ISTORIE=RUSIA

Pagina 8 din 9 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

ISTORIE=RUSIA

Mesaj Scris de Admin la data de 17.01.07 14:16

Rezumarea primului mesaj :


Odiseea spatiala rusa


Dupa 1990, in Rusia urmeaza un deceniu de delincventa politica si economica care nu pune insa in umbra sectorul spatial. Apar insa voci autorizate care declara ca spatiul care a servit ideologei comuniste este „sovietic” si apartine trecutului. Pe de alta parte, si populatia e indignata de costurile uriase ale misiunilor spatiale (5 miliarde de dolari in 1989) care accentueaza starea de saracie.
Americanii sunt dispusi sa le intinda o mana calda, antrenandu-i in aventura Statiei Spatiale internationale care beneficiaza de importante sume de bani, mai ales din partea americanilor si ca urmare a turismului spatial. Pe piata internationala, rusii se simt confortabil. Intr-un deceniu, lansatoarele lor prolifereaza.
Soiuz, Molnya sau Proton sunt mai ieftine, mai fiabile si mai robuste decat cele straine. Un deceniu in care se produce un boom al satelitilor comerciali de telecomunicatii. Cererea de lansatoare rusesti depaseste oferta. Comercializarea serviciilor acestor lansatoare e asigurata de o serie de societati la care se asociaza americani, germani, francezi...
Lansatoarele Soiuz devin adevarate staruri spatiale, efectuand pana in prezent peste 1700 de plasari pe orbita ale satelitilor sau asigurand zboruri cu prezenta umana. Sectorul spatial a adus Rusiei in aceasta perioada intre 500 de milioane si 1 miliard de dolari anual. Odata cu venirea la putere a lui Vladimir Putin, industria spatiala intra intr-o noua epoca beneficiind de un buget superior (de la 150 milioane de dolari in 1990, la 700 milioane de dolari in 2000 si la 1,3 miliarde de dolari in 2007).
Mai mic insa de 20 de ori decat cel al SUA, si de 5 ori decat cel european. Un buget al carui nivel e asigurat de cresterea pretului la petrol si gaze naturale de care Rusia beneficiaza din plin. Pentru a moderniza sectorul spatial, guvernul intentioneaza sa creeze mari grupuri internationale care sa reuneasca cele mai importante societati occidentale si sa elaboreze programe extrem de ambitioase cum ar fi cel al unei super-rachete cu destinatia Luna-Marte. Sau proiecte vizand democratizarea transportului spatial.
La 50 de ani dupa lansarea satelitului Sputnik, Rusia redevine o forta redutabila in domeniul spatial dovedind faptul ca valorile occidentale nu sunt de nedepasit. Pe de alta parte, incearca sa convinga Occidentul ca eforturile sale sunt indreptate spre un nou echilibru mondial in domeniul spatial.


Ultima editare efectuata de catre in 16.12.07 17:35, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


POVESTEA FABERGE

Mesaj Scris de Admin la data de 03.11.08 7:43

POVESTEA FABERGE


Peter Carl Faberge (Karl Gustavovici) creatorul celebrelor bijuterii care ii poarta numele, s-a nascut in 1846 in Sankt Petersburg, fiind unul din cei doi fii ai lui Gustav Faberge, bijutier si aurar. De la varsta de 18 ani incepe sa calatoreasca in intreaga lume, pentru a se pregati pentru profesia de bijutier.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Ucraina: Genocidul prin infometare

Mesaj Scris de Admin la data de 07.10.08 18:15

Ucraina: Genocidul prin infometare
Saptamana trecuta s-au implinit 75 de ani de la holodomorul ucrainean, cumplitul fenomen al genocidului prin infomentare, care a ucis aproape 10 milioane de oameni. Foametea din anii 1923-1933 este considerata cea mai mare catastrofa din istoria poporului ucrainean pe larg [...]
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Un cuplu de cosmar

Mesaj Scris de Admin la data de 06.07.08 17:05


Un cuplu de cosmar



Ecaterina a II-a Rusiei a ramas in constiinta opiniei publice, peste secole, prin prisma presupuselor sale pasiuni zoofile, caci toata lumea cunoaste legenda potrivit careia tarina si-ar fi dat obstescul sfarsit in urma unei aprinse partide de amor cu un armasar. Adevarul este ca faimoasa imparateasa a murit pe vasul de toaleta, din cauza unui anevrism cerebral. Putini cunosc insa acest lucru, precum si multe alte amanunte picante din viata aventuroasa a celei mai mari tarine pe care a avut-o vreodata Rusia... Ne vom referi, in cele ce urmeaza, la primii ani din viata Ecaterinei si mai ales la nefericita ei casnicie cu Petru al III-lea, mostenitorul tronului rusesc.
O fetita cu personalitate
Fiica a unui print „de o imbecilitate extraordinara”, cum il caracteriza un diplomat francez, Ecaterina a mostenit atat inteligenta vie cat si gustul pentru intrigi de la mama ei, Johanna. Cand avea doar patru ani, a fost prezentata regelui Frederic Wilhelm al Prusiei si, fiindca n-a avut chef sa-i sarute poalele mantiei, dupa obicei, a spus ca aceasta este prea scurta. Enervat, suveranul a cerut: „Luati de aici acest copil impertinent!” si fetita s-a ales cu o mama de bataie dar si cu satisfactia ca nu se ploconise in fata atotputernicului rege.
Desigur, mama ei si-a dat seama ca singura cale ca aceasta fata indaratnica si baietoasa sa aduca prosperitate familiei era sa-i fie gasita o partida buna. In consecinta, pe cand avea doar paisprezece ani, tanara a fost propusa, de mireasa, unchiului sau! Din fericire pentru ea, tarina Elisabeta a Rusiei a vazut-o, a placut-o si a cerut-o de sotie, in numele nepotului ei, Marele Duce Petru. Acest personaj nu era insa nici pe departe printul visat de Ecaterina. Dimpotriva, urat ca noaptea, cu un temperament ciudat, cand violent, cand plangacios, dependent de farse, intr-o societate a palatului unde femeile aveau ultimul cuvant, el isi petrecea mai tot timpul alaturi de valeti, jucandu-se cu soldateii de plumb sau cu papusile.
Jocuri nuptiale... cu soldati de plumb
Disperata sa aiba un mostenitor, fiindca nici ea nu-l vedea cu ochi buni pe nevolnicul Petru, Elisabeta a grabit mariajul, in ciuda avertismentelor medicului palatului, care-i spusese ca tareviciul are o problema ce-l impiedica sa fie barbat... Elisabeta n-a avut curiozitatea sa intrebe despre ce problema e vorba – se pare ca Petru suferea de fimoza, ceea ce facea consumarea casatoriei de-a dreptul imposibila – si s-a gandit ca de vina este bautura, de care printul abuza. Ca atare, nu i-a mai permis deloc sa se atinga de vin.
Asta n-a schimbat cu nimic datele problemei, intrucat, in plus fata de problema lui de sanatate, nici Petru si nici Ecaterina nu stiau cum se fac copiii... Oricat ar parea de incredibil, nici unul dintre ei nu primise vreodata sfaturi privind educatia sexuala si detaliile obscene date de valeti Marelui Duce nu-l ajutau cu nimic pe acesta. Desigur, cei doi tineri insuratei petreceau toata noaptea impreuna si Elisabeta era convinsa ca o fac imbratisandu-se de zor, pana cand a descoperit adevarul: Petru si Ecaterina se jucau, de seara si pana noaptea, tarziu, cu soldatii, pe care tareviciul ii intindea pe perne si pe plapumi, spre a reproduce conditiile de relief ale diverselor batalii faimoase...
Baia, un pericol de moarte?
Intr-o seara, Petru a surprins, in dormitorul imperial, un sobolan mancandu-i doi soldatei de amidon si a poruncit cainelui sau, un urias dog german, sa-l prinda pe intrus. Apoi a luat sobolanul si, sub privirile uimite dar si scarbite ale Ecaterinei, a pretins ca rozatoarea se face vinovata de crima si, potrivit regulamentelor militare, trebuie sa fie spanzurata. Ceea ce a si facut, expunand trupul sobolanului la fereastra, „timp de trei zile, drept pilda si invatatura de minte”. Dar comportamentul sau deviant nu o ingrijora pe tarina Elisabeta cat o speria posibilitatea ca Petru sa fie steril.
Intr-o zi, dupa ce trecusera opt ani de mariaj si Ecaterina tot nu ramasese insarcinata, tarina a poruncit ca Marele Duce sa fie imbaiat, pentru a i se examina, cu acest prilej, orice detaliu anatomic al corpului. Doar ca Petru nu facuse baie, ca de altfel majoritatea suveranilor acelor timpuri, de la Carol al Angliei la Ludovic, Regele Soare, in viata lui si era sigur ca baia era ceva daunator sanatatii, poate chiar fatal. Doamnele de companie ale tarinei i-au cerut insa sa se supuna, altfel fiind pasibil de a fi inchis, din porunca Elisabetei. Dar Petru a facut o asemenea criza de nervi incat a fost nevoie sa-l lase in pace...
Totul pentru tron
Istoricii moderni sunt de parere ca lipsa oricarei relatii matrimoniale intre el si Ecaterina s-ar fi datorat mai curand lipsei de interes manifestata de Petru fata de aceasta. Pentru ca, atunci cand in viata lui va intra contesa de Kurlanda, o femeie mica de statura, cocosata si urata la chip, dar impartasind pasiunea Marelui Duce pentru bautura si expresii porcoase, Petru se va indragosi lulea de aceasta femeie hidoasa dar experimentata si in plus foarte rabdatoare... Indignata de intorsatura pe care o luasera lucrurile, Ecaterina a renuntat la comportamentul ei de mironosita si si-a facut, la randul sau, un amant, pe chipesul capitan de Garzi, Serghei Saltikov.
Abil, acesta si-a dat insa seama ca o Ecaterina insarcinata, cu un sot virgin insemna ca el isi va pierde, la propriu, capul. Dar batrana tarina Elisabeta era atat de disperata sa aiba un urmas incat i-a permis Ecaterinei sa aiba aceasta idila iar pe Petru l-a imbatat si astfel l-a obligat sa se supuna circumciziei. Pentru a „proba” ca operatia a avut succes, Elisabeta a cerut vaduvei unui pictor de la curte, doamna Groot, sa-i initieze nepotul in tainele amorului, sarcina de care aceasta s-a achitat. Chiar si asa, insa, Petru nu a nutrit nici un interes fata de Ecaterina, desi se pare ca pana la urma si-a indeplinit, cu chiu, cu vai, indatoririle de sot.
La acea data insa viitoarea tarina era deja insarcinata, purtand in pantece copilul lui Saltikov si, pentru a-l pacali pe Marele Duce, a varsat, pe cearsaful nuptial, cativa stropi de sange de porumbel. Petru era, desigur, atat de beat incat nici nu si-a dat seama de truc. Cand s-a anuntat ca familia imperiala va avea un mostenitor, nimeni de la Curte nu a crezut ca Petru era tatal, dar nimanui nici nu i-a pasat, cu atat mai putin Elisabetei, ce ticluise acest plan diabolic. Tarina a murit fericita ca are un urmas si peste doar cateva luni Petru o va urma in mormant, ucis, cel mai probabil, din ordinul sotiei sale, desi cauza oficiala a mortii a fost considerata o „colica hemoroidala”. Drumul Ecaterinei spre glorie si spre haremul de barbati pe care-l visase era de-acum deschis...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONTINUARE>>>>>

Mesaj Scris de Admin la data de 29.06.08 20:23

Ipoteze exotice



Dispunerea cu totul nefirească a trunchiurilor de copaci de la locul exploziei de la Tunguska a adus "pe rol" o altă ipoteză fascinantă: ciocnirea cu nucleul unei comete. Constituit mai ales din gaze și diverse substanțe organice înghețate, acel corp cosmic, pătruns în atmosferă cu o viteză de 4-5 km/sec., s-ar fi topit rapid, iar vaporii rezultați ar fi produs o explozie cu totul atipică. Dar mai ales devastatoarele unde de șoc resimțite în toată lumea. Aparent credibilă și această ipoteză a fost însă contrazisă pe constatările făcute de savanți pe teren, la fața locului. În anii care au urmat, oamenii de știință au apelat la tot soiul de alte explicații, bazate pe cunoștințe științifice descoperite "la zi". Una dintre acestea a apărut după ce fizicienii au intuit existența "anti-

materiei". Despre aceasta se spune că, pusă în contact cu materia obișnuită, se "anihilează reciproc" printr-o explozie imensă, care nu lasă în urma ei decît radiație și nici un fel de urme materiale propriu-zise. Adică, exact ce s-a întîmplat și în cazul exploziei din Tunguska. Ceea ce nu explica această ipoteză, și ea deosebit de spectaculoasă, era ce a împiedicat acel bolovan de antimaterie să se anihileze în timpul cursei sale cosmice, cu mult înainte de a intra în atmosfera terestră. La fel de exotică a fost și ipoteza ciocnirii cu o "gaură neagră". Concept astrofizic descoperit în ultimele cîteva decenii, acest tip de obiect cosmic definește un corp de dimensiuni extrem de mici, care concentrează în el materia unui astru, să zicem de dimensiunea Soarelui nostru. Sună frumos să credem că un asemenea "musafir" ar fi căzut pe pămînt. Strict fizic, dacă s-ar fi întîmplat una ca asta, fenomenul real ar fi fost cu totul altul: atras de gravitația monstruoasă a unui asemenea "pitic" extragreu, Pămîntul, împreună cu noi toți ne-am fi prăbușit în "gaură". Fenomen care nu ne-ar mai fi lăsat timp să discutăm despre cauzele exploziei petrecute cu un secol în urmă. De curînd, ipoteza extraterestră a fost reluată într-o formă de-a dreptul neașteptată. Concret, este vorba despre o navă extraterestră – "Kamikaze". Acționînd ca niște veritabili "îngeri păzitori" ai planetei noastre, membrii acelui echipaj ar fi sesizat că Pamîntul este pe cale să fie lovit de un asteroid de mari dimensiuni. Pericol fatal, pe care "bunii samariteni cosmici" l-au preîntîmpinat, sacrificîndu-se pentru noi. Adică și-au dus propria navă spațială propulsată de un motor atomic pe o traiectorie de interceptare a asteriodului și s-au sinucis ca să ne salveze civilizația. Sună frumos, dar este aproape sigur că nu are nici o legătură cu realitatea. Tot pe atunci s-a mai adus în discuție și numele savantului Nicola Tesla despre care se spune că, exact în acea perioadă, efectua niște experimente neconvenționale privitoare la transportul energiei fără cabluri conductoare, direct prin atmosferă. Tot ce se știe despre acestea este că erau făcute în condiții de secret absolut, într-un turn construit special în Long Island Sound. Iar ciudatele fenomene care s-au manifestat la începutul verii anului 1908 nu ar fi fost decît unul dintre experimentele sale care, scăpat de sub control, luase o întorsătură dramatică.

O altă interpretare, deosebit de ciudată privitoare la consecințele pe termen lung ale fenomenului Tungus, a fost oferită de Vladimir Shaidurov, de la Academia Rusă de Științe. El susține că actualul fenomen de încălzire globală și-ar avea originea nu în emisiile de gaze cu efect de seră, ci în perturbările atmosferice provocate de meteoritul Tungus. Concret, este vorba despre faptul că vaporii de apă și praful rezultat din acel eveniment ar fi modificat drastic modul de formare a cristalelor de gheață care stau la baza producerii norilor, și deci a regimului de precipitații.

Ipoteza românească



Lipsa oricărei urme fizice a presupusului asteriod care a lovit Pămîntul în Tunguska a adus pe rol și ipoteza că dezastrul a fost provocat de faptul că un corp cosmic ajuns în stare de incandescență datorită frecării cu atmosfera ar fi lovit solul în zona unui bogat zăcămînt de gaze naturale, similar celor prezente peste tot în Siberia. Dar, la fel ca și ipotezele anterioare, și aceasta are punctele ei vulnerabile. În această situație, profesorul român Ion Nistor a prezentat la Bologna, în 1996, într-o conferință internațională dedicată acestui mister, o altă explicație, pe care el o consideră ca fiind cea reală. Concret, profesorul Nistor descrie un fenomen deosebit de complex, în care rolul de "detonator" al exploziei îl are tot un meteorit de mari dimensiuni. Noutatea ideii sale constă în faptul că, înainte de a ajunge în apropierea solului, corpul ceresc ar fi traversat "o imensă pungă de gaze naturale" ajunsă în atmosferă la mare înălțime. Este ceea ce prof. Nistor denumește "Ipoteza 101", completare a celor o sută de ipoteze emise anterior. Privitor la "imensa pungă de gaz natural", autorul susține că originea sa trebuie căutată în faptul că meteoritul s-a prăbușit "în Siberia, într-o perioadă căldă, cînd mlaștinile de acolo, întinse pe mii de kilometri pătrați, se dezghețaseră și degajau mari cantități de «gaz de mlaștină», adică de gaz metan". În plus, prof. Nistor mai afirmă că "există și posibilitatea ca gazul să fi scăpat din subteran, așa cum spune și inginerul D. Timofeiev, deoarece în apropiere a fost descoperit un zăcămînt de gaz la presiune scăzută, din care se presupune că ar fi scăpat la suprafață între 0,25 și 2,5 miliarde metri cubi de gaz (Sputnik nr. 8/1988). Iar efectele fizice catastrofale sînt explicate de profesorul român printr-un alt fenomen descris – afirmă Nistor – de specialiștii americani, care-l numesc «fluidizarea solurilor». Este vorba despre un fenomen, care se produce atunci cînd un teren îmbibat cu apă freatică este supus vibrațiilor puternice, produse de un seism. Moment în care solul se tasează și produce o creștere a presiunii apelor interne. Cînd această presiune ajunge să egaleze presiunea exercitată la suprafață, elementele solului se disociază și el pare că se «lichefiază», comportîndu-se asemenea nisipurilor mișcătoare și zone întregi pot fi înghițite pur și simplu de solul înconjurător".


Un secol de cercetare



A trecut deja un secol de la catastrofalul "Fenomen Tungus". După cum am văzut, savanții au încercat să explice, în fel și chip, această catastrofă nemaiîntîlnită în istorie. S-au emis ipoteze peste ipoteze, dar un lucru este cert: cu cît s-au făcut mai multe cercetări, lucrurile s-au complicat. Iar aparatura tehnică, din ce în ce mai complexă, a adus extrem de multe informații noi. Dar nici o concluzie fermă, care să explice toate aspectele acestui fenomen. Un fenomen rămas la fel de misterios ca în urmă cu un secol, cînd taigaua siberiană s-a cutremurat în urma ciocnirii cu un "musafir" venit, pe nepusă masă, din spațiul cosmic.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Misterul din Tunguska

Mesaj Scris de Admin la data de 29.06.08 20:22

Misterul din Tunguska

"Fenomenul Tungus" – o enigmă care acum, cînd citiți aceste pagini, este pe cale să împlinească exact un secol. O enigmă pe care, deși s-au străduit din răsputeri, savanții n-au reușit să-o elucideze nici pînă în ziua de astăzi.


30 iunie 1908 a fost ziua dramatică în care Pămîntul a fost lovit de CEVA. Ceva misterios, care, avînd înfățișarea unui imens glob de foc, s-a prăvălit din slava cerului asupra Siberiei. Iar impactul cu straniul mesager cosmic a provocat o explozie apocaliptică, ale cărei efecte, propagate pe distanțe imense, s-au făcut simțite, practic, în toată lumea. În amarul de vreme scurs de atunci, oamenii de știință, înarmați adeseori cu aparatură "de ultimă oră", au încercat să dea acelei întîmplări nemaipomenite o explicație cît mai credibilă. Fără prea mare succes, deoarece studiile de pînă acum nu au reușit decît să adîncească misterul "Fenomenului Tungus".

Bolidul de foc



Declarațiile date, de-a lungul timpului, de către diverși martori oculari au relevat că, în dimineața zilei de 30 iunie 1908, marinarii de pe cîteva nave care navigau în apele Oceanului Indian au observat pe bolta cerească un bolid uriaș, învelit parcă în flăcări, care brăzda cerul, zburînd cu o viteză imensă spre asia continentală. În scurt timp, înfricoșătorul obiect ceresc a fost văzut în nord-vestul Chinei, iar apoi pe cerul Siberiei. A fost o imagine cumplită, rămasă întipărită în memoria localnicilor, care, chiar și după mulți ani, relatau cu precizie că, venit de undeva din sud-vest, bolidul de foc se deplasa spre nord-est. Iar viteza lui era atît de mare, încît străbătea întreaga boltă cerească în aproximativ zece secunde. Impactul propriu-zis a avut loc aproape de zona Tunguska, din gubernia Ienisei, într-un punct din taigaua siberiană, situat la 60°55’ latitudine nordică și 101°57’ longitudine estică, la 800 de kilometri distanță de Lacul Baikal. Acolo, traiectoria obiectului s-a încheiat brusc, iar bolidul s-a preschimbat într-un stîlp de foc, care a țîșnit brusc spre cer. În lucrarea "Enigme pe cerul istoriei", Ion Hobana, specialistul român care și-a cîștigat renumele de fin cunoscător al fenomenelor de tip OZN, a dedicat "Fenomenului Tungus" un întreg capitol. Analizînd mărturiile de epocă privitoare la acel eveniment, autorul menționează că "suflul exploziei a fost resimțit cu intensitatea unui uragan pînă la o distanță de 200 km. Iar zgomotul exploziei s-a făcut auzit pînă la Kansk, localitate aflată la peste 800 km distanță. Unda de șoc a deflagrației a făcut de două ori înconjurul lumii și a fost înregistată de barografele din Postdam și Londra". Iar seismografele au înregistrat cutremure pe teritoriul Europei, Americii și chiar al Australiei. Unda de șoc a teribilei explozii a ajuns, după opt ore, la Washington, iar în aproximativ 31 de ore a făcut înconjurul planetei. Unul dintre cele mai ciudate efecte ale acelei explozii a fost o lumină persistentă, răspîndită la scară continentală: în următoarele trei nopți de după explozie, în cîteva capitale europene se putea citi ziarul afară, fără vreo sursă de lumină artificială.

O explozie ciudată



Deși ciudatul fenomen s-a petrecut pe teritoriul lor, rușii s-au interesat de studierea sa abia după aproape două decenii, în 1921. În acel an, analizînd toate datele pe care le-a avut la dispoziție, cercetătorul Leonid Kullik a emis ipoteza că strania explozie din primăvara anului 1908 fusese provocată de ciocnirea cu un meteorit gigantic, poate un asteroid, care lovise Pămîntul la Tunguska. Savantul a cerut de la autoritățile bolșevice finanțarea unei expediții științifice menită să elucideze misterul. Prea puțin interesate de studierea fenomenului, autoritățile sovietice s-au lăsat convinse să dea banii necesari doar după ce Kullik le-a relatat că dacă, într-adevăr, era vorba despre un meteorit uriaș, acesta ar fi trebuit să conțină o mare cantitate de fier ce putea să fie utilizat de industrie. Expediția Kullik a ajuns la fața locului abia în anul 1927. Spre surprinderea lui, savantul rus nu a găsit însă acolo nici o urmă a unui crater meteoric. În schimb, terenul păstra totuși urmele dezastrului: copacii de pe o rază de 50 de kilometri erau arși și culcați la pămînt, de parcă ar fi fost împinși de mîna unui uriaș. În schimb, în zona epicentrului exploziei, unde se bănuia că ar fi căzut imensul meteorit, trunchiurile erau încă în picioare, ca un imens cîmp plantat cu stîlpi de telegraf. În zonă s-au găsit totuși cîteva cratere mici, despre care s-a crezut că ar fi fost provocate de niște fragmente desprinse din meteoritul cel mare. Toate bune și frumoase, dar cercetările n-au reușit să găsească nici măcar o urmă de meteorit. Iar uriașul bolid părea să fi dispărut fără urmă. Asta în cazul în care el o fi existat vreodată cu adevărat. Studiul poziției și a repartizării trunchiurilor de copaci calcinate, descoperite la fața locului, duceau la concluzia că, de fapt, explozia ar fi avut loc în aer, la o înălțime de aproximativ cinci kilometri.

Nava extraterestră?

Anul 1946, la doar cîteva luni după ce bombardamentele americane asupra orașelor Hiroshima și Nagasaky au pus în evidență puterea distructivă a armelor atomice, savanții au început să ia în calcul posibilitatea ca evenimentul de la Tunguska să fi fost provocată de o explozie nucleară. Iar calculele, bazate pe analizarea efectelor mecanice produse de catastrofa din vara anului 1908 au arătat că deflagrația a avut o putere distructivă de peste 2.000 de ori mai mare decît a bombei care a explodat la Hiroshima. Un alt argument care pleda în favoarea ipotezei "atomice" era și faptul că, în 1908, magnetogramele observatoarelor din Irkuțk, dar și de la Greenwich puseseră în evidență o modificare bruscă a cîmpului magnetic terestru. Modificări care s-au decelat după fiecare dintre exploziile atomice militare efectuate în timpul Războiului Rece. Iluminarea cerului, care a persistat cîteva nopți la rînd, a fost un alt argument în favoarea acestei idei. Singura problemă a acestei ipoteze, care părea deosebit de atrăgătoare, poate chiar credibilă, era de unde să fi venit o bombă atomică în anul 1908? Păi... simplu. După declanșarea programelor spațiale și trimiterea unor vehicule terestre în spațiul extraatmosferic, cea mai credibilă ipoteză părea a fi că explozia nucleară a fost provocată de un grav accident pe care l-ar fi suferit o navă cosmică extraterestră, propulsată cu un motor atomic. Deosebit de incitantă, această nouă idee fusese lansată atunci de savantul sovietic Alexandr Kazanțev. Era o ipoteză care venea pe, dacă putem spune așa, valul de isterie OZN, care începuse să se manifeste încă de la sfîrșitul anilor ’40 și la începutul anilor ’50. O ipoteză care, dincolo de exotismul său, ar mai fi avut nevoie și de niște dovezi fizice. Dovezi directe, care nu au apărut însă niciodată. Iar în lipsa unor urme, fie ele cît de mici, ale corpului cosmic care a explodat la Tunguska, această explicație a murit "în fașă".


Ultima editare efectuata de catre Admin in 07.10.08 18:19, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Istoria Kremlinului

Mesaj Scris de Admin la data de 29.06.08 20:18

Istoria Kremlinului

Între zidurile sale s-au petrecut de toate: de la crime până la pregătirea războaielor, negocieri și decizii care au modificat harta lumii. Dintr-o cetate fortificată, ridicată pe un deal, Kremlinul moscovit a devenit unul dintre simbolurile cele mai percutante ale conceptului de putere. Țarii ruși, indiferent de regim politic, își au sediul numai acolo.



De la timpurile înnegurate ale Marilor Cneji de Moscova până la grandoarea imperială a secolului al XIX-lea și la realismul socialist, inaugurat cu fast de Revoluția Roșie, povestea Kremlinului este însăși povestea puterii în Rusia. Sălile palatelor din incinta lui au văzut trădări, negocieri secrete, asasinate, vizite oficiale, ceremonii grandioase, încoronări și funeralii naționale. Imaginea Kremlinului, care îmbină arhitectura tradițională rusească cu cea a barocului sau eclectismului de inspirație franceză, constituie simbolul Moscovei. De unde pornește așadar istoria acestui complex de monumente care trezește în mințile tuturor imaginea Rusiei, indiferent de epocă?


Născut din Evul Mediu



Aflat în apropierea confluenței dintre râurile Neglinnaia și Moscova, Kremlinul a apărut în urma fortificărilor construcțiilor de pe dealul Borovițki. În secolul al XIV-lea apare prima menționare a termenului Kremlin în documentele de epocă. De atunci, cuvântul a desemnat cetățile fortificate din inima orașelor rusești. Kremlinul din Moscova nu este singurul, însă este cel mai cu­noscut. Orașul Novgorod are și el un centru istoric fortificat, care poartă denumirea de Kremlin. Cel din Moscova însă a cunoscut etape de mare efervescență. Începuturile construcțiilor din incinta actuală sunt fixa­te pe vremea domniei Marelul Cneaz moscovit Ivan I Kalita, la începutul secolului al XIV-lea. Acesta a ridicat la Kremlin primele structuri de piatră, care să le consolideze pe cele de stejar, după distrugerea provocată așezării de hoardele mongole în 1237. Luptele între Cnejii Moscovei și ceilalți cneji importanți, precum cei din Tver, creșterea influenței familiei nobiliare Rurik au dus la consolidarea unei noi dinastii la Moscova și, implicit, la dezvoltarea Kremlinului. Mutarea sediului mitropolitan de la Kiev la Moscova a presupus construirea de catedrale la Kremlin. Astfel, prima dintre ele a fost cea cu hramul Adormirii Maicii Domnului, urmată de Catedrala Mântuitorului, construite în secolul al XIV-lea.


Marii Cneji ai dinastiei Rurik



Dinastia Ruricilor, fixându-și capitala la Moscova, a fost cea care a refăcut și consolidat Kremlinul, după agitatele veacuri XIII și XIV. Ivan al III-lea cel Mare, care s-a autointitulat “Cneazul tuturor Rusiilor”, a încredințat proiectul reconstrucției și extinderii Kremlinului unei echipe de arhitecți italieni în secolul al XV-lea. Palatul Fațadelor datează din această perioadă și era folosit pentru recepțiile organizate de cnejii Moscovei, ulterior de țari. În prezent, numai o parte a acestui palat mai există, împreună cu faimoasa Scară Roșie, intrarea în clădire, reconstruită și ea în 1994, după ce a fost distrusă în 1930. Clopotnița lui Ivan cel Mare se păstrează în continuare în actuala arhitectură a Kremlinului, lângă Catedrala Înălțării. Este cea mai înaltă dintre cele 21 de construcții de acest fel din interiorul complexului, măsurând 81 de metri. Tot Ivan al III-lea a hotărât că nu se vor mai construi clădiri în apropiere de zidurile Kremlinului. În secolul al XV-lea, silueta impunătoare a centrului puterii moscovite începea să se profileze deja pe liniile atât de cunoscute azi.


Amurgul Ruricilor și Imperiul Romanovilor



Printre cei mai spectaculoși monarhi ai Rusiei, Ivan al IV-lea, supranumit cel Groaznic, a fost primul care și-a luat titlul de “Țar al Rusiei”. Începând din secolul al XVI-lea până în 1917, conducătorii ruși vor adopta acest titlu, indiferent de dinastie. În timpul domniei sale, Kremlinul a fost înconjurat prima dată de un canal lat de 30 de metri, fiind separat de restul orașului. Tot în timpul domniei lui Ivan cel Groaznic, Biserica Ortodoxă Rusă își declară independența față de Patriarhia de la Constantinopol, proclamându-se Patriarhia Rusă, cu sediul la Moscova. Urmează perioada Timpurilor Întunecate, numită astfel din cauza luptelor pentru stabilirea succesiunii la tron, în condițiile în care ultimul descendent direct al dinastiei Rurik, Feodor I, fiul lui Ivan Cel Groaznic, se stinsese fără să lase urmași. Din 1598 până în 1613, Kremlinul vede înfruntările crâncene între boierii care își disputau tronul, șirul impostorilor cu numele de Dimitri, care s-au declarat țari, ocupația trupelor poloneze și lituaniene. După urcarea pe tron a boierului Mihail Romanov, primul țar al celei mai celebre dinastii ruse, Rusia se apropie cu pași repezi de perioada imperială. Însă pentru Kremlin, zilele grandorii sunt numărate. Supraviețuind cu greu unei ambuscade generate de un complot între zidurile fortăreței moscovite, Petru cel Mare, țarul emblematic al modernizării Rusiei, decide să mute capitala la Sankt Petersburg. La Kremlin vor avea loc în continuare încoronările țarilor în Catedrala Adormirii. Cetatea fortificată a țarilor dinastiei Rurik, de la Moscova, rămâne doar un loc de pe domeniile imperiale, până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea. Romanovii au propriile orgolii de satisfăcut și propria imagine de consolidat. După ce fastul cel mai elaborat al marilor curți europene a fost strămutat la Sankt Petersburg, orașul devenind o oglindă fidelă a ideilor iluministe în arhitectură și artă, împărăteasa Ecaterina cea Mare decide modernizarea clădirilor Kremlinului în 1773. Proiectul construcției unui palat opulent la Moscova între zidurile fortificate implica demolarea unor biserici și mănăstiri istorice, precum și a unor porțiuni din zidurile Kremlinului. Din fericire, proiectul nu a fost dus până la capăt, din lipsă de fonduri. Ulterior, s-a reconstruit porțiunea de zid dărâmată, dar și bisericile care fu­seseră demolate pentru a face loc grandiosului proiect. Ultimul țar Romanov, care a dorit modificări în arhitectura Kremlinului, a fost Nicolae I, în anii 30 ai secolului al XIX-lea, care, nemulțumit de felul în care arăta Marele Palat de Iarnă de la Moscova, a dorit modificarea lui ca să poată concura superbul Ermitaj de la Sankt Petersburg. Timpuri sumbre pentru Kremlin au fost și cele ale intrării Marii Armate a lui Napoleon Bonaparte în Moscova. Înainte de retragere, Napoleon a ordonat aruncarea în aer a Arsenalului de la Kremlin, ulterior reconstruit și flancat de peste 800 de tunuri capturate de la francezi de armata țaristă.


Revoluția Roșie și secolul al-XX-lea



Conducătorii proaspăt createi URSS, imperiul comunist edificat pe teritoriul fostului Imperiu Țarist, au preferat întoarcerea la Moscova, mutând capitala iarăși de la Sankt Petersburg, devenit Leningrad. De altfel, Vladimir Ilici Lenin s-a stabilit chiar la Kremlin, în sediul Senatului. Mausoleul său este localizat în Piața Roșie, lângă zidurile Kremlinului. Stalin a locuit și el la Kremlin, iar după era sa, complexul a fost pentru prima dată deschis turiștilor, pe anumite zone. Și tot în perioada comunistă, Kremlinul avea să sufere modificări. Mănăstirea Înălțării și Mănăstirea Ciudov au fost dărâmate pentru a face loc Palatului Congreselor, iar Stalin a ordonat înlăturarea vulturilor imperiali de pe turnurile complexului, stemele fiind înlocuite cu stelele roșii comuniste. Mai multe palate din interiorul Kremlinului au fost demolate, pe locul lor fiind construite edificii în care au funcționat instituții ale Partidului Comunist. După 1990, președinții Federației Ruse au sediul în continuare între zidurile construite de arhitecții italieni în secolul al XV-lea. Marele Palat de la Kremlin este reședința oficială unde au loc primirile și recepțiile oferite de președintele Rusiei, iar clădirea Senatului este reședința de lucru a liderului de la Kremlin. În toată istoria sa de peste 500 de ani, Kremlinul a fost și este sediul deciziilor legate de destinul Rusiei, cu excepția perioadei Romanovilor. Pe Poarta turnului Spasskaia, dinspre Piața Roșie, intrarea în inima capitalei ruse este atât o plimbare înapoi în timp, cât și o lecție despre viitorul puterii în umbra Ruricilor, a Romanovilor, a bolșevicilor și a comuniștilor care s-au perindat rând pe rând prin palatele Kremlinului.


Orgoliul Puterii


De câteva sute de ani, Kremlinul este simbolul plin de or­goliu al puterii rusești. Dar și a unei istorii zbuciumate, de­rulate adeseori pe muchie de cuțit. Fostă reședință a tuturor conducătorilor, de la Țarii de stirpe nobilă până la “Țarii roșii”, aduși la putere de Revoluția bolșevică, palatul fortificat și vechile biserici din jurul său au fost nucleul dur în jurul căruia a evoluat Moscova timp de peste o ju­mătate de mileniu. Acolo s-a aflat Petru cel Mare cînd a conceput și a pus în practică planurile de modernizare și deschidere către Europa. Și tot acolo s-a aflat Stalin când a ordonat uciderea câtorva milioane de oameni. Kremlinul înseamnă mai ales putere. Putere discreționară exercita­tă asupra propriului popor. Dar și dorință de a întinde această putere cât mai departe, în restul lumii. Iar pentru că semnul puterii absolute este afișarea bogăției, Kremlinul mai înseamnă, în interiorul său, opulență etalată os­tentativ și lux extravagant, cu nimic mai prejos decât cel afișat, cândva, de Cezarii Romei. Lux care îmbracă forma unor adevărate bijuterii ale artei arhitectonice, palate su­per­be izvorâte din mâinile dăruite cu har ale unor artiști celebri, aduși special din vestul Europei. Și mai înseamnă câteva sute de vechi biserici și catedrale, dintre care multe au și acum cupolele poleite cu zeci de kilograme de aur tras în foiță subțire. De câteva secole bune, Kremlinul este însăși Rusia, așa cum a croit-o istoria, cu toate cele bune ale ei. Dar și cu toate cele rele.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Lumea misterelor

Mesaj Scris de Admin la data de 29.06.08 20:16

Lumea misterelor
Anul acesta, la 30 iunie, la începutul unei veri care se anunță deosebit de toridă, se împlinește exact un secol de la o catastrofă stranie, care s-a înscris definitiv într-o posibilă "Enciclopedie a misterelor": "Meteoritul Tungus". Atunci, pe 30 iunie 1908, la ora 7 și 17 minute, în mijlocul taigalei siberiene, departe de lumea civilizată, s-a petrecut un fenomen dramatic ce nu a putut fi încă explicat într-un mod satisfăcător. În acea dimineață, din cer a coborît un bolid incandescent care, lovindu-se de sol, a provocat o explozie devastatoare. O explozie ale cărei efecte au fost echivalente cu 20 de bombe nucleare similare celei de la Hiroșima. O deflagrație ciudată, care a afectat pădurea siberiană pe cîteva mii de kilometri pătrați. Dar a lăsat în picioare copaci înalți de peste 40 de metri, aflați exact în epicentrul ei, acolo unde trebuia să fie un crater imens. În anii care au urmat, oamenii de știință au încercat să explice în fel și chip acel fenomen nemaiîntîlnit în istoria recentă. Rînd pe rînd, savanții au vorbit despre ciocnirea cu un meteorit gigantic, cu o cometă sau cu un imens "bulgăre de zăpadă" cosmică, venit din adîncurile Universului. Apoi, după descoperirea energiei atomice s-a lansat o altă ipoteză, deosebit de spectaculoasă: catastrofa de la Tunguska a fost provocată de explozia unei nave cosmice extraterestre, propulsate cu un motor nuclear. Ipoteză care a "suflat în pînzele" adepților OZN-urilor și a vizitatorilor coborîți din ceruri. Dar, pe măsură ce aparatura de cercetare devenea mai complexă, putînd astfel să pună în evidență aspecte din ce în ce mai fine ale probelor recoltate de la fața locului, oamenii de știință își dădeau seama că vechile ipoteze nu reușesc să ofere o explicație definitivă. Motiv pentru care "Bolidul Tungus" a devenit, alături de Sfinxul și Piramidele egiptene, statuile din Insula Paștelui, Civilizațiile Precolumbiene, Atlantida, sau ipoteticii "paleoastronauți" un reper de bază în istoria unei Terre enigmatice, deosebită fundamental de pămîntul obișnuit pe care-l călcăm cu piciorul. Indiferent care ar fi explicația lui reală, "Fenomenul Tungus" conține în el însuși un avertisment teribil: în orice clipă Pămîntul poate fi lovit de un "asasin cosmic" venit din adîncurile Universului. Cîndva, dinozaurii au fost victimele neputincioase ale unui alt asteroid. Iar "Bolidul Tungus" este doar o palidă imagine a unui scenariu catastrofic similar. Întrebarea ar fi dacă noi sîntem mai pregătiți pentru el decît au fost dinozaurii.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 29.06.08 20:20, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Mituri, descoperiri si enigme despre Mazepa

Mesaj Scris de Admin la data de 21.04.08 16:26

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONTINUARE.............

Mesaj Scris de Admin la data de 28.01.08 20:49

Operațiunea de transportare în Rusia a lui Vladimir Ilici Lenin a primit denumirea de „Vagonul sigilat“
În pofida evenimentelor revoluționare, a dezagregării armatei și a luptei bolșevicilor pentru acapararea puterii politice și de stat, Guvernul Provizoriu nu a renunțat la obiectivele de politică externă ale Rusiei țariste, respectiv câștigarea războiului și ocuparea Constantinopolului, obiectiv geopolitic și geostrategic de maximă importanță. Eșecul ofensivei ruse din iunie 1917 a amplificat nemulțumirile împotriva Guvernului provizoriu și a îngăduit bolșevicilor să reia atacul pentru cucerirea puterii. Lenin a făcut mai multe încercări de a prelua puterea care au culminant cu „zilele lui iulie“ (3 și 4 iulie 1917), când bolșevicii au încercat să transforme uriașele manifestații ale populației și trupelor revoltate, din garnizoana Petrograd, într-o insurecție menită să le aducă puterea. Ca urmare a înfrângerii în tentativa de lovitură de stat, Lenin și grupul de conducători bolșevici, vor intra în ilegalitate. Guvernul Provizoriu a emis un ordin de arestare pe numele lui Lenin, iar publicațiile bolșevice au fost interzise. Manifestanții pro-Kerenski aveau să poarte, în vara anului 1917, pe străzile din Petrograd, pancarte cu inscripția: „Să-l dăm înapoi pe Lenin lui Wilhelm !“. Evenimentele din iulie 1917 au constituit repetiția generală pentru marele spectacol al loviturii de stat ce avea să urmeze în octombrie. În alegerile municipale din luna septembrie 1917, bolșevicii au câștigat, în Moscova, 49,5% din locuri, în vreme ce menșevicii și socialist-revoluționarii, care în iunie deținuseră împreună 71,1 %, coborau la 18,9 %. Totodată, din cele 40.000 de arme împărțite muncitorilor cu ocazia „puciului militar“, o bună parte au ajuns în mâinile Gărzilor Roșii. Stabilirea alegerilor parlamentare pentru 12 noiembrie și convocarea Adunării Constituante, la 28 noiembrie, de către Guvernul Provizoriu, a determinat precipitarea evenimentelor de pe scena politică rusească. Leon Troțki, devenit președintele Sovietului din Petrograd și implicit al Comitetului Militar Revoluționar, considera că este nevoie, în asaltul asupra puterii, de o trupă mică, cu sânge rece și violentă, antrenată pentru tactica insurecțională, și nu masele, cum opina Lenin, care nu pot fi de niciun folos.

După nenumărate scrisori, apeluri și intervenții ale lui Lenin pe lângă membrii Comitetului Central, pentru acceptarea unei insurecții, va avea loc, la 10 octombrie 1917, o ședință extrem de importantă a Comitetului Central al partidului în care se vor cristaliza, în esență, trei grupuri distincte: cei cere se opuneau insurecției armate - Zinoviev și Kamenev, Lenin care făcea un apel insistent la declanșarea insurecției armate înainte de congresul sovietelor și cei conduși de Troțki care doreau să obțină un mandat pentru declanșarea insurecției armate din partea Congresului partidului. La finalul ședinț ei s-a ajuns la un compromis: insurecția urma să fie declanșată în ajunul deschiderii lucrărilor Congresului, la 26 octombrie 1917, urmând ca Congresul să o consfințească post-factum.

Kerenski a dispus mobilizarea de trupe credincioase Guvernului la Palatul de Iarnă, la Palatul Taurid, la ministere, la centralele telefonice și telegrafice, în apărarea podurilor, a gărilor, la sediului Statului-Major General, la intersecțiile mai importante din centrul orașului,în jurul Petrogradului, la Țarskoie- Selo, la Kolpino, la Gacina, la Obuhovo, la Pulkovo, realizând astfel un cerc de fier pe care „insurecția bolșevică va trebui să-l frângă pentru a nu muri sufocată“. Timp de zece zile, în centrul orașului, gărzile roșii s-au antrenat sistematic pentru tactica insurecțională „căutând să identifice în organizarea defensivă a aparatului tehnic, birocratic și militar al statului locurile vulnerabile, părțile slabe, punctele sensibile“.

Manifestanții pro-Kerenski cereau, în vara anului 1917, la diferite manifestații: „Să-l dăm înapoi pe Lenin lui Wilhelm !“

În cursul nopții de 21 spre 22 octombrie 1917, Comitetul Militar Revoluționar a reușit să preia controlul asupra garnizoanei militare din Petrograd, astfel încåt ordinele statului-major, pentru a fi executate, urmau să fie confirmate de Milrevkom care își ascundea astfel ofensiva în spatele perdelei de fum a apărării Revoluției. În noaptea de 25 spre 26 octombrie 1917, gărzile bolșevice, sprijinite de tunurile din Fortăreața Petru și Pavel, precum și de celebra „salvă“ a crucișătorului „Aurora“, au cucerit Palatul de Iarnă și au arestat pe membrii Guvernului Provizoriu care se refugiaseră acolo. Congresul al II-lea al Sovietelor s-a deschis pe 26 octombrie, în prezența a 650 de delegați, printre care 338 de bolșevici și 98 de socialist-revoluționari de stânga.

Socialist-revoluționarii de dreapta și menșevicii au dat citire unei declarații comune, prin care condamnau lovitura de stat bolșevică și cereau formarea unui guvern democratic. „Am părăsit sala fără să știm unde plecăm și de ce, tăindu-ne astfel legăturile cu Sovietul și amestecându-ne cu elementele contrarevoluționare. În felul acesta ne-am discreditat definitiv în ochii maselor. Mai mult chiar, părăsind sala, le-am dat bolșevicilor mână liberă și i-am lăsat stăpâni pe situație“, avea să mărturisească cu amărăciune unul dintre cei care abandonaseră lupta politică în condițiile în care populația a reacționat la evenimente „cu o indiferență absolută (...) fiindcă lucrurile nu puteau să meargă mai rău decât mergeau deja“. Cei rămași în sala Congresului, respectiv bolșevicii și socialist-revoluționarii de stânga, au ratificat lovitura de stat, prin adoptarea unui text redactat de Lenin, prin care toată puterea era atribuită sovietelor, și s-a format un nou guvern denumit Consiliul Comisarilor Poporului (Sovnarkom), condus de Lenin. A fost citit decretul asupra păcii și al pământului. Lupta pentru cucerirea puterii de către bolșevici în Moscova și alte zone ale imperiului, a îmbrăcat, în perioada următoare, forme diverse de la alianțe cu socialist-revoluționarii și menșevicii, pentru a putea proclama „puterea sovietelor“, până la înlăturarea socialiștilor.

Noul guvern a luat, la sfârșitul lui octombrie 1917, un număr de măsuri autoritare: suprimarea ziarelor „burgheze“, suspendarea oricărei publicații care „ar semăna tulburări în spirite, publicând știri voit eronate“, controlul radioului și al telegrafiei, arestarea personalității partidelor din opoziție, atât „burgheze“, cât și socialiste. Adunarea constituantă (370 socialiști-revoluționari, 175 bolșevici, 80 „moderați de diverse orientări“, 40 socialiștirevoluț ionari de stânga, 17 cadeți) ce a rezultat în urma alegerilor s-a reunit la 5 ianuarie 1918. Bolșevicii erau pregătiți pentru lovitura de stat, iar trupele lor barau drumul spre Palatul Taurid. Deputații au încercat să continue lucrările Adunării, în ciuda presiunii exercitate de baionetele Armatei Roșii, au ținut cuvântări deși erau proferate amenințări la adresa lor pentru ca mai apoi bolșevicii să propună, la ora cinci după-amiază, ca deputații să părăsească sala. Într-o cuvântare de 20 de minute, ținută în fața Comitetului Executiv pe întreaga Rusie al Sovietelor, în noaptea de 6 ianuarie 1918, Lenin a subliniat, în aplauzele furtunoase ale asistenței, că războiul civil, pe care îl așteptau cu toții, era consecința firească a revoluției socialiste iar „noi neam conformat“. La peste 80 de ani de la evenimentele din acel „octombrie roșu“, numeroș i istorici ruși sunt convinși că revoluția rusă a fost un accident, ce a deturnat Rusia de la drumul ei pre-revoluționar, de la cursul ei, „natural“, de țară bogată, muncitoare, ce putea fi orientată spre democrație. „Niciodată Rusia nu va ajunge la tipul de capitalism care funcționează aici, în America. Speranțele că în Rusia este posibil un capitalism european sau american sunt deșarte. Sunt convins însă că regimul social se va schimba și Rusia va deveni o țară democratică. De aceea nu-mi place Brzezinski (viitorul consilier pentru securitate națională al președintelui Carter în perioada 1977-1981- n.n.), pentru că el nu crede că în Rusia este posibilă democrația“, mărturisea A. F. Kerenski în 1966.

„Sunt convins însă că regimul social se va schimba și Rusia va deveni o țară democratică“ (A. F. Kerenski)
Nina Berberova în volumul de amintiri intitulat „Sublinierea îmi aparține“ evocă nenumăratele discuții purtate cu A. F. Kerenski, Alexandr Konovalov, Alexandr Hatisov, Nikolai Volski, Vasili Maklakov și Lidia Dan cu referire la: activitatea guvernului instaurat în februarie 1917, rolul lojelor francmasonice în evoluția evenimentelor din Rusia anului 1917, „misterul“ ce planează asupra deciziei de-a nu încheia o pace separată cu Germania în vara anului 1917, vizita ministrului francez Albert Thomas la Sankt-Petersburg în iulie 1917, arhivele Ekaterinei Kuskova etc. Accesul la Arhivele Kuskova va fi permis din 24 februarie 2008 și va putea oferi, se speră, informații noi privind guvernul lui Kerenski ce „fusese paralizat printr-un angajament față de Franța“, despre faptul că „din 1915 existase o legătură specială și secretă între 10 sau 12 membri ai partidului cadeților, câțiva socialiști de dreapta și o mână de generali, dintre cei mai lucizi din înaltul comandament“ precum și despre „un plan politic a cărui existență era cunoscută de anumiți membri englezi și francezi din lojile prietene“. „Interogat“ de către Nina Berberova, în perioada în care se afla în SUA, asupra rolului jucat de francmasonerie în decizia Guvernului Provizoriu de-a nu semna, în vara anului 1917, o pace separată cu Germania, A. F. Kerenski oferea drept răspuns tăcerea și cânta, mai apoi, marșul din Aida.

„Interogat“ de către Nina Berberova asupra rolului jucat de francmasonerie în Rusia, A. F. Kerenski oferea drept răspuns tăcerea și cânta, mai apoi, marșul din Aida
În drumul spre revoluția mondială a proletariatului, spre incendierea lumii capitaliste, Lenin afirma, în septembrie 1917, că „a obține acum armistițiul înseamnă a cuceri întreaga lume“. La 3 decembrie 1917, bolșevicii au stabilit legătura cu germanii, iar la 22 decembrie au început tratativele de pace. Guvernul de la Berlin a cerut concesiuni teritoriale majore din partea Rusiei, ceea ce a făcut ca pacea de la Brest-Litovsk să fie numită pacea „rușinoasă“. Rusia sovietică a renunțat la 34% din populația sa, 32% din pământul agricol, 54% din instalațiile industriale și 89% din minele de cărbune. „Rusia unică și indivizibilă“ era sloganul generalilor Albi care au dorit să conserve statutul geopolitic de mare putere și de principal actor al relațiilor internaționale pentru Rusia eximperială. „Cum a reușit guvernul sovietic, lipsit de o putere militară semnificativă și prins în cel mai pustiitor război dintre câte cunoscuse până atunci omenirea, să supraviețuiască primului an de revoluție?“, rămâne o întrebare extrem de incitantă, formulată de istoricul Richard K. Debo. O explicație a acestei misterioase victorii a oferit-o Cristian Racovski în interogatoriul luat, în 1938, de către GPU: „(...) două din cele trei pârghii care au dus lumea spre Comunism n-au fost și nu au putut fi mânuite de proletariat. (...) Nu proletariatul are în mână pârghia războiului sau a economiei. El este pârghia a treia, vizibilă și care, printr-un ultim asalt asupra fortăreței statului capitalist, îl cucerește. Desigur, îl cucerește dacă „Aceia“ îi permit. (...) „Manevrarea“ înfrângerii este o capodoperă. (...) Bolșevicii au luat puterea pe care „Aceia“ le-au permis să o ia și leau predat-o“. Început sub domnia lui Nicolae al II-lea, anul 1917 se încheiase cu un „plonjon spre haos“.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONTINUARE.............

Mesaj Scris de Admin la data de 28.01.08 20:49

La 28 februarie 1917 s-a format, sub presiunile mulțimii revoluționare, „Comitetul Provizoriu al Membrilor Dumei pentru Restaurarea Ordinii în Capitală și stabilirea de Legături cu Persoane Individuale și Instituții“. În aceeași zi, la inițiativa menșevicilor, a fost format Sovietul din Petrograd alcătuit din reprezentanți ai fabricilor și unităților militare. Din cei 3.000 de deputați pe care îi avea sovietul, peste 2.000 erau soldați ceea ce cofirmă ipoteza că revoluția din februarie 1917 a fost o „revoltă a soldaților“. La 3 martie 1917, țarul Nicolae al II-lea a abdicat, iar guvernul provizoriu, printr-un manifest solemn, a acordat tuturor locuitorilor țării, fără deosebire de clasă, de confesiune, de naționalitate, drepturile cetățenești esențiale regimului democratic, adică libertatea de conștiință, libertatea cuvântului, rostit și scris, libertatea întrunirilor și a grevelor, suprimarea interdic- țiilor naționale și confesionale, amnistia imediată pentru delictele politice și religioase.

Una dintre cele mai proeminente personalităț i ale guvernului provizoriu era A. F. Kerenski, ministrul de Justiție. Aleksandr Feodorovici Kerenski se ghida după modelul Revoluției franceze aflându-se, totodată, undeva între stânga și dreapta politică, acoperind, prin contactele sale, un larg spectru politic, de la conservatori la liberali și socialiști. Cu puțin timp înainte de revoluția din februarie a devenit secretar al unei importante loje de francmasoni ruși, multe din alianțele lui politice având la bază această apartenență. A.F. Kerenski a crezut și și-a imaginat existența unei „a treia căi“.

Aleksandr Feodorovici Kerenski se ghida după modelul Revoluției franceze aflându-se, totodată, undeva între stânga și dreapta politică
„Justiția socială, libertatea și oamenii - scria Kerenski în toiul războiului civil - pe rând au fost călcați în picioare de caporalii albi și roșii. Dar o a treia forță decisivă le va învinge pe amândouă“. Kerenski a rămas ascuns în Rusia sau în Finlanda pe toată durata războiului civil, pentru ca în 1922 să plece la Berlin și apoi la Paris. În 1940, după ocuparea Franței, a plecat la New York unde a rămas până la mijlocul anilor ‘60, când s-a mutat la Institutul Hoover de la Universitatea Stanford din California. A murit în 1970, la New York, în vârstă de 89 de ani. După cele opt luni de guvernare s-a simțit marginalizat, în special - dar nu numai - de către istoricii sovietici. Până și numele conspirativ pe care i l-a dat NKVD-ul a fost „Clovnul“. În viziunea lui Kerenski, bolșevismul era „socialismul sărăciei și al foamei“, iar socialismul nu putea fi conceput fără componenta sa democratică. Într-un stat care „nu respectă personalitatea omului și drepturile lui“, nu se poate vorbi de eliberare socială care rămâne astfel un simplu deziderat. În interviul acordat, în anii 1966 și 1967, corespondentului Agenției „Novosti“ la New York, Ghenrih Borovik, fostul premier rus, A.F. Kerenski, afirma că „nici nu există Revoluția din februarie, ci numai Revoluția din Octombrie. (...) Parafrazând o carte a lui W. Churchill, «Războiul necunoscut», aș denumi Revoluția din februarie Revoluția necunoscută. De câte ori se vorbește despre trecut, în Rusia se spune înainte de revoluție sau după revoluție și întotdeauna se are în vedere octombrie, nu februarie. Rușilor le-a fost curățată memoria“.

În evoluția tumultoasă a evenimentelor din vechiul imperiu al Romanovilor, în vara anului 1917, câteva fapte aveau să împingă lucrurile spre deznodământul din acel „octombrie roșu“ și mai apoi spre dezagregarea Rusiei imperiale, războiul civil și nașterea URSS-ului. Faimosul „Prikaz nr. 1“ din 1 martie 1917, sosirea lui Lenin (3 aprilie) la Petrograd, încercarea de lovitură a bolșevicilor din iulie 1917, precum și „revolta generalilor“ (august 1917) reprezintă câteva repere esențiale în drumul spre lovitura din octombrie. „Ordinul nr. 1 n-a fost o eroare, el a fost o necesitate. (...) în ziua în care «am făcut revoluția», am înțeles că dacă nu distrugem vechea armată, ea va zdrobi revoluț ia. Am avut de ales între armată și revoluție. N-am ezitat: ne-am decis pentru cea din urmă și - îndrăznesc să afirm - am folosit mijlocul care era necesar“, mărturisea Iosif Goldenberg, membru al Sovietului și redactor al ziarului „Novaia Jizni“, ziaristului francez Claude Anet. Aplicarea arbitrară și subiectivă a prevederilor din „prikaz“ a dus, foarte curând, la scene de gravă insubordonare, de agresare a ofițerilor, la desfințarea galoanelor și excluderea multor cadre militare din armată.

Sosirea lui Lenin pe peronul gării din Petrograd, în seara zilei de 3 aprilie 1917, este rezultatul amestecului acelor „forțe misterioase și iresponsabile“, cum definea cabinetul lui Nicolae al II-lea, acea misterioasă „forță din spatele tronului“. Înainte de plecarea din Elveția, Vladimir Ilici Lenin l-a căutat pe Allen Dulles, agent secret al SUA pe teritoriul helvet, pentru a-l informa, foarte probabil, despre sprijinul financiar german și propunerea de a fi transportat peste linia frontului, în Rusia, pentru a dezlănțui revoluția. Allen Dulles nu și-a făcut timp pentru a se întâlni cu Lenin, care „pe atunci părea să fie un exilat rus insignifiant“. Ministrul de Externe al Franței avea să scrie într-o telegramă adresată lui Kerenski: „Din informațiile serviciilor secrete franceze, Lenin este agent plătit al serviciilor secrete germane“. Operațiunea de transportare în Rusia a lui Vladimir Ilici Lenin a primit denumirea de „Vagonul sigilat“. Împăratul Austro-Ungariei, Karl I, a ordonat ca trenul ce îi transporta pe liderii bolșevicilor spre Rusia să nu intre pe teritoriul Imperiului. Germanii nu au renunțat la planul destabilizării Rusiei și au modificat traseul prin Suedia.

„În ziua în care «am făcut revoluția», am înțeles că dacă nu distrugem vechea armată, ea va zdrobi revoluția“ (Iosif Goldenberg)

Discursul pe care Lenin l-a ținut în seara zilei de 3 aprilie 1917, în vila balerinei Kșesinskaia, a bulversat pe cei prezenți prin faptul că revoluția socialistă devenise o problemă de săptămâni, nu de ani, în opinia liderului bolșevic. Lukanov, un menșevic, care se afla în sală, rememorează: „Nu pot uita acel discurs, care, asemenea unui fulger, m-a zguduit și stupefiat nu doar pe mine, eretic rătăcit în mijlocul unui delir, dar chiar și pe adevărații credincioși. Vă asigur că nimeni nu se aștepta la așa ceva. Părea că toate forțele elementare își părăsiseră sălașurile și că duhul nimicirii universale, care nu cunoștea piedici sau îndoieli, nici calcule și slăbiciuni omenești, plutea în cercuri deasupra capetelor discipolilor, încremeniți în holul vilei ca sub puterea unei vrăji“. A doua zi după sosire, la 4 aprilie, Lenin își va prezenta celebrele „Teze din aprilie“, proclamând cu această ocazie ostilitatea sa necondiționată față de „defetismul revoluționar“, față de guvernul provizoriu și față de republica parlamentară.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONTINUARE.............

Mesaj Scris de Admin la data de 28.01.08 20:47

Un cerc masonic inspira politica „centruluistâ nga“ din cadrul Dumei imperiale
Membrii Partidului Social-Democrat Rus, adepți ai liniei lui Lenin, erau denumiți bolșevici. Menșevicii îi reprezentau pe social-democrații care recunoșteau democraț ia, parlamentul și pluralismul politic drept valori menite să preîntâmpine actele de violență și le foloseau ca mijloace pentru realizarea dezvoltării sociale.Cele două facțiuni, majoritară („bolșevicii“) și minoritară „men- șevicii“), aveau să coexiste oficial până în 1912, deși ruptura se produsese în anii 1906-1907. Menșevicii rămâneau credincioș i idealului marxist al răsturnării ordinii sociale, dar se ocupau deocamdată cu instruirea și organizarea clasei muncitoare. Bolșevicii pregăteau cadrele pentru revoluț ia pe care o considerau iminentă. La izbucnirea războiului, Lenin a elaborat un manifest în care erau enunțate sarcinile social-democraților revoluționari în războiul european și era specificat că „din punct de vedere al clasei muncitoare și al reprezentanților ei pe întreg teritoriu Rusiei, înfrângerea trupelor monarhiei țariste care asuprește Polonia, Ucraina și multe alte popoare din Rusia ar fi un rău mai mic“. În noiembrie 1914, a mers și mai departe, scriind: „Transformarea actualului război imperialist într-un război civil este singura lozincă valabilă pentru proletari“. Ideea războiului civil avea să devină obsesia și dorința lui Lenin în drumul spre putere, iar conaționalilor săi, din emigrație, le va declara: „Pe Rusia, domnilor, putem scuipa!“.

Aripa bolșevică a Partidului Social- Democrat Rus avea să se bucure, încă din 1912, de sprijin financiar german. O serie de noi documente, aduse în circuitul științific, ne îndeamnă să credem că sprijinul financiar german a început abia după 18 februarie 1914, atunci când Ministerul de Finanțe al Reichului a cerut deschiderea de filiale bancare germane în Finlanda, Danemarca, Norvegia, Olanda și SUA. La 2 noiembrie 1914, „Reichsbank“ a trimis mai multor bănci germane, care aveau reprezentanț e în Suedia, o circulară prin care preciza că este gata să sprijine agitația și propaganda plănuite în Rusia, de către Zinoviev și Lunacearski, dar cu condiția să fie extinsă la armatele active de pe front. Mari sume de bani au fost vărsate prin banca suedeză „Nia“ de către Sindicatul industriei cărbunelui din Renania-Westfalia, cu scopul de a sprijini emigrația rusă doritoare să facă propagandă revoluționară în rândul prizonierilor de război ruși din Germania, precum și pe front.

În procesul de subvenționare financiară au mai fost implicate „Deutsche Reichsbank“, „Deutsche Bank“, „Diskontogesellschaft“ și „Deutsche Naphta Industrie“, prin filialele lor din Suedia, Norvegia, Elveția, China și SUA, apoi banca austriacă „Österreichische Creditanstalt“, băncile suedeze „Schwedische Nia Banken“ și „Fürstenberg“, banca daneză „Waldemar Hansen“ și chiar „Banca Siberiei“ din Rusia. Unele subvenții le-au parvenit bolșevicilor din partea Uniunii sindicatelor industriale din Renania-Westfalia fie direct, fie prin intermediari care acționau în numele acestor sindicate, prin filialele lor din Danemarca.

Istoricul rus D. Volkogonov a apreciat recent că numai prin intermadiul „Băncii Siberiei“ Ganețki și Sumenson au manevrat aproape 50.000.000 de ruble-aur destinate de Germania imperială mișcării bolșevice. Jacob Schiff, șeful băncii „Kuhn, Loeb&Co.“, a „investit 20.000.000 dolari pentru triumful final al bolșevismului“ în Rusia. În vara anului 1917, în orașul Petrograd a apărut o misiune a Crucii Roșii formată din 15 financiari și avocați de pe Wall Street, în frunte cu directorul de la Federal Reserve, William Boyce Thompson, plus un mic contingent de doctori și surori. Misiunea a acordat sprijin financiar în primul rând regimului socialist, al lui Aleksandr Kerenski, apoi bolșevicilor.

În drumul spre dezmembrarea Imperiului țarist, Germania și-a luat ca aliat aripa bolșevică a Partidului Social- Democrat Rus, condusă de Vladimir Ilici Lenin
Bancherul american J.P.Morgan i-a transferat lui W.B.Thompson 1.000.000 de dolari prin National City Bank, filiala din Petrograd, de altfel singura bancă din Rusia pe care bolșevicii nu au naționalizat-o, cu scopul de a sprijini răspândirea doctrinei bolșevice în Germania și Austria. Alexandr Lazarevici Helphand (cunoscut și sub numele de Parvus), una din figurile din umbră care a jucat rolul de pârghie nevăzută în dezlănțuirea revoluției ruse și a loviturii bol- șevice, a fost intermediarul prin care, la 29 decembrie 1915, germanii au trimis 1.000.000 de ruble pentru încurajarea mișcării revoluționare din Rusia. Referitor la investigaț iile Guvernului Provizoriu asupra aranjamentelor financiare germano-bolșevice, fostul premier A. F. Kerenski era de părere că întreaga istorie a Rusiei ar fi luat un alt curs dacă s-ar fi reușit să demonstreze în fața unui tribunal „crima monstruoasă pe care nimeni nu voia s-o creadă, tocmai pentru că părea atât de inexplicabilă din punct de vedere psihologic“, a aranjamentelor financiare bolșevicogermane. Evenimentele de la Petrograd aveau să se deruleze, la începutul anului 1917, cu o viteză amețitoare generând o explozie socială a cărei rapiditate și anvergură nu încetează nici azi să uimească. Ezitarea țarului Nicolae al II-lea în a ordona atacul asupra Petrogradului, de că- tre trupele aflate sub comanda generalului N.I. Ivanov, presiunile Dumei de Stat pentru abdicare, precum și sosirea trenului imperial la Pskov, și nu la Petrograd, la cartierul general al frontului de nord, comandat de generalul N. V. Ruzski, cunoscut pentru vederile sale antimonarhice, au contribuit la deznodământul final.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Prăbușirea unui imperiu

Mesaj Scris de Admin la data de 28.01.08 20:46

Prăbușirea unui imperiu
http://www.interesulpublic.ro/istorie_18/prăbusirea-unui-imperiu-(1)_8931

Îmbrățișând ideile din testamentul lui Petru cel Mare și făcând eforturi considerabile pentru a le împlini în acel frământat secol XX, accentuând regimul de autoritate și tiranie asupra poporului rus și al celorlalte popoare și națiuni, regimul sovietic, instaurat în urmă cu 90 de ani pe teritoriul Imperiului Rus, avea să se constituie într-un demn urmaș al regimului autocratic țarist.

Rusia se prezenta, la începutul secolului XX, ca o țară a contrastelor: 80% din populație era formată din țărani, care duceau o viață ca în Evul Mediu, iar la extrema cealaltă se aflau artiștii, scriitorii, compozitorii, oamenii de știință, perfect familiarizați cu stilul de viață occidental. Pe lângă o economie capitalistă riguroasă, reprezentată de faptul că Rusia era cel mai mare producător de țiței și principalul exportator de grâne, coexista un regim al cenzurii politice și al arbitrariului polițienesc, neavând nici constituție, nici parlament. Păturile educate sperau, în perspectiva secolului XX, ca Rusia să facă saltul în modernitate și să ajungă din urmă Europa Occidentală, sau poate chiar să o depășească. Oamenii de stat ruși au realizat, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, că Rusia nu putea rămâne o mare putere dacă nu-și crea o industrie proprie și o bază economică capabile să-i asigure independența în raport cu capitalul străin. În 1897, la inițiativa lui Witte, Rusia a adoptat standardul aur, ceea ce a făcut din rublă una din cele mai stabile valute din lume și a stimulat investițiile străine.

Lojile masonice rusești au jucat un rol extrem de important în pregătirea revoluțiilor ruse din 1905 și 1917
Între 1892 și 1914, străinii au investit în întreprinderile rusești peste un miliard de dolari americani (echivalentul a 20 de miliarde de dolari-aur, la nivelul anului 1995), astfel încât Rusia a cunoscut un salt al dezvoltării industriale care avea să aducă țării, împreună cu agricultura și resursele ei miniere, locul al cincilea între economiile lumii. La sfârșitul secolului al XIX-lea, deși erau încă interzise, prin lege, partidele politice au început să capete formă. Partidul Socialist Revoluționar a fost creat în mod oficial în 1902, iar în 1905 se va constitui Partidul Constituțional-Democrat, principala grupare liberală rusă, care avea să se deosebească de organizațiile radicale prin componență și program în condițiile în care „la începutul secolului al XX-lea, mii de locuitori ai Rusiei erau devotați ideii unei schimbări fundamentale“.

Un rol extrem de important în pregătirea evenimentelor de pe scena politică rusă de la începutul secolului al XX-lea, respectiv revoluțiile din 1905 și 1917, l-au jucat societățile secrete reprezentate de lojile masonice rusești. În anul 1750, sub domnia țarinei Elisabeta Petrovna, este atestată documentar funcționarea a două loji: Loja Discreției, la St. Petersburg, și Loja Zorobabel și Steaua Polară, la Riga. Doi militari englezi și-au asumat răspunderea organizării francmasoneriei în Rusia: căpitanul John Philips, desemnat în această funcție de către Lordul Lovel, Marele Maestru al Marii Loji a Angliei, ca Mare Maestru Provincial pentru toate lojile din Rusia, și, începând cu anul 1741, generalul Lord James Keith. În timpul domniei țarinei Ecaterina a II-a, a țarului Pavel I și Alexandru I, masoneria rusă a cunoscut perioade foarte grele, fiind interzisă în mai multe rânduri, pentru a renaște mai apoi. „Prin forța lucrurilor, lojile masonice se vor transforma curând într-un bastion unic și secret, în care cele mai diferite idei și tendințe vor putea intra în luptă, contribuind pe această cale la constituirea unei opinii publice, libere și independente“, afirma colonelul Pavel Ivanovici Pestel (1793- 1826), comandant al regimentului de infanterie de la Viatka, erou în războiul din 1812 și principalul instigator al insurecției decembriste din 1825. Anii 1905-1917 au fost hotărâtori pentru destinul Rusiei, deoarece în această epocă francmasoneria a exercitat o înrâurire discretă, dar eficientă asupra evenimentelor politice care s-au desfășurat în Rusia, începând cu instituirea Dumei imperiale, după 1905, până la abdicarea țarului și constituirea guvernului provizoriu. Alexandr F. Kerenski, cneazul E. Lvov, Nikolai Vasilievici Nekrasov, N.S. Aeidze, Vasili Aleksandrovici Maklakov, Evghenia Dimitrievna Kuskova, mareleduce Nicolai Dimitrievici Sokolov, Aleksandr Ivanovici Kolovanov, Aleksandr Ivanovici Braudo, Mihail Ivanovici Tereșcenko, Stepan Nikolaevici Procopovici și Alexandr Ivanovici Gucikov reprezintă o parte dintre oamenii politici ai „Momentului 1917“, care aparțineau masoneriei ruse.

„Duminica însângerată“ (9 ianuarie 1905), căderea Port Arthurului în 1905, bătălia din strâmtoarea Tsushima și scufundarea flotei ruse (mai 1905) au amplificat criza regimului țarist ce fusese zguduit, în februarie 1899, de revolta studenților din universități, urmată de noi tulburări în iulie 1899 și decembrie 1900. „Manifestul din octombrie“ (17 octombrie 1905) avea să reprezinte începutul sfârșitului pentru autocrația rusă. În ciuda semnă- turii pe care o acordase, țarul Nicolae al II-lea nu s-a simțit obligat moral nici un moment să respecte „Manifestul“, păstrându-și convingerea, iluzorie de altfel, că va rămâne un autocrat chiar și după crearea unui organism cu putere legislativă. În aprilie 1906, autoritățile au făcut public textul primei Constituții, cunoscut sub numele de Legile Fundamentale. Raportată la tradițiile Rusiei, Constituția din 1906 reprezenta un pas uriaș spre democrație. Lipsa de voință din partea coroanei și a parlamentului pentru respectarea spiritului și prevederilor Constituției, avea să se soldeze cu o lipsă de stabilitate în viața politică internă rusească. Conflictul dintre țarul Nicolae al II-lea și prima Dumă de Stat readucea în memorie exemplul Stărilor Generale din Franța anului 1789. „Totuși, în această perioadă benefică dintre 1906 și 1913 - scria A. Soljenițîn - s-au găsit oameni lucizi care și-au dat seama că bolile care subminau statul sunt ignorate, că există o periculoasă prăpastie între societate și putere și o decădere a conștiinței na- ționale rusești“.

Asasinarea primului-ministru Stolîpin avea să pună capăt efortului de construcție a unei Rusii puternice și mărețe. Economia rusă era în plin avânt, astfel încât un economist francez previziona, în 1912, că Rusia, dacă își menținea ritmul de creștere economică pe care îl cunoștea din 1900, ar fi ajuns să domine Europa din punct de vedere economic, politic și financiar. Primul război mondial avea să zguduie din încremenire Imperiul Rus, iar influența ideilor bolșevice avea să-l măture de pe scena politică a lumii, înlocuindu-l cu un altul la fel de autocratic, dar mult mai cinic și odios. „Convingerea noastră fermă - scria, în februarie 1914, Piotr Durnovo, fost ministru de Interne și șef al Departamentului Poliției - bazată pe o studiere îndelungată și profundă a tuturor tendințelor subversive, este că în țara care va pierde războiul va izbucni inevitabil o revoluție socială care, prin însăși natura lucrurilor, se va extinde și în țara ce va ieși învingătoare“.

Asasinarea primuluiministru Stolîpin avea să pună capăt efortului de construcție a unei Rusii puternice și mărețe
Criza care afecta viața de zi cu zi a populației și armatele de pe front se făcea simțită și în viața politică. Conflictele dintre Duma de Stat și țarul Nicolae al II-lea au continuat pe tot parcursul războiului prevestind criza ce va izbucni în februarie 1917. Criza politică a atins apogeul în august 1915, când parlamentarii liberali și conservatori, reprezentând aproape trei sferturi dintr-un corp legiuitor, au făcut front comun cu cei mai înalți funcționari numiți de țar, pentru a cere o guvernare parlamentară. În fața acestor presiuni, țarul a acceptat să atribuie deputaților Dumei de Stat și membrilor cercurilor de afaceri un rol mai însemnat în mobilizarea frontului intern, ceea ce a favorizat desfășurarea unei „revoluț ii tăcute“, caracterizată prin participarea unor reprezentanți ai muncitorilor la administrarea industriei și prezența în instituțiile guvernamentale, alături de purtătorii de ranguri, a cetățenilor de rând.

La începutul lui noiembrie 1916, Miliukov, șeful „cadeților“ și redactor-șef al ziarului acestora, a acuzat, într-o ședință a Dumei de Stat, pe primul-ministru Stürmer de înaltă trădare, de faptul că ducea o politică germanofilă cu sprijinul împărătesei Alexandra. Acuzațiile lui erau nefondate, dar pasiunile stârnite de discursul lui au avut un rol hotărâtor în declanșarea Revoluției din Februarie 1917, în care presupusa trădare a guvernului a constituit inițial principala motivație a protestatarilor. După război, aflat în emigrație, Miliukov a recunoscut că totul era o calomnie și și-a justificat acțiunea prin nevoia unor măsuri extreme, care ar fi permis Blocului Progresist să preia conducerea țării. în condițiile în care instituția autorității devenise „obiect de amuzament“, Consiliul imperiului - care juca rolul de Senat - avea să voteze, la 26 noiembrie 1916, o rezoluție prin care condamna amestecul „forțelor misterioase și iresponsabile“ în politica țării. Lucrarea lui S.P. Melgunov, „Vers la revolution de palais“ („Către revoluția de palat“), publicată la Paris în anul 1939, dezvăluie faptul că un cerc masonic inspira politica „centrului-stânga“ din cadrul Dumei imperiale, reprezentat de Kerenski, Nekrasov și Kolubiakin iar atât candidatura lui Tereșcenko, cât și cea a cneazului Lvov erau motivate prin apartenența ambilor la masonerie.

Una dintre acele „forțe misterioase“ care s-a implicat enorm în dezlănțuirea revoluției ruse din 1917 a fost și Germania kaiserului Wilhelm al II-lea. O circulară din 23 februarie 1915 a Secției de Presă a MAE de la Berlin către toți ambasadorii, trimișii și reprezentanții consulari din țările neutre specifica existența unor birouri speciale, în țările în care fuseseră acreditați, pentru organizarea propagandei, respectiv provocarea de tulburări sociale și de greve, declanș area de mișcări revoluționare, de miș- cări separatiste, de război civil etc., în țările aliate aflate în stare de război cu Germania sau cu coaliția germană. Referitor la acțiunile acestor birouri de propagandă germane și a influenței lor, generalul rus A.I. Denikin consemnează că opera de propagandă germană urmărea „ideea dezmembrării Rusiei, formulată lămurit și realizată cu un spirit metodic evident de către guvernul german“. Propaganda de război și cea de tip bolșevic, introdusă de germani în tranșeele rusești, precum și agitația social-democrată au avut efectul scontat asupra armatei ruse demoralizată de război, astfel încât simptomele dezintegrării armatei se simțeau deja din al doilea an de război.

În drumul spre victorie și spre dezmembrarea Imperiului țarist, Germania lui Wilhelm al II-lea și-a luat ca aliat aripa bolșevică a Partidului Social-Democrat Rus condusă de Vladimir Ilici Lenin. Istoricul Dmitri Volkogonov, făcând o apreciere asupra originilor lui Lenin, sublinia că deși era rus prin cultură și limbă, Lenin nu acorda acestui fapt o prețuire deosebită, dar nu fiindcă s-ar fi simțit mai mult german, suedez, evreu sau calmâc. Lenin era prin vederile sale un internaționalist și un cosmopolit pentru care revoluția, puterea și partidul aveau să fie infinit mai prețioase decât Rusia însăși. Moartea tatălui (1886) și a fratelui Alexandr (1887), cel din urmă arestat și spânzurat pentru activități revoluționare, aveau să-l afecteze profund pe tânărul Vladimir Ulianov. Atitudinea tinerilor teroriști în fața morții, stoicismul și puterea de viață l-au impresionat enorm pe Lenin și foarte probabil că undeva, în „străfundurile minții lui, terenul era pregătit pentru ideea că pe drumul spre revoluție nu se va realiza nimic fără radicalism, plus dorința de a reuși, și acesta a devenit nucleul gândirii sale“. Admis la studii la Universitatea din Kazan, în ciuda antecedentelor familiale, Lenin a fost atras într-o organizație politică clandestină. Eliminat din facultate pentru că participase la o adunare de protest împotriva anumitor regulamente universitare, Lenin și-a petrecut următorii patru ani din viață familiarizâ ndu-se cu literatura radicală, transformâ ndu-se într-un revoluționar fanatic, hotă- rât să distrugă statul și societatea. „Lenin - în opinia istoricului american Richard Pipes - întruchipa la sfârșitul studiilor universitare un amestec de anarho-terorist și socialdemocrat“. „Descoperirea“ marxismului de către Lenin a fost extrem de selectivă astfel încât „dacă Marx - scria Alexandr Kuprin - ar privi în jos, de acolo unde este, la Lenin și la boșevismul lui rusesc, asiatic și sectar, ar repeta faimoasa sa frază: «Scuzați-mă, domnule, dar eu nu sunt marxist»“. Troțki, care după octombrie 1917 și până la sfârșitul vieții sale s-a considerat leninist, l-a criticat pe Lenin pentru lipsa lui de „flexibilitate în gândire“, pentru subestimarea rolului teoriei, ceea ce ar putea duce la „dictatură asupra proletariatului“.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Cuibarul lui Fabergé

Mesaj Scris de Admin la data de 27.01.08 16:59


Cuibarul lui Fabergé


Cine are în colectia personala un Brancusi, un van Gogh sau un Rubens, este „om facut”. Dar printre numeroasele exemple de valori inestimabile ale artei universale se afla si cateva produse – doar cateva zeci, dupa cum se declara oficial – care te pot eticheta drept om norocos: este vorba despre asa-numitele „Oua Fabergé”, care pot fi catalogate drept bijuterii, obiecte ultraluxoase de decor (de talie mica) sau pur si simplu betii ale frumosului...
Un conflict religios a condus la stabilirea familiei Fabergé în Rusia. A fost marea sansa a lui Peter Carl Farbergé de a se naste la Sankt Petersburg (în 1846), deoarece tatal sau (hughenot, adica protestant calvin francez) se refugiase acolo din cauza opresiunii exercitate de catolicii din Franta acelor vremuri (se revocase Edictul de la Nantes). Asa a ajuns într-o Rusie ortodoxa sa fie primit cu bratele deschise de tarul Alexandru III, entuziasmat de primele bijuterii prezentate de Peter Carl la Expozitia pan-ruseasca de la Moscova, din 1882.
A fost momentul de rascruce pentru cariera marelui artizan. Din acel an, atelierului Fabergé i s-a comandat – pentru tar si tarina (Maria) –, în fiecare an, cate un „ou”, iar traditia a continuat si cu Nicolae II si tarina Alexandra. În 1885, Peter Carl devenea „Aurarul Curtii Imperiale” – functie unica pentru un artist în întreaga istorie a monarhiilor europene. Si, într-o cavalcada fabuloasa a superlativelor estetice, echipa Fabergé a realizat, între 1885 si 1917, numai saizeci si noua de „oua”, dintre care numai cinzeci si patru pentru familiile tarilor susmentionati. Acestea sunt cele mai valoroase oua ornamentale din întreaga lume. Tot ceea ce s-a realizat dupa moartea lui Peter Carl are o valoare inferioara.
Atat de mare a fost entuziasmul nobilimii ruse fata de produsele „Bijutierului imperial”, încat atelierele Fabergé au ajuns sa aiba filiale la Sankt Petersburg, Moscova, Odessa, Kiev si peste granita, la Londra. Numarul angajatilor a ajuns la cinci sute, iar numarul artefactelor produse a depasit suma de 150 de mii. Din 1897, Fabergé devine si „Aurarul Coroanei Suedeze”. Marea recunoastere europeana a artei bijuteriilor sale s-a produs la Targul Mondial de la Paris, din 1900, unde maestrul a reprezentat Rusia.
Framantarile generate de Revolutia rusa l-au determinat pe Fabergé sa devina un pribeag al Europei (dupa ce si-a vandut capitalul angajatilor sai) si sa se stabileasca, în cele din urma, în Elvetia. Marele artizan nu a mai trait decat trei ani. Moare în 1920 si este înmormantat la Cannes. O data cu disparitia acestui bijutier de exceptie, faimoasele sale produse au început sa fie vanate de marii colectionari de raritati si unicate. Din pacate pentru patrimoniul Rusiei, Stalin a vandut paisprezece „oua” (în 1930), iar astazi mai exista la Moscova doar douazeci si doua (majoritatea aflate la Muzeul Kremlinului). Cincisprezece se afla în posesia familiei Forbes (New York). Din cele 69 originale, opt si-au pierdut totalmente urma.
Capodoperele Fabergé sunt facute din aur (si alte metale pretioase), ornate cu multiple pietre pretioase si decorate cu un email special. Cele mai multe sunt de fapt „cutii” care ascund miniaturi din aur precum corabii, calesti, masini si mini gravuri etc. Cel mai pretios obiect Fabergé (realizat în 1902), conform pretului de licitatie, este numit „Rothschild Egg Fabergé”, estimat la 18 milioane lire sterline, în octombrie 2007, la Londra.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

A fost gasita pestera comorii din 1001 de nopti?

Mesaj Scris de Admin la data de 20.01.08 13:06


A fost gasita pestera comorii din 1001 de nopti?


De-a lungul secolelor, legendara comoara din povestirile celor 1001 de nopti, traduse in urma cu 300 de ani, i-a tinut pe occidentali cu respiratia taiata. Europenii au vazut in Orient, un taram fabulos, cu bogatii nemasurate, mai ales in Imperiul otoman care respira o atmosfera de viata princiara. Captivantele povestiri precum „Aladin si lampa fermecata” sau „Ali Baba si cei 40 de hoti” ne-au facut sa visam la comorile Orientului in timp ce aventurierii si arheologii au incercat sa le descopere. Unele semne au aparut undeva pe fostul teritoriu al URSS.
Pe teritoriul fostei RSS Uzbece, la locul de confluenta al fluviului Angren cu raul Nisbahsay, se ridica dealurile ce vestesc Muntii Kurminski. In aceste locuri s-au descoperit cantitati mari de monede din secolul al XV-lea.Arheologii, care banuiau de mult ca aceasta regiune ascunde pretioase marturii ale civilizatiei si culturii popoarelor care au trait aici, au trecut la cercetarea sistematica si amanuntita a intregii zone deluroase.
Pe masura ce sapaturile ajungeau la cate un strat nou de pamant, apareau obiecte din ce in ce mai vechi: dupa numeroase vase, adevarate capodopere de arta, s-au gasit vechi monede arabe de argint, bijuterii, statuete, arme si diverse obiecte lucrate mai grosolan. De sub atelierele mestesugarilor au iesit la iveala contururile unei imense cetati fortificate, iar in stratul de loess din subsol – s-a gasit un mare numar de unelte de piatra.
Specialistii au ajuns la concluzia ca in acest loc, la confluenta celor doua ape, feudalii au ridicat cu 1500 de ani in urma o puternica fortificatie de unde, la adapostul muntelui si al apelor, putea fi supravegheata toata valea, precum si imprejurimile. In jurul fortificatiilor a luat nastere si un oras imprejmuit la randul lui tot cu un zid puternic.
Drumuri comerciale legau orasul de Taskent si Tupkent. Drumul spre Fergana, care ducea peste munte, era si el de mare importanta, motiv pentru care era bine pazit. Aceasta, cu atat mai mult cu cat traseul lui trecea pe langa o mare mina de argint, care prin secolele VII-VIII se numea „Mina de argint a Tsasului” (nume sub care era cunoscut in acea vreme Taskentul).
Potrivit marturiilor unor geografi arabi de pe atunci, aici se afla „Muntele de argint” cu faimoasa pestera cu comori din „1001 de nopti” in fata careia Ali Baba ar fi rostit cuvintele magice „Sesam, deschide-te!”
Denumirea „Kuhissim” sau „simsim” („Muntele de argint”) ar sta la originea cuvantului „sesam” cu ajutorul caruia legendarul Ali-Baba s-ar fi inavutit si ar fi imbogatit si pe altii.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Novgorod orasul cupolelor aurite

Mesaj Scris de Admin la data de 09.12.07 11:03



Novgorod orasul cupolelor aurite


In mintea noastra, acest oras nordic de pe malurile raului Volhov este poate cel mai incarcat de legende de pe intreg cuprinsul Maicii Rusia. Bantuit de umbrele lui Cernomor si ale Babei Iaga, dar si de zborul gratios al lebedelor spre lacul Ladoga, se numeste „orasul nou” dar de fapt este foarte, foarte vechi, avand aproape aceeasi varsta cu tara insasi. Traditia spune ca a fost fondat pe locul unei mai vechi asezari, chiar de Rurik (?-879), vestitul conducator normand al varegilor, care a cucerit puterea in Novgorod in 862 inaugurand dinastia Rurikizilor, acei principi dominatori imprastiati apoi in toata Rusia. Teoria „normandista” il considera pe Rurik intemeietorul intregii tari, cu toate ca Novgorodul este mentionat prima oara in 859.

Aflat la incrucisarea drumurilor care duceau „de la varegi la greci”, pe apa si pe uscat, orasul a constituit o veritabila putere economica si culturala care s-a intins mai bine de 500 de ani.
Soarta lui parea sa se schimbe in timpul lui Vladimir cel Sfant (978-1015) care a preluat puterea la Novgorod si ulterior in intreaga Rusie. In anul 988, acest conducator a ridicat crestinismul la rang de religie oficiala. Locuitorii orasului se inchinau inca unor zeitati pagane ca zeul tunetului, Perun. Crestinarea a constituit un proces indelungat si dureros, presarat cu multe jertfe. Asta cu atat mai mult cu cat oamenii de aici erau nemultumiti ca Vladimir I cel Sfant isi stabilise capitala la Kiev.
Orasul, deosebit de bogat, a reusit sa-si asigure autonomia si, din 1136, puterea a fost preluata de marii proprietari care aveau dreptul sa aleaga o adunare oraseneasca, aceasta fiind condusa de un guvernator. Conducerea era conditionata de alianta cu clerul. In final, in oras a fost numit un arhiepiscop, el fiind si reprezentantul adunarii orasenesti. Intre 1136-1478 Novgorodul a devenit capitala republicii cu acelasi nume, constituita dupa faramitarea Rusiei Kieviene. In 1240 si in 1242, cneazul Novgorodului, Alexandru Nevski, a zdrobit agresiunea feudalilor suedezi si germani, stavilindu-le inaintarea spre est. Au ramas vii in mintea locuitorilor bataliile de pe Neva si cea de pe gheata lacului Cinad, iar in 1478 vechea cetate a intrat in componenta statului centralizat rus.
Urbea este insa vestita ca un vechi si important centru de arhitectura si pictura rusa, cunoscut ca atare inca din secolul al XI-lea. In vestul orasului, pe malul stang al raului Volhov se inalta Kremlinul Novgorodului numit Detinet („Mica fortareata”). In spatele zidurilor sale se pot vedea cele cinci cupole-cepe – ale catedralei Sfanta Sofia, construita intre 1045-1052. Cupola cea mai mare este aurita iar celelalte argintate. In Catedrala lui Iisus Rege frescele au fost realizate de pictorul bizantin Teofan, constituind capodopere ale timpului.
In 1570 Ivan cel Groaznic a declansat un macel cumplit, care a pus capat puterii politice a Novgorodului, iar in timpul Celui de al Doilea razboi Mondial a fost distrusa o mare parte din oras.
Dupa razboi monumentele au fost restaurate cu grija, redandu-li-se stralucirea. Orasul, asa cum este el astazi, a ramas un important nod de comunicatii, are aeroport si este cunoscut pentru industria sa chimica, cea alimentara si cea de prelucrare a lemnului. In sufletele noastre el ramane insa orasul troicelor si a negutatorilor de blanuri a cupolelor aurite sau instelate si, mai ales a vestitilor mesteri iconari in fruntea carora s-a aflat vestitul Dionisie din Novgorod.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Lovitura de stat bolsevica din noiembrie 1917

Mesaj Scris de Admin la data de 19.11.07 17:43

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Moscova - Orasul necucerit de Napoleon

Mesaj Scris de Admin la data de 22.10.07 19:46


Moscova - Orasul necucerit de Napoleon


Capitala a Federatiei Ruse, asezata pe raul cu acelasi nume, Moscova adaposteste o populatie de peste 10 milioane de locuitori. Data oficiala a fondarii sale este 4 aprilie 1147, cand un document al epocii mentioneaza intalnirea la Moscova, in ziua respectiva, intre printul Suzdalului si printul Novgarod-Severski.In secolul al XIII-lea Moscova a devenit nucleul cnezatului in formare si, in 1326, capitala acestuia. Orasul a fost multa vreme expus navalirilor dusmane. A trebuit sa tina piept in special mongolilor, de multe ori fara succes. Acest pericol permanent i-a hotarat pe conducatorii de atunci sa imbunatateasca fortificatiile si, din secolul al XV-lea, s-a obtinut o anume libertate si a inceput ascensiunea Moscovei spre rangul de mare centru comercial international. A fost un drum care nu a putut fi stavilit nici de incendii, nici de perioade de foamete, nici de luptele cu mongolii sau tatarii.
Un rol important in dezvoltarea orasului l-a avut Petru cel Mare, care a mutat aici capitala tarii. Orasul a ramas insa tinta perfecta a dusmanilor. In 1812, la numai 100 de ani dupa castigarea statutului de capitala, aici au patruns trupele lui Napoleon, convins ca a cucerit tara. Imparatul a gasit insa un oras pustiu, in care trei sferturi din cladiri fusesera arse de localnici, pentru a nu le lasa in mainile dusmanului. Trupele franceze nu au gasit nici hrana nici adapost si in octombrie a inceput retragerea, dand piept nu doar cu soldatii maresalului Kutuzov, ci si cu o iarna cumplita, care a contribuit din plin la dezastrul de la Berezina. Dupa retragerea francezilor, locuitorii au inceput imediat reconstructia, o parte dintre cladirile de atunci rezistand pana in zilele noastre.
Moscova de azi este rezultatul transformarilor din ultimele doua secole. Acum zona de afaceri a orasului, Noul Arbat, este plina de magazine si restaurante cu specific din toate regiunile tarii, in vreme ce Vechiul Arbat, fost centru al vietii literare si artistice, a fost transformat intr-un targ de antichitati. Orasul s-a dezvoltat asemenea altor capitale europene ca Londra sau Paris. Un tren expres il inconjoara, trecand printre blocuri si zone industriale, apoi, patrunzand spre interior gasesti inelul unei cai ferate, care marcheaza granitele unei vechi asezari din secolul al XVIII-lea. Urmeaza Inelul Gradinilor, pe linia vechilor fortificatii, si inelul bulevardelor care inconjoara Kitai Gorod, orasul vechi de forma rectangulara.
In mijlocul acestuia se afla Kremlinul care odinioara insemna doar cateva terasamente si santuri de apa aflate la confluenta raurilor Moscova si Neglinaia. Acesta este cel mai vizitat monument al orasului. Zidurile sale de caramida rosie, legand 20 de turnuri, au fost construite in secolul al XV-lea de arhitecti italieni chemati de Ioan al III-lea. In jurul sau se afla numeroase biserici si palate, el insusi fiind o importanta colectie de stiluri arhitectonice. Teatre de renume mondial cum este „Balsoi” fondat in 1776, 74 de muzee printre care Galeriile Tretiakov si Muzeul Puskin, Academia de Stiinte, din 1724, 13 universitati, remarcandu-se Universitatea Lomonosov, din 1755, multimea bisericilor si manastirilor, mai vechi de 500 de ani, fac din acest oras unul incarcat de istorie, de cultura si traditii.
Reinnoirea sistematica, inceputa dupa 1930 si orasele satelit ridicate dupa 1980 dau o viata noua acestui oras ale carui clopote au batut in 1812, marcand retragerea marelui Napoleon de pe pamantul in care si natura ii era ostila dusmanului.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Despre Rusia, cu Helene Carrere d'Encausse

Mesaj Scris de Admin la data de 13.10.07 15:50

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONTINUARE

Mesaj Scris de Admin la data de 04.09.07 7:44

În ultima perioadă de timp are loc o reactivare a forțelor strategice sovietice la un nivel nemaivăzut de la prăbușirea Uniunii Sovietice
Un set de evenimene vine să probeze afirmația privind renașterea interesului pentru arma atomică. Astfel, în februarie 2004 au avut loc cele mai mari exerciții navale din 1982 încoace, în timpul cărora s-a produs ratarea supărătoare a lansării unei rachete RSM-54, eveniment la care a asistat și președintele rus Vladimir Putin. în aceeași lună, Putin a vorbit despre o nouă armă „capabilă să lovească ținte ascunse în profunzimea continentului cu o viteză supersonică la altitudine și cu o direcție aleatoare în timpul zborului“. În aprilie 2004, testarea unei versiuni a rachetei Topol-M a avut loc lângă Insulele Hawaii în locul obișnuitelor trageri spre Kamchatka. În octombrie acelaș i an, Serghei Ivanov a declarat că principalul obiectiv al politicii militare este „protecț ia împotriva atacurilor aeriene/spațiale“. Modificări substanțiale au loc și în cazul submarinelor strategice. Astfel, Rusia va dezmembra două submarine nucleare din clasa Akula, cunoscute în Occident cu numele „Typhoon“ dat de NATO. Fondurile pentru dezmembrare provin din programul american CTR (Cooperative Threat Reduction), program înființat de Congresul SUA în 1991, cu scopul de a asigura securitatea armelor și materialelor nucleare din era sovietică. Din 1992, Pentagonul a plătit miliarde de dolari Rusiei, Ucrainei, Belarusului și Kazahstanului pentru a finanț a distrugerea rapidă și sigură a arsenalurilor nucleare și chimice și pentru a întări controlul asupra mișcărilor materialelor periculoase, într-un efort de neproliferare. în 2004, programul CTR, numit și programul Nunn-Lugar după numele celor doi congresmeni americani care au lansat această inițiativă, în primele momente ale prăbușirii Uniunii Sovietice, a alocat 690 milioane de dolari pentru aceste proiecte în fostele țări sovietice. Pierderea de materiale radioactive din submarinele vechi ale erei nucleare sovietice a devenit o preocupare majoră a ecologiștilor ruși în ultimii ani. În 2000, o uzină de reprocesare a resturilor nucleare din submarine s-a deschis la Severodvinsk, uzină la care SUA au contribuit cu 17 milioane de dolari.

Două din cele șase submarine din clasa Typhoon, produse în anii 1980, sunt destinate dezmembrării. O delegație a membrilor Congresului american și oficiali ai Ministerului rus al Apărării au vizitat locul unde se va produce dezmembrarea în 17 și 18 ianuarie 2005, în orașul Severodvinsk, din nord-vestul Rusiei. Submarinul este lung de 172 metri și are capacitatea de a transporta 20 rachete balistice navale ruse de cea mai mare dimensiune, cunoscute sub denumirea de RSM-52, după nomenclatorul rus, și SS-N-20 Sturgeon, după nomenclatorul NATO. Fiecare rachetă transportă 10 focoase nucleare, iar submarinele din clasa Typhoon le pot lansa de sub calota polară fără să fie nevoie anterior să o spargă. Această abilitate previne detectarea în avans a lansă rii de către sateliți și intercepția timpurie. Ultimele patru submarine din clasa Typhoon vor fi modernizate, deși numai unul își va păstra rachetele balistice intercontinentale. Submarinele vor fi echipate cu noile sisteme de rachete Bulava-M. La sfîrșitul lunii noiembrie 2004, o flotilă de nave a Flotei de Nord s-a reîntors în portul Severomorsk, după ce a încheiat o suită largă de exerciții pentru grupuri de portavioane, în Oceanul Atlantic. Rămânând cu utilitatea tot la nivelul unui sprijin pentru moral în general, exercițiul a dovedit mai multe despre starea Marinei ruse și cultura politică în care aceste exerciții au fost planificate. Cel puțin superficiale ca substanță și organizare, exercițiile care au durat o lună au fost impresionante, au testat capabilitățile antisubmarine și de apărare aeriană ca și capacitățile de alimentare a vaselor direct pe mare. A participat un crucișător nuclear, „Petr Velikiy“ (Petru cel Mare), vasul mineralier „Amiral Ushakov“, crucișătorul înarmat cu rachete de croazieră „Mareșal Ustinov“ și portavionul „Amiral Kuznetsov“. Exercițiile din Oceanul Atlantic au fost concepute ca o testare serioasă, mai puțin ca un spectacol mediatic. Amiralul Mikhail Abramov, comandantul Flotei Nordului, crede că aceste exerciții demonstrează, fiabilitatea și funcționalitatea Flotei Nordului, ca și capacitatea de a apăra frontierele Rusiei, dovedind și un grad înalt de pregă- tire de luptă. Până la acest exercițiu, navele Flotei Nordului nu au fost decît în Marea Barents. Participanții au fost neexperimentaț i cu condițiile dificile din Atlantic, astfel că au fost întrebuințate la maximum abilităț ile piloților ruși, care nu au avut niciodată numărul de ore de zbor pe care le prevede pregătirea din cadrul NATO. în fapt, au fost raportate peste 100 de ieșiri pentru fiecare avion de luptă, dovedind utilitatea exercițiului pentru întărirea experienței tinerilor piloți în condițiile vremii nefavorabile. Intrarea Rusiei în era exercițiilor în Atlantic pentru forțele navale, combinată cu cercetarea în domeniul submarinelor, deși la o scară redusă față de ceea ce și-ar fi dorit mulți amirali, sugerează schimbări importante în armata rusă care încearcă să promoveze imaginea unor capabilități majore în domeniul naval, mai mari decât posedă Rusia în realitate. Dată fiind pregnanța amenințărilor la adresa integrității ce vin, în mare parte, din interior sau din apropierea imediată a propriilor frontiere, locația exercițiilor arată că ostilitatea la adresa Statelor Unite ca potențial dușman sau rival naval rămîne în actualitate pentru elitele ruse din domeniul securității.

Un mare motiv de preocupare atît pentru vecinii Rusiei, noile state independente din spațiul CSI, cât și pentru aliații vest-europeni din NATO și Statele Unite, îl reprezintă îmbrățișarea strategiei „loviturilor preventive“. Când generalul Yuri Baluevsky, șeful Statului Major General rus, a declarat pe 8 septembrie 2004 că Rusia poate lansa lovituri preventive împotriva bazelor teoriste oriunde în lume, cei mai mulți dintre experți au considerat această declarație fie ca o tentativă de a distrage atenția de la slaba performanță a serviciului de securitate rus în timpul evenimentelor de la Beslan, fie ca un simplu „bluf strategic“. Oricum, în ziua următoare, într-o dovadă de unitate rară, ministrul Serghei Ivanov a confirmat declarația, pentru ca ulterior generalul Baluevsky să o reitereze, adăugând că asemenea lovituri vor fi autorizate de Președinte în calitatea sa de șef suprem al armatei.

Primul candidat pentru opțiunile „preventive“ ale strategilor ruși este Georgia, care de curând a devenit deranjantă pentru Rusia datorită presiunilor puternice asupra Osetiei de Sud. Georgia a devenit o prezență constantă în amenințările autorităților ruse, iar satele cecene din Valea Pankisi au fost prea mult timp identificate de Moscova ca „refugii sigure“ pentru rebeli, iar cele cîteva acțiuni de curățire ale spațiului executate de forțele georgiene antrenate de Statele Unite nu au înlăturat aceste suspiciuni. O altă posibilitate ar fi Valea Kodori, de unde miliția georgiană și bande cecene au atacat Abhazia, implicând chiar și trupele ruse de menținere a păcii staționate acolo. Din punct de vedere tehnic, Moscova poate porni operațiuni aeriene și terestre sincronizate asupra celor două văi. Președintele georgian Mikhail Saakashvili ar fi fost atunci lăsat să facă apeluri disperate către Occident, dar Moscova își putea justifica acțiunile unilaterale cu câțiva „teroriști“ capturați. În 2002, mai exact la 11 septembrie, Putin a amenințat pentru prima oară direct Georgia cu represiuni pentru găzduirea teroriștilor, dar, sub presiune americană, a fost obligat să dea repede înapoi.

O altă posibilă țintă este centrul Azerbaidjanului, acolo unde un grup terorist ipotetic poate fi dispersat printr-o lovitură aeriană, eliminând preventiv orice „ameninț are“ asupra stației radar rusești din Gabala. Un mic detașament al forțelor speciale poate fi parașutat pentru a întări „mesajul“. Vecinii Rusiei își vor aduce aminte că atât grupul „Vityaz“, astăzi parte a Centrului Special de Operațiuni al FSB, cât și unitățile „Spetsnaz“ ale Directoratului Principal de Informații (GRU), sunt antrenate nu pentru operațiuni de salvare a ostaticilor, ci pentru lovituri în spatele inamicului.

Consolidarea puterii prezidențiale și restabilirea economică, acordarea statutului de „economie de piață“ de către SUA și UE, excelentele relații politico-economice cu Uniunea Europeană și existența Consiliului NATO-Rusia ne îndreptățesc să afirmăm că Rusia experimentează cu succes o „a treia cale“ în drumul spre constituirea „Noului Imperiu Rus“ („Noua Rusie“), fără a renunța la obiectivele de politică externă ale Imperiului Romanovilor. Între convingerea lui Brzezinski („O Rusie imperială nu ar putea fi o Rusie democratică“) și cea a lui Kerenski („Rusia va deveni o țară democratică“) se află Rusia lui Vladimir Putin, ale cărei evoluț ii, în arena relațiilor economice și politice internaționale, sunt surprinzătoare astfel încât „necunoscuta rusă“ rămâne, la acest început de mileniu, la fel de tainică precum a fost de atâtea ori în decursul istoriei. „Sigur că Rusia e o țară mare, care dispune de un potențial de resurse naturale și intelectuale enorm. De aceea, propun să avem totuși încredere că vom ieși din criză. Singura problemă este însă de timp și de preț“, pronostica politologul Gheorghi Arbatov. Cât va mai dura, oare, această criză și cum va arăta lumea după ce Rusia va ieși din ea? Răspunsul la această întrebare se dovedeș te a fi esențial în dorința de-a afla dacă lumea secolului XXI va fi unipolară sau multipolară și care va fi rolul Rusiei și al rușilor în ea.

(Sfârșit)
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONTINUARE...................

Mesaj Scris de Admin la data de 04.09.07 7:44

Ministrul Apărării al Federației Ruse, Serghei Ivanov, a ținut să precizeze foarte clar, la 2 octombrie 2003, în fața activului armatei ruse, că „Rusia are dreptul de a interveni militar în cadrul comunității statelor independente“. Totodată, el a susținut că este prerogativa Rusiei de a proteja rețeaua de conducte a fostei Uniuni Sovietice. În chestiunea protejării transportului de combustibili fosili, președintele Vladimir Putin a mers chiar mai departe în dezvoltarea logică a motivațiilor, declarând chiar că protecția va fi asumată de Moscova „chiar și pentru acele părți ale sistemului care se află în afara frontierelor Rusiei“. Această declarație a fost făcută, la 9 octombrie 2003, în cadrul unei conferințe de presă comune susținute la Ekaterinburg de liderul rus și cancelarul german Gerhard Schröeder. Aceste noi adăugiri la Conceptul Național de Securitate al Rusiei din ianuarie 2000, cunoscut și ca „Doctrina Putin“, relevă pretențiile rusești de hegemonie în spațiul CSI și reprezintă, potrivit unor experți internaționali, o amenințare directă la adresa suveranității Georgiei care înclină foarte mult spre o integrare în NATO.

Serghei Ivanov a mai lansat un mesaj ce trădează reclamarea unui pretins drept de preemțiune al Rusiei asupra controlului în fostul spațiu sovietic: el anunțat că bazele Statelor Unite din Asia Centrală, utilizate în războiul contra terorismului în Afganistan, vor trebui dezafectate la încheierea războiului. Ministrul rus al Apărării a declarat, la 2 octombrie 2003, că rolul armamentului nuclear rămîne unul cheie în strategia de apărare a Rusiei și că Moscova nu exclude posibilitatea unor lovituri preventive, dacă vor fi necesare, pentru a apăra interesele Rusiei sau pe cele ale aliaților săi. În Conceptul de Securitate Națională adoptat în ianuarie 2000, nu exista nici o asemenea subliniere sau referire la „aliaț i“. Totodată, președintele Vladimir Putin a susținut o conferință în fața oficialilor Ministerului Apărării, la 2 octombrie 2003, prezentând nevoia opririi reducerilor masive din armată, dar și adoptarea strategiei intervențiilor preventive. „Din 1992, forțele armate au fost reduse la mai puțin de jumătate. Este de ajuns. Acest proces dificil și dureros s-a încheiat în mare parte, iar perioada reformelor radicale a trecut“, a declarat Putin. Conferința s-a desfășurat ca urmare a publicării „Doctrinei reformei militare“, proiect prezentat de Statul Major General rus. Potrivit acestei doctrine, în 2007, armata rusă ar urma să dețină o forță de reacție rapidă, să-și încheie transformarea într-o armată majoritar profesionistă și să reducă termenul serviciul militar la jumătate. Putin a susținut și ideea ca cetățenilor din CSI să li se rezerve posibilitatea de a servi în cadrul armatei ruse. Președintele Putin a declarat, cu acea ocazie, că Rusia își va dezvolta forțele de rachete strategice și va redesfășura rachetele nucleare strategice grele UR- 100 NU (clasificate de către NATO sub indicativul SS-19). Președintele Federației Ruse a menționat faptul că Rusia are o rezervă importantă de rachete cu rază medie de acțiune, aflate în dotare încă din perioada sovietică, și care și-au păstrat întreagă capacitatea lor de a depăși orice sistem de apărare antirachetă. Cu aceeași ocazie, ministrul Serghei Ivanov a prezentat situa- țiile în care Federația Rusă ar putea da lovituri militare preventive, potrivit noii sale doctrine militare. Astfel, loviturile militare preventive ar trebui justificate de existența unei „amenințări inevitabile, clare și distincte la adresa țării“. Moscova poate opta pentru asemenea măsură și dacă „există amenin- țarea reducerii accesului său în anumite regiuni din lume, în care și-a definit interese financiare și economice cruciale“. în plus, Rusia poate utiliza „dreptul său militar de intervenție în cadrul CSI“ dacă „se dezvoltă o situație complexă și instabilă“ sau dacă „există o amenințare directă la adresa cetățenilor ruși sau a etnicilor ruși“, a menționat Serghei Ivanov. El a adăugat totuși că nu vede „o asemenea amenințare în cadrul CSI astăzi“ și că forța militară ar trebui utilizată numai dacă „toate celelalte modalități, inclusiv aplicarea de sancțiuni internaționale, au fost epuizate“.

Rusia poate utiliza dreptul său militar de intervenție în cadrul CSI dacă se dezvoltă o situație complexă și instabilă
Președintele Vladimir Putin l-a primit la Kremlin, la 30 octombrie 2004, pe secretarul general al NATO, lordul George Robertson, aflat în ultima sa vizită oficială la Moscova, înainte de a părăsi funcția pe care o deține în fruntea NATO, ce urma a fi ocupată de la sfârșitul anului de fostul șef al diplomației olandeze Jaap De Hoop Scheffer. Solicitat de presa rusă să comenteze afirmația sa făcută într-un interviu pentru Interfax, potrivit căreia NATO are preocupări cu privire la noua doctrină de modernizare a forțelor armate ale Rusiei, George Robertson a indicat, tot la sosirea sa la Moscova, că sunt puncte neclare în această doctrină, numită „cartea albă“ de către NATO, la care ar dori să primească explicații din partea conducerii ruse cu ocazia acestei vizite.

George Robertson și-a manifestat speranța că dialogul pe care îl va avea cu oficialitățile ruse va fi unul „deschis și sincer“ și va clarifica problemele existente între cele două părți. De menționat că responsabili ai NATO și-au exprimat îngrijorarea și în urma declarațiilor Moscovei potrivit cărora Rusia și-ar mai putea revizui doctrina militară, îndeosebi în domeniul armelor nucleare, dacă Alianța Nord-Atlantică, creată în epoca războiului rece, va rămâne un bloc militar cu o doctrină „ofensivă“. „Dacă NATO se menține în calitate de alianță militară, păstrându- și actuala doctrină ofensivă, acest lucru va necesita o revizuire profundă a planificării militare ruse, inclusiv schimbări în stategia nucleară“, se arată în planul de modernizare a forțelor armate ruse, prezentat la începutul lunii octombrie 2003 în fața activului armatei ruse. Purtătorul de cuvânt al Ministerului rus de Externe, Aleksandr Iakovenko, declara, încă înainte de sosirea secretarului general al NATO la Moscova că rămân domenii în relațiile dintre Rusia și NATO unde pozițiile și punctele de vedere diferă. Diplomatul rus a menționat extinderea Alianței cu noi membri, pe care Moscova, o consideră, „cu calm, negativă“. „Rusia nu va dramatiza această situație, dar nu va rămâne un observator pasiv al acestui proces“, a mai afirmat Aleksandr Iakovenko.

Noua doctrină militară și proiectul strategiei de securitate ce se desprinde din reviziurea „Doctrinei Putin“ conține o serie de elemente caracteristice, precum: 1) finanțarea cercetării și producerii de arme pe seama exporturilor, oricare ar fi clienții; 2) promovarea controlului și responsabilității exclusive în spațiul post-sovietic; 3) promovarea multipolarismului ca expresie a identifică rii unor parteneri cu ajutorul cărora Rusia să revină în postură de superputere, pentru a echilibra preponderența SUA în lume; 4) reconsiderarea posibilității de utilizare a armei atomice în cadrul unor conflicte; 5) adoptarea „loviturii preventive“ ca opțiune de acțiune și dincolo de hotarele fostei URSS; 6) reformarea armatei prin reducerea de personal; 7) utilizarea armatei în lupta contra terorismului. Articolele doctrinei militare subliniază că Rusia are convingerea că progresul social, stabilitatea și securitatea internațională nu pot avea loc decît într-o lume multipolară. Doctrina susține că Federația Rusă va activa pentru organizarea unei asemenea lumi cu toate mijloacele la dispoziția sa. Rusia optează ferm pentru o lume multipolară, în care există puteri regionale, respingând modelul unei lumi unipolare, dominată de SUA.

„Doctrina Putin“ readuce în prim-plan amenințarea nucleară, precum în anii ‘80 când a existat o școală de analiști americani denumită „NUTs“ (Nuclear Use Theorists). Adepții acestei școli de gîndire susțineau că este cazul unei pregătiri pentru utilizarea limitată a armelor nucleare, scopul fiind menținerea Statelor Unite, a establishmentului și conducerii militare, a populației și opiniei publice pregătite pentru amenințările strategice ale Uniunii Sovietice și utilizarea efectivă a armei nucleare, nu numai a efectelor sale de descurajare și a forței de argument în negocieri. Gîndirea „NUTs“ pare să fi reapărut la Moscova în ultimul an. A avut loc o reactivare a forțelor strategice sovietice la un nivel nemaivăzut de la prăbușirea Uniunii Sovietice. Noile strategii acceptate trădează neliniștile Federației Ruse și dorința ei de a redeveni ambițiile hegemonice în regiune și aspirațiile la statutul de superputere, ascunse sub argumente ce țin de insecuritatea Rusiei: sentimentul încercuirii strategice a Rusiei odată cu intrarea balticilor în NATO, aderarea țărilor central europene la Uniunea Europeană, revoluțiile din Georgia și Ucraina, privite cu simpatie în Statele Unite.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONTINUARE,,,,,,,,,,,,,,,,,,

Mesaj Scris de Admin la data de 03.09.07 12:10

În condițiile în care NATO controlează prin intermediul Turciei strâmtorile Bosfor și Dardanele, iar Marea Neagră nu înlocuieș te ieșirea Federației Ruse la „mările calde“, apariția unui nou actor geopolitic, respectiv Ucraina, și integrarea lui în comunitatea euro-atlantică, reprezintă un pericol major pentru planurile Federației Ruse de a controla Eurasia. O eventuală intrare a Ucrainei în NATO și în UE va genera, din considerente strict militare, o radicalizare a poziției Kremlinului. Geopoliticienii ruși apreciază că existența Ucrainei în granițele actuale și cu actualul statut de „stat suveran“ este identică cu aplicarea unei lovituri monstruoase asupra securității geopolitice a Rusiei, care echivalează cu o invazie pe teritoriul ei. Evenimentele care s-au desfășurat în Ucraina, ca rezultat al alegerilor din 31 octombrie 2004, la care se poate adăuga și recentul „război al gazelor“, confirmă supoziț iile conform cărora amestecul Federaț iei Ruse este dictat de o decizie geopolitică majoră, de faptul că existența pe mai departe a Ucrainei unitare este inadmisibilă, în aprecierea unor cercuri politice rusești radicale, precum și de obiectivele extrem de pragmatice ale noului curs de politică externă al Federației Ruse.

Factorul ucrainean este locul cel mai vulnerabil în cordonul vestic al Rusiei. Existența „Ucrainei suverane“ la nivel geopolitic, înseamnă a declara război geopolitic Rusiei. Având în vedere că o simplă integrare a Moscovei și Kievului este imposibilă și nu va crea un sistem geopolitic stabil, chiar dacă aceasta se va întâmpla în pofida oricăror dificultăți obiective, geopoliticienii ruși sunt de părere că Moscova trebuie să se implice activ în refacerea spațiului ucrainean conform singurului model geopolitic logic și firesc. Divizarea Ucrainei va permite, în perspectivă, reunificarea părților de Est ale Ucrainei cu Federația Rusă, ceea ce va transforma Rusia într-o mare putere navală care va domina Marea Neagră. Totodată, prezența unor importante categorii de tehnică militară și trupe rusești în spațiul caucazian, precum și continua lor sporire în ciuda prevederilor CFE, confirmă faptul că, în adoptarea celor mai importante decizii geopolitice și geostrategice, specificul armamentului unei sau altei țări este mai convingă- tor decât declarațiile oficiale și neoficiale ale diplomaților și liderilor politici.

Controversele născute în cadrul NATO ca urmare a eforturilor făcute pentru crearea unui Cartier General European, în perspectiva unei viitoare armate europene și-a unei politici externe și de securitate comune, ofensiva diplomației ruse în spațiul CSI, în conformitate cu „Doctrina Putin“, precum și noua doctrină militară a Federației Ruse, care consideră amestecul altor state sau grupări în afacerile interne ale Federației Ruse ca fiind „noua ameninț are la adresa securității țării“, ne îndeamnă să credem că se reactualizează o serie de vechi și discrete alianțe, precum cea ruso-germană, ce au obiectiv sprijinirea Rusiei în obținerea de hotare maritime în Occident ceea ce este imperativul strategic al dezvoltării geopolitice a Eurasiei în condițiile în care se desfășoară un uriaș efort de cucerire, de către SUA, a „bordurei maritime“ a Eurasiei, respectiv „Rimland“-ul.

„O Europă prietenă în calitate de aliat strategic al Rusiei - scria Alexandr Dughin - poate să apară doar în cazul când ea va deveni unitară. În caz contrar, adversarul american va găsi o mulțime de modalități de a introduce fărâmițarea și dezbinarea în blocul european, provocând un conflict similar celor două războaie mondiale. De aceea, Moscova trebuie să contribuie în cel mai înalt grad la unificarea europeană, sprijinind, îndeosebi, țările Europei Centrale, în primul rând Germania. Alianța Germaniei cu Franța, axa Paris-Berlin (proiectul lui de Gaulle), este acea vertebră în jurul că- reia este cel mai bine să se construiască corpul Noii Europe. În Germania și în Fran- ța există o tradiție politică anti atlantică stabilă (atât la curentele politice de dreapta, cât și la cele de stânga). Fiind, până la un anumit timp, potențială și ascunsă, ea va da de știre la un moment dat că există. Moscova trebuie să se orienteze de pe acum spre această linie, fără a aștepta desfăș urarea definitivă a evenimentelor“.

Înlăturarea Rusiei, ca prezență militară directă și influență politică, din zona „Balcanilor“ Eurasiei (Kazahstan, Kirghistan, Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Armenia, Georgia și Afganistan), în favoarea celorlalți actori geostrategici, combinată cu extinderea NATO spre Est și pierderea „marelui joc petrolier“ din Caspica, se transformă într-un pericol de moarte pentru existența și viitorul Federaț iei Ruse. Noii stăpâni ai zonei ar putea să încurajeze „pluralismul geopolitic“ pe teritoriul Rusiei împreună cu renaș terea Islamului, astfel încât Rusia ar putea deveni, cum a afirmat Z. Brzezinski, „o țară de prisos pe harta lumii“. Rusia a anunțat un nou concept al securității sale naționale, prin care face posibilă recurgerea la armele nucleare nu numai în cazuri extreme. Prima prezentare publică a noii doctrine nucleare a avut loc la 2 octombrie 2003 în fața activului Armatei ruse și a cuprins o întreagă pleiadă de teme de la dreptul de intervenție, în special în spațiul post sovietic - din diverse rațiuni, mergând de la tradiționala apărare a rușilor de pretutindeni la protejarea conductelor de petrol și gaze sau menținerea accesului Moscovei în spații de interes - la adoptarea unei strategii a loviturilor preventive după model american și până la reconsiderarea posibilităților utilizării arsenalului nuclear la dispoziția Rusiei din epoca sovietică.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONTINUARE...................

Mesaj Scris de Admin la data de 03.09.07 12:09

Instituirea monopolului statului asupra sectorului energetic a fost generată nu numai de rațiuni economice, ci și de interesele și competiția internă existente la Kremlin. La mijlocul lui octombrie 2004, s-a lansat o nouă dispută determinată de preluarea Rosneft de către Gazprom, miș- care aprobată de președintele Vladimir Putin și încredințată spre execuție premierului Mihail Fradkov. Miza acestei mișcări a fost controlul asupra fracțiunii petroliere a Gazprom. Serghei Bogdanchikov, șeful Rosneft, a scris o misivă lui Putin contra lui Igor Sechin, șeful board-ului Rosneft și membru în administrația prezidențială, prin care a denunțat acțiunile acestuia contrare promisiunii prezidențiale că el va conduce noua facilitate implicată în procesul de fuziune.

Alexei Miller, șeful Gazprom și Dmitry Medvedev, șeful administraț iei prezidențiale și membrucheie al board-ului Gazprom, au fost obligaț i să renunțe la planurile inițiale de a-l plasa pe omul lui Igor Sechin în fruntea Rosneft și a trebuit să-l numească pe Bogdanchikov ca șef la nou-înființata megacompanie- monopol de stat, Gazpromneft. Igor Sechin a dorit ca la conducerea noii companii să fie un apropiat pe care să-l aibă sub control, scopul său fiind atât realizarea fuziunii, cât și preluarea companiei Yukos și a altor companii petroliere în noul holding. Serghei Bogdanchikov i-a luat-o înainte și, pentru a-și arăta atașamentul față de șeful real al afacerilor de la Kremlin, a lansat el însuși public ideea preluării companiei Yuganskneftegaz, în condițiile în care șeful Gazprom, Alexei Miller, insista pe realizarea unui plan mai modest și echilibrat de investiții. Noul șef al Gazpromneft a trecut la aplicarea întocmai a planului de realizare a mega companiei monopoliste care să nu aibă competitor pe piață și să beneficieze de cele mai bune unități de producție ale competitorilor săi de la acea oră, fie ei și privați.

Primul pas a fost naționalizarea Gazprom prin creșterea ponderii acțiunilor guvernului la 50%, plus o acțiune. În urma deciziei strategice a lui Vladimir Putin, aplicată de Guvernul Fradkov, a fost creată, la 2 noiembrie 2004, firma Gazpromneft, deținută integral de Gazprom, cu sediul la Sankt Petersburg și cu un capital de 30 milioane de ruble, adică un milion de dolari. Fuziunea celor două firme vizate s-a produs apoi prin preluarea companiei de stat Rosneft de către Gazprom prin intermediul Gazpromneft, ca urmare a deciziei guvernului din 11 noiembrie 2004. Gazpromneft urma să reunească toate firmele petroliere din Gazprom, precum și firmele Rosneft și Zarubejneft, deținute de către stat. Președintele Rosneft-ului, Serghei Bogdancikov, a fost numit director general al firmei Gazpromneft, ale cărei activităț i vor cuprinde producția unită de petrol și gaz, transportul și depozitarea combustibililor. Fuziunea a adus avantaje pentru ambii parteneri. Astfel, prin fuziune, Gazprom și-a întărit activitățile, prin dobândirea unei filiale ce se ocupă de același tip de afaceri, dar cu petrol, și prin valorizarea compartimentelor de vânzări externe de care beneficia gigantul monopol de gaze naturale. În același timp, Rosneft și-a crescut disponibilitățile financiare și a recalibrat locul pe piața producătorilor și exportatorilor de petrol. Fuziunea a avut efecte și în planul normalizării/liberalizării tranzacțiilor acțiunilor Gazprom: la data efectuării fuziunii, toate tranzacțiile cu acțiuni Gazprom erau ultraregularizate și ținute sub control strict de la nivelul Executivului, din cauza rolului monopolist al firmei pe piața gazului metan. Controlul autoritar al statului asupra Gazprom și a noii firme Gazpromneft a permis liberalizarea tranzacților din cauza garanțiilor oferite de proprietatea pe majoritatea acțiunilor celor două firme. Această transformare avea efecte directe și pentru atragerea de capital, emiterea de acțiuni și scontarea lor pe bursă și pe piețele internaționale. Intrarea în joc a investitorilor străini ar putea compensa retragerile imense de capital din Federația Rusă, respectiv 17 miliarde de dolari în 2004, comparativ cu intrările așteptate. Totodată, președintele Vladimir Putin a făcut promisiuni ferme liderilor europeni, la summitul Putin- Schroeder-Chirac din 1 septembrie 2004, din Crimeea, de creștere a livrărilor de petrol pe această piață.

„Facem față restaurării Imperiului Rusesc prin mijloace economice, pe principiul, ieri, tancuri, azi, petrol“ (Zbigniew Siemiatkowski, fost șef al serviciilor secrete poloneze)
Principalele critici aduse monopolului format au ținut de efectul pervers al politicii lui Putin. Astfel a apărut clar că „noul curs“ va duce la expansiunea ierarhiei și birocraț iei auto suficiente a Rusiei și nu solu- ționează principalul imperativ ce a motivat acțiunile de constituire a monopolului, respectiv combaterea terorismului. Crearea unui asemenea mamut economic nu eficientizează sistemul de decizie, viteza de reacție și permite oricând repetarea crizei. Mai mult, sistemul este atât de perfect încât nicio provocare politică nu ar putea apărea pentru a presa asupra vreunei componente a sa. Sistemul respinge orice viitoare dezvoltare: devine static și nu mai răspunde semnalelor din afara arenei politice controlate cu atenție. Numai o criză politică masivă ar putea zdruncina sistemul și ar crea spațiu noilor forțe politice care ar sparge acest lacăt prin modernizare. Astfel, noul sens al politicii lui Putin este destinat parcă să asigure perpetuarea sine die a sistemului politic construit de foștii ofițeri KGB din Sankt Petersburg, aflați în preajma președintelui și transformarea partidului Rusia Unită în partid unic sau cvasiunic. Efectul secundar este creșterea controlului cu scăderea eficienței în toate domeniile, stagnare politică dublată în domeniul economic de blocarea reformelor economice.

Surprinzător, mișcarea de creare a monopolului de petrol și gaze a fost salutată de liderii europeni din zona afacerilor. Astfel, în luna octombrie 2004, Agenția internațională de rating Fitch a susținut participarea Gazprom la dezmembrarea Yukos. Silvio Berlusconi a promovat ideea unui parteneriat al companiei ENI cu Gazprom. În plus, Gazprom a primit recomandă ri și sprijin financiar de la Deutsche Bank, care a oferit o linie de credit de 9 miliarde USD pentru această achiziție, iar apoi a strâns un consorțiu de șase bănci pentru oferirea unui credit de 13 mld. USD destinat Gazprom pentru relansarea fuziunii și achiziționarea Yukos. „Gazprom, ca o firmă de importanță strategică, este o pârghie puternică de influență politică și economică asupra restului lumii“, a declarat președintele Vladimir Putin, prezent la cea de-a 10-a aniversare a Gazprom.

Nocivitatea noului monopol pe piața rusă a fost relevată de numeroși analiști, experți și chiar oficiali, precum fostul șef al serviciilor secrete poloneze, Zbigniew Siemiatkowski, care, în cadrul unei audieri parlamentare, la 25 octombrie 2004, a declarat: „Facem față restaurării Imperiului Rusesc prin mijloace economice, pe principiul, ieri, tancuri, azi, petrol“. În condițiile în care UE depinde în proporție de 40% de gazele sosite din Federația Rusă, iar în următorii 10 ani va depinde în proporție de 60% de aceste exporturi, orice pretenție rusă poate avea efecte imediate asupra politicii europene și, cu cât Gazprom este mai puternică, cu atât mai mare este forța sa de influențare a politicilor europene, iar compania Gazpromneft a devenit o „pârghie politică puternică“, mai puternică decât și-ar fi putut imagina cineva. Rezultatul final este constituirea unui holding gigantic de stat care să introducă „controlul complet asupra exportului petrolului și gazului rusesc pentru redefinirea și renegocierea regulilor jocului pe piața interna- țională“, după cum susține Charles Gurin, unul dintre experții în industria energetică rusă. Aceste influențe directe, premii și constrângeri economice au fost relevate de numeroasele mișcări publice ale Kremlinului. Astfel, până la sfârșitul anului 2000, Vladimir Putin a jucat pe cărțile energiei și datoriilor pentru a obține controlul asupra sectoarelor energetice și financiare ale Republicii Moldova și a se asigura că Ucraina nu deviază de la evoluțiile geopolitice stabilite, respectiv neintegrarea în NATO și UE. În februarie 2002, Putin a propus un singur canal de export pentru exporturile de gaz din Asia Centrală și s-a asigurat, din iunie 2002, că aproape toate exporturile de gaz curente și proiectate ale Kazahstanului vor trece prin rețeaua de tranzit din Rusia, iar în aprilie 2003 a încheiat acorduri similare pe termen lung asupra exporturilor de gaze din Turkmenistan, țara aflată pe locul trei în lume la rezerve din acest combustibil.

Declarațiile făcute de către primministrul în exercițiu al Federației Ruse, Mihail Kassianov, cu ocazia Forumului Economic Mondial de la New York (februarie 2002), au produs senzație, în rândul auditoriului, deoarece acesta anunța că Rusia nu mai solicită asistență financiară din partea Occidentului. Rusia a devenit o țară donatoare sub formă de credite, de miliarde de dolari, pentru țările nevoiașe, mai ales din spațiul CSI. Totodată, Mihail Kassianov a vorbit, la New York, despre o „axă strategică energetică“ ce ar permite Rusiei să se substituie Arabiei Saudite ca partener petrolier privilegiat al SUA prin extracțiile din Insula Sahalin, din Extremul Orient rus, ca și prin proiectele de transport al petrolului din câmpurile de la Petchora, via Arctica, printr-un sistem de tancuri-spărgătoare de gheață. Discursul premierului rus confirma faptul că Rusia a revenit la tradiționalele direcții ale politicii sale externe, susținută de o serioasă creș- tere economică ce are dimensiunile „aproape înspăimântătoare - după cum aprecia expertul Aleksander Rahr de la postul de radio „Deutsche Welle“ - ale unui veritabil boom“ precum și de o acumulare pozitivă în ceea ce privește capitalul de imagine, după 11 septembrie 2001. Declaraț iile de politică externă ale liderilor de la Kremlin, și nu numai ele, au confirmat faptul că Rusia a introdus un „nou algoritm“ pentru relațiile ei cu țările din centrul și sud-estul Europei, algoritm axat pe cooperare economică și comerț bazat pe considerente pragmatice.

Generalul Patrick Hughes, directorul Agenției de Informații pentru Apărare (Defense Intelligence Agency - DIA) a SUA, afirma, la 6 februarie 1997, în fața membrilor Comisiei Forțelor Armate din Senatul SUA, că slăbiciunea economică a Rusiei îndepărtează, pentru moment, riscurile la adresa intereselor americane, în zona caspică, dar posibilitatea ca Rusia, în timp, să redevină o putere regională rivală SUA va spori semnificativ astfel încât, peste 10 sau 20 de ani, Rusia sau China ar putea deveni un concurent serios al SUA. Fostul secretar de stat al Statelor Unite, Henry Kissinger, aprecia că sub aspect geopolitic, în raport cu Eurasia, America este o insulă ale cărei resurse și populație sunt depășite de aceasta, iar dominarea de către o singură putere a oricăreia dintre cele două sfere principale ale Eurasiei - Europa și Asia - rămâne o bună definiție a pericolului strategic pentru Statele Unite, cu sau fără război rece.

Dominarea de către o singură putere a Eurasiei, rămâne o bună definiție a pericolului strategic pentru Statele Unite, cu sau fără război rece

La nivelul anului 2003, „încălzirea“ crizei irakiene a determinat o creștere a prețurilor la petrol, situație de care a profitat din plin economia rusă și, în special, noua elită politică. Mai mult, doctrina Putin, lansată cu surle și trîmbițe la sfîrșitul anului 2003, concomitent cu noua doctrină militară, a fost o subliniere a unui plus de resurse ce reveneau din vînzările de petrol și care au permis investiții în noi capacități și în cercetarea militară, precum și o forță de intervenție emergentă a Rusiei în special în spațiul post-sovietic, bazată pe noile capacități, prin intermediul instituțiilor de forță bine finanțate și a unor proiecte ambițioase. Aceste proiecte erau expresia noii elite de la Kremlin, așezată în jurul președintelui Vladimir Putin, provenită din fostele servicii de informații, ce și-a propus să recîștige pozițiile dominante în „vecină- tatea apropiată“, în raport cu foștii sateliți din epoca bipolară, dar și în toate regiunile unde Federația Rusă avea interese.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONTINUARE.................

Mesaj Scris de Admin la data de 01.09.07 10:20

În acest complicat joc geopolitic, geostrategic și geoeconomic care se derulează în prezent, Federația Rusă este interesată de obținerea unor investiții străine directe, în special americane și germane, spre a fi folosite în dezvoltarea unei infrastructuri legată de exportul de resurse energetice, și de-a subordona, totodată, intereselor sale o serie de state membre ale UE.

Trecerea la epoca Putin a dat speranțe experților occidentali că la Kremlin s-a instalat o mînă forte în stare să impună regulile democrației liberale și ale economiei de piață, dar să și controleze ieșirile magnaților oligarhi și liderilor regionali ce își constituiseră adevărate state în stat, fără a respecta reguli și fără nicio consideraț ie pentru angajamente internaționale ale Moscovei, de care nu mai ascultau. Din păcate, după o primă trecere spre legalitate și controlul legitim al statului asupra regiunilor, administrația Putin a alunecat către extremă și a recidivat în a folosi statul pentru interesele puterii politice, dar și pentru constituirea peste noapte a unei noi oligarhii, cu prețul distrugerii complete a instituțiilor și companiilor economiei de piață ce funcționau corect și erau perfect integrate în economia globală.

Din 2002, regimul Putin a început o luptă deschisă la adresa oligarhilor ruși
Doctrina Putin aplicată economiei ruse, în special sectorului energetic, a confirmat dorința noii clase conducătoare, aflată la Kremlin, de centralizare, control politic în spațiul post-sovietic și în lume pe baza unor noi instrumente, precum exporturile de petrol și gaz, pârghii esențiale, în același timp, pentru consolidarea bugetului federal. În ultimii 15-20 de ani, Rusia, iar anterior Uniunea Sovietică, a exportat 6 din fiecare 10 barili de petrol extrași și 1 din fiecare 3 metri cubi de gaz natural. În anul 2000, nivelul exporturilor de petrol a ajuns la 4 milioane de barili de petrol pe zi, singura țară mai importantă pe piața exporturilor de petrol decît Federația Rusă fiind Arabia Saudită. În timp, Rusia și-a consolidat, în timp, poziția de exportator de petrol și gaz natural. Prețurile crescînde ale barilului de petrol au adus profituri constante Rusiei însă cantitatea mare de venituri provenite din vånzarea de petrol și gaz - circa 29 miliarde dolari - a ajuns o piedică în calea reformelor și dezvoltării economiei, căci sumele provenite din această afacere acoperă și ascund multe din tarele celorlale componente economice, cele care aduc locuri de muncă și creștere reală 1. Producția de petrol a depășit 6,5 milioane de barili pe zi și marchează o creștere de 5,9% pe an. Prețurile mari au condus la o anumită aroganță a Rusiei pe piața petrolieră și în negocierile de preț, ca și în alegerea clienților și condițiilor de livrare sau de plată. Cel mai important, s-a dovedit dorința de reconstituire a fostului Minister al Petrolului și Gazelor - unul dintre instrumentele hegemonice și de influență politică în perioada bipolară - acoperit sub forma unei firme monopoliste mamut, desenată după modelul saudit al ARAMCO, însă cu pretenții mult mai mari și cu dorințe nedisimulate de a exercita un control și o influență asupra întregii lumi.

Economia Federației Ruse a avut un reviriment în dezvoltare în al doilea mandat Elțîn și la începutul primului mandat Putin. Privatizările majore făcute în anii 90 de Boris Elțîn ca și acțiunile unor premieri de forță au dus, pe de o parte, la lansarea mecanismelor economiei de piață, la atragerea de investiții și, ulterior, în epoca premierilor Primakov și Putin cu preponderență, la limitarea acțiunilor discreționare a marilor oligarhi și aducerea relativă în reguli a noilor companii create. Primul mandat prezidențial al lui Putin s-a situat sub aceleași auspicii, cu unele semnale privind dorința de control și limitare a independenței marilor oligarhi, pe baza instrumentelor controlului fiscal și al justiției, fără ca aceste semnale să ajungă, în primă fază, la niveluri îngrijorătoare. Abia din 2002, lucrurile au alunecat pe o pantă negativă, cu lupte deschise la adresa oligarhilor, majoritatea de origine evreiască, și cu consecințe inerente asupra regimului Putin. Culmea a fost atinsă însă după discursul lui Vladimir Putin din 13 septembrie 2004, după tragedia de la Beslan, cînd pe baza acestei ferestre de oportunitate au explodat marile proiecte antidemocratice de creare și întărire a noii „verticale a puterii“, de centralizare a economiei și punerea sub controlul statului, totul sub pretextul nevoii de resurse în combaterea terorismului. IMM-urile care nu au vrut să se alinieze au fost eliminați de pe piață artificial, prin presiuni și controale, dar marea majoritate au fost distruși natural, atît de dispariția oligarhilor și societăților rentabile cu care aveau contracte, de politicile neconcurențiale și de dirijare a oportunităților de către noii oligarhi de stat ce au preluat afacerile mari, rentabile, cît și de noile mecanisme de control care le-au eliminat profiturile pe baza unor interpretări discriminatorii, aberante și discreționare ale legilor fiscale. Monopolul noilor oligarhi ai statului, proveniți din fostele servicii secrete, a blocat orice posibilitate de supraviețuire pe o piață real competitivă.

Artizanul acestei mișcării a fost Igor Sechin, adjunctul șefului administrației de la Kremlin, aliat și prieten vechi al lui Putin, coleg în cadrul secției Leningrad, ulterior Sankt Petersburg, a KGB-ului local. În iulie 2004, el a devenit președinte al Rosneft, compania de stat aflată pe poziția a cincea între producătorii de petrol ruși. Numirea a fost făcută de Vladimir Putin și a avut în vedere planul aflat pe masă de preluare sub control a industriei energetice ruse. „Financial Times“ l-a numit pe Sechin ca fiind „cel mai influent lider al anturajului prezidențial“, membru de vază al noii elite de ofițeri de informații ruși. De altfel, Sechin și-a recunoscut poziția de fost ofițer KGB. El a studiat franceza și potugheza la Universitatea de Stat din Leningrad - universitatea la care a absolvit și Vladimir Putin. Pe baza acestor abilități, în 1980, Sechin a fost numit traducător în Mozambic și în Angola, acoperire frecvent utilizată de KGB. Sechin este considerat, pe drept cuvînt, „ideologul atacului la adresa Yukos“. El a fost cel care a scormonit după date și informații și a elaborat planul de preluare la stat prin naționalizare a celui mai mare exportator de petrol al Rusiei, printr-o abilă mișcare financiarojuridică montată împotriva multimiliardarului rus, Mihail Hodorkovski. El a reușit să-l convingă pe Vladimir Putin de nocivitatea lui Hodorkovski și de imposibilitatea ajungerii la un acord negociat cu multimiliardarul rus, sprijinindu-se în special pe ambi- țiile de candidat la președinție în 2008 ale patronului Yukos și pe sumele substanțiale cu care susținea opoziția liberal-democrată. Tot Igor Sechin a fost cel care a inspectat personal clădirea în care a avut loc vînzarea bunurilor Yukos la licitație, la sfîrșitul anului 2004. La Kremlin, au existat dispute privind lanțul puterii, însă reprezentanții serviciilor secrete din Sankt Petersburg, conduși de Sechin, au avut, în general, câștig de cauză.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONTINUARE.......................

Mesaj Scris de Admin la data de 01.09.07 10:19

Neînțelegerile ruso-americane în ceea ce privește accesul la resursele energetice din Eurasia sunt alimentate și de conflictul izbucnit între Federația Rusă și compania petrolieră și de gaz americană Moncrief Oil International. În conformitate cu acordul dintre Vladimir Nikiforov, manager general la Zapsibgazprom și Richard Moncrief, președintele Moncrief Oil International, semnat la 17 septembrie 1997, urma să se constituie o companie separată pentru a exploata câmpul Iujno-Russkoe. Astfel, conform înțelegerii, Zapsibgazprom urma să transfere licența de execuție către această companie și să primească majoritatea acțiunilor.

Moncrief Oil International s-a angajat să atragă credite occidentale în valoare de 600-800 milioane de dolari, în schimbul unui pachet minoritar de acțiuni. Dimensiunea acestor pachete de acțiuni a fost stabilită pe 23 noiembrie 1998. Astfel, Moncrief Oil International urma să primească 20% din companie pentru 120 de milioane de dolari investiție directă și 300 de milioane de dolari din împrumuturi. Zapsibgazprom a primit 50% din acțiunile acestui „joint venture“, în timp ce Edison Gas din Italia a primit alte 20 % din acțiuni, 9% din acțiuni urmând să ajungă la o altă companie rusească care s-a dovedit a fi MGK Itera. Moncrief Oil International a preluat și acțiunile lui Edison Gas, care s-a retras din proiect, în februarie 1999, ceea ce a făcut ca americanii să dețină 40% din societatea mixtă. Gazprom a pierdut controlul asupra Zapsibgazprom în anul 2000, după ce și-a redus participarea de la 75 % la 39 %. În noile circumstanțe, licența pentru Iujno- Russkoe a fost transferată către nou formata OAO Severneftegazprom, în care Zapsibgazprom deținea 51% din acțiuni, iar MGK Itera 49%. Comapnia MGK Itera a controlat acest pachet până în mai 2001, dar după o emisie suplimentară de acțiuni, pachetul a crescut până la 89%. Cu timpul, Zapsibgazprom a pierdut întregul pachet deținut la Severneftegazprom. Spre sfârșitul anului 2002, Gazprom a recuperat 85% din Zapsibgazprom, prin eforturile noii conduceri cu Aleksei Miller în frunte și a restabilit controlul asupra licenței de dezvoltare a câmpului de gaze de la Iujno- Russkoe. MGK Itera a primit, în schimb, licenț a pentru câmpul de la Beregovoe. Reprezentanții Moncrief Oil International susțin că, în noiembrie 2002, reprezentanții companiei au renegociat cu vicepre- ședinții Gazprom, Aleksandr Riazanov și Boris Iurlov, termenii contractului ce privea exploatarea cîmpului de la Iujno-Russkoe. La întâlnire, ambii au fost de acord cu reînnoirea contractului, iar Moncrief s-a angajat să atragă un credit de un miliard de dolari. Negocierile au continuat în anii 2003-2004, dar compania americană nu a primit un răspuns final de la Gazprom. În aprilie 2005, Gazprom și concernul german BASF AG au semnat un memorandum prin care Wintershall, filială BASF, urma să primească 50% minus o acțiune din Severneftegazprom. În schimb, Gazprom urma să își crească participarea în Wingas (structura de distribuție a gazului din BASF) de la 35 % la 50% minus o ac- țiune. În plus, BASF ar urma să primească 49% din acțiunile societății mixte ce ar urma să construiască GNE.

Compania Moncrief Oil International a deschis, în Texas, un proces împotriva Gazprom și a filialelor sale Zapsibgazprom și Severneftegazprom, cerând reinstaurarea dreptului său de a participa la exploatarea zăcămintelor de gaz din câmpul Iujno- Russkoe (din regiunea autonomă Iamalo- Neneț). Moncrief cere fie 40% din proiect, fie compensații, pe care compania le-a estimat la câteva miliarde de dolari.Câmpul Iujno-Russkoe (din Regiunea Autonomă Iamalo-Neneț) este principala sursă de materie primă pentru viitoarele livrări prin conducta de gaz nord-europeană (GNE). Rezervele acestui zăcământ sunt estimate la 700 de miliarde de metri cubi, iar Severeneftegazprom deține licența de dezvoltare.

Rusia ar putea deveni, până în 2010, liderul mondial în extracția și exportarea heliului în detrimentul pricipalului furnizor de heliu al pieței mondiale, respectiv Statele Unite. Compania Gazprom încearcă să pătrundă pe piața americană de gaz lichefiat, fără să îi lase pe americani să ia parte și la producție. Circa 14 % din piața americană este deținută de compania Sempra Energy care a oferit Gazprom-ului posibilitatea să înceapă livrările pe piața nord-americană încă din anul 2005. De altfel, Gazprom a semnat un memorandum cu această companie și poate folosi terminalele companiei pentru regazificarea (trasnformarea din formă lichidă) gazului lichefiat rus în SUA.

Rezervele de heliu din SUA sunt estimate la șase miliarde de metri cubi, însă specialiștii americani se așteaptă ca extracția din SUA să scadă în fiecare an. Experții în domeniu apreciază că rezervele rusești de heliu din estul Siberiei sunt comparabile cu acelea din Statele Unite și pot deveni, în timp, principala sursă a exportului comercial. Heliul este o marfă strategică iar legile existente nu permit companiilor să îl exporte, ci doar să îl depoziteze în facilități speciale. Consumul mondial de heliu crește de două ori mai repede decât economia mondială. Datorită abilității sale de a crea un mediu complet neutru, heliul poate fi folosit în diferite sectoare legate de industria spațială, de apărare și cea medicală. În Rusia, heliul este extras din Orenburg, unde constituie 0,1 % din rezervele de gaz natural existente aici și din Kovikta, respectiv 0,25 %. 1.000 de metri cubi de gaz natural costă aproximativ 170 de dolari americani, în timp ce prețul mediu pentru 1.000 de metri cubi de heliu este de 10 ori mai mare. În perioada 2006- 2009, Gazprom intenționează să continue schimbul pe baza unor contracte pe termen mediu cu companiile americane, iar, din 2010 se va începe livrarea directă de gaz lichefiat spre piața americană, pe termen lung. Gazprom este interesată de Sempra Energy, deoarece aceasta nu dorește să participe la producție în afara SUA. În același timp, alte companii din SUA cer concernului rus să plătească o taxă de intrare pentru permisiunea de a opera pe piața gazelor naturale din SUA, respectiv participarea la dezvoltarea zăcămintelor de gaze naturale din Rusia.

Rusia ar putea deveni, până în 2010, liderul mondial în extracția și exportarea heliului, în detrimentul Statelor Unite

Se remarcă, totodată, faptul că există o puternică concurență între companiile germane pentru accesul la zăcămintele rusești de gaze naturale. Concernul chimic BASF și două companii lider de profil, E.ON Ruhrgas și RWE, încearcă să intre în posesia unei cote de participare la zăcământul Iujno-Russkoe. Federația Rusă este cel mai mare furnizor de gaze naturale al Germaniei, acoperind 30% din necesarul acestei țări pentru această materie primă. Cererea de gaze va crește pe viitor, pe fondul epuizării rezervelor din Marea Nordului și a creșterii consumului de gaze naturale în sistemul energiei electrice. Rezervele dovedite ale zăcământului Iujno-Russkoe se cifrează la 600 miliarde metri cubi, de opt ori mai mult decât cantitatea folosită de Germania într-un an. Capacitatea proiectată a procesului extractiv este de 25 miliarde metri cubi pe an până în 2011 și solicită investiții de un miliard de euro.

Președintele Vladimir Putin este preocupat de inexistența unei legi care să restricț ioneze investițiile străine în economia rusă, astfel încât la jumătatea lunii mai 2005, președintele a cerut guvernului rus să conceapă o lege în acest sens. Cel mai mediatizat act din pachetul de legi este cel referitor la resursele naturale, care urmează a fi supus aprobării Dumei de Stat. Legea urmărește să definească rezervele strategice și să interzică companiilor conduse de străini să controleze aceste resurse. Rusia deja are unele restricții în ceea ce privește investițiile străine în industria aeronautică unde nu este permis un procent mai mare de 25%. În plus, străinii nu pot deține teren agricol. Președintele Federației Ruse a remarcat că, adesea, restricțiile sunt impuse investitorilor pe baza intereselor securității naționale, dar nu există nici o bază legală pentru această decizie. O politică de restricții ar avea dezavantajele ei, dat fiind faptul că economia rusă chiar are nevoie de investiții străine (capital străin și tehnologie). Autoritățile ruse au declarat de nenumărate ori necesitatea de a crea un climat favorabil investițiilor. Pe de altă parte, companiile străine investesc în sectoarele economice competitive, care, acum în Rusia, sunt petrolul, gazul, aluminiul, dar și industriile de apărare, spațială și energia nucleară. Oficiali de la Moscova au declarat că, în concordanță cu noua lege a resurselor, Ministerul Resurselor Naturale va realiza o listă cu zăcămintele strategice pe care companiile străine nu au voie să le exploateze. Totuși, experții sunt de părere că fără ajutorul investițiilor străine, Rusiei îi va fi foarte greu să exploateze resursele de pe coasta maritimă, deoarece companiile străine au experiența necesară și echipamentul.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONTINUARE.........................

Mesaj Scris de Admin la data de 31.08.07 4:49

„Noul Imperiu Rus“ trebuie să fie superior fostei Uniuni Sovietice
În concepția geopoliticienilor ruși, îmbră- țișată și de către noii lideri de la Kremlin, „Noul Imperiu Rus“ trebuie să se nască nu printr-o Evoluție social-politică, ci printr-o revoluție geopolitică. Contururile geopolitice și ideologice ale „Noului Imperiu Rus“, apreciază geopoliticienii ruși, trebuie să fie realizate ca urmare a însușirii învățămintelor din analiza acelor momente, care au dus la prăbușirea istorică a formelor imperiale precedente. Prin urmare, „Noul Imperiu Rus“ trebuie: 1) să nu fie materialist, ateist, economico-centralist; 2) să aibă fie frontiere maritime, fie blocuri prietene, pe teritorii continentale învecinate; 3) să dispună de o structură etnoreligioasă flexibilă și diferen- țiată a organizării politico-administrative interne, adică să țină cont de particularitățile locale, etnice, religioase, culturale etc. ale regiunilor, acordând acestor elemente un statut juridic; 4) să facă în așa fel ca participarea statului la conducerea economiei să fie flexibilă și să abordeze doar sferele strategice, să reducă radical ciclul social, să obțină participarea organică a poporului rus în problemele împăr- țirii; 5) să umple formula religioasă monarhică cu un conținut cu adevărat sacru care s-a pierdut sub influența Vestului monden asupra dinastiei Romanovilor; 6) să înfăptuiască „revoluția conservatoare“ ortodoxă pentru a reveni la izvoarele concepției cu adevărat creștine; 7) să transforme termenul „popor“ într-un aspect de bază al structurii social-politice și să facă din popor o categorie politică și juridică principală, fundamentală, să opună concepția organică a poporului normelor cantitative ale jurisprudenței liberale și socialiste, să elaboreze teoria „drepturilor poporului“; Cool să se îndrepte nu spre geopolitica slavofilă, ci spre proiectele eurasiatice care resping politica antigermană a Rusiei la Vest și cea antijaponeză la Est, să pună capăt direcției atlantice, camuflate în „naționalismul rus“; 9) să se opună proceselor de privatizare și de capitalizare, speculațiilor financiare în Imperiu, să se orienteze spre controlul corporativ, colectiv și de stat al poporului asupra realității economice, să respingă himera dubioasă a „capitalismului național“; 10) să treacă de la principiul gubernial la crearea regiunilor etnoreligioase cu un grad maximal de autonomie culturală, lingvistică, economică și juridică, limitându-le doar în ce privește o suveranitate politică, strategică, geopolitică și ideologică; 11) realizatorii „Noului Imperiu Rus“ trebuie să se opună activ tendin- țelor „rușilor tineri“ în problema naționalismului rus care se grăbesc să-i atribuie Rusiei statutul de „stat-națiune“, să se opună, de asemenea, tuturor forțelor politice nostalgice ale căror proiecte geopolitice conțin apelul la acele elemente care au adus deja URSS la o catastrofă. Geopoliticienii ruși apreciază că „Noul Imperiu Rus“, născut de data aceasta conform logicii geopolitice, trebuie să fie superior din punct de vedere strategic și spațial față de fosta URSS. Prin urmare, „Noul Imperiu Rus“ trebuie să fie eurasiatic, continental, iar în perspectivă-mondial.

Axa Paris-Berlin-Moscova, revitalizată spectaculos după războiul din Irak (2003), ar putea constitui baza „Noului Imperiu Rus“ la care s-ar putea alătura și Japonia. Rusia poate să le propună partenerilor, la Est și la Vest, resursele sale în calitate de compensare pentru încordarea relațiilor cu SUA. Acest export de resurse al Rusiei nu va fi un ajutor unilateral, deoarece acest proces trebuie să fie înscris în planul geopolitic general, care presupune o participare financiară și tehnologică activă a UE și a Japoniei la dezvoltarea strategică a Rusiei și, totodată, la extinderea frontierelor politice și de securitate ale Federației Ruse. Dintr-o asemenea perspectivă geopolitică poate fi înțeleasă decizia Federației Ruse de-a construi, în cooperare cu Germania, Gazoductul Nord-European (GNE) menit să rezolve problemele energetice ale Germaniei. GNE va trece prin Marea Baltică dinspre Vîborg (regiunea Leningrad) spre Greifswald (Germania) și va avea o lungime de 1.200 de kilometri, urmând să fie dat în folosință, conform afirmațiilor reprezentanților Gazprom, în 2010. Prima etapă constă în construirea unei linii cu o capacitate de 27,5 miliarde de metri cubi de gaz pe an. Proiectul mai are prevăzută construcț ia unei a doua linii, care va crește capacitatea la 55 de miliarde de metri cubi pe an. Aceasta ar permite eliminarea unei jumătăți din gazul tranzitat prin Ucraina. Costul total al investiției este estimat la patru miliarde de dolari. Acordul pentru construcția gazoductului a fost semnat la Berlin de șefii Gazprom, BASF și E.ON AG, în timpul vizitei președintelui Vladimir Putin în Germania, în cursul lunii septembrie 2005.

Federația Rusă încearcă să erodeze statutul geopolitic al SUA
Implicându-se în asigurarea securității energetice a UE, Federația Rusă contribuie la erodarea statutului geopolitic al SUA, precum și a securității sale energetice, în condițiile în care 70% din petrolul consumat de către piața americană va veni din străinătate, până în 2025, dacă actualele tendințe de consum vor continua. Totodată, reducerea importurilor de petrol ale SUA reprezintă un motiv de îngrijorare pentru autoritățile din Federația Rusă deoarece restrângerea importurilor și-a consumului de petrol pe piața americană va influența prețul barilului de petrol pe piața mondială și va înlătura o posibilă pârghie de influențare a unei anumite atitudini a Administraț iei de la Casa Albă față de Rusia. Liderii de la Moscova sunt interesați, în noul context, de clauza privind finanțarea de către stat a explorărilor geologice ceea ce a determinat demararea unor negocieri pentru implicarea companiilor americane în exploatarea părții rusești a zonei arctice. în „Strategia Energiei din Rusia până în 2020“, aprobată de fostul premier Mihail Kasianov, la 28 august 2003, se apreciază că : „întărirea poziției Rusiei pe piața internațională a gazului și a petrolului este de o importanță strategică, ea având scopul de a realiza în mod maximal oportunitățile de export ale complexului intern de combustibil și energie și de a contribui la securitatea țării, rămânând în același timp un partener de încredere și stabil pentru statele europene și comunitatea mondială. Participarea Rusiei, în calitate de mare furnizor de resurse energetice, la garantarea securității energetice internaționale, va fi un nou factor în perioada până în 2020“. Statele Unite sunt menționate în strategie într-un scurt paragraf în care este discutată necesitatea de a deschide un dialog energetic.

Autorii strategiei nu au considerat Statele Unite un mare cumpărător de petrol rusesc, deși compania IUKOS considera, la acea vreme, piața americană de petrol ca fiind una atractivă. Analiștii fenomenului sunt de părere că, deși legea americană, din 8 agust 2005, va conduce la o creștere a importurilor de petrol (la prețuri mai scăzute), Federația Rusă nu va fi pregătită să folosească situația în avantajul ei, din motive tehnice și, mai ales, din cele politice. Totodată, analiștii admit, teoretic, că, totuși, o dată cu consumul, ar putea scădea și prețurile. Dar, în mod paradoxal, dependența americană de petrolul străin va crește în acest caz, deoarece petrolul produs cu cele mai mari costuri va fi primul eliminat. Acest petrol este exploatat din cele mai promițătoare câmpuri petroliere din America de Nord și care se află în statele Utah și Wyoming, în provincia canadiană Alberta și în Golful Mexic. În toate aceste zone, costul mediu de producție pe baril este de 15 dolari. Costul de producție în Iran și în Arabia Saudită este de 1,5 dolari, ceea ce reprezintă un contrast dramatic. Astfel, reducerea consumului va lovi în petrolul american și va conduce la creșterea importurilor.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Pagina 8 din 9 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum