ORDINE/SECTE

Pagina 3 din 5 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

ORDINE/SECTE

Mesaj Scris de Admin la data de 17.01.07 11:12

Rezumarea primului mesaj :

Misterele cavalerilor templieri

Ordinul Templului, numit la inceput Ordinul religios si militar al Templului din Ierusalim, se situeaza intre realitate si mit. Cavalerii templieri, calugari si ostasi in acelasi timp, discipoli spirituali ai Sfantului Bernard, abatele manastirii Clairvaux, eroi ai Cruciadelor, intemeietori de cetati, constructori de catedrale, diplomati si bancheri, au marcat spiritualitatea crestina pana in epoca noastra.

Istoria Templierilor incepe la mai putin de doua decenii dupa prima cruciada (1096-1099), lansata de Papa Urban al II-lea pentru eliberarea Sfantului Mormant si izbavirea crestinatatii rasaritene cazuta sub stapanire islamica.
In 1118, noua cavaleri francezi s-au stabilit la Ierusalim, locul de intalnire a celor trei religii monoteiste: iudaica, crestina si musulmana. Botezati la inceput „Sarmanii Cavaleri ai lui Hristos”, cei noua cavaleri fondatori ai Ordinului au fost: Hugues de Payns, André de Montbard, Payen de Montdidier, Geoffroy de Saint-Omer, Archambaud de Saint-Amand, Geoffroy Bisol, Goudemar, Rossal si Hugues de Champagne.
Oficial, cavalerii venisera sa ocroteasca drumul pelerinilor, tot mai numerosi, porniti spre Sfantul Mormant, dar se pare ca aveau si o misiune secreta, incredintata lor de Sfantul Bernard, staretul manastirii Clairvaux, a carui manastire se afla chiar pe mosia contelui Hugues de Champagne, pe atunci o feuda independenta de coroana Frantei.
Cei noua nu s-au indreptat direct spre Ierusalim, ci s-au oprit mai intai la Efes, oras al carui prim propovaduitor si episcop fusese Sfantul Apostol Ioan, iar pe atunci era pastorit de mitropolitul Theocletes. Sub obladuirea lui, cavalerii s-au calugarit.

Cresterea puterii templiere

Dupa ce si-au stabilit sediul in apropierea Templului din Ierusalim - distrus de imparatul roman Titus in anul 70 - cei noua cavaleri au disparut vreme de noua ani, timp in care se poate presupune ca au luat contact cu celelalte religii inconjuratoare, sau chiar cu unele curente mistice mult mai indepartate, deoarece insemnele lor, sapate in piatra catedralelor gotice, sugereaza cunoasterea Vedelor indiene. Templierii si-au ales locul pentru sediul lor pe culmile muntelui Moriah pentru ca acolo se afla o stanca, loc simbolic ce uneste combatantii celor trei religii monoteiste. Pe aceasta piatra ar fi trebuit sa se desfasoare sacrificiul lui Avraam, pentru crestini o prefigurare a jertfei lui Hristos; tot aici Solomon, regele iudeilor, a cladit Templul; si tot din acest loc, conform islamului, profetul Mahomed, venit sa se reculeaga, a fost inaltat la cer de catre Alah.
La intoarcerea in Ierusalim, cavalerii-calugari nu mai erau noua, ci trei sute si se aflau in fruntea unei armate de trei mii de oameni. Printre acestia se numarau fosti talhari la drumul mare, pacatosi, excomunicati, oameni care incercau sa-si redobandeasca in lupta cu necredinciosii iertarea lui Dumnezeu si reintegrarea sociala.
In 1128, un Conclav general al Bisericii Catolice s-a reunit la Troyes, capitala feudei lui Hugues de Champagne, pentru a recunoaste Ordinul si a-i da o Constitutie. In toata istoria cavaleriei europene nu exista o solemnitate similara. Templierilor le-au fost asigurate o seama de privilegii lumesti substantiale. Nu plateau impozite, dar puteau percepe impozite de pe mosiile lor. Nu erau supusi nici unei autoritati judiciare, ci aveau propriile lor tribunale. Aveau o ierarhie proprie, fara a mai da nici un fel de socoteala episcopilor, cardinalilor si nici macar papei, in ceea ce priveste alegerea demnitarilor Ordinului. Gratie acestor avantaje, Templierii au devenit in scurta vreme nespus de puternici si au agonisit o avere imensa. O jumatate de secol mai tarziu, ei posedau, pe langa sediul principal de la Ierusalim, numeroase alte Comanderii in Antiohia, la Tripoli, in Franta, Anglia, Scotia, Portugalia, Spania si Ungaria. Se pare ca ar fi ajuns si in Transilvania, unde ruinele uneia din asezarile lor ar fi dainuit multa vreme in preajma minelor aurifere din Muntii Abrudului.
Templierii au inventat scrisorile de credit, devenind bancheri de incredere si numarand printre clientii lor capete incoronate, inclusiv pe regele Frantei.

Vineri, 13

La moartea celui de-al douazecilea Mare Maestru, templierii s-au retras in Cipru, ducand cu ei le beaucéant, alcatuit din romburi albe si negre, simbol al bivalentei. In 1307, Jacques de Molay, cel de-al douazeci si doilea Mare Maestru, a hotarat sa paraseasca sediul insular provizoriu si sa se instaleze la Paris, in maretul lacas pe care Templierii si-l ridicasera in cartierul Marais.
Ordinul avea deja un imens tezaur din aur, intr-o vreme in care pe tot intinsul lumii cunoscute atunci metalul pretios era destul de rar. Dar nu atat averea, cat mai ales zvonul ca Ordinul Templier ar avea doua fete, ca ar fi ascuns inca de la bun inceput un scop tainic, anumite „secrete”, a provocat pofta si invidia dusmanilor sai.
Credinta ca Templierii aveau ritualuri neobisnuite exista inca de la inceputurile Ordinului, dar fiind forta cea mai puternica si mai respectata a crestinatatii, au fost aproape imuni la speculatii. Chiar secretul ritualurilor a oferit un motiv excelent pentru ca falsele acuzatii sa para credibile.
La vremea respectiva, in Franta domnea Filip cel Frumos, un suveran vesnic aflat in cautare de bani, dator cu sume mari catre vistieria Ordinului. Templierii ii imprumutasera regelui banii pentru zestrea fiicei sale si Templul din Paris ii asigurase regelui un refugiu de cateva zile, cand o rascoala a parizienilor scapase de sub control.
Intr-o zi de vineri, 13 octombrie 1307, a inceput in toata Franta o uriasa razie poruncita de rege si condusa de Nogaret Guillaume, primul jurist si sfetnic al regelui. Nogaret trimisese ordine sigilate tuturor senesalilor din Franta cu trei saptamani inainte de 13 octombrie, cu instructiuni clare ca nu trebuie deschise inainte de 12 octombrie.
Inchizitiei i s-au dat ordine sa stoarca marturisiri si chiar sa foloseasca tortura pentru a atinge acest obiectiv. Un templier a fost dus in fata Curtii ca sa marturiseasca, tinand in maini o cutie care continea oasele innegrite care i s-au desprins de la picioare in timp ce acestea ii erau arse.
Inca din primele zile, numerosi Templieri au pierit sub tortura, refuzand sa deconspire locul in care era ascuns tezaurul Ordinului, o comoara a carei taina a ramas ascunsa pentru totdeauna.
Procesul Templierilor a durat sapte ani, cu toate ca sentinta era cunoscuta dinainte. Papa Clement al V-lea, instalat de Filip cel Frumos la Avignon, a excomunicat Ordinul, iar bunurile sale lumesti, cele care au putut fi confiscate, au fost atribuite Ordinului de Malta, acesta cunoscand de atunci inainte o mare putere si inflorire.

Ceremonia macabra

La 18 martie 1314, in capitala Frantei a avut loc o macabra ceremonie: arderea pe rug a Marelui Maestru Jacques de Molay, impreuna cu un companion al sau, Geoffroy de Charnay. Pe drumul spre rug, Jacques de Molay s-a dezbracat de toate hainele, gestul sau avand un anume inteles: vesmintele Ordinului Templier nu trebuiau date prada focului, ele fiind fara pata si fara vina.
Executia s-a desfasurat pe Insula Iudeilor, loc in care mai multi evrei fusesera arsi pe rug, dupa ce Nogaret le-a inventat mai multe procese masluite si le-a confiscat averile. Pentru ca supliciul sa dureze cat mai mult, cei doi au fost arsi incet, la un foc mistuitor. Mai intai le-au fost arse picioarele, apoi organele genitale. De la fereastra palatului sau regal, Filip cel Frumos a urmarit sinistrul oficiu.
Martorii oculari au sustinut ca Jacques de Molay i-a chemat in fata judecatii lui Dumnezeu pe Clement al V-lea si Filip cel Frumos, dandu-le si termene limita: patruzeci de zile pentru Papa si cel mult un an pentru rege. Patruzeci de zile mai tarziu, Clement al V-lea murea pe neasteptate, in mari dureri, provocate se pare de piatra la rinichi. Filip cel Frumos a murit in acelasi an, pe 29 noiembrie, coltii unui mistret rasturnandu-l din sa, o moarte considerata umilitoare la acea vreme.
Persecutiile din Franta n-au putut distruge in intregime Ordinul Templier. O parte din flota templiera se afla in portul La Rochelle, de unde templierii s-au indreptat spre Scotia, Portugalia si un tinut indepartat caruia ii spuneau La Merica. La scurta vreme, in toata Franta au inceput sa apara Militii cavaleresti si Ordine noi, care si-au manifestat discret apartenenta templiera. Numeroase societati oculte contemporane, confundand adesea aparenta cu esenta, ii revendica mostenirea, de cele mai multe ori fara nici un fel de justificare.

Marele Maestru si giulgiul de la Torino

Marele Maestru Jacques de Molay (in imagine) a fost torturat sub directa supraveghere a Marelui Inchizitor al Frantei, Guillaume Imbert. Molay a fost biciuit cu bice pentru cai, avand la capete bile de metal, dupa care a fost crucificat dupa modelul oferit de crucificarea lui Isus. Marele Maestru a cedat torturii si a marturisit crime pe care nu le-a comis, desi a retractat imediat dupa aceea. Se pastreaza o confesiune a lui Molay in care acesta marturiseste ca l-a negat pe Iisus si crucea, dar nega cu vehementa celelalte acuzatii. Se pare ca giulgiul in care a fost infasurat dupa crucificare este celebrul „Giulgiu de la Torino”. Datarea cu carbon a giulgiului a demonstrat ca acesta nu poate fi mai vechi de 1260 de ani, ceea ce exclude posibilitatea ca el sa-l fi acoperit pe Hristos. In mod ciudat, rezultatele datarilor cu carbon au fost date publicitatii intr-o zi de 13 octombrie. „Imaginea pe care lumea crestina a invatat sa o iubeasca drept fata Domnului este de fapt fata unui om torturat si ucis in numele Domnului, nu de catre romani, ci de un rege francez avid de bani, ajutat de biserica romano-catolica”, afirma Christopher Knight si Robert Lomas.

Acuzati de sodomie!

Principalele acuzatii care au fost aduse Templierilor, fabricate din marturia unui ex-templier, Squin de Flexian, erau urmatoarele: in momentul in care erau admisi, templierii jurau sa nu paraseasca Ordinul si sa-i apere interesele prin orice mijloace, bune sau rele; liderii Ordinului erau in alianta secreta cu sarazinii si aveau o credinta mai degraba islamica decat crestina, fiecare novice trebuind sa scuipe si sa calce pe cruce. Aceeasi conducatori erau acuzati de erezie, cruzime si profanari; se zicea ca ucid orice novice care incearca sa paraseasca Ordinul si ca le indemnau pe femeile insarcinate cu ei sa faca avort si sa-si ucida in secret copiii nou-nascuti. Inchizitorii sustineau ca nici un viciu sau crima, comise in beneficiul Ordinului, nu era considerat pacat de catre Templieri, ca acestia erau dependenti de cele mai infame excese de desfranare, ca dispretuiesc autoritatea Papei, autoritatea Bisericii si cele sfinte, mai ales penitenta si spovedania si ca multe statui ale Ordinului erau nelegiuite, profane si contrare crestinismului. Templierii au mai fost acuzati de sodomie, deoarece emblema lor infatisa doi calareti pe un singur cal, pacat pe care, oricat au fost torturati, acuzatii nu l-au recunoscut. Ei pretextau ca cei doi stand in sa ar fi fost doar un simbol al modestiei traiului lor. In realitate, era vorba de o alegorie a dublului aspect, esoteric si exoterix, al spiritualitatii templiere.

Adevarata misiune a Templierilor

Templierii sunt cel mai faimos ordin de calugari razboinici crestini care a existat in lumea medievala sau in orice alta perioada. Timp de aproape 200 de ani, Templierii au fost mai puternici decat regii. Existenta controversata a Ordinului si moartea spectaculoasa a acestuia au contribuit la crearea unui aure legendare in jurul lui. Aparitia lor misterioasa, hotiile imense care le-au fost atribuite, influenta si decaderea brusca si totala din gratii, pe 13 octombrie 1307, toate acestea au ramas subiecte de dezbatere si speculatie.
Potrivit traditiei, regele Baldwin al II-lea al Ierusalimului a ajutat Ordinul imediat dupa constituirea acestuia, asigurand cavalerilor locuinte in partea estica a palatului care se invecina cu fosta moschee Al-Aqsa, situat pe locul Templului lui Solomon. Exista istorici care sustin ca adevarata misiune a Templierilor nu era aceea de a asigura protectie fluxului crescut de pelerini, care calatoreau intre portul de coasta Jaffa si Ierusalim. „Adevarata sarcina a celor noua cavaleri era sa realizeze o cercetare in zona pentru a obtine relicve si manuscrise, care contineau esenta traditiilor secrete ale iudaismului si Egiptului antic, unele dintre ele datand din vremea lui Moise”, sustine istoricul francez Gaetan Delaforge. Mai multi arheologi sustin ca Templierii au facut sapaturi sub ruinele Templului, cautand ceva misterios. Unii autori au speculat ca poate au cautat comorile pierdute ale Templului, Sfantul Graal, sau chiar Chivotul Sfant.

Organizarea Ordinului Templier

Cei noua cavaleri initiali nu au vrut sa primeasca noi recruti, dar nevoia de fonduri suplimentare i-a facut sa-si schimbe atitudinea. Noul lor regulament cerea ca membrii noi sa fie intr-o perioada de proba in primul an si le cerea sa faca un juramant de saracie, astfel incat un „frate” nou trebuia sa cedeze intreaga avere Ordinului. Toti candidatii trebuiau sa fie nascuti in urma unei casatorii, sa fie nobili, eliberati de orice juramant si sanatosi. Ordinul nu era format numai din cavaleri. Mai existau doua categorii, in afara fratilor deplini. Prima era cunoscuta drept sergenti si erau recrutati din ceea ce numim astazi clasa muncitoare. Ei erau grajdarii, bucatarii, santinelele si ajutoarele de trupa ale Ordinului. Ca si cavalerii, ei purtau o cruce rosie pe mantie, dar mantia lor era maro inchis si nu alba, ceea ce semnifica lipsa lor de puritate comparativ cu cavalerii Ordinului. Celalalt grup cuprindea clericii care se ingrijeau de necesitatile spirituale ale cavalerilor. Erau singurii membri ai Ordinului care stiau sa scrie si sa citeasca. Uneori, foloseau in scriere coduri foarte complexe. Mantia lor era de culoare verde.


http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=2632


Ultima editare efectuata de catre Admin in 27.06.11 19:01, editata de 3 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Re: ORDINE/SECTE

Mesaj Scris de Admin la data de 25.12.11 10:27

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Top 10 lucruri de știut despre mormoni

Mesaj Scris de Admin la data de 30.09.11 11:38

Top 10 lucruri de știut despre mormoni

Desigur cã fiecare sistem religios are particularitãțile sale. Mormonii cred în organizarea tripartitã a cerurilor și multiplicitatea lumilor și Dumnezeilor. Iatã alte câteva caracteristici bizare ale sectei mormonilor…


  • Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă a fost fondată la 6 aprilie 1830, în vestul statului american New York, de Joseph Smith (1805-1844). Smith, considerat de către mormoni profet al lui Dumnezeu, a pretins că Dumnezeu și Isus Hristos au venit la el în 1820, că i-au ordonat să nu adere la nici o biserică, pentru că toate sunt imperfecte și incomplete, și că i-au promis că într-o zi va fi reintrodusă, prin el, biserica adevărată.
  • Zeciuiala este destul de comunã în multe sisteme de credințã, dar rareori este obligatorie. Teologia mormonã susține cã pentru a ajunge cu certitudine în grãdina raiului, este absolut necesarã plata unei cotizații. Legea zeciuielii sau contribuția voluntară a unei persoane cu o zecime din venitul său anual pentru lucrarea Domnului, a fost cunoscută încă din vremurile Vechiului Testament. Avraam i-a plătit zeciuială lui Melhisedec (Geneza 14:17-20).
  • Una dintre cele mai faimoase învãțãturi interzice consumul de cafea, țigãri și droguri, iar consumul de alimente trebuie sã se facã rațional, fãrã excese. Mormonii considerã cã în anul 1833, Dumnezeu i-a revelat lui Joseph Smith o lege a sănătății pentru ca noi să ne menținem trupurile sănătoase și active. Această lege este cunoscută sub denumirea de Cuvântul de înțelepciune.
  • Fiecare om a fost înainte de întrupare un spirit într-o existențã anterioarã. Dupã moarte spiritul se separã de trup și intrã fie în paradisul spiritelor, fie în închisoarea spiritelor. Lumile acestea existã ca loc de așteptare pentru a doua venire. Ei mai considerã cã omul a locuit cu Dumnezeu înainte de a veni pe pământ, cã el este Tatăl lui și vrea ca el să-i devinã asemănător. El l-a trimis aici pentru ca să învețe cum să facã aceasta, lucru posibil numai prin dragostea infinită și prin harul lui Isus Hristos.
  • Mormonii dispun de un profet ale cãrui revelații devin dogmã dacã sunt produse când acesta este în exercițiul funcției. Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă este condusă prin intermediul revelației primite de profetul în viață, care, asemenea lui Moise, Avraam, Petru și celorlalți profeți din vremurile străvechi, primește cuvântul lui Dumnezeu (Amos 3:7).
  • Cartea Mormonilor este o parte a scripturii Bisericii lui Iisus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmã ale cãrei evenimente coincid temporal cu cele din Biblia iudeo-creștinã, dar se petrec pe continental American. Urmãrește povestea a douã triburi care au descins din familia lui Levi. La porunca lui Dumnezeu, Levi a condus un grup mic de oameni către continentul american. Acolo, ei au devenit un popor mare, având profeți printre ei. Cartea este numită după Mormon, unul dintre ultimii dintre acești profeți străvechi. Mesajul principal al Cărții lui Mormon, în afară de faptul că este o cronică despre oamenii de acolo și despre profeții lor, se referă la misiunea lui Isus Hristos și la prezența Sa pentru o perioadă printre oamenii din America după învierea Sa.
  • Membrii Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă (mormonii) tratează poruncile ca fiind îndrumările lui Dumnezeu în vederea trăirii unei vieți neprihănite. Membrii Bisericii cred, de asemenea, că din învățăturile lui Hristos din Noul Testament și din Cartea lui Mormon este limpede că atunci când ne supunem poruncilor are loc un efect purificator. Supunerea nu are legătură doar cu acțiunile unei persoane, ci și cu gândurile și intențiile sale.
  • Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă propovăduiește că viața de familie și căsătoria sunt elementele cheie ale existenței umane. Viața trăită în cadrul căsniciei și familia oferă oportunitatea de bază necesară dezvoltării sociale și religioase tuturor acelora care doresc să se perfecționeze urmând legile și poruncile divine. Mormonii susțin natura sacră a instituției căsătoriei și a familiei și cred că aceste instituții pot să continue prin eternitate. Membrii credincioși se căsătoresc, nu doar pentru viață, ci pentru „timp și întreaga eternitate”, într-o ceremonie care are loc într-un edificiu special care se numește un „templu”. Templele mormone nu sunt biserici obișnuite; fiecare membru sau vizitator poate asista la slujbele normale ale mormonilor, dar numai mormonii credincioși pot să intre într-un templu.
  • Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă acceptă următoarele patru cărți ca lucrări canonice, ca scriptură sfântă: Cartea lui Mormon, Biblia, Doctrină și legăminte – o colecție de revelații divine și de explicații inspirate, care au fost oferite de Dumnezeu profeților Săi începând cu secolul XIX pentru a întemeia și îndruma Biserica în zilele din urmă și Perla de mare preț – o selecție din revelațiile, traducerile și scrierile lui Joseph Smith.
  • Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă definește „preoția” ca fiind autoritatea de a acționa în numele lui Dumnezeu. Aceeași autoritate care a existat în Biserica originală întemeiată de Isus Hristos există și în Biserica lui Isus Hristos din ziua de astăzi. Biserica este îndrumată și condusă prin intermediul acesteia.Toți bărbații membri ai Bisericii, care sunt pregătiți și demni, primesc preoția (posibil de la vârsta de 12 ani în sus) pentru a putea ajuta la conducerea Bisericii și la slujirea în folosul celorlalți.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

A fost masoneria o societate pur ezoterică?

Mesaj Scris de Admin la data de 21.09.11 13:34

A fost masoneria o societate pur ezoterică?
Relația dintre francmasonerie și ezoterism este problematică. Pentru a le descrie, trebuie ca în prealabil să definim însăși natura instituției masonice: este ea, înainte de toate, o instituție ezoterică, o societate inițiatică, sau un fel de cenaclu intelectual? În funcție de loc și de epocă, masoneria a oferit răspunsuri diferite, iar specialiștii care studiază, din exterior, istoria și sociologia acestei instituții nu se pun de acord cu privire la această controversă.

Polisemia cuvântului „ezoterism” pune ea însăși probleme. Totuși, se pare că utilizarea sa în cercurile masonice oscilează între două sensuri privilegiate. Pe de o parte, secretul, noțiunea unor cunoștiințe ascunse pentru a fi decriptate, o învățătură codificată pentru a se sustrage profanului; pe de altă parte, ezoterismul masonic nu se poate separa de dimensiunea inițiatică a instituției, fiind vorba de o experiență intimă, o eliberare interioară. În acest sens, ezoterismul masonic se referă mai mult la o gnoză, la cunoștiințe bazate pe rațiune.

«Pour le public un franc-maçon, Sera toujours un vrai problème...»

În celebra sa definiție a masoneriei, un ilustru francmason englez de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, William Preston (1742-1818) spune că masoneria este „un sistem particular de morală, învăluit în alegorii și ilustrat prin simboluri.” Nimeni nu poate contesta faptul că masoneria se folosește în mod abundent de imagini și figuri cărora încearcă să le dea un sens intelectual sau spiritual mai mult sau mai puțin precis. Putem vorbi, în cazul acestor simboluri, de ezoterism? Sursele simbolismului masonic ne-ar putea ajuta în înțelegerea naturii presupusului lor ezoterism. Și, dacă vorbim de surse, referirea la construcțiile masonice, în special catedralele, este inevitabilă.

Totuși, nu există nicio mărturie care să susțină supoziția conform căreia constructorii de catedrale beneficiaseră de o învățătură de natură ezoterică. Corporațiile transmiteau secretele meseriei, dar asta nu înseamnă că putem vorbi, sigur, de ezoterism. De asemenea, perceptele morale asociate constructorilor de catedrale nu sunt neapărat rezultatul unei doctrine ezoterice. Simbolismul masonic, în toată diversitatea sa, cu toate conotațiile ezoterice, poate fi și o creație posterioară constructorilor de catedrale.

În lucrarea Livres de l’architecture, semnată de Philibert De l’Orme în 1648, este creionat un portret al arhitectului ideal, portret care prefigurează imaginea masonilor de secol XVIII: cunoștiințe de istorie antică și de arhitectură, dar și de filosofie, teologie, științe și chiar și medici. Această lucrare este una din multele surse cărora li s-au atribuit, ulterior scrierii sale, un conținut misic sau chiar inițiatic fără a fi însă strict legat de simbolismul masonic; este însă vorba de o reinterpretare posterioară, o încercare de a găsi cât mai departe în trecut urme ale masoneriei.



Prima informație referitoare în mod direct la masonerie datează din 1744, în niște versuri imprimate la Paris, în Le Secret des francs-maçons: «Pour le public un franc-maçon / Sera toujours un vrai problème / Qu'il ne saurait résoudre à fond / Qu'en devenant maçon lui-même» .

Am putea vorbi de ezoterism în legătură cu ritualurile de inițiere, dar natura exactă a acestei experiențe intime este prea puțin cunoscută pentru a trage niște concluzii pertinente. De aceea, ne este încă greu să definim locul ezoterismului în instituția masoneriei. Este, sigur, unul dintre componentele universului msaonic, care este însă prea complex din punct de vedere moral și intelecual pentru a fi rezumat la un singur lucru.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Sfantul Graal se afla in America?

Mesaj Scris de Admin la data de 17.07.11 16:57


Sfantul Graal se afla in America?

Romanele lui Dan Brown – cele mai multe ajunse best-seller-uri in America – sunt considerate a fi nu doar cele mai vandute, dar si cele mai influente carti ale inceputului de secol XXI. Ingredientele lor – crime, mistere, profetii, indicii enigmatice – au adus in atentia cititorilor de pretutindeni o problematica de care odinioara se interesau doar savantii: secretele si mostenirea Cavalerilor Templieri. Trecand peste faptul ca romanele abunda in erori si mistificari, ceea ce trebuie sa intelegem este ca intr-adevar Templierii au reprezentat unul dintre cele mai controversate ordine calugaresti, cunostintele lor spirituale si bogatiile fabuloase continuand sa fascineze, pana in zilele noastre. O ipoteza de ultima ora, lansata de cei care nu pregeta sa caute legendarul „Potir Sacru” al lui Iisus Hristos, sustine ca, in urma cu aproape 700 de ani, acesti enigmatici cavaleri au ajuns pana pe coastele Americii de Nord...
Un artefact enigmatic

Cel ce a lansat aceasta ipoteza este Scott F. Wolter, un geolog in varsta de 46 de ani, angajat, in anul 2000, de catre un bogat afacerist din Minnesota sa verifice autenticitatea controversatei „lespezi de la Kensington”, un artefact care ar fi fost realizat, se pare, de oameni veniti din Lumea Veche, cu mult inainte ca genovezul Columb sa ajunga in Americi, in 1492. Pe piatra grea de aproape o suta de kilograme exista mai multe inscriptii runice, ce par sa vorbeasca despre o expeditie de explorare desfasurata aici in 1362. Initial sceptic in privinta autenticitatii artefactului, Wolter a adus piatra la sediul companiei sale, American Petrographic Services, in orasul St. Paul, pentru investigatii.
Cu ajutorul unui microscop electronic, deosebit de performant, el a descoperit, pe suprafetele cioplite de om, degradari ale stratului de mica, indicand ca piatra statuse ingropata in pamant cel putin 50 de ani dupa ce fusese sculptata. Cu permisiunea muzeului local din Kensington, el a forat lespedea, scotand mai multe mostre de material din interiorul acesteia. Investigatii geologice mai fusesera efectuate, in 1910, de catre Newton Winchell, dar acesta examinase doar vizual piatra, ajungand la concluzia ca nu poate fi vorba despre vreo frauda. De asta data, Wolter a adus dovezi stiintifice in plus, care sa ateste ca piatra nu este opera vreunui contemporan pus pe sotii. Mai mult, in 2004 el a dus, impreuna cu lingvistul suedez, specialist in rune, Richard Nielsen, la Muzeul de Istorie din Stockholm, pentru ca aceasta sa fie examinata si aici.

Conexiunea vikinga

Ce este insa cu aceasta bizara „piatra”, aflata in momentul de fata la Muzeul Runelor din orasul Alexandria, Minnesota si cum de a aparut ea? Pe cand defrisa un teren de arbusti si copaci, in vederea cultivarii, fermierul american de origine suedeza Olof Ohman a descoperit, la radacina unui plop, un bolovan de piatra pe care initial l-a considerat un totem indian.
Curios, impreuna cu cei doi fii ai sai si cativa vecini, Ohman a scos piatra din pamant, descoperind uimit ca pe latura care statuse ingropata se afla mai multe inscriptii runice. Cunoscand din auzite despre limbajul runic al stramosilor sai, fermierul a transcris, stangaci, semnele de pe lespedea de piatra si le-a trimis unei publicatii a imigrantilor suedezi din America, in speranta ca redactorii, oameni cultivati, vor putea spune ce inseamna ele. Piatra a fost dusa, ulterior, in orasul invecinat, Kensington. Cand Ohman realiza aceasta descoperire, intreaga comunitate stiintifica internationala discuta aprins despre posibilitatea ca vikingul Leif Ericson sa fi ajuns pe tarmurile Americii de Nord (Vinlanda).
Cu cinci ani inainte, in 1893, un temerar arheolog danez demonstrase ca era posibil ca, la bordul unui drakkar, vikingii sa fi ajuns pe coastele americane. Dar savantii au privit cu suspiciune, de la bun inceput, lespedea si, fara sa o analizeze in amanunt, au declarat-o, din capul locului, un fals. Ohman si-a luat piatra acasa si a folosit-o drept treapta, pentru scara unui hambar. Abia in 1907, piatra a fost cumparata de un absolvent al Universitatii Madison, Hjalmar Holand, care a studiat-o, impreuna cu mai sus mentionatul Winchell, ajungand la concluzia ca obiectul este autentic, datand de cel putin jumatate de mileniu.

Francmasonii, mostenitorii Templierilor

Revenind la Wolter, unul dintre cei mai pasionati cercetatori ai acestui misterios artefact, trebuie sa spunem ca el considera „piatra de la Kensington” dovada vie ca Templierii au adus in America de Nord Sfantul Graal, de departe cel mai venerat obiect al crestinatatii, in Evul Mediu. Wolter nu considera insa ca Sfantul Graal ar fi fost un obiect fizic, ci mai curand exprimarea metaforica a cunostintelor ezoterice aduse de Cavalerii Templieri si care au fost preluate de urmasii lor, francmasonii, pentru a pune temelia Statelor Unite ale Americii. Alaturi de alti entuziasti, sotii Andrew si Maria Awes, Wolter a realizat chiar si un film documentar pe aceasta tema, intitulat „Sfantul Graal in America”, difuzat de History Channel si care a putut fi urmarit si pe micile noastre ecrane. Realizatorii s-au documentat timp de mai bine de un an in privinta pietrei de la Kensington, ajungand, cu cercetarile lor, in Suedia, Norvegia, Anglia sau Canada. „Am incercat sa gasim toate posibilele conexiuni cu Templierii si am descoperit ca ele intr-adevar exista. Se pare ca inscriptiile de pe aceasta piatra, la fel ca si majoritatea mesajelor templiere, au un sens ocult, pe care ramane sa-l descoperim.”
Se stie ca, dupa anihilarea Ordinului Templier, la inceputul secolului al XIV-lea, membrii supravietuitori ai acestei organizatii au intrat intr-un con de umbra, disparand, aparent, cu desavarsire din istorie. Totusi, cercetatorii moderni au gasit posibile implicari ale Templierilor in evenimente importante, survenite mult dupa decapitarea Ordinului. N-ar fi exclus, spun ei, ca acei Templieri despre care se stie ca s-ar fi refugiat in Scandinavia, sa fi pornit in cautarea de noi taramuri, departe de persecutiile religioase ale Lumii Vechi, lasand in urma inscriptia de la Kensington, la fel de misterioasa ca si intreaga lor poveste...

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

IEZUITII ÎN SOCIETATEA ROMÂNEASCA. NOTE ISTORICO-CULTURALE

Mesaj Scris de Admin la data de 30.06.11 10:35

IEZUITII ÎN SOCIETATEA ROMÂNEASCA. NOTE ISTORICO-CULTURALE
Rugat sa fac unele aprecieri pe aceasta tema*, am primit invitatia fara sa reflectez destul asupra dificultatii de a onora cum se cuvine momentul. Nefiind specialist în domeniu, sînt silit sa ma rezum la chestiuni cu totul generale, sugerînd mai degraba decît analizînd sau explicînd rolul cultural-educativ împlinit de iezuiti în spatiul românesc. Constat acum, dupa ce am parcurs bibliografia minimala asupra temei, ca nici specialistii nu se simt în largul lor cînd se confrunta cu multimea controverselor si disputelor produse de actiunea ordinului respectiv în zona carpato-danubiana, timp de cîteva secole, mai exact, de la 1579, cînd un grup semnificativ de iezuiti a sosit în Transilvania, la invitatia principelui Stefan Bathory.

Prezenta îndelungata a ordinului în cauza pe pamînt transilvan sau în afara acestuia a nascut o vasta literatura, în care se regasesc probleme de permanenta, dar si chestiuni specifice unui moment sau altul. A le studia si defini aici, oricît de sumar, nu e posibil. Cîteva repere, menite sa fixeze un traseu cultural-educativ, se vadesc totusi necesare, mai ales pentru zona intra-carpatina.

Spatiul transilvan a fost teatrul unor confruntari semnificative sub unghi religios, îndeosebi în secolele XVI-XVIII, spre deosebire de zona exterioara lantului carpatin, unde efectele Reformei erau mult mai slabe. Literatura legata de acele confruntari e deja imensa, facînd anevoioasa orice tentativa de a zugravi un tablou complet. Onisifor Ghibu, Stefan Metes, Silviu Dragomir, Z. Padisanu, I. Lupas, N. Iorga sînt numai cîtiva istorici români care s-au ocupat, fie si tangential, de acea problematica.

Chestiunea ordinelor monahale din Transilvania a atras în mod firesc atentia, dat fiind ca acele ordine, nu mai putin de 16, si-au legat intim existenta de zona respectiva, din secolul XI, prin benedictini, pîna în zilele noastre, ultimul val important fiind reprezentat, la 1701, de camalduli 1.

Iezuitii au venit aici, se stie, în plina ofensiva a Reformei, ca reactie la asiduitatile protestante. Spre deosebire de alte ordine calugaresti, ei au excelat în activitati educative, legîndu-si numele indisolubil de cultura locului în care s-au asezat. Devotamentul, disciplina, spiritul de jertfa, eruditia le-au fost apreciate mai totdeauna. „Meritul de a fi readus într-o masura oarecare la viata catolicismul din Transilvania a fost al acestui ordin, care fu adus aici de principele Báthory si sustinut cu multa solicitudine“, spunea un analist al fenomenului, Onisifor Ghibu, atent mai cu seama la creatia didactica a iezuitilor 2.

La 1588, se si luau masuri de expulzare a acestora, ca unii ce jenau sistematic expansiunea protestantismului 3. Tensiunile s-au reactivat dupa aceea mereu, nu o data sub forme conflictuale, într-un spatiu geopolitic si cultural de extrema complexitate. Vointa politica de a se ajunge la o anume uniformizare a existat mai tot timpul, dupa cum ne sugereaza însasi istoria uniatismului 4.

Diploma leopoldina din 19 martie 1701 statua unirea unei parti a românilor ortodocsi cu biserica romano-catolica, în conditii stiute, fara sa rezolve totusi marile probleme cu care populatia majoritara din Transilvania se lupta de atîta timp 5.

A rezultat însa din ea o categorie de clerici mai luminati, dublata de intelectuali gata sa se puna în slujba scolii, a justitiei, a culturii, într-o cadenta ce a stîrnit repede îngrijorari si adversitati. Este de notat ca, initial, decalajul cronologic între scolile de limba latina si cele slavone era foarte mare, pentru a se diminua treptat, pîna la paralelism si sincronie, ca în cazul scolii latino-slavone din Scheii Brasovului (1495) 6. Prestigiul lor va creste cu timpul, alimentînd sperante tainice de recuperare, de aliniere la lumea mai bine plasata geopolitic.

Chiar si istoricii înclinati a privilegia discursul autohton, cu origini neclare, au trebuit sa accepte faptul ca primele institutii scolare demne de acest nume erau creatia unor misionari apuseni, cum s-a întîmplat de altfel peste tot în Europa Est-Centrala. O scoala de limba latina, înfiintata de episcopul Gerhard, era cunoscuta la Cenadul Vechi, pe Mures, înca din anul 1020. Pe la 1179, se crea la Igris (jud. Timis) o abatie pendinte de manastirea burgunda Pontigny, cu biblioteca de resort si clasici latini 7.

Dascali ambulanti faceau opera de catehizare si la Est de Carpati, la începutul secolului XIII, dupa cum rezulta dintr-o misiva a episcopului Grigore al Moldovei catre regele maghiar Bella (1234), motiv pentru care se dadea, peste un an, o bula papala (catre episcopul de Milcovia), menita sa descurajeze activitatea „schismaticilor“.

Scoli cu predare în limba latina se mentioneaza apoi la Baia Mare (1337), Sebes, Siret, Oradea, Bistrita, Medias, episcopii însisi primind la nevoie misiuni didactice, la Arges si Siret de exemplu. Alte scoli „latine“ s-au creat la Testa (1403), Ciucu 8, Reghin, latinitatea însasi a poporului român fiind evocata de italianul Poggio Bracciolini în lucrarea Disceptatione conviviales (1451) 9, de istoricul Flavio Biondo si alti umanisti, între care Enea Silvio Piccolomini (ajuns papa sub numele de Pius II, 1458) e cel mai notabil, alaturi de Antonio Bonfini s.a. 10

Daca secolul XV a stat sub semnul miscarii husite, iar husitismul reverberase pîna în Moldova, determinînd unele reactii de contrapondere, secolul XVI a cunoscut miscari de reforma înca mai ample în lumea catolica, prin lutherani si calvini, cu efecte considerabile în viitor. Ele s-au resimtit mai ales în Transilvania, stimulînd raspunsuri si în sfera didactica.

Ritmul întemeierii de scoli latine, de caracter religios, e semnificativ: Orastie si Turda (1522), Sibiu si Medias, Satu-Mare, Sântimbru, Covasint, ca sa nu amintim decît e.g. primele dintr-o serie ce se va prelungi, semnificativ, si în secolul XVII.

Paralel, apar scoli reformate, precum aceea de la Lipova (1530) sau colegiul din Brasov, unde s-a ilustrat umanistul Johannes Honterus, care a tiparit, de-a lungul acelui secol, cîteva zeci de carti. Lui i se datoreaza si acele Constitutiones Scholae Coronensis , în care se fixau reguli pentru învatamîntul din zona 11.

Concomitent, se publica la Sibiu Catehismul românesc de Filip Moldovanu (1544), ca o reactie desigur la avansul miscarii reformate, în timp ce Sinodul din Trident obliga pe episcopi sa organizeze activitati didactice la sfîrsit de saptamîna, eveniment sincron cu fondarea scolii luterane din Sibiu 12. Peste doi ani, scoala din Brasov beneficia de un nou local si de o biblioteca, iar un an mai tîrziu lua fiinta o scoala calvina la Timisoara. Una de limba latina aparea la Beius, urmata de alta la Tîrgu-Mures.

Sinodul anual de la Tîrnovia hotara (1560) ca în fiecare parohie catolica sa existe scoala si învatator, iar peste trei ani se întemeia, la Cotnari, din initiativa lui Despot-Voda, Schola Latina , unde a fost adus sa predea umanistul german Johannes Sommer 13. Se urmarea nu numai o buna instructie teologica, dar si combaterea unui protestantism în plina expansiune.

O semnificatie aparte se degaja, sub acest unghi, din crearea colegiului de la Cluj, prin decizie dietala (1565), institutie ce avea sa joace un rol aparte din punct de vedere educativ si cultural. Tot acolo, din initiativa principelui Stefan Bathory, ia fiinta o universitate (cu facultatile de filozofie, teologie, drept), condusa de Antonio Posserino (1580) 14.

Sensul unor asemenea creatii era ascendent, însa istoria lor se vadea plina de convulsii, ezitari, contradictii, în acord poate cu regula pe care Toynbee o deducea din istorie, anume ca aceasta se desfasoara mereu între actiune si reactiune, challenge and response . Mai fiecare unitate scolara din zona comporta o asemenea istorie, a carei baza documentara e deja imensa.

Înfiintarea unui colegiu piarist la Sighet, în 1730, era un mijloc de a combate influenta Scolii reformate unguresti care data din secolul anterior 15. La fel s-a întîmplat si în Baia Mare, unde scoala reformata a fost data în seama iezuitilor, înca la 1673, pentru ca dupa un secol sa fie preluata de calugarii minoriti 16. Iezuitii s-au ocupat si de liceul din Satu-Mare, fondat la 1604, pîna la desfiintarea ordinului 17.

Maria Tereza, se stie, a creat un „fond de studii“ cu destinatie didactica, folosindu-se de calugari iezuiti pentru a-l pune în valoare 18. Documentele reflecta adesea existenta unor conflicte de jurisdictie între unele ordine si Societatea lui Isus, conflicte din care au rezultat distorsiuni imagologice cu ample reverberatii 19.

Timpul impune însa raspunsuri mai senine. Pîna si interpretarile de tip rationalist recunosc, adesea, ca „ordinul iezuit s-a dezvoltat pe o cale cu multe date pozitive, în primul rînd prin fapte de cultura“ 20.

S-a descoperit, nu o data, în acest spirit, „incontestabilul geniu al Bisericii Romano-Catolice de a forma oameni, de a ciopli caractere , de a scoate din copii de cea mai modesta extractie sociala, dar exceptional dotati, «printi» ai Bisericii, stiintei si culturii“ 21. Este tocmai spiritul despre care s-a spus ca, „asa cum pe vremea lui Stefan cel Mare, ogiva gotica si contraforturile catedralelor occidentale s-au îmbinat în arta bizantina, spre a da «stilul moldovenesc», la fel s-au adunat elementele amintite spre a da, peste munti, «Scoala Ardeleana»“ 22.

Pe aceasta cale, tinerii din Transilvania au putut „descoperi Occidentul“ cu un secol înaintea lui Dinicu Golescu, profitînd anume de ethosul si de sistemul educativ pus la lucru de dascali eminenti, între care unii se recunosc la vîrful culturii române, daca se poate spune asa, cu gîndul la Inocentiu Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior, Samuil Micu, Ion Budai-Deleanu, Simion Barnutiu, Timotei Cipariu, Titu Maiorescu, Ovidiu Densusianu, o eminenta pleiada de carturari si pedagogi ce au marcat deopotriva cultura si istoria noastra moderna 23.

Istoricii admit azi ca lumea medievala, cu sistemul ei axiologic si spiritul ei piramidal ( homo hierarchicus la Dumont) a fost mult timp rau înteleasa, mai ales sub impact iluminist si ca efect al campaniei anticlericale impuse de Revolutia franceza. Se recunoaste mai deschis nevoia de a regîndi ansamblul istoriei sub latura dimensiunii spirituale, a redescoperirii interioritatii, ca replica la excesul holist, adus de stiinta, de ispita „cosmica“ 24.

S-a remarcat deja ca în pofida unor contexte istorice nefavorabile, Europa Centro-Rasariteana a fost mai sensibila la valorile spirituale în secolul XVIII si mai tîrziu, pe cînd lumea apuseana era acaparata (nicicînd exclusiv însa) de rationalism 25. Interesul pentru subiect, reabilitarea povestirii si a mitului (Eliade, Lévinas, Morin etc.) indica, în partea secunda a secolului XX, un respect pentru persoana, atenuat în timp, respect ce putea conferi, numai el, sens multiplicitatii 26.

Revenind la tema noastra, pentru a încheia, trebuie spus ca ordinul iezuitilor si-a asumat un rol aproape fara echivalent în istoria difuziunii crestinismului si ca „ubicuitatea“ lui a stîrnit reactii ostile mai peste tot, în spatiul de origine ca si în zonele de reverberatie a „companiei“, oriunde valurile Reformei s-au vazut contracarate de misionarii ordinului 27. Francis Bacon avea temei desigur sa aprecieze superlativ opera iezuitilor, mai cu seama în sfera educatiei si a culturii, acolo, tocmai, unde „provocarile“ la adresa traditiei se vadeau mai puternice.

O concluzie s-ar putea trage, în ansamblu, una mereu valabila: la boli grave, leacuri pe masura. Asa va fi gîndit Ignatiu de Loyola atunci cînd s-a decis sa se opuna cu toata energia tavalugului reformist. Ironiile pascaliene din Lettres provinciales denota mai curînd o subestimare polemica a gravitatii pericolului ce pîndea lumea, lumea apuseana mai ales, sub unghiul disolutiei aduse de noii competitori ai „puterii spirituale“ 28.

Aceasta mostenire poate fi apreciata mai bine azi, în lumina adevarurilor revelate si a dimensiunii scoase în evidenta de antropologia crestina 29. Dar ea trebuie pusa în valoare si cu instrumentele istoriografiei, dupa cum ne îndreptatesc sa credem studiile întreprinse în ultimul timp de H. Boemer, Emil Dumea, Teresa Ferro, Iosif Gabor, Hubert Jedin, André Jobert, Radu Mârza, Lucian Peris, I. Rus, Ernst Christoph Suttner, pentru a nu aminti, iarasi, decît aceste nume dintr-o suita semnificativa.

Asemenea abordari erau de nesesizat pe timpul cînd Stefan Bârsanescu, un venerabil istoric al pedagogiei, îsi schita programul de recuperare a „paginilor (înca) nescrise“ 30. Aceste pagini se scriu acum, cu mai multa libertate de spirit si cu un plus de metoda, dupa cum e firesc, „orizontul de asteptare“ fiind, el însusi, unul diferit de acela care a stimulat confruntarile din alte secole.

http://convorbiri-literare.dntis.ro/ZUBdec5.htm
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ORDINE/SECTE

Mesaj Scris de Admin la data de 01.05.11 8:41

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ORDINE/SECTE

Mesaj Scris de Admin la data de 21.03.11 14:08

ORGANIZAȚII SECRETE RELIGIOASE
ORDINUL CAVALERILOR DE MALTA
„Cavalerii de Malta reprezintă una dintre cele mai vechi ramuri ale „Ordinului Cuceritorilor” (societate francmasonică în care sunt admiși doar cei care au deja un anumit grad de inițiere ocultă). Ei au o Constituție proprie și au jurat să depună toate eforturile în scopul stabilirii Noii Ordini Mondiale, în care rolul de conducător „oficial” îl va avea probabil Papa (bineînțeles că Papa este o persoană cu un grad înalt în masonerie, care face însă jocul șefilor săi francmasoni care rămân „în umbră”). Șeful lor este ales pe viață, cu aprobarea Papei, iar toți membrii „Cavalerilor de Malta” jură supunere Papei” (1).
De fapt, Cavalerii de Malta sunt urmașii Ordinului militaro-călugăresc „Ospitalierii” sau „Ioaniții”, care acționau în Ierusalim odată cu cruciadele, alături de Templieri. Acest ordin și-a continuat activitatea până în zilele noastre. Principiile și acțiunile lor îi demască drept una din cele mai puternice grupări oculte supra-naționale care acționează în spatele scenei politice și financiare mondiale…
În anul 1048, un grup de negustori din republica italiană Amalfi primise aprobarea să construiască o biserică, o mănăstire și un spital la Ierusalim pentru a se îngriji de pelerini. În jurul acestora s-a fomat o adevărată comunitate monastică, cunoscută sub numele de „Ospitalieri” și care, prin bula papală din 1113 a fost recunoscută și a primit privilegiul de a-și alege conducătorii și a-și desfășura activitatea independent de orice autoritate laică sau religioasă. Din acel moment și-au luat numele de „Ordinul Sfântului Ioan de Ierusalim”, din care făceau parte militari și călugări (cam ciudată amestecătură având în vedere caracterul religios!), și care depuneau un triplu jurămînt: de sărăcie, de castitate și supunere.
În anul 1291, după victoriile musulmanilor împotriva cruciaților, cavalerii Ordinului, proveniți din toate țările Europei, dar numai din familii nobile (averea nobililor revenea la moartea acestora Ordinului), se refugiază în Cipru, apoi în Insula Rhodos unde pun bazele unei puternice forțe navale care va băga spaimă în musulmani. Sultanul Soleiman Magnificul atacă Rhodosul în anul 1522. După o rezistență eroică de 6 luni, cavalerii sunt înfrânți. Supraviețuitorii părăsesc insula și străbat toată Europa. La 1530, împăratul Carol Quintul, cu aparobarea papei Clement al VII-lea, le oferă Insula Malta, de unde, în anul 1798 Napoleaon Bonaparte îi împrăștie în cele patru puncte cardinale. Urmează anul 1834 când Ordinul se stabilește definitiv în Roma, unde primesc Villa Malta și Palatul Malta, care devin teritorii malteze în statul italian, pe care le dețin și în zilele noastre.
„Conform propriilor stastistici, Ordinul de Malta numără astăzi 12.500 de „cavaleri”, cărora li se adaugă 80.000 de voluntari. Să nu vă imaginați cumva că în cazul lor ar îndrăzni cineva să considere voluntariatul ca fiind trafic de ființe umane sau exploatate.De pe un site de prezentare al Ordinului, aflăm chiar că există doar 38 de „cavaleri” de Malta în adevăratul sens al cuvântului. Mai precis, doar 38 dintre ei au depus ca și în vechime cele trei jurăminte: de castitate, de sărăcie și de supunere. Restul sunt persoane aflate foarte departe de aceste valori și, desigur, serios implicate în politică sau afaceri. Despre aceștia trebuie spus faptul că ei nu depun decât jurământul de obediență totală față de Ordin. Ținând cont de pozițiile de putere pe care ei le ocupă în societate, un astfel de jurământ îi transformă în instrumente ale unor interese străine de cele ale popoarelor sau statelor pe care ar trebui să le reprezinte” (2).
Ordinul Suveran de Malta constituie un caz particular în ceea ce privesc relațiile diplomatice. Din anul 1834 își are sediul la Roma, dar după ce a pierdut insula Malta în anul 1798 nu exercită controlul asupra nici unui teritoriu. Datorită faptului că are o ordine juridică proprie: legislație, administrație și jurisdicție, își menține personalitatea juridică internațională. În anii 1953 și 1966 a stabilit unele înțelegeri cu Sfântul Scaun, ca ordin religios, ceea ce a dus la slăbirea personalității sale juridice internaționale și nu este recunoscut decât de un număr restrâns de state.
Toți „Cavalerii de Malta” dețin funcții politice care le conferă imunitate diplomatică. Astfel ei au acoperire pentru foarte multe din activitățile ilegale în care sunt implicați și se sustrag în felul acesta cercetării autorităților statului acolo unde activează.
Un alt motiv pentru care este o organizație puternică este faptul că majoritatea membrilor sunt de origine nobilă, având poziții sociale și titluri importante. Este o grupare planetară ce include America de Nord, Europa Occidentală și Japonia unde a fost înființată în 1973 la Tokyo. Membrii organizației sunt de asemenea membrii CFR, și ai Comisiei Trilaterale. România a restabilit rejațiilediplomatice cu Ordinul Suveran de Malta la începutul anului 1991, și ordinul are un ambasador la București.
„Cavalerii de Malta au pus bazele CIA. Allen Dulles și Bill Donovan, primii directori ai CIA, numiți chiar „tații” acestui serviciu de informații, erau cavaleri de Malta. La fel stau lucrurile și cu urmașii lor: William Casey, director CIA în timpul guvernării Reagan și John Mc Cone, directorul din timpul guvernului Kennedy” (3).
În istoria mai recentă există nenumărate evenimente, mai mult sau mai puțin cuncoscute opiniei publice, din care reiese orientarea malefică a acestui ordin. William Casey, șeful campaniei politice a lui Ronald Reagan, șeful Comisiei de Securitate a SUA, sprijinit fiind de vice-președintele Bush, de Anne Armstrong și Ronald Reagan, a reușit să reducă la minimum influența Consiliului Consultativ pentru Informații Externe al președintelui SUA. Pentru ca ei să-și poată duce la capăt planurile murdare, fără să fie controlați ori supravegheați de nimeni. A fost pe cale de a pune în aplicare planul de suspendare a Constituției, dar a fost demascat împreună cu acoliții săi. Deși aceste fapte au fost prezentate în sesiuniule de audieri ale Congresului SUA, întreaga afacere a fost mușamalizată de senatorul de Hawaii, Daniel Inouye, președintele comitetului care a cercetat acest caz.
William Wilson, Cavaler de Malta, a fost primul ambasador american la Vatican. Însă el nu avea cum să reprezinte SUA, deoarece jurase credință și loialitate papei. El a fost protagonistul unei afaceri deosebit de dubioase.
După numirea sa ca ambasador pe lângă Sfântul Scaun, a făcut o vizită în Libia și s-a întâlnit în particular cu președintele Ghadafi, care s-a grăbit să emită un comunicat de presă în care afirma că „America a trimis un diplomat, pentru o reconciliere a relațiilor cu Libia”.Totul era o minciună pe care Departamentul de Stat american a dezmințit-o imediat.
Realitatea: era perioada în care SUA a impus embargo Libiei. Cu toate acestea, cinci concerne petroliere americane continuau afacerile cu Libia înregistrând profituri uriașe. Vizita lui Wilson a fost susținerea intereselor acestor companii în fața autorităților libiene. El nu a fost concediat. Mai mult, împreună cu soția a participat ca invitați de onoare la slujba de Paști de la Vatican, stând alături de George Schultz, un important om politic american, membru CFR, al Corporației Bechtel și al Clubului Bohemian (Nota K), toate în strânsă legătură cu Cavalerii de Malta. În limbaj diplomatic această atitudine este interpretată ca o aprobare a activității sale.
Cavaleri de Malta din armata SUA:
- Alexander Haig – secretar de stat în timpul administrației Ronald Reagan, șeful personalului de la Casa Albă în timpul guvernărilor Nixon și Ford. Între 1974-1979 el a fost comandantul forțelor americane și NATO în Europa, și a jucat un rol important în sângeroasele războaie din Vietnam și Coreea;
- William Westmoreland – general american care a comandat operațiunile militare în războiul din Vietnam;
- Charles A. Willoughby – nume real Adolf Tscheppe Weidenbach, fost nazist, general în armata americană și, șeful spionajului în timpul războiului din Coreea.
Și lista ar putea continua.
Pe lista cavalerilor de Malta se află și Tony Blair, David Rockefeller, J. D. Hoover – fost director FBI, Giscard d’Estaign – fost președinte al Franței, Juan Carlos – rege al Spaniei, George W. H. Bush și cântărețul Frank Sinatra.
Pe lângă Europa, zona mediteraneană și Africa, principalele sfere de influență ale Cavalerilor de Malta se află în America Centrală și de Sud. Dictatorul Augusto Pinochet (președinte al statului Chile până în 1990) și Juan Peron (ales de trei ori președinte al Argentinei și implicat în adăpostirea criminalilor de război naziști) erau Cavaleri de Malta.
O serie de naziști, unii dintre ei declarați criminali de război au fost Cavaleri de Malta:
- Reinhard Gehlen – general nazist, șef al serviciilor de spionaj din Germania până în 1968, recrutat de SUA pentru a coordona acțiunile de spionaj din timpul Războiului Rece. După 1945 a primit cea mai înaltă decorație a Ordinului Marea Cruce de Merit;
- Heinrich Himmler - nazist bine cunoscut și criminal de război, comandant al trupelor SS și al Gestapou-lui;
- Kurt Waldhsim – membru al Wehrmacht-ului (Înaltul Comandament al forțelor armate naziste) în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, devenit secretar general al Națiunilor Unite din 1972 până în 1981 și președinte al Austriei;
- Franz von Papen – nobil, general, cancelar al Germaniei în 1932, ofițer nazist și unul dintre personajele cheie care au acționat în culise făcând posibilă venirea lui Hitler la putere.
În cartea sa „Istoria secretă a iezuiților” Edmond Paris afirmă că cel care a scris cartea lui Hitler „Mein Kampf” a fost iezuitul Staempfle. Hitler cel romano-catolic a fost cel care a spus despre romano-catolicul Himmler că a modelat SS-ul după Ordinul Iezuit „Îl pot vedea pe Himmler ca fiind Ignațiu de Loyala al nostru”, a spus Fuhrerul (4).
Ordinul Cavalerilor de Malta, alături de iezuiți a fost implicat direct în operațiunea de scoatere din Europa a naziștilor de rang înalt și a oamenilor de știință germani. Mulți dintre ei au ajuns în America Latină, una din zonele controlate de Ordin, datorită privilegiilor pe care membrii acestui Ordin le au. Mă refer în special la libera lor circulație.
Tot acest Ordin a negociat Concordatul între Papă și Hitler în persoana lui Franz von Papen.

OPUS DEI
„În multele conflicte ce aveau loc în lume, Masoneria juca rolul unui instrument de răzbunare folosit de evrei (legea talionului). Acest lucru a deranjat pe mai mulți masoni catolici (precum Andre Malroux), care astfel s-au separat de evrei. Pe acest fond, în 1928, în Spania, s-a născut organizația secretă Opus Dei…al cărui arhitect a fost preotul de țară Jose Maria Escriva, care a preluat tot ce aveau mai bun alte organizații secrete și i-a dat o formă bisericească” (5)..
Membrii organizatiei Opus Dei au început să concureze marea finanță evreiască. În această organizație se recrutau doar cei care aveau facultatea de teologie și încă una, de preferință de finanțe, plus doctoratul. Ei formau treapta superioară, a „numerarilor”. Aceștia au salvat Spania și Vaticanul. Indiferent de scopurile și planurile unei organizații secrete consider că părțile bune din activitatea acesteia trebuiesc scoase în evidență.
În 1958 Spania devine membră a Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale. Agenții acestor două organisme financiare internaționale în Spania erau membri ai Opus Dei. Și miniștri spanioli proveneau tor din această organizație care, în 1953 devine activă în Europa, America Latină, Africa, Filipine, cu asociații puternice în America și Canada. Prin anii ’90 existau peste 80.000 de „numerari”. În zilele noastre, Opus Dei are membri în ONU și Parlamentul European, patronează unele instituții internaționale, bănci elvețiene și fundații. În România acționează fundația Hans Seidel, adeptă a liniei Huntington! (Nota A).
De reținut că Opus Dei mai este numită „Masoneria Albă”, iar marea finanță mondială o numește „Mafia Sfântă”. Cică în derâdere…
Anterior a avut loc o separare între sioniști și iluminiști. Primii sunt masoni evrei (atei) care și-au propus ca țel refacerea statului Israel. Iluminiștii sunt masoni englezi (tot atei), care doresc refacerea Imperiului Roman, acum U.E. Dar Imperiul Roman cuprindea și Iudeea. Tot așa, U.E. va cuprinde și Israelul. Shimon Perez a propus ca Ierusalimul să fie declarat „capitala lumii”, iar secretarul general al ONU să fie primar. Pentru a avea controlul asupra maselor, Iluminiștii (masonii europeni) ar dori să unească toate religiile într-o biserică mondială. Sunt pe aceeași lungime de undă cu catolicii, care doresc unirea tuturor bisericilor creștine – „o turmă și un păstor: Papa”.
„Încet-încet, sioniștii se unesc cu iluminiștii în vederea creării unui Guvern mondial, Vaticanul se unește cu Ierusalimul în vederea creării bisericii mondiale – în care vor fi incluși și palestinienii” -, iar într-un final va apare și conducătorul unic: Antihrist, „urâciunea pustiirii” pe tronul din Templul lui Solomon” (1).
Planul creării Noii Ordini Mondiale, cu un Guvern mondial, nu este o noutate. În secolul XI, Godefroy a întemeiat ordinul monaho-cavaleresc Stăreția Sionului, cu reședința într-o veche abație de pe muntele Sion. Scopul: refacerea Imperiului Roman a fost ținut secret. Planul a fost numit merovingian și, în el au fost cuprinse toate cruciadele aprobate de Vatican. Însă otomanii i-au liniștit pentru multă vreme. De atunci Stăreția Sionului a devenit și mai secretă, lucrând în subteran și stabilind legături strânse cu organizațiile: Înțelepții Sionului (a nu se confunda cu Protocoalele), Rozicrucienii (brațul secret al protestantismului), Francmasoneria, liberali, bolșevicii, alte ordine cavalerești și Elita Mondială. Emanuel Bădescu va scrie: „De câteva decenii s-a impus ideea ecumenică, poate o răsplată pentru atitudinea Vaticanului față de planul merovingian de-a lungul secolelor. La realizarea ei au lucrat și Masoneria și cluburile politice selecte, mai mulți atei decât credincioși…Prin stabilirea capitalei Uniunii Europene la Strasbourg (veche posesiune merovingiană) cercul istoriei merovingienesc se închide”.

NOTA A - „Linia Huntington” desparte Estul balcanic de Vestul Civilizat și trece pe limita Carpatica. Autorul afirmă că trece prin sufletele românilor.
Dinu G. Giurescu scria: „Cineva vorbea de planul teoretic de împărțire în Europa catolico-protestantă și Europa ortodoxă. Dar lucrurile sunt mult mai complicate fiindcă, dacă vine un cărturar, Samuel Huntington și scrie o carte care întreagă, popularizată vast, există un curent de opinie în rândul celor care fac politică și care la un moment dat apelează la referințe, la referenți, la consilieri care sunt oameni de meserie. Și dacă tot timpul îi șoptesc omului despre linia Huntington și îi face și harta…Estonia, Letonia, Polonia, Transilvanie…Pe urmă o trage spre Croația și, aste-i Europa! Și atunci politicianul care trebuie să ia o decizie zice: te pomenești că are dreptate. Deci, pregătirea asta teoretică poate duce la dezmembrarea sau federalizarea unui stat, în cazul nostru – România”.
Samuel Phillips Huntington (1927 - ), fost membru CFR, prieten cu Zbigniew Brzezinski, este foarte cunoscut pentru lucrarea sa „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”. Scrisă în perioada 1993-1996.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ORDINE/SECTE

Mesaj Scris de Admin la data de 18.03.11 18:38


Interogatorii cu duhul blandetii si cu unghii smulse

Pergamentul interogatoriilor”, e un document pastrat in Arhivele Nationale din Paris, de o exceptionala valoare, in care e infatisat sfarsitul brutal al cavalerilor Ordinului Templului, faimosii cruciati din secolul XIV. Iata povestea palpitanta a sfarsitului templierilor si a continutului acestui manuscris care zace in arhive de peste 700 de ani, la care doar cercetatorii autorizati au acces.


Ultimele zile ale templierilor

Un pergament cu o lungime de 30 de metri din file lipite, din piele de vitel, pe care au fost retranscrise in latina, cu un scris marunt, toate interogatoriile la care au fost supusi 30 dintre Cavalerii lui Christos si ai Templului lui Solomon, arestati la Paris din ordinul regelui Philippe cel Frumos.
La capatul fiecarei file a documentului se observa semnatura a 4 notari, pentru ca nimic sa nu fie adaugat sau retractat. Nu s-a procedat la transcrierea integrala si exacta a interogatoriilor ci la minute reformulate, asa cum era obiceiul in acea epoca, de catre ofiterii regelui. Marturii (facute in unele cazuri sub tortura) care s-au derulat intre 19 octombrie si 24 noiembrie 1307 in Templu, in prezenta inchizitorului Frantei.
Pentru a-si salva viata, asa cum li s-a promis, cavalerii si-au asumat toate acuzatiile aduse de anchetatori, in cea mai mare parte inventate, caindu-se atat pentru faptele lor reale cat si pentru cele pretins eretice, dar mai ales fara sa poata reveni asupra declaratiilor, sub amenintarea pedepsei cu moartea. Ancheta s-a desfasurat, dincolo de acuzatii, pe baza unor intrebari de genul: „Il renegi pe Christos? Crucea? Pe Dumnezeu? Pe Fecioara Maria? Pe sfinti? Ai comis acte de sodomie?”. Dupa proces, 400 de cavaleri au fost intemnitati pe viata iar 54 au fost arsi pe rug in 12 mai 1310.
Acest ordin militaro-religios, cel mai puternic din Europa, a fost dizolvat cu putin timp inainte, iar cel mai important reprezentant al sau, Jacques de Molay, a fost condamnat la ardere pe rug dupa ani grei de temnita. Ordinul a fost executat pe mica Insula a Evreilor de pe Sena in 18 martie 1314.
Timp de cinci secole, documentul a fost pastrat in Sfanta Capela din Paris, laolalta cu alte documente regale (manuscrise legate de Ordinul templierilor se afla raspandite in muzee si biblioteci din Paris, München, Barcelona, Praga... Texte in latina sau franceza, despre disciplina monastica, despre regulile de viata zilnica a templierilor, multiple aspecte ale vietii militare etc.).

Efectul surpriza

In 13 octombrie 1307, a fost declansata o operatiune de o amploare neobisnuita pe tot teritoriul regatului Frantei. Toti membrii Ordinului Templului au fost arestati, fara ca acestia sa poata comunica intre ei, pentru a preintampina masiva arestare. Toti cei implicati in aceasta spectaculara operatiune si cei care aveau cunostinta de ea, au primit ordinul de a pastra secretul acesteia cu pretul vietii. Si cum nimeni n-a indraznit sa sufle o vorba, secretul a ramas neatins.
Totul s-a petrecut in conditiile in care Franta se afla intr-o criza monetara si financiara acuta si in care populatia nu-i agrea pe cavalerii templieri pentru ca pierdusera Pamantul Sfant pe care trebuiau sa-l apere, mai ales de mameluci – noii stapani ai Egiptului. Pe de alta parte, stapaneau domenii vaste si erau scutiti de impozite, in timp ce umerii poporului erau cocosati de dari. Dar asta nu era suficient. Regele Frantei, Philippe cel Frumos, care se temea de ei, trebuia sa-i convinga pe oamenii de rand ca templierii erau eretici, ca ignorau obligatiile caritabile, asa cum stabilea Ordinul.

Un blestem eficace

Un cronicar aflat pe Insula Evreilor a notat ultimele cuvinte ale Marelui Maestru, Jacques de Molay, in timp ce era pe rug: „Dumnezeu stie cine a pacatuit si cine nu. Curand, cei care ne-au condamnat la moarte vor fi pedepsiti laolalta cu toti seniorii care au fost impotriva noastra”.
Cuvinte care vor fi considerate blestemul crunt al Templierilor. Dupa 6 luni, regele Frantei avea sa-si gaseasca sfarsitul iar cei 3 fii ai sai, urmasi la tron, vor deceda dupa ce vor prelua domnia unul de la celalalt, in decurs de 15 ani, fara sa lase vreun urmas de sex masculin. Disparitia Capetienilor va fi la originea Razboiului de 100 de ani, declansat de revendicarea tronului Frantei de catre regele englez Eduard al III-lea, nepotul lui Philippe cel Frumos.

„Resuscitarea” templierilor

Daca disparitia sau incarcerarea cavalerilor nu a marcat spiritele epocii, valul esoteric din secolul XIX a relansat teoriile si a starnit interesul pentru cavalerii cruciadelor.
Mitul acestor victime se va contura incetul cu incetul, mai cu seama pornindu-se de la moartea lui Jacques de Molay. In 1360, un scriitor italian ii consacra un capitol intr-una dintre cartile sale pe baza informatiilor obtinute de la tatal victimei. Apoi, timp de 350 de ani, s-a asternut o liniste deplina. Aproape nimeni n-a mai vorbit despre templieri. In secolul XVIII, istoria acestora va fi actualizata. Voltaire, de pilda, condamna actele de barbarie care le-au grabit disparitia. Interesul legat de „secretele” Templului se inteteste, in paralel cu organizarea francmasoneriei, o mare parte din membrii acesteia incercand sa innoade legaturi de rudenie cu templierii, referintele la acestia luand forma unui mit si a unui ansamblu de doctrine secrete incepand cu anul 1760.
Dupa 1830 sunt create grupuri de neo-templieri, care vor transmite informatii secrete de la o generatie la alta. Pe de alta parte, o serie de scriitori amplifica mitul vechilor cavaleri ai Ordinului Templului, printre ei figurand Balzac sau Jules Michelet, acesta din urma publicand, in 1850, cartea Procesul templierilor. In acest context, apar si teze elucubrante si grupuri fanatice cum ar fi o organizatie sectara ai carei membri se considerau adevaratii succesori ai templierilor, 16 dintre ei luandu-si viata in 1894.
Azi, in imaginatia colectiva, templierii, indepartati de realitatea istorica, au dobandit o aura de mister, de personaje atractive pentru cinematografie, literatura, fiind asociati unei confrerii razboinice esoterice.

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Terorismul islamic medieval – Ordinul Asasinilor

Mesaj Scris de Admin la data de 10.03.11 12:00

Terorismul islamic medieval – Ordinul Asasinilor
Terorismul nu este, așa cum am fi tentați să credem, un fenomen specific epocii contemporane. Mișcări similare întâlnim aproape în toate epocile, devenind din ce în ce mai frecvente cu cât ne apropiem de lumea de azi. O asemenea mișcare s-a manifestat în Orientul Mijlociu (să fie oare această zonă predilectă pentru astfel de fenomene?) în secolele XI-XIII. Într-o paralelă între acest fenomen medieval și terorismul modern am putea găsi atât asemănări, cât și deosebiri. În orice caz, este cert că această manifestare cu caracter terorist a avut, în epocă, un răsunet similar atacurilor contemporane.
Timp de aproape două secole, între 1090 și 1273, Ordinul Asasinilor a jucat un rol unic, dar și sinistru în Orientul Mijlociu. Sectă șiită cunoscută sub numele de Ismailiții Nizari, Asasinii erau relativ puțini numeric, disperasați geografic și renegați atât de majoritatea musulmană sunnită, cât și de comunitatea șiită.
Asasinii nu beneficiau de o putere militară seminificativă, ba chiar erau inferiori aproape oricărui inamic. Însă spre sfărșitul secolului al XI-lea, carismaticul conducător Hasan-i Sabbaf a transformat această mică sectă persecutată într-una din cele mai letale și eficiente grupări teroriste din toate timpurile. Chiar și cei mai puternici lideri ai vremii trăiau sub semnul fricii din cauza agenților ordinului.
Cunoscuți sub numele de fida'i (din cuvântul arab care înseamnă sacrificiu), acești agenți petreceau luni sau chiar ani întregi urmărindu-și inamicii înainte de a-i omorâ, de regulă într-un loc public. În plus, după crimă refuzau să fugă și își acceptau benevol moartea.
Astăzi, la 750 de ani după dispariția lor, metodele Asasinilor – folosirea terorismului prin suicid, uciderea sistematică în vederea unor țeluri de natură politică – seamănă în mod izbitor cu tacticile unor grupări teroriste precum Hamas, Hezbollah sau al-Qaida. Însă pentru Hasan-i Sabbah, actele de teroare nu erau altceva decât metode legitime de autoapărare îndreptate împotriva liderilor politici, militari și religioși care întreprinseseră acțiuni ostile împotriva comunității Ismailite. Mai mult decât atât, Ordinul Asasinilor nu și-a direcționat niciodată atacurile împotriva populației civile.
Despre cum diferențele ideologic dau naștere violențelor…
Istoria acestei secte începe în 632, odată cu moartea profetului Muhammad, când lumea musulmană s-a divizat din cauza unei probleme de ordin religios. Șiiții considerau că doar un imam (conducător) de inspirație divină poate interpreta Coranul și pildele Profetului, și că doar descendenții direcți ai lui Ali (urmaș al lui Muhammad) puteau îndeplini rolul acesta. De asemenea, șiiții erau de părere că imam-ul ar tebui să se bucure nu doar de autoritatea politică supremă, dar și de cea religioasă.
Pe de altă parte, sunniții – mult mai numeroși - credeau că revelațiile din Coran pot fi înțelese prin studiu perseverent și cu ajutorul învățaților. Ei au acceptat conducerea unor califi care nu erau descendenții direcți ai lui Ali.
În cadrul minorității șiite s-a afirmat, la mijlocul secolului al VIII-lea, o grupare numită ismailiți, caracterizată printr-o teologie sofisticată și un egalitarism radical ce condamna bogăția și luxul califilor abbasizi. Acest grup, considerați eretici de restul comunității musulmane, s-a dezvoltat într-o mișcare revoluționară, clandestină care folosea misionari (da'i) pentru a-și răspândi credința.Acești ismailiți sunt predecesorii Asasinilor.
Gruparea ismailiților a câștigat repede teren după ce un misionar de-ai lor, Ubayd Allah, a întemeiat, în 910, în zona Tunisiei de azi, califatul Fatimid. Califii fatimizi au cucerit pe rând Egiptul, Palestina, Mecca și Medina, și o parte din Siria. Acest stat a pierdut însă supremația în zona Orientului Mijlociu în secolul al XI-lea, când turcii selgiucizi, originari din Asia Centrală, au cucerit Persia și Mesopotamia și au preluat puterea califatului abbasid. Ismailiții fatimizi au rămas, în urma progreselor turcilor, doar cu stăpânirea asupra Egiptului.
Hasan-i Sabbah și dezvoltarea Ordinului
În acest climat, al declinului statului Fatimid, s-a remarcat un înfocat misionar ismailit, Hasan-i Sabbah. Personaj important în comunitatea ismailită persană, Hasan s-a născut cândva între 1040 și 1050, și se convertește la ismailism în tinerețe. În timpul misiunilor sale, acesta se decide să caute o bază strategică de unde putea lansa următoarea fază a luptei sale religioase, iar castelul Alamut (din munții Albroz, pe malul Mării Caspice) era locul perfect. Fortăreața era însă controlată de turcii selgiucizi.
Misionarii ismailiți s-au infiltrat mai întâi în comunitățile din jurul castelului, apoi în garnizoana din interior. Comandantul turc Alamut a încercat să-i alunge pe ismailiți, dar s-a confruntat cu opoziția garnizoanei care asculta acum de Hasan. Astfel, a fost nevoit să îi cedeze castelul.
După ce a respins prima ofensivă selgiucidă, Hasan și-a extins autoritatea asupra teritoriului din jur (districtul Rudbar). Deși s-a folosit foare mult și de propagandă, a recurs și la atacuri directe, măceluri sau jafuri. În curând, zona a devenit un fel de stat în miniatură – o insulă a ismailiților într-o mare selgiucidă.
Dincolo de răpirea unor teritorii, cea mai grea lovitură dată turcilor de către Ordinul lui Hasan a fost asasinaea vizirului Nizam al-Mulk. Identificat ca cel mai periculos inamic al lor, Asasinii s-au concentrat pe acest înalt funcționar al administrației selgiucide și au însărcinat un misionar îndrăzneț, cu numele de Bu-Tahir, să se infiltreze în inima curții turcești. Acesta a reușit să îl asasineze pe Nizam al-Mulk, și a fost ucis de gărzi imediat după aceea.
Prin acest asasinat politic, ismailiții le-au demonstrat sunniților că au de-a face cu un dușman care, deși lipsit practic de putere militară, era capabil să se apere cu o voință de fier care mergea chiar până la acceptarea voluntară a sacrificiului ultim. După această primă crimă au urmat altele, căzând victime califi, viziri, generali, emiri, chiar și cruciați creștini, iar secta a ajuns să fie cunoscută sub denumirea de „Ordinul Asasinilor”.
Caracteristicile unui terorism medieval
Odată cu înmulțirea crimelor, teroarea politică utilizată ca armă de către Ordin și-a conturat anumite trăsături definitorii. În primul rând, secta cultiva un angajament ideologic intens printre adepții săi, astfel că nu a dus niciodată lipsă de voluntari. Fida'i erau tineri aleși pentru curajul, voința și dorința lor de a-și lăsa viețile în mâinile superiorilor. Ar putea fi definiți ca o variantă avant la lettre a piloților kamikaze cu zelul lor de sacrificiu de sine sau a spionilor antrenați să lucreze sub acoperire.
În al doilea rând, fida'i își atacau țintele în locuri publice (de exemplu, la moschee) și în condiții în care, din cauza agenților de pază, aveau șanse minime de a scăpa cu viață după asasinat. Această modalitate de atac sublinia, pe de-o parte, faptul că erau dispuși să lupte până la moarte pentru credința lor, și, pe de altă parte, hrănea ideea că nicio persoană aflată în vizorul Ordinului nu poate scăpa, indiferent de cât de bine era protejat.
Atacurile Asasinilor transmiteau mesajul clar că orice persoană care leza interesele sectei trebuia să se aștepte la o moarte violentă. De multe ori, crimele nu aveau loc imediat, misionarii așteptând chiar ani de zile pentru a-și îndeplini misiunea. De exemplu, prefectul orașului Aleppo, inițiatorul unui pogrom în care și-au pierdut viața sute de membri ai Ordinului, a fost omorât abia 6 ani mai târziu.
Nu în ultimul rând, o caracteristică specifică a modului de abordare a terorismului politic de către Asasini este că nu omorau oameni la întâmplare (așa cum o face terorismul modern). Niciodată nu atacau civili. Majoritatea celor uciși erau persoane care încurajaseră acțiuni agresive împotriva ismailiților.
Ecoul Ordinului Asasinilor în lume
Multe dintre crimele Ordinului au avut consecințe importante, dar poate cea mai semnificativă a fost uciderea lui Conrad de Montferrat. Lord Italian, foarte bun comandant militar, a fost conducătorul de facto al regatului Ierusalim timp de 2 ani, până la moartea sa. Uciderea lui i-a adus pe Asasini în atenția lumii occidentale, stârnind atât curiozitate, cât și frică. În plus, de la numele liderului, Hasan, a apărut în limbile occidentale cuvântul asasin, ca sinonim pentru ucigaș.
Declinul Ordinului
Moartea lui Hasan din 1124 nu a antrenat și decăderea imediată a grupării sale. Pentru un secol, Asasinii au continuat să își extindă influența în detrimentul turcilor, însă în secolul al XIII-lea a apărut în Orientul Mijlociu o nouă putere pe care nu aveau cum să o intimideze: mongolii. Hanul Möngke a lansat o acțiune de eliminare a Ordinului Asasinilor, pe care îl considera periculos pentru securitatea statului său, dar moartea lui prematură a anulat planurile de expediție.
În schimb, Ordinul a fost confruntat cu o altă problemă, ceva mai aproape decât autoritatea îndepărtată a mongolilor, anume sultanii mameluci din Egipt. Aceștia i-au redus pe Asasinii din Siria mai întâi la o stare de vasalitate, apoi i-au forțat să își cedeze toate fortărețele, în timp ce gruparea din Persia a fost anihilată în cele din urmă de mongoli.
Concluzii
Dacă definim terorismul, conform accepțiunii sale moderne, drept folosiea sistematică și deliberată a măsurilor de violență și de intimidare în vederea atingerii unui scop politic, este clar că Ordinul Asasinilor poate fi definit ca mișcare teroristă. Însă, comparativ cu fenomenul așa cum îl știm noi astăzi, terorismul Asasinilor s-a manifestat la o scară mult mai mică. Numărul de victime, în cele două secole de activitate, nu depășește 100 de oameni. La polul opus, victimele atacurilor teroriste de astăzi sunt de ordinul miilor. Și, ca o diferență esențială, grupurile teroriste actuale vizează aproape exclusiv populația civilă nevinovată – atacurile din marile orașe occidentale sunt complet distincte de crimele precis direcționate ale Asasinilor.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ORDINE/SECTE

Mesaj Scris de Admin la data de 07.03.11 15:15

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ORDINE/SECTE

Mesaj Scris de Admin la data de 02.02.11 18:08

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ORDINE/SECTE

Mesaj Scris de Admin la data de 07.12.10 17:02

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Misteriosii calugari din Valea Aurului

Mesaj Scris de Admin la data de 31.10.10 15:33


Misteriosii calugari din Valea Aurului

Considerati, mai ales dupa disparitia lor terifianta, unul dintre cele mai enigmatice ordine calugaresti si permanent obiect de studiu pentru istorici, cavalerii templieri au devenit, odata cu publicarea romanelor lui Dan Brown, un fenomen de masa, fiindu-le dedicata o intreaga literatura, de mai buna sau mai slaba calitate, literatura devorata, efectiv, de catre opinia publica. S-a scris foarte mult si despre legendarele lor comori, disparute fara urma, odata cu uciderea majoritatii membrilor acestui ordin, in Franta secolului XIV. O posibila pista pentru depistarea acestor fabuloase tezaure ar putea-o oferi un modest sat belgian, legat, in mod straniu, nu doar de numele Templierilor ci si de cel al lui Michel de Nostradamus...
Abatia de la Orval, in Ardenii belgieni, reprezinta cu siguranta un loc enigmatic. Manastirea, apartinand ordinului cistercienilor, exista si astazi, dar ceea ce ii intereseaza pe pasionatii de mistere sunt ruinele vechii manastiri, construite candva pe aceste locuri si considerate astazi „monument istoric”. Numele „Orval” inseamna „valea aurului”. Se pare ca Nostradamus ar fi scris o serie de profetii ale sale aici si este posibil ca tot aici sa se gaseasca, ascunse, doua dintre cele mai faimoase si mai controversate comori din istoria omenirii: cea a Cavalerilor Templieri si cea a regelui francez Ludovic XVI.
In best-seller-ul lor, „Sangele sacru si sfantul potir”, editat si in Romania, autorii britanici Baigent, Leigh si Lincoln afirma ca in 1070, cu 29 de ani inainte de prima cruciada, mai multi calugari din Calabria, sudul Italiei, au sosit in muntii Ardeni, spre a se stabili pe o proprietate ce apartinea nobilului Geoffrey de Bouillon. Calugarii erau condusi de un anume Ursus, care, potrivit asa-numitelor „documente ale Prioriei”, avea legaturi de rudenie cu familia regala merovingiana cu alte cuvinte, asa cum cred unii istorici si iubitori ai misterelor, cu presupusii descendenti ai lui Iisus Hristos. Calugarii au fost bine primiti de contele Arnould de Chiny si de matusa lui Geoffrey, Mathilda de Toscania, ducesa de Lorena. De la aceasta, ei au primit bucata de pamant cunoscuta astazi drept Orval.
O legenda locala confera intemeierii manastirii o aura deosebita, punand-o pe seama unui gest de gratitudine. Mathilda, fiind vaduva, isi pierduse, se spunea, verigheta de aur, care-i cazuse intr-o fantana sapata intre coline, la Orval. Femeia s-a rugat cu asiduitate la Dumnezeu si prin minune, un peste a iesit din apa, tinand in gura inelul aurit. „Cu adevarat, a exclamat atunci Mathilda, aceasta este valea de aur – Val d’Or. Fantana respectiva exista si astazi, pe locul unde ducesa a intemeiat o manastire. La sfarsitul secolului XIX abatele Berenger Sauniere, de la Rennes-le-Chateau a descoperit „ceva” in interiorul cimitirului local, care i-a permit sa faca ulterior cheltuieli extravagante, desi veniturile sale erau mai mult decat modeste. Revenind la calugarii care au intemeiat manastirea de la Orval, sa spunem ca unul dintre ei, Petru Hermitul, tutorele lui Geoffrey, a fost cel care, alaturi de Papa Urban II a propovaduit necesitatea unei cruciade, spre a recuceri Sfantul Mormant si Tara Sfanta, din mainile musulmanilor. In 1108, calugarii de la Orval dispar in mod misterios, fara ca nimeni sa mai poata da vreodata de urma lor.
Comoara regelui Ludovic XVI se afla tot aici?
In 1131, Orval a devenit unul dintre fiefurile detinute de Bernard de Clairvaux, cel ce a scris codul de conduita al Cavalerilor Templieri. El a incredintat reconstructia manastirii de aici abatiei Trois-Fontaines, din regiunea Champagne si timp de cinci secole, calugarii cistercieni de la Orval au dus o viata linistita, fara sa iasa in evidenta prin nimic, desi abatia a prosperat. In 1605, Bernard de Montgaillard, nascut in sudul Frantei, a reusit sa impuna alegerea sa ca abate, la insistentele arhiducelui Albert si ale sotiei acestuia, Isabelle. El a refacut cladirile manastiresti, a reformat constitutia comunitatii si a sporit vigoarea economica a institutiei. Ultima sa dorinta a fost de a fi ingropat la picioarele scarii ce duce din dormitoarele calugarilor catre biserica, astfel incat zilnic picioarele fratilor ce mergeau la slujba sa calce pe el si sa se roage pentru sufletul sau.
In timpul Revolutiei Franceze, manastirea a trait vremuri tulburi si pe 23 iunie 1793, trupele generalului Loison au jefuit-o si au ars-o pana-n temelii, alungandu-i pe calugari, care si-au gasit refugiu tocmai in Luxemburg. Pentru mai bine de un secol, zidurile ruinate ale fostei manastiri au fost brazdate de intemperii dar si de cautatorii de comori, convinsi ca in pamant sunt ascunse, de secole, bogatii de nemasurat. Fervorarea generalului Loison si a vanatorilor de comori a fost provocata de zvonurile privind existenta unei comori regale, aflate pe domeniul Orval. In primavara lui 1791, regele Ludovic XVI era prizonier in propria sa tara, in vreme ce sotia sa, Maria Antoaneta, ii cerea disperata ajutor, prin intermediul unor scrisori cifrate, fratelui sau, imparatul Austriei. Dar mesajele au fost interceptate si codul secret descoperit. Generalul regalist de Bouille a cautat refugiu familiei regale in fortareata de la Montmedy, in nord-estul Frantei. In caz de pericol, regele putea trece frontiera cu Tarile de Jos, aflate in stapanire austriaca, sau gasi refugiu in apropiata abatie de la Orval.
Secretul cifrului
Faimosul Nostradamus ar fi profetit, se pare, fuga regala, in catrenul 20, centuria 9, unde vorbeste despre sosirea, la caderea noptii, a doua capete incoronate, prin padurea din Reims, spre Orval. La Varennes, scrie el, un Capet va fi prins si vor urma apoi „furtuna, foc, sange si fier” – regele sfarsind pe esafod, sub securea calaului. Se pare insa ca, inainte de a fi prins, regele incredintase tezaurul sau unui frizer de la curte, pe nume Leonard, spre a-l duce in siguranta la abatia Orval. Leonard a ajuns aici si probabil a incredintat cufarul plin de aur si de bijuterii calugarilor locali, inainte de a disparea si el, in iuresul Revolutiei...
Baigent, Leigh si Lincoln au sustinut ca, aflat la Orval, marele profet Nostradamus ar fi descoperit invataturile tainice legate de Prioria Sionului, studiind o carte straveche, din care si-a inspirat propriile lucrari. Cartea respectiva fusese daruita abatelui manastirii locale de catre Mathilda, matusa lui Geoffrey de Bouillon. Exista trei catrene care pot fi lesne interpretate ca vorbind despre o comoara la Orval. Catrenul 27, centuria 1, se refera la o comoara care a fost stransa, timp de multe secole, si ascunsa sub un stejar secular, lovit de trasnet. Cand comoara va fi gasita, un om va trebui sa moara, strapuns prin ochi cu o sulita.
Potrivit unei legende locale, Nostradamus obisnuia adesea sa-si petreaca clipele de ragaz sub coroana bogata a unui stejar aflat in curtea manastirii. Copacul a fost lovit de fulger dar in locul sau a crescut un alt stejar, care mai exista si astazi. Dar comoara ar putea fi gasita – daca nu cumva ea a fost impartita deliberat in mai multe parti – si cu ajutorul catrenului 66, centuria 8, care mentioneaza posibilitatea descoperirii, cu ajutorul unei lampi, a „inscriptiei D.M., pe peretele unei pesteri stravechi, aflate nu departe de manastire. Singurul loc care pare sa corespunda acestei descrieri ar putea fi mormantul unde a fost depus trupul neinsufletit al straniului personaj care a fost Bernard De Montgaillard...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Ordinul Ioaniților

Mesaj Scris de Admin la data de 19.08.10 8:39

Ordinul Ioaniților

În jurul istoriei Cavalerilor Ioaniți s-au născut povești care au reușit să formeze o adevărată mitologie, de multe ori lipsită de adevăr. Istoria Cavalerilor Ioaniți de la apariție până în prezent a fost însă mai puțin cunoscută. Iată zece lucruri din bogata istorie a acestui Ordin.

  • Cavalerii Ioaniți, supranumiți și Ospitalieri, erau membrii ordinului Sfântului Ioan din Ierusalim, ordin militar și religios din Evul Mediu.
  • Ordinul a fost întemeiat în anul 1099 la Ierusalim, de un grup de negustori din Italia de sud, în scopul ingrijirii medicale a pelerinilor și de ajutorare a celor săraci, veniți să viziteze locurile biblice.
  • Simbolul acestui ordin, Crucea Malteză, este o cruce albă în opt colțuri, purtată pe o mantie neagră. De aceea, Ospitalierii sunt “Cavalerii Crucii Albe”, spre deosebire de templieri, care sunt "Cavalerii Crucii Roșii".
  • Crucea Malteză a fost utilizată de anumite organizații secrete, care astfel, în mod fals, acreditau ideea că ar avea o legătură cu Cavalerii Ioaniți.
  • Cu timpul, ordinul și-a mutat centrul de greutate, de la îngrijirea medicală și spirituală a pelerinilor, la lupta contra musulmanilor. În anul 1187, Cavalerii Ioaniți si Ordinul rival al Templierilor au fost izgoniți din Ierusalim de către musulmani, la început în cetatea Akko, apoi pe insula Cipru, iar în anul 1306 pe insula Rhodos.
  • Diploma Cavalerilor Ioaniți este legată de confirmarea existenței primelor formațiuni statale românești pe teritoriul Țărilor Române dintre Carpați și Dunăre și este un act de donație al regelui Bela al IV-lea al Ungariei în Favoarea Cavalerilor Ioaniți, emis la 2 iunie 1247.
  • În anul 1523 puterile europene atribuie Malta membrilor Ordinului Ioaniților, izgoniți de către Turci de pe insula Rhodos. În timpul guvernării Ordinului Ioaniților, insula cunoaște cea de a doua perioadă importantă de construcții masive din istorie.
  • Capitala Valletta a luat numele de la constructorul ei, Marele Maestru al Ordinului Ioanit Jean Parisot de la Valette.
  • Stăpânirea Ioanită ia sfârșit în Malta, în anul 1798, anul ocupării arhipelagului de către trupele franceze sub conducerea lui Napoleon Bonaparte. Nemulțumită de comportamentul trupelor franceze, populația malteză s-a răzvrătit, obtinând ajutor militar din partea regelui Neapolului și a amiralului englez Nelson.
  • În anul 1802, ca urmare a Păcii de la Amiens (Franța), Malta a fost retrocedată Ordinului Ioaniților. Dându-și seama de importanța sa militară și strategică, Anglia a anexat-o, anexare sancționată prin Tratatul de la Paris (1814) și prin Congresul de la Viena (1815).
  • Sediul actual al "Cavalerilor Maltezi" se găsește la Roma fiind cunoscut și sub numele de "Stăreția din Malta".
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Sfârșitul lumii e aproape: Cavalerii Templieri au profețit z

Mesaj Scris de Admin la data de 17.07.10 14:08

Sfârșitul lumii e aproape: Cavalerii Templieri au profețit zgârie-norii și revoluțiile comuniste
Acum circa 900 de ani, Cavalerii Templieri (organizație mistico-religioasă ce avea ca scop eliberarea Ierusalimului lui Iisus Hristos de sub dominația arabă) au scris o serie de profeții. Profeții care se vor îndeplini la apropierea celei de a doua veniri a lui Iisus pe Pământ (conform creștinismului)...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ORDINE/SECTE

Mesaj Scris de Admin la data de 05.07.10 21:26

Au intrat in scena atunci antropologii: la sugestia lui Rene Barnett, unul dintre producatorii documentarului „Legatura de sange”, specialisti care au vrut sa-si pastreze anonimatul, dat fiind subiectul deosebit de delicat, au examinat fotografiile trupului ascuns de giulgiu. Bazandu-se pe caracteristicile faciale care diferentiaza craniul unei femei de cel al unui barbat, concluzia a fost ca acel corp apartine unei femei. Este oare acesta cavoul care adaposteste ramasitele pamantesti ale Mariei Magdalena? Timpul va oferi, cu siguranta, un raspuns. Intre timp, interesul fata de descoperire nu a scazut deloc, ci dimpotriva, s-a intensificat, mai ales dupa ce Hammott a gasit, urmand indiciile existente in biserica de la Rennes-le-Chateau, o alta firida, in care se aflau patru sticle pecetluite cu ceara verde, datand din secolul 19.
In interiorul acestora se gaseau documente scrise de insusi Sauniere, asa cum au confirmat expertii grafologi, comparandu-le cu scrisori ale acestuia. Continutul lor a amplificat si mai mult misterul. Primul mesaj continea putine cuvinte, in franceza si latina – „Ierusalem”, „Eu sunt aici”, „Santus” si „Corpus” si cateva desene, motiv pentru care a fost numit „Codexul Ierusalim”. Mesajul se refera, crede Hammott, la lucrurile care puteau fi gasite de indata ce semnele erau descifrate. In afara de scrisul lui Sauniere insa, documentul nu continea practic nimic legat direct de misterul Rennes-le-Chateau si desigur nici o mentiune la faimoasa Priorie a Sionului. „Si totusi, o pagina din jurnalul lui Sauniere, datata 21 septembrie 1891, ne face sa ne gandim ca atunci a descoperit mormantul acestui „sanctus corpus”: „Vreme ploioasa. Am descoperit un mormant, in amurg”. Ce mormant descoperise Sauniere?
Comoara lui Sauniere
Pentru a elimina orice dubiu, Hammott a comparat unele indicii din mesaj cu cele intalnite in biserica. In plus, cuvintele dintr-un alt document – cista si clavis (cufar si cheie) l-au facut sa creada ca referirea se facea la un loc diferit de mormantul descoperit de el in grota. Cand a luat a treia sticla, i-a atras atentia un clinchet, venind din interiorul ei. A desfacut-o si a gasit acolo o cheie micuta. In fine, in a patra sticla se vorbea despre grota in care cufarul putea fi gasit: in valea Couleurs, formand un unghi de 22 de grade cu turela superioara a Turnului Magdala, care are 22 de trepte si doua ferestre, de la care grota se poate vedea. Cand Hamott a identificat aceasta noua grota indicata de preot, in interiorul ei a gasit un cufar si, intr-o firida din apropiere, o cupa de portelan, un bol pentru ungere cu mir, treizeci de monede vechi si un borcan de sticla, continand un pergament. Datarea cu carbon radioactiv a cufarului, realizata la Londra, a sugerat ca acesta era vechi de cel putin sapte secole.
Din cauza umiditatii in care statuse – caci fusese, banuiau specialistii, ingropat multa vreme – era plin de mucegai si carii. Pe capacul sau se distingea insa un paianjen – simbolul familiei D’Hautpoul, stapanii domeniului Rennes, ce avusesera stranse legaturi cu Templierii. In privinta pergamentului, analizat tot cu C-14, la Universitatea Oxford, s-a stabilit ca acesta data din anul 1452. Borcanul in care fusese ascuns pergamentul pare sa fi apartinut parintelui Sauniere si are o mare relevanta pentru rezolvarea misterului, fiindca stabileste probabil o legatura directa cu flaconul de sticla gasit intr-un stalp al bisericii de la Rennes-le-Chateau. „De descoperirea acestui flacon, care de asemenea continea un pergament, depinde intelegerea misterului. Pentru ca imediat ce l-a gasit, Sauniere a inceput sa faca sapaturi clandestine in cimitirul parohial. Indiferent ce informatii continea pergamentul, el l-a condus pe preot la aflarea unei comori imense, ce l-a imbogatit si i-a finantat investitiile masive, in regiune. Sa nu uitam ca bogatia lui Sauniere, aparuta peste noapte, a starnit circumspectie la nivelurile superioare ale ierarhiei bisericesti si ca el a fost anchetat pentru aceasta, intrucat banii cheltuiti depaseau cu mult veniturile sale, de modest preot de tara. S-a spus ca abatele s-ar fi imbogatit cerand enoriasilor sa-i plateasca slujbele pe care le facea, contrar cutumelor bisericesti, dar probabil ca aceasta motivatie a fost inventata spre a-l denigra.
Morti misterioase
Un alt subiect incitant, surprins de documentarul lui Hammett, este misterioasa si brutala crima comisa in 1897, cand parintele Antoine Gelis, pastor in satul invecinat, Coustassa, a fost ucis. Crima a fost, se pare, ritualica, intrucat detaliile ei erau neobisnuite. Preotul nu fumase niciodata si totusi langa cadavrul sau s-a gasit un pachet de tigarete Tzar, pe care era scris, cu creionul, „Viva Angelina”. Intrarea in biserica, pe a carui pardoseala fusese gasit cadavrul groaznic mutilat al preotului, nu fusese fortata si nu lipsea nici unul dintre pretioasele odoare bisericesti, semn ca motivul crimei nu fusese jaful. Politia nu i-a descoperit niciodata pe asasini – se presupunea ca au fost mai multi – si nici cauza din care el fusese ucis. Cine ar fi avut interes sa-l asasineze pe un preot de tara, batran si inofensiv? Dar oare cunostea Gelis un secret pe care a vrut sa-l dezvaluie si a fost impiedicat sa o faca, astfel?
Scrisorile lui Sauniere contin o confesiune tulburatoare: preotul releva faptul ca n-ar fi fost strain de aceasta atrocitate, o declaratie care nu face decat sa alimenteze si mai mult enigmele acestui veritabil „thriller istoric”. Sa nu uitam ca in urma cu sase ani, cand Sauniere descoperise acel „mormant”, intr-o seara ploioasa, el isi anuntase colegii, pe abatele Gelis si pe abatele Boudet, deci acestia cunosteau taina lui. In plus, si abatele Boudet murise subit, oficial din cauza unui cancer digestiv, dar trupul sau prezenta semne de otravire! Scrisorile abatelui Sauniere vorbesc si despre existenta unei grote vizibile din Turnul Magdala, clopotnita bisericii construite de Sauniere, grota numita de acesta „pestera Magdalenei”, unde s-ar afla potirul cu mir al lui Iisus si al Mariei.
Pentru a realiza documentarul sau, cercetatorul englez a investigat timp de trei ani toate pistele care puteau avea legatura cu fenomenul Rennes-le-Chateau, discutand cu Claire Corbu si Antoine Captier din Carcassone, cei mai renumiti experti in istoria locurilor si detinatori ai caietelor lui Sauniere. De altfel Claire este fiica lui Noel Corbu, cel care in 1946 a cumparat proprietatile lasate de preot credincioasei lui slujnice, Marie Denarnaud. In prezent, Hammett incearca sa convinga autoritatile locale din Rennes-le-Chateau sa-i permita sa faca excavatii in grota, excavatii care, spera el, vor duce la identificarea trupului neinsufletit ascuns sub mantia templiera. Vor duce investigatiile sale la relevarea unei taine ce ar putea schimba din temelii conceptiile religioase a milioane de oameni?
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Secretul suprem al templierilor

Mesaj Scris de Admin la data de 27.06.10 13:24


Secretul suprem al templierilor

Oraselul francez Rennes-le-Chateau este un loc al misterului, inconjurat de o atmosfera de secretomanie si dand impresia ca ascunde date care, odata scoase la iveala, ar putea provoca un veritabil cutremur in gandirea religioasa si in societatea crestina de azi. A fost oare implicat François Berenguer Sauniere, preotul acestei obscure asezari in dificila sarcina de a pastra secretul presupusului mariaj dintre Iisus Hristos si Maria Magdalena?
De-a lungul timpului oamenii de stiinta, teologii si ocultistii au analizat acest caz din toate unghiurile posibile iar cercetatorii au cautat marturii in sprijinul acestei povesti „eretice” care, daca s-ar confirma, ar distruge din temelii crestinismul. Unii dintre ei sustin ca o asemenea dovada incontestabila ar fi fost deja gasita, gratie britanicului Ben Hammott, producatorul documentarului „Legatura de sange”. Hammott a devenit interesat de misterul de la Rennes-le-Chateau in 1997, cand a vazut un documentar realizat de Henry Lincoln, un specialist in misterele sacre. Fascinat de istoria asezarii, el si-a inceput propria investigatie iar in 1999 a venit la Rennes-le-Chateau pentru a incerca sa descifreze unele dintre presupusele indicii ascunse aici, mai ales in decoratiunile bisericii inaltate de Sauniere, pe care le-a considerat referiri evidente la enigma controversatului mariaj al lui Iisus.
O descoperire de senzatie
Urmand aceste semne si unind punctele indicate de ele, Hammott a reusit sa schiteze o harta care l-a condus la un munte din apropierea orasului. In urma unei expeditii de recunoastere a locurilor, Hammott a descoperit o grota in acel munte, pe care s-a decis sa o exploreze. Inarmat cu o camera video, s-a aventurat inauntru si la un moment dat a intalnit o firida stramta, ce nu i-a mai permis intrarea. A avut insa inspiratia sa lege camera – care in acest timp filma totul – cu o franghie si a coborat-o in crapatura din stanca. Atunci cand a tras-o inapoi si a privit filmul a ramas stupefiat: aparatul inregistrase prezenta a ceva straniu, ceva ce semana cu un mormant continand trupul, aparent mumificat, al unui om, acoperit cu un giulgiu pe a carui panza era desenata steaua Ordinului Templierilor!
Un an mai tarziu, beneficiind de o camera mult mai sofisticata, Hammott s-a reintors la Rennes-le-Chateau si a facut o noua inregistrare, care a scos in evidenta detalii si mai socante. In interiorul firidei din stanca se afla o cruce mare de lemn, o panza avand pictata pe ea Steaua lui David, bucati de pergament si cufere, unele dintre ele deschise si lasand sa se vada monede si bijuterii, risipite imprejur. „Singura cale de acces in cavitate este o crapatura ingusta. Prin ea am introdus camera, sa pot filma. Ultima oara cand am fost acolo am descoperit ca o parte din tavanul grotei se prabusise, avariind unele dintre obiectele de pe podea. Giulgiul ce acoperea trupul parea intact si am remarcat doar o usoara deplasare a unui colt al sau. In plus, cavoul era mai uscat la prima mea vizita, probabil ca prabusirea tavanului facuse ulterior sa se prelinga apa din stanca. Multi m-au intrebat despre locatia acestei grote dar din motive evidente am refuzat sa le-o dezvalui. Pot spune doar ca se afla foarte aproape de Rennes-le-Chateau si ca mai mult ca sigur parintele Berenguer stia de existenta ei”, sustine cercetatorul britanic.
El a mai dezvaluit ca grota pare a fi o cavitate naturala, largita ulterior de mana omului. Probabil, crede Hammott, era un loc in care Templierii si-au ascuns comorile si s-au refugiat si ei, temporar, atunci cand membrii Ordinului au fost arestati in masa, spre a scapa de razbunarea lui Filip, regele Frantei. In orice caz, britanicul este convins ca Templierii aveau legaturi cu cel putin o familie din satul (pe atunci) Rennes-le-Chateau si ca secretul a fost transmis din generatie in generatie, pana ce abatele Antoine Bigou – parohul abatiei locale pe la 1774 – a intrat in posesia lui, prin intermediul unei aristocrate, ultima pastratoare a tainei.
Steaua lui David si Crucea Templierilor
Potrivit cercetatorului Nicholas Haywood, pana la Revolutia Franceza mai multe familii din mica nobilime locala, precum Blanchefort, Aniort, De Negre si De Hautpoul, au vegheat asupra mormantului. Cand ultima lor reprezentanta a pierit, fara a lasa urmasi, ea a transmis secretul, probabil ca urmare a unei hotarari luate cu multe veacuri inainte, intr-o asemenea eventualitate, preotului local, Bigou. Ulterior, acesta l-a comunicat sacerdotilor ce au venit dupa el, la Rene-le-Chateau – Sauniere, Boudet si Gelis. Dar probabil ca dupa moartea lui Sauniere cavoul din grota s-a deteriorat pana la ruina si intrarea a fost blocata. Inainte ca acest lucru sa se intample, sugereaza Haywood, Sauniere a putut lua unele dintre obiectele de pret aflate acolo – ceea ce explica de ce unele cufere erau deschise.
Preotul fusese avertizat sa nu faca acest lucru si moartea lui ar fi putut fi cauzata de incalcarea acestei interedictii. Printre obiectele aflate in interiorul grotei, Hammott a reusit sa identifice si o carte si mai multe potire, datand probabil din secolul XIX, ceea ce sugereaza ca aici s-au desfasurat unele ceremonii religioase. Britanicul nu a putut descifra, de pe cotorul cartii, decat cateva litere curbate, printre care „L”, „E”, „D”, „F”, „H”, „I” dar spune ca doar atunci cand se va reusi patrunderea in grota se va stii cu adevarat ce mister ascunde aceasta carte. Tot atunci va deveni evidenta prezenta alaturi a crucii de lemn si a Stelei lui David, precum si a giulgiului cu crucea Templierilor, ce acopera ramasitele pamantesti ale misteriosului personaj ingropat acolo.
Trupul din grota este al Mariei Magdalena?
„In acest moment nu se poate spune nimic despre semnificatia lor dar sper sa primim acceptul autoritatilor franceze pentru a incepe excavatiile si atunci sa gasim raspunsul. Nu cred ca panza cu Steaua lui David este foarte veche, ar putea avea cel mult o suta si ceva de ani si probabil a fost dusa acolo de Sauniere, spre a inlocui panzele distruse de timp. Crucea de lemn este insa mult mai veche si ar putea data inca de pe vremea Templierilor, se stie ca ei foloseau asemenea cruci mari la ceremoniile lor. Artefactul s-a conservat perfect atata vreme cat grota a fost ferita de intemperii dar avarierea tavanului si patrunderea umezelii ar putea sa o distruga in timp, daca nu se intervine rapid”, precizeaza Hammott. Tot el explica modul in care a putut preleva fire de par de la cadavrul aparent mumificat, acoperit cu lintoliul templier:
„Solutia a fost simpla si ingenioasa – ne-am folosit de un vatrai flexibil si lung, din acelea cu care se inteteste focul in seminee, in varful caruia am atasat o banda adeziva. Ghidat de camera video, am indreptat vatraiul spre capul misteriosului personaj si astfel am putut lua cateva mostre din parul sau.” Firele de par au fost trimise la laboratorul Universitatii Lakehead, din Canada, unde analiza ADN a demonstrat ca este vorba despre un nativ din zona Orientului Mijlociu! Aceasta descoperire ar putea insemna ca trupul din grota ar putea apartine Mariei Magdalena? Din pacate, conditiile deficitare de conservare a firelor de par i-au impiedicat pe savantii canadieni sa spuna cu certitudine daca ADN-ul apartinea unui barbat sau unei femei
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Ultimul templier

Mesaj Scris de Admin la data de 21.03.10 15:19


Ultimul templier


Considerati, mai ales dupa disparitia lor dramatica, unul dintre cele mai enigmatice ordine calugaresti si un obiect de studiu pentru istorici, cavalerii templieri au devenit, odata cu publicarea cartilor luI Dan Brown, un fenomen de masa, fiindu-le dedicata o intreaga literatura, de mai buna sau mai slaba calitate, literatura devorata, efectiv, de catre opinia publica. Istoria autentica este total diferita de afirmatiile adesea abracadabrante ale lui Brown si ale pleiadei de epigoni inspirati de romanele sale, iar ultimul Mare Maestru al ordinului, Jacques de Molay, e departe de a fi misteriosul personaj, cu puteri aproape supranaturale, conturat de scriitorul american.
Intre Apus si Rasarit
La origine un marunt boiernas francez, Jacques de Molay este probabil cel mai faimos Mare Maestru al Templierilor, alaturi de fondatorul ordinului, Hughes de Payens. Data exacta a nasterii lui nu se cunoaste dar, atunci cand a fost interogat de procurorii regali la Paris, pe 24 octombrie 1307, el a declarat ca devenise templier in urma cu 42 de ani, adica in 1265. Cum varsta accederii intr-un ordin calugaresc era de mininum 20 de ani, el trebuie sa fi fost nascut asadar pe la 1244 sau 1245. Dar exista documente ce atesta ca si adolescentii puteau fi primiti in randul Templierilor, motiv pentru care unii istorici contesta aceasta data. Interesant e ca, atunci cand va fi chestionat, peste un an, de trimisul papal la Chinon, el va da acelasi raspuns: ca slujeste ordinul de 42 de ani, deci din 1266!
Cert este ca provenea din ducatul Burgundiei, pe atunci teritoriu al Sfantului Imperiu Roman si fusese primit in ordin de Humbert de Pairaud, Superiorul Templier pentru Franta si Anglia. Pe la 1270, de Molay a plecat in Rasarit (Outremer), inainte ca lider suprem al Templierilor sa devina Guillaume de Beaujeu. Viitorul lider isi va petrece o mare parte a carierei in Orient, desi prezenta lui este semnalata din nou in Franta, in 1285. Nu se stie daca a detinut functii in Apus sau Rasarit, ori daca a fost prezent atunci cand Acra, ultima fortareata cruciata si capitala a regatului latin, a cazut, in mai 1291, in mainile musulmanilor.
Reformator al Ordinului
Dupa pierderea Acrei, ultimii cruciati s-au retras in Cipru. Aici ii vom regasi pe Jacques de Molay si pe Thibaud Gaudin, cel de-al 22-lea Mare Maestru al Templierilor. In cursul unei intruniri desfasurate pe insula, in toamna anului 1291, de Molay s-a remarcat prin curajul opiniilor, promitind sa devina omul care avea sa reformeze Ordinul Templierilor. Pe 16 aprilie 1292, Gaudin a decedat, cerand, cu limba de moarte, ca locul sau sa fie luat de Molay. Fratii calugari i-au indeplinit aceasta ultima dorinta si pe 20 aprilie, asa cum demonstreaza un document aflat in arhivele coroanei Aragonului, Jacques de Molay semna deja in calitate de Mare Maestru. Imediat ce a fost ales, noul lider s-a angrenat cu indrazneala in realizarea proiectelor propuse anterior.
In primavara lui 1293 el a inceput un turneu prin Occident, care-l va aduce in Provence, Catalonia, Anglia, Italia si Franta. Aici a rezolvat probleme interne ale ordinului dar principalul sau tel a fost sa obtina sprijinul monarhilor apuseni si al Bisericii, in vederea recuceririi Tarii Sfinte. Cand s-a pus problema unificarii templierilor cu Cavalerii Ospitalieri, de Molay se va opune vehement, ceea ce a dus la aparitia de nemultumiri in sanul Bisericii, fata de „tirania” impusa de el. Find diplomat, el a reusit sa castige de partea sa pe Papa Bonifaciu VIII si pe regii Eduard I al Angliei, Iacob I al Aragonului si Carol II al Neapolelui. Singurul suveran important cu care nu era in relatii apropiate a fost Filip IV al Frantei, viitorul sau calau. Intre 1299 si 1303, revenit in Orient, de Molay a depus eforturi pentru incheierea unei aliante cu mongolii, impotriva mamelucilor din Egipt. El intentiona sa coordoneze actiunile ordinelor militare crestine, ale regelui Ciprului si Armeniei Inferioare si hanatului Ilhanului (Persia), spre a se opune eficient fortei tot mai redutabile a mamelucilor, principala amenintare la adresa crestinilor din Tara Sfanta.
Conflictul cu regele Filip IV
In 1298 sau 1299, templierii au reusit sa stopeze o invazie mameluca in Armenia dar dupa a doua batalie de la Homs, in decembrie 1299, crestinii n-au fost capabili sa profite de victoria obtinuta de hanul mongol al Persiei asupra mamelucilor, neavand suficiente armate. Jacques de Molay s-a multumit sa intreprinda raiduri de-a lungul coastelor egiptene si siriene, pentru a hartui si slabi inamicul, in vederea unui asalt general, pus la cale impreuna cu mongolii. Dar hanul n-a pornit la atac nici in 1300, nici in anii ce au urmat. In septembrie 1302, templierii au fost alungati din insula Ruad, de langa orasul sirian Tortosa, ultima lor citadela din Tara Sfanta. Visul de recucerire rapida a Ierusalimului, nutrit de Jacques de Molay, se naruia astfel pentru totdeauna...
Intors in Franta, de Molay a intrat in conflict fatis cu Filip IV, din cauza ambitiei acestuia de a fi recunoscut ca lider al Ordinului (Rex Bellator – rege razboinic). Sfetnicul de taina al regelui, Guillaume de Nogaret pare sa-l fi informat acum pe Filip despre scandalurile izbucnite in mai multe regiuni din Franta unde templierii aveau proprietati, cu privire la comportamentul „scandalos” si anti-religios al acestora, sugerandu-i ca ar putea profita de aceste zvonuri pentru a veni de hac Ordinului. Dupa ce a discutat personal cu regele, de Molay a cerut papei sa realizeze o ancheta independenta asupra acuzatiilor aduse. Dar, inainte ca aceasta sa aiba loc, regele a actionat in forta.
Pe 13 octombrie 1307 toti templierii din Franta au fost arestati iar averile uriase ale Ordinului – confiscate. De Molay, aflat la Paris, la inmormantarea Caterinei de Valois, a fost si el intemnitat. Marele Maestru a recunoscut ca exista un ritual de initiere vizand negarea lui Hristos si batjocorirea crucii, dar a afirmat ca acestea urmareau doar sa-i pregateasca pe cavaleri, in eventualitatea in care ar fi fost prinsi de musulmani.
Un blestem implinit?
Era prea tarziu: papa Clement V a ordonat arestarea tuturor templierilor, dar a acceptat sa trimita doi cardinali la Paris, pentru a sta de vorba cu de Molay. In fata lor, acesta a retractat declaratiile facute anterior si s-a inchis apoi intr-o mutenie de mormant, cerand sa fie judecat in fata Papei. Dar se pare ca jocurile erau deja facute si, intelesi in privinta impartirii averilor templierilor, regele si Papa au convenit ca de Molay trebuia sa dispara. Pe 18 martie 1314, alti trei cardinali trimisi de Papa i-au condamnat pe Jacques de Molay, Hugues de Pairaud, Geoffroy de Charnay si Geoffroy de Gonneville la inchisoare pe viata. Intelegand ca totul este pierdut, batranul de Molay s-a ridicat, proclamandu-si nevinovatia si chemandu-i pe Papa si pe rege in fata judecatii lui Dumnezeu.
Furios, Filip IV a poruncit ca Marele Maestru sa fie ars pe rug, sentinta fiind dusa la indeplinire in Ile de la Cite. S-a vorbit foarte mult despre un blestem pe care Jacques de Molay l-ar fi aruncat asupra persecutorilor sai – care au murit, intr-adevar, inainte de sfarsitul anului 1314. Mai mult, toti fiii lui Filip IV au murit fara urmasi, astfel ca dupa doar 14 ani avea sa se stinga dinastia Capetienilor, care domnea in Franta de mai bine de trei secole... Moartea papei a fost si mai invaluita in mister: acesta a pierit la mai putin de o luna dupa de Molay si in timp ce se afla pe nasalie, un fulger a lovit biserica in care fusese depus, trupul suveranului pontif fiind mistuit de flacari, ca si cele ale templierilor pe care-i trimisese la moarte...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ORDINE/SECTE

Mesaj Scris de Admin la data de 29.05.09 8:32

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ORDINE/SECTE

Mesaj Scris de Admin la data de 27.04.09 7:04

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

AESOTERICAE: Cristian Tiberiu Popescu- ENCICLOPEDIA ORDINULU

Mesaj Scris de Admin la data de 30.11.08 16:56

Cristian Tiberiu Popescu- ENCICLOPEDIA ORDINULUI TEMPLIER SI A SPIRITUALITATII TEMPLIERE - 3763
BAUDRI DE BOURGUEIL (m. 1130) Abate de Bourgueil, apoi episcop de Dôle și cronicar contemporan Primei Cruciade (vd.); a asistat la celebrul discurs al papei Urban II (vd.), rostit la Conciliul de la Clermont (vd.), relatându-l tocmai din postura de martor ocular. A scris o istorie a Ierusalimului – Historia Hierosolymitana.
BENEDICT XI Papă (1303-1304). Membru al Ordinului dominican, a devenit în 1296 conducătorul acestuia. A fost, înainte și în timpul Atentatului de la Anagni (vd.), aproape de Bonifaciu VIII (vd.), al cărui succesor a fost desemnat. Ascensiunea sa la Scaunul Pontifical a însemnat însă confirmarea „liniei Bonifaciu“: el emite o bulă demascând „crima monstruoasă“ a lui Guillaume de Nogaret (vd.) împotriva unui papă aflat în scaun, îl identifică pe Filip cel Frumos (vd.) ca instigator și-i excomunică pe amândoi (7 iunie 1304). Peste exact o lună (7 iulie) – în mod foarte oportun – Benedict XI a murit otrăvit. „Nu avem vreun motiv concret pentru a nu crede în autenticitatea asasinării papei de către trimișii lui Nogaret și ai lui Sciarra Colonna, excomunicați cu o lună înainte“ – spune Claudio Rendina.
BONIFACIU VIII Benedetto Caitani (1235-1303), este, datorită conflictului cu Filip cel Frumos (vd.) dar și a popularității negative pe care i-a făcut-o Dante (vd.) (care-l întâlnește în Infern) unel dintre cei mai cunoscuți papi (1294-1303).
Dacă Filip domnii s-a străduit să scoată total regatul de sub influența Romei, B.VIII a râvnit să reafirme supremația Sfântului Scaun asupra principilor, precum se făcuse aceasta pe vremea unui Grigore VII (vd.), Inocențiu III (vd.) sau Grigore IX (vd.).
Ca răspuns la inițiativa regelui de a percepe noi taxe de la cler, B.VIII a emis bula Clericos laicos (1296, vd.), prin care se interzicea ca preotul să plătească taxe unui reprezentant al puterii seculare (al monarhului), fără aprobarea papei; în replică, Filip a interzis exportul de bani din Franța, ceea ce lăsa Scaunul pontifical fără importante resurse financiare, căci o parte din veniturile clerului francez plecau la Roma. Atunci B.VIII a revenit la rampă cu o nouă bulă, Unam Sanctam (1302, vd.), în care se afirma că atât iertarea păcatelor, cât și salvarea pot veni doar de la Biserică, precum și că papa are nmu numai autoritate spirituală, dar și seculară asupra tuturor oamenilor. Filip a jucat în acest moment cartea populistă și a convocat Stările generale, unde oamenii lui au explicat poporului că papa vrea să despoaie Franța de bogății; poporul a fremătat de indignare și și-a exprimat sprijinul total față de rege. Apreciind probabil că manipularea poporului atinsese o cotă suficientă, a intervenit sfetnicul regal Guillaume de Nogaret (vd.), care a afirmat că există numeroase dovezi că B.VIII este simoniac, așa încât el cerea să aprobe demiterea aceluia. Poporul aprobă... Evident că totul era numai o farsă populistă, căci „poporul“ adunat în acest fel nu poate lua astfel de hotărâri; importantă era însă crearea unei stări de spirit și demonstrația că acțiunile lui Filip au sprijin popular, că „țara“ e alături de regele ei. Ruptura cu Roma era definitivă. Ar fi urmat în mod firesc excomunicarea regelui, iar Filip știa asta foarte bine, așa că a avut abilitatea de a o lua înaintea papei, recurgând la o soluție care probabil altui principe creștin nici nu iar fi trecut prin cap: anume regele a trimis un comando condus de același Nogaret. Acesta a pătruns în palatul papal de la Anagni, i-a cerut Suveranului Pontif să abdice și, la refuzul acestuia, l-a „arestat“ și l-a batjocorit, Nogaret însuși dându-i o palmă. Vestea cu pățania papei a zburat ca vântul, oripilând pe toată lumea și stârnind o insurgență populară – oamenii înarmați cu te miri c e unelte de prin casă au pornit împotriva detașamentuluzi francez al lui Nogaret, care a luat drumul Franței. Oricum, ceea ce s-a numit „atentatul de la Anagni“ reușise, căci, repus în scaun, B.VIII a murit imediat din cauza emoției și a umilinței la care fusese supus. A. Demurger apreciază că în conflictul dintre B.VIII și Filip, templierii au fost de partea regelui. Mai curând, templierii au adoptat o atitudine de așteptare, căci dacă ei erau copiii papei, totuși la Paris se afla cel puțin centrul lor economic și cei mai mulți dintre ei trăiau în Franța.
CAFARLET Castel la sud de Acra, stăpânit de templieri între 1232 și 1291.
CALAMELLA Castel la nord de Muntele Amanus, stăpânit de Ordin după 1140 și până în 1266.
CAROL I DE ANJOU Frate mai mic (1226-1285) al lui Ludovic IX cel Sfânt (vd.), a fost un om cu mari ambiții monarhice, de aceea a intrat în competiție oriunde se concura pentru vreun sceptru. Pe fondul luptei neîmpăcate dintre guelfi și ghibelini, și-a pus sabia în slujba papei Clement IV (vd.), în numele căruia a obținut câteva victorii militare asupra unor principi germani; ca răsplată, Clement IV l-a numit rege al Neapolelui și Siciliei (1265). Răscoala populară numită Vecerniile siciliene l-a alungat din insulă, la moartea sa mai având în stăpânire doar sudul Italiei.
CAROL II DE ANJOU „CEL ȘCHIOP“ Fiul (aprox. 1248-1309) lui Carol I de Anjou (vd.) și regele al Neapolelui (1285-1309). A căzut prizonier al regelui aragonez Iacob II (vd.) în urma conflictului din 1284, la curtea căruia se afla captiv la moartea tatălui său; a aceptat cedarea Siciliei în schimbul libertății (1288).
A susținut în regatul său acțiunea lui Filip cel Frumos (vd.) împotriva templierilor.

CAROL DE VALOIS Cel identificat în istoriografia franceză ca „fiu, frate și tată de rege“ (1270-1325) a fost fratele mai mic al lui Filip cel Frumos (vd.). S-a căsătorit cu fiica lui Boudouin II, fostul împărat latin de Constantinopole, pentru a putea revendica tronul acela în cazul unei noi cuceriri occidentale, care nu s-a mai produs niciodată. Fiul său, Filip VI de Valois, va întemeia dinastia cu acest nume, ca o extincție a capețienilor direcți. Deși frate al lui Filip, nu s-a ilustrat printre prigonitorii templierilor.
CÂRȚA Cârța a fost întemeiată de călugării de la Igriș (vd.) în intervalul 1198-1204, dar a câștigat imediat un statut de prim plan. Astfel, după izgonirea cavalerilor teutoni de către Andrei II, Béla IV transferă în 1240 sub patronajul Cârței bisericile din Feldioara, Sânpetru, Hărman și Prejmer, ridicate de cavalerii teutoni.

Cârța – portalul de vest al fostei mănăstiri
Ca și Igriș, a îndeplinit rolul de necropolă regală, căci regele Sigismund spune că un antecesor al său a fost înmormântat aici – din păcate, montarea în 1852 a pardoselii de piatră a distrus orice posibilă urmă. Cârța a reprezentat inițial o construcție impunătoare, pe care tătarii au năruit-o în 1241. Ulterior a fost reconstruită, dar dimensiunile actuale se reduc la cele ale chorului bisericii vechi; din aceasta au mai rămas părți ale zidurilor laterale, dar și, străjuit de un turn, peretele cu portalul de vest, străpuns de ceea ce era altădată o rozasă. Monumentalitatea Cârței a dispărut astfel.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 21.03.10 15:22, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Secte sangeroase: Ninja, spioni si asasini

Mesaj Scris de Admin la data de 04.11.08 5:18


Secte sangeroase: Ninja, spioni si asasini


E usor de imaginat un razboinic japonez ce tasneste dintr-un nor de fum, despicand aerul cu sabiile sale. Un supererou? Sau, mai degraba un personaj inspaimantator? Pentru ca ninja – cei adevarati – erau inainte de toate asasini perfizi, o adevarata ciuma pentru populatia nipona. Istoria lor incepe in secolul VII cand imigrantii japonezi si coreeni se instaleaza in regiunile montane din apropiere de Kyoto. Acolo pun bazele unei noi arte martiale: ninjutsu. Pentru a o stapani, vor face antrenamente foarte dure. Viitorii ninja trebuiau sa invete sa suporte durerea, foamea, temperaturile extreme, sa manuiasca diverse arme. Printre care faimoasa shuriken, o stea metalica cu 4-10 varfuri.
Incepand cu secolul XII, ninja intra in serviciul stapanilor care guverneaza Japonia feudala, aflati continuu in razboi, unii impotriva altora. Niste mercenari ideali! Erau experti in spionaj, in asasinate, in lupte. Aceste actiuni culmineaza in epoca Sengoku (1497-1568) extrem de sangeroasa, cand luptatorii ninja devin foarte puternici si autoritari. Armata japoneza intra in actiune organizand eliminarea puternicului clan ninja din Iga, la sfarsitul secolului XVI. O mare parte dintre ei scapa interventiei armate. Devin banditi la drumul mare, altii se inroleaza in politie. Dar influenta lor nu mai are putere. Azi, arta acestor combatanti continua in scolile de ninjutsu. Fara ca arta razboinica sa depaseasca pragul scolii.
Thung, o secta de indivizi care ucideau prin strangulare
O actiune sangeroasa, dar fara nici o picatura de sange scurs. Aceasta secta care a facut ravagii in India, a aparut in secolul XIII. Membrii ei obisnuiau sa se deghizeze pentru a se infiltra in caravanele negustorilor sau pelerinilor. Isi reperau victimele si asteptau momentul prielnic. In cateva fractiuni de secunda, asasinul ataca victima intoarsa cu spatele spre el, cu o fasie de panza trecuta printr-un inel pe care i-o trecea in jurul gatului, strangulandu-l, dupa care il deposeda de bunuri, invocand numele zeitei Kali care se afla, conform legendei, la originea aparitiei thungilor si a tehnicii lor de a ucide.
Istoria lor merita sa fie povestita: Intr-o zi, Kali despica in doua un infricosator demon. E convinsa ca a invins, dar are surpriza sa constate ca din fiecare picatura de sange varsata de demon, se naste un nou dusman. Kali constraataca prin... sudoare! Si din fiecare picatura de sudoare se naste cate un thung care ucide demoni. Zeita le cere acestor oameni ca de-acum inainte sa ucida fara sa verse o picatura de sange. Ceea ce zeita nu a prevazut a fost faptul ca thungii isi vor gasi un dusman mult mai de temut decat demonii legendei: Imperiul britanic, care va administra India incepand cu sfarsitul secolului XVIII. Actiunile acestei secte devin atat de periculoase incat in 1828, Londra lanseaza o vasta campanie de arestare a membrilor ei ce va dura 30 de ani, ducand in final la disparitia acestor asasini care vor sfarsi in streang. Executati fara a se risipi o picatura de sange.
Oamenii-leopard
E vorba de o organizatie secreta specializata in asasinate. E dificil de datat aparitia acestor ciudati asasini din vechiul Congo belgian. Prin 1930, crimele lor ajung la apogeu. Zecile de victime descoperite aveau corpul sfasiat parca de ghearele unor animale salbatice. In urma inmultirii acestor cazuri sangeroase, Administratia belgiana s-a decis sa faca o ancheta care s-a dovedit a fi lunga si dificila, in care s-au lovit de tacerea satenilor speriati. Primele arestari, care au avut loc in 1932, au pus in evidenta organizatia secreta mambela: asasini bine antrenati in conditii dure, cu corpul vopsit pentru a semana cu animalele, imbracati in piei si purtand pe fata o masca.
Arma lor predilecta? Gheare metalice stranse intr-un maner din lemn. Crimele lor erau adesea „strategice”. De pilda, cand doi sateni isi disputau o bucata de pamant, unul dintre adversari era intimidat prin uciderea unui apropiat al sau. In general, nebunia lor ucigasa era legata de situatia politica a epocii si dictata de sefii africani, care incercau sa-si intareasca autoritatea. Dupa 1930, oamenii-leopard s-au retras in umbra, urmele lor pierzandu-se treptat.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Patru adolescenți au fost uciși și mancați de un grup de sa

Mesaj Scris de Admin la data de 10.09.08 19:34

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ORDINE/SECTE

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 3 din 5 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum