja un personaj central al culturii de masă.
Revistele cu benzi desenate, foarte populare în SUA, Japonia, dar și pe bătrânul continent au șlefuit atent trăsăturile mitologice ale noului personaj creat. Astăzi, tot ceea ce poate fi asociat cu termenul de shinobi este pentru Japonia o importantă sursă de venit, obținută atât din vânzarea produselor multimedia, cât și prin aportul financiar adus de turism, precum în cazul festivalului „Iga Ueno Ninja Festa”, din orașul Iga, care atrage anual câteva zeci de mii de vizitatori.
În Occident, ninja și-au făcut intrarea pentru prima dată în filmul „You Only Live Twice” (1967), al cincilea film din seria James Bond, avându-l ca protagonist pe Sean Connery. Succesul peliculei a determinat un val de filme despre războinicii costumați în negru, culminând cu anii 1980, când se lansează sute de producții cinematografice de valoare artistică cel puțin discutabilă.
La începutul secolului XXI, deși gradul de prezență în filme a scăzut, ninja sunt în continuare deosebit de vizibili în jocurile video, desenele animate (poate unul dintre cele mai cunoscute seriale de animație care a înflăcărat copilăria și adolescența multor copii din estul Europei a fost „Țestoasele Ninja”-1984), precum și în lumea virtuală a Internetului. Astăzi, după ce au reușit să scape uitării generale, găsindu-și în universul virtual orice calități își doresc, „războinicii din umbră” sunt o valoare culturală care nu mai aparține doar Japoniei, ci lumii întregi.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Sfantul cu sabie: Miyamoto Musashi

Mesaj Scris de Admin la data de 22.11.09 8:58


Sfantul cu sabie: Miyamoto Musashi


Samuraii reprezinta, pentru occidentali, un capitol misterios si fascinant in istoria Japoniei. Un capitol la fel de abscons ca si multe alte aspecte ale civilizatiei nipone, greu de inteles sau de acceptat pentru mentalitatea noastra. Feudali puternici, cu un deosebit cod al onoarei, pe langa care cel al cavalerilor medievali parea o gluma, samuraii au dominat timp de secole viata politica a tarii de la Soare Rasare, lasand in urma lor o amintire de nesters. Dintre toti, poate cel mai straniu si mai controversat ramane Miyamoto Musashi, inca venerat ca un erou de japonezi.
Tanarul caruia nimeni nu-i putea sta in cale
Despre copilaria si adolescenta lui Musashi nu se cunosc multe lucruri. Cert este ca in anul 1591, la sapte ani, tatal sau, puternicul samurai Munisai din insula Kyushu, a fost ucis in lupta iar mama va muri curand dupa aceea. Micul Musashi a ajuns astfel in grija unchiului sau pe parte materna, care era preot. Acesta a incercat sa-si atraga nepotul pe calea credintei si a non-violentei dar si-a dat seama curand ca firea sa nestapanita si agresiva il recomanda pentru mestesugul sabiei. Asa se face ca la nici 14 ani, Musashi a ucis in lupta un samurai, trantindu-l la pamant si lovindu-l cu o bata pana ce adversarul n-a mai miscat. Hotarat sa acceada pe asa-numita „cale a sabiei”, asemenea stramosilor sai, tanarul a inceput sa hoinareasca prin lume, incercand permanent sa-si perfectioneze talentul nativ si sa devina un razboinic perfect.
A calatorit ani de-a randul, prin Japonia, devenind inca din timpul vietii o legenda. Curajul si abilitatea sa de luptator au ajuns temute de toti si nimeni nu-i putea sta in cale. Manat de o nestoita sete de razbunare, s-a indreptat spre Kyoto, capitala de atunci a tarii, pentru a infrunta clanul Yoshioka, o familie nobila de mare prestigiu, ai carei membri il umilisera candva pe tatal sau, Munisai. Tanarul le-a provocat pe rand la lupta pe cele trei vlastare ale familiei. Pe primul l-a atacat cu atata salbaticie incat a reusit sa-l tranteasca imediat la pamant si l-a lovit cu sabia sa de lemn – in vreme ce adversarul avea o sabie de otel! – pana i-a zdrobit mana cu care lupta.
Al doilea fiu a fost si mai ghinionist: Musashi s-a repezit la el si i-a zdrobit capul cu sabia, transformata in maciuca. Al treilea fiu, doar un adolescent, a venit la locul duelului insotit de zeci de servitori, inarmati pana in dinti. L-au asteptat acolo pe samuraiul ratacitor dar, cum acesta nu-si facea aparitia, au hotarat ca este un las si s-au pregatit sa innopteze. Dar Musashi, care statuse ascuns intr-un stufaris, l-a atacat fulgerator pe ultimul vlastar al clanului Yoshioka, l-a ucis cu o singura lovitura si i-a pus pe fuga pe slujitorii acestuia.
Infrant cu substante halucinogene
Aceasta fapta a sporit si mai mult aura de invincibilitate a lui Musashi dar reusitele sale nu l-au facut pe samurai sa-si piarda modestia. Umil, strabatea Japonia pe jos, cautand intelepciunea. Legenda spune ca nu se spala niciodata si nu avea nici un fel de avere, in afara de sabia de lemn, ca niciodata nu a atras privirile unei femei, desi nu era lipsit de frumusete. In legatura cu imbaiatul, se crede ca n-ar fi vrut sa se atinga de apa si de sapun, de teama sa nu fie surprins in cada de adversarii sai! Si totusi, istoricii ne indeamna sa privim cu suspiciune asemenea povesti, intrucat potrivit cutumelor locale, igiena era un factor fundamental in viata japonezilor si Musashi, oricat ar fi fost el de apreciat, n-ar fi ajuns niciodata sa fie acceptat la curtea vreunui mare senior daca nu facea o baie strasnica inainte.
Ajuns in provincia Izumo, unde faima il precedase, Musashi a cerut feudalului local, Matsudaira, sa-i permita sa se dueleze cu cel mai bun expert al sau in lupta cu sabia. Musashi a folosit doua sabii de lemn si, profitand de o bresa in defensiva adversarului, l-a lovit naprasnic peste fata si apoi l-a dezarmat, izbindu-l puternic peste brate. Uimit, dar si furios, insusi Matsudaira, un razboinic temut, l-a provocat la lupta. Musashi l-a invins insa cu usurinta, fara a-l ucide. Recunoscandu-si infrangerea, nobilul i-a cerut lui Musashi sa devina dascal pentru soldatii sai. De atunci, neinfricatul samurai a mai luptat de multe ori, fara a fi invins vreodata. Potrivit unei legende, intr-un singur rand el ar fi fost infrant, de catre un luptator ninja care se folosea de un evantai incarcat cu substante halucinogene. Documentele nu vorbesc insa despre asa ceva, in schimb relateaza o poveste induiosatoare: asprul razboinic, gasind un copil parasit de parintii sai in provicina Dewa, l-a luat de suflet si l-a crescut in spiritul samurailor, dandu-i numele de Miyamoto Mikinosuke.
Sihastrul din inima muntelui Ywato
In constiinta urmasilor sai, Musashi a ramas drept „sfantul sabiei” sau „kinsei”, din cauza ca el privea lupta cu sabia drept o cale de initiere religioasa. Pentru multi practicanti ai luptelor traditionale cu sabia (kendo) nipone, cartea lui, Go Rin No Sho („Cartea Celor Cinci Inele”), dedicata ucenicului sau Teruo Magonojo – fiul adoptiv se sinucisese ritual, dupa uciderea seniorului sau, ramane o lucrare de capatai, ce imbina cunostintele militare si de strategie cu filosofia budista. In ciuda agresivitatii sale recunoscute, inca din adolescenta, Musashi a cautat toata viata iluminarea si, paradoxal, a dobandit-o perfectionandu-se in practica razboiului. El a dovedit ca idealul renuntarii la sine, asa cum era propovaduit de doctrina budista, putea fi atins si pornind pe Calea Sabiei.
Celebru si temut, samuraiul s-ar fi putut pune in fruntea armatelor unuia dintre numerosii feudali care se luptau intre ei, in aceasta tulbure perioada din istoria Japoniei, dar a preferat sa ramana in singuratate, dedicandu-se contemplarii, atunci cand a inteles ca in domeniul luptei cu sabia nimeni nu-l mai poate invata nimic, fiindca dobandise deja tot ce era de stiut. Se spune ca Musashi ar fi participat la peste 60 de dueluri, cu cei mai renumiti luptatori niponi, castigand de fiecare data. Spre sfarsitul vietii, invitat de bogatul nobil Hosokawa sa traiasca la castelul lui, Musashi l-a refuzat, preferand sa-si faca salas intr-o pestera izolata, pe muntele Iwato, unde-si va trai ultimele zile, in singuratate, tacere si meditatie.
Potrivit traditiei, simtind ca a venit clipa sa plece in Marea Calatorie, Musashi s-a asezat in pozitia lotusului, tinand intr-o mana sabia iar in alta toiagul de pelerin budist si astfel si-a dat ultima suflare. A fost ingropat in armura de samurai, in satul Yuge iar parul sau, pe care se spune ca nu si-l tunsese niciodata, a fost taiat si depus in pestera lui de pustnic. Ceea ce se stie mai putin despre acest personaj fascinant este ca, desi ajuns la un moment dat cel mai temut razboinic al Japoniei, era in egala masura pasionat de arta. Picturile sale, infatisand peisaje, dragoni sau pasari fantastice sunt considerate adevarate capodopere, demonstrand ca maestrul era la fel de priceput in manuirea sabiei si a penelului.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Doua decenii de la moartea fostului imparat al Japoniei

Mesaj Scris de Admin la data de 08.01.09 17:13

Doua decenii de la moartea fostului imparat al Japoniei


Familia imperiala japoneza a participat ieri la o ceremonie sobra de comemorare a 20 de ani de la moartea fostului imparat Hirohito, perceput in Occident drept un simbol al agresiunii japoneze din timpul celui de-al doilea razboi mondial.
Imparatul Akihito, fiul lui Hirohito, si sotia sa, imparateasa Michiko, s-au inclinat in fata mormantului fostului monarh, in cadrul unei ceremonii shintoiste la care au mai participat premierul Taro Aso, precum si alti politicieni si membri ai familiei imperiale.
Hirohito, tratat odinioara drept fiinta divina de catre japonezi, a ramas pe tron dupa 1945 de fortele de ocupatie ale Statelor Unite intr-o tentativa de a mentine stabilitatea intr-o tara devastata de distrugerile razboiului. Imparatul a ramas pe parcursul intregii vieti asociat cu agresiunea japoneza din secolul XX, iar gesturi simbolice precum renuntarea la statutul sau divin nu i-au ameliorat prea mult imaginea.
Venirea la tron in 1989 a lui Akihito a ajutat Japonia sa intoarca o pagina in relatia cu fostele sale colonii din Asia si sa-si defineasca o noua identitate ca natiune pasnica, noteaza Reuters.
In 1992, a devenit primul imparat japonez care a vizitat China, exprimandu-si regretul pentru abuzurile comise in timpul razboiului. A facut mari eforturi pentru a se apropia de japonezul de rand, apreciaza comentatorii, dar statutul casei imperiale ramane mult mai distant pentru populatie decat in alte monarhii constitutionale.
Desi a urcat pe tron la moartea tatalui sau, la 7 ianuarie 1989, incoronarea lui Akihito va fi marcata printr-o serie de festivitati in luna noiembrie. In acest an cuplul imperial aniverseaza si implinirea a 50 de ani de casnicie.
http://www.cronicaromana.ro/index.php?art=91844
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

14 august 1281 - Flota mongola, distrusa de vântul divin

Mesaj Scris de Admin la data de 09.09.08 20:44


14 august 1281 - Flota mongola, distrusa de vântul divin


Dupa o prima tentativa esuata de cucerire a Japoniei, intreprinsa in 1274 de Kublai Han, nepotul marelui Genghis, trupele mongole au reluat ofensiva, sapte ani mai târziu. 100.000 soldati mongoli si chinezi si 40.000 coreeni au plecat, la bordul a 4000 de corabii, spre insulele arhipelagului nipon. Dar flota coreeana a fost surprinsa de o teribila furtuna si imprastiata, majoritatea corabiilor fiind nevoite sa revina pe continent.
Vasele ramase s-au alaturat flotei chino-mongole, acostând in Golful Hakata. Aici, japonezii, aflati intr-o descurajanta inferioritate numerica, ridicasera o serie de fortificatii si au respins cu succes primele atacuri ale invadatorilor. Totusi, era evident ca multa vreme nu vor mai rezista asaltului. Si atunci minunea s-a produs: un taifun iscat din senin a devastat, timp de doua zile, coastele pe care se aflau atacatorii; majoritatea vaselor chinezesti – care erau construite pentru transportul fluvial si nu pentru a face fata valurilor oceanului, au fost scufundate. Pagubele au fost imense: majoritatea corabiilor s-au scufundat si nu mai putin de 120.000 de soldati au pierit.
Umilit, Kublai a fost nevoit sa-si accepte infrângerea. Acest episod bizar al istoriei Japoniei a marcat primele tentative de invazie a acestui stat insular, urmatoarea venind abia in 1592, din partea Coreei. El a avut insa o semnificatie deosebita atât la momentul respectiv, aratând limita cuceririlor mongole si demonstrând ca „invincibilii” soldati ai lui Genghis Han puteau fi batuti, dar mai ales ulterior, peste multe secole: rezistenta acerba a niponilor, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, se va datora in mare parte credintei oarbe ca minunea „kamikadze” se va repeta si ca Japonia nu va putea fi cucerita de invadatori – in cazul respectiv, trupele americane.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Japonia păstrează cu sfințenie mitul samurailor

Mesaj Scris de Admin la data de 25.05.08 9:21

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Shinto, religia nescrisa a Japoniei

Mesaj Scris de Admin la data de 10.11.07 16:59

Shinto, religia nescrisa a Japoniei


In afara de budism, Japonia mai gazduieste o religie aproape nescrisa, care insa, dateaza din epoca preistorica.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Imparateasa Japoniei, o viata trista

Mesaj Scris de Admin la data de 17.05.07 8:52

Imparateasa Japoniei, o viata trista Nascuta in 1934, imparateasa Michiko a Japoniei provine dintr-o familie "de rind", fiind fiica industriasului Hidesaburo Shoda. In 1959, s-a casatorit cu actualul imparat Akihito (pe atunci doar print mostenitor), pe care l-a cunoscut cu ocazia unui meci de tenis, intrind prin casatorie in cea mai veche familie domnitoare de pe glob. Conform vechilor cronici nipone Kojiki si Nihon Shoki, primul imparat al Tarii Soarelui Rasare, Jimmu Tenno (descendent al zeitei Soarelui, Amaterasu Omikami), s-a urcat pe tron in anul 660 i.e.n., fiind stramosul de nimeni contestat al actualului imparat. In afara de "pacatul capital" de a nu apartine prin nastere ultra-traditionalistei aristocratii nipone, care timp de aproape trei milenii a furnizat sotii imparatilor, nou-venita mai avea inca un "pacat ca ...


avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Gradina pasilor linistiti

Mesaj Scris de Admin la data de 06.05.07 17:14

Gradina pasilor linistiti
Japonezii comiteau arta moderna cu jumatate de mileniu înaintea europenilor. Iata o afirmatie din ce în ce mai larg raspandita si acceptata de criticii de arta care, fara sa faca un exercitiu gratuit de admiratie, percep concretizarea gandirii filosofice budiste ca pe o manifestare a unui instinct artistic cu totul iesit din comun.O categorie esentiala a exteriorizarii tezelor specifice ramurii zen a budismului japonez o reprezinta Gradinile Muntelui Uscat si Gradinile Apei Muntelui Uscat. Ambele sunt gradini-zen, adica „oaze unde natura îti verifica flexibilitatea mintii” sau, într-un joc simplu al cuvintelor, „realitatea de dincolo de realitate”.

Fara a arunca vreo umbra peiorativa asupra inventivitatii lor, se poate spune ca europenii au „descoperit” arta moderna o data cu apartia fotografiei. Artistii au abandonat treptat – în artele vizuale – perceperea realitatii asa cum este ea, caci acest mesaj îl aducea, înca din secolul XIX, fotografia. Astfel au aparut impresionismul, postimpresionismul si simbolismul, atingandu-se ulterior piscul abstractiunii.
Iar în secolul în care Manet si suita asezau praful peste romantici (si nu numai), japonezii stiau de foarte multe secole sa concretizeze notiunile abstracte ale gandirii budismului-zen. Principiul fundamental al caii spre linistea interioara era deja statuat de înteleptii japonezi din secolele VIII-IX, iar prin fertila imaginatie a preotilor budisti ai veacurilor XIV-XV, Gradinile Zen au devenit inseparabile pentru templele acestui captivant cult asiatic.

Precum tehnicile feng-shui de acomodare a universului nostru cu universul cel mare, Gradina Zen are mai multe nivele de aprofundare a modului prin care ne putem descoperi linistea din noi însine si a o consuma pentru binele spiritului propriu. Cea mai adancita în gandirea zen-budista este Gradina Muntelui Uscat, unde cel fara o minte flexibila vede doar o „familie” de pietre dispusa „dezordonat” într-un patrulater plin cu nisip sau pietris fin valurit.
Daca fantezia nu-ti lucreaza febril, nu vezi muntii care îmbratiseaza norii, nu observi asocierea ombilicala dintre principiile Yin si Yang, stalpii diametral opusi ai universului mare si ai celui personal. Mesajele acestei forme de „arta moderna japoneza”, veche de secole, sunt si mai subtile daca afli – de exemplu – ca faimoasa Gradina de Piatra a templului Roan-ji (Kyoto) are cincisprezece munti (pietre) asezate astfel încat sa observi, din orice colt, numai paisprezece! Adica doua realitati contopite într-una singura, cum transmite un principiu zen.

Mult mai agreabile în ceea ce priveste perceptia si efortul de imaginatie (înlesnite si de cunoasterea doctrinei, evident) sunt Gradinile Apei Muntelui Uscat, în care verdeata îsi recapata forta de a bucura ochiul, întrucat verdele clorofilian domina luciul siliconic al pietrelor. Obligatoriu, un fir de apa se insinueaza cu o voiosie copilareasca în peisaj. Totul pare o poveste simpla, cu un suflet bantuit de angoase ce-si gaseste odihna într-un colt de natura atat de banal.
Numai ca Zen te învata sa pasesti, sa descoperi Calea. Un „vers” al sau spune: „Eu car apa si muntii si nu obosesc. Asta-i farmecul vietii”. Si ca sa te îndemne sa crezi ca poti sa faci aceste carausii, Zen îti sugereaza ca tu însuti poti fi de piatra. În consecinta, gradina are pasii pe care trebuie sa-i urmezi însemnati cu piatra. Pasii tai de granit strabat atat padurea, cat si apa. Tu esti mai tare decat ele, dar nu trebuie sa le ranesti niciodata. Doar gandul acesta te raneste pe tine însuti...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Sogunii, matasea si dinastia Ming

Mesaj Scris de Admin la data de 18.03.07 18:12

Sogunii, matasea si dinastia Ming
Viata portughezilor n-a fost una roz în zona cuprinsa între Marea Rosie si Oceanul Indian, asa cum nu fusese nici atunci cand Vasco da Gama a reusit, primul, sa descopere o ruta maritima spre India; India adevarata, si nu cea închipuita de Cristofor Columb. E drept ca acum, la jumatatea secolului al XVI-lea si la jumatate de secol de la marea izbanda maritima, problemele erau mai numeroase si asta din cauza ca dupa ce euforia descoperirii geografice trecuse, portughezii au fost tentati sa devina si stapanii comertului din aceasta zona.Situatie complicata si de pretentiile financiare, dar si de întinderea zonei lor de influenta înspre China. Si lucrurile nu s-au oprit aici, iar hazardul a avut si el rolul sau. Dar pana a trece mai departe, sa amintim totusi ca, în ciuda faptului ca portughezii au fost pusi pe fuga de la hotarele marelui imperiu al Chinei si a faptului ca au fost complet exclusi din circuitul marfurilor în relatia cu China, ei au reusit sa se infiltreze, pentru ca acesta este cuvantul, în relatiile economice cu chinezii, dar nu pe cale oficiala, ci pe la „subsol”, folosind asadar culoarele economiei subterane.
Si aceasta „inginerie” a continuat pana cand, observand guvernul chinez ca e mai mare pierderea la vistierie permitand comertul subteran în care se infiltrasera negustorii straini, acesta a decis în 1530 sa ridice complet interdictia impusa comerciantilor straini si sa aduca, astfel, economia subterana la lumina zilei. Asa se face ca dupa un sfert de secol de la aceasta manevra, mai precis în anul 1555, primele referinte despre o comunitate de negustori portughezi stabilita la Macau apar în însemnarile oficiale.
Astfel, Macau devine o piesa importanta în comertul cu matase, argint, aur si portelan, între Gao, China si Japonia. De ce apare si Japonia în acest nod comercial? Pentru ca, printr-o întamplare, de fapt un accident obisnuit pe mare, Japonia a fost descoperita, mult dupa America, mai exact în anul 1542, cand o corabie cu marfuri si cu negustori a fost împinsa în afara rutei de un taifun.
Dupa 15 zile de deriva, curentii i-ai dus pe nefericiti pe insulele Japoniei. Nefiind înarmati, neavand aer de luptatori si cu atat mai putin de invadatori, negustorii au fost bine primiti de japonezi, care i-au ajutat sa-si repare corabia si în cele din urma naufragiatii si marfurile lor au ajuns cu bine la Malacca. În acelasi an, 1542, a fost fondata Societatea lui Iisus, ai carui membri sunt mai bine cunoscuti sub numele de Iezuiti. Unul dintre fondatorii acestui ordin a fost Sf. Francis Xavier, care a si întreprins o misiune în Japonia, în anul 1549.
Întamplarea a facut ca misiunea lui sa pice prost, pentru ca Japonia, în acel moment, se confrunta cu o mare dezordine civila datorata în primul rand caderii guvernului central. Împaratul Japoniei fusese adus în postura de figurant, puterea centrala a tarii trecand în mana sogunului. Acest lucru aducea numai dezavantaje, deoarece sogunul a fost nevoit sa faca fata unor lupte intestine pentru putere si, mai ales, s-a dovedit incapabil sa stapaneasca ambitiile sefilor locali si disputele dintre diferitele manastiri ai caror membri puneau la cale incursiuni regulate asupra oraselor, în cautare de provizii. Xavier s-a trezit astfel în mijlocul unui lac cu ape tulburi, în care era imposibil sa pescuiasca ceva.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Adevăruri și minciuni despre Japonia

Mesaj Scris de Admin la data de 05.02.07 19:19

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Adevaratul ultim samurai – Mishima

Mesaj Scris de Admin la data de 02.02.07 21:01

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=JAPONIA

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 2 din 3 Înapoi  1, 2, 3  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum