ISTORIE=RUSIA

Pagina 6 din 9 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

ISTORIE=RUSIA

Mesaj Scris de Admin la data de 17.01.07 14:16

Rezumarea primului mesaj :


Odiseea spatiala rusa


Dupa 1990, in Rusia urmeaza un deceniu de delincventa politica si economica care nu pune insa in umbra sectorul spatial. Apar insa voci autorizate care declara ca spatiul care a servit ideologei comuniste este „sovietic” si apartine trecutului. Pe de alta parte, si populatia e indignata de costurile uriase ale misiunilor spatiale (5 miliarde de dolari in 1989) care accentueaza starea de saracie.
Americanii sunt dispusi sa le intinda o mana calda, antrenandu-i in aventura Statiei Spatiale internationale care beneficiaza de importante sume de bani, mai ales din partea americanilor si ca urmare a turismului spatial. Pe piata internationala, rusii se simt confortabil. Intr-un deceniu, lansatoarele lor prolifereaza.
Soiuz, Molnya sau Proton sunt mai ieftine, mai fiabile si mai robuste decat cele straine. Un deceniu in care se produce un boom al satelitilor comerciali de telecomunicatii. Cererea de lansatoare rusesti depaseste oferta. Comercializarea serviciilor acestor lansatoare e asigurata de o serie de societati la care se asociaza americani, germani, francezi...
Lansatoarele Soiuz devin adevarate staruri spatiale, efectuand pana in prezent peste 1700 de plasari pe orbita ale satelitilor sau asigurand zboruri cu prezenta umana. Sectorul spatial a adus Rusiei in aceasta perioada intre 500 de milioane si 1 miliard de dolari anual. Odata cu venirea la putere a lui Vladimir Putin, industria spatiala intra intr-o noua epoca beneficiind de un buget superior (de la 150 milioane de dolari in 1990, la 700 milioane de dolari in 2000 si la 1,3 miliarde de dolari in 2007).
Mai mic insa de 20 de ori decat cel al SUA, si de 5 ori decat cel european. Un buget al carui nivel e asigurat de cresterea pretului la petrol si gaze naturale de care Rusia beneficiaza din plin. Pentru a moderniza sectorul spatial, guvernul intentioneaza sa creeze mari grupuri internationale care sa reuneasca cele mai importante societati occidentale si sa elaboreze programe extrem de ambitioase cum ar fi cel al unei super-rachete cu destinatia Luna-Marte. Sau proiecte vizand democratizarea transportului spatial.
La 50 de ani dupa lansarea satelitului Sputnik, Rusia redevine o forta redutabila in domeniul spatial dovedind faptul ca valorile occidentale nu sunt de nedepasit. Pe de alta parte, incearca sa convinga Occidentul ca eforturile sale sunt indreptate spre un nou echilibru mondial in domeniul spatial.


Ultima editare efectuata de catre in 16.12.07 17:35, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Re: ISTORIE=RUSIA

Mesaj Scris de Admin la data de 01.03.12 18:53

Rusia: Arkaim, un oras antic enigmatic
Rusia este un vast teritoriu unde misterele sunt numeroase. Unul dintre locurile cele mai enigmatice este fara indoiala valea Arkaim, care a adapostit in urma cu peste 4 000 de ani un popor straniu ale carei tehnologie si cunostinte erau mult superioare altor popoare din epoca. Cel mai fascinan...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=RUSIA

Mesaj Scris de Admin la data de 25.02.12 3:42

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/alcoolismul-imperiul-rus-legea-prohibitiei-revolutia-rusa-1917

În preajma Primului Război Mondial, ultimul împărat al Rusiei, Nicolae al II-lea, interzicea producerea și comercializarea producției alcoolice pe întreg teritoriul Rusiei. Avantajele imediate ale măsurii (disciplina și moralul ridicat) erau umbrite însă de o serie de consecințe nedorite (reducerea drastică a veniturilor bugetare și contrabanda). Pe de altă parte, abstinența forțată a sporit agresivitatea și radicalismul rușilor tot mai nemulțumiți de mersul războiului și de problemele pe care acesta le-a generat. Apariția lui „homo ebrius” nu a fost o cauză a Revoluției, dar a constituit un catalizator al evenimentelor tragice ce au urmat...

Adoptarea legii prohibiției fost o decizie temerară, menită să asaneze societatea, lovită de un viciu „secular”, actul fiind salutat de o bună parte a societății rusești și chiar de comunitatea internațională. Prim-ministrul britanic Lloyd George spunea despre legea anti-alcool în Rusia că este „cel mai măreț act de eroism național pe care-l cunosc”.

Adio alcool, adio o treime din veniturile bugetare. A meritat?

Componenta economică a deciziei a fost însă extrem de importantă, deoarece, angajându-se într-un conflict militar de proporții, Rusia se priva conștient de un articol care-i aducea circa o treime din veniturile bugetare. Deja la un an de la adoptarea legii, unul dintre deputații ruși scria că Rusia este singura țară din istorie care renunță la principala sursă de venit în perioada de război.

Într-adevăr, problemele cu care s-a confruntat Rusia în război și pe care le-au resimțit Aliații săi au fost în strânsă legătură cu penuria de resurse. A avut de suferit și România, atât în timpul campaniei lui Brusilov, atunci când a luat decizia de intrare în război (la un moment dat, unitățile rusești din Galiția aveau o singură pușcă la 4-5 soldați, fapt care a compromis ofensiva), dar mai ales în timpul bătăliei pentru Moldova.

A fost de vină oare guvernul rus că a făcut niște sacrificii materiale din dorința nobilă de a salva națiunea care mergea pe o cale greșită? Răspunsul e greu de dat, deoarece în acele condiții consecințele erau greu de prognozat. Unii consideră că efortul a meritat; alții, ca acel ofițer englez care a luptat în Armata Albă în timpul războiului civil rus, afirmau, din contră, că principala cauză a revoluției din 1917 a fost legea prohibiției. Aceasta, pentru că beția ritualizată, ca un element arhaic al culturii populare „carnavalești” (Mihail Bahtin), era privită tradițional și ca o modalitate de a descărca „supratensionarea emoțională” din societate, cu scopul prevenirii unor cataclisme sociale de proporții. În aceste condiții, în preajma Primului Război Mondial, autoritățile ruse trebuiau să ia în calcul riscurile unei abstinențe forțate a populației... Până acolo însă, iată, mai jos, un istoric al alcoolismului și al combaterii lui în Imperiul țarist.

Alcoolismul, fenomen derivat al revoluției industriale

Până la marile reforme burghezo-democratice (1861-1874), combaterea beției în Imperiul rus era lăsată pe seama Bisericii și a moșierilor, care făceau eforturi susținute să tempereze consumul alcoolului, deoarece acesta putea pune în pericol buna desfășurare a economiei domestice.

În mare parte, această luptă a fost una de succes, deoarece în Rusia au existat puține revolte anti-alcool, iar majoritatea acestora nu vizau atât viciul consumului (deja pe atunci acest „viciu” era transformat într-o „virtute”), cât nemulțumirea pentru prețurile ridicate la râvnitul produs. Nobilimea și guvernul reușeau însă să le controleze. Mai mult, consumul „moderat” (evident, în accepțiunea puțin cuantificabilă din Rusia) și „dozat” era încurajat până la un punct, deoarece evita acumularea nemulțumirilor, ce ar fi generat explozii sociale de proporții.

Totuși, specialiștii afirmă că originile problemei alcoolismului la ruși trebuie să fie plasate în momentul trecerii de la habitudinile tradiționale la cele moderne de consumație. Într-adevăr, dacă în societatea tradițională consumul era ritualizat și controlat (de obște, moșier, Biserică), în cea modernă, urbană, acesta este deja „liberalizat”. Reformele burghezo-democratice, desființarea șerbiei, fluxul mare de migranți de la sat la oraș au adus un nou set de probleme de ordin social. Ruperea de habitatul tradițional și problemele de aculturalizare au transformat vodca din „liant social”, cum era perceput în comunitățile rurale, mai degrabă într-un element sociopatic.

Este cunoscut faptul că alcoolismul/etilismul este un fenomen derivat, nedorit, dar oarecum obiectiv, al revoluției industriale din Occident. În secolul al XIX-lea, el devine un fenomen de masă, iar „alcoolicul solitar” ajunge o figură „familiară” în spațiul urban. Nici Imperiul țarist nu a fost o excepție, mai ales că ritmurile de dezvoltare industriale până la Primul Război Mondial au fost aici printre cele mai înalte din lume. Chiar dacă a fost cu preponderență o zonă agrară, relațiile capitaliste au făcut posibilă evoluția fenomenului și în regiunile rurale, aflate și ele în plină dezvoltare economico-socială. Îngrijorarea față de amploarea acestui flagel a fost conștientizată de elitele rusești încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Mai multe asociații științifice au început să evidențieze pericolul social pe care îl reprezenta alcoolismul: imoralitate, degenerarea familiei și a societății. Însuși Nicolae al II-lea a pornit „cruciada” contra ceea ce era perceput drept cel mai mare viciu național al rușilor printr-o campanie anti-alcool de proporții. Pentru aceasta, însă, era nevoie de un efort conjugat al statului, al Bisericii (una dintre cauzele răspândirii alcoolismului era considerată slăbirea influenței religiei) și al societății.

Venituri „astronomice” la buget din taxele de pe cârciumi

Problema cea mare era legată de aspectul economic al problemei, deoarece veniturile mari pe care le aduceau producția și comercializarea alcoolului în Imperiul rus făceau ca statul să nu fie interesat de asemenea restricții. Deja de la începutul domniei țarinei Anna Ioannovna (1730), colectarea taxelor de pe cârciumi ocupa locul doi după importanța veniturilor, atingând uriașa sumă, pentru acele timpuri, de un milion de ruble. În comparație, veniturile aduse de minele de fier și aramă reprezentau „doar” 60.000 de ruble. Pe lângă aceasta, autoritățile încurajau „amorțirea” populației, fiind cunoscut aforismul țarinei Ecaterina cea Mare: „Poporul beat poate fi condus mai ușor”.

În secolele XVIII-XIX, statul rus a mers pe ideea concesiunii producției și a desfacerii alcoolului. Cu toate beneficiile imediate, acest sistem a favorizat corupția (mituirea agenților statului care eliberau patentele) și scăderea calității produsului, deoarece, pentru maximizarea veniturilor, nu se ținea cont de norme elementare în producerea alcoolului. Aceasta a dus la creșterea cazurilor de otrăvire în masă și la alcoolizarea unei părți a populației, mai ales din sectoarele marginale ale societății. În plus, veniturile în buget scădeau vertiginos, deoarece producătorii nu erau interesați să arate beneficiile reale, iar birocrația coruptă închidea ochii la evaziunile fiscale. Încercările lui Pavel I și ale lui Alexandru I să introducă monopolul asupra alcoolului nu s-au soldat cu succes, din cauza rezistenței nobilimii și a marilor negustori, principalii beneficiari ai sistemului

O comisie condusă de Dimitrie Mendeleev a elaborat „standardul rus” al votcii

Reintroducerea monopolului de stat a fost înfăptuită de autoritățile ruse abia la sfârșitul secolului al XIX-lea, prin strădaniile ministrului de finanțe Sergej Vitte (fost absolvent al liceului regional din Chișinău).

Prin această măsură se urmărea, pe de o parte, redirecționarea veniturilor pentru alcool în buget; această sumă atingea 30% din veniturile Imperiului. Pe de altă parte, prin concentrarea producerii alcoolului în mâinile statului, se dorea unificarea producției alcoolului și un control mai riguros asupra consumului.

În anul 1895, Nicolae al II-lea introducea, astfel, monopolul asupra alcoolului, iar decizia sa se baza pe următorul raționament: alcoolismul era declarat o problemă națională, care aducea prejudicii grave sănătății publice și moralității populației. Ca o primă măsură s-a decis interzicerea comercializării băuturilor alcoolice de către persoane private, fiindcă acestea, pentru a obține venituri, încurajau consumul în cantități mari a unor produse alcoolice de calitate inferioară și adesea nocive; apăruseră deja și accente antisemite, deoarece majoritatea concesionarilor erau evrei. De aceea, toate cârciumile trebuiau să fie închise și deschise birturi care permiteau vinderea mâncărurilor (produsele alimentare estompează efectele alcoolului asupra organismului). Pentru a evita posibilitățile de intoxicație, statul trebuia să elaboreze un șir de măsuri menit să asigure producția unor băuturi calitative și în conformitate cu un standard unic, fără adaosuri artificiale și amestecuri. O comisie guvernamentală, condusă de marele chimist rus Dimitrie Mendeleev, a elaborat „standardul rus” al votcii; în formula ideală, aceasta trebuia să aibă 38,3º (ulterior, din rațiuni fiscale, s-a decis rotunjirea până la 40º, deoarece fiecare grad de tărie era impozitat suplimentar), insistând totodată că băuturile alcoolice tari produse de stat trebuie să se numească numai așa, votca.

Etilizarea elitelor: crește procentul de alcoolici în rândul intelighenției

Evident, statul nu putea propaga totala abstinență față de alcool, limitându-se la apeluri la moderație și la consum în limite „rezonabile”. Problema e că „limita rezonabilului” era percepută în mod diferit de fiecare categorie socială și regiune climaterică. Mișcarea de moderație a fost creată la inițiativa guvernului, ca măsură compensatorie pentru preluarea monopolului asupra alcoolului. Autoritățile înțelegeau că obținerea veniturilor din vinderea băuturilor spirtoase populației putea aduce nu doar beneficii considerabile, dar putea, de asemenea, genera probleme serioase, inclusiv la nivelul securității naționale. Pentru a păstra un echilibru între consum și moderație era nevoie de a regândi întreg sistemul de producție și desfacere.

Începutul secolului al XX-lea a fost perioada unor experiențe traumatizante pentru societatea rusă (războiul cu Japonia, prima revoluție rusă), dar „a găzduit” și procese de democratizare, introducerea unui parlamentarism incipient, care a deschis drumul unor dezbateri publice; una dintre temele preferate era cea privind starea morală a societății și sănătatea „națiunii”. Tema alcoolismului galopant, ridicat la rangul unei probleme naționale, era din ce în ce mai dezbătută, iar alcoolismul era numit „boala secolului”. Se vorbea nu doar despre ce și cum se bea sau ar fi trebuit să se bea, dar și de ce bea poporul.

Problemele sociale își găsesc adesea soluționarea în asemenea strategii de evadare de realitate. Încă la 1839, marchizul de Custine, descriind Rusia, afirma tranșant că „acestui popor, cea mai mare plăcere i-o aduce beția, cu alte cuvinte – uitarea. Bieții oameni! Ei au nevoie doar de vise, pentru a cunoaște fericirea!”. Intelectualitatea rusă a fost poate cea mai expusă din acest punct de vedere. Cauzele sociale erau evidente: deziluziile tot mai pronunțate, nesiguranța zilei de mâine, nemulțumirea față de organizarea societății, caracterul provizoriu al reformelor și insatisfacțiile pricinuite de niște iluzii deșarte, lipsa orizonturilor, pesimismul general, cuplate cu o stare materială destul de solidă, au dus la creșterea procentului de alcoolici în rândul intelighenției. De aceea, problema etilizării elitelor devine una majoră în societatea rusă a vremii.

În 1913, un litru de votcă – doar 60 de kopeici

Din cauza căutării „paradisurilor artificiale” aveau însă de suferit și alte categorii sociale, mai ales muncitorimea și țărănimea. Progresele tehnologice au permis producerea unor cantități mari de spirt etilic, la preț tot mai redus, iar creșterea veniturilor le-a făcut tot mai accesibile pentru mase. Astfel, în anul 1913, pentru un litru de votcă se plăteau doar 60 de kopeici, pe când salariul muncitorilor era în medie de 40-50 de ruble pe lună. Rușii nu preferau băuturile „slabe” cum ar fi berea sau vinul, de aceea, în anul 1911, votca ocupa aproape 90% din consumul de alcool în întreg Imperiul, care ajungea deja la 6 litri anual per capita. Sărbătorile de toamnă, care marcau terminarea recoltei, dar și apariția mijloacelor materiale destinate consumului (ce însemna, adesea, cam toate veniturile) transformau lumea satului într-un „festival bahic” de proporții, descris cu naturalețe în marea literatură rusă a vremii.

Pe termen scurt, scade numărul bețivilor și crește productivitatea muncii

Se impuneau măsuri energice. Țarul poruncește ministrului Finanțelor să întocmească un buget care să nu se bazeze pe desfacerea producției alcoolice.

Mai mult, ministrul primește instrucțiuni să nu se îngrijoreze de starea veniturilor, pe motiv că ele vor fi compensate prin ridicarea productivității muncii și prin creșterea disciplinei generale în țară. Problema era că veniturile din „bugetul alcoolic” (пьяный бюджет), cum era numit de contemporani, au crescut considerabil până la 285 de milioane de ruble anual; aceasta, în vreme ce impozitele de la populație reprezentau doar 98 de milioane. În anul 1914, până la promulgarea legii antialcool suma atingea deja cifra astronomică de un miliard de ruble! Criticii legii prohibiției spuneau că din acești bani au fost posibile construcția magistralului siberian, îmbunătățirea infrastructurii urbane, dezvoltarea învățământului, progresele admirabile ale culturii etc.

Cu toate acestea, la 19 iulie 1914, țarul emite un ucaz care interzicea producerea și comercializarea producției alcoolice pe întreg teritoriul Rusiei pe timpul mobilizării, iar apoi, la insistența unei delegații țărănești, pe întreaga durată a războiului. Interdicția nu se referea însă la vinul liturgic și la băuturile alcoolice din restaurantele de lux și bufetele de pe lângă cluburile nobiliare sau ale marii burghezii. Rusia era un stat al stărilor, iar privilegiile claselor sus-puse erau rațiunea de a fi a Imperiului. Fabricanții de alcool continuau să primească compensații mari din partea statului.

Efectele pozitive nu au întârziat să apară. A scăzut simțitor nivelul criminalității, numărul bețivilor și al bolnavilor mentali. A crescut vertiginos productivitatea muncii, în medie cu 9-13%, iar absențele nemotivate de la serviciu au scăzut cu 40%. Au scăzut, de asemenea, criminalitatea și procentul de suicid, astfel încât apăruseră „probleme” la unele facultăți de medicină, care nu mai puteau să găsească cadavre pentru cercurile anatomice, completate mai ales din rândul celor care își puneau capăt zilelor! Banii care în mod „normal” erau cheltuiți pentru procurarea alcoolului începeau să fie depuși în băncile de economii; iar afluxul mare al acestora a permis Ministerului Finanțelor să vorbească chiar despre posibilitatea unor reforme.

În 1912, în Basarabia, „se băuseră” 140.000 de ruble

Basarabia s-a inclus și ea în febra campaniei antialcoolice. Presa locală a dezlănțuit o campanie furibundă împotriva viciului. Amenințările la adresa bețivilor au devenit tot mai virulente.

Cine încălca voința imperială era pasibil de amenzi usturătoare și chiar de privațiuni de libertate, de scurtă durată. Închisorile au devenit neîncăpătoare, iar efectele au fost vizibile, mai ales în primele luni. Guvernul a decis, de asemenea, aplicarea unor pârghii economice și administrative. În perioadă se vorbea mult despre „sistemul de la Goteborg”, aplicat în mai multe state europene. El prevedea acordarea administrației publice locale dreptul de a controla calitatea producției alcoolice, prin acordarea licențelor. Comercializarea era strict limitată, iar veniturile intrau în bugetul local.

Pentru a atinge efectele scontate, protagoniștii campaniei și-au propus să publice cât mai multe statistici șocante, privind proporțiile alcoolismului în rândul rușilor și degradarea națiunii și a „rasei”. Statisticile arătau că între 1910-1914 populația Imperiului crescuse cu 20%, iar consumul alcoolului, în același segment temporat, cu 133%! Dacă excludem de aici femeile, copiii sau musulmanii, atunci „contribuția” băutorilor activi, care constituiau doar un sfert din populație, devine cu atât mai impresionantă. Potrivit altor calcule mediatizate în epocă, în Rusia se cheltuiau anual pentru băutură circa 2.000.000 de ruble, ceea ce echivala cu prețul unei universități, a 20 de gimnazii sau 200 de școli primare...

Basarabia, care ocupa unul dintre ultimele locuri din imperiu la capitolul alfabetizării, avea alt sistem de referință. Țăranului nostru i se spunea că în 1912 în provincie s-au „băut” 140.000 de ruble, sumă cu care s-ar fi putut procura 50.000 desetine (ari) de pământ! Medicii și psihologii încearcă să demonstreze efectele nocive ale ebrietății pe termen lung asupra organismului, a stării psihice și a capacităților reproductive. Acum intră în vocabularul uzual termenii speciali ca delirium tremens (belaja gorjaèka), cu variațiunile sale mai puțin savante. Se propun modalități curative, de la injecții cu stricnină, până la hipnoză. În preajma războiului, în Rusia au fost organizate câteva congrese anti-alcool, iar lucrările acestora au fost puternic mediatizate în presa vremii. De asemenea, erau utilizate noile mijloace de propagandă pentru popularizarea unui mod de viață sănătos: spectacole tematice, concerte, filme, postere, versuri, cuplete etc.

Sunt căutate surse alternative de alcoolizare; așa apare „samogonul”

Totuși, efectele negative nu au întârziat nici ele. Ziarul „Glasul Basarabiei”, unul din puținele de limba română, cu grafie chirilică, scria în 1913 (am păstrat stilistica originală): „Întrebuințarea rachiului în Basarabia crește în chip îngrozitor, măcar că «nu-s parale». Așa, de pildă, în luna Octombrie a.c. s-o băut 153 de mii vedre de rachiu în sumă de 1295000 (un milion două sute nouăzeci și cinci de mii – n.a.) adică cu 20 mii vedre și 170 mii ruble mai mult de cât în Octombrie a anului trecut. Moldovenii noștri beu chiar și spirtul denaturat. Se prăpădesc ei sânguri, sărmanii, din pricina nesocotinței și a îndărătniciei lor”.

Într-adevăr, prohibiția nu a redus consumul de alcool decât la început. Ulterior însă, consumatorii ruși, ca niște adevărați alchimiști, au început să caute surse alternative de „alimentare”, combinând diverse substanțe care puteau conține alcool – tot felul de denaturanți, emailuri sau produse de „galanterie” (apă de colonie sau parfumuri). Berea și vinurile nu erau produse „gustate” în cultura rusă la acea vreme, considerate prea slabe, de aceea încep chinuitoarele experimente cu distilarea diferitor produse – de la cereale până la cauciucuri – „braga”, care duce la apariția „samogonului” (n.a. – literal: produs în mod individual), băutura distilată din cereale. De proastă calitate, dar cu o tărie sporită (exact ce se căuta!), această băutură-surogat a avut efect negativ asupra Rusiei, atât la nivelul alcoolizării, cât și la cel al sporirii agresivității și al adâncirii radicalismului populației, cu efectele sociale dramatice care nu s-au lăsat mult așteptate...

Consumul alcoolului surogat nu ducea, astfel, doar la intoxicații și decese, ci distrugea și capacitatea de a lua decizii raționale, împiedica înțelegerea și aprecierea situației, declanșând instinctele atavice de agresivitate și estompându-le pe cele legate de autoconservare. Cei care au studiat fenomenul revoluției ruse și al războiului civil au atras atenția asupra valului de violență fără sens și fără clemență ce a cuprins ambele tabere.

Bolșevicii au știut să profite de valul de violență abătut asupra Rusiei

După o lungă perioadă în care alcoolul fusese drogul național, prin legea prohibiției masele au fost private de modalitatea obișnuită de a-și estompaagresivitatea; de obicei, acest lucru se făcea prin consumul (excesiv) de alcool, iar nobilimea și statul fuseseră capabile pentru o vreme să mențină „focul mic”; lipsiți de această supapă, rușii au acumulat o cantitate suficientă de agresivitate, care să ducă la o explozie socială.

Iar anul 1917 adunase o serie de probleme care nu puteau fi soluționate. Poetul rus Aleaxandr Blok descria această stare de lucruri în poemul „Cei doisprezece” (1918): „Deschideți beciurile/Prostimea prăznuiește acum... /O ură, ură mocnită/Fierbe în piept.../Ură neagră...” (traducere V.P.)

Din punct de vedere al majorității populației – care era reprezentată de țărănimea neinstruită – căderea monarhiei, iar apoi a Guvernului Provizoriu au însemnat înlăturarea puterii în general. Valul de violență necontrolată care s-a abătut asupra Rusiei într-un mod implacabil i-a găsit nepregătiți pe majoritatea actorilor politici. Cei mai expeditivi, însă, s-au arătat a fi bolșevicii, care au înțeles imediat avantajele pe care le puteau culege din această stare de lucruri, forțând preluarea puterii. Retorica demagogică a bolșevicilor întărea această stare de lucruri prin proclamarea păcii, deoarece populația și mai ales soldații se săturaseră de război, iar problema pământului trebuia și ea să fie rezolvată radical (exproprierea și înzestrarea țăranilor săraci fără despăgubiri).

Politică premeditată de alcoolizare în 1917

Bolșevicii au jucat abil pe cele două tendințe ale maselor: anarhia și nevoia unei mâini puternice. De aceea, pogromurile alcoolice au fost folosite de aceștia pentru înarmarea proletariatului și pentru crearea Gărzilor roșii, primul pas spre preluarea puterii pe cale violentă. De altfel, unul dintre liderii lor, Leon Troțki, spunea că „vodca este o forță politică tot atât de importantă ca și cuvântul”. Istoricul rus Pavel Marchenya vorbește chiar despre o politică premeditată de alcoolizare promovată de bolșevici în anul 1917, iar „homo ebrius” nu trebuie subapreciat în desfășurarea revoluții ruse; trebuie privit, în schimb, drept una dintre forțele motrice ale diferitor mișcări violente cu caracter de masă, a dezordinilor publice, care adesea, determină transformările sociale.

Chiar și lexicul presei revoluționare în lunile ce au urmat căderii monahiei era împrumutat parcă din terminologia legată de consumul de alcool: „îmbătarea cu libertate”, „fermentare socială”, „debandadă alcoolică”, „beție de cuvinte” (la adresa oponenților), „Rusia din nou este beată, doar că nu de la vin, ci de la libertate”, „Legea prohibiției trezește setea. Pentru poporul nostru – un gât de libertate, sunt 100 de grame” etc. Se vorbește despre „o privire trează asupra lucrurilor” sau despre cineva care „gândește treaz”. Tot în această perioadă se produce „politizarea” termenului de „mahmureală”, aplicat cu precădere la starea de tranziție și la efectele unei perioade dificile („starea de mahmureală a poporului truditor”).

Atunci când „Sângele Domnului” se transformă în „sângele domnilor”

Evenimentele din februarie 1917, care au dus la căderea monarhiei, anulează de facto legea prohibiției. La Petersburg și în provincie, sentimentul „îmbătător” de libertate totală a dus la declanșarea unor manifestări de bucurie spontană, dublate de un sentiment profund de permisivitate și impunitate. Ruperea cu trecutul însemna nerespectarea automată a legilor și a cutumelor autorității vechi; și acest lucru se putea observa la nivelul atitudinii față de legile anti-alcool. Multe dintre așa-numitele „acțiuni revoluționare” se terminau sau chiar începeau cu „exproprierile” sau „naționalizările” de la depozitele de alcool, cu consecințe adesea neprognozabile. Pogromurile locale începeau de obicei cu devastarea depozitelor de alcool și se terminau cu debandade totale, iar populația de rând nu putea să facă față acestor excese bahice. Situația devenea și mai gravă atunci când trupele trimise pentru a instaura ordinea pactizau cu devastatorii, contribuind la adâncirea dezordinilor.

Revoluția din februarie a proclamat egalitatea tuturor în fața legii, fiind anulate toate privilegiile de clasă și tabelul rangurilor. De aceea, „ura de clasă” începea să se îndrepte împotriva fostelor clase dominante – nobilimea și clerul. Atât în Rusia, cât și în Basarabia au fost jefuite mai multe conace boierești și confiscate pământurile. Confiscările erau însoțite de devastările beciurilor, de pogromuri și chiar de asasinări ale „foștilor”. Astfel, revoluția transforma adesea „sângele Domnului” în „sângele domnilor”, moșierii având cel mai mult de suferit în urma acestor pogromuri.

„Palatul de Iarnă”, asaltat de două ori la distanță câteva zile!

Abisul se adâncește după ce bolșevicii reușesc să preia puterea. Imediat, Rusia este scoasă din război (prin Decretul despre pace), iar țăranilor li se promite pământ (prin Decretul despre pământ). Dacă până atunci, bolșevicii încercaseră să clatine în fel și chip puterea, acum doresc cu orice preț să o mențină. Alcoolul devine, din aliat, inamic.

E, astfel, bine cunoscută imaginea asaltului asupra Palatului de Iarnă. Dar puțină lume știe că acesta a fost „luat” de câteva ori la un interval de câteva zile. „Poporul muncitor” a început să bănuiască că bolșevicii care au luat puterea vor să distrugă cantitățile „uriașe” de alcool care erau depozitate în Palat. Soldații și marinarii nu puteau să permită o asemenea „blasfemie”, de aceea au mai organizat un asalt care s-a soldat cu succes. Vinul și rachiul curgea șuvoaie pe străzile adiacente fostei reședințe imperiale, iar dezmățul a pus la îndoială viabilitatea Puterii sovietelor. Cu greu și cu mult mai multe jertfe decât în timpul Marii Revoluții Socialiste au reușit bolșevicii să țină situația sub control. Șocul pe care l-a avut Lenin în acele zile l-a făcut să devină un inamic înrăit al anulării legii prohibiției; legea a fost anulată abia după moartea sa, în 1925.

Avertismentul lui Pan Halippa: „Ascundeți-l cât mai departe, ca să nu dea ostașii de dânsul”

Situația nu a fost diferită nici în Basarabia. În intervalul martie-octombrie 1917 au avut loc aici circa 150 de tulburări țărănești, majoritatea dintre ele având drept „combustibil” alcoolul. Au avut de suferit atât domeniile nobiliare, cât și cele mănăstirești.

Pe 26 noiembrie 1917 e încheiat armistițiul între Rusia și Puterile Centrale. România era nevoită să asiste la semnarea acestuia. Retragerea trupelor rusești în plină disoluție, grație activității maligne a Sovietelor, a constituit un puternic factor de îngrijorare pentru proaspăt formatele autorități ale Republicii Democratice Moldovenești (2 decembrie 1917). Unul dintre directori, Pan Halippa, scriind în presă despre trecerea trupelor de pe front, îi avertiza pe basarabenii care aveau vin (și cine n-avea?): „ascundeți-l cât mai departe, ca să nu dea ostașii de dânsul. Să vă ferească Dumnezeu a ține pe lângă voi focul acesta” („Cuvânt Moldovenesc”, 15 decembrie 1917).

În toamna lui 1917, mai multe mănăstiri basarabene au fost prădate de bande de militari ruși în retragere. Mănăstirea Hârjauca, aflată într-o fundătură de codru, a fost jefuită de soldații ruși care au năvălit în căutare de vin și de aur (în acele timpuri, ambele aveau cam același preț). Devastând beciurile, au băut până n-au mai știut de ei, iar după aceasta au început să tragă în butoaie. Conform unor estimări, s-au vărsat atunci nu mai puțin de 5.000 de vedre. În ziua de 16 decembrie 1917, aceeași soartă a avut-o și mănăstirea Noul Neamț, prădată chiar de locuitorii satelor din jur (Copanca, Chițcani și Chircăiești), fiind privată de toate vietățile și rezervele cerealiere. N-a fost cruțată nici mănăstirea Răciula.

Bande de soldați înarmați au devastat și majoritatea târgurilor din provincie, pogromurile fiind dirijate adesea de Sovietele conduse bolșevici, care acționau la fel ca și în restul Rusiei. Tactica era clară: crearea situației anarhice, adesea pe fondul pogromurilor alcoolice, preluarea puterii și instaurarea ordinii cu mână forte, fapt care le aducea suportul populației. Totuși, în Basarabia acest scenariu nu a putut fi aplicat, deoarece a existat o forță capabilă să-l împiedice. La 13 ianuarie 1918, la rugămintea autorităților și a locuitorilor terorizați, în Basarabia intră armata română sub comanda generalului Broșteanu. Istoria a mers pe altă cale...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=RUSIA

Mesaj Scris de Admin la data de 09.02.12 14:24

http://www.historia.ro/exclusiv_web/andreea-lupsor/articol/cominternul-cum-i-supus-moscova-mi-carea-comunista-interna-ional

În martie 1919, bolșevicii pun bazele Cominternului, organizație menită a fi un instrument de coordonare a activităților comuniste din întreaga lume. De fapt, această coordonare trebuia să fie o supunere oarbă a tuturor organizațiilor comuniste în fața Moscovei. Scopul declarat al Cominternului era de a lupta ”prin toate mijloacele, inclusiv forța armată, pentru răsturnarea burgheziei internaționale și pentru crearea unei republici sovietice internaționale, ca etapă de tranziție către completa abolire a Statului”.

Orice organizație de sorginte comunistă care dorea să adere la Internațională trebuia mai întâi să accepte necondiționat un set de 21 de condiții. ”Cele 21 de condiții” purtau, în mod oficial, denumirea de Condiții de admitere la Internaționala Comunistă. Ele au fost adoptate la al doilea congres al Cominternului, desfășurat în 1920, la un an de la înființarea organizației.

Condițiile au fost gândite în așa fel încât comunismul mondial să capete o strcutură strict ierahică – în vârful căreia se afla Moscova - și militaristă, subordonând complet toate organizațiile comuniste centrului de la Kremlin. Partidele erau lipsite de voință și inițativă proprii, fiind obligate să adopte aceleași poziții ca cele ale partidului bolșevic (ulterior devenit PCUS). Astfel, activiștii Cominternului nu erau altceva decât executanți de facto ai ordinelor sovietice.

Această supunere în fața Moscovei avea să fie unul dintre principalele motive care au făcut ca, în multe țări din Europa, partidele comuniste să fie interzise prin lege. În plus, adoptarea cu obediență a politici impuse de Moscova avea să strice iremediabil imaginea partidelor comuniste în opinia publică, căci de cele mai multe ori aceste politici erau antinaționale, în plină contradicție cu aspirațiile generale ale statelor. Spre exemplu, Partidului Comunist din România i-a fost impusă adoptarea poziției potrivit căreia România era nu un stat național, ci unul ”de naționalități”, un stat imperialist creat prin război și prin voința Marilor Puteri imperialiste. De aceea, PCdR trebuia să militeze pentru autodeterminarea (până la despărțirea de stat) a provinciilor alipite României prin război: Transilvania, Bucovina, Basarabia și Dobrogea.

Cele 21 de condiții


1. Toată propaganda și agitația trebuie să aibă un caracter comunist și să corespundă programului și deciziilor Internaționalei Comuniste. Toate organele de presă ale partidelor trebuie conduse de comuniști de încredere care și-au demonstrat loialitatea față de cauza proletariatului. Dictatura proletariatului nu trebuie tratată în mod simplist ca o formulă învățată pe dinafară. Progapanda pentru dictatura proletariatului trebuie organizată astfel încât necesitatea ei să fie pe înțelesul oricărui muncitor simplu, oricărei femei muncitoare, oricărui soldat și țăran, prin prisma vieților lor simple ce trebuie observate sistematic de către presa noastră și folosite zi de zi.

Periodicele și alte ramuri ale presei, precum și toate instituțiile de publicare ale partidului trebuie subordonate conducerii de partid, indiferent dacă, la orice moment dat, partidul ca întreg este legal sau ilegal. Editurilor nu trebuie să li se permită să abuzeze de independența lor pentru a urma politici care nu corespund întru totul politicilor partidului.

În coloanele presei, la întâlnirile publice, în sindicate, în cooperative, oriunde membrii Internaționalei Comuniste pot fi admiși, e necesar să denunțe nu doar burghezia, ci și ajutoarele sale, reformiștii de orice nuanță, în mod sistematic și fără milă.

2. Orice organizație care dorește să se afilieze Internaționalei Comuniste trebuie, în mod regulat și metodic, să elimine reformiștii și centriștii din toate posturile de răspundere din mișcarea muncitorească (organizații de partid, comisii editoriale, sindicate, facțiuni parlamentare, cooperative, guverne locale) și să-i înlocuiască cu comuniști testați, fără a se teme pe nedrept, mai ales la început, că muncitori simpli îi vor înlocui pe oportuniștii ”experimentați”.

3. În aproape toate țările din Europa și Asia, lupta de clasă intră în faza războiului civil. În aceste condiții, comuniștii nu trebuie să se încreadă în legalitatea burgheză. Ei au obligația de a pune bazele unui aparat organizatoric paralel care, la momentul deciziv, poate asista partidul să-și facă datoria față de revoluție. În toate țările unde starea de asediu sau legile de urgență îi privează pe comuniști de oportunitatea de a-și desfășura toată munca legal, e absolut necesar să combine activitatea legală cu cea ilegală.

4. Sarcina ideilor de propagandă comunistă include obligația specială de a desfășura o propagandă sistematică și puternică în rândul armatei. Când această agitație este întreruptă de legi de urgență, ea trebuie continuată în ilegalitate. Refuzul de a desfășura această muncă înseamnă trădarea datoriei revoluționare și este incompatibilă cu apartenența la Internaționala Comunistă.

5. Agitația sistematică și metodică e necesară în mediul rural. Clasa muncitoare nu va putea răzbi dacă nu are susținerea proletariatului rural și cel puțin a unei părți din țărănimea cea mai săracă și dacă nu își asigură neutralitatea, prin politicile sale, cel puțin a unei părți din restul populației rurale. Munca comunistă din mediul rural este extrem de importantă în acest moment. Ea trebuie să se desfășoare în principal cu ajutorul muncitorilor comuniști revoluționari care au legături cu mediul rural. Refuzul de a desfășura această sarcină, sau a o lăsa în mâini nesigure, semireformiste, înseamnă abandonarea revoluției proletare.

6. Orice partid ce dorește să aparțină Internaționalei Comuniste are obligația de a demasca nu doar patriotismul social deschis, ci și nesinceritatea și ipocrizia pacifismului social, de a arăta în mod sistematic muncitorilor că, fără răsturnarea revoluționară a capitalismului, nicio curte internațională de arbitraj, niciun acord pentru limitarea armamentelor, nici reorganizarea ”democratică” a Ligii Națiunilor nu vor putea preveni noi războaie imperialiste.

7. Partidele ce doresc să aparțină Internaționalei Comuniste au obligația de a recunoaște necesitatea unei rupturi totale cu politicile reformiste și ”centriste” și de a răspândi această ruptură în rândul celor mai largi cercuri posibile din partid. Politici comuniste consecvente nu se pot desfășura fără această ruptură.

Internaționala Comunistă cere, necondiționat și în mod categoric, efectuarea acestei rupturi în cel mai scurt timp posibil. Internaționala Comunistă nu poate tolera o situație în care oportuniști notorii, precum Turati, Modigliani, Kautsky, Hilferding, Hillquit, Longuet, MacDonald etc. să aibă dreptul de a trece drept membri ai Internaționalei Comuniste. Asta nu poate duce decât la transformarea Internaționalei Comuniste în ceva foarte similar dezastrului Internaționalei a II-a.

8. O atitutine clară asupra chestiunii coloniilor și națiunilor asuprite este necesară din partea partidelor comuniste din acele țări în care burghezia este în posesia unor colonii și asuprește alte națiuni. Orice partid care dorește să aparțină Internaționalei Comuniste are obligația de a expune toate vicleșugurile ”propriilor” imperialiști în colonii; de a sprijini orice mișcări de elberare din colonii, nu doar verbal, ci și în fapte; de a cere ca acei compatrioți imperialiști să fie expulzați din colonii; de a cultiva în inimile muncitorilor din propria țară adevărate sentimente fraterne față de populația muncitoare din colonii și față de națiunile asuprite; de a desfășura o propagandă sistematică în rândul soldaților din propria țară împotriva oricărei asupriri ale popoarelor coloniale.

9. Orice partid care dorește să aparțină Internaționalei Comuniste trebuie, în mod sistematic și persistent, să dezvolte activități comuniste în sânul sindicatelor, consiliișor muncitorești, cooperativelor și altor organizații muncitorești de masă. În cadrul acestor organizații, este necesar să se organizeze celule comuniste care trebuie să câștige sindicatele etc. de partea cauzei comuniste prin muncă neîncetată și persistentă. În munca lor zilnică, celulele au obligația de a expune oriunde perfidia patrioților sociali și oscilațiile ”centriștilor”. Celulele comuniste trebuie subordonate în totalitate partidului ca întreg.

10. Orice partid ce aparține Internaționalei Comuniste are obligația de a purta o luptă înverșunată împotriva ”Internaționalei” de la Amsterdam [n.r. – Federația Internațională Social-Democrată a Sindicatelor]. Trebuie să expună în mod cât mai radical posibil, în rândul sindicaliștlor, ideea necesității rupturi de Internaționala de la Amsterdam. Trebuie să susțină Asociația Internațională a Sindicatelor Roșii afiliate Internaționalei Comuniste [...] prin orice mijloace aflate la dispoziție.

11. Partidele ce dorescă să aparțină Internaționalei Comuniste au obligația de a supune structura factorilor lor parlamentari unei verificări, pentru eliminarea tuturor elementelor nesigure și în vederea subordonării acestor facțiuni conducerii de partid, nu doar prin cuvinte, ci și prin fapte, apelând la toți comuniștii membri în parlament să-și supună întreaga activitate intereselor propagandei și agitației revoluționare.

12. Partidele ce aparțin Internaționalei Comuniste trebuie construite pe baza principiului centralismului democratic. În prezenta epocă a războiului civil, partidul comunist va putea să-și facă datoria doar dacă este organizat într-o manieră cât mai centralistă, dacă disciplina de fier domină în partid și dacă centrul partidului, susținut de încrederea membrilor de partid, este însărcinat cu cea mai înaltă autoritate și cele mai înalte drepturi.

13. Partidele comuniste din acele țări în care comuniștii pot să-și desfășoare munca legal trebuie ca, periodic, să întreprindă epurări (reînregistrări) ale membrilor dn organizațiile de partid pentru a curăța sistematic partidul de elementele mic-burgheze din interior.

14. Orice partid care dorește să aparțină Internaționalei Comuniste are obligația de a acorda sprijin necondiționat oricărei republici socialiste în lupta împotriva forțelor contrarevoluționare. Partidele comuniste trebuie să desfășoare o propagandă clară pentru a preveni transportul materialelor de război către inamicii republicilor sovietice. De asemenea, ele trebuie să desfășoare o propagandă legală sau ilegală cu toate mijloacele aflate la dispoziție în rândul soldaților trimiși să înăbușe republicile muncitorești.

15. Partidele care și-au păstrat vechile programe social-democrate au obligația de a schimba aceste programe cât mai repede posibil și de a stabili un program comunist nou care să corespundă condițiilor particulare din țara respectivă și care să fie în concordanță cu deciziile Internaționalei Comuniste.

Ca regulă generală, programul oricărui partid care aparține Internaționalei Comuniste trebuie ratificat de un Congres obișnuit al Internaționalei Comuniste sau de către Comitetul Executiv. Dacă programul unui partid va fi respins de către Comitetul Executiv, partidul respectiv are dreptul de a face apel la Congresul Internaționalei Comuniste.

16. Toate deciziile Congreselor Internaționalei Comuniste și deciziile Comitetului Executiv sunt obligatorii pentru toate partidele ce aparțin Internaționalei Comuniste. Internaționala Comunistă, acționând în condițiile războiului civil, trebuie organizată într-o manieră mult mai centralistă decât Internaționala a II-a. În acest proces, Internaționala Comunistă și Comitetul său Executiv trebuie, evident, în întreaga sa activitate, să țină cont de condițiile particulare în care fiecare partid trebuie să lupte și să lucreze, și iau decizii generale obligatorii doar în cazul în care aceste decizii sunt posibile.

17. Toate partidele care doresc să aparțină Internaționalei Comuniste trebuie să-și schimbe numele. Toate partidele care doresc să aparțină Internaționalei Comuniste trebuie să poartă numele ”Partidul Comunist din țara X (Secție a Internaționalei Comuniste)”. Problema numelui nu este una formală, ci este o problemă politică de cea mai mare importanță. Internaționala Comunistă a declarat război întregii lumi burgheze și tuturor partidelor social-democrate. Diferența dintre partidele comuniste și vechile partide oficiale ”social-democrate” sau ”socialiste” care au trădat steagul clasei muncitoare trebuie să fie clară oricărui simplu muncitor.

18. Toate organele centrale de presă ale partidelor din toate țările au datoria de a printa toate documentele oficiale importante ale Comitetului Executiv al Internaționalei Comuniste.

19. Toate partidele ce aparțin Internaționalei Comuniste sau care și-au depus o cerere de aderare au datoria de a convoca un congres special cât mai curând posibil, și în niciun caz la mai târziu de 4 luni de la Al Doilea Congres al Internaționalei Comuniste, pentru a verifica toate aceste condiții. În acest sens, toate centrele de partid trebuie să verifice ca deciziile celui de-al Doilea Congres să fie cunoscute tuturor organizațiilor locale.

20. Acele partide care doresc acum să intre în Internaționala Comunistă, dar care nu și-au schimbat radical vechile tactici, trebuie, înainte de a se alătura Internaționalei Comuniste, să verifice ca nu mai puțin de două treimi din Comitetul Central și din cele mai importante instituții centrale să fie compuse din tovarăși care, chiar și înainte de cel de-al Doilea Congres al Internaționalei Comuniste, s-au pronunțat public și clar în favoarea afilierii partidului la Internaționala Comunistă. Excepții pot fi permise cu acordul Comitetului Executiv al Internaționalei Comuniste. Comitetul Executiv al Internaționalei Comuniste are și dreptul de a face excepții în legătură cu reprezentanții tendințelor centriste menționați în paragraful 7.

21. Acei membri de partid care resping în mod funadmental condițiile și Tezele hotărâte de Internaționala Comunistă vor fi expulzați din partid

Cominternul a fost dizolvat în mod oficial în luna mai a anului 1943. Măsura hotărâtă de Stalin a fost una de ordin propagandtistic, pentru a-și demonstra bunăvoință vis-a-vis de Aliații săi, Roosevelt și Churchill, care erau încă sceptici față de URSS. Practic, activitățile Cominternului au fost preluate de alte organizații sovietice. Ulterior, în 1947 va fi înființat Cominformul, organizație-succesoare a Internaționalei, care va juca însă un rol mai puțin semnificativ.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=RUSIA

Mesaj Scris de Admin la data de 25.01.12 18:41

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9188/7/
In 1902, baronul Edouard de Rothschild se pregatea sa cumpere un cadou de logodna iubitei sale. Cand a descoperit la Paris colectia de bijuterii ornamentale "Oua de Pasti" a lui Peter Carl Fabergé (si a fratelui sau Agathon), a achizitionat entuziasmat un ou din email special, ornat cu pietre pretioase, care functiona ca un ceas. Prin micutul capac iesea, la fiecare ora, un cocos care-si desfacea aripile si deschidea pliscul, emitand sunete placute... Nu se mai stie cu cat a cumparat acea capodopera, dar peste un secol, oul Rothschild-Fabergé a fost evaluat la Casa de licitatie Christie's la optsprezece milioane de dolari...
Un conflict religios a determinat stabilirea familiei Fabergé in Rusia. A fost marea sansa a lui Peter Carl Farbergé de a se naste la Sankt Petersburg (in 1846), deoarece tatal sau (hughenot, adica protestant calvin francez) se refugiase acolo din cauza opresiunii exercitate de catolicii din Franta acelor vremuri (se revocase Edictul de la Nantes). Asa a ajuns intr-o Rusie ortodoxa sa fie primit cu bratele deschise de tarul Alexandru III, entuziasmat de primele bijuterii prezentate de Peter Carl la Expozitia pan-ruseasca de la Moscova, din 1882. A fost momentul de rascruce pentru cariera marelui artizan. Din acel an, atelierului Fabergé i s-a comandat - pentru tar si tarina (Maria) -, in fiecare an, cate un "ou", iar traditia a continuat si cu Nicolae II si tarina Alexandra. In 1885, Peter Carl devenea "Aurarul Curtii Imperiale" - functie unica pentru un artist in intreaga istorie a monarhiilor europene. Si, intr-o cavalcada fabuloasa a superlativelor estetice, echipa Fabergé a realizat, intre 1885 si 1917, saizeci si noua de "oua", dintre care numai cinzeci si patru pentru familiile tarilor mentionati. Acestea sunt cele mai valoroase oua ornamentale din intreaga lume. Tot ceea ce s-a realizat dupa moartea lui Peter Carl are o valoare inferioara.
Atat de mare a fost entuziasmul nobilimii ruse fata de produsele "Bijutierului imperial", incat atelierele Fabergé au ajuns sa aiba filiale la Sankt Petersburg, Moscova, Odessa, Kiev si peste granita, la Londra. Numarul angajatilor a ajuns la cinci sute, iar numarul artefactelor produse a depasit suma de 150 de mii. Din 1897, Fabergé devine si "Aurarul Coroanei Suedeze". Marea recunoastere europeana a artei bijuteriilor sale s-a produs la Targul Mondial de la Paris, din 1900, unde maestrul a reprezentat Rusia.
Framantarile generate de Revolutia rusa l-au determinat pe Fabergé sa devina un pribeag al Europei (dupa ce si-a vandut capitalul angajatilor sai) si sa se stabileasca, in cele din urma, in Elvetia. Marele artizan nu a mai trait decat trei ani. Moare in 1920 si este inmormantat la Cannes. O data cu disparitia acestui bijutier de exceptie, faimoasele sale produse au inceput sa fie vanate de marii colectionari de raritati si unicate. Astazi mai exista la Moscova doar douazeci si doua (majoritatea sunt la Muzeul Kremlinului). Cincisprezece se afla in posesia familiei Forbes (New York). Din cele 69 originale, opt si-au pierdut totalmente urma.
Capodoperele Fabergé sunt facute din aur (si alte metale pretioase), ornate cu multiple pietre pretioase si decorate cu un email special. Cele mai multe sunt de fapt "cutii" care ascund miniaturi din aur precum corabii, calesti, masini si mini gravuri.
PAUL IOAN
In 1902, baronul Edouard de Rothschild se pregatea sa cumpere un cadou de logodna iubitei sale. Cand a descoperit la Paris colectia de bijuterii ornamentale "Oua de Pasti" a lui Peter Carl Fabergé (si a fratelui sau Agathon), a achizitionat entuziasmat un ou din email special, ornat cu pietre pretioase, care functiona ca un ceas. Prin micutul capac iesea, la fiecare ora, un cocos care-si desfacea aripile si deschidea pliscul, emitand sunete placute... Nu se mai stie cu cat a cumparat acea capodopera, dar peste un secol, oul Rothschild-Fabergé a fost evaluat la Casa de licitatie Christie's la optsprezece milioane de dolari...
Un conflict religios a determinat stabilirea familiei Fabergé in Rusia. A fost marea sansa a lui Peter Carl Farbergé de a se naste la Sankt Petersburg (in 1846), deoarece tatal sau (hughenot, adica protestant calvin francez) se refugiase acolo din cauza opresiunii exercitate de catolicii din Franta acelor vremuri (se revocase Edictul de la Nantes). Asa a ajuns intr-o Rusie ortodoxa sa fie primit cu bratele deschise de tarul Alexandru III, entuziasmat de primele bijuterii prezentate de Peter Carl la Expozitia pan-ruseasca de la Moscova, din 1882. A fost momentul de rascruce pentru cariera marelui artizan. Din acel an, atelierului Fabergé i s-a comandat - pentru tar si tarina (Maria) -, in fiecare an, cate un "ou", iar traditia a continuat si cu Nicolae II si tarina Alexandra. In 1885, Peter Carl devenea "Aurarul Curtii Imperiale" - functie unica pentru un artist in intreaga istorie a monarhiilor europene. Si, intr-o cavalcada fabuloasa a superlativelor estetice, echipa Fabergé a realizat, intre 1885 si 1917, saizeci si noua de "oua", dintre care numai cinzeci si patru pentru familiile tarilor mentionati. Acestea sunt cele mai valoroase oua ornamentale din intreaga lume. Tot ceea ce s-a realizat dupa moartea lui Peter Carl are o valoare inferioara.
Atat de mare a fost entuziasmul nobilimii ruse fata de produsele "Bijutierului imperial", incat atelierele Fabergé au ajuns sa aiba filiale la Sankt Petersburg, Moscova, Odessa, Kiev si peste granita, la Londra. Numarul angajatilor a ajuns la cinci sute, iar numarul artefactelor produse a depasit suma de 150 de mii. Din 1897, Fabergé devine si "Aurarul Coroanei Suedeze". Marea recunoastere europeana a artei bijuteriilor sale s-a produs la Targul Mondial de la Paris, din 1900, unde maestrul a reprezentat Rusia.
Framantarile generate de Revolutia rusa l-au determinat pe Fabergé sa devina un pribeag al Europei (dupa ce si-a vandut capitalul angajatilor sai) si sa se stabileasca, in cele din urma, in Elvetia. Marele artizan nu a mai trait decat trei ani. Moare in 1920 si este inmormantat la Cannes. O data cu disparitia acestui bijutier de exceptie, faimoasele sale produse au inceput sa fie vanate de marii colectionari de raritati si unicate. Astazi mai exista la Moscova doar douazeci si doua (majoritatea sunt la Muzeul Kremlinului). Cincisprezece se afla in posesia familiei Forbes (New York). Din cele 69 originale, opt si-au pierdut totalmente urma.
Capodoperele Fabergé sunt facute din aur (si alte metale pretioase), ornate cu multiple pietre pretioase si decorate cu un email special. Cele mai multe sunt de fapt "cutii" care ascund miniaturi din aur precum corabii, calesti, masini si mini gravuri.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=RUSIA

Mesaj Scris de Admin la data de 07.01.12 9:27

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/frumoasele-amazoane-ale-revolutie-bolsevice
Odata cu marile schimbari pe care le aducea, octombrie 1917 avea sa puna în valoare trei personalitati feminine deosebite: Alexandra Kollontai, Inessa Armand, Larisa Reisner. Frumoase, instruite si inteligente, ele au fost atât de devotate Revolutiei, încât aproape ca nu au avut viata personala. Citindu-le biografiile, nu poti decât sa te miri de acest lucru, pentru ca fiecare dintre ele a avut o copilarie fericita. Doua dintre ele au avut bone si guvernante, toate trei au avut soti grijulii si, cu exceptia Larisei Reisner, au avut si copii care si-au adorat mamele. Oare ce le-a facut sa fuga din caminele lor confortabile si sa se arunce în vâltoarea revolutiei? Le-a facut Revolutia mai fericite? La întrebarea cum îsi imagineaza fericirea, Larisa Reisner a raspuns odata: "Sa nu traiesc niciodata într-un singur loc. Cel mai bine ar fi pe un covor fermecat". Alexandrei Kollontai nu-i era de ajuns ceea ce avea, ci voia sa le "fie utila oamenilor". În octombrie 1917 ea tinea discursuri despre libertate, egalitate si fraternitate, iar seara nota în jurnalul sau: " Îmi sarut fiul care doarme si plec sa-l citesc... pe Lenin". Cât despre Inessa Armand, toti contemporanii au fost de acord ca ea a fost, într-adevar, Muza lui Lenin.



Inessa Armand: la portile destinului

Inessa Armand s-a nascut în anul 1874 la Paris, ca fruct al dragostei dintre un tenor francez, Theodore Stephane, si Nathalie Wild, o actrita pe jumatate englezoaica. Dupa moartea tatalui, în 1889, o matusa, care pleca la Moscova, în calitate de guvernanta, s-a oferit sa le ia cu ea pe Ines (devenita Inessa prin rusificare) si pe sora ei Renée. Ea le dadea lectii de pian si de franceza celor trei fii ai familiei Armand, bogati industriasi, ce detineau fabrici de textile, paduri si numeroase mosii în apropierea Moscovei.
Inessa era o fata gratioasa, cultivata, cu un temperament impetuos. Citea mult, cânta bine la pian si interpreta îndeosebi piese de Beethoven. Când a împlinit 19 ani, Alexandr, cel mai mare dintre fiii Armand, i-a cerut mâna. Destinul facuse ca mica frantuzoaica sa devina dintr-o data una dintre cele mai respectate doamne din înalta societate moscovita. Alexandr o însotea la baluri sau la teatru aproape în fiecare seara. Iarna, în special, Inessei îi placea sa paseasca, la bratul sotului sau printre coloanele solemne, aflate la intrarea Teatrului Balsoi. Fulgii de nea dansau în lumina laptoasa a lampadarelor si ea se grabea sa intre în sala luminata de candelabrele scânteietoare, unde tinuta sa gratioasa atragea toate privirile.

Inessa nu se simtea bine însa în acest turn de fildes, asa cum avea sa se confeseze mai târziu: "Începusem sa ma simt foarte singura în acest mediu. Eu ramâneam totusi straina intrata în familie pe usa din dos, cu un statut aparte".
Imediat dupa casatorie, în 1894, ea a nascut un baiat, Alexandr. Apoi, între 1896 si 1901 a mai adus pe lume înca trei copii, un baiat, Feodor, si doua fetite, Inna si Varvara. Maternitatea nu-i era suficienta Inessei, care nu voia, câtusi de putin, sa semene cu Natasa, eroina romanului "Razboi si pace" a lui Tolstoi. Asa ca a început, mai întâi, sa se ocupe de acte de caritate în favoarea copiilor orfani din familiile muncitorilor, care lucrasera la constructia caii ferate trans-siberiene. Apoi, ea a finantat constructia unei scoli pentru copiii de tarani si a fondat o societate care se ocupa cu ameliorarea conditiei femeii.
În toamna anului 1903, din motive de sanatate, Inessa a plecat la Lausanne, în Elvetia, unde a ramas pâna în vara anului urmator. Acolo a mai adus pe lume înca un baiat, Andrei, care însa era fiul... lui Vladimir, fratele mai mic al sotului sau, în vârsta de 18 ani. În casa familiei Armand nu s-a petrecut însa nici o drama, dar Alexandr a pus doua conditii: copilul sa-i poarte numele, iar Vladimir sa-si continue studiile, înainte de a-si face alte proiecte.

Inessa si Vladimir au devenit însa militanti convinsi ai aripii radicale a social-democratiei. Apoi, cei doi s-au instalat la Moscova, iar Alexandr venea în vizita si-i aducea Inessei scrisori de la copii.
Între 1907 si 1909, Inessa a fost arestata de mai multe ori, dar de fiecare data a reusit sa fuga. Apoi a fost deportata într-un sat de lânga Arhanghelsk. În anul 1909 a survenit însa o drama. Atins de o ftizie galopanta, Vladimir se afla într-un sanatoriu din Elvetia, sperând ca serviciul ireprosabil, ca si climatul uscat de aici, îi vor reda sanatatea. Prea târziu însa. Ines a trecut granita prin Finlanda, cu un pasaport fals si a mai apucat sa-l gaseasca înca în viata. Vladimir a murit în bratele ei. În aceeasi zi, ea nota în jurnalul sau: "Moartea lui este pentru mine o pierdere ireparabila. Fericirea mea era legata de a lui si fara aceasta fericire este tare greu sa traiesti" .
Ea a optat apoi pentru continuarea studiilor. Avea în acel moment o situatie destul de ambigua, pentru ca nu era înca divortata de Alexandr, dar nici vaduva lui Vladimir nu putea fi cu adevarat.
Un an mai târziu, în 1910, ea obtinea licenta în stiinte economice în cadrul Universitatii Libere din Bruxelles, aceeasi pe care o frecventase si sora lui Lenin.
În anul 1909, Inessa se afla la Paris cu cele doua fetite si micul Andrei. În capitala Frantei se aduna acum nucleul emigratiei social-democrate ruse.

Menaj în trei

La sfârsitul lunii decembrie 1909, Inessa avea sa-l întâlneasca prima oara pe Lenin, care locuia împreuna cu sotia si soacra sa într-un mic apartament din Rue Marie Rose, numarul 4. Era anul primului sezon al "baletelor ruse" în Franta. Diaghilev uimea Parisul, aducându-i la Teatrul Chalet pe Pavlova, Nijinski, Saliapin. Lenin aducea ideea revolutiei mondiale...
Exista, din pacate, prea putine marturii despre primii ani în care Inessa si Lenin s-au cunoscut. Unul dintre socialistii francezi avea sa scrie ca cei doi obisnuiau sa discute într-o cafenea de pe Avenue de la Porte d'Orleans ore întregi, timp în care Lenin nu-si putea lua ochii de la micuta frantuzoaica.

Inessa a închiriat apoi un apartament, în aceeasi Rue Rose, la numarul 2. Ea îl ajuta pe Lenin sa-si traduca lucrarile în engleza, franceza si germana, raspundea la scrisori. Batrâna mama a Nadejdei o adora pur si simplu si o astepta cu nerabdare, de fiecare data: "se lumineaza casa când intra Inessa. Nimic nu-i este indiferent si trece totul prin filtrul inimii", nota în jurnalul sau Krupskaia.
Inessa avea sa descrie astfel sentimentele sale: "Mi-era frica în acea vreme de tine ca de foc. De câte ori ori intrai, din întâmplare, în camera Nadejdei, ma pierdeam...

Îi invidiam pe cei care intrau direct la tine, ca sa-ti vorbeasca. Numai când am ajuns la Longjumeau, în toamna urmatoare, pentru traduceri, am început sa ma obisnuiesc cu tine. Îmi placea atât de mult, nu numai sa te ascult, dar sa te si privesc. Fata ta se însufletea brusc, iar eu te puteam privi în liniste, deoarece tu nici nu observai asta".

Biografii considera ca începutul romanului lor de dragoste dateaza de pe la începutul anului 1911, când socialistii au reusit sa deschida la Longjumeau o scoala de partid, unde erau primiti elevi din toate colturile Rusiei (practic, aici s-au format aproape toti viitorii lideri sovietici).
Inessa si Lenin faceau lungi plimbari cu bicicleta în împrejurimile Parisului. Erau totusi destul de diferiti. Lenin reprezenta rigoarea însasi, chiar si în vestimentatie, ceea ce contrasta, evident, cu tinutele extravagante ale Inessei. Întotdeauna bine coafata, ea purta palarie cu pene, în ciuda glumelor pe care le facea Lenin pe seama acestora. Dar între timp, sub influenta ei, el renuntase la îmbracamintea sa obisnuita, care îl facea sa semene cu un comis voiajor.
Sa fi fost oare tot influenta Inessei în initierea lui Lenin în cadrul lojei masonice de Belleville, între 1910 si 1912, asa cum se afirma în cele mai multe dictionare specializate?

Nu exista nici o dovada formala în acest sens, deoarece arhivele acestui atelier au fost dispersate, afirma Vladimir Feodorovski. În orice caz, adauga el, în acea perioada, Inessa si Lenin aveau un prieten comun, un anume Monteus, membru eminent al lojei de Belleville, care apartinea Marelui Orient. Întâmplator sau nu, corpul lui Lenin, expus în Mausoleul din Piata Rosie, se afla sub un drapel al Comunei din Paris, pe care se vad numeroase inscriptii masonice, spune în continuare Vladimir Feodorovski.
Inessa petrecea mult timp în familia lui Lenin si, pentru ca munca de partid îl obliga sa schimbe adesea tari si orase, ea îi urma pe Ulianovi pretutindeni, fie în Elvetia, Polonia, Germania sau Austria.

Dragoste refulata

Corespondenta dintre Lenin si Inessa, publicata abia în 1985, este mai mult decât graitoare în privinta relatiilor dintre ei. Numai ca, în anii 1912-1913, dupa cum remarca una dintre cunostinte, Inessa este foarte schimbata. Ea petrece ore întregi în lungi plimbari solitare. Scrisorile ei catre Lenin devin din ce în ce mai melancolice. În decembrie 1913, ea îi scria lui Lenin, care se afla în Galitia, începând cu primavara anului 1912: "Ne-am despartit, ne-am despartit, dragul meu si e atât de dureros! Stiu, simt ca tu n-ai sa vii niciodata aici! Uitându-ma la locurile atât de cunoscute, mi-am dat seama, mai clar ca niciodata, de locul imens pe care l-ai avut în viata mea, când ne aflam împreuna la Paris. Aproape întreaga mea activitate de aici a fost legata prin mii de fire de gândul la tine. Pe atunci înca nu eram îndragostita de tine, dar chiar si atunci te iubeam. As rezista si fara sarutari, daca as putea macar sa te vad, sa vorbesc din când în când cu tine. Ar fi o mare bucurie si n-am face rau nimanui".

Chiar înainte ca Lenin sa plece la Cracovia, atitudinea lui, extrem de pragmatica, devenise ambigua. Mai întâi, el i-a cerut Inessei sa-i înapoieze toate scrisorile. Fara îndoiala ca el voia în acest fel sa distruga orice dovada materiala privind legatura lor. În plus, dupa ce o tutuise tandru pe Inessa în perioada de la Paris, acum începuse brusc sa i se adreseze cu dumneavoastra, afirma Vladimir Feodorovski în cartea sa. În plus, scrisorile lui se transformasera într- un fel de rapoarte, destul de oficiale. Fata de aceasta schimbare, Inessa, care se simtea tradata, a încercat sa devina putin mai distanta. Ea l-a lasat pe Lenin fara nici un fel de vesti timp de o luna, în timp ce el se afla la Berna, în Elvetia. De data asta, Lenin si-a pierdut sângele rece, asa ca în doua saptamâni i-a scris trei scrisori: "Am impresia ca, poate, sunteti suparata, din cauza faptului ca nu v-am însotit la plecare (ei se vazusera în Elvetia). Mea culpa, mea maxima culpa!".

Apoi el îi trimite o carte postala, iar în cea de-a treia scrisoare îi scrie: "De data asta scriu în franceza, pentru ca munca cenzorilor sa fie mai usoara, în cazul în care ei sunt cauza întârzierii... Mi se pare ca nu scrieti nimanui. Am încercat sa aflu ce se întâmpla, de la prietenii nostri, dar cred ca nu sunteti bolnava. Al dv, Basile". Dar de ce Basile? Prenumele acesta nu corespundea câtusi de putin numelor de cod pe care le folosea Lenin. Poate ca Inessa îl numea asa în intimitate, deci în acest fel el încerca sa restabileasca relatiile lor anterioare. Asa a si fost, deoarece ei au început sa-si scrie din nou, în mod regulat, si desi sentimentul de dragoste afisata nu mai era atât de vizibil, el constituie marturia unei afectiuni reciproce si a unei depline încrederi. Din acest motiv, Lenin i-a încredintat Inessei chiar si gestionarea conturilor partidului, în cazuri de forta majora: "Intentionez sa-ti încredintez fondurile partidului, pe care tu le vei transporta într-un sac confectionat în acest scop, deoarece bancile refuza sa verse bani în perioada razboiului".

Inessa nu a rezistat mult si i-a urmat pe Ulianovi la Cracovia, devenind, ca întotdeauna, umbra lor...
Nadejda Krupskaia aminteste în memoriile sale: "În 1913, când Inessa a venit la Cracovia, toti am fost nespus de bucurosi de sosirea ei... În toamna aceea ne-am apropiat mult de ea. Era atât de plina de viata si de caldura! Viata noastra era plina de probleme legate de partid, încât parea mai curând o viata de studenti, decât una de familie. Asa ca eram foarte bucurosi de venirea ei. Ea ne povestea despre viata ei, ne arata fotografiile copiilor, scrisorile lor, si în acest timp degaja multa caldura. Ne plimbam mult cu ea. Ea era o buna muziciana, interpreta bine unele piese ale lui Beethoven, se agita sa mergem la concerte. Ilici o ruga des sa cânte la pian... Lui îi placea, îndeosebi, «Patetica»".

Au trecut astfel cinci ani de ciudat menaj în trei.
Krupskaia era la curent cu aventura sotului ei, care se petrecea de fapt, sub ochii sai, avea sa afirme Alexandra Kolontai, pe când se afla la Oslo, în calitate de sefa a misiunii diplomatice ruse.
Krupskaia a acceptat însa cu demnitate prezenta Inessei, ca pe ceva inevitabil.

La începutul anului 1917, Lenin se afla blocat în Elvetia si privea evenimentele cu pesimism, fara sa prevada câtusi de putin revolta din februarie: "Doar generatiile viitoare vor cunoaste triumful revolutiei ruse". În martie însa, el a aflat ca exilul sau luase sfârsit.
A urmat apoi întoarcerea în tara, în 3 (16) aprilie 1917.
Lenin, Krupskaia si Inessa s-au întors în Rusia în acelasi compartiment al vestitului "tren blindat al Revolutiei", pus la dispozitie de Berlin.

Intensa activitate revolutionara

O noua viata începea acum pentru Lenin, dar si pentru Inessa. El a ramas la Petrograd, iar Inessa a plecat la Moscova. Absorbit de evenimente, Lenin nu avea prea mult timp pentru Inessa. Dupa ce noul guvern sovietic s-a mutat la Moscova, el îi scria din când în când câte un biletel sau îi telefona. Inessa nu avea nici ea timp pentru viata sa particulara, deoarece ocupa deja un post în Comitetul Central al Partidului si unul în Consiliul economic.
În arhive se pastreaza o notita a lui Lenin, adresata în 16 decembrie 1918, lui Malkov, comandantul Kremlinului: "Tovarasa Inessa Armand este membra a Comitetului Executiv Central. Are nevoie de un apartament pentru patru persoane. Asa cum am stabilit astazi, aratati-i apartamentele pe care le aveti în vedere. Lenin".

Perioada era cât se poate de dificila. Oamenii stateau ore întregi la cozi pentru putin petrol, carbune sau lemn. Uneori, lemnul pentru foc era schimbat pe câtiva cartofi degerati. Inessa încerca sa ignore aceste dificultati. Pentru ea, apartamentele comune, ce vor deveni cosmarul sovieticilor timp de trei sferturi de secol ce vor urma, constituiau doar un mijloc de a elibera femeia de grijile menajului si ale cresterii copiilor. De altfel, în 1918, ea visa la o eventuala reforma a casatoriei, întrebând-se chiar daca aceasta institutie mai este necesara sau nu.
În acest timp, schimbarile continuau, alfabetul era simplificat, vocabularul, epurat ("domn" fusese înlocuit cu "tovaras").
Inessa locuia acum pe Arbat, iar Lenin continua sa o copleseasca cu grija sa. Într-un mic bilet, gasit ulterior printre numeroase hârtii privind strategia mondiala, Lenin se interesa chiar si de... numarul pe care-l purta ea la galosi: "Tovarasa Inessa, am telefonat pentru a afla ce numar porti la galosi, deoarece cred ca s-ar putea sa-i pot procura. Scrie-mi cum stai cu sanatatea. Medicul a venit sa te vada?".
El se interesa de copiii Inessei, îi trimitea diverse alimente, ba chiar si medicul sau personal.

În februarie 1920, el îi scria: "Sa iesiti afara, cu 38 de grade este sinucidere curata. Va rog staruitor sa nu iesiti, iar fiicelor sa le spuneti din partea mea, sa nu va lase afara pâna când:
1. nu se restabileste temperatura normala;
2. medicul va va permite sa iesiti;
3. sa-mi raspundeti exact la toate acestea (Nadejda Konstantinovna a avut azi 37,7o, acum, pe seara, 38,2o. Doctorii au stabilit ca e vorba de varsat. O voi face bine. Eu însumi sunt perfect sanatos. Al dv, Lenin".
Într-o alta scrisoare, el se arata îngrijorat: "Deci medicul spune ca e vorba de aprindere de plamâni. Trebuie sa fiti foarte foarte atenta. Puneti fetele sa ma sune (12-16), zilnic. Spuneti-mi sincer ce anume va lipseste. Aveti lemne? Cine face focul? Aveti mâncare? Cine o pregateste? Cine va pune comprese? Omiteti sa-mi raspundeti si asta nu e bine. Raspundeti-mi macar la aceasta scrisorica, dar la TOATE punctele. Sa va faceti bine, Al dv. Lenin".
În vara anului 1920, Inessa ar fi vrut sa se reîntoarca în Franta pentru a-si recapata fortele. Ea l-a cautat la telefon pe Lenin, pentru a se sfatui cu el în aceasta privinta. Lenin era ocupat, dar i-a trimis un mic mesaj, în care îi cerea sa nu se întoarca la Paris, deoarece acolo ar fi putut fi arestata. El îi recomanda sa plece în Caucaz: " De ce sa nu te duci în sud? Sergo Ordjonikidze o sa faca toate cele necesare ca sa te odihnesti, sa stai la soare, sa lucrezi", îi scria el.
Ea i-a urmat sfatul si a plecat în sud, iar Lenin a dat o dispozitie oficiala: "Rog sa luati toate masurile necesare pentru a-i acorda sprijin tovarasei scriitoare Inessa Feodorovna Armand".

În Caucaz însa, bandele ce se opuneau armatei regulate se aflau peste tot. Razboiul civil si anarhistii nu ocoleau nici sanatoriile, nici spitalele. Lenin îi scrie lui Sergo Ordjonikidze, membru al Consiliului militar revolutionar al frontului din Caucaz: "Din cauza situatiei periculoase din Kuban, te rog mult sa stabilesti legatura cu Inessa Armand, pentru ca, la nevoie, ea si fiul ei Andriusa sa fie evacuati în timp util la Petrovsk si Astrahan sau sa o duceti pe litoralul Caspicei si în general sa iei toate masurile necesare".

În aceeasi perioada, Inesa începuse sa scrie un jurnal. Se amestecau aici amintiri din trecut cu viziunile apocaliptice ale prezentului: "Toata viata a trebuit sa-mi sacrific, de numeroase ori, fericirea, dragostea, în favoarea revolutiei. Eram sigura ca dragostea era la fel de importanta ca si problemele politice. Acum gândesc diferit. În comparatie cu viata publica, dragostea nu are importanta. Chiar si comparatia este imposibila. Este drept, dragostea ocupa înca un loc important în viata mea, îmi ocupa mult gândurile, ma face sa sufar. Oricât ar fi de mare durerea mea, înteleg totusi ca dragostea, sentimentele personale nu înseamna nimic fata de realitatile luptei."
Ea gasea astfel mii de scuze pentru a explica comportamentul lui Lenin si spera ca dragostea o mai poate salva, noteaza Vladimir Feodorovski în cartea mai sus amintita.
Inessa se simtea slabita si deprimata, iar conversatiile o oboseau: "Suntem de trei saptamâni la Kislovodsk, îi scria ea fiicei sale Inna, dar nu pot spune ca m-am întremat. Vremea nu e prea grozava. La început am dormit tot timpul, zi si noapte, dar acum dimpotriva dorm foarte prost".
În acelasi timp, ea nota într-una dintre ultimele sale însemnari: "Înainte ma comportam la fel fata de toata lumea. Acum sunt indiferenta fata de toata lumea. Nutresc calde sentimente doar fata de copii si V.I.".

Când localitatea în care se afla a devenit nesigura, fiind amenintata de razboiul civil, Inessa a fost evacuata. Dupa patru zile de calatorie, ea a ajuns, în sfârsit, la Nalcik, numai ca, pe drum, mâncase doar fructe si legume nespalate, astfel ca s-a îmbolnavit de holera.
Timp de patru zile ea s-a luptat cu boala, care însa a învins-o în dimineata zilei de 24 septembrie 1920.
În chiar ziua mortii, ea facea o referinta ciudata la istoria romana: "Ma simt slaba, nu ca o matroana din Roma antica, gata sa-si sacrifice copiii în interesul Republicii. Razboiul va dura mult timp, apoi va urma revolutia mondiala. Vietile ne sunt, în acest moment, sacrificate si nu avem viata personala, deoarece ne folosim fortele, fara încetare, în vederea cauzei comune".

Socul mortii Inessei a fost mare pentru Lenin, deoarece, cu câteva zile în urma, Ordjonikidze îi trimisese o telegrama în care îl anunta ca Inessa si fiul sau se simt bine.

Lenin se simtea acum extrem de vinovat. Când corpul neînsufletit a ajuns la Moscova, pe 10 octombrie (abia la o saptamâna de la deces a fost gasit un sicriu de zinc), Lenin se afla în gara însotit de credincioasa sa sotie.

Recviem pentru Inessa Armand

În acea zi de 12 octombrie, la miezul zilei, carul mortuar se îndrepta încet catre Piata Rosie.
"Chipul lui Lenin era de nerecunoscut. El mergea cu ochii închisi si parea ca e gata sa cada", îsi amintea mai târziu Alexandra Kollontai. Tot ea a presupus ca moartea Inessei a generat si moartea lui Lenin.

Nadejda Krupskaia scrisese un mic necrolog în Pravda:
"Din familia comunistilor a plecat un lucrator devotat cauzei, a plecat un om cu o inima fierbinte, un om sincer, inteligent. Noi o vom înmormânta sub Zidul Rosu".

Acolo, lânga Zidul Rosu, caci asa se mai numea înca Zidul Kremlinului, orchestra Teatrului Mare a interpretat Marsul funebru al lui Chopin, dupa care s-a intonat Internationala. Apoi, si-au luat adio de la Inessa, rând pe rând, muncitoare din Petrograd, Moscova, Asia Mijlocie.
Pe panglica coroanei de flori albe trimise de Lenin, acesta scrisese simplu: "Tovarasei Inessa, de la V.I. Lenin".

O revolutionara pe nume Alexandra Kollontai

Alexandra Kollontai a intrat în istorie ca un important militant politic, publicist si diplomat, precum si ca autoare a numeroase lucrari privind emanciparea femeii.

S-a nascut în anul 1872, în familia colonelului si ulterior generalului Mihail Domontovici, care avea prieteni apropiati în înalta societate din Sankt-Petersburg. Familia a încercat sa o fereasca de influente daunatoare, asa ca ea nu a mers la gimnaziu, ci si-a facut studiile în particular, cu profesori cât se poate de competenti. Profesoara de literatura, de exemplu, Maria Ivanovna, le facuse o impresie excelenta parintilor Alexandrei. Ei nu aveau de unde sa stie ca tocmai ea îi va umple capul fetitei cu ideile sale progresiste, în care se amestecau narodnicismul si socialismul. Surinka, asa cum era alintata Alexandra acasa, a aflat pentru prima oara ca "cei mai buni oameni din lume lupta pentru egalitate si libertate si ca pentru asta sunt aruncati în închisoare", asa ca si-ar fi dorit sa faca si ea parte din aceasta categorie.
Deocamdata, ea era o fata frumoasa, foarte curtata si care facea numeroase victime, refuzând pretendentii, unul dupa altul (unul dintre ei, Ivan Dragomirov, avea sa se împuste din cauza ei).

La vârsta de 17 ani, ea îl refuza pe generalul Tutolmin, aghiotantul tarului Alexandr al III-lea: "Perspectivele lui îmi sunt perfect indiferente. Am doar 17 ani si nu ma vând unui barbat care este de trei ori mai în vârsta ca mine. Ma voi marita doar cu cel de care ma voi îndragosti".

Exasperati, parintii au hotarât sa o trimita în 1891 la Tiflis (Tbilissi), la rude, cât mai departe de capitala. Numai ca aici ea face cunostinta cu un ofiter chipes, Vladimir Kollontai, care îi era de fapt, var de-al doilea. Parintii Alexandrei nu vor sa accepte o astfel de partida pentru fiica lor si se hotarasc sa o trimita în Franta, departe de ispita. Numai ca, la întoarcere, Alexandra insista sa se casatoreasca cu Vladimir, asa ca parintilor nu le ramâne decât sa accepte (ceva mai târziu, ea avea sa declare, ca daca familia sa nu s-ar fi opus din rasputeri acestei casatorii, ea l-ar fi refuzat, poate, pe Kollontai). Cei doi se casatoresc în anul 1893, iar la un an de la casatorie apare si un fiu, Mihail. O alta femeie s-ar fi multumit cu faptul ca avea ceea ce îsi dorise, dar nu si Alexandra.
Ea lucreaza un timp la Biblioteca publica, unde se aduna des tot felul de liber-cugetatori. Apoi, în apartamentul lor, destul de confortabil (parintii aveau grija sa-i trimita lunar suma de 300 de ruble, care, la acea vreme, reprezenta jumatate din retributia unui guvernator), îsi fac aparitia gazetari, profesori, artisti si toata lumea discuta politica.

Printre cei care îi frecventeaza se afla si un prieten al sotului sau, Alexandr Satkevici. Cei trei citesc împreuna Ce-i de facut? a lui Cernîsevski, dar în curând se formeaza un triunghi amoros. Din dragoste pentru sotia sa, Vladimir se împaca cu ideea, ba chiar aminteste un proverb francez: "Lanturile casatoriei sunt adesea atât de grele, încât e nevoie de trei".
În acest timp, Alexandra devine preocupata de problema libertatii în dragoste si noteaza în jurnalul sau: "toti trei am vut sa fim generosi unul fata de altul, dar… am complicat totul". Ea noteaza înca: "Am pastrat fata de Vladimir o dragoste adolescentina. Sot nu mi-a fost si nu mi-a devenit însa niciodata, deoarece în mine nu se trezise înca femeia. Nemultumirea mea fata de aceasta casatorie a început destul de devreme. Eu am luptat contra «tiranului», asa cum îl numeam eu pe sotul meu".

Un an mai târziu, ea adauga: "M-am îndragostit de un barbat frumos si le-am spus atunci tuturor ca sunt feri -cita. Dar mie mi se parea ca aceasta «fericire» ma tinea prea legata de el, iar eu voiam sa fiu libera. Micile preocupari domestice îmi ocupau ziua, însa nu puteam scrie, asa cum faceam pe vremea când locuiam la parintii mei. Gospodaria nu ma interesa, pentru asta o aveam pe Anna Petrovna, dadaca fiului meu. Când fiul meu adormea, îl sarutam pe fruntea lui micuta, îl înveleam cât mai bine si ma duceam în camera alaturata, pentru a ma apuca de citit o carticica a lui Lenin".

Ea îi scrie fostei sale profesoare: "Maria Ivanovna, am impresia ca nu fac nimic. Am desigur o familie, un sot, un copil…Dar dv. ma întelegeti, mai vreau înca ceva. Ar trebui sa le fiu de folos oamenilor, nu numai pentru faptul ca am mai adus pe lume înca un om".
Un rol nefast în casnicia Alexandrei avea sa-l joace revolutionara Elena Dmitrievna Stasova, de asemenea fosta eleva a Mariei Ivanovna. Ea reuseste sa o convinga pe mai tânara sa prietena ca o casatorie e o adevarata închisoare si ca, doar în afara ei te poti preocupa de adevarate actiuni, revolutionare, adica. Alexandra ajunge curând la concluzia ca iubirea pentru fiul sau este doar egoism, iar dragostea pentru un sot, un lux inutil, asa ca cere divortul: "Pe mine ma pasiona acum valul de evenimente revolutionare din Rusia, care crestea din ce în ce mai mult".

În august 1898 ea îsi lasa fiul în grija parintilor si pleaca la Zürich, în Elvetia, sa studieze economia si statistica si devine, în acelasi timp, marxista. Începe apoi sa frecventeze cercurile socialiste din Londra, la Berlin, Luxemburg si Paris, îi cunoaste pe Roza Luxemburg, pe Gheorghi Plehanov si pe sotia acestuia, si pe sotii Lafargue.

"Bolsevismul nu face compromisuri"

În 1905, ea descopera ca are talent de orator, astfel ca ea începe sa ia des cuvântul la mitingurile muncitoresti. Aici ea îsi face aparitia deseori îmbracata în blanuri si costume albe. Alaturi de muncitoarele îmbracate în salopete de lucru face, evident, o nota discordanta.
Alexandra îl cunoaste între timp pe Piotr Maslov, un cunoscut economist si social-democrat mensevic. Activitatea revolutionara a Alexandrei nu ramâne însa fara urmari, asa ca este silita sa fuga în Germania, unde Maslov este trimis sa citeasca un ciclu de lectii, e drept, însotit de sotie si copii. Romanul lor de dragoste se încheie furtunos, deoarece fiind casatorit, Maslov se temea ca legatura lor, transformata într-un trivial adulter, ar putea deveni publica. Urmatorul roman de dragoste al Alexandrei avea sa fie cu Sleapnikov, un tovaras de lupta al lui Lenin, pe care ea îl cunoscuse în 1911, la înmormântarea sotilor Lafargue. Conducatorul revolutiei, care avea totdeauna câte o vorba plina de duh la adresa amorului liber, practicat de Alexandra, avea sa exclame: "Inima înflacarata a tovarasei Kollontai l-a smuls pe mensevicul Maslov, pentru a-l primi pe bolsevicul Sleapnikov. Ura, tovarasi!"

Este adevarat, dupa sciziunea social-democratiei ruse, Alexandra a cochetat pentru scurt timp cu mensevismul, dar în 1915 ea a devenit bolsevica, în virtutea pozitiilor sale internationaliste: "bolsevismul îmi era mult mai apropiat, deoarece nu facea compromisuri".
Ea întâmpina Revolutia fara rezerve si în scurt timp devine comisar al poporului. Anii urmatori sunt plini de idei romantice, dar si de actiuni dure si cinice. Ea hotaraste, de exemplu, sa înfiinteze la Petrograd, Palatul pentru ocrotirea mamei si a copilului si alege drept cladire… Lavra Alexandr-Nevski. Calugarii s-au baricadat în manastire, iar credinciosii au atacat-o pe Alexandra Kollontai. Ea a scapat de rafuiala numai cu ajutorul marinarilor, în frunte cu Pavel Dâbenko, cel cu care avea sa aiba, ulterior, un veritabil roman de dragoste.
Imediat dupa moartea Inessei Armad, Alexandra Kollontai devine sefa Sectiei de Femei în cadrul Consiliului Comisarilor Poporului.

Purtatoare de cuvânt a revolutiei sexuale proletare

Iata cum evalua ea însasi activitatea sa politica îndelungata: "Lucrul cel mai important pe care l-am realizat este ca am reusit sa ridic si sa promovez problema egalitatii femeilor în toate domeniile, inclusiv cel al eticii sexuale". Într-adevar, "tovarasa" Kollontai a fost o militanta activa nu numai în cadrul revolutiei proletare, ci si al celei sexuale, iar în ceea ce priveste etica, ea avea propuneri extrem de originale, ca de exemplu teoria "paharului cu vodca": "Relatiile sexuale dintre un comsomolist si o comsomolista trebuie sa fie ca si cum ai bea un pahar de vodca".

În 1917, Alexandra Kollontai îi îndemna pe revo- lutionari catre radicalism si… dragoste libera, pentru ca, sase ani mai târziu, sa adreseze apelul: "Impulsurile sexuale nu trebuie reprimate, deci sa ne eliberam instinctele si sa dam frâu liber placerilor dragostei!"
Într-una din brosurile sale, intitulata Dragostea albinelor lucratoare, ea vorbeste în termeni pomposi despre libertatea spiritului, despre noua morala revolutionara, cât si despre dreptul femeii de a face o alegere libera în dragoste.
Ea îsi exprima acest credo postrevolutionar si în "Cele 12 precepte sexuale ale proletariatului revolutionar", aparute în brosura intitulata Revolutia si tineretul (1924):

"Legaturile sexuale trebuie stabilite pe linia utilitatii revolutionare-proletare de clasa. În relatiile de dragoste nu trebuie admise elemente precum flirtul, cochetaria sau alte metode speciale de cucerire. Si nu trebuie admisa gelozia".
Astfel de enunturi stârneau discutii furtunoase. Lenin avea sa declare ca necesitatea amorului liber era mai curând o cerinta burgheza, nu proletara. Dar Alexandra Kollontai a continuat sa-si apere ideile, chiar si mai târziu, când ocupa diverse functii diplomatice.

Înaripatul Eros al Revolutiei

Pentru Alexandra Kollontai, "înaripatul Eros" reprezenta însa nu neaparat ceva fiziologic, ci un sentiment înaltator, pentru care nu constituiau o bariera nici familia, nici copiii. Articolul sau, intitulat "Drumul înaripatului Eros", stârnise multa rumoare la aparitie si constituise obiectul unor atacuri aprinse în presa. Alexandra Kollontai declara:

"Pentru a avea cu adevarat visul unei nopti de vara e nevoie de dragoste, de înaripare. Chiar daca doar pentru doua-trei zile sau, poate, pentru mai multi ani. Totul depinde de autoamagire. În dragoste e nevoie de autoamagire, adesea reciproca".
Numai ca, pe masura ce puterea bolsevica se întarea, "drumul înaripatului Eros" se închidea din ce în ce mai mult. Teroarea rosie punea stapânire pe tara si împreuna cu noua ordine "amorul liber" începea sa fie înlocuit de ascetism. Dar Alexandra Kollontai, teoreticiana amorului liber, nu se linistise înca. În aprilie 1917, furtunoasele zile ale revolutiei, ea îsi desfasoara activitatea propagandistica pe navele Flotei Baltice, iar lectile sale depre "amorul liber" se bucura de mare succes printre marinari. Aici ea îl întâlneste pe Pavel Dîbenko. Ea are 45 de ani, el 28. Familia lui, copiii, nimic nu conteaza, iar ea noteaza în jurnalul sau: "Este un om la care nu predomina intelectul, ci sufletul, vointa, energia. Eu cred în Pavlusa, în steaua lui. Noi am hotarât sa ne casatorim, deoarece daca revolutia ar suferi o înfrângere, sa mergem împreuna la esafod".

În curând, dragostea lor avea sa fie supusa unor mari încercari. În 1918, din cauza neglijentelor în serviciu, Dîbenko a fost exclus din partid si arestat. În calitate de comisar al trupelor maritime, el fusese trimis în apropiere de Narva, pentru a opri înaintarea trupelor germane. Când trupele erau gata sa treaca la contraofensiva, detasamentul sau a capturat o cisterna cu alcool, asa ca toti s-au pus pe baut, în frunte cu comandantul. Alexandra a intervenit peste tot. Ea i s-a adresat mai întâi lui Lenin, acesta a trimis-o la Trotki, care, la rândul lui, a trimis-o la Krîlenko, cel care conducea ancheta. Acesta a întrebat-o pe Alexandra Kollontai în ce calitate intervine în favoarea lui Dîbenko. Fara a mai sta pe gânduri, ea a mers imediat sa-l vada pe acesta în închisoare. A doua zi, ziarele anuntau casatoria Alexandrei Kollontai cu Pavel Dîbenko, astfel ca Alexandra a putut interveni, de data aceasta, în favoarea sotului sau. În realitate însa, certificatul fie s-a pierdut, fie nu a existat niciodata, dar legenda despre prima casatorie din istoria familiei sovietice a dainuit.

Apoi drumurile celor doi revolutionari s-au despartit. El lucra în Ucraina, ea la Moscova. În primavara anului 1919, Alexandra descopera ca Dîbenko o înseala, în stânga si în dreapta. El avea deja trei legaturi stabile, fara a mai vorbi de cele întâmplatoare. Alexandra face scene de gelozie si noteaza în jurnalul sau: "Toata viata am militat pentru dragostea libera, eliberata de gelozie, de înjosire. Dar iata ca si pe mine ma încearca acum, aceleasi sentimente, împotriva carora m-am manifestat întotdeauna. Nu ma simt capabila sa ma împac cu ele".
Replica lui Dîbenko a fost imediata: "Când tovarasii m-au acuzat ca i-am dat uitarii pentru o muiere, eu le-am raspuns: «Este Kollontai, nu o simpla muiere». Apoi, m-am apropiat de tine nu ca de o femeie, ci ca de ceva inaccesibil. Tu ai devenit însa din ce în ce mai banala".
În 1922, Alexandra îi trimite lui Stalin doua scrisori. Într-una îl ruga sa fie trimisa în strainatate, "oriunde ar fi, ca sarcina de partid", iar în cealalta ea cerea ca "numele Kollontai si Dîbenko sa nu mai fie amestecate. Drumurile noastre s-au despartit".

Activitate diplomatica

La 4 octombrie 1922, Alexandra Kollontai începea o noua viata. Rusia terminase cu anarhia, Alexandra - cu amorul liber…
Ea întelegea ca rolul sau de agitatoare luase sfârsit si ca originala sa teorie a "paharului de vodca" nu mai avea ecou nici macar în rândurile proletariatului, ca sa nu mai vorbim de intelectuali, ale caror rânduri se cam rarisera.

Alexandra Kollontai a ocupat diverse posturi în diplomatie, reprezentant comercial în Norvegia, dupa care, a devenit prima femeie ambasador, mai întâi în Mexic, în 1926, apoi în Norvegia, începând din 1927. Între anii 1930-1945, ea a fost mai întâi ministru plenipotentiar, iar mai apoi ambasadoare în Suedia.

În acest timp, în Rusia se dezlantuise teroarea, iar vechii sai camarazi piereau, pe rând, în exil, Gulag-uri sau mai rau, împuscati, asa cum s-a întâmplat cu Sleapnikov în 1937 sau cu Pavel Dîbenko, în 1938, cei doi devenind "dusmani al poporului".
Alexandra Kollontai a fost însa, una dintre rarele personalitati care a reusit, nu se stie cum, sa nu fie lichidata de Stalin...

Legendara Larisa Reisner

Larisa Reisner, cel de-al treilea simbol feminin al Revolutiei ruse, a fost o femeie uimitoare, înzestrata cu o frumusete aproape mistica si cu un curaj deosebit. În cei doar 30 de ani de viata, ea a reusit nu numai sa zdrobeasca inimile barbatilor, ci sa lupte, sa scrie, sa îmbine deci cuvântul cu fapta.

Larisa si fratele sau, Igor, au crescut într-o familie înstarita de intelectuali, care s-a mutat din loc în loc. Mai întâi a fost orasul Lublino, aflat la marginea Imperiului tarist, unde s-a nascut Larisa, la 1 mai 1895. Au urmat apoi Tomsk, Paris, Petersburg. Tatal Larisei, Mihail Andrevici Reisner, era profesor si împartasea ideile social-democratilor. În timpul studiilor pe care le facuse în Franta si Germania, el îi cunos- cuse si se întretinuse cu Karl Liebknecht, August Bebel si corespondase cu Lenin. Nu este deloc greu de imaginat spiritul revolutionar ce domnea în casa familiei Reisner. Ulterior, tatal Larisei s-a apropiat de bolsevici, facându-le unele servicii, în calitate de jurist.
Trasatura caracteristica a familiei Reisner era mândria, o deosebita mândrie, care li se potrivea, "precum li se potriveau muschetarilor lui Alexandre Dumas, mantia si spada", spunea Vadim, fiul scriitorului Leonid Andreev.

Printre cei care au scris despre Larisa Reisner nu exista vreo persoana care sa nu fi remarcat neobisnuita ei frumusete. Vadim Andreev, care locuise o perioada în casa familiei Reisner, o descria astfel: "Parul, închis la culoare, se înfasura ca niste scoici în jurul urechilor... ochii mari, de culoare verde-cenusie, mâinile, ca niste fluturi albi... totul era neobisnuit. Când trecea pe strada, parea ca-si duce frumusetea ca pe o faclie... nu era vreun barbat, care sa treaca pe lânga ea, fara sa o observe si fiecare al treilea, dupa o statistica stabilita de mine, ramânea ca o stana de piatra si se uita în urma ei..."

Poetul Osip Mandelstam o asemana cu o "rusalca cu ochi verzi" în "Madrigalul" dedicat ei, iar Nikolai Gumiliov, cu care a avut, un scurt roman de dragoste, o compara cu "o voluta ionica".

În 1912, Larisa a terminat gimnaziul cu medalie de aur, dupa care a început sa frecventeze cursu- rile Institutului de Psihoneurologie si sa audieze, concomitent, un ciclu de lectii de istorie a stiintelor politice în cadrul Universitatii din Sankt - Petersburg. Fiind pasionata de politica si poezie, ea a început sa frecventeze si "Cercul poetilor", aflat în cadrul universitatii (din cerc faceau parte, printre altii, Osip Mandelstam si Vsevolod Rojdestvenski).

Apoi, a început sa publice poezii, sub pseudonimul Leo Rinus, la început în stil decadent, dupa care a încercat o poezie mai "stiintifica". I-a aparut chiar si o drama, intitulata Atlantida, publicata în almanahul "Shipovnik" (Macesul). La începutul anului 1916, Larisa a început sa frecventeze, pe rând, cabaretul artistic "Popasul comediantilor" sau cafeneaua "Câinele hoinar", foarte la moda în Sankt-Petersburg. Aici se aduna toata elita intelectualilor din oras, se citeau versuri, se discuta soarta Rusiei. În toamna anului 1916 ea l-a cunoscut pe poetul Nikolai Gumiliov, idolul tineretului din acea perioada. Acesta fusese decorat, în anii primului razboi, de doua ori cu crucea "Sfântul Gheorghi", publicase cinci volume de versuri si era considerat deja un "maestru" printre literati.

Când a vazut-o prima oara pe Larisa, el a exclamat: "e foarte frumoasa", dar ascultându-i versurile, a adaugat: "dar e lipsita de talent".
Curând însa, între ei avea sa înceapa o poveste de dragoste, care avea sa dureze aproape un an. Casatoria lui Gumiliov nu mergea în acel moment, el se separase deja de Anna Ahmatova. Gumiliov si Larisa semanau întrucâtva, fiind amândoi naturi independente. Ea era frumoasa, inteligenta, el foarte talentat si apreciat ca poet. El îi dedica versuri si o numea Leri, ea îl numea, în maniera poetica, Hafez:
"Iata ca aproape ca se încheie anul. Primul meu an, ce nu seamana cu ceilalti ani. Iubitul meu Hafez, este minunat sa traiesti..." El îi raspundea plin de înflacarare: "Nu cred în reîncarnare, dar mi se pare ca, în vietile anterioare ai fost, în mod sigur, Elena din Sparta sau frumoasa Angelica din «Orlando furioso». Îti scriu aceasta scrisoare pentru ca te iubesc ca un nebun. Al tau, Hafez"
Gumiliov se înroleaza apoi în Corpul expeditionar al frontului de la Salonic. El continua sa-i scrie: "Zile întregi am stat în zapada si am privit stelele, încercând sa-mi imaginez fata ta, ce ma privea, de acolo, de sus".

Când Gumiliov s-a întors de pe front, în februarie 1917, Rusia întreaga clocotea, iar tarul abdicase. Cei doi s-au întâlnit, dar nimic nu mai era ca înainte. Ea îl cunoscuse între timp pe Feodor Raskolnikov, care îi împartasea idealurile si care, ulterior, avea sa-i devina sot. Asa ca, atunci când Gumiliov a cerut-o în casatorie, ea l-a refuzat. L-a refuzat si pentru ca se simtea tradata. În viata lui intervenise deja o alta femeie, cu care se întâlnea în paralel.
Ruptura a fost destul de dureroasa pentru Larisa. Mult mai târziu, în august 1921, dupa ce a aflat ca Gumiliov fusese arestat si împuscat ca "participant al unei conspiratii contrarevolutionare" (în acel moment, Larisa se afla în Afganistan), ea îi scrie mamei sale: "Pe nimeni n-am iubit cu atâta durere ca pe poetul Hafez".

Ea se arunca apoi în vârtejul Revolutiei, cu pasiune si multa daruire.
"Voluta ionica" îsi gasise, în fine, adevaratul drum în viata...
Cu jacheta sa de piele si cu naganul în mâna, ea devine curând un simbol feminin al revolutiei. Lev Trotki afirmase întotdeauna ca Larisa avea "înfatisarea unei zeite antice, al carei spirit ironic se împletea cu barbatia unui luptator".

"Meteoritul" Revolutiei

Abia începe, cu adevarat, perioada cea mai eroica a vietii sale, în care ea avea sa straluceasca asemenea unui meteorit (nu întâmplator, poate, Lev Trotki o numise "meteoritul Revolutiei").
Raskolnikov este numit comandant al flotei de pe Volga si Caspica, în perioada 1918-1920. Ea îl urmeaza pe fronturile razboiului civil, participa la lupte si publica în acelasi timp, în "Izvestia", reportaje reunite sub titlul "Scrisori de pe frontul de Rasarit": "Primul, cel mai periculos front al republicii era cuprins de acea flacara eroica, ce îi era de ajuns pentru trei ani de razboi, în care îndurai foamea, pribegia si tifosul".

Marinarii o privesc ca pe o adevarata minune si-i sorb cu nesat cuvintele: " Sunt fericita sa ma întâlnesc cu dumneavoastra, sa simt ca sunteti gata sa-i bateti si sa-i goniti pe dusmani (...) Construim un stat nou si le suntem necesari oamenilor. Activitatea noastra e creatoare".
Asa au aparut cele mai neobisnuite legende despre femeia comisar, care era Larisa Reisner. Conform uneia dintre ele, în 25 octombrie 1917, ea ar fi fost cea care ar fi tras salva de tun asupra Palatului de Iarna, de pe Crucisatorul Aurora. Celebra salva, în urma careia a urmat asaltul Palatului de Iarna...

Legendele mai spun ca ea cauta cele mai riscante situatii, ca si cum s-ar fi jucat cu moartea, ce nu putea avea însa puteri asupra ei, sau ca ea ar fi fost cea care a determinat deznodamântul bataliilor pentru Kazan, în vara anului 1918, îmbarbatându-i pe soldati...
Pe una dintre nave avea sa o vada, într-o zi, Vsevolod Visnevski, autorul Tragediei optimiste (1923), al carei prototip feminin a fost Larisa Reisner.

În 1920, Raskolnikov este numit Comisar al Flotei Baltice, iar Larisa, comisar al statului major General al Marinei. Cei doi se întorc în Petrograd, aflându-se, ca întotdeauna, în centrul activitatii creatoare a tânarului stat sovietic. Locuiau acum în cladirea Amiralitatii, ocupând un apartament spatios, cu trei ferestre ce dadeau spre Neva si alte trei, catre statuia "Calaretului de arama". Era apartamentul unui fost ministru. Într-o fosta sala de studiu pentru scafandri se afla acum "salonul" Larisei. Poetul Vsevolod Rojdestvenski, care a vizitat-o într-o zi, a fost uimit de noul ei stil de viata. Se aflau aici, ca într-un adevarat bazar oriental, statuete de bronz, covoare, tablouri, carti englezesti, flacoane cu parfum frantuzesc... Însasi stapâna casei era îmbracata într-un halat brodat cu fir de aur. În iarna anului 1920, când în oras oamenii mor de foame pe strada, ea organizeaza receptii la ea acasa, iar la balul de la Casa Artelor vine îmbracata într-o somptuoasa rochie de bal, desenata de Leon Bakst pentru baletul "Carnavalul", confiscata, evident, din garderoba Teatrului Mariinski.
Din când în când, ea organizeaza serate poetice "revolutionare" (poetul Osip Mandelstam banuia ca aceste serate erau organizate cu scopul de le usura cekistilor arestarea persoanelor care se aflau pe lista neagra, în special a ofiterilor de marina).
Într-una din seri, dupa ce Larisa îi pune la dispozitie poetului Alexandr Blok o masina, acesta recunoaste, la plecare, fostul automobil "Delaunay-Bellevile", ce apartinuse tarului si care devenise "masina de serviciu" a Larisei.

În 1921, cei doi soti îsi iau ramas bun de la mare, deoarece Raskolnikov este trimis în misiune diplomatica, în Afganistan. El devine astfel, primul ambasador sovietic în aceasta tara. Aici, în inima Orientului, unde timpul pare ca s-a oprit în loc, ea încearca sa se adapteze noii vieti si scrie mult, descoperindu-si vocatia de jurnalist. "Ma întrebi ce fac, îi scrie ea fratelui sau Igor. Scriu ca o nebuna".
Zilele se scurg, însa foarte asemanatoare unele cu altele, iar Larisa nu înceteaza sa se minuneze de capacitatea localnicilor de a "pierde în mod admirabil vremea". Hotarât lucru, ea nu poate trai dupa "ora locala", asa ca se hotaraste sa plece înapoi, în Rusia: "Voi trai în aceasta ultima luna, astfel ca toata viata sa-mi amintesc Orientul, aceste minute coplesitoare, când omul e fericit ca apa tâsneste în fântâni, ca vântul poarta mirosul de mixandre. Zeii au trait în astfel de gradini si au fost buni si fericiti... Curând voi fi acasa".

Ironia sortii

În viata Larisei are loc apoi o cotitura, pe care nimeni nu a înteles-o, cu atât mai mult sotul ei. Ea se întoarce la Moscova, fara a da nimanui nici o explicatie, în timp ce Raskolnikov îi trimite scrisori disperate: " Mi se pare ca amândoi facem o greseala ireparabila (...) Dar fie asa cum vrei tu. Îti trimit hârtiuta fatala.. dar nu uita, nu numai ca te iubesc nebuneste, ci si ca te respect imens".

"Hârtiuta fatala" era acordul pentru divort. Sot neoficial al Larisei devine acum Karl Radek, cu toate ca acesta este casatorit. Alegerea ei este un soc pentru toata lumea. Este adevarat, el este un foarte talentat si cunoscut jurnalist, apreciat enorm de Lenin, dar din punct de vedere fizic, este o adevarata caricatura pe lânga frumoasa Larisa. Cei doi pleaca împreuna la Hamburg si lupta pe baricadele revolutiei comuniste, care, din pacate, esueaza. Larisa scrie Hamburg pe baricade (1925). Ea este, cum s-ar numi în zilele noastre, o jurnalista care lucreaza în toate "punctele fierbinti". În 1924 îi aparuse volumul de reportaje Frontul, iar un an mai târziu, Carbune, fier si oameni si Afganistan.

Au urmat apoi calatorii în Ural si Donbas, iar la 9 februarie 1926, a venit, mult prea devreme, necrutatoarea moarte... O cana de lapte nefiert si Larisa se îmbolnaveste de febra tifoida. Peste numai trei luni, ar fi împlinit 31 de ani. Asa cum se spunea într-un necrolog, ea " ar fi trebuit sa moara undeva într-o stepa, pe mare, în munti, cu naganul strâns în mâna".
Moartea Larisei i-a afectat pe multi, în special pe fratele sau Igor, care îi era foarte apropiat. Printr-o coincidenta aproape mistica, un an mai târziu, mama Larisei s-a îmbolnavit tot de febra tifoida...

Cei pe care ea îi iubise au devenit, pe rând, dusmani ai poporului. Radek a fost mai întâi exclus din partid, în 1927, la cel de-al XV-lea Congres al partidului. Dupa trei ani de exil, a fost reprimit în partid. Arestat din nou în 1936, a fost declarat "dusman al poporului, conspirator si spion al tuturor serviciilor secrete straine" si condamnat la 10 ani închisoare, în urma celui de-al doilea proces de epurare de la Moscova, din ianuarie 1937.

În ceea ce îl priveste pe Raskolnikov, acesta a ocupat, un timp, functia de ambasador în Bulgaria. În 1938, când a fost invitat sa se întoarca urgent în tara, el a înteles bine sensul acestei "invitatii", asa ca, fara a mai sta pe gânduri, a plecat în Franta. Acolo a publicat o scrisoare deschisa, adresata lui Stalin, învinuindu-l de organizarea represaliilor fara precedent împotriva fostei "garzi leniniste".
Raskolnikov a murit în conditii suspecte, în septembrie 1939, într-un spital din Nisa, dar mai mult ca sigur, aici fusese mâna NKVD-ului... Dupa unii ar fi fost otravit, dupa altii, ar fi fost aruncat de la etajul al patrulea al spitalului. Poate ca, daca ar fi trait, pe Larisa Reisner ar fi strivit-o aceeasi masina a terorii sta- liniste... ca sotie, mai întâi a lui Raskolnikov, apoi a lui Radek, a doi neobisnuiti "dusmani ai poporului". Lenin crease Ceka pentru lupta cu dusmanii Revolutiei. Stalin însa crease Gulag-ul, în cadrul GPU, pentru lupta cu cei care organizasera Revolutia din octombrie...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=RUSIA

Mesaj Scris de Admin la data de 31.12.11 15:34

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9137/33/

Una dintre cele mai stralucite minti monarhice ale Rusiei, Elisabeta, fiica a tarului Petru cel Mare (dinastia Romanov), si-a început domnia în 1741, dupa o lovitura de stat de catifea. Avea 32 de ani pe atunci si primise o educatie exceptionala, fiind o intelectuala rasata. Pe plan intern a actionat cu multa întelepciune si respect fata de Biserica, iar pe plan extern a abordat o diplomatie eleganta si convingatoare (cu victorii împotriva austriecilor).
Elisabeta a Rusiei a domnit putin peste 20 de ani (1741-1762), dar nu a fost casatorita niciodata si nu a avut copii, desi era considerata o frumusete a Rusiei. Tatal sau facuse demersuri pentru a o marita cu Ludovic XV al Frantei, dar Casa de Bourbon a refuzat pentru ca mama ei, Caterina I, avea origini obscure (fiica de taran, analfabeta toata viata). Apoi a fost logodita cu printul Karl de Holstein, dar acesta a murit foarte repede. Dupa ce a venit la putere cu ajutorul corpului de garda care o simpatiza (înlaturând-o pe verisoara Anna), Elisabeta a jurat ca nu va semna nici o condamnare la moarte si s-a tinut de cuvânt.
Un rol dominant în politica sa au avut cultura si arta. A sprijinit construirea celebrei Universitati Lomonosov din Moscova, a Academiei de arte din St. Petersburg, a Palatului de Iarna cu exceptionalele lui gradini si cascade, numite „Versailles rusesc”), a Catedralei Smolni etc. A colaborat excelent cu marele arhitect al barocului, Bartolomeo Rastrelli si cu alti mari artisti. Fastul de la Curtea sa era admirat în toata Europa. Nu a acceptat niciodata secularizarea averilor manastiresti.
În viata personala, Elisabeta, frumoasa si eleganta, a avut iubiti din rândul muritorilor de rând. Primul, pe când era doar printesa, a fost persecutat si trimis în Siberia. Amantul de o viata a devenit taranul Alexis Razumovski, cu o voce de bariton, adus în corul de la Curte. Cei doi s-au iubit sincer, iar Alexis chiar a fost poreclit „împaratul de noapte”. Împarateasa nu se putea marita oficial cu el, desi l-a facut print si maresal al armatei imperiale...
În ultimii ani ai vietii, Elisabeta a Rusiei începuse sa sufere de crize de hipotensiune arteriala. A murit la numai 52 de ani, lasându-l mostenitor pe nepotul sau, Petru III, dinastia Romanov.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Aurul blestemat din Baikal

Mesaj Scris de Admin la data de 23.10.11 18:45

Aurul blestemat din Baikal

http://www.formula-as.ro/2011/986/enigme-16/aurul-blestemat-din-baikal-14216

Printre lanturile muntoase acoperite de zapada, la capatul Asiei de Nord, se intinde lacul Baikal. Unul dintre cele mai mari de pe planeta, cel mai adanc din lume si cel mai vechi. Se spune ca in adancurile sale s-ar ascunde sute de tone de aur. Insa tezaurul imperiului tarist scufundat aici poarta pecetea unui blestem teribil *

Iarna anului 1920. Rusia se cutremura dupa prabusirea unui Imperiu, dupa ani de razboi civil, transformari sociale violente, saracie si foamete. In sud-estul Siberiei, pe malul lacului Baikal, goneste un tren cu o destinatie neclara. Un tren plin cu aur. Aurul Imperiului Rus. Pentru a-l opri, partizanii armatei rosii mineaza calea ferata. Dar n-au noroc. Dupa explozie, trenul se prabuseste in apele Baikalului, si peste 200 de tone de aur dispar in bezna abisala a celui mai adanc lac de pe glob. De atunci, timp de 90 de ani, aventurieri si cercetatori, cautatori de comori si scafandri special antrenati strabat in lung si in lat cei 31 de mii de



kilometri patrati pentru a descoperi comoara inghitita de adancuri.

Trenul fantoma

Se spune ca trenul aurului, disparut in urma cu aproape un secol, s-a transformat intr-un tren-fantoma, bantuind pe sine abandonate si "indepartandu-i" pe cei care indraznesc sa se apropie de comoara. Oamenii care au gasit fie si un banut din aurul pierdut au avut parte de o moarte cumplita. Multi dintre cei care au avut curajul sa se scufunde in apele tainicului lac, in speranta imbogatirii, nu au mai iesit niciodata la suprafata. De parca o forta nevazuta vegheaza cu strasnicie ca bogatia sa ramana ascunsa pe veci.
In 1967, o echipa de lucratori ai caii ferate din regiunea lacului Baikal este trimisa sa repare un tronson distrus de o avalansa de pietre. In hatisul maracinilor de langa linia de tren, unul dintre muncitori zareste ceva sclipitor, ceva ce parea a fi o bucata de aur. Cu inima stransa, indeparteaza spinii si ridica din tarana un lingou stralucitor, ce avea stantat insemnul Imperiului tarist: vulturul bicefal. Isi striga camaradul si, dupa un schimb de replici soptite, si-au anuntat colegii ca pleaca mai departe pe traseu, pentru a controla cat de avariata este linia. Intr-o clipita, hotarasera ca trebuie sa se piarda in munti, pentru cateva zile, ca apoi sa coboare si sa incerce sa valorifice pretioasa descoperire. De atunci, nu au mai fost vazuti in viata.

La cateva zile dupa ciudata disparitie, autoritatile locale alarmate au inceput cautarile. In scurt timp, cadavrele lor au fost gasite pe o sina de tren abandonata, in tunelul numarul cinci. In mod straniu, moartea survenise in urma impactului cu o locomotiva, desi se cunostea faptul ca pe acea ruta nu mai circula nici un tren de mai bine de jumatate de an. Vestea cumplitei morti s-a raspandit rapid in asezarea din apropiere si toti locuitorii au inceput sa vorbeasca inspaimantati despre blestemul aurului si despre trenul fantoma ce venea din trecut, lovind necrutator pe cei ce indrazneau sa atinga legendara comoara. Nu era pentru prima data cand trenul fantoma se ivea ca de nicaieri, cu vagoanele pline de stralucirea aurului, semanand groaza si aducand moarte.
Cercetatorul rus Vasili Lamakin, cunoscut pentru studiile asupra lacului Baikal, relateaza intr-una dintre cartile sale un fenomen straniu, pe care l-a trait el insusi, in 1957, in regiunea Irkutk, din Rusia. "Ne intorceam dintr-o expeditie de pe apele lacului Baikal, cand un vant naprasnic s-a starnit ca din senin si, la fel de brusc cum s-a pornit, asa s-a si potolit. Noaptea se lasa grea si neagra. Eram cu totii 15 oameni. Iesind pe puntea vasului, am fost martorii unui spectacol halucinant. Eram inca departe de tarm, cand in fata noastra, foarte aproape, la o distanta de cel mult un kilometru, deasupra lacului, plutind prin vazduh, trecea un tren. In linistea deplina a noptii, s-a auzit strident scrasnetul rotilor pe linia invizibila. Vagoanele straluceau in mod straniu, de parca ar fi fost poleite cu aur. Si-a continuat traseul, brazdand vazduhul, si s-a pierdut in negura noptii, lasandu-ne cu mintile ratacite, cu ochii mari de spaima si uimire".
Aici, in regiunea lacului Baikal, astfel de povesti sunt des auzite, legenda aurului si disparitia lui enigmatica fiind un inepuizabil subiect de discutie. Aproape fiecare locuitor "detine" o harta a comorii, stie din batrani unde s-a prabusit trenul si in ce zona ar putea iesi aurul la iveala.


Mecanicul de locomotiva Valeri Sanaev conduce de peste 20 de ani trenurile pe traseul ce a ramas neschimbat din secolul al XIX-lea, cu cele 38 de tuneluri, cu poduri de lemn si viaducte din piatra. La stanga troneaza aceiasi munti Baikal, la dreapta, straluceste in soare aceeasi intindere de smarald a stravechiului lac. Valeri s-a nascut si a copilarit in acest tinut, crescand cu povestile si secretele nedezlegate ale aurului din adancuri. El are propria lui versiune, prin care explica enigma comorii. Toamna, cand apa este transparenta, in dreptul kilometrului 87 al caii ferate, pe luciul lacului, se poate vedea limpede locomotiva trenului disparut in 1920. "Este doar o "fata morgana", care-si intinde nada spre ademenirea curiosilor. Daca te scufunzi insa, ea se face nevazuta, ca o naluca. Iar cei care, ispititi de aceasta atractie irezistibila, au sarit in apele reci, au disparut pe veci. Cunoastem cu totii prea bine aceasta primejdie si ne ferim chiar si privirea cand ea se arata. Pentru toate spaimele pe care le tragem pe acest traseu periculos ar trebui sa fim platiti in plus. Ne aventuram pe linia de tren, caci asta-i painea noastra. Aurul este blestemat, si pentru nici un ban din lume, eu unul nu as cauta sa-i deslusesc secretul".



Comoara ultimului tar

Pentru prima data, blestemul aurului a fost aruncat catre amiralul Kolceak. Remarcabil comandant de flota navala, cunoscut explorator polar, amiralul Alexandr Kolceak va trebui sa poarte de-a lungul istoriei aceasta cruce grea: raspunderea pentru disparitia tezaurului marelui imperiu de la rasarit. Asa-numitul "aur al lui Kolceak" a reprezentat o mare parte din rezerva de aur a Rusiei.


In preajma Primului Razboi Mondial, in 1914, in Rusia se gasea unul dintre cele mai mari depozite de aur din lume. Bancile imperiului adaposteau 1240 de tone de aur, ceea ce in zilele noastre este echivalentul a peste 60 de miliarde de dolari. In 1915, sub amenintarea ocupatiei germane asupra orasului Petrograd (Sankt-Petersburg de astazi), acolo unde se afla tezaurul rusesc, tarul Nicolae al II-lea a hotarat ca acesta sa fie divizat si mutat in doua orase diferite: Nijnii Novgorod si Kazan. Dupa revolutia din noiembrie 1917, tarul fusese inlaturat si fortele bolsevice, sub conducerea lui Lenin, pusesera stapanire pe Rusia. Un an mai tarziu, a izbucnit razboiul civil intre bolsevici si sustinatorii tarului. Unul dintre conducatorii "armatei albe", ce lupta pentru restaurarea monarhiei, a fost amiralul Alexandr Kolceak. Intr-o mare ofensiva, dupa lupte sangeroase, Kolceak si armata sa au izgonit trupele bolsevice din Kazan, asediind orasul si preluand controlul asupra rezervei de aur. Ulterior, tezaurul a fost incarcat intr-o garnitura de tren, cu destinatia Omsk, in Siberia Orientala, acolo unde miscarea alba isi stabilise capitala. Convoiul purta o incarcatura de o valoare greu de apreciat. Pe langa cele 200 de tone de aur, in vagoane exista, de asemenea, o mare cantitate de bijuterii pretioase, printre care sabia impodobita cu diamante a tareviciului Alexei si colierul splendid al tarinei.
In iarna anului 1920, trupele amiralului Kolceak, sub presiunea armatei rosii, se retrag catre Vladivostok. Tezaurul a fost iarasi incarcat in tren pentru a fi transportat catre portul rusesc la Oceanul Pacific. Amiralul rus lua in calcul si posibilitatea de a-si conduce flota catre trupele aliate din Europa. Insa armata rosie, in incercarea de a captura tezaurul, a reusit sa opreasca trenul. Locul ales a fost ideal. La capatul unuia din cele 38 de tuneluri care se intind de-a lungul lacului Baikal, bolsevicii au plasat explozibil pe linia ferata. Si astfel, la iesirea din tunelul numarul cinci, explozia s-a produs si trenul s-a prabusit in negura lacului. Cateva zile mai tarziu, amiralul a fost capturat de bolsevici si ucis miseleste, dupa un proces facut in pripa, intr-o rapa, pe malul lacului care deja inghitise aurul.
Asa s-a incheiat istoria incalcita a "aurului lui Kolceak" si a inceput povestea misterioasa a comorii din Baikal, pe care de aproape un secol oameni din toata lumea se straduiesc sa o dezlege.

Cercetatorii "Mir" confirma legenda

Septembrie 2009. Agentiile de presa rusesti anuntau o stire de senzatie: "Expeditia stiintifica "Mir" din Baikal se afla pe urmele aurului lui Kolceak".

Cercetatorii rusi, cu ajutorul batiscafurilor "Mir 1" si "Mir 2", au descoperit in adancurile lacului indicii pentru ceea ce ar putea fi rezerva pierduta de aur. La o adancime de aproape 1000 de metri, printre stanci, submersibilul a scos la iveala ramasitele unui vagon de tren si cateva lazi cu munitie din perioada razboiului civil. Insa surpriza cea mare a cercetatorilor de la bordul batiscafului "Mir" a venit abia cand executau manevrele de ridicare la suprafata. Iata ce declara pilotul Evgheni Cernaev: "Dupa depistarea fragmentelor metalice, am inceput sa urcam catre suprafata,

pe panta tarmului acoperita cu grohotis. Deodata, printre pietre, am observat niste bare metalice ce aveau stralucirea aurului. Am reusit sa ne apropiem, insa in incercarea de a la extrage cu ajutorul bratului mecanic telecomandat, malul a inceput sa se surpe si plecarea noastra din acel loc a devenit iminenta. Nu am putut disloca misterioasele fragmente, insa coordonatele au fost precis fixate".
Studiul adancimilor lacului Baikal a debutat inca din anul 2008, iar cei interesati de comoara au asteptat cu sufletul la gura ca descoperirea senzationala sa fie confirmata. Dar locuitorii regiunii nu au privit expeditia cu ochi buni, inca de la inceput. Chiar si astazi, in secolul XXI, ei sunt infricosati de misterele lacului si de blestemul aurului ce se poate abate asupra tuturor. Chiar din prima zi, superstitiile lor par ca au fost confirmate. In timpul manevrelor de scufundare a batiscafului in apa, s-a produs un cutremur si o furtuna puternica s-a dezlantuit. Aparatul submersibil a inceput sa se clatine in toate directiile la bordul navei care-l adapostea. Vantul a izbit batiscaful de nava si unul din motoarele sale a fost grav avariat.

Oamenii de stiinta sustin ca asemenea fenomene meteorologice nu sunt deloc rare in regiunea lacului Baikal, acolo unde vremea este imprevizibila. Pe de alta parte, localnicii traiesc cu convingerea ca nimic nu este intamplator, si blestemul ii urmareste pe toti aceia care incearca sa descopere aurul.
Dupa o serie de intamplari inexplicabile, expeditia "Mir" si-a continuat cercetarile. In august 2009, hidronautii descopera un lucru neasteptat: nu este prima data cand adancurile apelor Baikalului sunt explorate. Pe fundul lacului, cercetatorii rusi gasesc epava unui submarin sovietic. Povestea acestuia o aflam daca ne intoarcem in timp, in vara anului 1949.
In dimineata zilei de 11 iulie, in regiunea insulelor Uskani din inima lacului Baikal, mai multi pescari au fost martorii unei imagini incredibile. De sub apa s-a ivit un periscop, apoi partea superioara a ceea ce parea un vas subacvatic. Dupa cateva minute, banuielile pescarilor s-au adeverit: la suprafata apei a aparut un submarin. Dupa destramarea URSS-ului, documentele scoase la iveala au confirmat relatarile pescarilor, facute in urma cu 50 de ani.

Aparatul submersibil fusese, intr-adevar, un submarin din clasa "Sciuka" (Stiuca), special modernizat si adaptat pentru cautarea rezervei de aur scufundate in adancimile lacului Baikal. Proiectul, desfasurat in conditii strict secrete era supervizat de seful politiei secrete (NKVD), temutul Lavrenti Beria. Nava subacvatica fusese adusa in mare taina, pe timp de noapte, de la Vladivostok, unde se afla cea mai mare baza militara navala sovietica in Oceanul Pacific. Insa, in mod straniu, si aceasta tentativa de descoperire a aurului s-a incheiat dramatic. In conditii neelucidate, la bordul submarinului s-a produs o avarie, si echipajul a fost nevoit sa abandoneze nava.
Coincidenta sau nu, incercarile de a deslusi cea mai mare taina a secolului XX din Rusia au esuat fara exceptie, toate eforturile de a face lumina au fost inghitite de bezna abisala a lacului Baikal. Dupa date neconfirmate oficial, recent a fost inaintata ipoteza conform careia o parte din tezaurul imperial era constituita si din rezerva de aur a Romaniei, pierduta in valtoarea Primului Razboi Mondial.
Cel mai probabil insa aurul lui Kolceak va ramane un mit rusesc - la fel ca si "Camera de Chihlimbar" sau Biblioteca lui Ivan cel Groaznic
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=RUSIA

Mesaj Scris de Admin la data de 17.10.11 9:59

Ucraina, identitate naționalã și rãzboi istoriografic
O țarã frontierã situatã la confluența dintre UE și Rusia, o fostã republicã sovieticã cu o populație de 46 de milioane de locuitori, independentã din 1991, cunoscutã în afara granițelor prin stereotipii de genul „grânarul fostei URSS”, „catastrofa de la Cernobîl”, „criza gazelor” sau „revoluția portocalie”, Ucraina încearcã sã-și construiascã o identitate.


Dificultatea de a gãsi aceastã identitate provine din faptul cã mult timp Ucraina a fost fragmentatã între imperiile Rus și Austro-Ungar, frontierele actuale fiind trasate de Iosif Stalin. Este drept cã ideile naționaliste își fac loc și aici în secolul al XIX-lea, dar abia dupã dezmembrarea URSS Ucraina devine independentã, exceptând o scurtã perioadã între 1917 și 1920. Se pune accent deosebit pe o unitate culturalã și lingvisticã în ultimul deceniu, întrucât ucraineana devine limba principalã din școli și se invocã tot mai mult figura poetului Taras Șevcenko, considerat cel care a creat limba ucraineanã și conceptul națiunii ucrainene. În 2004 țara pare cã ia cotitura proocidentalã prin „revoluția portocalie”, dar Viktor Iușcenko, eroul acestei revoluții, înregistreazã o cãdere în opțiunile. Glorificarea combatanților antisovietici și încercarea de a determina recunoașterea foametei din anii 30 drept un genocid orchestrat de ruși au amplificat divergențele dintre vestul naționalist și estul pro-rus. Vom încerca sã trasãm câteva repere cronologice și apoi sã relevãm conflictele dintre școlile istoriografice care abordeazã istoria unei identitãți problematice cum este cea ucraineanã.

Cronologie


Statalitatea ucraineană are o istorie mai veche, dar și aceasta este cu mari întreruperi temporale și cu încă mai mari semne de întrebare. Primele dintre ele este puse chiar în fața denumirii statului, poporului și a provenienței sale. Toponimicul „Ucraina” nu era denumirea unei țări, ci a unei regiuni sau, mai exact, astfel era arătată poziția ei geografică. „Ucraina” (cuvînt derivat din „u kraia” sau „okraina”) din limba rusă se traduce: „la periferie”, „la margine” sau pur și simplu „periferie”. Rădăcina acestui cuvînt este „krai” – „margine”. Teritoriul a fost un important centru de culturã slavã timpurie în Evul Mediu. Istoricul Grușevski a afirmat că orașul Kiev a fost fondat în perioada în care zona traversată de cursul mijlociu al Niprului era parte a statului Hazaria, pornind însã de la legende, nepãstrându-se vreo atestare documentarã. Hazari au pierdut Kievul în 882, orașul fiind cucerit de conducătorul vareg Oleg, care a pus bazele dinastiei Rurikide. În acea perioadă, teritoriul Ucrainei era locuit de mai multe triburi slave (polanii, drevlianii, severianii, ulicii, tiverianii, croații albi și dulebeții). Kievul era plasat la intersecția unor importante rute comerciale și a prosperat ca centru politico-economic al Rusiei Kievene. Cunoscut și sub numele de Rutenia, Rusia Kieveanã era în secolul al XI-lea cel mai vast stat european. Numele de „Ucraina” îl gãsim pentru prima datã în cronicile din secolul al XII-lea. Acceptarea creștinismului a avut loc în 988, factorul hotărâtor al procesului de creștinare al Rusiei Kievene a fost domnia marelui cneaz Vladimir cel Mare. Fundamentele legale ale slavilor de răsărit au fost puse de Iaroslav I cel Înțelept, cel care a publicat colecția de legi Pravila rusă, legi care au rezistat ocupației lituanieno-polone a teritoriilor rutene.
În 1169, Kievul a fost jefuit de cnezatul Vladimirului, pentru ca mai apoi să fie pustiit de atacurile cumanilor și mongolilor din secolele al XII-lea și al XIII-lea, care subjugã în cele din urmă toate statele de pe teritoriul Ucrainei (1239–1240). Unul dintre statele succesoare a fost Galiția-Volînia, care intrã în conflict cu Regatul Poloniei și Marele Ducat al Lituaniei.



În timpul secolului al XIV, Polonia și Lituania au purtat o serie de războaie împotriva mongolilor, iar cea mai mare parte a Ucrainei a trecut sub controlul acestor două puteri. După actul de unire dintre Polonia și Lituania (Lublin, 1569), regiunea a fost colonizată cu polonezi, germani, armeni și evrei. Ucraina a trecut sub administrarea poloneză, devenind parte a teritoriilor Coroanei poloneze. Țăranii ruteni (ucraineni, dar și de alte naționalități), care au fugit pentru a nu ajunge iobagi, au devenit cunoscuți cu numele de cazaci, care au întreprins în 1648, revolta care s-a dezvoltat într-un adevărat război de independență. Precursorul statului ucrainean contemporan, (Armata Zaporijiană) a căutat să se pună sub protecția Rusiei prin semnarea unui tratat în 1654, Tratatul de la Pereiaslav, prin care cazacilor le era recunoscută autonomia internă. Guvernarea directă a țarilor a înlocuit treptat, de-a lungul a mai multor decenii, statutul de autonomie al Ucrainei. După Împărțirile Poloniei din 1772, 1793 din 1795, Galiția a trecut sub administrația Austro-Ungariei, restul Ucrainei revenind Rusiei. Dpã primul rãzboi mondial, în care Teritoriul Ucrainei a fost teatrul de luptă al armatelor Imperiului German, Austro-Ungre, a Armatei Roșii bolșevice, a „albilor” lui Denikin, a celei poloneze și a anarhiștilor lui Nestor Mahno, liderii polonez Józef Piłsudski și ucrainean Simon Petlura au semnat tratatul de la Varșovia din 1920, prin care s-a încercat alungarea bolșevicilor din Ucraina în timpul Operațiunii „Kiev”, operațiune nereușitã.

Mai mult, dupã Tratatul de la Riga din martie 1921 teritoriile ucrainene de la vest de râul Zbruci au fost încorporate în A doua Republică Poloneză, iar restul a devenit parte a URSS-ului ca RSS Ucraineană. În perioada interbelicã s-a încercat punerea în aplicare a unui program intens de ucrainizare: dezvoltarea rapidă a sistemului de învățământ în limba ucraineană, noi edituri și publicații în limba ucraineană, folosirea limbii ucrainene a fost încurajată la toate nivelurile, a fost înființată biserica ortodoxă națională autocefală ucraineană. Colectivizarea a afectat profund Ucraina, sovieticii colectatând în unele cazuri cantități atât de mari de cereale din hambarele fermelor colective, încât foametea a devenit un fenomen răspândit la nivel național. Perioada industrializării și colectivizării a coincis cu o vastă campaniei împotriva „deviațiilor naționaliste”, care s-a tradus în Ucraina printr-un atac fățiș împotriva elitelor politice și culturale. Odată cu stoparea politicii de indigenizare în 1931, a fost declanșată rusificarea tuturor sectoarelor vieții ucrainene. În cel de-al doilea rãzboi mondial ucrainenii au participat la unele dintre cele mai mari bătălii ale celui de-al Doilea Război Mondial precum încecuirea de la Kiev din 1941, asediul Odesei sau forțarea Niprului din 1943. În primele decenii după încheierea războiului, RSS Ucraineană nu număi că a depășit toate nivelurile producției industriale interbelice, dar a devenit vârful de lance al puterii sovietice. Ucraina și-a proclamat independența pe 24 august 1991, ca urmare a procesului de disoluție a Uniunii Sovietice și a devenit unul dintre membrii fondatori ai CSI. Prima constituție postsovietică a fost adoptată pe 28 iunie 1996.

Istoriografie


Cam atât despre momentele cheie din istoria teritoriului ucrainean. Întrebarea este dacã acestea permit extragerea unei esențe etnice ucrainene. Interpretãrile istorice și istoriografia unei statalitãți problematice au o mare influențã asupra construirii unei identitãți naționale, mai ales în cazul slavilor de est, unde contestãrile sunt înflãcãrate din momentul dezintegrãrii URSS. Elitele rusești și chiar majoritatea rușilor nu considerã Ucraina sau Belarusul țãri strãine. Școlile sovietofilã și rusofilã ridicã Rusia la rang de națiune primordialã și acceptã ideea unui transfer de putere dupã colapsul Rusiei kievene cãtre Vladimir-Suzdal, Moscova și Imperiul Rus. Acest „translatio imperii” este conceptul cheie al celor douã școli. Diferența dintre ele constã în faptul cã școala sovieticã permite o oarecare acceptare a entitãților naționale ucraineanã și bielorusã. Dar conform doctrinei sovietice, ucrainenii s-au nãscut dupã colapsul Rusiei kievene și în toatã istoria lor au aspirat la reuniunea cu Rusia, care s-a concretizat în 1654 în Tratatul de la Pereyaslav. Prin urmare, independența țãrii era ceva nenatural, împotriva firii. Rusofilii îi definesc pe ucraineni ca pe o grupare regionalã rusã. În Ucraina aceste școli au aderenți doar în rândul Partidului Comunist și organizațiilor panslaviste. Celelate douã școli istoriografice care intrã în discuție sunt cea ucrainofilã și cea est-slavã, prima prin excelențã naționalistã, iar a doua mai degrabã o reacție la politizãrile istoriei ucrainene. Deși cei doi președinți centriști care au condus țara pânã în 2004, Leonid Krawchuk și Leonid Kuchima, au susținut viziunea naționalistã în sistemul educațional și militar, ei au fost mai degrabã est-slaviști. Cãt despre Viktor Iushcenko, el a întãrit poziția ucrainofilã.



Lupta pentru moștenirea Rusiei kievene are un impact profund asupra tuturor aspectelor percepției culturale, conștiinței istorice sau mitologiei naționale ruse și ucrainene. Școlile ucrainofilã, rusofilã și sovieticã se bazeazã însã pe realitatea incontestabilã a unitãții Rusiei kievene, care de fapt a fost, conform istoricului Jaroslaw Pelenski, „o entitate politicã laxã, slab definitã și eterogenã în care loialitatea triburilor era inseparabilã de teritoriul local”. Asta nu a stopat însã mitologizarea. În tradiția rusofilã ucrainenii își fac apariția abia prin secolul al XVII-lea, dupã ruperea unitãții slavilor de est odatã cu prãbușirea Rusiei kievene. Se presupune cã istoria slavilor de est ar trebui tratatã ca un tot organic. Școala sovieticã continuã de fapt tradiția imperialistã, dar cu ceva balast comunist. Ea propune o origine din „drevnerusskaia narodnost”, care se referã de fapt tot la ruși și promoveazã o inegalitate temporalã între cele douã nații, apariția Ucrainei pe scena politicã fiind limitatã la secolul al XIV-lea, pânã la reunificarea din 1654. Partidul Comunist și Partidul Progresist Socialist pun aceent pe o uniune care sã renascã fosta URSS. Volodymir Mukhin, șeful comitetului parlamentar de apãrare și securitate, subliniazã parteneriatul strategic cu Rusia din considerentul cã ambele provin din același stat. Mixtura de panslavism și internaționalism comunist este similarã celei promovate de Lukashenka în Belarus.

Elita culturalã și politicã ucraineanã este însã dominatã de școala ucraineanã, de viziunea liberalã și de centru-dreapta. Dominația sa este susținutã și de rolul disproporționat pe care îl joacã vestul și centrul Ucrainei, incluzând capitala Kiev. Diaspora ucraineanã este iarãși foarte apropiatã de aceastã școalã criticatã de mult ori în Occident pentru ultranaționalism. De altfel diaspora este prima care începe sã producã lucrãri contestatare ale viziunii sovietice, de pildã Orest Subtelny, care publicã la Toronto în 1988 „Ukraine. A History”. Revendicarea moștenirii kievene face parte dintr-un efort mai amplu de a depãși complexul de inferioritate hrãnit de politicile țariste și sovietice. Așadar întâlnim opinii ca cea a istoricului Mykhailo Braichevsky, care spune cã „Rusia kieveanã este leagãnul ucrainean pentru cã Rusia kieveanã reprezintã primul regat ucrainean”, al doilea regat fiind cel al prințului Danylo Halytskyi, Galiția-Volînia. Poporul rus își are rãdãcinile în teritoriul geografic ucrainean, în Kiev, Chernihiv sau Periaslav, de unde a migrat spre nord. Așadar ucrainenii se rãzbunã printr-o inversare de perspectivã, ei devenind acum frații mai mari ai rușilor. În ambele școli se pare însã cã miturile și ideologizãrile creazã baza consolidãrii unei națiuni din punct de vedere politic și cultural. Ucraina este redescoperitã și reconstruitã prin Rusia Kieveanã, care apare ca punct de reper fundamental în toate manualel școlare începând cu 1991, alãturi de culturi și state slave și preslave și mai vechi, reprezentând o naționalizare atotcuprinzãtoare a istoriei. Ucraina este prin urmare capabilã de a-și fãuri o existențã geopoliticã independentã de Rusia, fapt urmãrit prin aspirația spre apartenența la UE.

O poziție intermediarã gãsim în școala est-slavã, care pretinde depãrtarea de exclusivismul rusofil, care neagã existența ucrainenilor și bielorușilor ca entitãți etnice separate de ruși, sau ucrainofil, care naționalizeazã la modul absolut toatã istoria Rusiei kievene. Poziția centristã și natura eclecticã a acestei școli sunt un produs al legãturilor istorice cu Rusia și al regionalismului ucrainean. Slaviștii estici propun o estompare a distincțiilor dintre cele douã popoare, dar și o apropiere fațã de Europa, mizând pe poziția Ucrainei ca liant între cele douã. Aceastã viziune are mulți aderenți din rândul partidelor democrate naționale tocmai pentru cã propune o egalitate între slavii de est, susținând cã Rusia kieveanã este locul de baștinã și a rușilor, și a ucrainenilor, și a bielorușilor. Egalitatea ruso-ucraineanã este un reper esențial în politica fațã de Federația Rusã, ea presupunând un pragmatism similar celui al lui Kuchma, care a trecut de la platforma pro-rusã de pe care a fost ales în 1994 la platforma pro-NATO, care l-a ajutat în obținerea recunoașterii legislative și executive a granițelor Ucrainei în 1997-99. Și totuși, aderarea la școala est-slavã se traduce în dezideratul integrãrii Ucrainei împreunã cu Rusia în „Europa”, ceea ce este greu de acceptat și pentru politica centristã (de exemplu Partidul Regiunilor) și pentru Rusia. Sub Iushcenko obiectivul strategic al integrãrii euro-atlantice devine mai clar formulat decât în perioada oscilațiilor din politica externã ale lui Kuchima, ceea ce presupune și o ieșire mai pronunțatã din sfera de influențã rusã.

Ca proiect istoriografic, perspectiva școlii est-slave se remarcã prin lipsa de radicalism și o încercare de eliberare de politizãri și mitificãri, dar din pãcate este greu de aplicat la o națiune independentã de atât de puțin timp și în curs de formare identitarã, pentru cã dominația rusofiliei și sovietismului a provocat o reacție la fel de extremã, menitã sã contracareze orice tentativã de anulare a unei moșteniri istorice pe care poporul ucrainean se vede obligat sã o asume și sã o apere în vederea construcției politice și culturale a etnicitãții.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=RUSIA

Mesaj Scris de Admin la data de 17.10.11 9:58

Creștinarea Rusiei Kievene

Părerile privind patria de origine a slavilor sunt împărțite: majoritatea specialiștilor polonezi susțin că vatra de formare a așa zisei etnii slave s-ar afla în sud-estul si estul Poloniei actuale. Specialiștii ruși, ucrainieni dar și arheologul polonez Kazimierz Godlowski, plasează vatra de formare a slavilor undeva în centrul și vestul Ucrainei de astăzi. Marea migrație a triburilor slave a culminat și cu marea expansiune a acestora spre toate punctele cardinale, avand ca direcție relevantă pentru istoriografie zona de sud (Peninsula Balcanică).

Triburile slave sunt menționate târziu în documentele scrise. Primele atestări istorice sub numele de slavi sau sclaveni au loc cu puțin timp înainte de 550 d.Hr. la Procopius. În 545 are loc un raid al slavilor ce traversează Dunărea urmând a jefui si înrobi o parte din populație. În 548, un alt raid al sclavenilor traversează Dunărea, pătrunzând adânc în Imperiul Roman, până la Dyrrachium, în Epirus Nova. În anul următor, alți 3.000 de sclaveni au traversat Dunărea, ajungând până la râul Hebru (Marița de azi) în Tracia. Între anii 550-551, Procopius scria cărțile I-VII din Războaiele, oferindu-ne informații despre o campanie militară a trupelor romane conduse de Germanus ce avea ca misiune respingerea unui eventual atac vast al slavilor, care tocmai trecuseră Dunărea. Procopius ne relatează că slavii s-au stabilit în Dalmația pe tot parcursul iernii.

1. Grupul estic (răsăritean) unde avem rușii, bielorușii și ucrainienii
2. Grupul vestic (apusean) unde avem polonezii, cehii și slovacii
3. Grupul sudic din care fac parte slovenii, croații, sârbii, macedonenii, bulgarii, muntenegrenii și bosniacii.

Există și teorii panslaviste, incorecte politic, încă din sec XIX, care susțin originea antică a triburilor slave; teorie ce transformă acest grup etnic într-unul omogen și unitar, plasându-l alături de greci, romani, traci, hitiți sau celți. Din punct de vedere lingvistic și cultural, slavii se împart în trei mari categorii:

În 988, are loc botezul creștin al lui Vladimir cel Mare al Rusiei Kievene, la Chersoneu, luând numele de Vasile, după ce, cum spune Cronica Primară Rusă, Vladimir a ales religia creștină în detrimentul celei islamice și iudaice, prin prisma politicii pro-bizantine.

Legende și adevăr

O legendă ne spune că în anul 988, Vladimir ar fi cucerit Chersoneul, fortăreața bizantină în Crimeea, amenințând să atace Constantinopolul. Împărații bizantini Vasile al II-lea și Constantin al VIII-lea (este vorba de împărații Vasile al II-lea ce a domnit între 976-1025 și Constantin al VIII-lea, ulterior singur împărat între 1025-1028) le-ar fi acordat mâna surorii lor, prințesa Ana. Cei doi frați au obținut și convertirea la creștinism a lui Vladimir și a poporului său. Căsătoria unei prințese bizantine cu un prinț străin, mai ales păgân, era de neconceput pentru tradiția bizantină. Convertirea colectivă s-a desfășurat la Kiev, unde cneazul a dat ordin supușilor săi să intre în apele Niprului și să asculte rugăciunile preoților veniți odată cu prințesa Ana.Apoi, întorcându-se la Kiev, a distrus toate monumentele păgâne, inclusiv sanctuarele închinate lui Perun, urmând a ridica biserici creștine în locul lor. Prezentând convertirea rușilor în acești termeni, legenda despre Cherson acredita idea unui stat rus puternic șI independent în raport cu Imperiul Bizantin. Deși adesea acceptată de către istorici, legenda necesită totuși o serie de rectificări.

În 987, împărații bizantini erau amenințați de către Bardas Phocas, un uzurpator ce ajunsese cu trupele sale până sub zidurile Constantinopolului, ceea ce i-a determinat să ceară ajutor rușilor, practică deja curentă în epocă.

Botezul cneazului Vladimir la Kiev și căsătoria sa cu prințesa bizantină Ana urmate de botezul în masă al kievenilor au avut loc, în realitate, câteva luni mai târziu. Cucerirea și prădarea Chersonului, care ar fi trecut de partea rebelului Bardas Phocas se situează în 989. Din această perspectivă, botezul rușilor se înscrie firesc în contextul relațiilor curente ale acestora cu Bizanțul în secolul X, fără a fi câtuși de puțin mărturia superiorității ruse pe care cronica vrea s-o acrediteze. Statul cneazului Vladimir era într-o fază incipientă, mult inferioar celui bizantin. Și rușii se confruntau cu multiple rezistențe: rezistența radimâșilor, supuși în 984 și procesul de pacificare a viaticilor.

Noua Biserică din Est

Noua Biserică depindea, din punct de vedere juridic, de Patriarhia de Constantinopol. Numirea mitropolitului, șeful local al Bisericii ruse, revenea patriarhului. Episcopii erau aleși de către mitropolitul Rusiei Kievene, bineînțeles, cu acordul cneazului. Resursele materiale bisericești proveneau din donații și dijme, ce reprezentau a zecea parte din veniturile princiare., în conformitate cu legile Vechiului Testament. Așadar, procesul creștinării Rusiei Kievene avea să dureze încă multă vreme: triburile viatice spre exemplu, au fost convertite după secolul al XII-lea. Potrivit studiilor oficiale ce țin de arheologie, procesul de creștinare definitivă a Novgorodului s-ar fi încheiat undeva spre sfârșitul secolului XIII. Cultura rusă avea să poarte, de altfel, până în secolul nostru urmele sistemului numit in rusă ”dublă credință” (dvoeverie), ce desemnează întrepătrunderea creștinismului cu elemente de origine păgână.

Istoria creștină a Rusiei Kievene nu începe odată cu botezul lui Vladimir, în 955, prințesa Olga s-a botezat la Constantinopol, primind numele de botez Elena, același nume ca împărătesa bizantină. Astfel, împăratul a devenit nașul ei (este vorba despre împăratul bizantin Constantin VII Porfirogenetul 913-959). Chiar si tatăl lui Vladimir, cneazul Sviatoslav a refuzat să adopte noua religie, gândindu-se la umilința ce avea s-o primească dacă trecea la noua credință, din partea camarazilor săi de luptă.

Vladimir a încercat mai întâi introducerea la Kiev a cultului zeului Perun (divinitatea principală în panteonul politeist slav) în calitate de cult oficial și monoteist, după tipologia și forma creștină, acesta acțiune sortindu-se cu un eșec de proporții. Astfel, Vladimir, din ratiuni ce țin de politica internă și externă, a adoptat creștinismul bizantin.

Creștinarea a contribuit la consolidarea poziției cneazului ce stăpânea întreg teritoriul kievean, după modelul politico-religios bizantin, unde rolul conducătorului ca trimis al Lui Dumnezeu avea ca scop divin mântuirea sufletelor supușilor. Creștinismul la ruși a contribuit la consolidarea triburilor și la uniformizarea lor din punct de vedere ierarhic. De asemenea, noua religie a reușit să stabilească o unitate socială și religioasă a tuturor triburilor ce trăiau pe teritoriul Rusiei Kievene, punând astfel capăt luptelor și divergențelor între familiile de nobili (boieri), în mod special. Pe plan extern, creștinarea Rusiei Kievene a întărit relațiile cu alte state slavone, cum ar fi Principatul Serbiei (Račka,Рашка), Bulgaria sau proaspătul regat creștinat polonez al dianstului Mieszko I(966). Cronicile slavo-bizantine menționează că Vladimir, marele cneaz al Rusiei Kievene, a efectuat o vizită în scopuri politice, la Constantinopol (Țarigrad) unde, copleșit de mareția catedralei Sfânta Sofia, a ales să treacă la religia creștină.

Bizanțul, prin creștinarea rușilor, își punea în evidență voința sa divina, de tip misionar. Dat fiind faptul că înainte de creștinare, pe teritoriul Rusiei Kievene nu exista o unitate etno-lingvistică, putem afirma, fără a intra pe tărâmul propagandei creștine, că adoptarea noii religii de către cneazul Vladimir I a reprezentat un factor esențial de unitate etnica, lingvistică, religioasă și culturală pentru tânărul stat european. Dacă motivele politice par să fie certe în alegerea noii religii, nu e mai puțin plauzibil să credem că slavii au încercat să imite splendoarea riturilor creștine bizantine. Acestea, prin frumusețea și tenta mistică a ceremoniilor, atrăgeau foarte puternic pe toți aceia care avuseseră ocazia să asiste la oficierea ceremoniilor religioase în Bizanț sau în coloniile bizantine din Crimeea. Ca factori negativi, pentru țărănimea rusă, aș putea enumera secularizarea societății, în special pe criteriul funciar, prin atribuirea cneazului, boierilor și mai ales reprezentanților clerului bisericesc a unor imense suprafețe de teren.

Ritualurile păgâne

În De administrando imperio a lui Constantin Porfirogenetul, din secolul al X-lea, aflăm că rușii veneau după iarnă la Constantinopol pentru comerț. Ei opreau pe o insulă unde se afla un stejar mare și sacru, unde obișnuiau să sacrifice păsări. Acest ritual implica de asemenea o metodă asemănătoare cu cele menționate mai sus, înfigându-se săgeți în pănânt, în formă de cerc. La Thietmar din Merseburg, Herbord și Saxo Grammaticus (1) este descris un ritual în care de asemenea, se înfigeau sulițe în pământ, și peste care un cal trebuia să treacă. În funcție de cum se întâmpla acest lucru, se putea prezice viitorul.(2) Altă informație importantă despre sacrificiile păgâne ale slavilor le putem afla din scrisoarea lui Nicholas I Mystikos(913-914), patriarhul Constantinopolului. Acolo, acesta se plânge de un sacrificiu păgân al slavilor, ce trebuia să aibe loc pentru a ratifica un tratat. Acel ritual constă în faptul că trebuiau ucise câteva animale, urmând a arde complet cadavrele acestora. Animalele puteau fi vite, câini sau oi. (3)

Templele păgâne sunt consemnate în sursele medievale doar la slavii răsăriteni. Descoperirile arheologice din arealul de locuire al slavilor orientali indică existența unor astfel de locuri speciale de rugăciune, decorate cu idoli, sub cerul liber. Uneori, printre acestea se găsesc și clădiri închise ce serveau, probabil, pentru ritualuri. Aceste edificii religioase au trecut prin două etape de dezvoltare. La început a apărut construcția închisă, unde puteau fi depozitați unul sau mai mulți idoli, ritualurile urmând a fi oficiate afară, sub cerul liber. Mai târziu, a aparut un sistem de temple ceva mai complex, având un sistem corespunzător de ventilație pentru fumul rezultat în urma oficierii ritualurilor de ardere. Astfel, au apărut și altarele din temple. Aceste temple erau construite în păduri, iar lângă respectivele edificii religioase se găseau hambare speciale de depozitare a idolilor, precum și vânatul sau rezervele de hrană, ce erau susținute de niște stâlpi înalți. Aceste hambare se construiau de regulă la popasuri, și în calea turmelor de reni. Astfel de construcții se întâlnesc la neneții din Siberia sau laponii din nordul Scandinaviei, Finlanda și Peninsula Kola din Rusia. Hambarele erau poziționate față de sol la înălțimea unui om. Cele mari erau susținute de câte patru sau șase stâlpi, iar cele mici de câte unu sau doi stâlpi. Hambarele erau făcute din scândură masivă, pentru a rezista unor eventuale atacuri de pradă din partea urșilor sau altor animale sălbatice. Accesul prin ușa hambarului se făcea pe o scară, deasupra căreia se afla o scândură pentru a proteja intrarea frigului în hambar. Pe măsură ce evoluau, unele hambare preluau funcții de templu.

Pe teritoriul Rusiei, s-au descoperit o serie de mici clădiri, ce au fost folosite pe post de capele creștine, după creștinarea rușilor. Aceste clădiri mici erau asemănătoare cu hambarele sus menționate, deosebindu-se doar prin disproporția dintre lungimea stâlpilor și dimensiunea ”hambarelor”. Aceste clădiri din perioada creștină aveau o cruce pe acoperiș, fiind posibil ca în multe din aceste construcții să fi existat, alături de icoane, și idoli. De la stilul de construcție al acestor capele paleocreștine, s-a dezvoltat stilul arhitectural bisericesc rus, de mai târziu. Pentru templul dotat cu altar unde se ardeau produsele oferite zeilor, un model antecedent a fost reprezentat de către bucătăria țărănească de bordei, stil întâlnit nu doar in spațiul est-european.(4) În 1948, arheologii ruși Yefimenko și Tretyakov au descoperit hambare similare unde se puteau observa cadavre incinerate și garduri circulare poziționate în jurul lor. Acest lucru indică faptul că slavii incinerau chiar și cadavre pe acel altar specific din hambar, nu doar produsele oferite zeilor. Despre divinitatea malefică din mitologia slavă, numită Baba-Iaga, se spune că ar locui într-un asemenea hambar suspendat.(5)

Cele mai venerate zeități slave au fost Perun și Veles. Primul guverna geniul militar și războinic iar cel de-al doilea reprezenta puterea economică. Se poate deduce cu ușurință de ce slavii erau agricultori și crescători de vite. Pentru a putea supraviețui, ei aveau nevoie de protecția unei forțe divine exterioare, care să le asigure suportul spiritual prielnic pentru practicarea economiei de subzistență, dar și pentru apărarea lor, de unde și caracterul războinic al slavilor păgâni, foarte asemănător cu cel scandinav.(6) La vechii slavi este de asemenea semnalat și un cult al calului.(7)

Religia “păgână” a slavilor, precreștina, a fost una de esență indo-europeană, cu caracter urano-solar. Utilizarea termenului ”păgânism” în locul celui ”politeist” are o conotație propagandistică creștină. Astfel s-ar induce posibilitatea falsă că politeismul slav precreștin nu ar fi avut nici cel mai mic contact cu sacralitatea; păgân vine de la paganus și are înțelesul de ”spurcat”, ”necurat” sau ”otrăvit”.(Cool Mitologiștii ruși Gavrilov și Nagovițin sunt de părere că cel mai corect ar fi să folosim termenul tradiționalism deoarece utilizarea termenului de păgânism a venit în perioada când persecutarea tradițiilor vechi avea să înceapă. Un caz similar îl putem constata față de termenul barbar, unde grecii și romanii numeau barbari pe toți cei care nu erau din același neam cu ei. După ascensiunea creștinismului, termenul păgân a reprezentat eticheta propagandistică a Bisericii, pentru a-și putea instrumenta acțiunile propagandistice de convertire la creștinism ultimele popoare ”păgâne”. Etimologia cuvântului păgân este interesantă. În rusă язычник(языкъîn slavonă veche) s-ar traduce prin ”familie”, ”trib”, ”rasă”. După părerea celor doi istorici menționați mai sus, tradiționalismul este un mod de gândire, bazat pe ideea de om și natură, în jurul cărora gravitează toate celelalte elemente înconjurătoare.

Acest concept include evident și latura spirituală, ce se află în capul listei elementelor Universale. Tradiționalismul, ca și păgânismul, nu este o religie, nici monoteism, nici politeism, ci un sistem de gândire universal, ce leagă elementele magice umane cu cele cosmice. Pentru a demonstra acest lucru, ne putem pune întrebarea: cărui zeu, sau căror zei ne rugăm? Este imposibil de răspuns deoarece păgânismul reprezintă un sistem de credințe interfuncționale, iar cel mai bun exemplu îl putem constata din sistemul de credințe indo-european, care nu poate fi împărțit și analizat în acest mod. În opoziție cu iudeo-creștinismul, păgânismul ne învață că orice om poate deveni un Hercule sau un Odin, fiecare ființă umană fiind un strămoș al zeilor, nu un sclav, ca în cazul iudeo-creștinismului. Conform informațiilor din textul medieval numit Povestea campaniei lui Igor, slavii sunt ”nepoții zeului DaŸbog”. În păgânism, nu avem un sistem sclavagist cum este cazul iudeo-creștin, unde se pune etichetă de ”nație”, ci avem un sistem bazat pe familie, comunitate sau trib.(9)

Evident, aici avem de-a face cu o părere influențată de politica marxistă cu care au crescut cei ce ne oferă aceste idei. Importantă este părerea celor doi istorici asupra faptului că scrisul la slavi nu a apărut prin ”apostolii” Chiril și Metodie, fiind cunoscută scrierea runică a slavilor păgâni, ceea ce este cât se poate de adevărat. Chiar și proto-bulgarii de pe Volga, înainte de expansiunea lor către Balcani (secolul al VII-lea), cunoșteau o scriere runică, apropiată de cea slavă și cea turcică runică, numită ”Alfabetul Orhon”.

Religia păgână a slavilor se baza pe venerarea naturii, populată de spirite și demoni, unde viitorul putea fi prezis în funcție de interpretarea fenomenelor naturale. De exemplu, în ceremoniile de naștere, căsătorie sau moarte, slavii foloseau idoli în miniatură ce reprezentau zeii lor și care erau cărați în sacoși sau folosiți drept artă mobiliară în casele lor. (10) Multi istorici au văzul în creștinarea rușilor adevăratul început al istoriei rusești, un adevarat avânt cultural ce depindea de o puternică influență bizantină. Acest proces cultural, în speță religios, oferea rușilor doar un mijloc de activare a dialogului cultural, într-o lume în care ei erau de mult prezenți: Europa creștină.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Care erau zeii slavilor?

Mesaj Scris de Admin la data de 17.10.11 9:57

Care erau zeii slavilor?
Mitologia, ca domeniu de cercetare științifică, reprezintă un ansamblu de povești (1); mythos în greacă înseamnă ”poveste” sau ”legendă”. De-a lungul istoriei, aceste povești au circulat pe cale literară, populară (balade, ode, cântece populare etc) sau pe baza izvoarelor istorice, scrise la curțile diverșilor domni sau în mănăstiri.

În acestă lucrare voi prezenta o serie de asemănări între divinitățile greco-romane și cele slave, bazându-mă cât îmi vor permite informațiile pe o analiză etimologică, o descriere a divinității precum și pe ritualurile, jertfele, sacrificiile și sărbătorile închinate zeităților.

Ca sursă principală pentru divinitățile slave, voi folosi o compilație de texte medievale călugărești, scrise în Rusia Kieveană de către călugărul Nestor, numită în mediile de specialitate Cronica Primara Rusă sau Cronica lui Nestor Călugărul. Cronica ne prezintă istoria Rusiei Kievene cuprinsă între anii 850-1110, scrisă la Kiev, în timpul lui Sviatopolk II Iziaslavich, Mare Cneaz al Kievului (1093-1113). Modelul cronicii este unul germanic, inspirat din Scandinavia, dat fiind faptul că politica prințului Sviatopolk era una pro-scandinavă.

De asemenea, aș putea enumera volumele Dicționar de mitologie slavă de Ilie Danilov și Mitologia slavilor de Sorin Paliga. Pe lângă aceste cărți, despre mitologia slavilor a mai scris și Mircea Eliade în Istoria credințelor și ideilor religioase, Anca Irina Ionescu în Mitologia slavilor, Victor Kernbach in Dicționar de mitologie generală și Eugen S.Teodor, Sorin Paliga în Lingvistica și Arheologia Slavilor Timpurii-O altă vedere de la Dunărea de Jos. Restul materialelor sunt prezentate la biliografie.

În mitologia greacă, Homer și Hesiod reprezintă sursele narative principale. Ca materiale de referință voi folosi volumul Sources for Greek Religion de David G. Rice & John E. Stambaugh și cartea Dicționar de mitologie greco-romană: zei, eroi, mituri de Zoe Petre, Alexandra Lițu, Cătălin Pavel, Cristian Olariu, Florica Mihuț-Bohîlțea, Alexandra Țârlea.

Zeul suprem: Zeus-Perun

În fruntea panteonului slav, stă “Zeul Suprem”, “Mai Marele” sau Dumnezeu (Бог, Bog), nume generic pentru divinitatea supremă la slavi ”cel bogat”, ”cel puternic”. Trebuie de menționat însă că acest nume nu este decat un epitet ce putea fi atribuit mai multor zei, în funcție de ierarhie (ex. Mai Marele Perun, Mai Marele Svarog). Acest termen are origini indo-europene, fiind întâlnit și la vechii iranieni, sub forma de “bay”, cuvânt ce înseamnă “zeu” și reprezintă “un zeu ce oferă”, milostiv, generos dar și puternic. Lingvistul Sorin Paliga este de părere că adjectivul “bogat” ar deriva de la această veche rădacină indo-europeană, având un atribut essențal al divinității zeului.(2) Termenul se referă în mod special la zeul Perun. Despre Zeus aflăm că i se atribuie o cinste regească fiind ”cel ce împarte bogăția oamenilor” și cel ce veghează muritorii.(3)

Putem stabili o conexiune ce ține de un tipar etimologic între zeul Perun și Zeus, care din punct de vedere al etimologiei, definește generația, casta sau gradul său în fruntea panteonului grec. Zeus este însoțit de apelativul Dyaus pitar, din sanscrită ”părintele ceresc”.(4) Același lucru îl întâlnim și în mitologia romană, unde Jupiter are și apelativul de Deus pater, simbolizând puterea absolută a acestuia asupra oamenilor și zeilor, ca ”părinte ceresc”.(5)

La fel ca și Zeus, Perun este descris ca fiind zeul tunetului,(6) fulgerului și al focului veșnic (ignis aeternus); atribute explicative ale puterii lor absolute asupra zeilor și oamenilor. Perun era reprezentat ca un bărbat cu o statură impunătoare, cu părul de argint (capul de argint) și mustățile aurite(7), ce purta un ciocan, o secure de război și un arc, cu care trăgea săgeți formate din fulgere. Aceiași reprezentare răzbunătoare îl caracterizează și pe Zeus.(Cool În Titanomahia, Zeus coboară din Olimp și începe a arunca împotriva Titanilor și Giganților, trasnete, însoțite de tunete și fulgere.(9) El are apelativul de Keraunos (după numele arcadian al trasnetului) (10). În Theogonia lui Hesiod, Zeus ne este prezentat chipeș, puternic și voinic (11), exact ca Perun. Jupiter are apelativul de Fulgur ”stăpânul fulgerelor” sau Summanus ”sursa fulgerelor nocturne”(12).

Perun figurează ca ”cel ce aduce ploaia” sau ”cel ce aduce norii”, elemente esențiale pentru fertilizarea naturii(13). Cu același atribut se prezintă și Zeus, ”adunătorul de nori” în Theogonia lui Hesiod.(14) În mitologia romană, Jupiter are și apelativul de Elicius, ce înseamnă ”producătorul ploii” sau Vernus ”zeul ploilor de primăvară”.(15) Orice legământ al oamenilor sau orice formă de jurământ, se făcea în numele zeului Perun(16), exact ca în mitologia greacă, unde Homer ne spune în Iliada sa că jurămintele se făceau în numele lui Zeus. (17)

Sacrificiile umane, sunt existente în ambele părți. În Cronica lui Nestor aflăm că Vladimir, cneazul Rusiei Kievene, după ce a ridicat o serie de idoli păgâni în Kiev, a jerfit ființe umane zeilor. Nestor ne relatează chiar faptul că Vladimir și-a jertfit proprii copii.(18) Despre sacrificiile umane la grecii antici, aflăm în lucrarea lui Xenophon, Anabasis, vol.VI, unde conform profeției oracolului din Delfii, doi oameni au fost sacrificați pe altar, în cinstea lui Zeus.(19)

Ziua dedicată lui Perun era ziua de Joi. De-asemenea, ziualuiPerunmaiesărbătorităpe21 iunie.(20) La romani, Jupiter, sub apelativul de Summanus, are consacrat pe 20 iunie o ceremonie a templului său.(21) După victoria lui Perun în fața dușmanului (probabil Veles) se ”eliberează” apele și plouă. În mitologia greacă, Zeus are epitetul Eleutherios, ceea ce s-ar traduce prin ”eliberatorul” (22) ce a împărțit cerul, apele și lumea cu frații săi Poseidon și Hades.



Din cronicile slavone aflăm că stejarul este arborele sfânt al lui Perun, lucru similar și în mitologia greacă, unde alegerea locației unui templu închinat lui Zeus a fost condiționată de un stejar, pe care se spune ca a poposit o porumbiță neagră.(23) Că stejarul era considerat arborele sfânt al lui Zeus aflăm și de la Athenaeus, în DeipnosophistsXI, unde un anume Lykaios, preot al lui Zeus, face un sacrificiu dedicat zeului, folosind un stejar. (24)

Procopius din Cezareea ne mai spune că rușii, ajungând la Constantinopol, pe insula Sf. George, au venerat un stejar enorm căruia îi ofereau jertfe. În Ucraina, la Zaporoje (Запоріжжя), este fotografiat un stejar de 6 m lățime, cu o vârstă de câteva secole; cercetătorii susținând ideea că ața ar arăta un stejar sacru. O tradiție veche spune că odată cu primul tunet de primăvară trebuie să te sprijini cu spatele de un stejar pentru că spatele să nu te doară.

Boul reprezintă animalul sacru al lui Perun, fiind folosit la arat de către vechii slavi. În sec.VI bizantinul Procopius din Cezareea în istoria sa Lupta cu goțiia scris și despre slavi: “Ei cred, că însuși doar Zeul, creatorul fulgerului, este stăpânul tuturor și lui I se aduc ca jertfe boi...”.

În mitologia greacă, Bouphónia”uciderea boului” reprezintă un ritual de sacrificiu suprem. La sărbătoarea anuală Bouphónia se jertfea un bou, care era apoi împăiat și înjugat la un plug. Preotul fugea, iar cuțitul era aruncat în mare. (25) Acest ritual avea loc pe Acropole, pe altarul închinat lui Zeus Polieus.(26) Se cunoaște faptul că vitele reprezentau echivalentul bogăției în societățile arhaice, cum este cazul și la indo-europeni.

Se spune că omul care murea lovit de fulger, era considerat “fericit”, fiind chemat în Cer de Perun, care ierta toate păcatele muritorului. Acest lucru îl putem regăsi în mitologia greacă, unde conform unei pedepse divine, Semele este fulgerata de către Zeus.(27) Dupa creștinarea slavilor, cultul lui Perun a fost asociat cu cel al Sfântului Profet Ilie, cel ce ”gonea ca nebunul cu carul de foc prin cer” și pedepsea dușmanii prin fulgere.(28) În mitologia romană, Jupiter coboară de pe Capitoliu într-un car tras de patru cai.(29)

Veles – Hermes; zeul turmelor

Următorul zeu că importanță în mitologia slavilor, era Veles (Велес), Weles în poloneză, zeu ce mai era numit și Volos (Волосъ) (30). Pentru a înțelege mai bine caracterul domestic al zeului, trebuie să ne îndepărtăm de rădăcina skot ce înseamnă “animale domestice” sau “vite”, în special de semnificația ei negativă. Odată cu migrația indo-europenilor, acest cuvânt “skot” era sinonimul bogăției și belșugului, fiind foarte bine reprezentat în Rig Veda.(31)Până prin Evul Mediu, la rusi, cuvântul “skot” nu avea doar înțelesul de “domestic”, ci și de “avuție” sau “bogăție”, “avere” sau “bani”. La slavi, el e cel ce aduce bogăție și bunăstare(32), fiind considerat ”zeul turmelor”(33) și al animalelor (34). Veles este și zeul protector al agricultorilor, oamenii închinându-se acestuia pentru a obține recolte bogate și spor în gospodărie.(35)

În mitologia greacă, Hermes arcadianul ne apare ca zeu pastoral, ocrotind turmele și cirezile (36). Tot Hermes, poartă noroc negustorilor oferindu-le bani și împarte bogăție oamenilor (37). Mercurius, de asemenea, este de asemenea ocrotitorul negustorilor în mitologia romană. (38) A.N.Veselovskii este de părere că numele lui Veles are o legătură cu cultul morților la vechii slavi, respectiv cu sufletul defunctului. El face paralela etimogolică dintre slavi și triburile baltice prin lituanianul welis care înseamnă “răposat”sau prin welci care se traduce prin “sufletele morților”.

O versiune lituaniană a lui Veles este Velinas, ce apare la baltici ca fiind creatorul reptilelor, păsărilor negre (corbul sau cioara) și lupilor, exact ca la Odin, unde și el este înconjurat de sufletele luptătorilor einherjar. Legătura dintre păsările negre și lupi e una primordială, simbolizând moartea și asigurând legătura între cele două lumi: cea pământeană și cea de după deces. Lupul mai simbolizează lupta și curajul, iar corbul înțelepciune.

O sărbătoare a morților, în mitologia lituaniană, se numește Vėliai.Cuvântul Velos (plural Vėliai ”sărbătoarea morților”)derivă din Vėlė”suflet mort”. Zeul sau zeița Veliona este invitat/invitată să ia parte la ”masa morților” (pomană) în urma unui ritual vechi lituanian. Dacă ar fi să admitem faptul ca Veliona ne apare ca o zeiță în mitologia lituaniana, strâns legată de cea slavă, această teorie ar putea fi corectă.(39)

El ne apare și ca un zeu al apelor, având un caracter htonicce se ocupă cu înșelătoriile, fiind un dușman înverșunat al lui Perun (vezi Loki și Thor) dar și ca un vrăjitor. O parte din istoricii ruși, ce studiază mitologia slavă veche, sunt de părere că rolul universal al lui Veles este acela de “liant între lumea celor vii și lumea morților”, având și un rol de “călăuză”. (40)

În lumea greacă antică, Hermes avea rolul de mesager al zeilor și călăuză a sufletelor oamenilor ce trebuiau să ajungă în împărăția subpământeană a lui Hades.(41) Mercurius al romanilor era de asemenea o calauză a sufletelor celor ce ajungeau în lumea subpământeană a lui Pluto. (42)

Înainte ca Vladimir să creștineze poporul rus, cele șapte statui ale zeilor primordiali din mitologia slavilor, se aflau în marile centre urbane din Rusia Kieveană, în special la Kiev. Interesant este că statuia lui, singura din cele șapte, nu se afla pe colina sacră a Kievului, alaturi de celelalte, ci undeva la câmpie, într-un teren plat aproape de o piață. De aici s-a tras și concluzia că Veles ar fi fost și un patron al comerțului, protector al comercianților. (43) La greci, Hermes, de asemenea ne apare ca un ocrotitor al comerțului și comercianților de pretutindeni. (44)

În mitologia romană, Mercurius ni se prezintă ca zeu al comerțului, patron al negustorilor și al hoților. Veles era considerat ”zeul poeziei” având astfel un atribut explicativ al valorii sale intelectuale. Hermes, era considerat ”ocrotitorul scrisului” iar sărbătoarea dedicată acestuia Hermania avea o nuanță intelectuală. (45)

Zeul Soare: Hors - Apollon

Zeul Hors, Chors (Khursun în limba sciților iranieni) reprezintă Soarele (46). Numele lui este atestat în Cronica lui Nestor. Înțelesul cuvântului este de “mișcare”, “sens”, “curs”. Iranianul xorsed înseamnă “soare”, de unde și numele unui dinast persan Khores, ce înseamnă, la fel, “soare”.(47) Hors ne apare ca un tânăr frumos, cu părul de aur, buclat.(48) Numele zeului mai poate semnifica și ”strălucire” din persanul xurset ”soare strălucitor”, sau ”grandoare” și poate fi un model divin de urmat pentru orice dinast din lumea slavă precreștină. Hors era zeul luminii solare, galbene; discul solar (49). Dispoziția solară și numele zeului sunt redate prin multe cuvinte horoshii (bun), pohoroshet’(a îmbunătăți), prihoroshivatisya (a se aranja, a se dichisi, în stil vestimentar), dar și horovod (hora), horom (în cor). La mai multe popoare, cuvânul horo însemna ”disc de aur”, ”cerc” sau dans popular ritualic, cu caracter urano-solar. De aici și denumirea dansului în cerc. Chiar și orașul “Korsun’” mai demult se numea în cinstea zeului luminii solare Horsun. E posibil ca regiunea Herson-Kherson (Херсон) din Ucraina de azi, să poarte numele zeului.

În mitologia greacă, Apollon, reprezentantul celei de-a doua generație a olimpienilor, ne apare ca un zeu al luminii solare, căruia i se atribuia simbolul purității luminii solare, Phoibos. (50). Prin descrierea lui Apollon ”cel cu plete de aur” înțelegem emanația divină a razelor solare.(51) Prin caracterul său de zeu protector, rezultă că Apollon reprezintă o divinitate pozitivă, care ajută oamenii la nevoie. După ce omoară balaurul Python, Apollon îngroapă cadavrul monstrului în locul ce avea să fie construit mai târziu celebrul oracol de la Delfi, unde puteau fi profețite oamenilor dorințele lui Zeus, tatăl lui Apollon.(52)

Se spune că Hors este înfrânt de către Zeul Negru, dar reînvie, fiind divinizat de către slavii vechi ca un zeu al vindecării, al supraviețuirii, al triumfului împotriva bolii și slăbiciunii, fiind considerat “Maestrul ierburilor”. Așadar, zeul ni se prezintă ca un vraci înțelept. Despre Apollon aflăm că una din ipostazele sale este aceea de medic (Apollo medicus).(53)

DaŸbog – Helios

DaŸbog (Dazhbog, Dazbog, Dazhdbog, Dabog, Dajbog, Dadzbóg, DadŒbóg) este un alt zeu important, venerat pana în timpul cneazului Vladimir al Rusiei Kievene.(54) DaŸbog mai apare și sub numele de Radegast. El apare tot ca un zeu solar (55), ce reprezintă fertilitatea, puterea masculină vie(56), fiind considerat strămoșul ginților slave. Acest lucru este confirmat și de apostolul din Pskov, în secolul XIV. Ca element comun cu Helios al grecilor, avem statutul de divinitate solară (57), prezent la ambii. Helios ne apare ca un zeu solar, pre-olimpian, având o imagine de tânăr frumos și puternic; simbol al fertilității. (58)

Slavii credeau că DaŸbog alearga pe Cer într-un car frumos de război, tras de patru cai albi, cu aripi de aur. Lumina solară vine de la scutul de foc solar, pe care DaŸbog îl poartă mereu cu el. Noaptea, DaŸbog cutreieră Cerul de la Est la Vest, luminând Pamântul cu strălucirea sa divină. De două ori pe zi, dimineața și seara, el traversează oceanul cel mare cu o barcă trasă de niște gâște, rațe sălbatice sau lebede. De aceea slavii cei vechi atribuiau o putere deosebită talismanelor sub forma de rață cu cap de cal. Ei credeau că DaŸbog (Soarele) îi va ajuta oriunde s-ar afla în Lumea Veche sau Lumea Întunecată. În timpurile pagâne ale Rusiei, se interzicea uciderea lebedelor, pe motiv că acestea reprezintă un animal sacru. În mitologia greacă , Helios străbate zilnic cerul într-un car tras de patru cai nărăvași: Pyroeis, Eous, Aethon și Phlegon.(59) Despre Apollon, aflăm că acesta călătorește la Delfi și la hyperborei în carul său tras de lebede albe precum omătul.(60)

Vladimir Toporov consideră că Khors e varianta iraniană, iar DaŸbog cea slavă sau slavizată a lui Khors (Khorsun). DaŸbog mai poate fi comparat de anumite persoane cu Apollo, reprezentând puterea fertilă a roadelor și căldura solară. Istoricul rus Boris Ryabakov era de părere că Hors reprezenta Soarele ca divinitate, iar DaŸbog ar reprezenta doar puterea solară a lui Hors.

Stribog - Vântul

Stribog (Stribozh, Strzybog, Стрибог) este zeul și totodată spiritul vanturilor, furtunii(61), aerului, gheții, frigului și Cerului, având un caracter de divinitate uraniană. După vechile tradiții slavone, el ar fi “strămoșul vânturilor din cele opt direcții”. El este cel care face legătura între Cer (Tărâmul Zeilor) și Pământ (Tărâmul Oamenilor), iar propriul lui destin definește această legatură între cele două lumi. Unii istorici sunt de părere că originea numelui lui Stribog este legată de vechiul cuvânt slav strga ce înseamnă “a împrăștia” sau “a întinde”. În Explanatory Dictionary of the Live Great Russian Language al lui Vladimir Dal, găsim cuvintele Stryi (strâi) – unchi după tată și Stryt’ (Strât’) unde stryvat înseamnă “a întinde”, “a distruge”. De altfel, mai există și alte cuvinte care au aceeași rădăcină cu cea a cuvântului “Stribog” – stremlitelnyi (rapid), bystryi (rapid), strela (săgeată), prostranstvo (transparență) și strah (frică). Etimologia cuvântului se mai poate explica și prin Strîi-Bogsau Starîi Bog (Zeul cel Bătrân). De asemenea, în rusa veche radicalul streg însemna ”mai în vârstă”. (62)

După legendele vechilor slavi, Vântul are mai mulți nepoți și fii, reprezentați sub forma unor vânturi mai mici: (63)

-Posvist(vântul mai mare, zeul furtunii),

-Podoga(vântul cald, ușor; zeul anotimpului plăcut),

-Podaga(vântul fierbinte, ademenitor, trăiește în pustiuri, în zona de Sud),

-Vântul de Apus (un pic uscat, uneori“supărat”, dar în mare parte e blând),

-Siverko (vântul de Nord; poartă frigul de la Oceanul Arctic, foarte aspru),

-Vântul de Est (are un caracter neprevăzut, misterios și viclean).


Putem stabili o conexiune între aceste vânturi cardinale slave și divinitățile lor corespondente din mitologia greacă. Așadar, titanida Eos (Aurora în mitologia romană), soție a titanului Astraios (părintele vânturilor) a dat naștere celor patru vânturi (Aνεμοι-Anemoi): Notos (vântul de Sud, Auster la romani), Zefir (vântul de vest, la romani Favonius), Boreas (vântul de nord, la romani Aquilo) și Eurus (vântul de est, la romani Vulturnus).

Mokoč – singura divinitate feminină din panteonul slav

Mokoč (Мокошь, Mokoș) este singura divinitate feminină din seria celor șapte zei primordiali ai slavilor de răsărit. În panteonul slav din timpul lui Vladimir, ea ne apare ca singura zeiță.(64) Zeiței i se datorează recolta bună, fiind considerată și ocrotitoarea gospodăriei, armonizând relația dintre membrii familiei, prin iubire, înțelepciune și cumpătare, stabilind un echilibru esențial pentru un cămin fericit. În mitologia greacă, Hera (la romani Iunona), sub apelativul Teleia, împlinește căsătoria și reprezintă zeița virginității premergătoare căsătoriei legitime, purtând la Hermione epiclesa Parthenos (fecioara) (65). În mitologia romană, Iunona este soția lui Iupiter (Zeus) și regina cerurilor (Ivno Regina), protectoare a femeilor, zeița nevestelor și patroana mamelor (Iuno Matrona). (66)

Mokoș este “zeița care toarce lână” fiind deseori reprezentată cu diformități antropomorfe (capul mare și mâinile lungi) (67). Ea apără, respectă și legiferează munca femeilor, în special lucrurile făcute manual, din material textil. La Olimpia, unde se afla templul lui Zeus si Hera, odată la patru ani, în deschiderea marilor sărbători închinate lui Zeus, femeile o celebrează pe Hera ca replică la marea sărbătoare exclusiv masculină a olimpiadelor. Aceasta primește o vacă drept jertfă iar statuia ei este îmbrăcată cu un peplos nou, țesut de 14 femei măritate. (68)

Zeița Mokoș este ”cea care torce soarta” tracilor sau “cea care înnoadă soarta” oamenilor, ce apare ca o zeiță a sorții și a destinului.(69) La greci, Hera are de asemenea puterea să lege și să dezlege căsătoriile. (70)

Svarog – Hefaistos; zeul focului

Svarog (Сварог, poloneză Swaróg) este zeul focului (71), o divinitate solară, ce reprezintă lumina cerească (Soarele Etern) (72), sub formă ciclică, simbolul lui fiind zvastica slavonă, cunoscută sub numele de Коловра́т (Kolovrat). Se pare că acest zeu avea un cult al focului specific (73), reprezentând un spirit sub formă de foc veșnic. Flacăra focului etern simbolizează spiritul nemuritor având un rol de purificare. Svarog reprezenta focul din vatra oamenilor (74), cel care ajuta la prepararea mâncării, vitală pentru existența material-umană, dar și focului din cuptorul unde se fabricau arme și unelte de lucru sau de luptă (75), asemenea lui Hefaistos al grecilor sau Vulcan al romanilor. În mitologia greacă, Hefaistos este numit ”făurarul”, simbolul absolut al metalurgiei (76). În cinstea acestuia, în insula Lemnos, consacrată zeului, se stingeau odată pe an toate focurile, fără să se aprindă în timpul sacrificiilor. Apoi, o corabie aducea focul nou din insula Pelos, pentru a se aprinde focul din vetrele casnice și cuptoarele fierăriilor.(77) În mitologia romană, Vulcan mai este numit și Mulciber (fierarul zeilor).(78)

Lada – Afrodita; zeița iubirii

O altă divinitate feminină în mitologia slavă, este Lada. Aceasta ne apare ca o zeiță a iubirii și a verii, a recoltelor de vară și de toamnă, protectoarea cuplurilor de îndrăgostiți, a căsătoriei și a familiilor, a tuturor femeilor și a copiilor. Zeița este înfățișată ca o femeie în floarea vârstei, corpolentă, simbol al maternității mature. Ca etimologie, lad în cehă înseamnă ”armonie”, ”bună înțelegere”, ”ordine”. Ladny înseamnă ”grațios”, ”drăgălaș”, lad în poloneză înseamnă ”ordine”, ”orânduială”, ladny ”frumos”, ”drăguț”.(79) În cântecele populare rusești, relicve lirice ale mitologiei slave precreștine, numele zeiței dragostei, al căsniciei și al armoniei conjugale, devenit substantiv comun, cu sensul de ”apropiată”,”dragă” se utilizează drept epitet diminutival pentru jena ”soție”, ”femeie”. Corespondentul masculin al acestuia lado, are sensul de ”tovarăș de viață devotat”. (80)

La greci, Afrodita ne apare ca o zeiță a frumuseții, a dragostei, a atracției și a sexualității.(81) Sub numele de Pandemos, Afrodita reprezintă garanția îndeplinirii sarcinilor publice și protectoarea relațiilor pașnice dintre cetățeni.(82) Ea sădește dragoste în inimile tuturor zeilor și oamenilor. Este reprezentată ca o femeie înaltă, zveltă, cu trăsături gingașe, cu un val de plete aurii, așezate drept cunună pe capul plin de farmec. Zeița este întruchiparea frumuseții divine și a tinereții veșnice.(83) Despre Afrodita aflăm că aceasta dăruiește fericirea acelora ce o slujesc cu credință. Un anume Pygmalion, aduce jertfă zeiței o juncă albă cu coarnele poleite cu aur, cerându-i Afroditei să-i dea o soție frumoasă ca statuia făcută de el.(84) La romani, Venus este zeița vegetației și a fertilității, având aceleași atribute ca și omoloaga sa Afrodita.(85)

Iarilo – Eros; zeul luminilor

Iarilo (Ярило, Јарило; poloneză Jaryło; croată: Jura, Juraj; sârbă: Đorđe ”George”) este zeul luminilor și al furtunilor de primăvară, ce întruchipează forța fertilizatoare a lui Perun. Este simbolul căldurii de primăvară, fiind reprezentat ca un tânăr impetuos, ca furtunile de primăvară, dominat de pasiunile erotice ale sale. Pe cer se plimbă călare pe un cal alb, purtând o mantie albă. Pe cap are o coroniță împletită din flori de primăvară. Etimologic, radicaluliar în limbile slave, are sensul de ”forță masculină”, ”virilitate”.(86)

Corespondentul său din mitologia greacă, Eros (Cupido în mitologia romană), personifică dorința, născută din haos, simbolizând dragostea nebună, plăcerile carnale.(87) Fiu al Afroditei, acesta este mesagerul mamei sale, care își împlinește voia. Eros ne apare ca un copil zburdalnic, voios, viclean, crud uneori. El zboară pe aripile sale strălucitoare de aur, trimițând săgeși purtătoare de bucurie și fericire. (88)

Ca și concluzie, aș dori să precizez că în această lucrare am încercat să prezint atât cât mi-au permis documentele necesare, o serie de elemente comune între divinitățile principale din panteonul slav precreștin și corespondentul lor din mitologia greco-romană.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Ivan cel Groaznic, un destin implacabil

Mesaj Scris de Admin la data de 30.09.11 11:14

Ivan cel Groaznic, un destin implacabil

În ziua de 25 August 1530 vine pe lume Ivan, fiul mult așteptat al Marelui Cneaz al Rusiei, Vasili al III-lea. Momentul nașterii lui Ivan este și pentru locuitorii vremii, momentul mult așteptat deoarece acesta va fi primul fiu al cneazului. Când a venit pe lume, Kremlinul a fost lovit de un fulger provocând un puternic incendiu iar micutul Ivan avea deja doi dinți- semnele acestea au fost considerate ca fiind de origine divină și interpretate: îi va sfâșia cu un dinte pe dușmanii țării, iar cu celalalt va mușca din propriul popor .

Lupta pentru supremație

Când Ivan avea numai trei ani, tatăl său, Vasili al III-lea, Marele Cneaz al Rusiei, se stinge din viață nu înainte de a-și numi succesorul la tron, pe fiul său cel mare, Ivan. Tutela îi revenea, prin testament, până la vârsta de 15 ani, mamei sale Elena și a boierilor.

Datorită vârstei sale fragede, Ivan era considerat de către familiile pretendente un obstacol, fapt pentru care mama sa Elena împreună cu scutierul Obolenski Telepnev demarează o serie de arestări a celor mai temuți boieri. Dorința de putere a familiilor boierești a devenit atât de mare încât din „persecutați devin persecutori” iar „prada” este Elena Glisnki, mama lui Ivan și scutierul Obolenski Telepnev, ambii protectori ai lui Ivan.

Moartea acestora a transformat Rusia în scena deschisa a bătăliilor dintre familiile boierești pentru putere. Familiile care au reușit să își pună amprenta asupra micutului Ivan au fost, Suiski și Bielski, și datorită cărora va face cunoștința cu foamea, cruzimea, răutatea, bătaia și indiferența. Se spune că aflat între zidurile Kremlinului, avea un comportament deviat deoarece distracția lui consta în smulgerea penelor păsărilor sau aruncarea puilor de pe ziduri.

Alături de Ivan se va afla tot timpul Mitropolitul Macarie care îl va introduce în tainele teologiei și istoriei. Conștient că vârsta de 16 ani îi va aduce legitimitate monarhală, lucru dezagreat de familiile care se luptau pentru putere, Ivan, avându-i alături pe membrii Bisericii, se va autointula Țar al Rusiei și cere boierilor să i se supună.

Este încoronat Țar al Rusiei la Moscova, la 16 ianuarie 1547. O lună mai târziu se va căsători cu fiica unei vechi familii de boieri de viță nobilă, Anastasia Romanova, în Catedrala Adormirii Maicii Domnului. Țarina Anastasia va aduce pe lume două fete și doi băieți : Dmitri care moare la luni după naștere și Ivan, care va deveni țarevici.

După moartea Anastasiei, Ivan, se va căsători în 1561 cu fiica prințului cerchez Temriuk care este botezată și primește numele de Maria, în 1571 Ivan se căsătorește pentru a treia oară cu Marfa Sobakina, 1572 cu Anna Koltovski, fiica unui curtean, în 1575 cu Anna Vasilcikova, în 1579 cu Vasilisa Melentieva, în 1580 cu Maria Dolgoruki iar în 1581 cu Maria Feodorovna Nagoi, fiica unui dregător de la curte.

Domnia

Domnia primului țar al Rusiei se poate împărți în două perioade: una prosperă- plină de reforme ample și benefice iar cea de doua plină de efectele problemelor țarului, învăluită în negura nebuniei.

Perioada marcată de reforme a adus țarului popularitate în rândul nobilimii dar și în rândul oamenilor simpli. Din seria reformelor le menționăm pe cele din 1550, 1551 și 1565 însă, înainte de reforma din 1550 țarul Ivan formează un sfat de tip nou, Izbrannaia Rada (Consiliu ales). Consiliul era format din membrii ai nobilimii și clerului și era dominat de către Mitropolitul Macarie și părintele Silvestru, predicatorul iluminat.

1550 - se formează adunarea care înregistra hotărârile țarului, Zemski Sobor

- se alcătuiește Codicele Țarist,Țarski Sudebnik , și avea drept scop înlocuirea celui din 1479, al bunicului său Ivan al III-lea, Kneajeski Sudebnik

1551 – în cadrul celui de-al treilea sinod bisericesc, Ivan înmânează documentul Stoglav în care se regăseau reformele ce se vor aplica în cadrul bisericii: stareții și mănăstirile nu vor mai putea face nici o achiziție fără încuviințarea suveranului,se va interzice mănăstirilor să dea împrumut bani cu camătă. Fiecare oraș va avea școala lui, deservită de preoți și de dieci; se va preda scrierea, cititul, aritmetica, cântul, religia, bunele maniere.

1556 – împarte țara în opricinina și zemșcina.

Opricinina reprezintă domeniul privat al țarului – în acesta vor intra câteva cartiere din Moscova, 27 de orașe, 18 districte și principalele căi de comunicație. Familiile de aristocrați mutate pe teritoriul țarului își vor pierde masiv influența însă, se va naște o noua clasă, orpicinici a căror “cal de bătaie”va fi teritoriul zemșcina.

Zemșcina reprezentă restul teritoriului.

Nobilimea țării este reorganizată, țăranii rămân legați de glie ; țarul guvernează cu ajutorul Dumei Boierilor, în cazurile considerate grave se va convoca Zemski Sobor însă, aceste adunări aveau doar vot consultativ.

Violența orpicinicilor este încurajată de țar care îi răsplătește cu bunurile luate de la trădători. Curând aceștia devin de temut și detestați. Și în rândul boierilor țarul va porni o serie de asasinate crunte , majoritatea prin tortură la care va lua parte personal. Paradoxal, după fiecare crimă, țarul se retrăgea pentru câteva ore, timp petrecut în rugăciune.



Punctul culminant al nebuniei si cruzimii sale în urma căruia i se trage numele de Groznic, este în masacrul de la Novgorod, din 1570 a cărei continuare ar fi trebuit sa fie în orașul Pskov. Sub pretextul unei scrisori existente în care se regăsea dorința locuitorilor din cele două orașe de a se supune Poloniei, Ivan, cere orpicinicilor să omore toată populația. Masacrul a durat cinci săptămâni, timp în care în jurul orașului s-au ridicat ziduri pentru ca niciun locuitori să nu poată ieși, funcționarii au fost arestați, preoții au fost omorâți. Locuitorii au fost aduși in fața lui Ivan și a fiului său , unde au fost torturați.

„Am intrat in Novgord cu un cal si am iesit cu 49 de cai si 22 de carute incarcate”

Numărul total al victimelor se ridică la 15.000 potrivit lui Kurbski, la 18.000 potrivit Celei de-a treia cronici a Novgorodului și la 60.000 după autorul Primei cronici a Pskovului.

Opricinicii asediază casele și prăvăliile, devastează bisericile. Novgorodul nu-și va reveni niciodată după masacrul din 1570.

Văzând toate acestea, locuitorii Pskovului s-au predat.

Activitate extrarusească

În 1552, la 2 octombrie, a învins Hanatul Kazanului, armatele căruia au devastat nord-estul Rusiei în mod repetat și a anexat teritoriul său .

În august 1554 supune regiunea Astrahanului. Datorită aceastei cuceriri, Rusia câștigă un debușeu la Marea Caspică și controlează tot cursul Volgăi.

În 1558 armata țarului pătrunde în Livonia.

În 1563, februarie, marele oraș comericial Poloțk este cucerit motiv pentru care țarul adăugă titlurilor sale și pe acela de mare prinț al Polțkului.

În 1570 sultanul Turciei, Selim al II-lea cere Rusiei Kazanul și Astrahanul iar dacă nu vor accepta acest lucru să plătească un tribut anual Porții. În timp ce negocierile se împotmolesc, la începutul anului 1571, tătarii din Crimeea invadează teritoriile meridionale ale Rusiei. La 24 mai 1571 tătarii dau foc caselor de la periferia Moscovei.

Armata rusă sub conducerea prințului Vorotânski reușeste să-i înfrângă pe tătari. Ivan dizolvă opricinina care este detestată în țară dar și pentru că avea nevoie de consimțământul nobililor polonezi. Scopul său este de a se încorona rege al Poloniei în urma decesului regelui Sigismund-August care n-a lăsat moștenitori pe linie masculină. Însă planurile acestora nu se vor căpăta niciodata formă.

Noul rege al Poloniei, Ștefan Bathory îi scrie lui Ivan al IV-lea că va respecta armistițiul de trei ani încheiat între Rusia și Polonia. Ivan și-a anexat cea mai mare parte a Livoniei în 1577.

În 1579 armata poloneză aliată cu armata suedeză zdrobesc armata rusă. La 15 ianuarie 1582 este semnat un armistițiu pe 10 ani între Polonia și Rusia prin care rușii abandonează întraga Livonie și Poloțkul iar polonezii evacuează orașele rusești cucerite.

Declinul morții

Marele declin începe pe 15 noiembrie 1581 când își vede nora, Elena, soția lui Ivan, care era însărcinată, purtând o rochie ușoară în loc de trei rochii așa cum era obiceiul. O bate atât de tare încât aceasta avortează. Țareviciul furios pe tatăl său ridică vocea în fața suveranului care într-un acces de furie își lovește fiul la întâmplare cu bastonul său cu vârful de fier și îl rănește mortal.

Moartea fiului său devine picătura ce a umplut paharul . Ivan nu poate dormi decât câteva ore pe noapte. Dezmățul, excesul de mâncare și băutură îi vor ruinat sănătatea. Pentru că nici poțiunile medicilor și nici rugăciunile preoților nu opresc boala, Ivan cheamă vracii. Din toate părțile sosesc la Moscova astrologi, ghicitori, vraci.

Concluziile celor ce îl vor consulta i se ascund însă, află, din întamplare că astrologii i-au calculat data morții, 18 martie 1584.

La aflarea acestor lucruri, Ivan va începe să facă daruri bisericilor și devine preocupat de succesiune. Moștenitorul va fi cel de-al doilea fiu al său, Feodor. Pentru a-i ușura munca, Ivan formează o comisie ai cărei membrii vor fi : Ivan Șuiski, eroul asediului Pskovului, Ivan Matislavski, fiul nepoatei marelui cneaz Vasili, Nicetas Iuriev, fratele primei sale soții, Anastasia, Bogdan Bielski și Boris Godunov a cărui soră Irina s-a căsătorit cu țareviciul.

Calculele astrologilor dar și ale ghicitorilor se adeveresc pe data de 18 martie 1584, Ivan cel Groaznic, moare în timpul unei partide de șah cu Bogdan Bielski. Se spune că Ivan a murit de o afecțiune a intestinelor și a aparatului urogenital însă, după ce Stalin a ordonat deshumarea sa, acestor afecțiuni li se adaugă și otrăvirea cu mercur.

A fost înmormântat în biserica Sfântului Arhanghel Mihail alături de fiul său ucis într-un acces de furie. Pe mormântul său stă următoarea inscripție: "În anul 7092-1584, în a optsprezecea zi a lunii martie, s-a înfățișat preacredinciosiului suveran, țar și mare cneaz al întregii Rusii, Ivan Vasilievici, în călugărie Ionas."

Conform mărturiilor vremii, Ivan era un diplomat de geniu, un veritabil vizionar politic, un mânuitor de excepție al condeiului, fiind considerat un om deosebit de cult. Inteligența îi era umbrită de accesele de paranoia și depresie, care duceau la violență extremă.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Ucraina, identitate naționalã și rãzboi istoriografic

Mesaj Scris de Admin la data de 30.09.11 11:13

Ucraina, identitate naționalã și rãzboi istoriografic

O țarã frontierã situatã la confluența dintre UE și Rusia, o fostã republicã sovieticã cu o populație de 46 de milioane de locuitori, independentã din 1991, cunoscutã în afara granițelor prin stereotipii de genul „grânarul fostei URSS”, „catastrofa de la Cernobîl”, „criza gazelor” sau „revoluția portocalie”, Ucraina încearcã sã-și construiascã o identitate.


Dificultatea de a gãsi aceastã identitate provine din faptul cã mult timp Ucraina a fost fragmentatã între imperiile Rus și Austro-Ungar, frontierele actuale fiind trasate de Iosif Stalin. Este drept cã ideile naționaliste își fac loc și aici în secolul al XIX-lea, dar abia dupã dezmembrarea URSS Ucraina devine independentã, exceptând o scurtã perioadã între 1917 și 1920. Se pune accent deosebit pe o unitate culturalã și lingvisticã în ultimul deceniu, întrucât ucraineana devine limba principalã din școli și se invocã tot mai mult figura poetului Taras Șevcenko, considerat cel care a creat limba ucraineanã și conceptul națiunii ucrainene. În 2004 țara pare cã ia cotitura proocidentalã prin „revoluția portocalie”, dar Viktor Iușcenko, eroul acestei revoluții, înregistreazã o cãdere în opțiunile. Glorificarea combatanților antisovietici și încercarea de a determina recunoașterea foametei din anii 30 drept un genocid orchestrat de ruși au amplificat divergențele dintre vestul naționalist și estul pro-rus. Vom încerca sã trasãm câteva repere cronologice și apoi sã relevãm conflictele dintre școlile istoriografice care abordeazã istoria unei identitãți problematice cum este cea ucraineanã.

Cronologie


Statalitatea ucraineană are o istorie mai veche, dar și aceasta este cu mari întreruperi temporale și cu încă mai mari semne de întrebare. Primele dintre ele este puse chiar în fața denumirii statului, poporului și a provenienței sale. Toponimicul „Ucraina” nu era denumirea unei țări, ci a unei regiuni sau, mai exact, astfel era arătată poziția ei geografică. „Ucraina” (cuvînt derivat din „u kraia” sau „okraina”) din limba rusă se traduce: „la periferie”, „la margine” sau pur și simplu „periferie”. Rădăcina acestui cuvînt este „krai” – „margine”. Teritoriul a fost un important centru de culturã slavã timpurie în Evul Mediu. Istoricul Grușevski a afirmat că orașul Kiev a fost fondat în perioada în care zona traversată de cursul mijlociu al Niprului era parte a statului Hazaria, pornind însã de la legende, nepãstrându-se vreo atestare documentarã. Hazari au pierdut Kievul în 882, orașul fiind cucerit de conducătorul vareg Oleg, care a pus bazele dinastiei Rurikide. În acea perioadă, teritoriul Ucrainei era locuit de mai multe triburi slave (polanii, drevlianii, severianii, ulicii, tiverianii, croații albi și dulebeții). Kievul era plasat la intersecția unor importante rute comerciale și a prosperat ca centru politico-economic al Rusiei Kievene. Cunoscut și sub numele de Rutenia, Rusia Kieveanã era în secolul al XI-lea cel mai vast stat european. Numele de „Ucraina” îl gãsim pentru prima datã în cronicile din secolul al XII-lea. Acceptarea creștinismului a avut loc în 988, factorul hotărâtor al procesului de creștinare al Rusiei Kievene a fost domnia marelui cneaz Vladimir cel Mare. Fundamentele legale ale slavilor de răsărit au fost puse de Iaroslav I cel Înțelept, cel care a publicat colecția de legi Pravila rusă, legi care au rezistat ocupației lituanieno-polone a teritoriilor rutene.
În 1169, Kievul a fost jefuit de cnezatul Vladimirului, pentru ca mai apoi să fie pustiit de atacurile cumanilor și mongolilor din secolele al XII-lea și al XIII-lea, care subjugã în cele din urmă toate statele de pe teritoriul Ucrainei (1239–1240). Unul dintre statele succesoare a fost Galiția-Volînia, care intrã în conflict cu Regatul Poloniei și Marele Ducat al Lituaniei

În timpul secolului al XIV, Polonia și Lituania au purtat o serie de războaie împotriva mongolilor, iar cea mai mare parte a Ucrainei a trecut sub controlul acestor două puteri. După actul de unire dintre Polonia și Lituania (Lublin, 1569), regiunea a fost colonizată cu polonezi, germani, armeni și evrei. Ucraina a trecut sub administrarea poloneză, devenind parte a teritoriilor Coroanei poloneze. Țăranii ruteni (ucraineni, dar și de alte naționalități), care au fugit pentru a nu ajunge iobagi, au devenit cunoscuți cu numele de cazaci, care au întreprins în 1648, revolta care s-a dezvoltat într-un adevărat război de independență. Precursorul statului ucrainean contemporan, (Armata Zaporijiană) a căutat să se pună sub protecția Rusiei prin semnarea unui tratat în 1654, Tratatul de la Pereiaslav, prin care cazacilor le era recunoscută autonomia internă. Guvernarea directă a țarilor a înlocuit treptat, de-a lungul a mai multor decenii, statutul de autonomie al Ucrainei. După Împărțirile Poloniei din 1772, 1793 din 1795, Galiția a trecut sub administrația Austro-Ungariei, restul Ucrainei revenind Rusiei. Dpã primul rãzboi mondial, în care Teritoriul Ucrainei a fost teatrul de luptă al armatelor Imperiului German, Austro-Ungre, a Armatei Roșii bolșevice, a „albilor” lui Denikin, a celei poloneze și a anarhiștilor lui Nestor Mahno, liderii polonez Józef Piłsudski și ucrainean Simon Petlura au semnat tratatul de la Varșovia din 1920, prin care s-a încercat alungarea bolșevicilor din Ucraina în timpul Operațiunii „Kiev”, operațiune nereușitã.

Mai mult, dupã Tratatul de la Riga din martie 1921 teritoriile ucrainene de la vest de râul Zbruci au fost încorporate în A doua Republică Poloneză, iar restul a devenit parte a URSS-ului ca RSS Ucraineană. În perioada interbelicã s-a încercat punerea în aplicare a unui program intens de ucrainizare: dezvoltarea rapidă a sistemului de învățământ în limba ucraineană, noi edituri și publicații în limba ucraineană, folosirea limbii ucrainene a fost încurajată la toate nivelurile, a fost înființată biserica ortodoxă națională autocefală ucraineană. Colectivizarea a afectat profund Ucraina, sovieticii colectatând în unele cazuri cantități atât de mari de cereale din hambarele fermelor colective, încât foametea a devenit un fenomen răspândit la nivel național. Perioada industrializării și colectivizării a coincis cu o vastă campaniei împotriva „deviațiilor naționaliste”, care s-a tradus în Ucraina printr-un atac fățiș împotriva elitelor politice și culturale. Odată cu stoparea politicii de indigenizare în 1931, a fost declanșată rusificarea tuturor sectoarelor vieții ucrainene. În cel de-al doilea rãzboi mondial ucrainenii au participat la unele dintre cele mai mari bătălii ale celui de-al Doilea Război Mondial precum încecuirea de la Kiev din 1941, asediul Odesei sau forțarea Niprului din 1943. În primele decenii după încheierea războiului, RSS Ucraineană nu număi că a depășit toate nivelurile producției industriale interbelice, dar a devenit vârful de lance al puterii sovietice. Ucraina și-a proclamat independența pe 24 august 1991, ca urmare a procesului de disoluție a Uniunii Sovietice și a devenit unul dintre membrii fondatori ai CSI. Prima constituție postsovietică a fost adoptată pe 28 iunie 1996.

Istoriografie


Cam atât despre momentele cheie din istoria teritoriului ucrainean. Întrebarea este dacã acestea permit extragerea unei esențe etnice ucrainene. Interpretãrile istorice și istoriografia unei statalitãți problematice au o mare influențã asupra construirii unei identitãți naționale, mai ales în cazul slavilor de est, unde contestãrile sunt înflãcãrate din momentul dezintegrãrii URSS. Elitele rusești și chiar majoritatea rușilor nu considerã Ucraina sau Belarusul țãri strãine. Școlile sovietofilã și rusofilã ridicã Rusia la rang de națiune primordialã și acceptã ideea unui transfer de putere dupã colapsul Rusiei kievene cãtre Vladimir-Suzdal, Moscova și Imperiul Rus. Acest „translatio imperii” este conceptul cheie al celor douã școli. Diferența dintre ele constã în faptul cã școala sovieticã permite o oarecare acceptare a entitãților naționale ucraineanã și bielorusã. Dar conform doctrinei sovietice, ucrainenii s-au nãscut dupã colapsul Rusiei kievene și în toatã istoria lor au aspirat la reuniunea cu Rusia, care s-a concretizat în 1654 în Tratatul de la Pereyaslav. Prin urmare, independența țãrii era ceva nenatural, împotriva firii. Rusofilii îi definesc pe ucraineni ca pe o grupare regionalã rusã. În Ucraina aceste școli au aderenți doar în rândul Partidului Comunist și organizațiilor panslaviste. Celelate douã școli istoriografice care intrã în discuție sunt cea ucrainofilã și cea est-slavã, prima prin excelențã naționalistã, iar a doua mai degrabã o reacție la politizãrile istoriei ucrainene. Deși cei doi președinți centriști care au condus țara pânã în 2004, Leonid Krawchuk și Leonid Kuchima, au susținut viziunea naționalistã în sistemul educațional și militar, ei au fost mai degrabã est-slaviști. Cãt despre Viktor Iushcenko, el a întãrit poziția ucrainofilã

Lupta pentru moștenirea Rusiei kievene are un impact profund asupra tuturor aspectelor percepției culturale, conștiinței istorice sau mitologiei naționale ruse și ucrainene. Școlile ucrainofilã, rusofilã și sovieticã se bazeazã însã pe realitatea incontestabilã a unitãții Rusiei kievene, care de fapt a fost, conform istoricului Jaroslaw Pelenski, „o entitate politicã laxã, slab definitã și eterogenã în care loialitatea triburilor era inseparabilã de teritoriul local”. Asta nu a stopat însã mitologizarea. În tradiția rusofilã ucrainenii își fac apariția abia prin secolul al XVII-lea, dupã ruperea unitãții slavilor de est odatã cu prãbușirea Rusiei kievene. Se presupune cã istoria slavilor de est ar trebui tratatã ca un tot organic. Școala sovieticã continuã de fapt tradiția imperialistã, dar cu ceva balast comunist. Ea propune o origine din „drevnerusskaia narodnost”, care se referã de fapt tot la ruși și promoveazã o inegalitate temporalã între cele douã nații, apariția Ucrainei pe scena politicã fiind limitatã la secolul al XIV-lea, pânã la reunificarea din 1654. Partidul Comunist și Partidul Progresist Socialist pun aceent pe o uniune care sã renascã fosta URSS. Volodymir Mukhin, șeful comitetului parlamentar de apãrare și securitate, subliniazã parteneriatul strategic cu Rusia din considerentul cã ambele provin din același stat. Mixtura de panslavism și internaționalism comunist este similarã celei promovate de Lukashenka în Belarus.

Elita culturalã și politicã ucraineanã este însã dominatã de școala ucraineanã, de viziunea liberalã și de centru-dreapta. Dominația sa este susținutã și de rolul disproporționat pe care îl joacã vestul și centrul Ucrainei, incluzând capitala Kiev. Diaspora ucraineanã este iarãși foarte apropiatã de aceastã școalã criticatã de mult ori în Occident pentru ultranaționalism. De altfel diaspora este prima care începe sã producã lucrãri contestatare ale viziunii sovietice, de pildã Orest Subtelny, care publicã la Toronto în 1988 „Ukraine. A History”. Revendicarea moștenirii kievene face parte dintr-un efort mai amplu de a depãși complexul de inferioritate hrãnit de politicile țariste și sovietice. Așadar întâlnim opinii ca cea a istoricului Mykhailo Braichevsky, care spune cã „Rusia kieveanã este leagãnul ucrainean pentru cã Rusia kieveanã reprezintã primul regat ucrainean”, al doilea regat fiind cel al prințului Danylo Halytskyi, Galiția-Volînia. Poporul rus își are rãdãcinile în teritoriul geografic ucrainean, în Kiev, Chernihiv sau Periaslav, de unde a migrat spre nord. Așadar ucrainenii se rãzbunã printr-o inversare de perspectivã, ei devenind acum frații mai mari ai rușilor. În ambele școli se pare însã cã miturile și ideologizãrile creazã baza consolidãrii unei națiuni din punct de vedere politic și cultural. Ucraina este redescoperitã și reconstruitã prin Rusia Kieveanã, care apare ca punct de reper fundamental în toate manualel școlare începând cu 1991, alãturi de culturi și state slave și preslave și mai vechi, reprezentând o naționalizare atotcuprinzãtoare a istoriei. Ucraina este prin urmare capabilã de a-și fãuri o existențã geopoliticã independentã de Rusia, fapt urmãrit prin aspirația spre apartenența la UE.

O poziție intermediarã gãsim în școala est-slavã, care pretinde depãrtarea de exclusivismul rusofil, care neagã existența ucrainenilor și bielorușilor ca entitãți etnice separate de ruși, sau ucrainofil, care naționalizeazã la modul absolut toatã istoria Rusiei kievene. Poziția centristã și natura eclecticã a acestei școli sunt un produs al legãturilor istorice cu Rusia și al regionalismului ucrainean. Slaviștii estici propun o estompare a distincțiilor dintre cele douã popoare, dar și o apropiere fațã de Europa, mizând pe poziția Ucrainei ca liant între cele douã. Aceastã viziune are mulți aderenți din rândul partidelor democrate naționale tocmai pentru cã propune o egalitate între slavii de est, susținând cã Rusia kieveanã este locul de baștinã și a rușilor, și a ucrainenilor, și a bielorușilor. Egalitatea ruso-ucraineanã este un reper esențial în politica fațã de Federația Rusã, ea presupunând un pragmatism similar celui al lui Kuchma, care a trecut de la platforma pro-rusã de pe care a fost ales în 1994 la platforma pro-NATO, care l-a ajutat în obținerea recunoașterii legislative și executive a granițelor Ucrainei în 1997-99. Și totuși, aderarea la școala est-slavã se traduce în dezideratul integrãrii Ucrainei împreunã cu Rusia în „Europa”, ceea ce este greu de acceptat și pentru politica centristã (de exemplu Partidul Regiunilor) și pentru Rusia. Sub Iushcenko obiectivul strategic al integrãrii euro-atlantice devine mai clar formulat decât în perioada oscilațiilor din politica externã ale lui Kuchima, ceea ce presupune și o ieșire mai pronunțatã din sfera de influențã rusã.

Ca proiect istoriografic, perspectiva școlii est-slave se remarcã prin lipsa de radicalism și o încercare de eliberare de politizãri și mitificãri, dar din pãcate este greu de aplicat la o națiune independentã de atât de puțin timp și în curs de formare identitarã, pentru cã dominația rusofiliei și sovietismului a provocat o reacție la fel de extremã, menitã sã contracareze orice tentativã de anulare a unei moșteniri istorice pe care poporul ucrainean se vede obligat sã o asume și sã o apere în vederea construcției politice și culturale a etnicitãții.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=RUSIA

Mesaj Scris de Admin la data de 19.09.11 14:28


8 septembrie 1380 - A avut loc batalia de la Kulikovo


fata tavalugului mongolo-tatar, teritoriile Rusiei Kievane s-au prabusit rând pe rând, devenind parte a regiunii de vest a Imperiului Mongol, Hoarda de Aur, al carui nucleu a fost stabilit in regiunea Volgai Inferioare. Profitând de lupta pentru succesiune, declansata imediat dupa moartea, in circumstante misterioase, a hanului Abdullah si acapararea puterii de catre aristocratul razboinic Mamai, cneazul Moscovei, Dmitri, a refuzat sa accepte plata tributului, motivând ca noul han nu facea parte din dinastia legitima, infiintata de Genghis-Han. Furios, Mamai i-a chemat in ajutor pe principele lituanian Iagello si pe cneazul Oleg de Riazan, un adversar inversunat al lui Dmitri si a invadat pamânturile cnezatului moscovit.
Dmitri si-a mobilizat trupele, pentru a rezista atacului si, dându-si seama ca nu ar avea nicio sansa in fata armatelor combinate ale dusmanilor, s-a napustit rapid asupra lui Mamai, care facuse tabara pe fluviul Don, ìnainte ca tatarii sa faca jonctiunea cu aliatii lor. In dimineata zilei de 8 septembrie 1380, o ceata densa acoperea câmpia Kulikovo, pe care s-a dat lupta. Spre miezul zilei, când ceata s-a ridicat, cele doua armate s-au aruncat una asupra celeilalte. Dmitri a recurs la un siretlic: un boier, Mihail Brenok, a imbracat armura cneazului si tatarii s-au napustit asupra lui, ucigându-l in lupta, in vreme ce adevaratul cneaz savârsea minuni de vitejie si impingea inapoi cavaleria inamica. Dupa trei ore de macel, batalia s-a incheiat cu victoria rusilor, care au lasat insa multi morti pe câmpul de lupta.



Mamai a scapat cu fuga, ajungând inapoi in Crimeea, unde a fost insa asasinat de rivalii lui, care i-au oferit titlul de mare han al Hoardei de Aur unui lider din stirpea lui Genghis, Toktamis. Victoria de la Kulikovi a marcat, practic, sfârsitul dominatiei mongole asupra cnezatelor rusesti.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Top 10 mistere ale Rusiei

Mesaj Scris de Admin la data de 19.07.11 10:43

Top 10 mistere ale Rusiei

Cele două decenii care au trecut de la disoluția Uniunii Sovietice au fost o „mină de aur” pentru istorici – „de aur”, pentru valoarea informațiilor descoperite în arhive și memorii, și „mină”, din cauza eforturilor frustrante, intense, care trebuie depuse pentru a aduce informația la suprafață. În multe sensuri, abia am început să înțelegem istoria sovietică; ce am făcut până în prezent a fost să compilăm mărturii și arhive referitoare la evenimente cândva secrete. Dar sunt atâtea lucruri pe care încă nu le cunoaștem.

Gândiți-vă la noul și valorosul volum „Masterpieces of History: The Peaceful End of the Cold War in Europe”. Cartea este ca un seif secret în care sunt păstrate cele mai fascinante documente strict secrete despre revoluțiile din 1989. Vladislav Zubok, unul din editorii volumului, l-a comparat cu partea observabilă a lunii – dar există alta, mai îndepărtată, care încă nu a fost văzută.

În această logică, iată lista mea, arbitrară, de mistere sovietice care așteaptă să fie descoperite.

1. Ce s-a întâmplat cu miliardele de dolari în aur și bani deținute de Partidul Comunist după dispariția URSS? Mai multe rapoarte de presă din acea perioadă susțineau că banii au fost mutați rapid în conturi din bănci străine, dar niciodată nu a fost adusă vreo dovadă. Igor Gaidar, premierul lui Boris Elțîn, a angajat cândva o firmă internațională de detectivi particulari (Kroll Associates) pentru a-l ajuta să găsească banii, dar nu s-a înregistrat niciun progres. De câți bani a fost vorba și unde au dispărut?

2. A dezvoltat vreodată URSS o armă nucleară portabilă? S-a speculat mult, dar nu a existat niciodată vreo dovadă în acest sens. Generalul rus Alexander Lebed a spus în 1997 că s-au construit cam 100 de dispozitive nucleare de mărimea unei valize și jumătate din ele au dispărut. Dar afirmația lui Lebed a fost vagă și incompletă, iar alții au negat ori au pretins că acesta le-a confundat cu mine nucleare terestre. Cine avea dreptate?

3. În prima săptămână după dezastrul nuclear de la Cernobîl, din aprilie 1986, liderul sovietic Mihail Gorbaciov a fost nefiresc de tăcut. Nu a vorbit pe această temă decât pe 14 mai, după mai bine de două săptămâni. Ce s-a petrecut în acele zile la nivel oficial? De ce acest om de acțiune a părut atât de imobil?

4. De la începutul anilor ’70, liderii sovietici au aprobat un program secret de dezvoltare a armelor biologice.Cunoaștem liniile generale ale cercetării, dar nu cunoaștem aproape nimic despre latura militară. A existat un „concept de utilizare” sau o doctrină militară pentru utilizarea acestei arme? Împotriva cui, pe ce câmp de luptă? Au fost create arme cu destinație specială? Ce s-a întâmplat cu ele după dispariția URSS?

5. Ne lipsesc încă informații esențiale legate de criza rachetelor din Cuba, cum ar fi ce li s-a spus revoluționarilor cubanezi Raul Castro și Che Guevara în timpul vizitei lor în URSS înainte de criza din ’62, sau lui Fidel Castro după aceea. Chiar dacă au apărut înregistrările ședințelor Politburo și cablograme din timpul crizei, dialogul acestora cu liderul sovietic Nikita Hrușciov înainte și după eveniment ar putea aduce o perspectivă nouă asupra motivului pentru care armele nucleare au fost implementate acolo și ce lecții s-au tras din respectiva experiență.

6. În cartea sa din 1999, Ken Alibek, un dezertor care fusese adjunctul directorului responsabil de programul biologic sovietic, a declarat că „principalul obiectiv” al operațiunii „Flautul” a KGB a fost să „dezvolte agenți biologici psihotropici și neurotropici care să fie folosiți de KGB în operațiuni speciale – inclusiv în asasinate politice”. Care a fost scopul și utilitatea finală a acestei operațiuni?

7. Începând cu 1981, Moscova a trimis instrucțiuni urgente către KGB și GRU, serviciilor militare secrete, să strângă informații despre o posibilă primă lovitură nucleară americană. Instrucțiunile au fost cunoscute sub numele de RYAN, de la Raketno-Yadernoe Napadenie (atac cu rachete nucleare). Oleg Gordievski, un agent KGB care spiona pentru britanici, a oferit informații Occidentului despre RYAN și detalii despre această operațiune au fost publicate de Gordievsky și Christopher Andrew în lucrarea lor din 1990, intitulată „KGB: The Inside Story”. Dar nu știm în continuare cum au reacționat liderii de la Moscova la rapoartele primite, în special șeful spionajului Iuri Andropov, care a devenit secretar general în 1982. Era Kremlinul atât de paranoic față de războiul nuclear după cum părea?

8. La începutul anilor 1980, sovieticii au construit un buncăr subteran uriaș în Munții Ural, cunoscut sub numele de „Grot”, pentru a fi folosit ca un post de comandă pentru Forțele de Rachete Strategice, în cazul unui eveniment nuclear. Serviciile americane de informații au descoperit dovezi că buncărul se afla în faza de construcție, dar toată afacerea a fost învăluită în mister. Care a fost scopul original al lui Grot?

9. Uneori, un secret poate fi ascuns într-o mulțime de date. Timp de mulți ani Statele Unite au fost nedumerite asupra modului în care economia sovietică era legată de necesitățile de securitate și apărare. Având sisteme economice diferite, monede, materiale și metode diferite de construcție, costul de producție al unui tanc sovietic era cu siguranță diferit de cel american. Chiar și rapoarte contemporane interne, cum a fost cel realizat de Vitali Kataiev, unul dintre angajații Comitetului Central, pe care l-am folosit în cartea mea „The Dead Hand”, lăsau multe întrebări fără răspuns. Kataiev estima că 20 de procente din economia sovietică erau destinate apărării (CIA estima 15-17%), dar erau multe variabile, de la calculul real al costurilor cu forța de muncă și materialele într-o economie planificată până la faptul că fabricile sovietice din domeniul apărării produceau televizoare și mașini de cusut. Cât de dificiă de susținut era cursa înarmărilor pentru URSS?

10. Cât de eficient au informat serviciile de informații externe conducerea sovietică? Când a venit vorba despre analizarea Inițiativei Strategice de Apărare (SDI) a lui Ronald Reagan, Kataiev spunea că întotdeauna KGB-ul supraestima pericolul, agenției fiindu-i teamă să nu-l subestimeze. Gordievski spunea că multe rapoarte ale KGB erau compilate din informații apărute în ziare din cauza lipsei unor surse mai bune. Cât de bune erau informațiile KGB-ului? Cât de sistemică a fost înclinația de a spune conducerii ce-și dorea să audă?

Articol preluat din revista Foreign Policy România, numărul 23, iulie-august 2011. David E. Hoffman, editor contributor la FP, a condus biroul din Moscova al Washington Post între 1996 și 2001. Cartea sa „The Oligarchs” va fi reeditată în septembrie.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Țăranii ruși din secolul al XIX-lea, de la "sclavi subumani"

Mesaj Scris de Admin la data de 18.07.11 14:01

Țăranii ruși din secolul al XIX-lea, de la "sclavi subumani" la "deținători de pământ" - Galerie foto
Țăranii ruși erau deseori considerați sclavii subumani ai nobililor, scrie environmentalgraffiti.com. De fapt, ei erau legați prin lege de stăpânii lor.
Asta se întâmpla înainte de reforma țărănească din 1861. Atunci, 23 de milioane de țărani au fost eliberați, putând să se căsătorească fără consimțământul stăpânilor și să dețină la rândul lor pământ.
Totuși, viața rămânea grea pentru țărani, majoritatea continuând să facă agricultură. Environmentalgrafitti.com prezintă o galerie foto cu poze foarte rare, înfățișând țărani ruși.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=RUSIA

Mesaj Scris de Admin la data de 17.07.11 17:36


30 iunie 1908 - Are loc incidentul Tungus

In dimineata zilei de 30 iunie, putin dupa ora 7, localnicii din regiunea Tungus si colonistii rusi de la nord de lacul Baikal au observat o coloana de lumina albastruie, mai stralucitoare decat Soarele, coborand din cer. Zece minute mai tarziu, s-a vazut o izbucnire luminoasa si s-a auzit un sunet ca de tunet. Suflul puternicei explozii a doborat oameni aflati la kilometri distanta si a spart toate geamurile, pe o raza de zeci de kilometri. Impactul bizarului obiect luminos cu solul a fost inregistrat, ca un cutremur de 5 grade pe scara Richter, de numeroase statii seismice din Asia si Europa.
In noptile ce au urmat, cerul a fost luminat feeric, in nordul masei eurasiatice, iar pulberile ridicate in atmosfera au putut fi detectate pana si in America de Nord, de specialistii de la Observatorul Astrofizic Smithsonian. Ulterior, numeroase expeditii au incercat sa ofere o explicatie fenomenului. S-a spus, de pilda, ca ar fi fost vorba despre o cometa de gheata, despre un bulgare de antimaterie sau chiar despre o nava extraterestra, prabusita accidental in Siberia. Dar savantii care s-au aratat preocupati de fenomen au neglijat, se pare, un amanunt esential, anume ca obiectul a explodat, initial, in atmosfera, la o distanta relativ mica de sol, dar fragmentul principal si-a continuat drumul spre pamant, pe o traiectorie sinuoasa si diferita de cea de pana atunci.
Oamenii de stiinta care au cercetat zona in perioada interbelica au fost indusi in eroare de faptul ca unda de soc provocata de aceasta prima explozie a distrus razant copacii, pe o suprafata intinsa, dar nu au luat in calcul ipoteza ca obiectul ar fi putut sa nu se disipeze total in acel moment. Majoritatea savantilor sustin astazi ca „obiectul” care a explodat la Tungus ar fi fost un meteorit. O parte din energia produsa de el in momentul impactului cu solul s-a transformat in caldura, topind gheata si formand un lac, Cheko, iar restul s-a dispersat in atmosfera, sub forma unei gigantice unde de soc.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Vor V Zakone sau Fratia si Legea Talharilor

Mesaj Scris de Admin la data de 08.07.11 9:34

Vor V Zakone sau Fratia si Legea Talharilor
Originile crimei organizate ruse coboara pana in vremea Rusiei Imperiale. Inca de pe atunci drojdia si scursoarea societatii care parazita targurile si orasele Maicii Rusia s-a constituit intr-o grupare de sine statatoare cu legi si cutume proprii.
Asa s-a nascut Vor V Zakone, adica Fratia si Legea Talharilor, o grupare obscura unde s-au unit toti hotii, criminalii, talharii si escrocii din Rusia.
Puterea lor a ajuns la apogeu in vremurile tulburi ale Revolutiei Bolsevice din 1917 cand, pe fondul anarhiei generale care devasta tara, bande inarmate de hoti terorizau populatia. In fata tavalugului bolsevic, multi membri ai Fratiei Hotilor s-au inscris in randurile noului Partid Comunist si-au activat mai apoi drept vajnici tovarasi comisari in randurile noii oranduiri sovietice. Dupa caderea Uniunii Sovietice, Vory-ii si-au asumat postul de lideri in cadrul tutror gruparilor de crima organizata care cresteau ca ciupercile dupa ploaie in Rusia lui Boris Eltin. Tulpina mama a vechii Vor V Zakone, alimentata de apele capitalismului salbatic, avea sa ajunga la apogeu. Puterea delegatilor sai era atat de mare incat acestia mediau conflictele si reglarile de conturi intre diversele mafii rusesti locale. Codul lor era temut si respectat de oricine, fie el membru in Fratie, politician sau simplu cetatean. Orice incalcare a codului ducea la pedepse crude care se concretizau intotdeauna in mutilari sau in cazurile mai serioase, torturi care se sfarseau cu viata nefericitei victime.
Tatuaje si coduri ale onoarei
Cel mai pregnant simbol este cel al unei biserici sau manastiri tatuata pe piept, umeri sau spate. Doar ocnasii imbatraniti au dreptul sa se tatueze astfel. Numarul de turnuri al bisericii semnifica de cate ori a fost inchis purtatorul tatuajului. Cel care are tatuat un pirat a fost mai mult ca sigur un “soldat” care a comis un jaf armat. Cel care are tatuat un craniu este un ucigas. Cei care au stele sau galoane militare pe umeri se bucura de un respect nelimitat. Acestia sunt “capitanii”, cei care au trait in demnitate si onoare conform codului Vor V Zakone. Cel care are un trandafir pe piept este un membru marcant al Mafiei Ruse – nu trebuie jignit sau suparat de niciun alt detinut.
Ce obligatii are un “frate” conform codului Vor

  • Trebuie sa uite toate legaturile si contactele cu rudele sale, inclusiv parintii sau fratii.
  • Nu i se permite sa aiba propria familie. Are, in schimb, voie sa aiba cate amante doreste.
  • Niciodata, sub niciun fel de circumstanta nu trebuie sa munceasca cinstit. Abuzurile sexuale asupra copiilor sunt aspru pedepsite de Frati, mult mai aspru decat legea statului.
  • Trebuie sa-si ajute fratii prin orice mijloace. Suport material sau moral
  • Trebuie sa tina secrete informatiile despre complici sau ascunzatori, case conspirative sau apartamente sigure, locuri de intalnire sau depozite de arme si bani.
  • In situatii dificile nu trebuie sa ia asupra sa faptele altui Vor deoarece il va obliga pe acesta sa-i cumpere timpul petrecut in inchisoare.
  • In cazul unui conflict cu un alt Vor, nu trebuie sa-si faca dreptate singur ci sa convoace un consiliu al Fratiei.
  • La astfel de consilii prezenta este obligatorie.
  • Ofensa unui Vor se spala cu sange.
  • Nu trebuie sa dea semne de slabiciune daca trebuie sa pedepseasca un alt Vor la ordinele consiliului.
  • Nu trebuie sa joace jocuri de noroc daca nu are bani sa acopere pierderile.
  • Nu trebuie sa aiba nici o legatura sau conexiune cu autoritatile.
  • Trebuie sa-i invete pe incepatori tainele “meseriei”
  • Nu trebuie sa bea alcool pana isi intuneca ratiunea si judecata
  • Trebuie sa fie informat in privinta rangului celorlalti Frati.
  • Nu trebuie sa primeasca in maini arme din partea autoritatilor. Nu trebuie sa serveasca in armata, politie sau trupele speciale.
  • Este obligat sa-si duca la capat orice promisiune in fata celorlalti Frati.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=RUSIA

Mesaj Scris de Admin la data de 20.06.11 23:13

Generalul Armatei Albe și românii
http://www.romanialibera.ro/opinii/aldine/generalul-armatei-albe-si-romanii-199054.html
Anton Denikin a reușit să organizeze principala forță care lupta împotriva Armatei Roșii cu sprijinul discret al României. Denikin fusese comandantul trupelor țariste trimise în România în anul 1916.
Unul dintre cele mai importante personaje isto­rice ale luptei îm­po­triva comu­nis­mu­lui, generalul țarist Anton Ivanovici Denikin, a început să organizeze lupta împotriva Ar­matei Roșii cu sprijinul dis­cret al Casei Regale a României. Gene­ralul rus a fost, în timpul primu­lui război mondial, șeful trupelor țariste care fuseseră trimise, în anul 1916, în România, să spri­jine trupele românești, aflate în luptă cu trupele ger­mane, aus­tro-ungare și bulgare.
Remarcat în războiul cu japonezii
Generalul Anton Ivanovici Deni­kin a fost liderul Contra­revoluției ruse și a condus tru­pele rămase fidele Casei Impe­riale Romanov într-un sângeros război civil. Acesta a izbucnit după Revoluția Bolșe­vică și s-a încheiat abia în anul 1922, când trupele țariste, reunite în așa-numita Armată Albă, s-au îmbar­cat din Crimeea și s-au refugiat la Constan­ti­nopole. Istoriografia oficială a re­mar­cat faptul că Armata Albă a fost sprijinită de trupele Antan­tei, adică de Franța, Statele Unite ale Americii ori Marea Britanie, dar contribuția Româ­niei la nașterea Armatei Albe a fost trecută sub tăcere. În timpul perioadei co­mu­niste, nu era acceptabil să fie arătată contri­buția României la lupta împo­triva comunismului.
Anton Ivanovici Denikin s-a născut în Polonia ocupată de Rusia, în anul 1872. El a urmat cursurile Școlii Militare din Kiev și, apoi, pe cele ale Acade­miei de Stat Major. Și-a început cariera de ofițer activ în timpul răz­boiului ruso-japonez din 1905, când armata niponă a îngenun­cheat armata țaristă, care era consi­derată de către generalii ruși drept cea mai importantă forță militară din lume, după înfrân­gerea lui Napoleon Bona­parte. Anton Ivanovici Denikin a fost unul dintre tinerii ofițeri remarcați în luptele împotriva japonezilor. Drept urmare, a fost promovat general și comandant militar al Kievului.
În România, a comandat 40.000 de militari ruși
După izbucnirea primului răz­boi mondial, în anul 1914, el a fost numit adjunct al șefului de stat major al Armatei a 8-a și a par­ticipat la luptele din Galiția, împo­triva austro-ungarilor și germanilor. În anul 1916, el a fost numit la comanda unui corp de circa 40.000 de militari ruși, tri­miși în ajutorul Armatei Regale Române. În această calitate, generalul Denikin a condus, în partea de sud a frontului, ultima ofensivă importantă a armatei ruse din timpul primului război mondial, ofensiva Brusilov. Aceasta a avut ca scop ușurarea presiunii ger­mane asupra fron­tului francez de la Verdun.
Însă victoriile de pe câmpul de luptă au fost subminate de răs­pândirea morbului comunist. Influențați de propaganda bol­șe­vică, de pe frontul din Ga­li­ția au dezertat 58.000 de soldați ruși, așa că armata țaristă a fost nevoită să se retragă pe vechile sale poziții. Comunismul a contaminat și armata rusească din România, așa că trupele generalului Deni­kin nu au reușit să ofere tot ajutorul așteptat de aliații ro­mâni. Drept urmare, armata română și corpul VIII de armată țaristă, comandat de Denikin, au fost înfrânte de armatele Pute­rilor Centrale. Soldații ro­mâni și ruși s-au retras în Mol­dova, unde au reușit să stabi­lizeze frontul pe linia Mărăști-Mărășești-Oituz. Soldații ruși au continuat să dezerteze, iar armata română a rămas, prac­tic, singură împo­tri­va armatelor Puterilor Centrale.
Arestat, după o lovitură de stat nereușită
Generalul Denikin a plecat la Sankt Petersburg, capitala imperială, unde țarul Nicolae al II-lea fusese înlăturat în urma Revoluției din Februarie, care a adus la putere guvernul condus de Kerenski. În septembrie, generalii Mihail Alekseev, Alexei Brusilov, Lavr Kornilov și Anton Denikin au încercat să dea o lovitură de stat în septembrie 1917 și să înlo­cuiască guvernul Kerenski cu un guvern condus de militari. Lovitura de stat a eșuat, iar Denikin, împreună cu ceilalți generali, a fost arestat. În zilele tulburi ale Revoluției Socialiste din Octombrie, în urma căreia bolșevicii conduși de Lenin au pus mâna pe putere, Denikin a reușit să evadeze și să fugă în Rusia de Sud, la Novo­cerkassk. Aici, ofițerii țariști au format Armata Voluntarilor, desti­nată luptei împotriva bol­șevicilor.
De ce l-a sprijinit România pe Denikin
Un amănunt puțin cunoscut este faptul că Armata Volunta­rilor a beneficiat de sprijinul material al Casei Regale a Româ­niei. Sprijinul a constat în faptul că România le-a permis solda­ți­lor și ofițerilor țariști care se aflau în Moldova să se alăture Armatei Voluntarilor, împreună cu tot echipamentul de luptă și cu muniție. De asemenea, Ar­ma­ta Voluntarilor a fost spriji­nită cu hrană. Sprijinul acordat Armatei Voluntarilor era justi­ficat de atitudinea tot mai ostilă a noului guvern bolșevic față de România. Guvernul bol­șe­vic a semnat pacea de Brest-Litovsk, prin care a cedat Germa­niei Ucraina, iar România a ră­mas singură pe Frontul de Est.
În aceste condiții, România a fost nevoită să ceară armistițiu cu Puterile Centrale și să nego­cieze o pace de­zas­truoasă, pacea de la Buftea - București, care, însă, nu a fost ratificată nicio­dată de Regele Ferdinand I. Mai mult, bolșevicii provocau tulbu­rări armate în Basarabia, iar în România au încercat să îi deter­mine pe soldații români să se alăture Revoluției comuniste. În urma acestor acte, Sfatul Țării de la Chișinău, în martie 1918, a cerut ajutorul Armatei Regale Române, care i-a izgonit pe bolșevici, iar apoi Basarabia s-a unit cu România. Bolșevicii nu au recunoscut acest act și au încercat să atace în continuare Armata Română. Așa că, de facto, Armata Regală Română și Armata Albă erau aliate în lupta împotriva Arma­tei Roșii.
Sprijinul pentru Denikin a venit din partea Casei Regale pe căi discrete, deoarece Guvernul României, aflat în refugiu la Iași, se angajase în fața Puterilor Centrale să se abțină de la orice activitate militară. În 1918, Denikin a preluat con­ducerea Armatei Volun­tarilor, pe care a botezat-o Armata Albă, în opo­ziție cu Armata Roșie a comu­niștilor și cu Armata Verde a naționaliștilor ucrai­neni. An­ton Ivanovici Denikin a reor­ga­nizat armata sa și a încercat să recucerească Mos­cova. Însă ofen­siva Armatei Albe s-a îm­pot­molit la Orel, la 400 de kilo­metri depărtare de Moscova. După bătă­lia de la Orel, a urmat o re­tra­gere continuă a Armatei Albe. În martie 1920, Denikin mai controla doar Crimeea. În apri­lie, el a demisionat în favoa­rea baro­nului Piotr Wranghel, apoi a ple­cat cu un vapor la Constan­tinopole.
Generalul în exil
Generalul Denikin a locuit în mai multe țări, inclusiv Ungaria, Franța, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. El a murit în SUA, în anul 1947. Denikin a rămas unul dintre liderii emigrației ruse până la stingerea sa din viață și a continuat să militeze pentru răsturnarea comunismului în Rusia. Diabolizat în timpul comunismului, generalul Denikin a fost reabilitat în ultimii ani. În anul 2005, rămășițele sale pământești au fost transferate din SUA la Mănăstirea Donskoi din Moscova.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=RUSIA

Mesaj Scris de Admin la data de 20.06.11 19:05

Secrete din inima puterii staliniste: Tatăl meu, Lavrenti Beria
http://www.historia.ro/exclusiv_web/michael-nicholas-blaga/articol/secrete-inima-puterii-staliniste-tatal-meu-lavrenti-beri
Istoria Europei a consemnat câteva nume de polițiști infami. Francezii l-au dat istoriei pe Joseph Fouche (1759-1820) în perioada imperiului, germanii l-au dat pe Heinrich Himmler (1900-1945) în perioada nazistă, iar sovieticii dețin supremația cu Henrik Yagoda (1891-1938), Nikolai Iejov (1895-1940) și Lavrenti Beria (1899-1953) în perioada stalinistă.
Acești ultimi trei ofițeri sovietici dețin un record sinistru prin numărul imens de morți rezultat de pe urma activității lor. Dar în galeria întregii istorii universale a lumii nu există un exemplu de polițist infam care să-l fi întrecut pe Lavrenti Beria. După arestarea sa de către Hrușciov în 1953, ancheta judiciară a durat șase luni și cuprinde 39 de volume cu depoziții, documente și alte probe incriminatorii rămase secrete și inaccesibile până azi. Numai Stalin a mai beneficiat de o asemenea tăinuire a trecutului său criminal. Din acest punct de vedere, cartea de față, Beria, mon pere. Au coeur du pouvoir stalinien, este un eveniment editorial prin aceea că aduce detalii inedite atât despre enigmaticul Lavrenti Beria, cât mai ales despre anturajul cel mai apropiat al lui Stalin de la Kremlin.
Sunt detalii valoroase întrucât ele provin de la o sursă capabilă să redea veridic atmosfera din interiorul Kremlinului, acel palat interzis oamenilor obișnuiți. Istoricii occidentali cer, într-adevăr, prudență și spirit critic în preluarea portretului lui Lavrenti Beria prezentat în această carte, deoarece autorul este fiul legitim al lui Lavrenti. Dar ceea ce autorul scrie despre Stalin și despre oamenii din jurul lui este fascinant și, în multe privințe, total inedit. De aceea ne vom concentra îndeosebi asupra celor relatate de autor despre acești oameni și despre circumstanțele în care s-au petrecut evenimente capitale din istoria secolului XX.
Fiul lui Beria l-a spionat pe Roosevelt



Prima surpriză a cărții este știrea că Lavrenti Beria, născut și crescut în Georgia, privea cu ironie șovinismul de mare putere al rușilor față de cultura popoarelor subjugate de ei, în general, și față de georgieni, în special. Ilustrativ în acest sens este faptul că fiul lui, autorul acestei cărți, a făcut primele 7 clase primare la Școala Germană din Tiflis, azi Tbilisi, iar la absolvirea ei a continuat studiile medii în limba engleză.
Când avea 10 ani, fiul lui Beria, Sergo, a vizitat cu familia pentru prima oară capitala URSS, unde a provocat consternare fiului lui Stalin, Vasili Iosifovici, pentru că nu știa rusește, iar acesta din urmă nu știa limba tatălui său, gruzina. Buna cunoaștere a limbii engleze l-a determinat pe Stalin să-l folosească pe fiul lui Beria ca translator personal într-o misiune ultrasecretă. L-a pus pe Sergo Beria să asculte în secret convorbirile președintelui Roosevelt cu apropiații săi, când acesta era cazat în clădirea ambasadei URSS, la Teheran, în timpul întâlnirii din 1943 a lui Stalin cu Roosevelt și Churchill. Sovieticii instalaseră microfoane în apartamentele locuite de Roosevelt, iar Sergo trebuia să-i prezinte lui Stalin, la prima oră sinteza convorbirilor din ajun purtate de Roosevelt cu colaboratorii săi, pentru a se pregăti de negocieri.
Serviciile americane de informații aflaseră despre planul secret al lui Hitler, numit „Saltul cel Lung”, de a-l asasina pe Roosevelt la Teheran.
În acest scop, Hitler l-a trimis acolo pe celebrul Otto Skorzeny împreună cu echipa sa special antrenată pentru aceste operațiuni, și care a devenit faimoasă prin scoaterea din captivitate a lui Mussolini. Sovieticii au reușit să captureze la timp, în Teheran, o parte dintre oamenii lui Skorzeny, înaintea unui asalt asupra președintelui SUA.
Sergo Beria a absolvit cursurile Academiei Militare „Budionîi” și a devenit inginer militar în specialitatea Transmisiuni radio. A refuzat, la sfatul tatălui său, ofertele excepționale de serviciu oferite de mareșalul Voroșilov, la Ministerul Apărării, și ale lui Molotov, la Ministerul de Externe. Lavrenti știa ce pericole îl pândesc pe fiul său în structurile guvernului sovietic. Sergo s-a dedicat științei și a devenit cercetător la un institut de proiectări rachete intercontinentale. A rămas până la sfârșitul carierei sale un savant respectat de comunitatea oamenilor de știință ai Rusiei. Cum nu deținem spațiul necesar menționării tuturor dezvăluirilor făcute de Sergo Beria în această carte, ne vom limita la cele mai surprinzătoare dintre ele.
Moartea lui Beria, un asasinat politic


Prima dintre acestea este demascarea cu argumente și probe verificabile a versiunii false date de Hrușciov privind arestarea, procesul și moartea lui Lavrenti Beria. Acesta n-a fost arestat în timpul unei ședințe a Biroului Politic din 26 iunie 1953 de către un grup de militari, condus de mareșalul Jukov – cum este, de atâția ani, versiunea oficială. Istorici din Occident și din Rusia au semnalat de-a lungul anilor numeroase inadvertențe, contraziceri și modificări ale versiunii oficiale.
Autorul povestește cum a fost chemat acasă, urgent, de la serviciu, în ziua de 26 iunie 1953, și a aflat de la servitori, paznici și santinele ale vilei că totul s-a petrecut acolo, în dimineața acelei zile. Lavrenti a fost împușcat în vilă și Sergo a văzut urmele lăsate de gloanțe în camerele tatălui său. În anul 1997, publicația rusească „Nedejia” a prezentat mărturia lui A. Vedenin, cum că a făcut parte din grupul trimis la domiciliul lui Lavrenti Beria pentru a-l suprima (pag. 374).
Cartea menționează și depoziția unui contemporan, pe nume Mirtskhulava, care face lumină completă în acest mister: „A fost o dublură cel judecat în locul lui Beria, care era mort de mult. Ei au fost obligați să fabrice un proces din cauza reacției străinătății. Hrușciov nu știa să-și țină limba cu nimeni. A mărturisit el însuși că procesul a fost regizat în toate detaliile. Eu l-am auzit exclamând: «Dacă l-am fi ținut în viață, el ar fi fost capabil să recruteze pe toată lumea, să iasă din captivitate și să ne împuște pe toți. Din cauza asta, noi l-am executat curând după arestare»” (pag. 378).
O altă dezvăluire făcută de fiul lui Beria este faptul că Stalin a urmărit încordat, din oră în oră, evoluția discuțiilor purtate în secret, în Anglia, de Churchill cu Rudolf Hess, adjunctul lui Hitler, trimis acolo în anul 1940 cu un avion echipat cu rezervoare suplimentare de benzină și pilotat de însuși Hess. Philby era cel care îl ținea pe Stalin la curent cu detaliile discuțiilor secrete și cu obiectivele urmărite de fiecare dintre cei doi. Sergo relatează faptul că Churchill a salvat atunci Anglia de la invazie, promițând naziștilor ceea ce Hitler dorea cel mai mult: absența unui război pe două fronturi. Premierul britanic s-a ținut de cuvânt timp de patru ani și n-ar fi deschis al doilea front nici în vara lui 1944, dacă nu era evident că Armata Roșie avansa negreșit, altfel, până la Atlantic.
Acum se cunoaște faptul că Marele Stat Major al Armatei Roșii întocmise în 1944 și planurile de ocupație ale Parisului! Sergo mai spune că liderii de la Kremlin erau convinși că dacă Churchill ar fi deschis al doilea front cu un an mai devreme, în 1943, Armata Roșie n-ar fi avut timpul necesar să ajungă la frontiera Poloniei, iar Germania ar fi fost ocupată de anglo-americani în totalitatea ei (pag. 133).
Stalin știa de „Planul Barbarossa“ din 1940


Autorul dezleagă un alt mister din perioada anterioară invaziei URSS de către Hitler. La 29 decembrie 1940, Beria îi înmânează lui Stalin copia „Planului Barbarossa” în toate detaliile sale, la câteva zile după ce el fusese prezentat lui Hitler (pag. 106). Acest succes strategic al spionajului URSS confirmă teza occidentalilor că Stalin a avut un spion în cercul apropiat lui Hitler, la cancelaria Reich-ului. Leon Kilzer, în cartea sa Hitler’s Traitor, susține că trădătorul lui Hitler ar fi fost chiar șeful cancelariei Reich-ului, Martin Bormann.
Până acum s-a știut cu documente că Stalin a fost informat în luna mai 1941 despre ziua și ora atacului german contra URSS de către super-spionul sovietic Richard Sorge, infiltrat în anturajul ambasadorului german la Tokyo. Acum aflăm că Beria i-a prezentat lui Stalin întregul plan de luptă contra URSS cu 6 luni înaintea invaziei! Ce a făcut dictatorul sovietic cu această probă copleșitoare este neverosimil – a ținut-o secretă în biroul lui de la Kremlin, cu violarea tuturor regulilor de procedură ale Biroului Politic. Beria a arătat planul și mareșalului Vasilevski, favoritul lui Stalin, care a studiat o lună întreagă acest plan în biroul lui Beria de la Lubianka, însă autorul cărții nu precizează dacă tatăl său a făcut acest pas de capul lui sau cu permisiunea lui Stalin.
Mareșalii Jukov și Timoșenko susțin în cărțile lor de amintiri că n-au știut nimic despre existența, în URSS, a copiei „Planului Barbarossa“, deși ei au deținut pe rând funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Roșii! Nici Hrușciov n-a știut, deși era membru al Biroului Politic și scrie în memoriile sale că Stalin n-avea dreptul să ascundă o asemenea probă de război iminent cu Germania.
Cunoașterea limbii germane l-a făcut pe autorul cărții să participe direct la o altă acțiune ultrasecretă: în luna mai 1941, deci cu o lună înaintea invaziei URSS de către naziști, căpitanul unui submarin german care patrula în apele Leningradului a decis să-i informeze pe sovietici de ordinul de atac contra URSS primit de la Berlin. Lavrenti Beria împreună cu fiul său pe post de translator și cu amiralii sovietici Kuznețov și Galler au urcat în submarinul german intrat în baza navală de la Kronstadt.
n prezența celor patru demnitari sovietici, căpitanul german a desigilat plicurile de la Berlin cuprinzând ordinul de luptă contra URSS, la primirea prin radio a unui semnal codificat. Pentru a putea face acest act de trădare, căpitanul german a declarat rușilor prezenți pe submarin că a ucis pe membrii partidului nazist din echipajul său care s-au opus inițiativei lui. Auzind asta, Lavrenti Beria l-a întrebat dacă el se mai poate întoarce la baza navală de la Kiel. „Până la declanșarea războiului mă voi face că patrulez, iar după începerea ostilităților mă voi refugia cu echipajul într-un port sovietic” (pag.108).
România, sămânță de scandal între Hitler și Stalin


Pentru cititorul român, cea mai interesantă dezvăluire a acestei cărți este probabil reacția lui Hitler la cererea lui Molotov, aflat în vizită de stat la Berlin, în luna noiembrie 1940, privind retragerea trupelor germane din România și din Finlanda. Hitler a răspuns că „nu dorește să se oprească asupra unor mărunțișuri ca prezența trupelor germane în România și în Finlanda. Eu ofer Uniunii Sovietice o veritabilă împărțire a lumii” (pag.105).
Germania propunea URSS „să facă presiuni asupra Turciei pentru a modifica statutul strâmtorilor și să constrângă Japonia să semneze un Pact de Neagresiune cu URSS în schimbul adeziunii sovietice la Pactul Tripartit încheiat la 27 Septembrie 1940 între Germania, Italia și Japonia”. La aceeași audiență la cancelaria Reich-ului, Molotov a reușit să-l scoată din sărite pe Hitler cu reproșurile sale că Germania a dat garanții României pentru frontierele sale fără consultări prealabile cu guvernul sovietic, așa cum prevedea Pactul Molotov-Ribbentrop.
Exasperat, Hitler a ordonat imediat după plecarea lui Molotov, întocmirea „Planului Barbarossa”. Ajuns acasă, Molotov a prezentat Biroului Politic raportul său de activitate în Germania. Potrivit cărții de față, „Stalin și-a manifestat nemulțumirea față de atitudinea lui Molotov la acea întâlnire, reproșându-i că a fost lipsit de suplețe. Molotov trebuia să lase ușa deschisă negocierilor, să treneze lucrurile în loc să-i spună brutal lui Hitler că URSS nu este interesată de propunerile lui” (pag.105). După această ședință furtunoasă a Biroului Politic, Stalin l-a convocat la Kremlin pe ambasadorul german, contele von Schulenburg, pentru a-i notifica oficial Germaniei că URSS este gata să adere la Pactul Tripartit. Tot legat de România, autorul aduce detalii interesante privind planurile lui Stalin după anexarea Basarabiei: „Stalin voia să se apropie de regiunile petrolifere ale României pe care nu avea intenția să le abandoneze Germaniei” (pag.100).
„Turcia condiționa intrarea ei în război de partea Națiunilor Unite de o debarcare anglo-americană în Balcani. În acest context, s-a discutat la Teheran trimiterea unor divizii britanice în Rhodos ca manevră de scoatere a României, Ungariei și Bulgariei din alianța cu Germania” (pag. 149). Această ocazie uriașă pentru România a fost pierdută la masa tratativelor, pentru că Churchill a făcut greșeala să condiționeze debarcarea în Balcani de recunoașterea de către URSS a guvernului polonez aflat în exil la Londra, condiție neacceptată de Stalin, care avea pregătit pentru Polonia un guvern comunist condus de Boleslaw Bierut.
Lenin a cerut otravă, ca să se omoare


Una dintre atracțiile deosebite ale acestei cărți o reprezintă portretul psihologic pe care autorul îl face fiecărui lider din cercul lui Stalin. Despre Lenin scrie că avea grave tulburări mintale și că a murit nebun. El cunoștea evoluția bolii sale și, după izolarea la conacul din orașul Gorki, a cerut lui Stalin să-i aducă otravă ca să-și pună capăt zilelor, dar Biroul Politic s-a opus când Stalin a cerut aprobarea acestuia.
Merită menționată aici descrierea „in corpore” a Țarului Roșu: „Stalin era Satana în carne și oase. El nu comitea numai crime pentru a-și atinge obiectivele sale. Avea o plăcere maladivă să dea lovituri, să doboare oamenii, să-i distrugă pe cei care-i opuneau rezistență. Obținea un fel de bucurie interioară. Cred că era perfect conștient de răutatea sa, altfel n-ar fi făcut din ascunderea ei o artă și n-ar fi căutat sistematic să se arate altfel decât era în realitate. Numai un scelerat conștient de a fi astfel putea să mascheze asta cu atâta măiestrie. Și Stalin a fost un actor înnăscut. Nu se putea spune că el nu cunoștea consecințele actelor sale din lipsă de inteligență. L-am întâlnit de mai multe ori spre sfârșitul vieții sale și am putut să-mi dau seama cu ce ușurință prindea esențialul chiar și în domeniile tehnicii unde el nu cunoștea nimic. Avea darul de a pune degetul pe punctele slabe. Organizator de geniu, el putea crea un departament în câteva minute, să-i încredințeze o misiune și să obțină rezultatul dorit în timpul fixat de el. În această privință îl întrecea chiar și pe tatăl meu... Când era bolnav își ascundea slăbiciunea. Stalin prefera bucătăria simplă, în special supele și peștii. Nu era alcoolic. Se mulțumea cu un vin sec pe care-l amesteca cu limonadă georgiană și nu consuma niciodată vodcă între mese. Nu folosea servitori nici când primea oaspeți în vizită. Cerea să se facă un bufet pe o masă lungă, băuturile erau puse separat pe două măsuțe rotunde și fiecare se servea singur. Unii oaspeți se pătau cu mâncare și Stalin se amuza teribil. Se delecta la spectacolul oferit de slăbiciunile omenești” (pag. 200-201).
Despre mareșalul Voroșilov, Sergo scrie că tatăl său îl considera un cretin absolut. Se lăsa bruftuluit de nevastă-sa, o evreică grasă care nu scăpa ocazia să arate în public disprețul față de soțul ei (pag. 237).
Despre Lev Bronstein-Troțki, cartea spune că dacă el i-ar fi succedat lui Lenin lucrurile ar fi fost și mai grave pentru URSS. „Troțki și cu Lenin au creat lagărele de concentrare și comisarii politici ai Armatei Roșii. Ei au început cu împușcarea prizonierilor” (pag. 398).
Roosvelt, o marionetă a lui Stalin


Am lăsat pentru final cea mai surprinzătoare observație a autorului cărții: Stalin a fost sigur că Roosevelt n-a murit de moarte naturală și că a fost asasinat, reproșându-i frecvent lui Beria că n-a adus detalii despre acest asasinat. „Dacă nu murea Roosevelt, spunea Stalin, URSS ar fi cucerit întreaga Europă. America s-ar fi mulțumit să moștenească toate coloniile Angliei și n-ar fi mișcat un deget împotriva celor 400 de divizii ale Armatei Roșii” (pag. 174).
Este un fapt cunoscut de către istorici că atât la Teheran, cât mai ales la Yalta, Roosevelt l-a dezavuat pe Churchill la masa tratativelor și l-a pus în dificultate în prezența lui Stalin. Ceea ce se știe mai puțin este faptul că, la Teheran, Roosevelt a avut o serie de întrevederi private cu Stalin în clădirea ambasadei URSS, la care n-a fost prezent decât translatorul sovietic Valentin Berejkov. Cartea spune că translatorul a fost stupefiat când Roosevelt i-a spus lui Stalin că-l va sprijini în distrugerea Imperiului Britanic, pentru că asta corespunde intereselor Americii. Acest proiect a fost o preocupare principală a lui Roosevelt la Teheran (pag. 148). Aceste convorbiri private dintre Roosevelt și Stalin stau, probabil, la baza declarațiilor lui Stalin că URSS ar fi controlat toată Europa dacă nu murea Roosevelt la 12 aprilie 1945.
În anul 1944, Roosevelt i-a trimis lui Stalin o telegramă cifrată în care îi scrie, textual: „După cum știți, sunt în campanie electorală pentru al patrulea mandat de președinte al SUA. Ar fi extrem de jenant pentru mine dacă ar transpira în presă ceva din natura convorbirilor private avute cu Dumneavoastră la Teheran. Roosevelt”.
Răspunsul lui Stalin a făcut senzație când jurnalistul american David Brinkley a făcut publice aceste două telegrame la televiziunea națională americană: „Domnule Președinte. Confirm primirea telegramei Dumneavoastră și vă comunic măsurile luate aici: stenogramele convorbirilor noastre au fost arse, iar translatorul nostru a fost împușcat. Stalin”
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=RUSIA

Mesaj Scris de Admin la data de 14.05.11 10:20

Victoria primului corespondent de război pe frontul din Crimeea
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/victoria-primului-corespondent-razboi-frontul-crimeea
Așa cum atentatele din 11 septembrie 2001 au schimbat lumea, deschizând porțile NATO inclusiv pentru România, Războiul Crimeii a creat condițiile geopolitice favorabile Unirii Principatelor Române. Pentru prima dată între 1853 și 1856, presa a jucat un rol activ într-un conflict armat, mușcând cu sete din blazonul, până atunci impenetrabil, al militarilor celei mai puternice armate din lume.

Obiectivul real al Războiului Crimeii a fost stoparea ofensivei politico-militare rusești în Balcani și spre strâmtorile Bosfor și Dardanele; prin aceasta, Rusiei imperiale i s-a opus o coaliție formată din Marea Britanie, Franța, Imperiul Otoman și regatul Sardiniei. În epocă, însă, motivul declarat al războiului, dezbătut emoțional de presa occidentală, l-a reprezentat rivalitatea dintre Rusia și Franța privind poziția de garant al „Locurilor sfinte” din Palestina.

Click aici pentru a vedea o galerie foto de excepție cu imagini din Războiului Crimeii

După pătrunderea trupelor rusești în Moldova și Muntenia în 1853 și înfrângerea flotei otomane de către cea rusă la Sinope, în 1854 a fost debarcat în Crimeea un corp expediționar aliat franco-britanic, comandat de un erou al războaielor antinapoleoniene, lordul Raglan. În bătălia de la Balaclava, din 25 octombrie 1854, a avut loc celebra și dezastruoasa șarjă eroică a Brigăzii de cavalerie ușoară britanică, brigadă comandată de lordul Cardigan, atunci când desuet curajoșii cavaleriști britanici au fost decimați de tunurile rusești. Episodul a intrat în legendă datorită poemului omonim scris de Alfred, Lord Tennyson, devenind nu doar o piatră de temelie a propagandei anglo-saxone pentru etica datoriei și a sacrificiului în război, dar și una dintre lecturile recomandate în școlile britanice pentru următorii o sută de ani. Războiul s-a încheiat în defavoarea Rusiei prin asediul și capitularea orașului port Sevastopol. Tratatul de pace semnat la Paris, la 30 martie 1856, a deschis calea geopolitică pentru unirea Principatelor Române în 1859, tocmai prin diminuarea influenței rusești în regiune și creșterea celei franceze.

Primul corespondent, primii fotografi de război

Războiul Crimeii a marcat prima contribuție remarcabilă a unui corespondent de război și a unui fotograf de război. Pentru prima dată, desfășurarea unui război a fost analizată în presă de un ziarist profesionist și a fost imortalizată de fotografi. Niciodată până atunci presa nu își exprimase opiniile critice referitoare la modul de desfășurare a unor operații militare, opinii critice care erau rapid accesibile opiniei publice. Și aceasta, pentru că transmiterea corespondențelor din teatrul de operații în redacția metropolitană fusese mult facilitată de recenta invenție a telegrafului electric și a codului lui Samuel Morse.
Ziaristul care a consacrat definitiv profesia de corespondent de război s-a numit William Russell, acesta fiind acreditat de ziarul „The Times” pe lângă Corpul expediționar aliat în Crimeea. Iar primii care au fotografiat aspecte dintr-un război, constând în peisaje, amplasamente și figuri tipice din zona teatrului de operații, au fost românul ardelean Carol Popp de Szathmari, în 1854, pe malurile Dunării și britanicul Roger Fenton (1819-1868), în 1855, în peninsula Crimeea.



Primul corespondent de război a fost, de fapt, Henry Crabb Robinson, cel care a scris pentru ziarul londonez „The Times” despre campania lui Napoleon din 1807 de-a lungul râului Elba; el a fost urmat de Charles Lewis Guneisen, care a scris pentru „The Morning Post” despre desfășurarea războiului civil din Spania dintre anii 1835-1837. William Russell, care era un irlandez cu opinii anti-imperiale și prieten cu scriitorii Charles Dickens și William Thackeray, a fost însă cel care a demonstrat puterea și rolul pe care-l poate avea presa pe timp de război într-o democrație parlamentară precum cea britanică.

Armata britanică: prăbușirea unui mit

La izbucnirea războiului cu Rusia, opinia publică britanică primise vestea cu entuziasm și sloganuri patriotice, absolutismul țarist fiind detestat în Marea Britanie, iar armata britanică, socotită atunci cea mai perfecționată și mai puternică din lume, fiind îndreptățită să intervină pentru a stopa expansionismul imperial rus. Până în acel moment exista obiceiul ca ziarele să-și scrie materialele despre război pe baza scrisorilor unor tineri ofițeri britanici aflați pe front. William Russell a fost printre primii trimiși speciali ai unui ziar tocmai pentru a observa și a scrie articole pe baza datelor culese chiar de el. Astfel, Russell a scris încă de la început despre precaritatea serviciilor de ambulanță, hrănirea și cazarea soldaților britanici în comparație cu condițiile mult superioare asigurate în armata franceză.

Sosit în Crimeea alături de corpul expediționar britanic comandat de lordul Raglan (fostul secretar al ducelui de Wellington și grav rănit în bătălia de la Waterloo din 1815), munca lui Russell a fost din start descurajată de comandanții militari, ziaristul trebuind să se descurce singur pe front. Totuși, Russell a fost primul care a transmis în țară o relatare exactă despre șarja sinucigașă a Brigăzii de cavalerie ușoară în bătălia de la Balaclava din 25 octombrie 1854. Mai mult, el a continuat să critice în materialele sale, publicate cu mult curaj în „The Times” de către editorul John Delane, modul în care era purtat războiul și în care erau asigurate medical și logistic trupele.

Puterea unor articole: demisia guvernului Aberdeen

Articolele sale au provocat șoc și consternare la Londra, unde imaginea armatei imperiale britanice fusese până atunci cu totul alta. Pentru prima dată, corespondențele de pe front transmise și publicate în țară de un ziarist au contribuit în mod substanțial la demisia guvernului Aberdeen, ca urmare a unui vot de neîncredere dat la 9 ianuarie 1855 în Camera Comunelor, privind modul în care era purtat războiul în Crimeea și numirea ca prim-ministru britanic a Lordului Palmerston, precum și trecerea la o reformă a armatei imperiale britanice după război. S-a creat astfel un precedent care va marca definitiv relația dintre presă și putere, precum și cea dintre militari și jurnaliști. Deși butada senatorului Hiram Johnson privind faptul că prima victimă a unui război este adevărul va fi pronunțată abia în 1917, această stare de fapt fusese acceptată tacit de către britanici încă din timpul războaielor napoleoniene pentru a fi consacrată în Războiul Crimeii.

Urmărind contracararea percepției publice din ce în ce mai proaste privind orgolioasa armată imperială britanică, Roger Fenton a fost trimis, în martie 1855, la Balaclava cu scrisori de recomandare semnate de Albert, Prințul consort al Reginei Victoria, pentru a fotografia scene din zona frontului ce puteau combate convingător reportajele lui Russell. Cu un an înainte însă, în primăvara lui 1854, Carol Popp de Szathmari își instalase aparatura sa (cântărind 60 de kilograme) într-un cort pe malul Dunării, între localitățile Oltenița și Silistra, realizând peste 200 de fotografii de pe front. Acestea au fost reunite mai apoi într-un album intitulat „Războiul ruso-turc 1853-1854”, prezentat la Expoziția universală de la Paris din 1855 și din care, din păcate, se spune că nu s-a păstrat niciun exemplar (n.r. – există totuși voci care susțin că ar mai exista un exemplar; dar nu în țară, ci în Marea Britanie).

„Epoca de aur” a corespondenților de război. Perioada cuprinsă între Războiul Crimeii și izbucnirea Primului Război Mondial a fost numită de către istoricul britanic Philip Knightley drept „epoca de aur” a corespondenților de război. În tot acest timp, autoritățile politico-militare occidentale nu au impus din ce în ce mai numeroșilor jurnaliști, în timpul marilor conflicte armate, restricții sau o cenzură drastică în mod sistematic și concertat (doar accidental, ca urmare a inițiativei unui comandant).

Această nouă breaslă jurnalistică – corespondenții de război – a fost caracterizată cu umor de fondatorul ei, William Russell, drept „rudele sărace ale unui trib nenorocos”. Amploarea și influența crescândă a presei asupra opiniei publice în formarea unei atitudini generale despre rosturile și curgerea unui război au determinat pe oficialii britanici și francezi să recurgă la măsuri aspre de restricționare, cenzură și control a corespondenților de război imediat după izbucnirea Primului Război Mondial. Acest lucru a permis ulterior desfășurarea nestânjenită a unor virulente campanii de propagandă antigermane.

William Howard Russell sau consacrarea corespondentului de război

Cel care avea să schimbe imaginea britanicilor despre ceea ce se petrece într-un război și despre condițiile în care trăiesc și-și desfășoară activitatea militarii britanici pe un front de luptă la mijlocul secolului XIX s-a născut la 20 martie 1820, la Lilyvale, lângă Dublin, atras fiind, din tinerețe, de viața militară. William Russell a devenit accidental jurnalist în anul 1841, atunci când un văr de-al său, corespondent al lui „The Times” la Dublin, l-a rugat să-l ajute în culegerea de informații privind desfășurarea alegerilor irlandeze. Iar Russell s-a gândit că locul unde poate afla toate incidentele interesante îl reprezintă spitalul, acolo unde îi putea chestiona pe irlandezii răniți în confruntările electorale.

Reportajul său a avut succes și editorul-șef al lui „The Times”, John Delane, l-a angajat. De atunci, Russell a fost trimis în străinătate, să urmărească și să scrie despre majoritatea conflictelor armate majore ale epocii: Războiul Crimeii dintre 1853-1856, Răscoala șipailor din India din 1857-1859, Războiul civil american dintre 1861 și 1865, Războiul dintre Danemarca și Prusia din 1850, Războiul austro-prusac din 1866, Războiul franco-prusac din 1870, Comuna din Paris din 1871 și Războiul zulușilor din 1879. A primit mai multe ordine și decorații regale, a fost făcut cavaler în mai 1895, a scris cărți și a înființat „Army and Navy Gazette”; datorită corespondențelor sale din America, lui Russell i se recunoaște contribuția indirectă în reținerea Marii Britanii de a interveni în Războiul civil american. Și tot lui i se atribuie, nu întrutotul justificată, decizia de implicare a lui Florence Nightingale ca soră de caritate pe front, în urma lecturii reportajelor privind suferințele soldaților în război.

Grozăviile războaielor – în articolele lui Russell

Dincolo de exotismul coordonatelor biografice, lui William Russell i se datorează primele relatări autentice ale grozăviilor războiului, ale adevărului despre modul de desfășurare a luptelor și despre realitatea vieții de pe front. În Războiul Crimeii nu s-a sfiit – încurajat și susținut permanent de John Delane, editorul-șef al lui „The Times” – să scrie despre „managementul infam” al corpului expediționar britanic, despre superioritatea ambulanțelor și a hranei în cadrul contingentului francez, despre incompetența corpului ofițeresc britanic și indiferența ofițerilor față de soldați, despre incompetența comandantului lord Raglan, chiar dacă, despre masacrul șarjei cavaleriei ușoare din 25 octombrie 1854 a scris în cadrul „mândriei și splendorii războiului”.

Pe toate fronturile străbătute, Russell, la fel ca toți urmașii săi în breaslă, s-a confruntat cu date contradictorii despre același eveniment, a trebuit să stoarcă informații din conversații cu soldații și ofițerii participanți la lupte, să se descurce singur cu hrana și cazarea în condiții ostile și să facă față acuzațiilor de a fi furnizat, prin articolele sale, informații utile pentru dușman. Fidel adevărului, în timpul Războiului civil din SUA, după ce fusese primit cu onoruri de oficialitățile nordiste (a căror cauză o simpatiza, spre deosebire de majoritatea concetățenilor săi care înclinau, din considerente economice și tradiționaliste, spre cauza sudistă), Russell nu a ezitat să scrie în „The Times” realitatea despre penibilul dezastru al trupelor nordiste în bătălia de la Bull Run; aceasta, după ce presa new-yorkeză prezentase aceeași luptă drept o mare victorie, ceea ce i-a atras violentul oprobriu al opiniei publice de peste Atlantic. Declinul lui Russell ca jurnalist în zone fierbinți a început o dată cu Războiul franco-prusac și Comuna din Paris, poziția sa de mare vedetă a presei fiind preluată de conaționalul său, Archibald Forbes, capabil să practice noul stil reportericesc – mai lapidar, axat pe fapte și date, și mai puțin înclinat spre descrieri și detalii.

Szathmari versus Fenton Al nostru sau al lor?

Istoriografia română, cu toate accentele ei protocroniste, este insistentă în a afirma că ardeleanul de origine nobilă, Carol Popp de Szathmari născut la Cluj pe 11 ianuarie 1812, este primul fotograf de război din lume, în defavoarea membrului fondator al Societății Fotografice Regale, britanicul Roger Fenton ambii fiind prezenți în teatrele de operații ale Războiului Crimeii la un interval scurt de timp (Szathmari în 1853 și 1854, Fenton în 1855). Cum forța istoriografică a unui imperiu nu se poate compara cu cea a unei țări est-europene, tratatele și volumele de specialitate de mare circulație îi recunosc întâietatea lui Fenton și îl ignoră pe Szathmari; și aceasta, chiar dacă primul fotograf de război din lume pare a fi un anonim american care, în 1847, a făcut câteva dagherotipii în conflictul dintre Mexic și Statele Unite.

Patru medalii la Expoziția internațională din 1855

Cu toate acestea, în anul 1855, Szathmari (foto stânga), care realizase în premieră un album cu peste 100 de fotografii din Războiul Crimeii (cuprinzând portrete de ofițeri și generali ruși și turci din 1853, bivuacuri, fortificații și combatanți, în cetățile Silistra și Oltenița, în 1854), a primit, la Expoziția internațională de la Paris din 1855, patru medalii pentru activitatea sa fotografică – din partea Reginei Victoria a Angliei (care i-a acordat atenție pentru fotografiile sale timp de mai multe ore la reședința sa din Isle of Wight, în iulie 1855), din partea Împăratului Austriei, a lui Napoleon al III-lea al Franței (care i-a făcut onoarea primirii în audiență, în iunie 1855) și din partea Regelui Spaniei. Szathmari fotografiase trupele pe ambele maluri ale Dunării, la Oltenița, în aprilie 1854, atât pe militarii ruși, cât și pe cei otomani, fiind chiar în pericol de a fi împușcat ca spion de către turci.

Ulterior, Szathmari, devenit membru al Societății Fotografice din Viena în 1870, a aprofundat arta și tehnica fotografică, devenind nu doar fotograful, dar și pictorul oficial al domnitorului Unirii, Alexandru Ioan Cuza, și apoi al regelui Carol I. Alături de Nicolae Grigorescu, Sava Henția și Mirea, Carol Popp de Szathmari a fost martor ocular al Războiului de Independență din 1877-1878, realizând fotografii și lucrări de grafică documentară privind luptele armatei române pe frontul din Bulgaria (publicate apoi în albumul „Suvenir din Resbelul din 1877-1878” și în „L’Illustration”, „The Illustrated London News”, „Illustrirte Zeitung” și „Resboiul”) murind în 1887, după ce documentase grafic și încoronarea regelui Carol I, în 1881.

Documentaristul vs. propagandistul

Spre deosebire de caracterul artistic-documentar al fotografiilor lui Szathmari, Roger Fenton (foto - dreapta) a avut o misiune strict propagandistică în Războiul Crimeii, beneficiind nu doar de un consistent sprijin logistic asigurat de patronajul Prințului Albert, dar și de un vast echipament fotografic. Totul, pentru a contracara imaginea negativă a armatei britanice (așa cum fusese ea creionată de reportajele lui William Russell publicate în „The Times”). Înfruntând epidemia de holeră, Roger Fenton și asistentul său, Markus Sparling, au realizat circa 350 de negative aproape idilice (niciun clișeu cu morți, răniți, mizerie, boală), privind confortul, forța și determinarea soldaților britanici pe frontul din Crimeea.
Fotografiile au fost amplu valorificate prin expunerea lor imediată la Londra și transformarea lor în gravuri pentru a fi publicate, atât într-un volum în martie 1856 de către editorul Thomas Agnew, cât și în revista „Illustrated London News”. Dar pentru că echipamentul era greu, rudimentar, și pentru că era nevoie de o durată lungă de expunere, fotografiile lui Fenton au fost exclusiv statice: peisaje, portrete de grup sau individuale, inclusiv cele două fotografii luate în vecinătatea Văii Morții, unde avusese loc celebra Șarjă sinucigașă a cavaleriei ușoare britanice de la Balaclava. Deși Fenton, spre deosebire de Szathmari, a abandonat definitiv, în 1862, orice preocupare fotografică, lucrările lui și nu cele ale românului au fost incluse în colecția revistei „Life” intitulată „100 de fotografii care au schimbat lumea”.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=RUSIA

Mesaj Scris de Admin la data de 17.03.11 21:31

Misterele Moscovei

Pentru majoritatea locuitorilor Moscovei, tinutul subteran al capitalei este un teritoriu terifiant, periculos, in care legendele si miturile se impletesc cu marturiile incredibile ale oamenilor care, din intamplare sau nu, au patruns in aceste locuri neumblate de sute de ani. Pentru Vadim Mihailov, acest oras de sub Moscova reprezinta parte din viata lui. Zi de zi coboara sub pamanturi pentru a descoperi mereu altceva. "Este un loc minunat, in care secretele zac nedescoperite. Moscova are cea mai adanca si mai complicata retea de canale subterane din lume. Cum sa nu te bucuri, sa te minunezi si sa admiri asa ceva!"...

Citeste tot articolul
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=RUSIA

Mesaj Scris de Admin la data de 05.02.11 11:35

Cneazul Rostislav, asasinat cu o otravă ascunsă sub unghieRegiunile de pe tarmul de rasarit al Marii Azov, din zona Strâmtorii Kerci, au constituit, împreuna cu stapânirile din Crimeea, o zona de interes deosebit pentru Imperiul Bizantin. Importanta lor geopolitica, strategica si economica le-a impus permanent între prioritatile politicii externe a Constantinopolului.Interesele bizantine se ciocneau aici cu cele ale lumii ruse. Nu în putine cazuri raporturile bizantino-ruse au degenerat în confruntari violente, sau disputele dintre cele doua parti au fost transate prin metode condamnabile. Un asemenea moment s-a consumat în a doua jumatate a secolului al XI-lea.


Adevarul bizantinilor
În prima parte a secolului al XI-lea, în zona Strâmtorii Kerci s-a constituit un mic cnezat cu centrul la Tmutorokan, în frunte cu cnezi din familia marilor cnezi de Kiev. În timpul luptelor interne ce au urmat mortii marelui cneaz de Kiev, Iaroslav I (1054), la Tmutorokan s-a instalat Rostislav Vladimirovici, nepotul lui Iaroslav I (1064).
Conform Cronicii lui Nestor, noul cneaz de Tmutorokan s-a aratat de la început un adversar al bizantinilor din Crimeea si de la Marea Azov. Masurile, foarte probabil unele de forta, ale lui Rostislav împotriva bizantinilor - Cronica lui Nestor relateaza ca "grecii aveau teama de el" - ce amenintau însasi interesele imperiului în regiune, au pus în fata Constantinopolului problema anihilarii sale.
Relatare din "Cronica lui Nestor"
Cum de o interventie militara bizantina la Tmutorokan nu putea fi vorba, Imperiul Bizantin parcurgând si acum o grava criza interna, survenita dupa moartea împaratului Vasile II Macedoneanul (976-1025), autoritatile constantinopolitane au facut apel la serviciile abilei lor diplomatii, care a pus la cale asasinarea cneazului rus (1066).
Modul în care s-a produs atentatul si implicarea curtii bizantine în organizarea sa îsi gasesc prezentarea în Cronica lui Nestor. "Grecii având teama de el, - relateaza cronica rusa - îi trimisera cu viclenie un kotopan. Acesta se duse sa dea de Rostislav, îi câstiga încrederea si Rostislav îl trata cu cinste. Într-una din zile, pe când Rostislav bea cu drujina sa, kotopanul îi zise: . Celalalt îi zise: . Bau deci jumatate din cupa si dete cealalta jumatate sa o bea principele, dupa ce si-a bagat degetul în cupa - el avea subt unghie o otrava ucigatoare - apoi o dete principelui, fixând moartea acestuia dupa opt zile. Dupa ce principele a baut, kotopanul pleca la Korsun (Cherson, n.n.) si vesti ca în cutare zi Rostislav avea sa moara: ceea ce s-a si întâmplat".
Dincolo de unele detalii literare, chiar fanteziste, ale relatarii, Cronica lui Nestor atribuie, fara nici un dubiu, autoritatilor bizantine responsabilitatea, atât a organizarii, cât si a ducerii la îndeplinire a asasinatului, caruia i-a cazut victima cneazul Rostislav. Caci cine a fost acest "kotopan" trimis de greci, pe care cronica rusa îl face direct responsabil de asasinarea cneazului de Tmutorokan? Titlul sau, fara îndoiala, o forma corupta a termenului grecesc "katepano (êáôćđáíù)", îl arata a fi guvernatorul unei unitati administrativ-teritoriale bizantine, respectiv al unei theme. Care a fost aceasta? Raspunsul îl gasim în informatiile transmise de aceeasi Cronica a lui Nestor, care, asa cum am vazut, afirma ca dupa ducerea la îndeplinire a asasinatului, "kotopanul pleca la Korsun. Aceasta informatie ne permite identificarea themei bizantine, al carei katepan l-a asasinat pe cneazul Rostislav cu cea a Chersonului din Crimeea. În concluzie, hotarâta la Constantinopol de autoritatile centrale ale imperiului, actiunea de suprimare a cneazului rus de Tmutorokan, Rostislav Vladimirovici în anul 1066, a fost dusa la îndeplinire de autoritatile bizantine locale din Crimeea.
Un asasinat cu urmari neprevazute

Asasinarea cneazului de Tmutorokan nu a fost, se pare, în masura sa asigure linistea posesiunilor bizantine din Crimeea. Dimpotriva, asasinatul pus la cale de imperiu avea sa contribuie decisiv la deteriorarea grava a situatiei acestora, datorita izbucnirii unor puternice tensiuni si conflicte interne. Astfel, relateaza Cronica lui Nestori, aflând de asasinarea lui Rostislav, "locuitorii din Korsun omorâra cu pietre pe acest kotopan".
Desi excesiv de sumare, informatiile transmise de cronica rusa ne permit, totusi, conturarea unei imagini aproximative asupra situatiei de la Cherson, determinate de asasinarea cneazului rus. Acestea fac posibila concluzia ca, foarte probabil, uciderea lui Rostislav a atras dupa sine o puternica miscare a populatiei din Cherson, în cursul careia ar fi fost ucis si katepanul themei omonime, responsabil de moartea cneazului rus.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=RUSIA

Mesaj Scris de Admin la data de 26.01.11 11:49

Țarul Alexandru al II-lea declară război Imperiului...
Detașată de Țara Moldovei în 1812, regiunea pruto-nistreană, numită de noile autorități Basarabia, a fost treptat limitată în contactele ei cu românii de peste Prut. De atunci, provincia răsăriteană a Moldovei a avut o „istorie paralelă” cu cea a Principatelor Române, fiind puține momentele când destinul lor putea să se intersecteze. Una dintre acele rare ocazii a fost Războiul ruso-turc din 1877-1878.

Războiul ruso-turc din 1877-1878 a constituit un rezultat al evoluției „chestiunii orientale”. Reformele „modernizatoare” declarate de Imperiul Otoman nu au satisfăcut noile entități etno-politice din Balcani, fapt care a generat o mișcare de rezistență extrem de virulentă din partea lor. În 1875 se răscoală Bosnia și Herțegovina, iar peste un an și bulgarii. Reacția extrem de dură, invers proporțională cu aspirațiile europene ale guvernului turc, ce a condus la măceluri organizate în provinciile răsculate, a fost privită în capitalele europene drept un afront, deoarece nu putea fi justificată în fața opiniei publice, un factor care începea să joace un rol din ce în ce mai important în lumea modernă. Mult mai complicată era situația în Rusia. Reformele modernizatoare demarate de Alexandru al II-lea necesitau un grad sporit de mobilizare a societății, care putea fi asigurat atât pe plan politic, cât și pe cel simbolic. Un rol important l-a jucat aici dorința de a diminua memoria traumatică a Războiului Crimeii, prin reluarea inițiativei în „problema orientală”.


(Ilustrație de la 1877, intitulată „Situația la Marea Neagră”: un bărbat având desenată pe cap o semilună se ridică încet din Marea Neagră, în vreme ce un vultur cu două capete se apropie vrând să fure semiluna. Vulturul cu două capete simbolizează țările din zona Mării Negre, în vreme ce ursul din depărtare reprezintă Rusia. Omul cu semiluna în creștet simbolizează un Imperiu otoman aflat în suferință (desen din perioada războiului ruso-turc)

De data aceasta, Rusia și-a făcut bine lecțiile, pregătind cu migală sprijinul internațional, printr-o ofensivă diplomatică model: a se vedea acordurile cu Prusia, Austria, România, și neutralizarea Angliei, care, cu tot sprijinul acordat otomanilor, nu putea să tolereze la nesfârșit comportamentul „atavic” al clientului său din Balcani.
Zeci de corespondenți de război vin în Basarabia


Lucrurile au început să se precipite către toamna anului 1876, când țarul a luat decizia să trimită la granița cu Imperiul Otoman armata regulată. A fost declarată mobilizarea parțială, care a adus sub arme peste un milion de soldați, dar, de teama mișcărilor revoluționare, guvernul a decis să nu fie implicate în război trupele de elită – gărzile imperiale, corpul de grenadieri etc. Chiar și fără aceștia, „armata dunăreană” concentrată în Basarabia număra în jur de 200.000 de oameni, iar în fruntea ei a fost numit Marele Duce Nicolae Nicolaevici. Acesta a sosit în capitala guberniei la 23 noiembrie 1876, împreună cu fiul său, și a fost cazat în Casa Catargi, în spatele Catedralei, unde s-a constituit și Statul Major al Armatei.


(Armata rusă concentrată în Basarabia în primăvara lui 1877 a făcut subiectul a numeroase articole și ilustrații în ziare din întreaga lume (în acestea, Chișinăul era ba „Kischineff”, ba „Kisceneff”, ba „Kicheneff”)

Prezența unui număr atât de mare de trupe a atras atenția asupra regiunii, aici venind zeci de corespondenți de război de la ziare importante din Anglia, Franța, Italia, Germania, România, astfel încât Chișinăul, care număra la acea dată ceva mai mult de 100.000 de locuitori, devine una dintre „capitalele mediatice” ale Europei. În așteptarea marelui eveniment, declararea războiului, presa descria de la fața locului, cu lux de amănunte, evenimentele legate de negocieri, starea și moralul trupelor, donațiile ce veneau din diferitele colțuri ale Imperiului pentru combatanți, pericolul ciumei, chestiuni privind spionii, dezertorii etc. Era, probabil, unul dintre primele evenimente mediatizate la așa nivel, dorindu-se să se arate gradul de deschidere a Noii Rusii.
În „glodul” din Chișinău s-ar fi înecat un bou


În general, opinia publică rusă era extrem de interesată de cele petrecute în Basarabia, fiindcă nu era vorba doar despre un război pentru „eliberarea fraților slavi” din Balcani. Chiar dacă „panslavismul” devenea la acea vreme curentul cel mai popular, susținut deschis de către puterea de la Petersburg, fiind un important factor mobilizant, ideea principală era de a arăta lumii întregi că Rusia nu mai era o putere secundară în lume și că era gata la sacrificii mari pentru a demonstra acest lucru. Guvernul avea nevoie de un război victorios în Europa și din motive de politică internă. Amplele reforme social-politice cu caracter modernizator au bulversat societatea rusă, trezind și un puternic val contestatar de expresie socialistă și anarhistă. De aceea, era nevoie de prezentarea unei imagini a unei societăți sudate în jurul tronului, atât pentru „consum” intern, cât și pentru cel extern. De aceea, presa scria cu satisfacție despre moralul înalt al trupelor, despre ofițerii conștienți de misiunea lor patriotică, care treceau cu stoicism de privațiunile unui cantonament îndelungat, despre tot felul de escroci care s-au strâns din toată Rusia pentru câștiguri ușoare în jocul de cărți, dar care erau nevoiți să părăsească dezamăgiți capitala Basarabiei, deoarece ofițerii ruși nu doreau să irosească timpul și banii, pentru lucruri „minore”. Chiar și problemele inerente erau prezentate ca mici victorii ale „armatei și poporului”.


Într-adevăr, condițiile nu erau dintre cele mai plăcute: iarnă grea (1876/1877), situație epidemiologică dificilă, mai ales în condițiile unei concentrări de trupe atât de mare, o infrastructură a orașului care lăsa mult de dorit. Astfel, așa cum arăta Gheorghe Bezviconi, în acele zile, în noroiul („glodul”) din preajma Cartierului Statului Major, adică în plin centrul orașului, s-ar fi înecat un bou, astfel încât corespondentul ziarului „Daily News” nu voia să creadă că orașul Chișinău este o „capitală”. Chiar dacă localnicii încercau să se disculpe prin vorbe de duh de genul „s-a înecat fiindcă era bou”, impresia generală a rămas aceeași: condițiile dificile în care se afla armata rusă în Basarabia.
Pe de altă parte, exista și un alt pericol, și anume, că tratativele de pace se vor încheia cu succes, iar armata va trebui demobilizată, în ciuda cheltuielilor personale ale recruților (cazacii și alte categorii de soldați se echipau și ajungeau la punctul de destinație pe cont propriu), ceea ce putea genera alte tensiuni sociale nedorite.
Totuși, în luna aprilie 1877, după blocajul Conferinței de la Londra, s-a înțeles că soluționarea pașnică a conflictului este imposibilă. De aceea, țarul și-a anunțat vizita la Chișinău în ziua de 11 aprilie. În acele zile au fost puse la punct și relațiile cu statul român, pe teritoriul căruia trebuiau să treacă trupele ruse, fiind semnat un acord bilateral (baronul Stuart din partea Rusiei și Mihail Kogălniceanu din cea română). Acesta includea două convenții. Prima, compusă din patru puncte, stipula trecerea liberă a armatelor ruse prin teritoriul Principatelor, ca rezultat al recunoașterii politice din partea Rusiei, garantarea integrității teritoriului românesc, respectarea legilor locale și plata imediată a serviciilor prestate de către locuitori. A doua convenție, în 26 de puncte, stipula exact ordinea trecerii armatelor ruse prin Principate, pornind de la dorința de a evita problemele ce s-au iscat în trecut cu asemenea ocazii.


Vizita împăratului


Țarul Alexandru al II-lea a ajuns la Chișinău la orele 11 seara, în ziua de 11 aprilie 1877. Chiar dacă era miezul nopții, în timpul traversării sale de la gară spre reședința guvernatorului orașul a fost iluminat, iar toate bisericile au tras clopotele. Alaiul imperial a mers pe artera principală a orașului, bulevardul Moscovei, care, după această vizită, a fost rebotezat în Alexandrovskaya.
În dimineața zilei de 12 aprilie, împăratul a semnat Înaltul Manifest de declarare a războiului împotriva Turciei și a mers la Catedrală, unde episcopul Chișinăului, Pavel Lebedev, i s-a adresat cu următoarele cuvinte: „Evlavioase Doamne! Doar Tu, cu poporul Tău credincios, iubești popoarele creștine călcate de talpa islamului, nu doar cu cuvântul, dar și cu fapta!”. La sfârșitul slujbei, Alexandru a sărutat Icoana Făcătoare de Minuni de la Gârbovăț și a mers la Ipodromul din afara orașului, unde-l așteptau trupele. Acolo, episcopului Pavel i s-a înmânat pentru citire o scrisoare sigilată în care se afla Înaltul Manifest.
Martorii spun că în timpul citirii manifestului s-a lăsat o liniște absolută, iar emoțiile au atins cota maximă după ce împăratul a ordonat trupelor să cadă în genunchi, el însuși rugându-se cu lacrimi în ochi pentru victoria în război. De altfel, pentru majoritatea contemporanilor, citirea Manifestului a fost o surpriză, deoarece se aștepta că acesta va fi făcut public într-una dintre capitalele imperiului, dar nicidecum la Chișinău. După acest moment emoționant, împăratul a inspectat trupele regulate ruse și batalioanele de voluntari bulgari, rămânând impresionat de starea și determinarea lor. Pentru a marca acest eveniment, peste câțiva ani, în acel loc a fost ridicată o capelă.
„Basarabia românească nu mai există“


O parte dintre trupele ruse au trecut hotarul la Prut chiar în aceeași zi, iar Marele Duce Nicolae a semnat o proclamație către poporul român: „Locuitori ai Principatului Român! Armata condusă de mine este destinată acțiunilor militare împotriva Turciei și ea intră acum pe teritoriul vostru, care nu o singură dată a întâlnit cu bucurie armatele ruse (sic!)... Strămoșii noștri și-au vărsat sângele pentru eliberarea strămoșilor voștri... de aceea contăm pe ajutorul acordat armatei care trece prin țara voastră și care dorește să dea ajutor creștinilor oprimați din Balcani, suferința cărora a trezit compasiune nu doar în Rusia, dar și în întreaga Europă. Chișinău, 12 aprilie 1877, Nicolae”.
În timpul șederii sale de opt zile la Chișinău, Alexandru al II-lea a vizitat mai multe instituții de învățământ din oraș – Gimnaziul eparhial de fete, gimnaziul regional de băieți, Seminarul teologic –, fiind impresionat de calitatea corpului didactic și al elevilor. Țarul le spunea în permanență că sunt viitorul Rusiei și că are încredere în sprijinul lor. De altfel, centrul imperial a investit foarte mult în formarea unei pături culte basarabene loiale Rusiei. Pe data de 17 aprilie, împăratul Alexandru și-a sărbătorit ziua de naștere la Chișinău, unde nobilimea basarabeană i-a oferit o frumoasă recepție în sala Adunării Nobiliare. Cu această ocazie, țarul i-a mulțumit public Marelui Duce Nicolae pentru pregătirea trupelor, exprimându-și încrederea în sfârșitul victorios al războiului.


La plecare, pe 19 aprilie, trenul țarului a fost petrecut de câteva mii de locuitori ai Chișinăului, parcă presimțind că-l văd ultima oară. Peste nouă ani, în memoria acestei vizite, vizavi de Casa Varfolomeu, unde a stat Alexandru, acestuia i s-a ridicat o statuie pe care era gravată data de „12 aprilie”, ziua citirii Manifestului de Declarare a războiului. Monumentul nu a supraviețuit însă evenimentelor din 1918...
După căderea Plevnei, la Chișinău, în Casa Donici, a fost ținut o vreme sub arest însuși Osman-pașa. Totuși, după plecarea trupelor, orașul a fost părăsit și de armata de corespondenți, încât Chișinăul a redevenit un oraș tihnit de provincie.
Cu toate că s-a obligat prin convenția cu statul român să nu atenteze la integritatea teritorială a aliatului său, Rusia nu s-a ținut de cuvânt. Încă din alocuțiunea episcopului Pavel, după citirea Manifestului, în data de 12 aprilie, s-a lăsat de înțeles că teritoriile din sudul Basarabiei sunt parte integrantă a imperiului. Tratatul de la San-Stefano impunea Imperiului Otoman plata unei reparații de război uriașe, în mărime de 1.400.000.000 de ruble dar, având în vedere că Turcia era incapabilă să plătească această sumă integral, se cerea cedarea sudului Basarabiei și a unor teritorii din Caucaz în schimbul a 1.100.000.000 de ruble.
Cu toate protestele oficialilor români, Rusia a rămas neclintită în decizia sa, astfel încât Congresul de Pace de la Berlin consfințește acest rapt. În ziua de 9 octombrie 1878, gubernatorul Basarabiei, Șebeko, trimite o telegramă țarului: „Am fericirea să vă raportez că Basarabia românească nu mai există. Astăzi, acest segment reîntregit a fost solemn declarat de mine ca aparținând Imperiului rus...” În aceeași zi țarul îi răspunde printr-o telegramă: „Cu mare plăcere am citit telegrama Dvs. Mă bucur din suflet pentru acest eveniment – reîntregirea Basarabiei în granițele sale. Alexandru”.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

O civilizație antică necunoscută, descoperită în Siberia,

Mesaj Scris de Admin la data de 06.10.10 8:58

O civilizație antică necunoscută, descoperită în Siberia
Arheologii ruși au făcut, duminică, o descoperire importantă în zona Siberiei, în timp ce efectuau niște săpături fără prea mari speranțe de a găsi vreo relicvă.
Potrivit publicației Russia Info-Central, arheologii au descoperit rămășițele unei civilizații vechi, din vremea antichității. Chiar în regiunea Krasnoyarsk unde se construiește centrala hidroelectrică Boguchanskaya, aceștia au găsit peste 40 de morminte în care osemintele sunt păstrate foarte bine și peste 10 000 de artifacte: arme, unelte, bijuterii
Potrivit primelor cercetări se pare că este vorba despre o civilizație care trăia în zonă în Antichitate, cu mult înaintea venirii în zonă a triburilor rusești. Urmează să se dateze mai exact perioada din care provin osemintele și obiectele găsite și compararea oamenilor de atunci cu civilizațiile care existau în zonă.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Peterhof, o feerie de cascade

Mesaj Scris de Admin la data de 26.09.10 18:03


Peterhof, o feerie de cascade
Reformator si om de cultura, Petru cel Mare (1672-1725) a fondat orasul Sankt-Petersburg in Golful Finic, in 1703. AIn acest fel spera sa consolideze relatiile dintre tara sa si cele mai importante piete europene si, in acelasi timp, sa ridice o capitala mai minunata decat toate celelalte, a caror faima era bine cunoscuta. A reusit sa atinga ambele scopuri atat de ambitioase. An numai 10 ani Sankt-Petersburg era nu doar un port infloritor ci si capitala vastului Imperiu Rusesc. Arhitecti din toata Europa, in special din Italia, Franta, Anglia, impreuna cu altii nascuti in Rusia, si-au unit fortele si au facut din aceasta capitala unul dintre cele mai uluitoare orase ridicate la vremea aceea.
Tarul insusi a contribuit la inflorirea zonei respective, una dintre cele mai importante actiuni de acest fel fiind ridicarea faimoasei resedinte de vara cunoscuta sub numele de Peterhof. Aceasta resedinta era alcatuita dintr-un palat mare cu cateva mai mici in jur, toate in mijlocul unui parc impresionant, pe tarmul Marii Baltice, la 29 kilometri vest de Sankt-Petersburg. Tarul a hotarat ridicarea Peterhofului dupa marea sa victorie impotriva suedezilor de la Poltava din 1709. Lucrarile, in stil baroc timpuriu, au inceput in 1710 sub conducerea arhitectului Johann Braunstein, care in 1716 a fost inlocuit de francezul Jean-Baptiste Le Blond si erau inspirate de schitele facute chiar de tar. An 1717 acesta face o calatorie in Franta, unde, in mod deosebit, se intereseaza de resedintele regale: Versailles, Trianon, Choisy, Marly, de arhitectura acestora, de pavilioanele din jur si de fantanile din parcuri.
Dupa intoarcerea in tara dorintele Tarului sunt din ce in ce mai ambitioase. Totul devine un santier urias unde muncesc peste 5000 de lucratori, soldati si serbi sub conducerea atenta a arhitectilor, inginerilor, peisagistilor si sculptorilor. Cu toate ca in deceniile care au urmat Marele Palat si-a schimbat destul de putin aspectul exterior, in timpul tarinei Elisabeta Petrovna (1741-1761) totul a inceput sa capete o alta infatisare. Arhitectul ei preferat, Bartlomeo Rastrelli, a condus lucrarile de reconstructie si largire a resedintei. El a mentinut cu grija fatada baroc a lui Le Blond, adaugand insa inca un nivel si cate o aripa la fiecare capat. An ceea ce priveste interiorul, nu au fost pastrate decat Cabinetul de Stejar al lui Petru Cel Mare si inca vreo cateva camere, destul de putine ca numar, restul fiind transformate complet. Totodata au fost reamenajate gradinile, Peterhof devenind un simbol al absolutismului tarist.
Lucrarile, incepute in 1747 au fost terminate in 1756, redeschiderea resedintei facandu-se cu o deosebita pompa. Modificarile facute de Rastrelli, si mai tarziu de Yurly Velten au transformat Peterhoful in cea de a doua jumatate a secolului XVIII intr-o capodopera a barocului rusesc. Printre cele mai impresionante incaperi trebuie amintite Sala Tronului, opera a lu Velten. Remarcabila este de asemenea Scara Principala pe care Rastrelli a impodobit-o cu sculpturi aurite si cariatide. Urmand modelul Versailles, Le Blond a inconjurat palatul cu faimoasele gradini. Realizate in stil frantuzesc cu straturi de flori alcatuind o geometrie aparte, ele prezinta pergole, sculpturi si case de vara. Mandria lor este insa Marea Cascada, construita intre 1715-1724. Aceasta este un ansamblu compus din peste 60 de fantani, 37 de statui aurite, 142 de caderi de apa.
Cele mai apreciate dintre acestea par a fi „Fantana lui Samson” cu un jet de peste 21 metri si Fantana lui Neptun. Apa tasneste de asemenea din grotele special amenajate si de pe terase. La sfarsitul secolului al XVIII-lea a fost adaugat un parc englezesc. Din multimea cladirilor care impodobesc gradinile, trebuie amintit Palatul Monplaisir construit intre 1714-1722 si Palatul Marly, numit astfel dupa cel vizitat in Franta de Petru cel Mare.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=RUSIA

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 6 din 9 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum