ISTORIE=GERMANIA

Pagina 3 din 4 Înapoi  1, 2, 3, 4  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

ISTORIE=GERMANIA

Mesaj Scris de Admin la data de 17.01.07 11:25

Rezumarea primului mesaj :

Mostenirea unui rege „nebun”


In aplauzele entuziaste ale supusilor sai, la tanara varsta de 18 ani, pe tronul Bavariei se urca un chipes print, sub numele de Ludwig al II-lea. La 40 de ani era deja obez si ducea un trai...


Ultima editare efectuata de catre Admin in 19.05.12 11:28, editata de 2 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Re: ISTORIE=GERMANIA

Mesaj Scris de Admin la data de 16.02.14 19:15

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GERMANIA

Mesaj Scris de Admin la data de 28.01.14 9:29

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GERMANIA

Mesaj Scris de Admin la data de 27.01.14 17:57

Germania de azi, modelul austerității de acum trei secole
Criza economică folosește din plin Germaniei, care, după mai bine de o jumătate de secol de muncă tenace și prezență discretă, se reafirmă ca principala putere europeană. Devine aproape o fatalitate această capacitate unică de regenerare, în cursul unei generații-maxim două, întotdeauna după o prăbușire aparent... » citeste mai mult
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GERMANIA

Mesaj Scris de Admin la data de 19.01.14 15:18

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10640/8/
Conflictul militar care a opus Regatul Prusiei si aliatii sai, pe de o parte, si Al Doilea Imperiu Francez, pe de alta parte, s-a finalizat cu victoria fortelor germane si a avut urmari dintre cele mai importante pentru Europa. Imparatul Napoleon al III-lea este silit sa abdice si se naste A Treia Republica Franceza. Pentru invingatori a insemnat formarea Imperiului German, prin unificarea sub Coroana imperiala a lui Wilhelm I de Prusia.
Imparatul luat prizonier
 Razboiul franco-prusac se intrevedea din cauza puterii crescande a Prusiei. Franta era alarmata pentru ca germanii din Confederatia Nordica Germana (care-l avea pe Otto von Bismarck drept cancelar) si din unele state sudice tindeau sa se uneasca si sa rupa echilibrul militar pe continent. Dar mai exista un mare conflict de interese, si anume posibilitatea ca Spania sa aiba un suveran german. Asta ar fi insemnat o alianta exceptionala si un alt dezechilibru al puterilor in Europa. In consecinta, Napoleon al III-lea a cerut garantii ca germanii nu vor trimite un rege in Spania. Dar o neintelegere diplomatica a generat o iritare care s-a soldat cu declansarea razboiului. Regele Prusiei Wilhelm I a avut o intalnire amicala cu ambasadorul francez Vincent Benedetti (iulie 1870), din care a reiesit, in mod eronat ca Franta ar fi fost insultata.
 Artizanul intamplarii numite "Telegrama Ems" (Ems fiind o statiune balneara) a fost insa Bismarck. Acesta avea interesul ca fortele unite ale germanilor sa infranga Franta. Si asa s-a si intamplat, planul lui Bismarck mergand ca pe roate. Napoleon al III-lea a declarat razboi Prusiei. A fost o greseala fatala pentru imparat, deoarece Prusia avea aliati puternici in Confederatia Nordica Germana si unele state din sud precum Bavaria, Baden, Wurttemberg si Hesse-Darmstadt.
 Puternica alianta germana a obtinut foarte rapid victorii in estul Frantei. Conflictele au culminat cu celebra Batalie de la Sedan (1 septembrie 1870), cand Napoleon al III-lea si armata sa au fost capturati. Imparatul a cazut prizonier. A stat sase luni in custodia germanilor, care apoi l-au eliberat pentru a pleca in exil in Anglia (unde a murit in 1873). Franta a devenit iar republica (a treia), iar guvernul condus de Adolphe Thiers a decis continuarea luptelor. Numai ca aliatii germani au asediat Parisul, care s-a predat la 28 ianuarie 1871. In acelasi timp, Imperiul German este proclamat prin unificarea tuturor germanilor si a prusacilor, sub conducerea imparatului Wilhelm I. Incoronarea s-a facut tocmai in Sala Oglinzilor de la Versailles. Prin tratatul final de pace de la Frankfurt, Franta pierdea o mare parte din teritoriile Alsaciei si ale Lorenei. Totodata, din cauza acestei infrangeri rusinoase, in capitala Frantei s-a nascut Comuna din Paris, revolta sangeroasa impotriva noului guvern.
Urmari grave pentru Europa
 Infrangerea Frantei si pierderea unor teritorii alsaciene a nascut in spiritul francez dorinta de revansa. Pe de alta parte, Imperiul German se consolida si puterea sa militara avea sa conduca la declansarea Primului Razboi Mondial. Dar atunci germanii au fost invinsi de aliatii europeni si SUA, iar imparatul care l-a concediat pe Bismarck, Wilhelm al II-lea, a fost nevoit sa abdice. Alsacia si Lorena treceau iar la francezi. Hitler le va lua inapoi in 1940, insa Franta le va recupera din nou la finele Celui de-al Doilea Razboi Mondial.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GERMANIA

Mesaj Scris de Admin la data de 27.10.13 20:09

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10508/33/
Republica Democrata Germania (infiintata in 1949) s-a unit cu Republica Federala Germania la 3 octombrie 1990. In aceasta zi este celebrata Ziua Unitatii Germane. Mai multe evenimente istorice au pregatit aceasta reunificare (termenul este disputat de istorici, deoarece exista si „Unificarea initiala”, care se refera la formarea Imperiului German in 1871, dupa razboiul franco-prusac si victoria decisiva asupra Imperiului Francez condus de Napoleon al III-lea). Unul dintre aceste evenimente a fost deschi-derea granitelor Ungariei, in mai 1989. Atunci mii de est-germani au plecat in Germania Federala si Austria prin Ungaria. In RDG s-a declansat apoi „Revolutia pasnica” si primele alegeri libere la 18 martie 1990 – liderul comunist est-german Erich Honecker isi daduse demisia la 18 octombrie 1989.
 Dupa Unificare, Germania a ramas in Comunitatea Europeana si in NATO. Berlinul, divizat si el dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, a fost reunificat. Zidul Berlinului (emblema a „Cortinei de Fier”, termen promovat de W. Churchill), ridicat din august 1961, a inceput sa fie daramat din 9 noiembrie 1989. Trebuie mentionata si „Mica unificare”, prin care regiunea Saarland (Franta) s-a alipit la RFG in 1957.
 In acea perioada era cancelar al RFG Helmut Kohl (n.1930, in functie 1982-1998), iar vice-cancelar Hans Dietrich Genscher... Interesanta a fost pozitia fata de acest act istoric a diversilor lideri de stat. Una dintre cele mai mari oponente a fost Margaret Thatcher (prim-ministru UK intre 1979-1990), care vorbea despre „pericolul german” si-l sfatuia pe Mihail Gorbaciov sa incerce sa impiedice reunificarea. Ea sustinea ca acel eveniment avea sa duca la destabilizarea Europei prin formarea unui stat „prea puternic”. Se temea, de asemenea, ca Germania se va gandi la teritoriile castigate si pierdute in ultimul razboi mondial... SUA sustineau reunificarea, cu conditia ca Germania sa ramana in NATO (desi doar o parte din germani doreau acest lucru)... Berlin a devenit capitala tuturor germanilor, caci RFG avusese capitala la Bonn.
PAUL IOAN
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GERMANIA

Mesaj Scris de Admin la data de 24.09.13 21:13

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GERMANIA

Mesaj Scris de Admin la data de 18.08.13 19:24

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GERMANIA

Mesaj Scris de Admin la data de 19.05.13 19:04

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10153/7/

Popularizat de cartea lui Mary Shelley si de o multime de productii cinematografice, Castelul Frankenstein, aflat la numai 5 kilometri de orasul Darmstadt, ramane in memoria noastra ca locul in care vestitul alchimist Dippel facea tot felul de experimente stranii pe cadavre si reusise sa dea nastere unui monstru care bantuia locurile. Faimosul castel, in jurul caruia a aparut si asezarea cu acelasi nume, a fost construit inainte de 1250 de catre bogata familie Frankenstein si apare in documente in 1252. Vreme de cateva secole proprietarii l-au largit si au incercat sa-l faca tot mai confortabil dar eforturile lor nu au putut atenua lupta intre cele doua ramuri rivale ale familiei.

De aceea in 1363 castelul a fost impartit in doua, fiecare parte fiind ocupata de una din ramurile familiei. Pana in 1660-1661 a fost locuit de clanul Frankenstein ai carui membri l-au vandut casei regale Hessen Darmstadt. Acestia au folosit locul ca refugiu pentru mercenarii batrani si, mai tarziu ca adapost pentru taranii din zona care isi paraseau casele fiind goniti de armatele franceze ale lui Ludovic al XIV-lea, renumite pentru jafuri si acte de vandalism.
Ridicat ca o puternica fortareata, castelul n-a putut fi niciodata cucerit dar a fost ruinat de timp si, ca multe alte castele din Germania, a constituit o sursa ieftina de materiale de constructie pentru locuitorii din jur dupa ce a fost parasit in 1742. Ca o victorie a romantismului si in acest domeniu, in secolul al XIX-lea castelul a reintrat in atentia autoritatilor si a oamenilor de arta.
In 1835 au inceput lucrari de restaurare care nu au fost niciodata terminate. Trecerea timpului a fost cel mai bine suportata de capela castelului, o adevarata bijuterie arhitectonica realizata in alabastru alb din nordul Italiei si gresie rosie din zona. Remarcabil este basorelieful reprezentandu-l pe Philip Ludwig von Frankenstein. De asemenea trebuie mentionata scena botezului Mantuitorului in apa Iordanului. Este unicul mormant din secolul al XVII-lea continand o asemenea scena pentru ca o lege a vremii interzicea sub pedeapsa cu moartea reproducerea lui Iisus pe morminte.
Legenda spune ca intre Craciun si Anul Nou, fantoma lui Dippel sta pe acoperisul capelei frangandu-si oasele. In rest castelul este o ruina, exceptand cele doua turnuri restaurate in secolul al XIX-lea si apoi in alte cateva randuri, ultima data in 1988-1989. Cel mai vechi dintre ele este Turnul Garzilor care pare sa fi fost ridicat chiar inaintea castelului propriu-zis, respectiv in secolul al XI-lea.
Accesul la turn este deosebit de dificil. Se porneste de la poalele dealului, de langa vechea biserica, se traverseaza cimitirul orasului si se urca apoi pe o poteca serpuitoare, marginita de pomi. Totul pare sa contribuie la atmosfera de mister pe care o emana locurile.
Aceasta atmosfera, intretinuta de povestea alchimistului Dippel care dezgroapa mortii pentru experimente facute in laboratorul instalat in inchisoarea castelului, i-a atras in mod deosebit pe marii poeti englezi Byron si Shelley. Acesta din urma a auzit povestile respective de la mama sa vitrega, care, la randul ei le aflase la o intalnire cu Fratii Grimm. De aceea au venit aici la inceputul anilor 1800 si Mary Schelley a scris vestita ei carte dupa o vizita la castel si o plimbare pe Rin.
Cu toate povestirile de groaza locul exercita si o anumita atractie. De aceea in 1968 a fost deschis un restaurant in interiorul castelului iar soldatii americani care stationau in Darmstadt au organizat aici un festival de Halloween, care se tine anual, chiar dupa plecarea acestora, fiind considerat cel mai mare festival de acest fel din Europa. Este de altfel singurul loc de pe continent unde se tine aceasta sarbatoare, ea neavand ecou in niciun alt colt din Germania.
IRINA STOICA
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GERMANIA

Mesaj Scris de Admin la data de 30.03.13 13:03

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GERMANIA

Mesaj Scris de Admin la data de 04.10.12 15:25

Cum scăpau statele germane în secolul al XIX-lea de...


Pe parcursul secolului al XIX-lea, când America s-a transformat treptat într-un magnet pentru populația săracă a Europei, guvernele mai multor țări din Lumea Veche au încercat să se debaraseze de povara susținerii financiare a celor nevoiași prin încurajarea emigrației către Statele Unite.

Unele state au mers însă mai departe și au trimis peste ocean numeroși infractori și criminali. Acest lucru nu s-a întâmplat doar izolat, ci s-a transformat într-o politică clară susținută de unele guverne pe parcursul mai multor decenii. Nu doar hoții, cerșetorii și alcoolicii erau trimiși în America, ci și infractorii violenți. În unele cazuri, aceștia nu erau deportați după ce-și executaseră pedepsele, ci chiar după pronunțarea pedepsei, ca alternativă la închisoare. Unele state au adoptat această politică în secret, încercând să înșele autoritățile din America, oferindu-le condamnaților documente de identitate false.

Această practică se remarcă în special în spațiul german. Spre deosebire de Anglia și Franța, statele germane nu aveau colonii în care să-și poată trimite criminalii. Nu exista nicio variantă germană a minelor din Siberia sau a coloniilor de muncă izolate la mii de kilometri de centrele urbane, precum în Rusia.

În prima parte a secolului al XIX-lea, statele germane au resimțit puternic presiunea de a se debarasa cumva de povara numărului mare de criminali. În ciuda faptului că în anii 1830-1840 au fost construite mai multe închisori, pauperizarea crescândă a populației, precum și creșterea numărului de furturi (într-o perioadă dificilă din punct de vedere economic), sistemul nu mai putea face față. În plus, schimbările aduse sistemului judiciar și intensificarea activității forțelor de poliție în multe state germane au dus la creșterea numărului de prizonieri. Până la mijlocul anilor 1830, trei state germane s-au remarcat prin folosirea deportării ca alternativă la întreținrea unui număr din ce în ce mai mare de prizonieri. Este vorba de orașul-stat Hamburg, de principatul Saxa-Coburg-Gotha și de regatul Hanovra.

Nu este o coincidență faptul că aceste trei state aveau legături foarte strânse cu Marea Britanie, țară în care practica deportării infractorilor a fost o parte importantă și cunoscută a sistemului penal până în 1857. Hamburg și-a construit prosperitatea economică pe legăturile comerciale cu Anglia și se considera a fi „cel mai englez oraș de pe continent”. Casa princiară de Saxa-Coburg-Gotha a dat Angliei un prinț consort pentru Regina Victoria, pe prințul Albert, iar Regatul Hanovrei a ajuns sub conducerea unchiului Victoriei, Ducele de Cumberland, după venirea ei pe tronul britanic în 1837 (deoarece în regat funcționa încă Legea Salică prin care le era interzis femeilor ascensiunea la tron). Tocmai în această perioadă, la mijlocul anilor 1830, regatul Hanovra și principatul Saxa-Coburg-Gotha au început să trimită infractori condamnați în Statele Unite.

În urma unor experimente nereușite de a trimite grupuri de infractori în America, a devenit evident că era mai bine dacă aceștia erau trimiși peste ocean individual și nu parte a unor grupuri. Autoritățile din Hamburg au adoptat această practică în 1832, urmate fiind de cele din Saxa-Coburg-Gotha. Documentele arată că autoritățile preferau să trimită prizonerii peste hotare atunci când costurile condamnării și întemnițării acestora depășeau costurile necesare transportului către Statele Unite.

În Coburg, prizonierii erau luați în considerare pentru deportare atunci când se apropiau de finalul executării pedepsei, sau atunci când comportamentul lor sugera că, odată eliberați, își vor relua activitățile criminale. De cele mai multe ori, deportarea se făcea fără acordul prizonierilor (motiv pentru care mulți se întorceau în curând în Germania).

Trebuie spus însă că guvernul nu-i ajuta doar pe infractori să emigreze. Între 1833 și 1855, guvernul din Coburg a ajutat financiar, în scopul emigrării, 321 de indivizi sau familii (inclusiv familii numeroase).

Însă Coburg era un stat mic, astfel că această practică s-a desfășurat la o scară destul mică. Marea parte a infractorilor transportați din Germania în America în secolul al XIX-lea a provenit din Hanovra. Conservatorismul adminstrației din acest stat, în ceea ce privește sistemul penal, este legendar. Un raport din anul 1860 aducea critici extrem de dure la adresa sistemului concentraționar, condițiile din închisori fiind considerate a fi complet inadecvate timpurilor moderne. Însă în loc să construiască noi penitenciare, autoritățile din Hanovra au preferat varianta mai ieftină: deportarea prizonierilor.

Între 1835 și 1846, 332 de criminali au fost trimiși în Statele Unite, împreună cu alte persoane considerate a fi un pericol la adresa siguranței publice (însoțiți fiind și de familii). În total, 895 de persoane considerate „periculoase” au fost deportate în acești 11 ani. Potrivit unui raport întocmit în acea perioadă, „regatul a fost eliberat, prin aceste măsuri, de o masă de prizonieri, unii dintre ei periculoși, iar trezoreria publică a fost scutită de cheltuieli importante”; același raport nota că este de dorit ca această practică să continue.

Era însă de așteptat ca această practică să atragă atenția peste ocean. În 1845, guvernul federal american, conștient de existența acestei practici, fără a știi însă dimensiunile sale, a numit o comisie pentru investigarea problemei. Comisia a obținut mărturii de la emigranți obișnuiți privind prezența infractorilor pe navele cu care veniseră în America.

Dudley Mann, reprezentant oficial al guvernului american în Hanovra, a transmis autorităților de acolo o notă oficială, în 1847, solicitând o confirmare (sau infirmare) că această practică atât de dăunătoare Uniunii există la momentul respectiv în Hanovra. Ministrul de Interne al regatului, alarmat de poziția americanilor, a decis că cel mai bine ar fi să nu răspundă acestor întrebări.

În aprilie 1849, autoritățile americane au adoptat noi reglementări privind imigrația, pentru a se asigura că Statele Unite nu devin un loc în care alte state își trimit infractorii. Companiile de transport ce aduceau în America infractori condamnați urmau să fie pedepsite, iar viitori imigranți proveniți din statele despre care se știa că folosesc practica deportării criminalilor urmau să fie verificați mult mai strict. Autoritățile din Hanovra nu s-au intimidat în fața acestor măsuri adoptate de americani, și au decis că vor continua deportarea infractorilor, luându-și însă mai multe măsuri de precauție. Oficialii trebuiau să-i ducă pe infractori la punctele de îmbarcare unul câte unul, și nu în grupuri; trebuiau să le dea haine curate pentru a-i face să arate decent. De asemenea, infractorii primeau pașapoarte noi în care nu exista nicio mențiune privind cazierul. Autoritățile au făcut eforturi considerabile pentru a ascunde identitatea reală a infractorilor față de agențiile ce se ocupau cu transportul emigranților, dar și față de ceilalți călători și echipajul navelor.

În Hanovra, inițiativa de deportare a infractorilor venea fie din partea autorităților locale sau a guvernatorilor închisorilor, fie chiar din partea familiilor infractorilor. În timp ce familiile acestora doreau să scape de cel care prejudiciase onoarea familiei, autoritățile locale erau interesate să economisească bani, ele fiind încurajate de guvern să selecteze în mod regulat un număr de prizonieri pentru deportare. Cei mai mulți dintre aceștia aveau mai multe infracțiuni minore la activ, însă au fost deportați și oameni condamnați pentru crime grave. Prizonerii cu cele mai mari șanse de a fi deportați erau cei cu comportament violent în închisoare și cei în cazul cărora era evident că pedeapsa nu avea să-i aducă pe drumul cel bun. În aceste condiții, autoritățile din Hanvora nu-și făceau iluzii că acești oameni aveau să-și schimbe viața odată ajunși în America.

În cazul prizonerilor condamnați pentru crime foarte grave (violatori, ucigași), decizia de deportare era luată nu de autoritățile locale, ci de Ministerul de Interne care trebuia să se asigure că respectivul nu mai reprezenta o amenințare pentru societate. În cazul lor, comportamentul decent în închisoare era esențial. De asemenea, acești prizoneri nu puteau fi deportați decât după ce executaseră o mare parte a sentinței.

Nu există statistici privind numărul de infractori trimiși din Hanovra în America după mijlocul anilor 1840, dar mai mult ca sigur că acesta este destul de ridicat, în pofida vigilenței autorităților americane. Practica a continuat până la anexarea regatului Hanovrei de către Prusia, în 1866. Regatul Prusiei avea numeroase tratate de extrădare cu alte țări, inclusiv cu Statele Unite, tratat ce putea fi compromis dacă deportările nu încetau. Astfel, autoritățile locale din ceea ce a devenit provincia Hanovra au fost obligate să renunțe la această practică.

În comparație cu numărul foarte mare de germani care au plecat în America în aceste decenii ale secolului al XIX-lea (vorbim de milioane de oameni), numărul criminalilor deportați în cadrul politicii adoptate de state precum Hanovra sau Coburg este foarte mic. Cu toate acestea, istoria acestei politici e importantă, nu doar pentru că ea completează imaginea sistemului penal din Germania, ci și pentru că arată atitudinea multor state europene față de America, văzută mai degrabă ca locul în care puteau fi trimiși cetățenii periculoși și nedoriți, și nu ca țara oportunităților și speranței.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GERMANIA

Mesaj Scris de Admin la data de 08.09.12 12:53

Când istoria întâlnește filologia...


Tendințele și intențiile au din punctul de vedere al pragmaticii lingvistice o funcție (de reprezentare, exprimare, apel). Intenția unei opere se întrevede din îmbinarea acestor trei funcții, dar ele nu necesitã sã fie neapãrat explicite. Sã luãm un caz concret. În Germania lui Tacitus de pildã, funcțiile de reprezentare și expresie nu sunt unitare și îi lipsește caracterul apelativ, de convingere a publicului. Dupã cum constata și cercetarea germanã, existã contradicții ireconciliabile în lumea barbarã, iar pãrerea cã germanicii ar putea fi un model nu este fondatã din cauza diversitãții din interiorul acestei lumi, dincolo de aparenta coerențã datã de virtuțile generale atribuite de autorul roman.

Funcția de reprezentare

Ca reprezentare etnograficã, în prima parte a operei accentul cade pe aspectele unitare ale lumii în cauzã: geografia, originile, cultura, istoria. Este deci o abstractizare a întregului pe baza trãsãturilor commune majore. Lingvistic se exprimã prin formulari de tipul: in universum[1], omnis[2] sau quisque[3]. Mai presus de geografie sau istorie, Tacitus se axeazã pe moravuri și structuri sociale. Pânã în capitolul al 29-lea cititorul își formeazã o pãrere asupra situației generale de la granița renanã, ca dupã aceea sã fie informat asupra istoriei vechi, a originilor și înfãțișãrii popoarelor în cauzã, deși, repetãm, punctul forte rãmâne prezentarea sistemului social. Descrierea obiceiurilor urmeazã ordinea: armament, culte, meșteșuguri, construcții, comportament social, negoț, bucãtãrie, distracții, îmbrãcãminte și îngrijire corporalã. Se constatã o diferențiere a rãspunsurilor pe aceste teme, dominanța deținând-o organizarea armatã (echipament, formație de luptã, atitudinea rãzboinicã etc).

Problematica rãzboiului este continuatã și în capitolele 7 – conexiunea cu cultul, descrierea armatei ca o rețea de legãturi familiale, 8 – inseparabilitatea femeilor de actul rãzboinic, 10 – interpretarea semnelor care servește descifrãrii evenimentelor militare, 14 – comportamentul alaiului. Și în celelalte privințe însã metonimiile rãzboiului sunt prezente: armele sunt parte a adunãrii tribale și ritului de inițiere, cântecele rãzboinice dezvãluie vitejia luptãtorilor și prezic deznodãmântul bãtãliei. Concentrarea tendențioasã asupra rãzboiului este perfect explicabilã prin relațiile cu romanii, care îi priveau ca pe o amenințare și care i-au cunoscut mai ales pe câmpul de luptã. Terenul experienței imediate este mai puțin reprezentat de alte aspecte ale culturii germanice.

Cât despre structura socialã, Tacitus menționeazã trei forme ale sale, care se întrepãtrund: gospodãria (domus), adunarea obșteascã (civitas) și Gefolgswesen/ corpul vasalic (principes). Triburile individuale se compun din gospodãriile care se organizeazã în adunãri tribale. Datele cu privire la organizare sunt oricum contradictorii, ceea ce a facilitat instrumentalizãrile ulterioare: în capitolul 7 este precizatã o centralizare sub reges, iar în 11 comunitatea obșteascã se face referire la o adunare de principes egali în drepturi. Legãturile de sânge sunt la baza comunitãții, dar alaiul este o formã de organizare complementarã, ce presupune obligații cvasicontractuale ale comites fațã de princeps și invers, precum și o ocazie de afirmare socialã și de mobilitate între triburi. Aceste rețele sociale susțin ideea realitãții abstracte a unitãții germanice atât de dragi umaniștilor de mai târziu. Tacitus totuși relativizeazã aceastã perspectivã în partea a doua a lucrãrii, când vorbește despre triburile individuale, pentru care folosește o terminologie diversã: gentes, nationes, populi, nomines. Partea I este nuanțatã și spectrul obiceiurilor lãrgit prin specificitãți tribale. Germania este o uniune complexã între cele douã pãrți.

Funcția reprezentãrii se întrevede în descrierea etnograficã atât unitarã, cât și diferențiatã, a societãții germanice, ca lume aflatã în opoziție cu cea romanã. Se reține opoziția exprimatã printr-un pluralism de civilizație germanã, dar care a fost aneantizatã în secolele XIX-XX în virtutea unitãții naționale.

Funcția exprimãrii

Funcția exprimãrii (Ausdrucksfunktion) reiese, dupã cum vom vedea mai jos, din artificiile stilistice cu care autorul construiește descrierea. Ca și pe planul reprezentãrii, nici pe cel al expresiei tendințele nu sunt cuprinse într-un sistem unitar de funcții. Valorile cu care sunt conotate reprezentãrile sunt foarte diverse, ca și multitudinea de interpretãri. În orice caz, superioritatea romanã este vizibilã pretutindeni, germanicii apãrând situați pe o treaptã mai joasã de culturã, unde predominã simplicitas, topos principal al lucrãrii, conotat pozitiv. Rigiditatea și verticalitatea atitudinii germanice sunt lãudate în repetate rânduri: severa illic matrimonia, nec ullam morum partem laudaveris[4](Cãsniciile sunt aspre și-n niciun alt aspect n-ai putea sã le lauzi mai mult obiceiurile). Simplicitas se întrevede și în armele rudimentare, ce contrasteazã cu curajul și determinarea lor, dovadã, în ochii lui Tacitus, a talentului militar.

În tradiția filozofiei stoice idealizeazã feritas și pauperitas ale fennilor(dacă îi considerăm germanici): sed beatius arbitrantur quam ingemere agris, illaborare domibus, suas alienasque fortunas spe metuque versare: securi adversus homines, securi adversus deos, rem difficillimam assecuti sunt, ut illis ne voto quidem opus esset[5](Dar ei cred cã sunt mai fericiți așa, decât sã geamã la coarnele plugului, sã munceascã din greu la clãditul caselor și sã-I frãmânte teama pentru bogãția lor și nevoia de a acapara bunul altuia; fãrã fricã de oameni, au dobândit lucrul cel mai greu: sã nu aibã nimic de dorit).

În schimb lipsa de nevoi din trândãvie este sancționatã la cherusci: Cherusci nimiam ac arcentem diu pacem illacessiti nutrierunt. Idque iucundius quam tutius fuit, quia inter impotentes et validos falso quiescas: ubi manu agitur, modestia ac probitas nomine superioris sunt. Ita, qui olim boni aequique Cherusci, nunc inertes ac stulti vocantur[6](Cheruscii au stat multã vreme într-o pace care i-a secãtuit. Dar asta mai mult i-a desfãtat decât pãzit: fiindcã se înșealã cine crede cã poate sta liniștit cu vecini lacomi și puternici: când hotãrãște pumnul, cumpãtarea și omenia sunt drepturile celui mai puternic. Așa și cu cheruscii: odatã lumea îi numea buni și drepți, acum pãcãtoși și proști). Pozitiv conotate sunt și virtus și fortitudo în luptã. Constituția corporalã este îndeosebi apreciatã: In omni domo nudi ac sordidi in hos artus, in haec corpora, quae miramur[7](În fiecare casã, copii, goi și murdari, cresc înalți și bine fãcuți, cu niște trupuri de care ne minunãm), dar în același timp criticatã pentru cã nu este folositã productiv și în alte scopuri, precum agricultura, lipsindu-i patientia.

O cauzã principalã a pericolului germanic îl reprezintã în viziunea tacitianã libertas, ca valoare republicanã, care este de multe ori contrapusã realitãții de regnum valabilã în vremea autorului care tânjește dupã epoca precedentã: quippe regno Arsacis acrior est Germanorum libertas[8](“Dorul de libertate al germanilor e mai puternic decât tirania lui Arsace”). Dihotomiile trasate în caracterizãri continuã și aici: tot libertas este prilej de indisciplinã, lipsã de mãsurã sau de punctualitate, ba mai mult, înclinațiile lor vicioase ar putea fi folosite în favoarea romanilor: si indulseris ebrietati suggerendo, quantum concupiscunt, haud minus facile vitiis quam armis vincentur[9](Dacã le-ai da cât le-ar cere inima, ar putea fi mai ușor biruiți cu patima aceasta decât cu armele). Prin aceste exemple se poate sesiza cã teza rãspânditã conform cãreia Tacitus creioneazã un portret al germanicului ca întruchipare idealã a valorilor republicane nu are susținere. Într-adevãr, progresul cultural roman este în relație cu o decãdere moralã, dar germanicul nu corespunde decât parțial imaginii țãranului roman simplu, liber și sârguincios.

Funcția de apel

Nici din valorizarea triburilor singulare nu se poate extrage o logicã transparentã a intenției auctoriale. Pe de-o parte avem idealizarea excesivã a chaucilor[10] sau hermundurilor[11], cãrora le atribuie calitãțile dreptãții și mulțumirii de sine, pe de alta avem disprețul fațã de bructerii învinși[12]. Astfel de formulari unilaterale și în contrapunct par sã fie determinate de compoziția lucrãrii, care se concentreazãpe efectul retoric. Tacitus renunțã la complicații de conținut în favoarea formulãrilor punctate și schimbãrilor spectaculoase de registru. Îndeosebi în partea a doua, care sub aspectul conținutului este o listã a triburi destul de simplã, fãrã ornamente stilistice bogate, vom întâlni artificii lingvistice de efect, ca de pildã folosirea sentinței: ut arcerent, non ut custodirentur[13](Ca sã ne apere, nu ca sã ne vegheze). Tacitus opereazã cu expuneri antitetice, deci separații stilistice, care definesc specificitatea fiecãrui trib, anulând o potențialã unitate desãvârșitã ce s-ar deduce din prima parte. Prin valențele literare ale exprimãrii realitãții captate, el aratã cã publicul țintã nu era o Fachwelt (elita profesionalã), ci o categorie mai largã a cetãțenilor din viața publicã. Prin urmare, ținând cont de ethos, toate judecățile de valoare exprimate de Tacitus la adresa germanicilor, vin să sublinieze neajunsuri din moravurile romanilor ”civilizați”.

Din exprimarea compozitã, neunificatã, nu rezultã o funcție de apel implicitã, cu atât mai puțin explicită, pentru cã nu se întrevede nicãieri o invitație la reflecție, o nevoie de feedback. Și polemica cu structurile imperiale, care caracterizeazã celelalte opere ale sale, pare cã lipsește. Desigur, relatarea etnograficã fixeazã atenția autorului mai mult pe constantele istorice decât pe transformãrile epocii sale, dar absența funcției apelative aratã și cã presupusele intenții ale Germaniei provin din interpretãrile științifice ale unui text neclar din punctul acesta de vedere. Diversele teze sunt unilaterale: explicație pentru imposibilitatea înfrângerii de cãtre romani, avertizare împotriva atacului dușmanilor de pe Rin, sau dimpotrivã, îndemn spre acesta. Dar cum sã existe o intenție unitarã, din moment ce tendințele operei sunt atât de diverse? Reprezentarea diferențiatã a germanicilor ca unitate eterogenã dupã o selecție conformã interesului roman, descrierea concentratã a moravurilor și structurilor sociale germanice și interpretarea lor romanã, stilizarea poeticã și amalgamul de valorizãri conduc toate cãtre ideea lipsei de sistematizare. De aici rezultă că nu are funcție de apel.

Incertitudinea intenției auctoriale

Majoritatea tezelor cu privire la aspectul intențional al operei lui Tacitus se bazeazã pe puținele poziții subiective pe care acesta le adoptã. De exemplu, Städele considerã cã în capitolele XXXIII - XXXVII se poate gãsi rãspunsul cu privire la intenția taciteicã[14]. Pasajele sunt totuși neglijabile în contextul larg al operei.

Dacã Tacitus ar fi avut motive întemeiate pentru a ascunde intenția operei, și pe acestea le-a ascuns la fel de bine. Pasajul din capitolul al XXXIII-lea: maneat, quaeso, duretque gentibus, si non amor nostri, at certe odium sui, quando urgentibus iam imperii fatis nihil [iam] praestare Fortuna maius potest quam hostium discordiam[15] (Sã le rãmânã, așa e ruga mea, acestor neamuri, și sã dureze încã multã vreme, dacã nu dragostea pentru noi, mãcar ura dintre ele, de vreme ce, zorind soarta imperiului, norocul nu ne mai poate dãrui nimic altceva mai bun decât dezbinarea dușmanilor noștri)a avut importanța sa în cercetare, interpretatã ca o dovadã a loialitãții fațã de stat și a dorinței de prevalare a imperialismului, iar obscura formulare urgentibus imperii fatis a fost adesea considerat cheia viziunii sale despre germanici și a însemnãtãții acestora în dezvoltarea ulterioarã a imperiului. În ciuda ambiguitãții sale, dupã cum afirmã și Timpe, expresia nu trebuie izolatã de context[16].

Tacitus salutã cu entuziasm distrugerea unui trib fãrã contribuția romanã; dacã soarta imperiului l-ar conduce neîndoielnic cãtre stãpânire, nu s-ar fi exprimat atât de empatic referitor la hostium Discordia, care doar ar fi accelerat un mers istoric deja stabilit. Soarta care grãbește imperiul poate exprima doar o opțiune politicã, care mai apare și în alte locuri. Discordia între germanici este o adãugire agreabilã a sorții, la fel cum discordia între romani este

una dezagreabilã. Securitatea imperiului este, deloc surprinzãtor, pe primul loc, de aceea autorul oferã sfaturi pentru confruntarea armatã, dar susține și mijloacele pașnice sau întreținerea disputelor intertribale. Amor nostri al germanicilor are aceeași valoare ca și odium sui. De altfel, lucrarea nu trebuie redusã la aceste poziții subiective.

Din atitudinea politicã taciteicã nu se poate deduce scopul cu care a fost conceputã opera, deoarece relațiile romano-germanice ocupã un spațiu redus în cuprinsul lucrãrii, și în plus, lucrarea nu are o funcție de apel și o tendințã omogenã.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GERMANIA

Mesaj Scris de Admin la data de 03.08.12 9:28

Pãgânismul germanic, încã în floare


Spre deosebire de neopãgânism în genere, neopãgânismul germanic se bazeazã pe un reconstrucționism mai mult sau mai puțin fidel al politeismului, deși în practicã viziunea panteistã este destul de comunã, de pildã în Islanda Asatruafelagith se definește ca panteism nordic. Grosso modo în organizațiile neogermanice funcționeazã principii precum: integrarea naturii în modul de viațã, interesul pentru ecologie, armonizarea cu forțele naturii care se manifestã prin multitudinea de zei și zeițe, refuzul preoțimii, trãirea nemijlocitã a sentimentului religios, individualismul credintei, critica religiilor dogmatice, ierarhizante și monoteiste, apologia libertãții individuale, preluarea tehnicilor meșteșugãrești tipic germanice, înclinații animiste, venerarea diverselor ființe din folclor (Alfar, Kobold, Hulduvolk), conștiințã muzicalã intensã (existã de altfel și un subgen al muzicii rock/metal reprezentat de formații precum Turisas, Ensiferum, Bathory, Wintersun, Enslaved, Falkenbach, Heidevolk, Svartstot, Einherjer, Ancient Rites, Tyr, Thyrfing sau Amon Amarth care exploateazã exclusive teme germanice) sau limitare fațã de radicalismul de dreapta (deși existã și grupãri care tind spre extremism).

Germania lui Tacitus – un fel de Biblie

Majoritatea grupãrilor au drept carte de cãpãtâi Germania lui Tacitus. În primul rând sunt fructificate pasajele care țin strict de rit și ritual. Pasaje deja citate, instrumentalizate și în contextul ideologiilor romantismului, völkisch sau NS, au rang de versete biblice în teologia neopãgânã: capitolul al II-lea – preamãrirea lui Tuisto, zeu chtonian, și a fiului sãu Mannus ca eroi fondatori ai neamurilor germanice; capitolul al IX-lea – panteismul care reiese din abordarea naturistã a divinitãții; capitolul al X-lea – profeția prin rune, pãsãri și cai, capitolul al XXXIX-lea – sacrificiul ritual și iarași strânsa conexiune dintre divinitate și naturã, fațã de care germanicul nutrește un respect deosebit și o percepe ca pe o mare tainã, capitolul al XL-lea – tema recurentã a dumbrãvii sfinte și ritualul carului solar.

Mai meritã citat capitolul referitor la ritul de trecere și ritualul înmormântãrii, întrucât rãmãșițe ale sale întâlnim la anumite societãți odinice: Nicio falã la îngropãri, doar un lucru il pãzesc: sã ardã cu lemne trupurile bãrbatilor vestiți. Pe clada rugului nu îngrãmãdesc nici velințe, nici miresme: fiecãruia îi aruncã în foc armele, unora dintre ei și calul. Deasupra gropii se ridicã o movilã de pãmânt. Mormintele înalte și fãcute cu multã muncã în cinstea morților le dispretuiesc, socotind cã apasã greu peste cei rãposați. Lasã repede bocetele și lacrimile, dar târziu durerea și mâhnirea. Femeilor le stã bine sã jeleascã, bãrbaților sã-și aducã aminte”. De remarcat și cã divinitãțile atribuite prin interpretatio romana (Mercur, Hercule, Isis) se exclud pentru cã neogermanismul valorizeazã doar mitologia nordicã.

Dumbrava sacrã din Germania se regãsește în ritualul blót, termenul nordic pentru sacrificiu. Se celebreazã cu precãdere în aer liber și poate fi foarte formalizat, dar intenția se aseamãnã invitației unui membru al familiei la cinã. Participanții consumã o parte din mâncare și bãuturã, iar altã parte este vãrsatã pe pãmânt ca libație. Miedul fabricat acasã este prin excelențã bãutura tipic germanicã. Darurile din timpul unui blót includ câteodatã și cântece sau poezii dedicate unei divinitãți. Ritualul amintește foarte mult de virtutea hospitalitas, foarte apreciatã de Tacitus: Niciun alt neam nu se dãruiește cu mai multã patimã plãcerilor ospeției. A nu primi pe cineva în casã, oricine ar fi el, e fãrãdelege. Fiecare, dupã cum poate, își primește oaspetele cu masa întinsã. Când nu mai are ce-i da de mâncare, cel ce era gazdã își gãsește alta și ei se duc împreunã la casa cea mai apropiatã, nepoftiți. Dar asta nu are nimic: ei sunt primiți cu aceeași omenie. Dacã e vorba de dreptul oaspetelui, cunoscut, necunoscut, nimeni nu-l întreabã nimic. La plecare, dacã oaspetele cere ceva, datina este sã îi dai, dar și gazda poate cere, la rândul ei, fãrã nicio sfialã. Ei se bucurã de daruri, dar nici nu țin socotealã de cele date, nici nu se țin îndatorati pentru cele primate: între oaspete și stãpânul casei numai omenie”. Blót-ul poate urma exemplul istoric, cum o face cu strictețe teodismul, sau se poate improviza.

Symbel/sumbeldesemneazã o adunare socialã, ocazional cu referire la un tip special de ritual bahic solemn atestat în forme mai mult sau mai puțin comparabile la elita rãzboinicilor barbari: La bãuturã nu sunt tot așa cumpãtați. Dacã te-ai potrivi sã le dai cât le cere inima, ar putea fi biruiți mai ușor cu patima aceasta decât cu armele”. Symbel implicã un ritual șablon care înseamnã mai mult decât o celebrare bahicã, presupunând consumul de mied dintr-un horn, discursuri ovaționale și oferirea de daruri. Jurãmintele depuse dupã consumul din horn sunt considerate obligatorii, sacre și cu efect asupra sorții, wyrd (fatalism subliniat și de Tacitus), tuturor participanților la ceremonie. În Ásatrú cuvintele rostite devin parte a destinului celui care le rostește, iar în teodism este cel mai de preț ritual.

Seithr sau Spae denumesc forme de vrãjitorie cu aspecte șamanice și profetice. Nu sunt ritualuri foarte commune, fiind practicate de un numãr redus de neopãgâni, de obicei modelate dupã detaliile din Saga lui Eric cel Roșu. O seiðkonase așeazã pe o platformã și face preziceri într-o manierã șablonatã în timp ce alte femei cântã în jurul sãu. Se pot întrebuința și practici informale de vindecare, protecție sau mediere cu strãmoșii, care presupun alterãri ale conștiinței și negocieri cu ființe din lumea cealaltã. De remarcat aici este rolul femeii ca profetesã: Germanii mai cred cã femeile au în ele ceva sfânt și profetic și nu le disprețuiesc nici sfaturile, nici nu le nesocotesc rãspunsurile”.

Revirimentul contemporan al germanicismului se axeazã mai mult pe folclor, istorie veche și mitologie decât pe politizãri sau misticism. În Germania activeazã Die Heidnische Gemeinschaft (Comunitatea Pãgânã), înființata de Geza von Nemenyi în 1985. În 1991 se desprinde din HG Die Germanische Glaubens-Gemeinschaft (Comunitatea de Credințã Germanicã). Tot în anii ’90, sub influența mai mult a spațiului anglo-saxon decât a grupãrilor neogermanice, apar Rabenclan (1994) ca parte a Ritului Odinic, Nornirs Ætt (1997) și Eldaring ca filierã a The Troth (2000). Dezbaterile privind legãtura dintre neopãgânism și neonazism sunt destul de acerbe. În ciuda negãrii de cãtre neopãgâni a afilierilor extremiste, controversa este menținutã din cauza unui numãr de grupãri neonaziste (Artgemeinschaft-ul lui Jürgen Rieger sau Deutsche Heidnische Front), care se revendicã și de la Asatru.

Mitul rezistã

Unul din motive îl reprezintã chiar o sursã comunã de legitimare a tuturor grupãrilor neogermanice: Germania lui Tacitus. În concluzie, mitul germanic s-a pãstrat, dar scos din contextul völkisch-Weltanchauung. Diversele curente neopãgâne aspirã la o germanizare accentuatã a religiei, la o reidentificare cu Germanenmythos, dar și la o recuperare a spiritului istoriei vechi, încã idealizatã ca vârstã de aur, o eliberare de dogmele normative care au împiedicat dezvoltarea unei simbioze om-naturã-divinitate. Este totuși o rupturã de formã fațã de concepția etnicistã, nu de fond, pentru cã reînnoirea religoasã corespunde unei renașteri germanice. Fie völkisch sau non-völkisch, religiozitatea este conceputã drept instanța supremã pentru simțire, gândire și acțiune corectã. Anularea vãlului rasist sau eugenic nu înseamnã și anularea dorinței de afirmare a superioritãții culturale. Din nicio concepție (neo)germanicistã nu lipsește biblia taciteicã, completatã de texte din Edda sau Nibelungenlied, instrumentalizatã ca factor de întãrire a conștiinței germanice. Indiferent de contextul ideologic, Germania a fost întotdeauna consideratã un rãspuns autentic la toate întrebãrile de primã importanțã legate de Germanentum – sistem de valori, mod de viațã, autohtonism, puritate, religiozitate.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GERMANIA

Mesaj Scris de Admin la data de 03.07.12 11:47

Ariosofia, alt mit al naționalismului german


În niciun caz nu trebuie subestimatã importanța mitologiei nordice în crearea imaginarului istoric al germanicitãții, dar nici absolutizatã, întrucât ea s-a scurs intr-un amalgam de credințe din cele mai diverse, de la miturile antichitãții clasice pânã la sisteme ezoterice complexe de genul gnosticismului (îmbinare a gândirii oculte și magice din religiile antice cu elemente ale creștinsmului timpuriu pentru a se opune teologiei catolice; Weltbild fundamental al ocultismului occidental), teosofiei (gnosticism modern, sintezã de creștinism, credințe antice, hinduism, budism și teorii științifice, cu influențe majore pânã în secolul al XXI-lea) sau ariosofie (Weltbild al național-socialismului care aratã compatibilitatea ridicatã între ezoterism și politicã).

Toate aceste forme de religiozitate, mãrci ale unui ocultism modernizat și pus în slujba intereselor politice imediate și cãutãrilor identitare se întrepãtrund în secolele XIX-XX cu ideologia völkisch, Rassenlehre sau veleitãțile naționaliste, dând naștere unor produse mitice care contribuie considerabil la dezvoltarea imaginii omului nou, cu precãdere a lui homo germanicus.

Ezoterism și populism

Un produs interesant este ariosofia, tangentã din multe puncte de vedere ideologiei și simbolisticii național-socialiste, ale cãrei organizații abundã în adepți ai regimului totalitar, regim care are nevoie de o mitologie pentru a se justifica. Încã din Renaștere se exploreazã trecutul îndepãrtat al germanilor pentru a se întãri sentimentul național. “Acest naționalism umanist a fost politizat într-o mișcare reformatoare îndreptatã împotriva influenței dominatoare a Italiei și a Bisericii Catolice. S-a ajuns la o simplificare ideologicã ce pretinde cã toți germanii sunt vechii Germani. Se formeazã o așa-zisã identitate germanã: autenticitate, simplitate, fidelitate, iubire de pãmânt și de libertate. Prin aceasta strãmoșii au fost eliberați de reproșurile barbariei și se întemeiazã o istoriografie dincolo de antichitatea greco-romanã. Germania romanului Tacitus devine în mod decisiv carte de cult”[1]. Se întemeiazã pe descrierea lui Tacitus a germanicilor puternici fizic, moral și spiritual și pe convingerea cã aceasta a stat sub semnul perpetuãrii în germanicitate.

În 1517 Ulrich von Hutten a înființat, sub vãdita influențã a Germaniei taciteice și a personajului ajuns legendã Arminius, un veritabil cult neogermanic. Urmând aceeași concepție funcționalã asupra sursei ca exemplu de rezistențã radicalã în fața dominației politice și cultural italiene, Johann Michael Moscherosch și Daniel Caspar von Lohenstein au menținut cu success cultul pânã în secolul al 19-lea, când a fost integrat mișcãrii mai cuprinzãtoare a naționalismului. În 1526 Johannes Aventinus considera cã nobilimea europeanã are integral origini germanice. Încã din 1664 Georg Caspar Kirchmayer pretinde menținerea puritãții sângelui german. În fine, Montesquieu face în 1748 apologia originii principiului separației puterilor și a spiritului liberal în pãdurile sãlbatice ale Germaniei. Sunt doar câteva exemple care aratã rãdãcinile temporale adânci ale ideologemelor care vor fi sistematizate în secolele urmãtoare.

Conștiința germanicitãții se dezvoltã din a doua jumãtate a secolului al XIX-lea pe un teren al conexiunii dintre romantism și gândire völkisch. Raționalismului illuminist i se opun reprezentãri idealiste ale naturii însuflețite și tainice, ale unei armonii universale divine, credințã puternicã la Germani. Organizarea socialã și statalã este înțeleasã ca “un tot organic și parte a creației divine”[2]. Însemnãtatea naționalismului a crescut în contextul rãzboaielor napoleoniene și al Congresului de la Viena din 1815, alimentatã de mitul libertas, punct de reper important pentru înțelegerea lui homo germanicus.

Mișcarea völkisch capãtã o amploare deosebitã în a doua jumãtate a secolului, motivatã și de schimbãrile sociale și tulburãrile politice care au determinat cãutarea unui univers compensatoriu în societatea si spiritualitatea germanicã, ca o contrapondere a industrializãrii, secularizãrii, modificãrilor de mentalitate și de norme de viațã. Ascensiunea științei și tehnicii au avut drept consecințã, pe lângã critica dogmelor religioase, și accentuarea incertitudinilor și nevoia de noi Wertvorstellungen care sã elimine criza ideologicã. De aceea s-a dorit cu atâta ardoare recuperarea și reintegrarea în sistemul mental și politic a trecutului din Germania lui Tacitus, romanțat, glorificat, transpus într-o viziune paradiziacã de illo tempore și saeculum aureum. Modelul taciteic era o rezolvare, cel puțin de ordin mental, a dificultãților cauzate de lipsa unor stâlpi ideologici stabili ca de pildã creștinismul și de amalgamul tot mai hibrid de curente de gândire. Asimilarea vechilor germani în imaginarul epocii, der Germanenkult, rãspunde nevoii de ordine simbolicã. “În acest sens apare mișcarea völkisch ca purtãtor politic al naționalismului german.[…] ca un curent reacționar împotriva impulsurilor la emancipare. A oferit orientãri care nu numai cã au pus sub semnul întrebãrii ordinea statalã, ci care cu Wertvorstellungen propuse au devenit motor al reformãrii sale reacționare”[3]. Caracteristic pentru das deutsche Volkstum era, pe lângã istorie și limbã, și o înțelegere panteistã a naturii, care se contopește cu divinitatea și spiritul german. Vechiul german este icoana acestei legãturi ancestrale.

Ariosofia

Ideologia völkisch este în a doua jumãtate a secolului al XIX-lea infiltratã de rasismul modern și darwinismul social, dar și de o moștenire ezotericã ce încheagã individualismul german. Pãgânismul ia avânt și o datã cu el simbolurile și cultele aferente. Religia germanicã devine pentru mulți religia originarã și originalã a germanitãții. În 1900 mișcãrile tineretului german îi percep pe Germani lui Tacitus drept contrabalans la modernitatea industrialã. Se țin ritualuri pãgâne și în literatura ezotericã se vorbește despre ei ca despre o superrasã pãstrãtoare a moștenirii culturale a civilizațiilor misterioase din Thule sau Atlantida.

Cea mai pregnantã formã de ideologie esoterisch-völkisch o constituie ariosofia. Inițial o idee religioasã pseudo-germanicã, în care se îmbinã gândirea ocultistã cu cea rasistã, curentul preia idei din teosofie, cea mai popularã filosofie ezotericã a secolului al XIX-lea pentru a evolua într-un sistem mai coerent. Reprezentanți de seamã au fost Guido von List (1848-1919) și Lanz von Liebenfels (1874-1954). List, cu siguranțã inspirat nu doar de credințele orfice și șamanice, ci și de simplicitas din Germania, practicã o ascezã riguroasã. Înființeazã în 1908 die Guido-von-List-Gesellschaft gegen Untermenschen und mindere Rassen (Societatea împotriva indivizilor și raselor inferioare), care are printre membri personaje din NSDAP sau militari. Central societãții îl forma Armanenschaft, Armanen fiind îndrumãtorii spirituali ai arienilor, strãmoși ai germanicilor și germanilor. În 1908 List a compus o scriere popularã chiar și astãzi, cu precãdere în rândurile neopãgânilor, Das Geheimnis de Runen (Misterul Runelor), în care teoretizeazã runologia ocultã, fãcând referiri și la descrierea taciteicã: Semnele sorții le pãzesc cu mare sfințenie. Aruncarea sorților e simplã: reteazã dintr-un arbore roditor o ramurã, o taie fãcând din ea mai multe bețișoare, cresteazã pe le anumite semne și le aruncã la întâmplare și la noroc pe o pânzã albã. Apoi, preotul țãrii, dacã se aruncã sorții pentru treburile obștii, sau capul familiei, dacã se aruncã pentru unul sau pentru altul, dupã ce se roagã zeilor cu ochii la cer, trage de trei ori câte un bețișor, și, dupã ce le-a tras, le tâlcuiește dupã semnele crestate mai înainte. Dacã sorții sunt împotrivã, nu se mai aruncã în ziua aceea pentru lucrul respectiv, dacã sunt favorabili, se cere ca spusele sã fie întãrite de zborul pãsãrilor, cãci la dânșii se obișnuiește sã se întrebe glasul și zborul pãsãrilor”. List mai accentueazã și avansul cultural al germanilor, pericolul conspirației evreiești, menținerea rasei ariene, afirmarea unei nobleți morale așa cum o elogiazã Tacitus la Germani. În opinia sa, creștinismul este o subjugare și un amurg al culturii germanice.

Lanz von Liebenfels era membru al Ordinului Cistercian al Sfintei Cruci, ascet și el. În 1900 fondeazã Ordinul Noului Templu, care avea ca scop întãrirea conștiinței rasiale și promovarea aristocrației rasiale. Biblia, credea el, ar conține informații ocultate despre un popor și o limbã misterioase și un sens mitic, moral și rasiologic. În 1905 publicã Ostara (zeițã a primãverii în mitologia germanicã) unde criticã mixtura etnicã și împarte etniile dupã valorile morale (aluzie și la antiteza romano-germanicã a lui Tacitus), mergând pânã la a propune sterilizarea raselor inferioare. Liebenfels a primit deseori titlul de furnizor de idei pentru Hitler, din cauza faptului cã acesta citise Ostara și își hrãnise concepția rasiologicã destul de mult din ideile radical ale acestuia.

Un ultim nume de adus în vedere ar mai fi Theodor Fritsch (1852-1934), precursorul antisemitismului germanizant și autorul cãrții Handbuch der Judenfrage (Manualul problemei evreiești). În 1912 întemeiazã Germanenorden, ordin care vedea în Germania predecesorul manualului menționat și care iși propunea rãspândirea cultului ariosofic. În ordinul secret organizat pe bazã de loji se întruneau viziuni anti-Semite și oculte. Tot în 1912 începe sã activeze mișcarea Reichshammerbund (Uniunea Ciocanului Imperial), un an mai devreme Der Deutsche Orden care dorea fondarea de așezãri purificate etnic, iar în 1914 Willibald Hentschel se ocupã de Mittgart-Bund (Uniunea Midgard – tãrâmul omenesc în mitologia nordicã) pentru propãșirea rasei ariene. În noiembrie 1918 este fondatã și Thule-Gesellschaft (Societatea Thule), cu legãturi în diverse cercuri ariosofice și național-socialiste. Societatea considera Tibetul patria tuturor ocultiștilor și mai ales a spiritualitãții germane de care se conecteazã prin istoria Germani-lor lui Tacitus, care este o continuare a unor civilizații ancestrale foarte avansate. Din societate fãceau parte personalitați marcante precum Anton Drexier (fondatorul Deutsche Arbeiter-Partei), Karl Haushofer (fondatorul geopoliticii NSDAP), Paul Tafel (membru al conducerii Uniunii Industriale Bavareze), J.K. Lehman (reprezentantul Alldeutscher Verband) sau Alfred Rosenberg (reprezentant al pseudo-arheologiei naziste), prin urmare majoritatea de orientare NS.

Gândirea mitico-ezotericã a influențat considerabil SS-ul, “construit dupã principii masonice, chiar dacã francmasoneria însãși era apreciatã de regim. Permisul necesar pentru apartenența în organizație – de altfel nu doar în SS- se obține pe baza statutelor din 1912 ale lui Germanenorden, ai cãrui membri trebuiau sã deținã o puritate a sângelui pânã la al treilea grad”[4]. Nu întâmplãtor se numeau toate școlile NSDAP în care era educat tineretul partidist Ordensburgen. Și Himmler fãcea deseori referire la ordinul sãu soldãțesc, național-socialist , de oameni cu moștenire genetic nordicã, net superioarã celorlalte, capabilã sã facã fațã oricãror provocãri în rãzboi.

Aluziile la Tacitus cuprind mai multe pasaje în care acesta vorbește despre calitãțile rãzboinice de neîntrecut ale barbarilor de la Rin. De exemplu: Dacã obștea unde s-au nãscut stã în toropeala și rãgazul unei pãci îndelungate, mulți tineri de vițã se duc de bunã voie la acele seminții care se rãzboiesc: asta o fac și pentru cã neamului acestuia nu-i place odihna și pentru cã ei se pot face mai ușor cunoscuți în mijlocul primejdiilor, și pentru cã cineva nu poate ține lângã sine o ceatã mai mare de rãzboinici decât numai cu strãșnicia rãzboiului. Cãci ei cer de la dãrnicia unei cãpetenii calul de rãzboi și sulița biruitoare, cruntã de sânge. Drept simbrie, cãpeteniile le dau mâncãruri proaste, dar din belșug. Izvoarele acestei dãrnicii sunt rãzboaiele și prãdãciunile: mai greu i-ai face sã are pãmântul și sã-i aștepte roadele decât sã cheme la luptã pe dușman și sã suporte rãnile, ba la ei chiar se socotește trândãvie a câștiga în sudoare feței ceea ce poți dobândi cu sânge. Cultul rãzboinicului ca parte integrantã a mitului germanic și element primar de neopãgânism (de altfel, mitologia nordicã abundã în imagini ale rãzboiului, codificând aspecte ale societãții) a fost un model mental puternic pentru Himmler, care plãnuia înființarea unui stat suveran al SS-ului, cu armatã și legislație proprie, “și mai ales, sustras partidului, care nu are avea drepturi în interiorul sãu. În acest ordin-sanctuar SS-ul ar avea posibilitãți nelimitate de a pune în practicã Weltanschauung-ul sãu și a devansa întreaga lume”[5].

Preocupãrile mitico-politice ale lui Himmler nu se opresc aici: “Himmler, care printre altele se considera încarnarea lui Heinrich des Voglers, ordonã camarazilor sãi din societatea științificã fondatã în acest scop și dispunând de capacitãți multiple, Deutsches Ahnenerbe, sã cerceteze teme precum Erberinnerung (moștenirea memoriei colective care poate reînvia și impune pãgânismul germanic), Graalul din Provence, cartografierea precisã a lãcașurilor de cult germanice din nord, runologia aplicatã și abilitãțile parapsihologice ale cãlugãrilor din Tibet”[6].
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GERMANIA

Mesaj Scris de Admin la data de 27.06.12 13:47

Umanism, naționalism și Germania lui Tacitus


Germania se afirmã ca text fondator al unei comunitãți germane imaginare începând cu umaniștii care desfãșurau o activitate intensã de inventare de tradiții localizate în trecutul îndepãrtat. Generațiile urmãtoare au abordat textul în aceeași notã, în funcție însã de cerințele ideologice ale epocii pe care o reprezintã. Esența interpretãrii și a rolului paradigmatic rãmâne însã aceeași: ‘revoluția germanicã’ a redescoperirii originilor și a revalorificãrii acestora.

În antichitatea tãrzie și în Evul Mediu cercul cititorilor operei era restrâns. Prezența acestei opus minor este atestatã la mãnãstrirea Fulda, în secolul al IX-lea, când Robert din Fulda transferã pur și simplu trãsãturi ale germanicilor contemporani lui Tacitus descrierii sale a saxonilor. Patru factori au fost determinanți în utilizarea extensivã a operei ca instrument de propaganda începând cu secolul al XVI-lea, și anume: Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germanã își pierdea din forța centripetã, conceptul de națiune germanã devenea tot mai atractiv, conștiința naționalã se amplifica în confruntarea dintre electorii germani și Curia Romei, precum și dintre umaniștii germani și cei italieni, care disprețuiau barbara tellus a germanilor, împlinirea prin intermediul unui text de o autoritate incontestabilã ochiului umanist a unui deziderat de identitate naționalã cu fundament într-un trecut stabil care sã compenseze lipsa de stabilitate a prezentului și sã traseze diferențele fațã de valorile specifice romanitãții în vederea conturãrii celor germane. Aceastã primã fazã de recepție avea sã fie determinantã pentru cele ce urmeazã, pentru cã a indicat categoriile de receptãri viitoare ale operei: a impus continuitatea (de acum indubitabilã) între Germani și germani, a extrapola antiteza implicitã din Germania și a consacrat virtuțile germanilor, autohtonia și puritatea lor etnicã[1].

Deși Germania este subiect de discuție preponderent în cercurile germane, a fost nevoie de intermedierea italianã. De menționat ar fi aici cardinalul și apoi papa Silvio Enea Piccolomini, care în urma unei scrisori din 1457 în care i se aduce la cunoștințã nemulțumirea germanilor de politica curialã a taxelor, elaboreazã un tratat epistolar în trei volume. În cel de-al doilea insistã asupra binefacerilor civilizației romane asupra celei germane, invocându-l pe Tacitus ca martor al unui trecut barbar, sãlbatic și animalic[2]. Versiunea provocator de negativã a lui Piccolomini a avut meritul de a atrage atenția umaniștilor germane asupra problemei civilizatiei germanice. Un alt italian însã este responsabil de imaginea pozitivã a germanicilor: în 1471 Giannantonio Campano este trimis la Regensburg de cãtre papa Paul al II-lea pentru a participa la dieta ținutã pentru a aduna forțe militare germane în vederea unei cruciade antiotomane. Pentru a sublinia continuitatea temporalã a civilizației germane, el aduce în discuție în primul rând autohtonismul și puritatea, iar în al doilea rând caracteristicile fizionomice, care sunt identice la contemporani și strãmoși. Aceste scurte observații vor constitui “celula de baza a recepției nemțești a Germaniei”[3].

Umanism și baroc

Umanismul german incipient avea puternice tente patriotice, chiar șoviniste, pentru cã se afla în competiție acerbã cu cel Italian în cadrul ‘republicii literare’. Apãrãtori ai germanitãții, precum Heinrich Bebel (1472-1518), Jacob Wimpheling (1450-1528) sau Conrad Celtis (1459-1508) au insistat asupra întrebuințãrii extensive a limbii latine pentru ca germanii sã-și scrie propriile relatãri despre prezentul și trecutul germanic[4]. Obstacolul în calea reconstituirii trecutului era tocmai lipsa unor surse din interior care sã ofere un portret coerent al lui homo germanicus, lipsã care, paradoxal, a fost depãșitã tot prin opera unui autor strãin. Interesul deosebit fațã de Germania se întrevede în numãrul și distribuția edițiilor: dacã dupã editio princeps din Bologna, 1472, a rãmas vreme de trei decenii în apanajul italian, de la ediția lui Celtis din 1500 a devenit emblemã a spațiului german, atingând o cotã de 6000 de exemplare în 50 de ani[5]. În concordanțã cu concepția umanistã a trecutului ca material didactic, accentul taciteic pe moravurile și tradițiile germanice ocupa un loc aparte. Slãbiciunile culturale au fost transformate în virtuți ale simplitudinii și integritãții morale.

Cu toate acestea, în secolele al XIX-lea și al XX-lea s-a încercat sã se demonstreze cã slãbiciunile acestea nu erau în fond atât de mari și cã decalajul fațã de romanitate fusese exagerat în literaturã. Treptat germanicii capãtã o aurã prometeicã, iar ficțiunea construitã în jurul lor va înlocui realitãțile nesatisfãcãtoare. De altfel, umaniștii în frunte cu Conrad Celtis s-au bucurat de proslãvirea din partea național-socialiștilor, care le atribuiau apelativul de völkisch, cu referire la spiritul pur și nealterat care pãstra toate trãsãturile poporului german. S-a moștenit din perioada umanistã îndeosebi admirația pentru fortitudo și percepția de gens invicta et indigena asupra germanicilor, umaniștii opinând deseori cã punctul de rezistențã al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germanã a fost bravura germanã[6]. Superioritatea fațã de romani rezultã din paradigma genealogicã de sine advenarum mixtura (fãrã amestec rasial), pãstrarea sângelui strãmoșilor, sumus illorum sanguis, contraimaginea romanilor, populi colluvies, un conglomerat de popoare[7]. Heinrich Himmler îi celebra pe umaniștii germani pentru cã au adus la luminã integritatea, onestitatea, loialitatea și spiritul rãzboinic al strãmoșilor de la care s-au pãstrat integral arianismul și nordismul.

Alte idei care au înflorit în aceastã perioadã și au atins apogeul în secolele al XIX-lea și al XX-lea includ: creditarea civilizației germanice cu realizãrile din alte spații culturale, asocierea originilor ariene cu noblețea și mãreția (chiar Tacitus devenind un soi de reprezentant al ruralitãții și simplicitãții ariene), migrațiile cauzate de surplusul demografice care cereau lãrgirea Lebensraum-ului.

La fel ca predecesorii lor, autorii baroci ai secolului al XVII-lea au umplut golurile culturale prin refugierea într-un trecut îndepãrtat și glorios. Germania tacitianã contribuie la antiteza dintre cavalerul francez efeminat și rãzboinicul fioros german, nu de puține ori însã caricaturizat într-un Theatergermane, purtând o sabie uriașã și un coif înaripat. Se remarcã și o extindere a genurilor care se folosesc de lucrare, astfel cã ea nu mai apare citatã doar în lucrãri istoriografice ca în secolul precedent, ci și în piese de teatru, satire, tratate lingvistice sau romane istorice, între care o mențiune specialã meritã monumentalul roman eroic al lui Von Lohenstein, Grossmüthiger Feldherr Arminius, din 1690. Interesant de observat este și faptul cã se înființeazã societãți lingvistice, ca de pildã Fruchtbare Sprachgesellschaft, care își propuneau purificarea limbii germane, ceea ce implica și elevare moralã. Limba germanã era consideratã moștenitoarea unei Ursprache la fel de purã ca și vorbitorii sãi, de aceea Tuisto, din capitolul al doilea al cãrții, devine nu doar Urvater al poporului german, ci și al limbii, aspect avut în minte și de Johann Gottlieb Fichte la începutul secolului al XIX-lea.

Ideea unui spirit și a unei libertãți germane sunt dezvoltate și în secolul al XVIII-lea, o influențã majorã asupra discursului revenindu-i baronului de Montesquieu cu al sãu L’Esprit des Lois, în care spunea cã mica opera a lui Tacitus avea drept autor un om care “a sintetizat totul pentru cã a vãzut totul”[8]. O teorie importantã pe care o readuce în atenție este cea a determinismului de mediu (geografic, social etc.) care conduce la închegarea unei națiuni. În cazul germanicilor, valoare supremã este libertas, care, în opinia lui Montesquieu, a funcționat ca bazã chiar a sistemului de guvernãmânt englez, sistem ce își are rãdãcinile în sãlbãticia care a permis dezvoltarea conștiinței libertãții. Nu era însã prima datã când se punea accent pe aceastã valoare caracteristic germanicã, dar spre deosebire de secolele anterioare, în care era privitã ca independențã fațã de Imperiul Roman, acum este perceputã în forma unui principiu organizator al societãții germanice. În nord localizeazã Montesquieu sursa sistemelor politice care promoveazã libertatea. Kästner, Moser sau Herder au preluat viziunea sa și au concentrat discuțiile în jurul conceptului de Geist, menit sã exprime sintetic toate trãsãturile lui homo germanicus.

Johann Gottfried Herder a adaptat determinismul antropo-geografic al lui Montesquieu unei teorii despre caracterul general al unei națiuni, care se întrevede cu cea mai mare claritate în forma sa originarã și în limba care funcționeazã ca un liant între trecut și prezent. În opera lui Herder, care comprimã Sturm und Drangși clasicismul german, se ivesc diverse pasaje care se preteazã unor interpretãri ideologizante din partea romanticilor și naționaliștilor, anticipând mișcãrile völkisch. De pildã: “O națiune nu poate suferi o ofensã mai mare decât aceea de a fi privatã de caracterul sãu național, particularitatea sa de spirit și de limbã…”[9]. Dacã îi încadrãm afirmația în întregul gândirii sale, care se centra pe o concepție organicã asupra istoriei ca tot unitar și parte din Humanität (ideea unei umanitãți comune ca bazã a tuturor culturilor), observãm cã se pierde mult din aura naționalistã. Cu toate acestea, nãzuința romanticã dupã regãsirea originilor și obsesia legatã de Volkstum (esența naționalã) va exploata afirmația decenii întregi, ba mai mult, numele autorului va cântãri extrem de puțin în comparație cu exploatãrile ideilor sale. În fond, se aplicã același selecționism în funcție de interesele imediate, ștergându-se ceea ce ar putea contrazice o imagine deja bine formatã, care trebuie legitimatã nu prin apelul la anumite opere și autori, ci la bucãțile potrivite din acestea. Avem de-a face cu o dublã rupturã de realitatea culturalã a vremurilor vechi din Germania: una este a lui Tacitus, care înțelege în limitele paradigmei sale culturale și scopurilor pe care le impune textului (neclare, dupã cum am vãzut pânã acum, de unde și posibilitatea multitudinii de interpretãri), și alta este a autorilor care îl citeazã, care înțeleg tot în limitele paradigmei culturale și a scopului propus.

Mituri romantice și discursuri patriotice

Mitologiile politico-istorice au triumfat în secolul al XIX-lea, când fiecare culturã a încercat sã se defineascã pornind de la niște modele de unitate și solidaritate în virtutea conturãrii statului-națiune. Prin istorie “s-a prelungit cât mai departe posibil prefigurarea modelului”[10]. Entitãțile naționale sunt legitimate prin mituri, cu un rol mult mai influent decât realitãțile concrete, care erau departe de a sugera o posibilã desãvârșire a unitații naționale. Din punct de vedere politic, Confederația germanã nu putea fi consideratã un pas cãtre unitatea naționalã. Teritoriile își mãriserã influența la nivel regional, exista putere și suveranitate în rândul conducãtorilor, se consolidase procesul de centralizare și guvernare în anumite state, darparticularismele regionale erau mai pregnante decât unitatea care se cãuta pentru justificarea statului-națiune.

Secolul al XIX-lea a fost marcat de puternice mișcãri naționale cu la fel de puternice baze ideologice care vor hrãni național-socialismul un secol mai târziu. De altfel, acesta a cãutat sã instrumentalizeze multe texte ale secolului romantic pentru a face dovada existenței germenilor ideologiei sale în trecut; s-a realizat o nazificare a trecutului[11]. Totuși în aceastã perioadã este de necontestat faptul cã s-au pus bazele naționalismului și rasismului, fuzionând într-un curent völkisch (popular), o germanomanie care va degenera într-o mitologie periculoasã.

Antrenatã de rãzboaiele napoleoniene, la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XIX-lea, conștiința germanã prinde contur prin personaje de talia lui Fichte (1762-1814), student al lui Kant, promotorul idealismului transcendental german. În Berlin-ul de sub ocupație francezã, Fichte a rostit paisprezece Discursuri cãtre națiunea germanã, din decembrie 1807 pânã în martie 1808, bine primite de cãtre miniștri prusaci și lãudate de Goethe sau Arndt, cu impact considerabil nu doar datoritã notorietãții autorului, ci și ideii de națiune germanã, pe care el o percepea amenințatã de amestecul cu nații strãine, promițând o educație naționalã germanã conformã caracteristicilor națiunii germane și care sã modeleze un corp unitar care sã se erijeze în regeneratorul și reinvetatorul lumii întregi. Chiar scoase din context și încadrate într-unul mai puțin naționalist ca secolul al XIX-lea, accentele puternic naționaliste tot rãmân.

Când vorbea despre caracteristici, Fichte se referea în principiu la douã: permanența în locurile originare și pãstrarea și dezvoltarea limbii originare[12]. Fichte a fost și el sub influența lui Tacitus, pe care l-a citit în vederea elaborãrii discursurilor, dar punea mai puțin accent pe autohtonism și mai mult pe importanța limbii ca liant cultural. În opinia sa, este normal ca germanii sã-și fi pierdut puritatea etnicã, mai importantã este continuitatea limbii germane, care și-a pãstrat spiritul intact, nealterat. Iluzia superioritãții limbii germane devine centrul dezbaterilor naționaliste, încorporatã unei filozofii idealiste. În rezonanțã cu Germania sunt și virtuțile exaltate în al șaselea discurs, clasificate drept naționale: loialitate, cinste, onoare, simplitate. De asemenea, lipsa unor realizãri intelectuale remarcabile ale strãmoșilor gemanici este pusã pe seama inexistenței unei coeziuni istorice și geografice adecvate. Ernst Moritz Arndt (1769-1860), admirator al lui Fichte, dar și Friedrich Ludwig Jahn (1778-1852), care nu avea o pãrere foarte bunã despre filozofia abstractã, sunt și ei invocați de cãtre național-socialiști. Jahn era punctul de plecare în orice analizã a conceptului de popor, o imagine acceptatã necritic chiar și dupã al doilea rãzboi mondial. Influența lui Arndt a rezultat din scrieri precum Geist der Zeit (Spiritul timpului) sau Das deutsche Vaterland (Patria Germanã). Jahn era mai mult un agitator, ale cãrui organizații, îndeosebi Turnverein (uniunea gimnasticii) au produs o revoluție în societatea germanã.

Citindu-l amândoi pe Tacitus, privit ca unul dintre cei mai mari oameni care au trãit vreodatã, au interpretat conform cerințelor politice ale epocii textul, cu precãdere capitolul al IV-lea, în care autorul se referã la specificitatea germanicilor în raport cu alte nații, fațã de care au rãmas distanți. Rãsunã teme vãdit naționaliste: Das deutsche Volkstum (Esența popular germanã) încetãțenește un termen care va fi definitoriu pentru mișcarea völkisch și pentru rasism.

Pentru a servi scopului naționalist, Germania trebuia vãzutã într-un realism radical, exprimând fãrã doar și poate o realitate incontestabilã, autenticã, solidã. Se criticau foarte aspru cei care supuneau îndoielii realismul textului. Cãtre sfârșitul secolului încep sã se dezvolte puncte de vedere care se axeazã pe valențele literare ale operei și pe creativitatea autorului în elaborarea discursului istoric. Cele mai importante studii au apãrut totuși dupã primul rãzboi mondial. Este vorba despre Karl Trüdinger, care a relevat importanța unor întrebãri și interpretãri standard în cercetarea etnograficã, care nu lipsesc nici din opera lui Tacitus, și Eduard Norden, care a demonstrat cã anumite aspecte despre germani pot fi aplicate și altor popoare, vorbind despre Wandermotive (motive de migrație). Monografia lui Norden a fost primitã cu mare indignare de la susținãtorii teoriilor völkisch, ceea ce l-a împins cãtre o reafirmare a valorii istorice a operie într-o a doua ediție.

Mișcarea naționalistã popularã a combinat multe dintre atitudinile și tendințele existente încã de la începutul secolului, de pildã admirația pentru țãrãnime, cultul națiunii, Volkstum, rasismul, antisemitismul sau apoteozarea germanicitãții, Germanentum. Subcultura germanicistã culmineazã în timpul Reich-ului (1871-1918) și se infiltreazã în compartimentele vieții sociale germane: în literaturã, prin romane istorice de genul Kampf um Rom (Lupta pentru Roma) al lui Felix Dahn, în artã și științele umaniste, mai ales studiile asupra limbii, culturii și istoriei germane, ridicate la rang de știintã preeminent naționalã de cãtre Gustav Kossinna[13]. Preistoria, îndeosebi epoca bronzului, trebuia adusã în lumina glorioasã pe care o ceruserã deja umaniștii germani. Edificiul ideologic se construia încã o datã pe sursa inepuizabilã de mituri: biblia germanicã (Germanenbibel) apare în 1904 într-o ediție care avea sã atingã imediat vânzãri de peste 20000 de exemplare. O foaie volantã de la ‘’Ordinul Germanic’’, organizația-paravan al cãrei program coincide în mare mãsurã cu cel al faimoasei ‘’Societãți Thule’’, avertiza pe un ton apocaliptic asupra pericolului extincției rasei blonde și eroice, evocând nostalgic epoca în care Tacitus încã mai vorbea despre puritatea rasialã a nației germane. Mesajul pentru germanicii puri se rezuma la îndemnul de a se înãlța sistematic spre vechile culmi (Wiederhochzüchtung), îndemn luat foarte în serios de cãtre cei care vor realize un adevãrat cult al germanicitãții: național-socialiștii.

Nietzsche și mitul germanicilor

O mențiune aparte meritã concepția lui Nietzsche, care a influențat decisiv formarea mitului germanic. Dincolo de doctrina voinței de putere și a legãturii dintre politicã și autoritarism, în tradiția exegezei filosofice a operei romanticului german s-a insistat mai puțin pe importanța înrâuririi arhetipului germanic în gândirea sa, dar și în întregul existențialism.

Am putea afirma la prima vedere cã așa stând lucrurile, ar rezulta o contradicție între concepția lui Nietzsche și morala lui Tacitus. De ce? Pentru cã din antinomiile romano-germane ar rezulta cã germanicii erau un pericol din pricina austeritãții și verticalitãții lor, opuse degenerãrii în patimi a societãții romane. Dar nu s-ar putea deduce, în termeni nietzscheeni, și o admirație a autorului fațã de stilul de viațã sãlbatic, natural, nenormat al barbarilor, opus nevoii de ordine și raționalizare corespunzãtoare expansiunii imperial romane?

Spiritul apolinic este prezent la Roma în principiul individualismului ca mecanism de menținere a legii într-o lume care valorizeazã securitatea, regulile, prosperitatea și autoritatea. Barbarii sunt, in extenso, lumea anti-kantianã, a logicii dionisiace admirate de filosoful romantic, logicã pe care o extrãgea și din miturile lui Oedip sau Prometeu. Pathos-ul, care s-ar fi putut aplica și barbarilor germanici, datã find patima rãzboaielor, se exprimã prin tot ce este haotic, înfiorãtor, nestãpânit. Pentru Nietzsche este inutilã zbaterea în favoarea logos-ului și defavoarea pathos-ului, pentru cã haosul va învinge întotdeauna nevoia de logicã. Idee recurentã în Genealogia Moralei, sentimentele religioase sunt exploatate de cãtre o elitã cu scopul de a absolutiza propriile sale valori, ceea ce conduce la nașterea legilor morale. Cartea este o revoltã împotriva imperialismului și hegemoniei europene. Departe de a considera morala drept un adevãr revelat, Nietzsche a arãtat cã de fapt binele și rãul sunt termeni care se fundamenteazã pe respingerea naturalului: corp, dorințã și instinct (care de altfel se pot regãsi în comportamentul barbarilor, vãzuți mai aproape de naturã decât romanii “corupți” de civilizație). În genere, forța instinctelor umane este reprimatã de o construcție idealã menitã sã creeze subordonare, obediențã, umilințã și supunere, de aceea autorul romantic considerã morala ruina lumii moderne.

În discursul sãu filosofic, voința de putere este un instrument necesar pentru ca supraomul sã dobândeascã emanciparea. Moralitatea, transcendența și chiar națiunea atât de elogiatã în epocã sunt forme de conștiințã falsã care reprimã nevoile umane de bazã. Frica și mila construiesc o aristocrație care determinã binele și rãul. Oricum ar fi, în conceptualizarea teoriei puterii, moralitãții și exterminãrii se aruncã un sâmbure de mitologie nordicã și istorie veche a germanilor.

Ceea ce romanii interpretau drept comportamente barbare, de pildã decapitarea dușmanilor morți, era de fapt expresia unei frici ancestrale de spiritele care puteau capãta formã umanã. Pentru germanici alteritatea nu putea fi depașitã. Non-germanicul se excludea de la viața civilã și nu aparținea vreunui trib. Matricea miticã a alteritãții la germanici s-a perpetuat în filosofiile naționale, cu precãdere în contexul socio-politic în care Nietzsche polemiza cu filosofia socraticã, a cãrei moștenire o contesta puternic. Se observã cã aceste matrici ies la ivealã mai ales în momentele de tranzitie, când este necesarã o legitimare a noii viziuni dorite. Este cazul și al fondãrii, mai întâi istorico-mitice, a statelor-națiune.

Cum se împacã însã moartea lui Dumnezeu cu evlavia germanicã? În ceea ce-i privește pe germanici, Nietzsche insistã asupra contrastului dintre pathos (manifestare a haosului) și logos (personalizare a ordinii). Acesta este motivul pentru care îi criticã atât de vehement pe reprezentanții gândirii clasice grecești, chiar și pe epicureici, pentru cã se îndepãrtaserã de forțele elementare ale naturii. Predestinarea nu era valorificatã ca motor al acțiunii. Dupã colapsul Imperiului Roman se deschide larg creștinismul ca drum al regenerãrii prin pietate, fraternitate, vinovãție și iertare. Nu mai poate fi situare dincolo de bine și rãu pentru cã existã posibilitatea pactului intre cãlãu și victimã. Ca întreg, nici filozofia nietzscheeanã nu a stat departe de miturile germanice, abandonate dupã tranziția mentalã la preceptele creștine, el insuși contribuind la conturarea unui mit germanic, de origine și istoric: supraomul își are rãdãcinile în spiritul dionisiac al barbarilor, care trãiau instinctual și natural, fãrã balastul logos-ului specific civilizației greco-romane.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GERMANIA

Mesaj Scris de Admin la data de 19.05.12 11:30

Wilhelm al II-lea, ultimul Kaiser


Ultimul împărat pe care Imperiul German l-a avut a fost o personalitate contradictorie, fiind blamat pentru mult timp ca principalul vinovat de izbucnirea Primului Război Mondial ce avea să pună capăt, printre altele, propriei sale domnii.


Deși în ultimii ani rolul său de factor decisiv în izbucnirea războiului s-a diminuat, nu trebuie să uităm de ceilalți actori (împăratul austro-ungar Franz Joseph și țarul rus Nicolae II), și de contextul internațional din ce în ce mai tensionat după Războaiele Balcanice ce au consființit ieșirea României și a Italiei din Tripla Alianță, chiar dacă acest lucru s-a petrecut la nivel neoficial, și izolarea politica și militară a Puterilor Centrale.

Wilhelm a fost cel care l-a eliminat de pe scena politică pe Otto von Bismarck, preluând astfel frâiele politicii externe germane văzută de el în sensul expansionismului colonial de care Germania avea atâta nevoie. În același timp, Wilhelm s-a dovedit un lider militar ineficient pe timp de război (comanda de iure era a generalilor germani care nu țineau cont de guvernul civil), el va pierde suportul armatei și va fi nevoit să abdice în noiembrie 1918.

Wilhelm II mai este cunoscut și pentru perioada careia i-a dat numele – „perioada wilhemină” – el fiind un promoter înfocat al artelor și științelor prin „Societatea Kaiser Wilhelm”.

Biografie


Născut la 27 ianuarie 1859 la Castelul Potsdam, Wilhelm era primul copil al Kronprinzului (prinț moștenitor) Frederick (viitorul împărat german Frederick III) și al prințesei britanice Victoria, prima odraslă a reginei engleze Victoria I. Astfel, Wilhelm face parte dintr-o familie ilustră: este membru al familiei prusace de Hohenzollern, casa regală ce conduce destinele Imperiului German și nepotul reginei Victoria a Angliei. Bucuria de a avea succesiunea tronului asigurată până la a treia generație a fost rapid umbrită de problemele de sănătate ale copilului: timp de o oră și jumătate acesta s-a zbătut între viață și moarte și, după trei zile, medicii constată că brațul său stâng este paralizat (paralizia Ebs-Duchenne), temându-se că și piciorul stâng este afectat[1]. Membrul său stâng va fi mai scurt decât cel drept, și mulți istorici au considerat că aceastădizabilitate fizică este unul din motivele pentru comportamentul său de mai târziu[2]. Alți istorici au căutat alte cauze, precum relația cu părinții săi, și în special cu partenerul dominant al căsniciei – mama sa. Prințesă engleză, ea a încercat să-i inoculeze lui Wilhelm principiile liberale englezești și să-l transforme într-un gentleman, dar societatea germană ce căuta un conducător ferm și brav l-a făcut să nu adopte acest stil de viață[3]. Altă influență puternică asupra lui a fost cea a tutorelui calvinist Georg Hinzpeter, care i-a inspirat un puternic simț al datoriei. Pe lângă numele de Wilhelm, acest copil mai primește alte trei nume: Friederich, Victor și Albert; până la vârsta de 6 ani i se va zice Fritz[4].

Wilhelm a fost educat la Kassel și la Universitatea din Bonn din dorința părinților care doreau să-l vadă mai liberal și mai puțin milităros. Dar, sesizând intențiile părinților, Wilhelm va intra în lumea militară, așa cum cerea tradiția familiei regale prusace și va fi stimat ca ofițer, datorită personalității sale puternice, cu ajutorul căreia a reușit să-și înfrângă incapacitățile fizice și să devină un cavalerist de renume[5].

Relațiile lui Wilhelm cu Otto von Bismarck nu au fost reci de la început. Cancelarul de Fier a încercat să-l apropie pe Wilhelm, să-i cucerească încredere pentru a-i enerva pe părinții săi care erau deranjați de politica și influența imensă pe care o avea Cancelarul. În acest fel, Bismarck căuta să-și mențină puterea politică, dar pe de altă parte, Wilhelm va cădea victimă a acestor mașinațiuni ale lui Bismarck, ajungând să-și urască mama, considerând că neamul englez este de vină pentru moartea tatălui său și pentru dizabilitatea sa. De altfel, nici prințesa Victoria nu a fost foarte apropiată de fiul său din cauza acestui defect, considerând ca obârșia sa nobilă nu trebuie întinată cu reprezentanți diformi, iar acest lucru a cauzat o lipsă totală de sentiment matern din partea sa. Antisentimentalismul Victoriei față de propriul copil nu va fi uitat de Wilhelm, acesta avânt relații din ce în ce mai reci cu părinții săi și chiar vederi politice potrivnice familiei sale[6] – tatăl său fiind un cunoscut avocat al liberalismului. În acest context se va produce apropierea dintre Bismarck și Wilhelm.

În 1881, pe 27 februarie, Wilhelm se căsătorește cu prințesa Augusta Victoria de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg, fiica cea mare a ducelui Frederick VIII de Schleswig-Holstein. Otto von Bismarck a fost un susținător puternic al acestei căsătorii, sperând că va rezolva disputa dintre guvernul prusian și tatăl Augustesi. Totuși, Augusta Victoria nu a fost prima opțiune a lui Wilhelm, ci prințesa Elisabeta de Hesse-Rhine, dar aceasta va refuza propunerea de căsătorie, ceea ce îl va face pe Wilhelm refractar ideii de întemeiere a unei familii. În realizarea acestei căsătorii, Wilhelm a întâmpinat opoziția familiei sale izvorâtă din faptul că tatăl viitoarei mirese nu era un suveran. Poziția intransigentă a lui Wilhelm, suportul dat de Bismarck și dorința de a uita eșecul propunerii anterioare, va face ca familia imperială să cedeze în cele din urmă și să accepte căsătoria. Augusta Victoria era o persoana cu interese intelectuale limitate, fără imaginație sau talente, care îl plictisea pe Wilhelm, ceea ce a încurajat tendințele reacționare ale soțului său, dar a reprezentat un punct de stabilitate în viața sa, dăruindu-i șase băieți și o fată[7].

În 1888 – „anul celor trei împărați” – începe un nou capitol pentru tânărul prinț german. La data de 9 martie 1888, longevivul împăratul german Wilhelm I moare la vârsta de 90 de ani. Kronprinzul, Frederick, îi urmează la tron, ceea ce provoacă agitații în lumea politică germană din cauza vederilor sale liberale: liberalii sperau că acesta va modifica Constituția și îl va face pe Cancelar responsabil în fața Reichstagului (Parlamentul german). Dar starea de sănătate a noului împărat german nu îi permite astfel de acțiuni (era bolnav de cancer esofagial), iar sfârșitul său nu este departe: dupa o domnie de doar 99 de zile, împăratul Frederick III moare pe 15 iunie 1888. În aceeași zi, Wilhelm devine noul împărat al Germaniei sub numele de Wilhelm II, la vârsta de 29 de ani.

Devenit împărat, Wilhelm caută să stopeze influența foarte mare a cancelarului Bismarck, dorind să preia el pârghiile administrației și să nu le lase în mâinile unui funcționar. El mai era dominat de sentimentul unui ministru care a eclipsat pentru prea mult timp, purtătorul coroanei, și se considera indispensabil, o idee ce există în mintea sa datorită tinereții și lipsei de experiență[8].

Dacă la început s-a aflat în relații bune cu Cancelarul Bismarck, pas cu pas, acestea s-au răcit și au culminat cu forțarea lui Bismarck de a demisiona la 18 martie 1890. Bismarck nu vedea cu ochi buni impetuoasa implicare a Împăratului în politica externă, implicare ce perturba liniștea status-quo­-ului european. Nici în politica internă Wilhelm nu s-a abținut, susținând o politică socială la scară largă. O altă cauză a răcirii relațiilor și a demisiei a reprezentat-o dorința Cancelarului de a introduce o lege extrem de dura la adresa socialiștilor, dar și condițiile de muncă ale muncitorilor germani din industrie. Pierderea lui Bismarck a reprezentat un dezastru pentru Germania în politica externă, dar în politica internă a reprezentat timpul reformării sistemului, lucru căruia Bismarck i s-a opus continuu.

După îndepărtarea lui Bismarck, Wilhelm a putut să exercite o „dictatură personală”, în limitele impuse de Constituția Germaniei și de cea a Prusiei, deciziile politice fiind luate direct de el, și nu mai depindeau de un ministru sau minister. Totuși, puterea Împăratului va varia ca scop și putere în timp. Primul cancelar post-Bismarck a fost contele Leo von Caprivi (1890-1894), care a considerat că postul său este echivalent cu cel al unui general prusac ce trebuie să fie obedient față de monarhul său[9].

Cancelarii lui Wilhelm


În cei patru ani ai cancelariatului său, von Caprivi a încercat să găsească o cale de mijloc acceptabilă atât pentru Reichstag, cât și pentru clasele conducătoare. Acest lucru nu va fi reușit din cauza faptului că el a fost împovărat cu remodelarea operei lui Bismarck, ceea ce a provocat urmarea Împăratului în direcția impusă de el în materie de politică. În acești patru ani, finanțele Prusiei au fost reformate, s-a încercat introducerea învățământului primar pe baze conservatoare și ecleziastice, ceea ce a provocat opoziția opiniei publice. În materie de politică externă, Împăratul german nu a mai înnoit tratatul cu Rusia ce a expirat în 1890, astfel că relațiile germano-ruse au început să se răcească.

Îndepărtarea de Rusia a însemnat apropierea acesteia de Franța, și încheierea unei alianțe între a treia Republică Franceză și Imperiul Țarist în 1894; acest lucru a însemnat distrugerea definitivă a politicii de izolare diplomatică, militară și politică a Franței, concepută de Bismarck dupa războiul franco-prusac din 1870-1871. În schimb, relațiile cu Marea Britanie păreau să devină mai cordiale, în special după semnarea unui tratat la 1 iulie 1890, prin care englezii cedau insula Heligoland (aflată la gurile de vărsare a Elbei și Wesserului), un punct strategic în cazul unui război – lucru neînțeles de opinia publică germană. În schimbul insulei, germanii se obligau să respecte granițele din Africa de Est, ceea ce a provocat nemulțumirea politicienilor cu viziuni colonialiste, care sperau unirea Ugandei, Witu și a Zanzibarului.

Al treilea cancelar imperial a fost Prințul Chlodwig Hohenlohe-Schillingsfürst (1894-1900), care a trebuit să accepte numirea lui Bernhard von Bülow ca minstru de externe, un personaj considerat de Wilhelm ca fiind „propriul său Bismarck”. În timpul cancelariatului lui Hohenlohe, Wilhelm II schimbă politica externă a Germaniei dintr-una europeană într-una mondială prin Weltpolitik – „politica globală”[10]. Această schimbare de direcție vine ca urmare a creșterii populației Germaniei (de la 41 de milioane în 1871 la 65 milioane în 1910), a sporului natural pozitiv, determinând Germania să caute noi teritorii de expansiune (coloniile germane erau puține și nedezvoltate).

Politica externă


După 1894, Wilhelm începe să se implice total în politica externă germană, luând decizii de unul singur și fără a se mai consulta cu diplomații de carieră. În 1896 face o primă gafă când trimite celebra „telegramă Kruger” președintelui Republicii Sud-Africane, Paul Kruger, felicitându-l pentru respingerea unui raid britanic. Această cordialitate a Împăratului german a declanșat o reacție puternic anti-germană a opiniei publice engleze.

În 1897 o lege specială pentru Marina germană a făcut ca opinia publică engleză să „explodeze” din nou, considerând că Germania dorește să se dezvolte puternic în acest domeniu pentru a concura dominația Marii Britanii, lucru negat vehement de Wilhelm. Dar numirea amiralului Alfred von Tirpitz ca Ministru al Marinei, în 1897, a arătat adevăratele intenții ale Împăratului – de a concura Marea Britanie în domeniul naval. Un alt motiv pentru începutul expansiunii navale au fost si încurajările venite din partea industriașilor, care vedeau în această dezvoltare militară o posibilitate de a-și crește profiturile, dar și de a relansa economia. Armata era și ea subiectul unor planuri de viitor, planurile defensive concepute de Moltke-senior în preajma anului 1875 fiind schimbate cu unele ofensive create de von Schleiffen.

Numirea unui nou cancelar în 1900, în persoana lui Bernhard von Bülow nu a însemnat adoptarea reformelor atât de necesare unei Germanii aflată în plină expansiune industrială. Kaiser-ul spera că numirea lui Bülow va face Reichstag-ul să accepte deciziile luate de Împărat și de clasele aristocratice.

În următorii ani, Wilhelm va avea de-a face cu mai multe probleme externe. În 1906 are loc prima criză marocană, determinată de suportul Germaniei pentru un Maroc independent, la acel moment o posesiune a Franței. Decizia de suport a fost un greșită în contextul încheierii unui tratat între Marea Britanie și Franța în 1904 (care va deveni Antanta din 1907, odată cu încheierea acordului anglo-rus), germanii sperând să demonstreze ca britanicii nu au nici o valoare ca aliați. Totuși, la Conferința de la Algeciras, germanii au fost nevoiți să accepte predominanța franceză în Maroc. La doar cinci ani, în 1911, are loc a doua criză marocană, implicația germană având același scop, dar rezultatul va fi la fel de dezamăgitor, germanii evitând cu greu un posibil război.

Între aceste două crize marocane a intervenit „afacerea Daily Telegraph”. În 1908, Wilhelm face o vizită în Marea Britanie și declară într-un interviu pentru Daily Telegraph că o mare parte a populației germane are puternice sentimente anti-engleze. Textul trebuia corectat de către cancelarul von Bülow, dar acesta nu l-a citit, și nu a reușit să-l apere eficient pe Împărat în fața Reichstag-ului; pentru această gafă von Bülow va plăti cu postul, fiind înlocuit cu Theobald von Bethmann Hollweg. Această criză îl va convinge pe Wilhelm să se retragă un timp din lumina lumii publice.

Noul cancelar, Hollweg, va trebui să facă față unei crize de amploare, ca urmare a interviului din ziarul englez – încercând să obțină neutralitatea Marii Britanii în cazul unui război franco-german, lucru pe care englezii l-au condiționat de limitarea flotei germane, condiție refuzată de Wilhelm și Tirpitz.

Anul 1914 va fi unul decisiv pentru Imperiul German și principala sa aliată – Austro-Ungaria. Wilhelm a încercat să elimine posibilitatea războiului folosindu-se de relațiile de rudenie cu țarul Nicolae II și regele englez Edward V (erau veri), dar mobilizarea armatelor rusești îl determină să declare război. În același timp, a sprijinit atitudinea intransigență a Austro-Ungariei față de Serbia, dar războiul a devenit inevitabil odată cu decizia mobilizării armatei germane. În timpul războiului, deși era comandantul armatei, Kaiser-ul a lăsat întreaga comandă pe mâna generalilor săi (Hindenburg și Ludendorf printre cei mai importanți), încurajând obiectivele de război, uneori grandioase și de nerealizat, facând astfel imposibil orice armistițiu.

În toamna anului 1918, Wilhelm II și-a dat seama că Germania a pierdut războiul și chiar dacă a refuzat să abdice într-o primă fază, o va face până la urmă la data de 9 noiembrie 1918. Pentru a scăpa de orice tip de urmărire penală, fostul Împărat german va fugi în Olanda, unde va primi azil. Acolo va rămâne văduv în 1921, dar se va recăsători în 1923 cu Hermine Reuss-Greiz, fără a avea copii. Va trăi retras la domeniul său de la Doorn, în Olanda, unde va deceda la 4 iunie 1941.

S-a spus de multe ori că Wilhelm a fost cel care a luat deciziile. Constituția germană din 1871 îi conferea două puteri importante: prima era investirea sau demiterea Cancelarului - șeful guvernului civil, dar această numire trebuia să țină cont de majoritatea din Reichstag, deși mulți membri ai Parlamentului german erau loiali Kaiser-ului și, automat, acceptau orice persoană care a primit responsabilitatea de Cancelar. A doua putere era șefia Armatei și Marinei Germane, acestea nefiind responsabile în fața guvernului civil, ci doar în fața Împăratului, lucru ce a determinat părerea istoricilor, în special cei britanici, că doar Kaiser-ul era cel capabil să facă război sau nu.

Văzut ca principalul vinovat pentru marea conflagrație mondială ce a pus capăt unor regimuri monarhice, Wilhelm II a beneficiat de această imagine negativă pentru foarte mulți ani. Mulți istorici nu țin cont și de întreg contextul internațional și fac abstracție că atitudinea extrem de dură a Austro-Ungariei a contribuit decisiv la începerea conflictului
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GERMANIA

Mesaj Scris de Admin la data de 02.04.12 19:13

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9317/33/

In timpul razboiului franco-prusac, la 18 ianuarie 1871, regele Prusiei si totodata presedintele Confederatiei Nord-Germane, Wilhelm I, a fost proclamat "Imparat german". Acest titlu, ales cu mare atentie de cancelarul Bismarck, are urmatoarea explicatie: in primul rand, titlul de "Imparat al Germaniei" ar fi fost inacceptabil pentru alte state precum Austria, Elvetia si Luxemburg. De asemenea, titlul de "Imparat al germanilor" nu ar fi fost acceptabil pentru Wilhelm I, deoarece se considera ca nu a fost ales de popor, ci prin "gratia divina".

Nascut la 22 martie 1797, Wilhelm a fost al doilea fiu al regelui Prusiei Frederick Wilhelm. Fiind fiul cel mic, parintii nu se asteptau sa ajunga pe tron si nu au dat mare atentie educatiei sale intelectuale. De la 15 ani se afla in armata si lupta contra lui Napoleon Bonaparte la Waterloo (1815). Se remarca in lupte si apoi iese in evidenta in timpul Revolutiei de la 1848, cand inabusa in sange o revolta impotriva fratelui sau, regele Prusiei Frederick Wilhelm al IV-lea. Acesta sufera un atac cerebral si Wilhelm devine regele Prusiei in 1861. Are conflicte cu Parlamentul si atunci face o mutare excelenta: il numeste cancelar pe Otto von Bismarck, care a fost creatorul politicilor interne si externe.
Razboiul franco-prusac (1870-1871) l-a adus fata in fata cu Napoleon al III-lea. Wilhelm a castigat si, pentru a-i sfida pe francezi, a fost proclamat "Imparat german" chiar la Paris, in Sala oglinzilor de la Versailles. In consecinta, el a fost primul imparat al unui nou imperiu, cel german, care va rezista doar pana in 1918. Viata ca imparat nu a fost deloc usoara. In 1878 se produc doua atentate la adresa sa. Primul, la 11 mai, iar al doilea la 2 iunie. In ambele, atentatorii au tras cu pistolul asupra calestii imperiale. Bismarck s-a folosit de aceste evenimente pentru a scoate din legalitate Partidul Social Democratic. Dar sub presiunea maselor muncitoare, acel partid a fost reacceptat in 1890. Imparatul german Wilhelm I a murit la 9 martie 1888. Fiul sau, Frederick al III-lea a domnit numai 99 de zile, fiind bolnav de cancer. Fiul acestuia, Wilhelm al II-lea a fost ultimul imparat german.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GERMANIA

Mesaj Scris de Admin la data de 02.04.12 18:16

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GERMANIA

Mesaj Scris de Admin la data de 22.03.12 19:30

Wilhelm cel Mare, primul imparat german al epocii moderne

* La 22 martie 1797, se nastea in Berlin cel care avea sa devina rege al Prusiei si primul imparat german, Wilhelm I, mai exact Wilhelm Friedrich Ludwig von Hohenzollern. A fost rege al Prusiei din 2 ianuarie 1861, pana la moarte si imparat german din 18 ianuarie 1871. Wilhelm I a fost al doilea fiu al regelui Prusiei Frederic Wilhelm al III-lea si al reginei Louise, fiica ducelui Carol al II-lea de Mecklenburg-Strelitz. A primit o educatie potrivita cu canoanele vremii din partea rectorului Pedagogiumului din Magdeburg. De la o varsta frageda a fost numit ofiter, in 1825 ajungand la gradul de general locotenent si la comanda Corpului de Garda prusac. In afara de activitatile militare, a luat parte la treburile politice ale statului, fiind folosit de tatal sau ca sfetnic sau a fost trimis in misiuni diplomatice la Petersburg. Dupa ce a trebuit sa renunte la casatoria cu printesa Elisa Radziwill, s-a casatorit, din ratiuni politice, cu printesa Augusta de Saxa-Weimar-Eisenach, fiica ducelui Carol-Frederic de Saxa-Weimar-Eisennach. Desi a avut o casatorie nu tocmai fericita, au avut totusi doi copii: Friedrich Wilhelm (care va fi imparat 99 de zile) si Louise, care va deveni sotia lui Frederic I, Mare Duce de Baden. Dupa moartea tatalui sau, in 1840, la tron a urmat fratele sau, romanticul Friedrich Wilhelm al IV-lea, care, din motive de sanatate, a predat la 7 octombrie 1848 regenta lui Wilhelm. Acesta a fost un reprezentant al politicii conservatoare prusace, jucand un rol negativ in inabusirea revolutiei din 1848. Cu toate acestea, perioada domniei sale este cunoscuta sub numele de „perioada wilhelmina” fara sa poarte conotatii negative. La 18 martie 1848, sub presiunea evenimentelor revolutiei din 1848, Wilhelm a ordonat folosirea tunurilor impotriva baricadelor ridicate de luptatorii revolutionari, lucru prin care a atras asupra sa ura revolutionarilor. Aceste incidente i-au provocat suferinte care l-au determinat in cele din urma sa paraseasca anonim Berlinul. La revenirea lui din Anglia, a fost intampinat cu demonstratii antiregale si a supravietuit unui atentat. In decurs de cateva saptamani, Wilhelm a distrus ultimul bastion al revolutionarilor din Baden, de pe Valea Rinului. Intre 1850 si 1858, si-a stabilit resedinta la Koblenz, unde, sub influenta sotiei sale, a devenit mai moderat in conceptii si comportament. In tot acest timp, fiul sau a studiat la Bonn. La mobilizarea trupelor prusace sub presiunea clerului, in pregatirea Prusiei pentru interventia in razboiul Crimeii (conflict militar desfasurat intre 1853 si 1856) dintre Rusia, pe de o parte, Imperiul otoman, Franta si Anglia, pe de alta parte, Wilhelm a sesizat lipsurile din armata prusaca, iar acest lucru l-a determinat sa aprobe in 1860 cresterea cheltuielilor militare pentru reorganizarea armatei prusace. Dupa moartea fratelui sau, Friedrich Wilhelm al IV-lea, la 2 ianuarie 1861, va fi incoronat la 18 octombrie 1861 in K�nigsberg ca rege al Prusiei, incoronarea sa fiind un compromis, privit cu neincredere de Parlament. Alegerile din 6 decembrie 1861 au reprezentat o victorie pentru partidul nou progresist, care a obtinut o majoritate in Parlament, ceea ce a dus la un conflict constitutional. Regele a pretins continuarea si pe mai departe a structurii militare existente. Aceste conflicte, care au pus sub semnul intrebarii suveranitatea monarhului, l-au determinat sa-si semneze abdicarea. Actul semnat a ajuns in mainile lui Bismarck, care a reusit sa-l induplece pe rege sa-si schimbe hotararea. Politica din vremea domniei sale a fost influentata de cancelarul Otto von Bismarch. Wilhelm I a acceptat cu greu politica agresiva a lui Bismarck. Acesta a promovat o politica autoritara prin instituirea in interior a unui regim politienesc. Aceasta politica s-a repercutat si asupra imaginii regelui, care a pierdut din popularitatea de care se bucura. Ca manevra de a canaliza atentia populatiei in directia nationalismului german, Bismarck a folosit conflictele militare. In 1864, Prusia a invins Danemarca, primind in urma victoriei ducatele Schleswig si Holstein. Aceasta, conform calculelor lui Bismarck, a dus la un conflict cu aliatul Danemarcei, Austria, in 1866. Datorita strategiei aplicate de generalul von Moltke, razboiul s-a incheiat cu victoria Prusiei, care obtinea astfel suprematia in cadrul lumii germane. Aceasta politica de consolidare a Prusiei a fost privita cu neincredere si ingrijorare de Franta care, sub conducerea imparatului Napoleon al III-lea, a inceput razboiul din 1870-1871, in cursul caruia au avut loc bataliile de la Gravelotte si Sedan. Wilhelm Ia incercat, pana in ultimul moment, sa impiedice razboiul franco-prusac care s-a terminat cu dezastrul de la Sedan suferit de armata franceza, motiv pentru care a fost numit si „Wilhelm cel Mare”. Cu una dintre miscarile sale iscusite, Bismarck l-a determinat pe Napoleon al III-lea sa declare razboi Prusiei, in 1870. Cererea franceza catre regele Prusiei – sa renunte ca vreun membru al familiei sale sa aspire vreodata la coroana Spaniei – era intr-adevar provocatoare. Insa batranul si demnul rege Wilhelm I, in loc sa-si piarda cumpatul, l-a refuzat rabdator si corect pe ambasadorul francez trimis sa depuna cererea. Bismarck a recurs atunci la o tehnica pe care oamenii de stat care i-au urmat au dezvoltat-o pana la arta, si a lasat sa se scurga spre presa scrisa ciorna depesei lui Wilhelm I. Versiunea redactata a telegramei regelui arata ca o dojana regala la adresa Frantei. Infuriat, publicul francez a cerut razboi, pe care Napoleon al III-lea i l-a oferit. Dupa infrangerea Frantei, Wilhelm Is-a incoronat ca primul imparat german la 18 ianuarie 1871 in Sala oglinzilor din Versailles. Se spune ca Bismarck si Wilhelm Is-ar fi opus acestei incoronari in Versailles pentru a evita umilirea francezilor, dar au trebuit sa cedeze sub presiunea maselor. Proclamarea la 18 ianuarie 1871 a lui Wilhelm Ica imparat german a avut loc la exact 170 de ani de la incoronarea lui Frederic al III-lea de Brandenburg ca rege al Prusiei, incoronare care a avut loc la K�nigsberg. Wilhelm Ia fost primit cu mare pompa, la 16 iunie 1871, la Berlin, avand controverse cu Otto von Bismarck, care dorea ca Wilhelm sa fie numit „imparatul tuturor germanilor”, pe cand Wilhelm Ipretuia mai mult coroana de rege al Prusiei. In cele din urma, Wilhelm Ia acceptat titlul de „imparat german”, lasand rezolvarea problemelor politice in seama „cancelarului de fier”. Bismarck a fost cel care a organizat intalnirea celor trei imparati (ai Rusiei, Austriei si Germaniei), politica ce urmarea izolarea Frantei. In 1871, lui Wilhelm Ii-a revenit, in politica externa, rolul de mediator in conflictul dintre Washington si Columbia britanica din Canada, conflict izbucnit din cauza unor litigii privitoare la linia de granita. Wilhelm Ia murit la o varsta inaintata, la 9 martie 1888. Datorita trasaturilor sale de caracter – modestie, credinta fata de principiile sale – s-a bucurat de o mare popularitate, fiind insotit de un cortegiu funerar numeros, la 16 martie 1888. A fost inmormantat in mausoleul din Charlottenburg, la Berlin. Istoricii l-au numit „Wilhelm cel Mare”, nume care s-a cautat sa fie atribuit si nepotului sau Wilhelm al II-lea, dar s-a renuntat din cauza indignarii provocate in randul maselor populare. Wilhelm Iare un mare numar de monumente pe tot teritoriul Germaniei, cele mai cunoscute fiind Porta Westfalia si Coltul german. Chiar daca fiul lui Wilhelm Ia domnit doar 99 de zile inainte de a fi rapus de un cancer la gat si Wilhelm al II-lea a avut un comportament histrionic, care i-a facut pe observatori sa aiba sentimentul incomod ca stapanul celei mai puternice natiuni din Europa era nu doar imatur, ci si excentric. Germania s-a impus in politica internationala europeana pentru o lunga perioada de timp. „Daca n-as fi fost fiu de rege...” Prusia devenise o importanta putere militara a Europei. Armata era una dintre cele mai importante institutii ale statului prusac, iar ofiterii germani se bucurau de un prestigiu imens. Nu intamplator, la doar zece ani, Wilhelm a fost numit ofiter de catre tatal sau. Cu toate ca si-a inceput cariera militara la o varsta frageda, Wilhelm nu a excelat niciodata in meseria armelor. In 1814, Wilhelm a fost numit capitan, primind totodata ordinul „Crucea de fier”. Un an mai tarziu, a fost avansat la gradul de maior, primind comanda Regimentului de Garda nr.1, iar in 1816 a primit comanda Batalionului de aparare din Stetin (astazi Szczecin, in Polonia). In 1818 a preluat ca general maior comanda Brigazii de Infanterie, dupa care, in 1820, a preluat comanda suprema a Diviziei de Garda nr.1. In 1825, a devenit general locotenent, preluand comanda Corpului de Garda prusac. Atentate impotriva lui Wilhelm I La 14 iulie 1861, studentul Oskar Becker a incercat sa-l asasineze pe Wilhelm Iin timp ce acesta se afla la Baden-Baden. Regele a scapat cu o rana la picior. La 11 mai 1878, a avut loc al doilea atentat esuat asupra lui Wilhelm I, atentat efectuat de ucenicul tinichigiu Max H�del, care avea convingeri social-democrate. Al treilea atentat a urmat dupa o perioada de trei saptamani, pe 2 iunie 1878. Este vorba despre atentatul doctorului Karl Eduard Nobiling, petrecut in acelasi loc in Berlin, pe strada Under den Linden. Imparatul a fost ranit grav de impuscaturi la cap si brate, dar a supravietuit atentatului multumita castii prusace pe care o purta. Bismarck a folosit indignarea maselor fata de atentat pentru a obtine aprobarea in Parlament a legii contra social-democratilor. Al patrulea atentat a avut loc la R�desheim, in 1893, pe Valea Rinului, atentat realizat cu dinamita de anarhistul August Reisdorf, care a esuat din cauza timpului umed care a neutralizat incarcatura exploziva. Ioan BOTIS
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GERMANIA

Mesaj Scris de Admin la data de 22.03.12 8:58

Holocaustul Kaiserului


Care au fost consecințele agresiunilor coloniale comise de Germania împotriva tribului Herero din Namibia? Aceasta e întrebarea la care încearcă să răspundă un articol intitulat Holocaustul Kaiserului publicat de Al Jazeera.


La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, puterile coloniale europene s-au întrecut pentru a pune mâna pe cele mai bogate regiuni din continentul african. În 1884, convins că ar fi mai bine să formalizeze colonizarea Africii decât să existe constant certuri pentru teritorii, cancelarul Imperiului German, Otto von Bismarck, a organizat la Berlin o conferință la care au participat 14 țări europene. Scopul era simplu: împărțirea continentului african. Ca rezultat al conferinței, Germania a „primit” Tanzania, Togo, Camerun și Namibia.

„Primii coloniști care au ajuns aici [în Namibia] au venit în speranța că vor face bani ușor. Dar asta nu era genul acela de colonie. Nu era precum Togo sau Camerun, acele zone foarte fertile”, a explicat istoricul Casper Erichsen.

În acea perioadă, majoritatea indigenilor Herero din Namibia se ocupa cu creșterea vitelor. Ei își măsurau bogăția în numărul de animale pe care îl dețineau. Pe măsură ce din ce mai mulți germani ajungeau în această zonă, indigenii au început să vadă cum bogăția lor dispare de la o zi la alta. Astfel, au început să apară primele tensiuni dintre africani și europeni.

Erichsen aprofundează problema: „Germanii au venit spunând «vrem să conducem această colonie», și nu doar pe hârtie. Vrem să preluăm administrația, vrem să fie un stat pentru coloniștii germani. Creând un asemenea stat, evident că aveau să apară conflicte cu africanii care stăpâneau pământul și vitele. Iar aceștia nu aveau să accepte totul... În alte colonii s-a văzut că aceste lupte anticoloniale au început mai devreme, dar pentru că aceasta era o colonie atât de tânără, lupta încă nu se conturase, problemele încă nu se rezolvaseră. Cine avea controlul? Și aici cred că intervin războaiele din 1903-1904, cred că asta e în spatele lor – cine e stăpânul?”

Între 1903 și 1908, armata Kaiserului Wilhelm al II-lea a suprimat brutal rebeliunea indigenilor Herero, omorând peste 65.000 de oameni în doar patru ani de zile. Acesta este primul genocid recunoscut al secolului XX și mulți spun că a servit drept model pentru ceea ce avea să facă Hitler câteva decenii mai târziu.

„Pe 12 ianuarie 1904, liderul Herero Samuel Maharero a dat ordinul pentru atacarea instalațiilor de infrastructură și a fermelor, a stațiilor de cale ferată și a unor localități precum Okahandia. Din păcate, și femei și copii au căzut victime acestui început de revoltă care avea să devină un război în toată regula”, a declarat Eberhard Hoffmann, director adjunct al publicației Allgemeine Zeitung, cotidianul german din Namibia.

Istoricul Erichsen spune că rebeliunea împotriva germanilor s-a născut din toate resentimentele ce se adunaseră în ultimii ani. De aceea, ea s-a răspândit foarte repede în rândul populației Herero. Muncitorii din ferme au început să ia armele în mâini și să lupte împotriva fermierilor germani, iar pe unii i-au și omorât. Germanii au fost cu totul luați prin surprindere de revolta indigenilor. De aceea, în primă fază, indigenii i-au învins pe europeni, dar ulterior Berlinul l-a trimis pe generalul Lothar von Trotha să înăbușe revolta.

„Pe 11 august 1904, el și-a început atacul. Și când a urmat contraatacul Herero, ei [germanii] i-au secerat practic cu mitralierele. Pentru că flancul de est a fost slăbit, populația Herero a reușit să-l străpungă și asta a dus la o fugă disperată, neplănuită, în deșertul Kalahari. Mii de oameni au murit de sete și de foamete în această fugă în deșert. ”

După ce revolta a fost înăbușită, indigenilor rămași în viață li s-a interzis să mai aibă pământ sau vite. De asemenea, ei au fost trimiși în lagăre de concentrare pentru a munci pentru coloniști. Germanii au folosit prizonierii la construirea de străzi, căi ferate și porturi. Mii de oameni au murit în aceste lagăre din cauza extenuării, foametei și bolilor.

„Aș estima că circa 25.000-35.000 de indigeni au murit în lagărele de concentrare în cei trei ani în care acestea au funcționat. Există o neînțelegere, în sensul că mulți cred că genocidul a avut loc atunci când von Trotha a atacat populația Herero [n.r. – e vorba de faimosul ordin de a-i împușca pe toți cei din tribul Herero ]. În opinia mea, adevăratul genocid a constat în ceea ce a urmat în următorii trei ani”, a spus Erichsen.

Mulți descendenți ai supraviețuitorilor spun că violențele germanilor și anii de stăpânire colonială încă le influențează viețile: „Multe pot fi corelate cu războiul de atunci. Am devenit săraci. Înainte eram un popor cu multe vite. Populația Herero era cunoscută pentru vitele sale.”

În 2001, tribul Herero a lansat un proces împotriva Germaniei în America, devenind astfel primul grup etnic care caută reparații pentru atrocitățile comise în urmă cu un secol. „A fost un genocid comis împotriva poporului nostru și credem că e responsabilitatea și misiunea noastră să cerem despăgubiri. Vrem ca ei să recunoască că au comis un genocid. După această recunoaștere, vrem ca ei să își ceară scuze. Și după scuze, vrem să purtăm un dialog, apoi putem să vorbim”, a declarat Ushua, asistent social și liderul Comitetului pentru Genocidul Herero din Namibia.

În august 2004, Germania și-a cerut scuze pentru genocid. A respins ideea unor compensații financiare pentru familiile victimelor, dar a promis acordarea de ajutoare. „Fără prea multe îndoieli, perioada colonială germană și genocidul sau exterminarea sau oricum vreți să o numiți a avut un impact direct asupra modului în care populația Herero trăiește azi”, a mai declarat Erichsen.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GERMANIA

Mesaj Scris de Admin la data de 14.11.11 18:56


20 octombrie 1740 - Urcarea pe tron a Mariei Tereza


Singura femeie care a stapânit vreodata Imperiul Habsburgic, Maria Tereza, a fost totodata si una dintre ultimele detinatoare a sceptrului acestui vast conglomerat de natiuni si religii. La moartea tatalui ei, Carol al VI-lea, in octombrie 1740, Maria Tereza i-a urmat la putere, potrivit Pragmaticei Sanctiuni, o lege controversata, data in 1713 si prin care se contracarau prevederile legii salice, care facuse ca, pâna atunci, doar urmasii de sex masculin ai familiei de Habsburg sa poata detine tronul. Imediat ce Maria Tereza a fost numita imparateasa, Saxonia, Prusia, Bavaria si Franta au repudiat Sanctiunea, pe care o recunoscusera initial, iar Prusia a invadat si cucerit Silezia, una dintre cele mai infloritoare provincii ale Imperiului Habsburgic.
Cum o femeie nu putea accede si pe tronul Sfântului Imperiu Roman, un alt domeniu cuvenit, in mod traditional, suveranilor habsburgici, Maria Tereza a incercat sa-l impuna in aceasta functie pe sotul ei, Francisc, facându-l mai intâi co-suveran al Austriei si Boemiei. In ciuda acestor titluri, Francisc n-a avut niciodata vreun cuvânt de spus in politica imperiului, intrucât ambitioasa lui sotie dorea sa nu imparta cu nimeni stapânirea.
Cei doi soti au avut nu mai putin de saisprezece copii, printre care s-au numarat Maria Antoaneta, viitoarea regina a Frantei, Maria Carolina, regina de Neapole, Maria Amalia, ducesa de Parma, Iosif al II-lea si Leopold al II-lea, ambii suverani ai Sfântului Imperiu Roman. Desi toata lumea s-a asteptat ca ea sa cedeze, treptat, puterea suprema fiului cel mare, viitorul Iosif al II-lea, imparateasa a fost un monarh absolut. Dar a fost nevoita sa accepte reformele initiate de mult mai liberalul ei fiu, chiar daca, adepta a monarhiei de drept divin, le-a criticat si dispretuit. De altfel, refuzând sa permita toleranta religioasa, Maria Tereza a mentinut un regim bigot, punând astfel semintele nemultumirilor care vor izbucni in imperiu, sub urmasii ei la tron.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Top triburi germanice mai puțin cunoscute…

Mesaj Scris de Admin la data de 07.11.11 10:43

Top triburi germanice mai puțin cunoscute…
Triburile germanice din vremea Imperiului Roman au fost mai mult sau mai puțin categorisite în grupurile mai bine cunoscute (goți, vandali etc.) care au izbutit sã prade Roma. Adevãrul este cã acești barbari erau mult mai diversificați și variați, ducând o viațã mai bogatã decât ar transpare din multe texte scrise. Sã aruncãm o privire asupra unor triburi mai puțin familiare, un fel de notã de subsol la barbarii mai glorioși care au împins Europa în Evul Mediu.

Harii

Tribul acesta este menționat doar trecãtor de cãtre Tacitus, în cunoscuta lucrare “Germania”. Denumirea tribului derivã din cuvântul proto-germanic “harjaz”, care înseamnã “rãzboinic”. Într-adevãr, rãzboinicii acestui trib și-au câștigat reputația nu doar datoritã forței lor superioare, ci și tacticii. Obișnuiau sã-și picteze corpul și scuturile în negru și sã-și atace dușmanii noaptea. Istoricii moderni au asociat tribul cu unele practici și credințe ale cultului lui Odin precum “einherjer” (rãzboinicii morți care vor lupta la apocalipsa Ragnarök), vânãtoarea sãlbaticã sau berserker (luptãtori ce purtau blana unui urs sau aveau furia acestuia și luptau fără armuri sau chiar complet goi). Harii nu au descendenți și s-au amestecat probabil cu triburile vecine.

Batavii

Batavii și-au luat numele de la cuvântul Germanic “batawjo”, care înseamnã “insulã bunã”, locul în care s-au stabilit, adicã mai modernul Betuwe, în Olanda, în delta Rinului. Batavii fuseserã parte dintr-un trib mai larg, chatti, de care s-au separate dupa o disputã. De atunci s-au aliat cu romanii, înzestrând aramat romanã cu soldați. O unitate auxiliarã chiar le purta numele. Ulterior batavii se revoltã împotriva romanilor dupã execuția unui commandant, dar sunt zdrobiți. Pânã la mijlocul secolului al IV-lea teritoriul le este invadat de Sali, trib care în curând avea sã se uneascã cu francii. Batavii fie sunt integrați în noua etnie, fie fortați sã plece spre sud, în Flandra. În secolul al XVI-lea, naționaliștii olandezi au folosit identitatea tribului ca un mit de origine potrivit în lupta pentru dobândirea independentei de Spania, deși batavii sunt doar unul din multele triburi din care descind olandezii. Capitala colonialã din Java, Batavia, a fost numitã dupã ei.

Chattii

Erau localizați pe fluxul superior al râului Weser, în Hesse, Germania. Potrivit lui Tacitus, tribul diferã de celelalte prin abordarea rãzboiului și particularitãți culturale. El ii descrie pe chatti ca pe rãzboinici disciplinați care sapã tranșee și poartã la ei provizii. Erau cunoscuți și pentru jurãmintele de luptã: tinerii înainte de maturizare, isi lãsau pãrul și barba sã creascã pânã când ucideau primul dușman; cei mai îndrãzneți foloseau un inel de fier drept stigmat pânã împlineau ritualul de trecere. Chatii i-au acompaniat pe cherusci împotriva celor trei legiuni ale lui Varro în bãtãlia de la Pãdurea Teutoburgicã. Ca riposte, romanii le-au ras capitala, Mattium. Chatti sunt absorbiți de franci în perioada migrațiilor. În 723, stejarul sfânt al lui Donar este retezat de cãtre Sf. Bonifaciu.

Chaucii

Situați de-a lungul coastei Olandei, într-o regiune joasã, la vest de estuarul Elbei, chaucii erau înrudiți cu anglii, saxonii și frizonii. Tacitus îi descria ca pe un popor pașnic, dar în contradicție cu acesta, Pliniu spunea cã sunt autohtoni periculoși. Chaucii din regiunea de coastã întreprindeau radiduri de pradã pe mare, fiind precursorii vikingilor și anglo-saxonilor. În 47 germanicii sub conducerea lui Gannascus au prãdat coastele Belgiei și Franței, dar au fost învinși de flota romanã. Totuși asta nu i-a împiedicat sã-și continue aventura. Au terorizat zona Canalului Mânecii, forțându-I pe romani sã-și fortifice cetãțile de pe coasta nordicã. Mai târziu saxonii îi înlocuiesc în activitãțile maritime și treptat cele douã triburi se amestecã.

Herulii

Originari din insulele daneze și sudul Suediei, herulii s-au împãrțit în douã când au migrat spre sud în Balcani și Ucraina de azi. Ramura vesticã întreprindea raiduri alãturi de saxoni și alte triburi cu care intrã în contact. Herulii de estși-au unit forțele cu goții la jefuirea zonei Mãrii Negre și Egee. Au fost capabili sã atace Byzantium și sã prade Atena. Herulii au fost succesiv subjugați de ostrogoți și huni, înainte sã se poatã instala undeva anume. Lombarzii le-au distrus apoi regatul și restul de heruli s-au alãturat lombarzilor în drumul spre Italia. Procopius își nota cã practicau pederastia și cã preferam sã se înjunghie înainte sã fie rãpuși de boalã. Au servit în armata bizantinã, mai ales în timpul campaniei lui Belisarius pentru refacerea Imperiului Roman de Apus. Cuvintele anglo-saxon “eorlas” (nobil) și cel din saxona veche “erilaz” (bãrbat), gãsite în inscripțiile runice ca un fel de titluri onorifice, au fost associate lingvistic cu herulii.

Thuringii

Subiectul originii thuringilor încã e de domeniul speculației. Posibil sã fi fost rãmãșite ale unei confederații alemane, descendenți ai unui trib mai timpuriu, ai unei confederații de triburi mai mici sau doar un trib minor. Locuiau în munții Harz din Germania. O parte din trib a traversat Rinul și a colonizat Kempen, Belgia. Thuringii au fost cuceriți de huni în 430. Dupã colapsul regatului hun ei și-au stabilit propriul regat în Thuringia, anexat ulterior de franci și saxoni. Thuringii erau cunoscuți pentru arta cãlãritului, datoratã proximitãții hune, cãsãtoriile interetnice, relațiile apropiate cu popoarele stepelor. Dovezile arheologice (cranii feminine alungite, practicã bizarã hunã) sugereazã cã ar fi ținut femeile hune drept sclave sau soții.

Cheruscii

Unii dintre aliații timpurii ai romanilor erau “spadasinii”, cheruscii, aflați pe valea Rinului în Hanovra de azi. Au fost supuși în vremea lui Augustus. Cel mai celebru membru al tribului etse Arminius (Hermann), un prinț ostatic crescut în civlizația romanã, cãreia însã i-a devenit dușman. A unit câteva triburi și a câștigat bãtãlia împotriva lui Quinctilius Varus. Cu toate acestea, triburile unificate au fost la rândul lor învinse de riposte romanã. În urma acestor evenimente, romanii renunțã la expansiunea de dincolo de Rin. La mult timp dupã aceea, cheruscii se aliazã din nou cu romanii și sunt absorbiți de franci, saxoni și lombarzi. Folosit ca material de propagandã de cãtre naționalismul german, Arminius se bucurã de un monument gingantic în Pãdurea Teutoburgicã, symbol al independenței și libertãții.

Marcomanii

Numiți dupã locația lor, marcomanii (cei de la granițã) ocupau frontiera nordicã a Imperiului Roman, adicã Germania, Cehia și Austria de azi. Regele lor Marboduus a stability un regat în Boemia pentru a scãpa de presiunea romanã. Teritoriul era potrivit pentru schimburi comerciale. Forțați de mișcãrile goților veniți din nord, împreunã cu suebii, quazii și sarmații încearcã sã treacã de limesul roman, ceea ce conduce la douã rãzboaie în timpul lui Marcus Aurelius și Commodus. Sunt înfrânți, dar armata romanã este și ea slãbitã. Rãzboaiele marcomanice au stabilizat frontiera de nord pe Dunãre. Tot cu quazii și suebii, marcomanii trec Rinul înghețat în 406. Cei rãmași au fost subjugați de huni. Bavarezii se revendicã de la acest trib.

Alemanii

Unul dintre termenii folosiți pentru a simplifica triburile germanice este acela de alemani sau alamani, adicã “toți oamenii”. Alemanii erau o confederație de triburi variate de pe valea superioarã a Rinului. Mai târziu devin un trib de sine-stãtãtor, identitãțile triburilor mai mici fiind suprimate. Romanii au avut de-a face cu ei în timpul lui Caracalla, care își ia titlul de Alamannicus. De-a lungul anilor încearcã sã traverseze Rinul, dar reușsesc doar o data. Odatã stabiliți în Alsacia și Elveția de nord, încep sã prade teritoriul. Adesea erau descriși de autorii ortodocși ca fiind mai sãlbatici și brutali decât francii. Dupã cãderea Romei francii au anexat regatul alaman propriului regat. Alamanii au oferit limbilor romanice un nume pentru Germania (Allemande, Alemania etc.), dar este de fapt doar una dintre multele regiuni lingvistice germane, cuprinzând Șvabia bavarezã, Baden-Wûrttemberg, Alsacia, Liechtenstein și Elveția.

Suebii

Înainte ca alamanii sã devinã denumirea stereotipicã pentru triburile germanice exista termenul de suebi, care înseamnã “proprii oameni”. Ei originau din coasta balticã, dupã care au au migrat spre sud, valea Elbei, așezându-se în zona medianã a Elbei. Triburile cu culturã similarã au fost assimilate de suebi, mai précis marcomanii, lombarzii, harii și semnonii, centrul spiritual. Suebii se diferențiau prin frizura deosebitã, cocul sueb, semn al libertãții. Curând romanii și-I reprezentau pe mai toți germanicii cu acest stil de coafurã. Suebii au migrat de mai multe ori. Un grup condus de Ariovist a ajuns pânã la Rin, unde a fost rãpus de Iulius Caesar. Un alt grup a ocupat Dunãrea mijlocie, unde s-au aliat cu marcomanii și quazii. În 406 are loc un ultimo exod în Gallia și Galicia. Acolo, împreunã cu vandalii și alanii, au stability un regat care a durat 200 de ani. Suebii care nu au traversat Rinul și-au fondat propriul regat, care va deveni mai târziu Ducatul de Șvabia. Rãmãșițele suebilor inițiali de pe Elba devin cunoscuți sub numele de Șvabii de nord, din Schwabengau și Sachsen-Anhalt. Ambele ramuri ale suebilor cad sub stãpânirea francilor.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GERMANIA

Mesaj Scris de Admin la data de 22.03.11 18:18

Wilhelm cel Mare, primul imparat german al epocii moderne
La 22 martie 1797, se nastea in Berlin cel care avea sa devina rege al Prusiei si primul imparat german, Wilhelm I, mai exact Wilhelm Friedrich Ludwig von Hohenzollern. A fost rege al Prusiei din 2 ianuarie 1861, pana la moarte si imparat german din 18 ianuarie 1871.





Wilhelm I a fost al doilea fiu al regelui Prusiei Frederic Wilhelm al III-lea si al reginei Louise, fiica ducelui Carol al II-lea de Mecklenburg-Strelitz. A primit o educatie potrivita cu canoanele vremii din partea rectorului Pedagogiumului din Magdeburg. De la o varsta frageda a fost numit ofiter, in 1825 ajungand la gradul de general locotenent si la comanda Corpului de Garda prusac. In afara de activitatile militare, a luat parte la treburile politice ale statului, fiind folosit de tatal sau ca sfetnic sau a fost trimis in misiuni diplomatice la Petersburg. Dupa ce a trebuit sa renunte la casatoria cu printesa Elisa Radziwill, s-a casatorit, din ratiuni politice, cu printesa Augusta de Saxa-Weimar-Eisenach, fiica ducelui Carol-Frederic de Saxa-Weimar-Eisennach. Desi a avut o casatorie nu tocmai fericita, au avut totusi doi copii: Friedrich Wilhelm (care va fi imparat 99 de zile) si Louise, care va deveni sotia lui Frederic I, Mare Duce de Baden.
Dupa moartea tatalui sau, in 1840, la tron a urmat fratele sau, romanticul Friedrich Wilhelm al IV-lea, care, din motive de sanatate, a predat la 7 octombrie 1848 regenta lui Wilhelm. Acesta a fost un reprezentant al politicii conservatoare prusace, jucand un rol negativ in inabusirea revolutiei din 1848. Cu toate acestea, perioada domniei sale este cunoscuta sub numele de „perioada wilhelmina” fara sa poarte conotatii negative.

La 18 martie 1848, sub presiunea evenimentelor revolutiei din 1848, Wilhelm a ordonat folosirea tunurilor impotriva baricadelor ridicate de luptatorii revolutionari, lucru prin care a atras asupra sa ura revolutionarilor. Aceste incidente i-au provocat suferinte care l-au determinat in cele din urma sa paraseasca anonim Berlinul.
La revenirea lui din Anglia, a fost intampinat cu demonstratii antiregale si a supravietuit unui atentat. In decurs de cateva saptamani, Wilhelm a distrus ultimul bastion al revolutionarilor din Baden, de pe Valea Rinului. Intre 1850 si 1858, si-a stabilit resedinta la Koblenz, unde, sub influenta sotiei sale, a devenit mai moderat in conceptii si comportament. In tot acest timp, fiul sau a studiat la Bonn.
La mobilizarea trupelor prusace sub presiunea clerului, in pregatirea Prusiei pentru interventia in razboiul Crimeii (conflict militar desfasurat intre 1853 si 1856) dintre Rusia, pe de o parte, Imperiul otoman, Franta si Anglia, pe de alta parte, Wilhelm a sesizat lipsurile din armata prusaca, iar acest lucru l-a determinat sa aprobe in 1860 cresterea cheltuielilor militare pentru reorganizarea armatei prusace.
Dupa moartea fratelui sau, Friedrich Wilhelm al IV-lea, la 2 ianuarie 1861, va fi incoronat la 18 octombrie 1861 in Königsberg ca rege al Prusiei, incoronarea sa fiind un compromis, privit cu neincredere de Parlament.
Alegerile din 6 decembrie 1861 au reprezentat o victorie pentru partidul nou progresist, care a obtinut o majoritate in Parlament, ceea ce a dus la un conflict constitutional. Regele a pretins continuarea si pe mai departe a structurii militare existente. Aceste conflicte, care au pus sub semnul intrebarii suveranitatea monarhului, l-au determinat sa-si semneze abdicarea. Actul semnat a ajuns in mainile lui Bismarck, care a reusit sa-l induplece pe rege sa-si schimbe hotararea.
Politica din vremea domniei sale a fost influentata de cancelarul Otto von Bismarch. Wilhelm I a acceptat cu greu politica agresiva a lui Bismarck. Acesta a promovat o politica autoritara prin instituirea in interior a unui regim politienesc. Aceasta politica s-a repercutat si asupra imaginii regelui, care a pierdut din popularitatea de care se bucura. Ca manevra de a canaliza atentia populatiei in directia nationalismului german, Bismarck a folosit conflictele militare. In 1864, Prusia a invins Danemarca, primind in urma victoriei ducatele Schleswig si Holstein. Aceasta, conform calculelor lui Bismarck, a dus la un conflict cu aliatul Danemarcei, Austria, in 1866. Datorita strategiei aplicate de generalul von Moltke, razboiul s-a incheiat cu victoria Prusiei, care obtinea astfel suprematia in cadrul lumii germane.
Aceasta politica de consolidare a Prusiei a fost privita cu neincredere si ingrijorare de Franta care, sub conducerea imparatului Napoleon al III-lea, a inceput razboiul din 1870-1871, in cursul caruia au avut loc bataliile de la Gravelotte si Sedan. Wilhelm Ia incercat, pana in ultimul moment, sa impiedice razboiul franco-prusac care s-a terminat cu dezastrul de la Sedan suferit de armata franceza, motiv pentru care a fost numit si „Wilhelm cel Mare”. Cu una dintre miscarile sale iscusite, Bismarck l-a determinat pe Napoleon al III-lea sa declare razboi Prusiei, in 1870. Cererea franceza catre regele Prusiei – sa renunte ca vreun membru al familiei sale sa aspire vreodata la coroana Spaniei – era intr-adevar provocatoare. Insa batranul si demnul rege Wilhelm I, in loc sa-si piarda cumpatul, l-a refuzat rabdator si corect pe ambasadorul francez trimis sa depuna cererea. Bismarck a recurs atunci la o tehnica pe care oamenii de stat care i-au urmat au dezvoltat-o pana la arta, si a lasat sa se scurga spre presa scrisa ciorna depesei lui Wilhelm I. Versiunea redactata a telegramei regelui arata ca o dojana regala la adresa Frantei. Infuriat, publicul francez a cerut razboi, pe care Napoleon al III-lea i l-a oferit. Dupa infrangerea Frantei, Wilhelm Is-a incoronat ca primul imparat german la 18 ianuarie 1871 in Sala oglinzilor din Versailles. Se spune ca Bismarck si Wilhelm Is-ar fi opus acestei incoronari in Versailles pentru a evita umilirea francezilor, dar au trebuit sa cedeze sub presiunea maselor. Proclamarea la 18 ianuarie 1871 a lui Wilhelm Ica imparat german a avut loc la exact 170 de ani de la incoronarea lui Frederic al III-lea de Brandenburg ca rege al Prusiei, incoronare care a avut loc la Königsberg.
Wilhelm Ia fost primit cu mare pompa, la 16 iunie 1871, la Berlin, avand controverse cu Otto von Bismarck, care dorea ca Wilhelm sa fie numit „imparatul tuturor germanilor”, pe cand Wilhelm Ipretuia mai mult coroana de rege al Prusiei. In cele din urma, Wilhelm Ia acceptat titlul de „imparat german”, lasand rezolvarea problemelor politice in seama „cancelarului de fier”.

Bismarck a fost cel care a organizat intalnirea celor trei imparati (ai Rusiei, Austriei si Germaniei), politica ce urmarea izolarea Frantei. In 1871, lui Wilhelm Ii-a revenit, in politica externa, rolul de mediator in conflictul dintre Washington si Columbia britanica din Canada, conflict izbucnit din cauza unor litigii privitoare la linia de granita.

Wilhelm Ia murit la o varsta inaintata, la 9 martie 1888. Datorita trasaturilor sale de caracter – modestie, credinta fata de principiile sale – s-a bucurat de o mare popularitate, fiind insotit de un cortegiu funerar numeros, la 16 martie 1888. A fost inmormantat in mausoleul din Charlottenburg, la Berlin. Istoricii l-au numit „Wilhelm cel Mare”, nume care s-a cautat sa fie atribuit si nepotului sau Wilhelm al II-lea, dar s-a renuntat din cauza indignarii provocate in randul maselor populare. Wilhelm Iare un mare numar de monumente pe tot teritoriul Germaniei, cele mai cunoscute fiind Porta Westfalia si Coltul german. Chiar daca fiul lui Wilhelm Ia domnit doar 99 de zile inainte de a fi rapus de un cancer la gat si Wilhelm al II-lea a avut un comportament histrionic, care i-a facut pe observatori sa aiba sentimentul incomod ca stapanul celei mai puternice natiuni din Europa era nu doar imatur, ci si excentric. Germania s-a impus in politica internationala europeana pentru o lunga perioada de timp.



„Daca n-as fi fost fiu de rege...”

Prusia devenise o importanta putere militara a Europei. Armata era una dintre cele mai importante institutii ale statului prusac, iar ofiterii germani se bucurau de un prestigiu imens. Nu intamplator, la doar zece ani, Wilhelm a fost numit ofiter de catre tatal sau. Cu toate ca si-a inceput cariera militara la o varsta frageda, Wilhelm nu a excelat niciodata in meseria armelor.
In 1814, Wilhelm a fost numit capitan, primind totodata ordinul „Crucea de fier”. Un an mai tarziu, a fost avansat la gradul de maior, primind comanda Regimentului de Garda nr.1, iar in 1816 a primit comanda Batalionului de aparare din Stetin (astazi Szczecin, in Polonia). In 1818 a preluat ca general maior comanda Brigazii de Infanterie, dupa care, in 1820, a preluat comanda suprema a Diviziei de Garda nr.1. In 1825, a devenit general locotenent, preluand comanda Corpului de Garda prusac.


Atentate impotriva lui Wilhelm I

La 14 iulie 1861, studentul Oskar Becker a incercat sa-l asasineze pe Wilhelm Iin timp ce acesta se afla la Baden-Baden. Regele a scapat cu o rana la picior.
La 11 mai 1878, a avut loc al doilea atentat esuat asupra lui Wilhelm I, atentat efectuat de ucenicul tinichigiu Max Hödel, care avea convingeri social-democrate.
Al treilea atentat a urmat dupa o perioada de trei saptamani, pe 2 iunie 1878. Este vorba despre atentatul doctorului Karl Eduard Nobiling, petrecut in acelasi loc in Berlin, pe strada Under den Linden. Imparatul a fost ranit grav de impuscaturi la cap si brate, dar a supravietuit atentatului multumita castii prusace pe care o purta. Bismarck a folosit indignarea maselor fata de atentat pentru a obtine aprobarea in Parlament a legii contra social-democratilor. Al patrulea atentat a avut loc la Rüdesheim, in 1893, pe Valea Rinului, atentat realizat cu dinamita de anarhistul August Reisdorf, care a esuat din cauza timpului umed care a neutralizat incarcatura exploziva.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GERMANIA

Mesaj Scris de Admin la data de 19.03.11 15:55


27 ianuarie 1859 - S-a nascut imparatul german Wilhelm II

Descendent al renumitei familii princiare Hohenzollern, Wilhelm II, rege al Prusiei si ultimul imparat al Germaniei, intre 1888 si 1918, a fost fiul lui Frederic III si al sotiei acestuia, Victoria Adelaide Mary Louise. Ajuns la tron in 1888 a depus eforturi deosebite de a face din Germania principala putere economica si politica a Europei. Fire razboinica si agresiva, el a demarat o politica de inarmare masiva a Germaniei si in acelasi timp a pledat pentru reimpartirea coloniilor acaparate deja de celelalte mari puteri occidentale – in principal Marea Britanie si Franta – urmarind sa cucereasca teritorii in Africa si Oceania. Amestecul sau in crizele aparute pe plan extern si implicarea directa in diverse conflicte, precum cele din Africa de Sud sau criza marocana au dus la o permanenta stare de tensiune in Europa si la o antagonizare totala a Marii Britanii – tara cu a carei dinastie se inrudea, caci mama lui era fiica cea mare a reginei Victoria.
Inclinatia sa spre militarism, cauzata de o pasiune patologica pentru uniforme si parade a transformat practic Germania intr-o dictatura militara, in care cele mai importante posturi erau detinute de generalii favoriti ai lui Wilhelm. Dezvoltarea tehnologiei, industrializarea masiva au fost sprijite personal de imparat, ducand la un puternic avant al economiei germane, chiar daca aceasta nu beneficia de resursele din colonii de care se bucurau alte tari. Primul Razboi Mondial va dovedi insa ca imparatul era cu desavarsire ocolit de geniu militar si dupa dezastrele din primii ani de conflict, el incredinteaza puterea generalilor Hindenburg si Ludendorff. Dupa infrangerea Germaniei, monarhia este abolita si se proclama Republica de la Weimar. Dupa venirea la putere a lui Hitler, fostul suveran a sperat zadarnic ca acesta va dori restaurarea monarhiei. Wilhelm II a murit in exil in Olanda, in 1941.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GERMANIA

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 3 din 4 Înapoi  1, 2, 3, 4  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum