ISTORIE=AMERICA

Pagina 6 din 9 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

ISTORIE=AMERICA

Mesaj Scris de Admin la data de 17.01.07 14:19

Rezumarea primului mesaj :

Misterul descoperirii AmericiiFenicienii, descoperitorii Americii?
În vara anului 1968, revista americană „Life” a publicat un senzațional articol, în care făcea cunoscută descoperirea unei inscripții feniciene la Paraiba, în Brazilia. Ulterior, întreaga presă americană a reluat vestea, care a făcut până la urmă ocolul Pământului. Prin urmare, nu Columb descoperise America și nici măcar sângeroșii vikingi, ci câțiva temerari navigatori fenicieni. Cum au putut ajunge ei până în America de Sud rămânea o extraordinară enigmă.
Lumea specialiștilor s-a împărțit în două tabere. Unii erau convinși de autenticitatea faptului și încercau să explice modul în care au trecut fenicienii Atlanticul, printre ei aflându-se și celebrul Thor Heyerdahl, care a și încercat traversări ale Atlanticului pe plute din papirus, pentru demonstrarea posibilității unei asemenea călătorii în antichitate. Alții aveau puternice îndoieli.
Deslușirea inscripției din piatră
Profesorul Frank Moore Jr. de la Universitatea din Cambridge – Massachusetts (S.U.A.), ca și arheologul francez H. Lehmann și-au propus să facă lumină asupra acestei întunecate istorii. Ei au cerut mai întâi profesorului P.I. Cross, un erudit cunoscător al limbii feniciene, să analizeze textul inscripției și să-l traducă exact. Acesta, dând curs rugăminții, l-a transpus în limba engleză, după facsimilul pus la dispoziție de către Muzeul Național din Rio de Janeiro. Textul, pe opt rânduri, istorisea călătoria pe apă, făcută de 12 bărbați, și trei femei, timp de doi ani, de la Ezion-Geber de lângă Marea Roșie, pe noul continent.
Profesorul Cross a fost surprins să constate că textul fusese scris cu caractere împrumutate din diverse forme ale alfabetului fenician, utilizate în epoci situate la distanțe foarte mari una de alta, ca și cum scribul ar fi anticipat forma grafică a unor litere necunoscute la vremea când textul în cauză fusese dăltuit în piatră. Mai mult, toate literele erau perfecte și frazele expuse gramatical, lucru de necrezut pentru nivelul de cunoștințe al unui simplu marinar, sau chiar scrib; chiar în țara de baștină nefiind decât rarisime asemenea performanțe și numai în texte de două-trei rânduri. Prin urmare, o nouă enigmă?
Falsul din inscripție
Dat publicității, raportul profesorului Cross a declanșat o adevărată goană după adevăr. Un grup de cercetători englezi a demonstrat foarte curând că textul feniciano-american conținea propoziții biblice, luate din Cartea Regilor, transcrise din ebraică în feniciană. Apoi, H. Lehmann a găsit că tema textului fusese împrumutată de la Herodot. În fine, profesorul F. Moore Jr. a găsit o greșeală fundamentală în text, anume faptul că autorul acestuia menționa că era supusul regelui Hiram din Sidon. Or, Sidonul nu a fost cârmuit niciodată de un asemenea rege, ci Tyr-ul.
De fapt, inscripția din piatră nu mai există…
Toate acestea au sugerat ideea unui fals arheologic. Drept urmare, prof. Moore Jr. a cerut Muzeului Național din Rio de Janeiro să-i acorde posibilitatea cercetării pietrei care purta înscripția în cauză. Stupoare! După luni de tăcere, instituția braziliană răspunde că nu a putut stabili locul unde se află piatra, fiind doar în posesia unei transcrieri pe hârtie a textului fenician, făcută de către o persoană necunoscută. Ancheta întreprinsă de către echipe internaționale de specialiști, la fața locului, s-a soldat cu o concluzie fermă: textul era o mistificare făcută de o persoană necunoscută. Istoria descoperirii Americii de către fenicieni era deci un fals. Dar cine putea produce totuși un asemenea fals?
Bănuielile au căzut asupra semitologului american Cyrus Gordon care încerca să acrediteze ideea colonizări Americii de către evrei, îndată după fuga lor din Palestina. Somat să dea socoteală, acesta a scos în vileag o scrisoare a doctorului brazilian Netto, întocmită în 1871, adresată directorului „Institutuo Historico e Geografici Brasileiro”, în care era reprodus textul. Cum Netto era un adept convins al vizitării Americii de către fenicieni, dar fără a se sprijini pe dovezi, nimeni la vremea lui nu i-a luat în serios „inscripția”, pe care, de altfel, niciodată nu a putut-o arăta în original, în tot timpul vieții sale. Din păcate, nici Gordon și nici reporterul revistei „Life” nu cunoșteau această poveste, care a răscolit câțiva ani lumea științifică, până ce adevărul a ieșit la lumină.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 02.07.15 20:20, editata de 2 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


25 august 1814 - Incendierea Washingtonului de catre britani

Mesaj Scris de Admin la data de 28.08.11 19:47


25 august 1814 - Incendierea Washingtonului de catre britanici


Incendierea capitalei federale americane Washington a constituit un controversat episod din cadrul razboiului americano-britanic din 1812-1814. Istoricii britanici au afirmat ca atacul a fost o razbunare fata de jefuirea si incendierea orasului York (astazi Toronto), de catre trupele americane, in 1813. Pe 24 august 1814, trupele britanice au patruns, dupa o ofensiva rapida, in Washington. Presedintele Madison si guvernul sau fugisera deja, lasând orasul fara aparare. Generalul britanic Robert Ross a trimis un grup de soldati sa negocieze un armistitiu, dar acestia au fost atacati de partizanii adapostiti in oras si au ripostat in forta, incendiind casele in care aparatorii se ascundeau.
Ulterior, si cladirile Senatului si Camerei Reprezentantilor au fost cuprinse de flacari si cu acest prilej au fost distruse si numeroase carti din Biblioteca Congresului (ulterior, Thomas Jefferson va dona statului propria biblioteca, spre a recupera pierderile suferite). A doua zi, amiralul britanic Cockburn a intrat in sediul ziarului National Intelligencer, cu gândul de a-l incendia, dar a fost oprit de staruintele mai multor localnice, care l-au facut sa inteleaga ca acest lucru va genera un incendiu total. Amiralul s-a multumit sa demoleze cladirea si sa distruga toate matritele literei „C”, pentru ca americanii sa nu-i mai poata tipari numele! Insa, in acea noapte, soldatii britanici scapati de sub control s-au dedat la mari jafuri si au pus foc mai multor case din oras, flacarile extinzând-se rapid si cuprinzând o buna parte a acestuia.
Casa Alba si Capitoliul au ars aproape complet, doar câteva ziduri de piatra ramânând din ele. Focul a fost stins gratie unei intâmplari fericite – o tornada puternica a lovit orasul, reusind sa inabuse flacarile. Desi s-a pus problema mutarii capitalei, in cele din urma Washingtonul a ramas nucleul natiunii americane si cladirea Casei Albe a fost reconstruita, fiind inaugurata in 1817, odata cu alegerea unui nou presedinte, James Monroe.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

PRIZONIERI DE RĂZBOI AMERICANI „RADIAȚI”

Mesaj Scris de Admin la data de 26.08.11 18:28

PRIZONIERI DE RĂZBOI AMERICANI „RADIAȚI” Încă de la războiul din Coreea,locatarii care s-au perindat la Casa Albă au mințit Congresul,Senatul și națiunea cu privire la soarta militarilor americani prizonieri sau dispăruți.
Soldații americani s-au dus unde i-a trimis patria și Guvernul și au luptat sub steagul înstelat în Coreea,Vietnam,Laos,Cambodgea,în Europa (în cele două războaie mondiale),iar mai nou în Afganistan și Irak.Pierderi inutile au suferit și în locul unde numai la așa ceva nu se așteptau – în Somalia.Pierderile reale în omeni,nu cele oficiale,sunt :

-Războiul Revoluționar (1775-1783). . . . . 4.453 morți;
-Războiul Anglo-American (1812-1815) . . 2.260 morți ;
-Războiul cu Mexico (1846-1848) . . . . 13.283 “
-Războiul Civil American (1861-1865) . . . 498.332 “
-Războiul Americano-Spaniol (1898) . . . 2.446 “
-Primul Război Mondial (1917-1945) . . . 116.516 “
-Al Doilea Război Mondial (1941-19459 405.399 “
-Războiul din Coreea (1950-1953) . . . 36.574 “
-Războiul din Vietnam(1965-1975) . . 58.229 “
-Războiul din Golf (1990-1991) . . . 382 “
-Războiul din Irak (martie 2003- ………….. peste 3.000 și… „ -războiul continuă”
Despre situația din Afganistan nu am date.
Cei răniți nu au fost trecuți în această statistică,iar despre cei dispăruți….tăcere totală.
După terminarea războiului din Coreea a fost emisă o dispoziție secretă prin care cei circa 1.000 de prizonieri de război cunoscuți și cei 8.000 de militari dispăruți să fie „radiați” de la Departamentul Apărării.Aceasta ,deoarece menținerea evidenței anuale a acestora costa peste un milion de dolari!!!
La semnarea păcii cu Vietnamul,Henry Kissinger a înmânat Hanoiului o scrisoare în care Guvernul american promitea un ajutor economic de peste 5 miliarde de dolari,și „uita” de cei peste 5.000 de soldați și ofițeri americani din închisorile și lagărele din Vietnamul de Nord.Cu toate că,după terminarea războiului,sute de militari au declarat că i-au văzut în viață sau cunosc locațiile lagărelor.La protestele familiilor,Casa Albă l-a trimis la Hanoi pe John Kerry ca „să termine odată pentru totdeauna cu ei”.Rezultatul : Departamentul Apărării i-a declarat pe toți morți !! În aprilie 1973,funcționarii Relațiilor cu Străinătatea au anunțat că Hanoiul a eliberat 591 de prizonieri americani care,în marea lor majoritate nu erau dintre cei dați dispăruți ci erau prizonieri cunoscuți.
Spre sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial,peste 25.000 de soldați și ofițeri americani erau prizonieri în lagărele germane care au fost eliberate de către glorioasa Armată Roșie.Despre soarta acestora nu s-a mai știut nimic.La 30 mai 1945 dr.Kenner, medicul militar al lui Eisenhower,avea listele cu numele a 20.000 de prizonieri americani „eliberați” de Uniunea Sovietică (un număr de circa 5.000 s-au „pierdurt”).La 1 iunie 1945 viitorul președinte declara :” doar câțiva prizonieri americani mai rămân în mâinile rușilor.Ei sunt desigur împrăștiați individual și în grupuri mici și nu există informații despre grupuri mai mari în anumite lagăre”.Iar cotidianul.The New York Times a scris că „În mare toți prizonierii americani din Europa s-au regăsit”.(2)
Nici după destrămarea Uniunii Sovietice nu a existat vreo preocupare din partea oficialilor americani pentru aflarea adevărului referitor la aceștia.Fiecare a fost considerat dispărut,iar în dosar s-a scris fraza cinică :„Ucis în luptă,nu s-a găsit trupul”.Întrebările rudelor au primit răspuns!
Mass-media americană nu a spus nimic despre acești tineri trimiși să se jertfească pentru ca Statele Unite să-și îndeplinească rolul fixat de Oculta Mondială:instaurarea Noii Ordini Mondiale.Puterea i-a trădat.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Povești din trecut despre revolte asemănătoare cu cele din L

Mesaj Scris de Admin la data de 16.08.11 9:51

Povești din trecut despre revolte asemănătoare cu cele din Londra de azi

Capitala Marii Britanii trăiește în această vară clipe de haos și violență. Dacă în Evul Mediu, revoltele spontane ale locuitorilor din marile orașe erau frecvente, fiind cauzate în special de sărăcie, în secolul al XX-lea, cazurile în care mulțimea să se revolte împotriva autorităților sunt mai puțin numeroase și sunt adesea generate de abuzuri grave din partea autorităților, aceste abuzuri determinând oamenii să încerce să își facă singuri dreptate. Cu toate acestea, violențele de la Londra nu reprezintă un caz unic și se pot găsi cu ușurință evenimente similare în istorie.

O explozie a violenței

Exploziile de violență din Marea Britanie au primit numeroase denumiri, de la revolte, la răzmerițe și până la incendii sociale. Presa anglo-saxonă vorbește despre „racial riotes”, altfel spus „revolte rasiale”, întrucât termenul de „revoltă” nu se potrivește cu revendicările necoerente ale protestatarilor. Poate că termenul de „revolte rasiale” este totuși cel mai potrivit, pentru că în general tinerii au un statut similar, acela de copii de imigranți, și se simt deseori marginalizați, iar uneori fără șansa de a avea un loc de muncă stabil sau un viitor asigurat de către societate.

Ceea ce inițial a debutat ca un protest pașnic împotriva uciderii de către poliția britanică a unui tânăr de culoare, șofer de taxi și suspect traficant de droguri, a escaladat într-un conflict de proporții, cuprinzând aproape întreaga capitală, precum și alte orașe din Marea Britanie. Uciderea lui Mark Duggan, în vârstă de 29 de ani, a reprezentat scânteia care a dus la debutul acestor violențe, iar îngrijorătoare este totuși incapacitatea poliției britanice de a le stopa, precum și de a preveni răspândirea acestora, în alte cartiere sau orașe din țară.

„Revolta populara” din Los Angeles, 1992

„Revolta populară”, care a făcut ca timp de patru zile una dintre metropolele americane să iasă de sub controlul autorităților, a izbucnit la Los Angeles în urmă cu aproximativ 15 ani, la data de 29 aprilie 1992. Evenimentele care au urmate protestului pașnic de la Londra sunt asemănătoare cu cele petrecute în anul 1992, în urma cărora zeci de oameni și-au pierdut viața, câteva mii de persoane au fost rănite, iar pagubele se pare că s-au ridicat la peste un miliard de dolari.

Canalele de știri americane au difuzat în 1992 de nenumărate ori o înregistrare video care prezenta cum patru polițiști albi bruscau, pe o autostradă din oraș, un motociclist de culoare, lovindu-l cu bastoanele. Filmulețul se plia perfect ideii de rasism și prezenta abuzul autorităților împotriva oamenilor de culoare. Ceea ce au omis televiziunile a fost însă prima parte a înregistrării, în care se putea observa cum motociclistul Rodney King, un recidivist arestat de multiple ori pentru acte de violență, îi bruschează pe cei patru polițiști.

Înregistrarea completă a fost prezentată în sala de judecată, iar judecătorii i-au achitat pe cei patru polițiști de acuzațiile de abuz de autoritate și vătămare corporală, motivând că aceștia acționaseră în legitimă apărare. La doar o oră după pronunțarea acestei sentințe, grupuri formate din oameni de culoare au început să se strângă în fața tribunalului și să agreseze orice persoană de culoare albă pe care o întâlneau.

Simboluri ale „asupririi rasiale”

La o distanță de 19 ani, Mark Duggan a devenit, la fel ca și Rodney King, un simbol al „asupririi rasiale”. Protestatarii erau și atunci deciși, și sunt și acum, să își facă singuri dreptate. Oamenii din întreaga lume asistă în astfel de momente în direct la incendierea străzilor și privesc neputincioși cum magazinele sunt devastate, iar oameni nevinovați sunt bătuți sau chiar omorâți.

Un caz asemănător s-a petrecut și în localitatea californiană Oakland, oraș aflat la est de San Francisco, atunci când Oscar Grant, un tânăr de culoare în vârstă de 22 de ani, a fost împușcat în spate de către un polițist alb, în timp ce acesta era întins pe jos într-o stație de tren. Inițial, sute de manifestanți au demonstrat pașnic, dar după lăsarea serii au vandalizat mai multe magazine și au început să provoace incendii în oraș.

Este sărăcia o explicație suficientă?

Există o tendință foarte mare de a pune totul pe seama condițiilor economice precare și a diferitelor măsuri de austeritate resimțite în special de locuitorii cartierelor mărginașe. O interpretare similară a fost oferită și în 1992, când presupusele motive au fost creșterile de taxe din perioada administrației George H. W. Bush și rasismul poliției din Los Angeles. Aceasta este doar o explicație simplistă, la fel cum este și explicația răzbunării fiecărei morți sau vătămări corporale, fiind foarte improbabil ca majoritatea manifestanților să fi cunoscut numele persoanelor ucise sau agresate.

Deși nu există o explicație universal validă, violența răbufnirii se pare că stă la baza unor astfel de conflicte. Acumularea unor frustrări teribile în acele periferii ale marilor orașe, devenite de fapt niște ghetouri etnice, provoacă deseori dorința de a recrea o nouă ordine socială. Tuturor acestor violențe li se pot găsi doar explicații, nu însă și justificări, cei implicați instaurând o justiție a străzii.

Autoritățile decid să intervină

Evenimentele din anul 1992 se sfârșesc după patru zile de haos pe străzile din Los Angeles. Astfel, președintele George H. W. Bush a ținut un discurs memorabil, care a fost difuzat de toate posturile de televiziune, prin care sublinia faptul că „brutalitatea mulțimii nu va mai fi tolerată, iar autoritățile statului vor lua orice măsură e necesară pentru restabilirea urgentă a ordinii și liniștii publice”. Neexistând o rezolvare pașnică a conflictului, a doua zi, peste 4000 de soldați din Garda Națională și din Marină au pătruns în forță pe străzile orașului, folosind armament greu și blindate. Aceasta este modalitatea prin care conflictul a fost soluționat.

În ceea ce privește evenimentele din San Francisco, polițiștii au reușit să disperseze mulțimea după ce au primit ajutor din localitățile învecinate. Johannes Mehserle, polițistul care l-a împușcat pe tânărul de culoare, a recunoscut că a fost o tragedie ce s-a întâmplat, întrucât a vrut să-și scoată și să folosească arma cu electroșocuri, nu pistolul.

În așteptarea unui deznodământ

În ultimele zile, toți ochii sunt ațintiți asupra Marii Britanii și nu puțini sunt cei care se întreabă cum se vor soluționa aceste evenimente. Anarhia care domnește pe străzile Londrei și a unora dintre cele mai importante orașe ale țării îndeamnă autoritățile să ia măsuri radicale cât mai curând cu putință. Un corespondent la Londra al unui canal de televiziune de știri din Franța a precizat că acest oraș nu a mai fost confruntată cu atâtea incendii de la bombardamentele naziste din anii celui de-al Doilea Război Mondial.

Autoritățile din Marea Britanie au declarat că nu mai puțin de 16.000 de polițiști pe străzile Londrei cu autorizație de a folosi gloanțe din plastic, va stăvili valul de jafuri și violențe. Deși întrebarea „Care sunt cauzele reale ale manifestărilor de violență din Marea Britanie și cum pot să fie acestea prevenite pe viitor?” persistă, cert este că violențele nu pot fi stopate decât prin suplimentarea violenței din partea autorităților, cel puțin așa ne demonstrează istoria în aceste trei cazuri asemănătoare
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Crazy Horse Memorial

Mesaj Scris de Admin la data de 07.08.11 12:50

Crazy Horse Memorial

În urmă cu peste 100 ani, trupele guvernului american se făceau responsabile de uciderea unuia dintre cei mai emblematici si carismatici razboinici...


http://www.descopera.ro/timp-liber/8054042-crazy-horse-memorial-legenda-onorata-in-piatra
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Dow Jones, cel mai important indice bursier

Mesaj Scris de Admin la data de 05.08.11 12:36

Dow Jones, cel mai important indice bursier

In 1882, doi jurnalisti americani au pus bazele unei banci de date despre afaceri, care in timp a devenit cel mai important indice bursier: Dow Jones.

Charles Henry Dow si Charles Milford Bergstresser, jurnalisti americani si Edward Davis Jones, jurnalist specialist in statistici, au pus bazele unei banci de date in domeniul afacerilor.

Primul buletin cu informatii financiare a fost editat intr-un mic birou din subsolul unui magazin de dulciuri de pe strada Wall Street nr 15, New York. Era destinat unui grup restrans de abonati. Din 1889, buletinul a devenit „The Wall Street Journal”. Dow a pus la punct o schema de monitorizare a celor mai importante companii stabile si profitabile, rezultand astfel unul dintre cei mai cunoscuti indici bursieri din lume, calculat pentru prima data la 26 mai 1896. Dow Jones & Company are ca unic tel prezentarea corecta a „pulsului afacerilor”, de acest lucru ocupandu-se „Cercul Virtuosilor”, dupa cum sunt numiti angajatii companiei.

Specializat in reportaje istorice

Charles Henry Dow s-a nascut in Sterling, Connecticut, la 5 noiembrie 1851. Tatal sau, fermier, a murit cand Henry avea 6 ani. Copilului nu i-a placut niciodata viata la ferma, fiind vrajit de tumultul marilor orase. Fara sa beneficieze de prea multa carte, si-a incercat norocul in jurnalism si, la 21 de ani, a fost angajat la Springfield Daily. A lucrat acolo pana in 1875, apoi s-a mutat la Providence Star din Rhode Island, iar din 1877, la Providence Journal, socotit cel mai bun ziar din zona. Dow s-a specializat pe reportaje istorice, explicand evolutia zonala prin dezvoltarea industriala, dand informatii si despre afacerile imobiliare. Reportajele sale au fost remarcate pentru acuratetea informatiilor si, in 1879, a fost delegat pe langa un grup de bancheri si geologi care voia sa investeasca in minele de argint din Leadville, Colorado. A intervievat multi oameni de afaceri si a invatat ce fel de informatii stau la baza “norocului” unor investitori, care deveneau milionari peste noapte. In 1880, Dow s-a mutat la New York, unde s-a angajat la Kiernan Wall Street Financial News, birou care asigura circulatia informatiilor scrise de mana intre banci si agentiile de brokeraj.

“Parintele analizelor financiare”

Multumit de Dow, John Kiernan l-a insarcinat sa mai angajeze un reporter care sa-l ajute. Dow l-a chemat pe Edward Davis Jones, cu care mai lucrase in Rhode Island. Jones, absolvent al Universitatii Brown, putea analiza rapid informatiile pe care le manevrau si era de acord cu principiul lui Dow, de a informa corect institutiile de pe Wall Street. Ei doi nu s-au lasat niciodata mituiti pentru a manipula informatiile privind fluctuatiile pietei de marfuri. Cum procedeul prin curierat li se parea greoi, Dow si Jones au pus la puct un alt sistem de informare. Asa a luat fiinta Dow, Jones & Company. L-au angajat si pe ziaristul Charles Milford Bergstresser, care, dupa cum remarca Dow, “putea face si o statuie sa vorbeasca”. Impreuna cu alti patru angajati se ocupau de strangerea de informatii de la banci si companii, pe care le tipareau si le livrau sub forma de buletine zilnice de stiri catre abonati. Tot in anul 1882, compania infiinteaza Dow Jones Newswires, o firma subsidiara, care functiona ca agentie de stiri si rapoarte de afaceri , Dow devenind “parintele analizelor financiare”.

Intotdeauna onesti

Din anul 1883, compania incepe tiparirea ziarului “Customers’ Afternoon Letter”, care, in 1889, este redenumit “The Wall Street Journal”. La acea data, ziarul continea patru pagini si se vindea cu doi centi. Publicarea unei reclame costa 20 de centi pe linie. Jones s-a retras din afacere ,dedicandu-se studiilor statistice. Dow si Bergstresser, care devenisera cumnati, raman pe pozitii, informand intotdeauna corect, principiu de neclintit al companiei. In anul 1896, compania lanseaza indicele bursier Dow Jones Industrial Average.

Inainte de a muri, in 1902, Dow, bolnav, a hotarat, impreuna cu Bergstresser, sa vanda actiunile lor lui Charles Barron, corespondentul companiei din Boston. “Cercul virtuosilor”, cum se numea stafful companiei, furniza analize financiare pentru peste 400.000 de abonati, din peste 60 de tari. Din anul 1921, compania a inceput tiparirea revistei financiare Barron’s. Din martie 2008, compania a semnat un acord cu agentia AFP, prin care va avea dreptul sa distribuie clientilor sai si informatii politice primite de la agentia franceza de stiri. The Wall Street Journal a primit peste 30 de Premii Pulitzer.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AMERICA

Mesaj Scris de Admin la data de 05.06.11 22:18






2 iunie 1763 - Declansarea rebeliunii lui Pontiac
Rebeliunea sau razboiul lui Pontiac, cum a mai fost numita, a reprezentat un conflict izbucnit in vara anului 1763, intre triburile de indieni din zona Marilor Lacuri si colonistii britanici stabiliti aici. Razboinicii nativi s-au adunat, la instigarea capeteniei tribului Ottawa, Pontiac, dornici sa alunge din regiune absolut toti europenii. Ofensati de politica dura dusa de generalul Jeffrey Amherst si de persecutiile la care erau supusi de acesta, pe motiv ca ii sprijinisera pana atunci pe francezi, adversarii Marii Britanii, indienii au atacat o serie de forturi si asezari britanice, ucigand sau capturand sute de colonisti si soldati. Raidurile nativilor asupra asezarilor de frontiera au atins apogeul in primavara si vara anului 1764, cea mai grea lovita colonie britanica fiind Virginia.
Considerat responsabil de declansarea ostilitatilor, Amherst a fost rechemat la Londra, fiind inlocuit cu generalul Thomas Gage, care s-a dovedit insa si mai crud, in reprimarea rebeliunii. De fapt, istoricii sunt de acord astazi ca Gage a prelungit intentionat campania de pedepsire, pentru ca nu dorea sa puna capat cat mai grabnic conflictului, ci sa ucida cat mai multi indieni. Depasiti de armamentul modern al britanicilor, nativii au fost in cele din urma fortati sa ceara pace, un tratat in acest sens fiind semnat de Pontiac. Desi in mod traditional se considera ca razboiul a constituit o infrangere pentru indieni, adevarul este ca el a reprezentat mai mult o intoarcere la situatia anterioara. In plus, tratatul punea capat, cel putin teoretic, politicilor dure initiate de Amherst.
Pentru Pontiac, renumele dobandit, ca lider viteaz si abil, n-a fost insa de bun augur; starnind invidia altor capetenii indiene, el a fost asasinat, pe 20 aprilie 1769, in satul francez Cahokia, de un indian din tribul Peoria. Desi probabil a fost vorba de un fratricid, n-au lipsit speculatiile potrivit carora crima fusese executata la comanda britanicilor.

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Obama[v]

Mesaj Scris de Admin la data de 10.05.11 10:13

BarakMichelle
=====
Michelle Obama, o Primă Doamnă de modă veche
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/michelle-obama-o-prima-doamna-moda-veche
În doar câteva generații, familia lui Michelle Obama (Michelle LaVaughn Robinson înainte de căsătorie) și-a creat un drum bine conturat de la o colibă de sclavi până la Casa Albă din Washington. Acum, Prima Doamnă de culoare a SUA candidează pentru cea mai populară consoartă a vreunui președinte american.

Cartea lui David Colbert, Michelle Obama. An American Story (Michelle Obama. O poveste americană), înfățișează o Michelle încrezătoare în forțele proprii, calitate moștenită de la părinții ei: tatăl, Frazer Robinson, care a luptat toată viața cu o invaliditate severă, dar care n-a încetat să muncească, și mama, Mariane Robinson, care i-a arătat cum să devină foarte bună în tot ce face.
Prima Doamnă cu cea mai înaltă educație universitară.

Michelle Obama scrie în acest moment un capitol nou în istoria Americii, promovând un tip aparte de Primă Doamnă, de modă veche în multe privințe, dar atât de naturală și de autentică încât surprinde în mod constant lumea din jur. În multe privințe, Michelle Obama e o premieră la Casa Albă. Ea este, de pildă, prima locatară a Casei Albe ai cărei descendenți provin direct din rândul sclavilor. E ceva care contează în America și Michelle Obama e conștientă de asta. De asemenea, e prima consoartă prezidențială cu cea mai înaltă educație universitară: absolventă de merit a Universității Princeton și licențiată în drept la Harvard, unde femeile n-au fost admise să studieze până în anul 1969. Aceasta este, de altfel, și explicația faptului că niciuna dintre predecesoarele ei la Casa Albă n-a avut o diplomă de la marile universități americane.
La absolvirea liceului privat Bryn Mawr din statul Pennsylvania, Michelle s-a clasat pe locul al doilea dintr-o promoție de 100 de absolvenți. Cu asemenea rezultate școlare, a trecut de furcile caudine ridicate de marile universități în calea majorității candidaților. Al doilea impediment l-a reprezentat însă nivelul astronomic al taxelor universitare de la Princeton și Harvard, impediment pe care Michelle l-a depășit împrumutându-se la bănci pentru achitarea lor.
La Harvard, în discuții contradictorii cu profesorii.
Merită menționat faptul că Universitatea Princeton era celebră pentru severitatea corpului didactic față de studenții de culoare, pe considerentul că aceștia nu erau destul de inteligenți pentru a înțelege cursurile predate acolo. Michelle a trebuit astfel să depună eforturi duble pentru a se remarca în fața unor asemenea profesori. La terminarea studiilor de la Princeton, viitoarea Primă Doamnă a Americii a muncit un timp, înainte de a studia dreptul la Harvard, pentru că avea de plătit numeroase rate. Chiar și după începerea studiilor la Facultatea de Drept de la Harvard, Michelle a continuat să muncească serile la un centru de asistență juridică pentru nevoiașii care nu-și puteau permite un avocat în litigiile lor cu proprietarii locuințelor sau pentru colectarea banilor care li se datorau de către diverse instituții. N-a fost ușor pentru Michelle să facă și facultatea și să-și susțină și existenta.


Cine a trăit în America știe cât de greu se obține o diplomă universitară fără ajutorul financiar al părinților. Din acest motiv, angajatorii americani se uită cu atenție în CV și angajează de preferință pe cei care s-au susținut prin muncă proprie pe durata studiilor universitare, întrucât este o garanție pentru patroni că vor avea salariați maturi. Autorul cărții scrie că Michelle LaVaughn Robinson prefera în orele de clasă de la Harvard să rămână tăcută și să nu participe la dezbaterile colegilor. Atunci când ridica mâna, o făcea ca să-și exprime dezacordul vizavi de opinia unui profesor mai curând decât cea a unui coleg. Nu era interesată în a concura cu ceilalți colegi, dar, fidelă principiilor sale, ea se ridica să conteste persoane cu autoritate. Fiind și de culoare, îți trebuia curaj să obiectezi contra unui profesor de la Harvard și asta este ceea ce și-au amintit profesorii când au fost întrebați de către autorul cărții, David Colbert, despre studenta Michelle Robinson.
Pentru frații Robinson, America e Țara Făgăduinței.
La 24 de ani, la terminarea universității, primul ei salariu a fost de 65.000 de dolari pe an, comparativ cu 40.000 de dolari pe an, cât avea atunci tatăl ei, după 30 de ani de muncă. Fratele ei, Craig, este un milionar prosper, grație ambiției sale de a fi un student eminent la Princeton University, unde a absolvit un masterat în administrarea afacerilor. La absolvirea universității, Craig Robinson a fost angajat la New York de o firmă financiară de prestigiu de pe Wall Street unde a făcut avere. Nu-i plăcea însă munca pe care o presta, deși îi aducea prosperitatea financiară.
Tânjea să devină antrenor de baschet, pasiunea sa din liceu, dar șovăia pentru că remunerația de antrenor era o fracțiune din ce câștiga el pe Wall Street. Susținut de Michelle, Craig s-a angajat, în cele din urmă, ca antrenor la o echipă obscură pentru o mică remunerație și este, potrivit spuselor lui, „cel mai fericit antrenor-șef din domeniul baschetului american“ (pag. 122). Istoria acestor frați de culoare, Michelle și Craig Robinson, este surprinzătoare pentru mulți conaționali, pentru că, afro-americani fiind, au trebuit să depășească obstacole aproape insurmontabile pentru membrii minorităților americane. Pe de altă parte, frații Robinson au confirmat prin istoria vieții lor că America este adevărata Țară a Făgăduinței și că munca onestă, depusă coerent, consistent și insistent este răsplătită în final de către societatea americană.
Părinții lui Michelle despre Barack: „Noi i-am dat o lună, cel mult“.
Deși cu doi ani mai mare decât sora sa, Craig Robinson admite că ea e „... o fată dură. Sunt mai vârstnic și încă mi-e frică de ea. Este o persoană realizată și are nevoie de cineva la fel de realizat ca ea și, pe deasupra, de cineva care să-i țină piept. Așa că în familia noastră noi speram cu toții că ea va putea să stea cu acest bărbat, Barack Obama, pentru că devenise clar că el îi putea ține piept“ (pag. 101). Aici e nevoie de următorul detaliu: până la apariția lui Barack Obama, niciun prieten nu rezistase mai mult de o lună în relația cu Michelle Robinson.
Într-una dintre vacanțele de vară din studenția sa, Barack Obama a fost recomandat de Harvard unei firme de avocați din Chicago, unde să facă practica jurisprudenței. Conducerea firmei din Chicago a numit pe unul dintre avocații care lucrau acolo să-i facă programul de activitate. Numele acestui avocat-coordonator era Michelle Robinson. Așa s-au cunoscut viitorii soți Obama. Deși recunoaște că l-a plăcut din prima zi, Michelle l-a ținut la distanță pe acest tânăr student de teama colegilor și a șefilor ei. A trecut destul de mult timp până când Michelle a acceptat să iasă cu el în oraș, la un muzeu și la o cofetărie. Fratele lui Michelle a avut onestitatea să-l prevină pe Barack să nu-și facă planuri de viitor cu sora lui, pentru că Michelle e o femeie dificilă, care n-a tolerat niciun prieten mai mult de o lună.
Părinții lor, Frazer și Mariane Robinson, l-au plăcut din prima zi pe noul prieten prezentat lor de Michelle, dar s-au îndoit că acesta se va putea înțelege cu amazoana din casa lor. „Noi i-am dat o lună, cel mult. Nu pentru că ar fi fost ceva în neregulă cu el... dar știam cu toții că el avea să facă ceva greșit și asta îl va costa relația cu Michelle“, mărturisea Craig Robinson autorului acestei cărți. Ei bine, Barack Obama s-a dovedit rezistent și greu de intimidat. Prietenia lor a ținut trei ani, în condiții dificile, întrucât Barack a trebuit să se întoarcă la Boston pentru a-și continua studiile la Harvard, în timp ce Michelle a rămas să profeseze avocatura la Chicago.
După absolvirea universității, Barack s-a întors la Chicago, unde s-a prezentat la examenul de admitere în baroul de avocați al Statului Illinois. Au sărbătorit admiterea în barou la un restaurant de lux din Chicago. Iar Michelle a ridicat în discuție o chestiune arzătoare: „Facultatea ai terminat-o, ai fost admis și în barou, ce urmează acum?“. De-a lungul celor trei ani, teoria lui Barack era că „mariajul nu înseamnă nimic, ceea ce contează este ceea ce simți“ (pag. 104). Numai că, atunci, la acea masă festivă, Michelle era decisă să pună punct relației cu Barack. Spre sfârșitul cinei, când Michelle își alegea cuvintele prin care să abordeze subiectul, a fost întreruptă de ospătarul restaurantului care a rostit cuvintele cheie: „Urmează desertul și o dată cu el vine și un inel de logodnă!“ (pag. 104).

Atacurile presei, „mai ușor de înfruntat decât furia lui Michelle“.

Căsătoria a avut loc în octombrie 1992 și a fost o zi perfectă pentru Michelle, după spusele sale, deși a lipsit de la nuntă tatăl ei, care decedase cu 18 luni înainte, la vârsta de 55 de ani. Șase ani mai târziu, în iulie 1998, li se naște primul copil, Malia-Ann. Soțul devenise între timp senator în parlamentul Statului Illinois, care avea sediul în capitala statului, Springfield, la trei ore distanță de Chicago. Asta a însemnat dificultăți pentru Michelle, care avea și ea serviciu, ca avocat al Spitalului Universitar Chicago. Reproșurile ei deveneau din ce în ce mai acide: „Nu te gândești decât la tine. N-am crezut vreodată că va trebui să mă ocup singură de familie!“ (pag. 120). În iunie 2001 se naște a doua fetiță, Natașa, și o dată cu ea cresc obligațiile familiei precum și tensiunile din mariajul lui Michelle. În cartea sa, The Audacity of Hope (Temeritatea speranței), Barack Obama descrie în detaliu cum soția sa ajunsese să nu-i mai vorbească într-o vacanță de familie petrecută în Hawaii. Motivul? Barack fusese chemat de guvernatorul din Illinois să se întoarcă din concediu la Springfield pentru un vot important. A decis să nu plece însă de lângă familie.
Proiectul de lege nu va trece din lipsă de voturi și Barack va fi ținta atacurilor presei și a șefului Statului Illinois. „Atacurile lor erau mai ușor de înfruntat decât furia lui Michelle“, va scrie Barack Obama (pag. 121). În toamna anului 2001, soțul lui Michelle începe să se gândească la o nouă campanie electorală, cea necesară pentru a deveni senator în Parlamentul federal al SUA aflat în capitala țării, Washington. Michelle s-a opus cu fermitate și cu argumente imposibil de ignorat. Trebuiau întreținute două case, una la Chicago, alta la Washington (parlamentarii americani nu primesc locuință gratis, pe cheltuiala statului). Pe lângă asta, Michelle îi reamintea soțului ei că aveau amândoi de achitat împrumuturile luate de la bănci pentru finanțarea taxelor lor universitare la Princeton și Harvard, precum și taxele școlii la care mergeau fetele lor. Speranța ei secretă era că soțul va pierde alegerile pentru Senatul SUA, atunci când a trebuit să cedeze insistențelor lui. Dar el n-a pierdut alegerile și au trebuit să se mute cu toții în capitala Americii, unde Barack a devenit cel mai tânăr senator al SUA.
În februarie 2007, Barack Obama și-a anunțat public candidatura din partea Partidului Democrat pentru președinția SUA, nu înainte însă de a obține votul lui Michelle. Acum, alte considerente au intrat în atenția ei: dacă va pierde alegerile prezidențiale, ce datorie financiară vor avea de plătit? O altă chestiune era protecția personală a soțului, cunoscând faptul că fiind de culoare Barack va avea de înfruntat mai multe pericole decât un candidat obișnuit. Apoi erau întrebări precum: ce concesii va face Barack pentru a câștiga voturi?; la chestiunile complexe ale americanilor va lua o poziție vagă pentru a nu ofensa pe nimeni?
„Te pomenești că dacă ești președinte nu mai duci copiii la școală…?“
În America alegătorii cer să o cunoască și pe soția candidatului la funcția de președinte. Ca urmare, soțiile tuturor candidaților pentru Casa Albă trebuie să-și însoțească soții la întâlnirile electorale și să răspundă la întrebările femeilor din sala unde are loc întâlnirea. Unii candidați au pierdut chiar din acest motiv, cel mai la îndemână exemplu fiind cel al candidatului democrat Michael Dukakis, a cărui soție se trata de alcoolism. Dukakis a pierdut alegerile în favoarea lui George Herbert Bush, tatăl ultimului președinte republican. Michelle s-a implicat cu talent și competență în campania electorală a soțului ei. Spre satisfacția echipei de experți, care s-a ocupat de alegerile candidatului Partidului Democrat la președinția SUA, Michelle a fost la înălțime.
Acești experți i-au spus autorului acestei cărți că „Michelle a fost mai eficientă decât oricine altcineva în a spune alegătorilor de ce ar trebui ei să voteze pentru Barack, iar în unele zile a fost mai bună la treaba asta chiar decât Barack însuși“ (pag. 131). În acest context, s-a creat imaginea unei Prime Doamne de excepție, care va fi capabilă să ocupe un loc unic în rândul marilor fiice ale Americii. Motto-ul de la începutul acestui articol tinde să confirme această imagine. Rămâne de văzut dacă Michelle va avea ambiții politice după plecarea de la Casa Albă, pentru că într-o asemenea eventualitate ea va fi un candidat formidabil pentru orice funcție publică. O va întrece negreșit pe avocata Hillary Clinton, o altă fostă locatară a Casei Albe.
Merită a fi menționată, în încheiere, o scenă pitorească din noaptea ultimelor alegeri prezidențiale. La câteva ore după ce a devenit public numele învingătorului din alegeri, o echipă a televiziunii naționale s-a prezentat la hotelul unde era cazată familia Obama, pentru a lua primul interviu noului președinte. Michelle și soțul ei erau așezați confortabil pe o canapea, iar reporterul a pus președintelui următoarea întrebare: „Domnule Obama, ce ați simțit în clipa în care canalul de televiziune CNN v-a declarat câștigător, în momentul în care ați aflat că sunteți noul președinte al SUA?“.
Răspunsul a venit prompt: „Domnule, pur și simplu n-am crezut, am luat telecomanda televizorului și am schimbat canalul să văd ce zic și ceilalți. Dar nu vă interesează să aflați reacția nevestei mele?“. În clipa aceea, operatorul care filma a fixat camera pe chipul lui Michelle, în timp ce soțul ei spunea următoarele: „La aflarea rezultatului, Michelle mi-a spus: «Te pomenești că de acum, dacă ești președinte, nu mai duci copiii la școală!?»“. Toate persoanele aflate în cameră au râs în hohote. Nu și Michelle...
=====
SUA: țara care face din execuția condamnaților spectacole îndoielnice cu public




Barack Obama a declarat că cele 40 de minute în care a urmărit în direct operațiunea de asasinare a lui Osama bin Laden au fost cele mai lungi din viața sa. Președintele american a urmărit în direct, de la Casa Albă, operațiunea de comando cu numele de cod Geronimo în cursul căreia a fost ucis liderul Al Qaeda, relatează AFP preluată de Antena 3.ro.

"Acelea au fost cele mai lungi 40 de minute din viața mea, cu excepția, probabil, a meningitei de care a suferit Sasha când avea trei luni și când așteptam medicul să îmi spună că este bine", a declarat Obama într-un interviu acordat postului de televiziune CBS.

Un eșec într-o asemenea operațiune ar fi putut avea efecte negative asupra SUA, a declarat liderul american. Președintele a recunoscut că s-a gândit la două eșecuri majore ale forțelor americane: în Iran în 1980, când președintele Jimmy Carter a lansat o operațiune pentru eliberarea ostaticilor reținuți în ambasada americană, și în Somalia în 1993, când două elicoptere americane Black Hawk au fost doborâte la Mogadishu și cadavrele militarilor americani au fost târâte pe străzi în fața camerelor.


avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AMERICA

Mesaj Scris de Admin la data de 18.03.11 18:49


Imparatul Americii

Toata lumea stie ca inca de la infiintarea lor, in urma razboiului de independenta al coloniilor americane, Statele Unite au fost o republica prezidentiala, proclamand superioritatea acestei forme de guvernare fata de monarhiile europene. Si totusi, chiar daca pare incredibil, aflati ca America a avut, la un moment dat, si un imparat – ce-i drept unul recunoscut doar de el insusi si de o mana de „supusi” entuziasti...
Falimentul l-a imbolnavit de „mania grandorii”

Edward Norton nu este doar numele unui binecunoscut si talentat actor din zilele noastre, ci si al unuia dintre cele mai bizare personaje ale istoriei. Nascut in Marea Britanie, probabil prin anul 1818, Norton a emigrat cu parintii sai in Africa de Sud, in 1820, unde tatal, John, a devenit un bogat fermier. Cu banii primiti ca mostenire, la moartea tatalui, tanarul Edward se va stabili in San Francisco, investind in domeniul imobiliar. Flerul comercial – mostenit probabil de la mama, Sarah, de origine evreiasca – l-a ajutat sa-si sporeasca averea in mod considerabil. Dar atractia lui pentru „lovituri spectaculoase” avea sa-i fie fatala, in cele din urma: mizand pe o explozie a pretului la orez, el a cumparat cantitati imense din acest produs, sperand sa le vanda in castig. Din pacate pentru el, si alti negustori au mizat pe acelasi lucru si curand pe piata s-a instalat o supraoferta de orez, obligandu-i pe vanzatori sa scada pretul si sa sufere pierderi masive.
Falimentul i-a provocat lui Norton o grava cadere nervoasa si el a clacat psihic, incepand sa manifeste simptome ale „maniei grandorii”. Suparat pe toata lumea, pe 17 septembrie 1859 el trimite mai multor ziare din San Francisco o „proclamatie” prin care le aducea la cunostinta ca incepand din acea zi noua forma de guvernamant a tarii este monarhia, el fiind unicul reprezentant al acesteia! Anuntul a starnit mult haz printre cititori si ziaristii i-au cantat in struna excentricului personaj, care a devenit, instantaneu, o celebritate. Una dintre primele masuri anuntate de imparatul Norton I a fost dizolvarea „asa-zisului Congres”, pe care el il considera o veritabila pacoste pe capul poporului american...

Un monarh popular

Desigur, decretele emise de Norton si publicate imediat de ziare n-au avut nici un efect asupra formei de stat federale, dar suveranul nu s-a lasat. La izbucnirea razboiului civil, el a declarat ca singura solutie pentru rezolvarea conflictului este demisia celor doi presedinti – nordist si sudist si preluarea puterii de catre imparat. In acest sens, a cerut papei de la Roma sa-l unga, oficial, conducator al Americii, dar desigur ca scrisoarea lui a ramas fara raspuns. Desi era privit ca un individ ce nu avea toate tiglele pe casa, totusi istoricii moderni nu uita sa precizeze ca multe dintre decretele date pe banda rulanta de Norton I au prefigurat decizii cruciale, ce vor fi luate ulterior, ca de pilda infiintarea unei „Ligi a Natiunilor”, menita sa atenueze pe cale pasnica eventualele conflicte dintre state. Intr-o epoca in care realizarile tehnologice erau mai degraba modeste, el a avut indrazneala sa propuna realizarea unui pod suspendat intre Oakland si San Francisco, pod ce va fi realizat insa abia dupa multe decenii. De asemenea, nimeni nu poate pune la indoiala calitatile sale diplomatice.
Norton, care-si petrecea zilele plimbandu-se pe strazile din San Fracisco si inspectand cladirile, intr-o uniforma improvizata, cu galoane aurite si diagonala de matase, tinea adesea discursuri aplaudate cu frenezie de spectatorii de ocazie. El a reusit sa opreasca, printr-un astfel de discurs, un conflict dintre muncitorii americani si imigrantii chinezi care voiau sa sparga o greva, reamintindu-le ambelor tabere ca sunt cetateni ai aceluiasi imperiu si supusii sai nu trebuie sa se incaiere intre ei. Norton era indragit si respectat de locuitorii din San Francisco si, desi nu avea nici o letcaie, manca la cele mai scumpe restaurante care erau onorate sa puna apoi la intrare placute de alama certificand ca „Maiestatea Sa, Norton I, a cinat aici” – unele dintre aceste placute exista si astazi. In alta ordine de idei, pasionat de cultura, Edward Norton nu lipsea de la nici un spectacol de teatru sau opera, avand rezervata o loja pe care chiar amfitrionii o numeau „imperiala”!

„Fiul lui Napoleon” a vrut sa fie sotul reginei Victoria!

Cand un ofiter de politie l-a arestat, in 1867, pentru vagabondaj, indignarea publicului n-a cunoscut margini si, dupa cateva articole vituperante, Norton a fost eliberat si, plin de marinimie, i-a acordat iertarea impertinentului care indraznise sa trimita dupa gratii augusta lui persoana... Dupa acest scandal, toti politistii din San Francisco il salutau pe imparat, cand il vedeau trecand. Resedinta lui se afla intr-o modesta cladire de la marginea metropolei, devenita curand neincapatoare pentru darurile pe care suveranul le primea din partea admiratorilor. Observand ca uniforma sa incepe sa-si piarda stralucirea si sa se rupa pe la coate, functionarii publici din San Francisco au facut cheta si i-au cumparat o uniforma noua. In semn de recunostinta, Norton I i-a innobilat pe toti, acordandu-le titluri de marchizi sau conti!
In aceeasi perioada, ziarele au inceput sa raspandeasca zvonul ca Norton ar fi fost de fapt fiul lui Napoleon Bonaparte, desi este evident ca in 1818 Bonaparte nu se afla in Anglia, unde venise pe lume presupusa lui odrasla. Norton n-a contrazis insa acest zvon si a facut tot posibilul sa-si proclame originea inalta, cerand-o chiar in casatorie pe regina Victoria a Marii Britanii, dupa ce aceasta a ramas vaduva. Evident, solicitarea lui nici n-a fost bagata in seama!
In seara zilei de 8 ianuarie 1880, in timp ce se indrepta spre cladirea Academiei de Stiinte din California unde urma sa tina un discurs Norton a suferit un atac de cord in plina strada si s-a prabusit la pamant. Un agent de politie a oprit o trasura, spre a-l duce la spital, dar cand a ajuns aici medicii au constatat decesul ilustrului pacient. A doua zi, ziarele din oras au aparut cu o banda neagra pe frontispiciu, deasupra titlului „Le Roi est Mort”. Desi se zvonise anterior ca Norton ar fi putred de bogat si doar mima saracia, s-a dovedit ca „vistieria imperiala” nu continea decat 6 dolari.
Obiectele personale – bastoane, palarii si o multime de telegrame false, sosite, pare-se, pe adresa lui din partea capetelor incoronate ale Europei, au fost depozitate ulterior la Muzeul orasului San Francisco. Inmormantarea a fost organizata de membrii influentului Pacific Club, din care faceau parte o serie de notabilitati si bogati oameni de afaceri, ce i-au oferit lui Norton I onorurile cuvenite unui monarh. Peste 30.000 de oameni au urmat carul funebru, cortegiul intinzandu-se pe o lungime de peste 2 km!

Imparatul Americii a fost ingropat in Cimitirul Masonic, intr-un loc de veci pus la dispozitie de primaria San Francisco. In 1980 la San Francisco s-au desfasurat numeroase ceremonii pentru comemorarea centenarului mortii lui, mii de oameni venerandu-l pe cel considerat de ei – si pe buna dreptate – „cel mai cinstit conducator al Americii”.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AMERICA

Mesaj Scris de Admin la data de 24.02.11 9:57

Împăratul Norton - primul și singurul împărat al SUA
Joshua Abraham Norton s-a nascut in anul 1819, in Anglia, in familia unui negustor bogat. La varsta de doi ani s-a mutat cu parintii in Africa de Sud, iar in 1849, primind o frumoasa mostenire de la tatal sau, s-a stabilit la San Francisco. Dupa o perioada de prosperitate, afacerile au inceput sa mearga prost, Norton ajungand la faliment. Zdruncinat de acest lucru, in 1858 a disparut fara urma din oras; s-a intors dupa un an de zile, dar cu un comportament total schimbat.

Pe 17 septembrie 1859, a impartit ziarelor din San Francisco scrisori, in care se intitula "Norton I, imparat al acestor State Unite" si "Protector al Mexicului". Desigur ca nimeni nu l-a bagat in seama; el insa isi lua rolul foarte in serios. in 1862 a dat o proclamatie prin care cerea bisericilor catolica si protestanta sa-l recunoasca drept suveran; apoi a dizolvat Congresul Statelor Unite si a interzis partidele Democratic si Republican. Inutil de spus ca nu a avut nici un succes!


Însa, in alte privinte, Norton s-a dovedit a fi un adevarat vizionar: a preconizat formarea unei Ligi a Natiunilor si a dat un decret de construire a unui tunel sau a unui pod peste golful San Francisco - toate acestea realizate in diferite perioade ale secolului XX.
Treptat, Norton s-a transformat dintr-un personaj ciudat, intr-unul foarte popular in San Francisco. Acest lucru i-a permis, spre exemplu, sa medieze cu succes, diferite conflicte sociale care au avut loc in oras si in fata carora autoritatile se dovedisera neputincioase. Ajunsese sa fie invitat la cele mai bune restaurante (cele care erau onorate de prezenta sa, aveau la intrare o placuta, pe care scria ca stabilimentul functioneaza "cu acordul Majestatii Sale Imperiale, Norton I al Statelor Unite) si avea o loja rezervata la teatru si la opera. Chiar i s-a permis sa emita moneda proprie, care era acceptata de catre comerciantii din San Francisco.
Norton a incetat din viata pe 3 ianuarie 1880. La funeraliile lui au luat parte peste 30.000 de oameni, cheltuielile de inmormantare fiind suportate de primaria din San Francisco. in ianuarie 1980 au avut loc numeroase manifestatii, in memoria celui considerat - mai in gluma, mai in serios - "primul si ultimul imparat al Statelor Unite".
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Conspiratie la Pentagon?

Mesaj Scris de Admin la data de 24.10.10 17:17


Conspiratie la Pentagon?

S-au implinit nu demult noua ani de la dramaticele evenimente din 11 septembrie 2001, cand America a fost tinta unor atentate teroriste fara precedent, carora le-au cazut victime aproape 3000 de oameni. Razboaiele declansate ulterior de americani, in Afganistan si Irak, nu au avut nici un rezultat concret, provocand si mai multi morti si aruncand practic aceste tari in haos. In plus, la atata timp de la groaznicele atentate, numeroase intrebari legate de ele au ramas fara raspuns si desigur cea mai arzatoare se refera la ce s-a intamplat in cazul cladirii Pentagonului, despre care opiniile oficiale sustin ca ar fi fost lovit de una dintre cele patru aeronave deturnate de terorisii iar teoriile conspiratiei afirma ca ar fi fost de fapt un „auto-atentat”, regizat chiar de serviciile secrete de la Washington...
Teroristi cu ghinion?
Asa cum spuneam, potrivit teoriei oficiale avionul American Airlines 77 s-a izbit de cladirea Pentagonului la ora 9:37, ucigand 125 oameni aflati in cladire si 64 de la bordul aparatului. Dupa atac, pilotului Hani Hanjour i s-a dedicat un memorial desi nimeni nu a putut sa explice cum anume a putut acesta sa execute o intoarcere de 270 de grade, la o viteza de 600 km/ora si un zbor la firul ierbii, spre a lovi tocmai acea parte din cladire opusa biroului lui Donald Rumsfeld si unde se gaseau la momentul respectiv cei mai putini oameni. Sa fie pur si simplu vorba de un ghinion al teroristilor? Si daca intr-adevar, spun adeptii teoriei conspiratiei, cursa 77 a lovit Pentagonul, de ce in nici o fotografie a ruinelor nu apar resturi de fuselaj, scaune sau bagaje, ori alte obiecte aflate de obicei la bordul unui avion? De ce nu exista nici macar un martor capabil sa vorbeasca despre cele vazute, daca intr-adevar ele s-au petrecut asa cum vor oficialitatile sa ne faca sa credem? Si de ce nici o inregistrare video apartinand Pentagonului nu a fost facuta publica, sau de ce inregistrarile video – care ar fi putut arata ca un avion s-a ciocnit de cladirea Pentagonului – de la Hotelul Sheridan, o benzinarie si alte cladiri din apropiere au fost confiscate de FBI inainte ca cineva sa aiba timp sa se ocupe de ele?
Pilotul mediocru devine un as al zborului
Investigatorul Thierry Meyssan, care a analizat timp de cinci ani „conspiratia Pentagon” crede ca nu un avion de pasageri ci o drona de tip Global Hawk ar fi lovit sediul general al armatei americane. In documentarul realizat de el, „Deceptii dureroase”, el prezinta si o serie de argumente care intriga, referitoare la ce s-a intamplat atunci, ajungand la o concluzie zdrobitoare: cladirea Pentagonului nu a fost lovita de un avion de pasageri. Sa presupunem, spune el, ca Hani Hanjour era pilotul si a fost vorba despre o coliziune a cursei 77. Apar din start cateva probleme. Toti colegii si superiorii lui Hanjour il descriau pe acesta drept un pilot mediocru, lipsit de ambitii si care isi facea meseria din pura rutina. Dar atunci de ce controlorii de zbor de la aeroportul international Dulles au fost convinsi ca avionul ce se apropia de Pentagon trebuia sa fi fost unul militar, din cauza priceperii cu care era pilotat? „Viteza, manevrabilitatea, modul in care s-a intors... cu totii ne-am gandit ca nu poate fi decat un avion militar”, declara ulterior controloarea de zbor Danielle O’Brien, in fata comisiei de ancheta a evenimentelor de la 11 septembrie. Prin urmare, nu este deloc credibil ca Hanjour, un pilot de mana a treia, ar fi putut sa-i „pacaleasca” pe experimentatii controlori de zbor ca este de fapt un as al aviatiei militare.
Unde au disparut motoarele?
Inaintand cu analiza, vedem ca apar si alte anomalii, la fel de inexplicabile. De pilda, inainte de a atinge tinta, zborul 77 a retezat cinci balize luminoase, aflate la sol, dar cu toate astea a mai avut suficienta putere sa se napusteasca in cladirea Pentagonului. In 2004, un avion aflat in drum spre Houston a ciocnit doar o singura baliza si, cu o aripa retezata, s-a oprit dupa alti o suta de metri, franat de impact. Acest lucru nu s-a intamplat in cazul cursei 77. Si, daca ati vazut fotografiile luate la locul impactului ati fost probabil mirat sa constatati ca iarba peluzei din fata edificiului este practic intacta. N-ar fi trebuit oare sa fie parjolita de jetul de combustibil arzand, in urma ciocnirii? Iar iarba de pe peluza nu este singura avariata mult mai putin decat ar fi fost logic sa fie. Sa nu uitam ca aeronava American Airlines era un „monstru” de 52 m lungime si 60 tone greutate, cu doua motoare fabricate din titanium, cu un diametru de trei metri. Totusi, fotografiile cladirii avariate nu prezinta nici un fel de distrugeri provocate de aripi sau motoare, asa cum ar fi fost normal. In schimb, ele par mai curand sa sugereze ca Pentagonul ar fi fost lovit nu de un avion, ci de un metrou!
Nu exista nici farama de ramasite de materiale sau de victime. Explicatia oficiala a fost ca uriasa caldura degajata de combustibilul ars ar fi vaporizat intregul avion. Din punct de vedere stiintific, spun savantii, acest lucru este insa imposibil: titaniul, din care sunt fabricate motoarele avioanelor, are o temperatura de topire de 1688 grade Celsius, in vreme ce cherosenul ars nu poate degaja o temperatura mai mare de 1120 grade! Prin urmare, orice s-ar fi intamplat, daca acolo ar fi existat un avion motoarele ar fi trebuit sa ramana aproape intacte.
Corditul: suspectul de serviciu
Un indiciu asupra a ceea ce s-a petrecut cu adevarat la Pentagon ar putea fi dat de una dintre fotografii, pe care se observa o sclipire argintie. Combustibilul de avion nu provoaca insa in nici un fel de circumstante asemenea sclipiri. Dar un material denumit cordit o face. Acesta este folosit la fabricarea explozibililor si angajatii militari au declarat, imediat dupa explozie, ca in aer se simtea un puternic miros de cordit. Este putin probabil ca niste specialisti sa nu fi stiut cum miroase cherosenul si sa confunde mirosul acestei substante cu cel de cordit. In acelasi timp, corditul provoaca o puternica unda de soc, infinit mai puternica decat cea declansata chiar si de un rezervor de avion plin cu combustibil; s-ar putea explica astfel de ce clientii hotelului Sheridan, aflat la peste 2 km distanta, au resimtit din plin explozia. „Nu am nici o indoiala ca totul a fost regizat si ca nu cursa 77 a intrat in cladirea Pentagonului ci o drona sau o racheta, care nu lasa in urma mai mult de doua tone de sfaramaturi, spre deosebire de un avion comercial, care ar fi lasat aproape 60. Cine se afla in spatele acestei manipulari nu am reusit insa sa aflam si probabil ca nici nu o vom putea face prea curand”, spune Meyssan.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Două noi specii de dinozauri cu coarne, descoperite în SUA

Mesaj Scris de Admin la data de 25.09.10 2:10

Două noi specii de dinozauri cu coarne, descoperite în SUA


Fosilele a două noi specii de dinozaur cu coarne, de talie mare, rude apropiate ale celebrului erbivor Triceratops, au fost descoperite în vestul Statelor Unite ale Americii, au anunțat paleontologii, relatează Mediafax.
Fosilele au fost descoperite la Monumentul Național Grand Staircase-Escalante, o vastă regiune deșertică din sudul statului Utah. În epoca în care trăiau acești dinozauri, această zonă făcea parte din "continentul pierdut" Laramidia, care s-a format pe când o mare acoperea partea centrală a Americii de Nord, izolând estul de vestul continentului timp de câteva milioane de ani.
Cel mai mare dintre cei doi dinozauri, care a primit numele de Utahceratops getti, avea un craniu enorm, cu o lungime de circa 2,3 metri. Utahceratops măsura circa doi metri înălțime și șapte metri lungime, având o greutate de circa trei-patru tone. Celălalt, numit Kosmoceratops richardsoni, avea deasupra botului un corn impozant, iar de fiecare parte a capului, deasupra ochilor, alte două coarne, similar bizonilor de astăzi. Acest dinozaur avea în total 15 coarne, unele mai mici situate pe marginile unui guler, sub cap. Kosmoceratops richardsoni era ușor mai mic decât primul, cântărind circa 2,5 tone.
Aceștia erau cei mai mari și mai numeroși dinozauri care trăiau în America de Nord în cretacicul superior. Acești dinozauri erau bine protejați de prădători ca Tiranozaurul.Utahceratops și Kosmoceratops aparțin unui grup de dinozauri mari cu coarne, erbivori, numit Ceratopside. Fosilele de Utahceratops au fost descoperite în 2000, de paleontologul Mike Getty, de la Muzeul de istorie naturală din Utah.
Fosilele de Kosmoceratops au fost descoperite în 2007 de Scott Richardson. Studiul a fost publicat în revista online PloS ONE, a Public Library of Science.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AMERICA

Mesaj Scris de Admin la data de 22.09.10 18:44

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Adevăratele cauze ale războiului american de secesiune

Mesaj Scris de Admin la data de 12.08.10 8:13

Adevăratele cauze ale războiului american de secesiune
Războiul civil din 1861-1865 este studiat marginal în spațiul universitar românesc, ca, de altfel, întreaga istorie a continentului american. Istoria modernă universală studiată de subsemnatul pe băncile facultății s-a rezumat la continentul european și la nesfârșitele războaie care-au animat secolele XVII și XVIII. În materie de istorie americană cred ca am trecut nefiresc de rapid peste momentul 1776, dar atât.
Practic, în sistemul universitar românesc, absolventul de istorie rămâne cu pete albe în ceea ce privește istoria altor continente. Pun acest neajuns pe lipsa de competențe specifice a cadrelor universitare… dar nu asta este subiectul discuției noastre. Gândindu-mă că războiul de secesiune este cunoscut de români din romanul “Pe aripile vântului” și din ecranizarea acestuia, am considerat oportun să discutam un pic despre acest conflict îndepărtat. Și, bineînțeles, vom începe cu cauzele…
Subiectul este unul extrem de dezbătut de istoriografia americană, creându-se adevărate tradiții istoriografice în analiza cauzelor. Perspectiva tradițională, care invocă percepția asupra conflictului a contemporanilor, afirmă ca principala cauză a războiului a fost sclavia. Această perspectivă, care a beneficiat de o puternică susținere din partea istoricilor, trebuie nuanțată în raport cu accepțiunea actual asupra fenomenului “sclaviei”, relatează athenian-legacy.com
În 1860 puțini americani ar fi acreditat ideea egalității rasiale dintre albi și africani. Superioritatea rasei albe era un principiu firesc în epocă, orice altă opinie fiind considerată cel puțin extravagantă, ca să folosesc un eufemism.
Abraham Lincoln însuși, un susținător îndârjit al eliberării sclavilor, era un rasist sadea, în accepțiunea modernă a termenului. De asemenea, membri ai cabinetului de Război nordist au fost proprietari de sclavi pe toată durata conflictului. Așadar, diferențele de percepție între susținătorii nordului și cei ai sudului erau minime din acest punct de vedere. Se poate afirma, “off the record”, că perspectiva nordistă asupra sclavilor era una condescendentă. Trebuie totuși amintit că de multe ori, în timpul războiului, Lincoln s-a prevalat de principiul egalității între oameni, statuat de Constituția americană.
Tabăra confederată (sudistă), prin vocea președintelui Jefferson Davis, a contrazis această perspectivă. Mulți sudiști au considerat că luptă pentru drepturile lor cetățenești, pentru dreptul lor de a obține suveranitatea statală. Președintele Davis nota:
“Ne-am luptat pentru apărarea unui drept moștenit, inalienabil… acela de a se retrage dintr-o uniune în care, în calitate de comunități suverane, intraseră voluntar… Existența servituții africane nu era în niciun caz cauza conflictului, ci doar un incident”.
Astfel că, mulți sudiști au perceput conflictul ca o luptă pentru apărarea drepturilor lor cetățenești. Viziunea istoriografică care a avut ca argument pivotal sclavia a fost dominantă până la începutul secolului XX, când s-a afirmat o nouă școală istoriografică – cea progresistă.
Progresiștii argumentează că nu sclavia, sistem care coexistase pentru o perioadă bună de timp cu principiile Constituției americane, a fost cauza principal a conflictului ci mai degrabă disensiunile economice, între un sistem agrar, susținut de o forță de muncă extrem de ieftină și ambițiile industriale ale nordului. Școala progresistă indică ca principal conflict disensiunea economică, comercială (pe taxe, tarife, etc). Au fost destui cei care au susținut această viziune care, pe lângă dimensiunea principială (conservarea drepturilor cetățenilor din sud), consacra și o dimensiune tradițională, ce ținea de conservarea unui mod de viață.
La începutul anilor ’70 a ieșit la rampă o nouă școală istoriografică, care nega ambele teze exprimate până în acel moment. Așadar, nu sclavia și nici disensiunile economice nu au fost cauzele… de fapt, nu au existat cauze, susțin revizioniștii. Aceștia considera ca războiul civil a fost unul redundant, inflamat de radicalii ambelor părți ( aboliționiștii agresivi din nord și retrograzii secesioniști din sud). Școala revizionistă consideră că sclavia nu putea fi o miză reală a conflictului deoarece anacronismul ei ar fi făcut-o să dispară de la sine, în viitor și că liderii din Sud și cei din Nord ar fi putut evita conflictul, dacă ar fi reușit să dialogheze mai mult.
Trebuie menționat că, în prezent, se observă un reviriment al teoriei clasice (sclavia, cauza a conflictului) și pe fondul dispariției exponenților școlilor progresiste și revizioniste. Ca o perspectivă personală, sclavia, coroborată cu o serie de frustrări acumulate în timp între cele două părți, sunt argumente solide ale declanșării conflictului.
Sistemul socio-economic sudist a început, odată cu intrarea în epoca industrial, să decadă. A devenit productiv și demografic inferior Nordului… și a început să decadă în plan politic, plan dominat în prima jumătate a secolului XIX. De asemenea, marii cultivatori din sud manifestau un oarecare dispreț pentru noii îmbogățiți din nord. Așadar, nu o cauză ci un cumul de cauze a stat la baza conflictului.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Bonnie și Clyde, uciși cu 50 de gloanțe

Mesaj Scris de Admin la data de 16.07.10 15:37

Bonnie și Clyde, uciși cu 50 de gloanțe


Bonnie a fost prinsă de poliție la începutul anului 1932, după un jaf ratat, și a fost condamnată la câteva luni de detenție. În timp ce ea era la închisoare și îi scria iubitului, Clyde a fost cooptat pentru un jaf armat asupra unui magazin, în timpul căruia proprietarul a fost ucis. Soția victimei l-a indicat pe Clyde ca fiind cel care a tras, deși el îndeplinise doar rolul de șofer în această operațiune și rămăsese în mașină.

În august 1932, Clyde și tovarășii lui se aflau într-un local din Oklahoma, când au fost abordați de șeriful C. Maxwell și adjunctul său, Eugene C. Moore. Clyde a deschis focul și l-a omorât pe Moore. În următorii doi ani, a mai ucis opt polițiști. Dintr-un total de 13 victime, nouă erau polițiști. Acest lucru avea să-l înscrie pe Clyde în capul listei cu „inamicii publici numărul 1”.
Bonnie i-a stat alături și pe această listă, deși împotriva ei nu exista nicio probă că ar fi tras cu arma. Autoritățile din întreaga țară și-au unit forțele pentru a-i captura, vii sau morți. Punctul slab al cuplului Bonnie și Clyde l-a constituit familia. Niciodată, în de­cursul anilor de hăituire, nu au renunțat să-și viziteze rudele. Pe acest lucru s-au bazat autoritățile când le-au pregătit capcana. Bonnie se ducea să-și viziteze mama.
Cu ceva timp în urmă, îi spusese că, dacă avea să fie ucisă, trupul ei să fie adus acasă. Polițiștii, anunțați de un informator, îi așteptau ascunși. Cei doi n-au sosit în ziua anunțată, ci două zile mai târziu, pe 23 mai 1934. Polițiștii au deschis focul asupra mașinii. În total, 187 de gloanțe, dintre care 50 i-au atins pe cei doi. Presa i-a criticat dur pe polițiști pentru modul în care au acționat, campania ducând la impunerea procedurii de a trage cu somare și foc de avertisment.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Epava navei Doty, descoperită după mai bine de 100 de ani de

Mesaj Scris de Admin la data de 27.06.10 10:36

Epava navei Doty, descoperită după mai bine de 100 de ani de căutări VIDEO
http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/epava-navei-doty-descoperita-mai-bine-100-ani-cautari-video

Un vapor foarte mare din lemn, care s-a scufundat în urmă cu mai mult de un secol, în urma unei furtuni violente, în Lacul Michigan, a fost găsit de-a lungul litoralului în zona Milwaukee, după cum anunță Associted Press.
Scafandrii spun că nava pare intactă, aceasta păstrându-se într-o stare perfectă de conservare în tot acest timp. Descoperirea vaporului de mari dimensiuni, L.R. Doty, este foarte importantă deoarece această navă de lemn a fost singura care a mai rămas trecută în inventarul construcțiilor de acest fel, după cum a anunțat Brendon Baillod, președintele Universității de Arheologie și Scufundări Marine din Wisconsin.
"Este cea mai mare descoperire în care am fost implicat", a declarat Baillod, care a luat parte la zeci de astfel de evenimente. "Ceea ce am văzut aici a fost un lucru cu adevărat uimitor", a mai spus președintele Universității de Arheologie și Scufundări Marine din Wisconsin.

Conform Associted Press, vaporul Doty a efectuat, în octombrie 1898, o cursă între Chicago și Ontario, având la bord o încărcătură de porumb. "A avut loc atunci o furtună teribilă, cu lapoviță și cu zăpadă, cu vânturi foarte puternice și valuri de până la 30 de metri. Deși era destul de rezistentă, corabia nu a făcut față condițiilor atmosferice de atunci", a mai adăugat Brandon Baillod.
Istorii spun că toți cei 17 membri ai echipajului, aflați pe navă, au murit, iar căutările trupurilor acestora ar fi durat aproximativ patru luni. Nimeni nu a știut, la vremea respectivă, care a fost locul exact al naufragiului. Despre navă s-a anticipat că s-ar fi scufundat la 40 de mile sud de Milwaukee, în apropiere de Oak Creek.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Două valuri migratoare diferite au populat continentul ameri

Mesaj Scris de Admin la data de 19.06.10 8:50

Două valuri migratoare diferite au populat continentul american

Un studiu morfologic realizat pe scheletele primilor amerindieni indică diferențe anatomice importante, care atestă faptul că două valuri migratoare diferite au populat continentul american, informează AFP.
Mai mulți experți de la universitățile din Tubingen (Germania), Catolica del Norte (Chile) și Sao Paulo (Brazilia) au examinat o serie de schelete, descoperite în America de Sud, vechi de 7.500 - 11.500 de ani.
„Diferențele observate între grupurile de indieni americani din prima migrație și cei dintr-o perioadă ulterioară confirmă ipoteza existenței a două valuri migratoare.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Cum a fost ucis temutul Billy the Kid!

Mesaj Scris de Admin la data de 11.06.10 8:12

Cum a fost ucis temutul „Billy the Kid!“
Vânătoarea întreprinsă de Șeriful Pat Garrett împotriva răufăcătorului „Billy the Kid“ este una dintre poveștile clasice ale Vestului Sălbatic. Aproape de finalul secolului al XIX‑lea un șerif devine celebru prin faptul că‑l ucide pe unul dintre cei mai tineri criminali ai locului.
În calitate de șerif în Lincoln, Pat Garrett a fost însărcinat cu capturarea și arestarea unui fost tovarăș de‑al său de fărădelegi, Henry McCarty, alias Henry Antrim, alias William Harrison Bonney, cunoscut însă cel mai bine sub denumirea de „Billy the Kid“ („Billy Puștiul“). Acesta, la nici 21 de ani împliniți, se remarcase ca un ucigaș cu sânge rece, alimentând și lăsând să circule legenda că în 21 de ani înfăptuise 21 de crime.
Se pare că numărul real al crimelor săvârșite s‑ar situa undeva între patru și nouă. Remarcându‑se în timpul „Războiului din districtul Lincoln“ (1877‑1878) prin jafurile și crimele comise, Billy the Kid a stârnit mânia guvernatorului Lew Wallace, care a oferit o recompensă de 500 de dolari pe capul său.
În ianuarie 1880, Billy the Kid l‑a ucis la masa de joc pe Joe Grant. Acesta, neștiind cu cine joacă poker, s‑a lăudat că îl va ucide pe Billy the Kid de îndată ce îl va întâlni. La care Billy the Kid, zâmbitor și dezinvolt, și‑a declinat identitatea. Imediat, Grant a scos pistolul, a tras și a ratat.
În noiembrie, o poteră care era pe urmele lui l‑a ajuns din urmă și a încolțit banda lui Kid în zona „White Oaks“, la o fermă aparținând unui bun prieten al acestuia, James Greathouse. Un membru al poterei, James Carlyle, a intrat în fermă, cu un steag alb în mână, pentru a negocia predarea pașnică a bandei. Concomitent, Greathouse a ieșit din fermă și s‑a alăturat inamicilor. Conform unei versiuni a evenimentelor, Carlyle a auzit o împușcătură, trasă de afară.
Convins că unul dintre membrii poterei a tras și l‑a împușcat pe Greathouse, a scos la rându‑i pistolul, a tras, după care a sărit pe geam. Oamenii lui Billy the Kid au tras și ei, iar Carlyle a fost omorât. O lună mai târziu, Pat Garrett a adunat o poteră cu care a pornit în urmărirea și capturarea lui Billy the Kid. La 19 decembrie, potera a prins banda într‑o ambuscadă, la Fort Sumner. Kid a reușit să scape, în schimb unul dintre locotenenții săi, Tom O’Folliard, a fost ucis. La 23 decembrie, banda urmărită a campat, la lăsarea nopții, într‑o locuință părăsită, la Stinking Springs.
Peste noapte, potera lui Garrett a înconjurat casa, însă nu a atacat‑o, așteptând ivirea zorilor. În dimineața următoare, un membru al bandei, Charlie Bowdre, a ieșit afară să aducă apă și să dea de mâncare cailor. Poterașii, crezând că au de‑a face cu însuși capul bandei, au tras fără somație și l‑au ucis. Imediat bandiții au pus mâna pe arme și au ripostat. Pat Garrett i‑a somat să se predea însă aceștia nu l‑au ascultat, schimbul de focuri a continuat, iar până la sfârșitul zilei, proscrișii, înfometați și însetați, au fost nevoiți să se predea.
Luat prizonier, Billy the Kid a fost transportat mai întâi la Las Vegas, unde a acordat chiar un interviu unui jurnalist de la „Las Vegas Gazette“. A urmat transferul la închisoarea din Santa Fe, unde a petrecut trei luni. În acest interval, i‑a trimis patru scrisori guvernatorului Lew Wallace, solicitându‑i clemența.
Guvernatorul a refuzat să intervină, iar în aprilie 1881 a avut loc, la Mesilla, New Mexico, procesul lui Billy the Kid. La 9 aprilie 1881, a fost dat verdictul: Billy the Kid a fost găsit vinovat de uciderea șerifului Brady, în cursul „războiului din comitatul Lincoln“. Patru zile mai târziu, la 13 aprilie, a urmat sentința: judecătorul Warren Bristol l‑a condamnat la moarte prin spânzurare.
S‑a decis ca execuția să aibă loc la 13 mai, în comitatul Lincoln. Aflat sub paza a două ajutoare de șerif ale lui Pat Garrett, James Bell și Robert Ollinger, Kid a fost transportat la închisoarea districtuală. La 28 aprilie, când Pat Garrett nu se afla în oraș, Billy the Kid a reușit să evadeze. Fugarul s‑a îndreptat spre Fort Sumner, New Mexico.
La 14 iulie, însoțit de două ajutoare, Poe și McKinney, Garrett a ajuns la reședința lui Pedro Maxwell, situată în apropiere de Fort Sumner. Ceea ce a urmat povestește chiar șeriful: „Am decis să merg și să am o discuție cu Peter Maxwell, om în care eram sigur că puteam avea încredere. Am călărit la o mică distanță de pământurile lui Maxwell când am văzut un om care tocmai campase și ne‑am oprit. Spre marea surpriză a lui Poe, el l‑a recunoscut pe acela care își întinsese tabăra ca fiind un vechi prieten și fost partener din Texas, pe nume Jacobs. Am descălecat și noi, am servit o cafea și, mergând pe jos, am intrat într‑o livadă care se întindea din acel punct până la un șir de clădiri vechi.
Ne‑am apropiat cu prudență de acele case și am auzit voci conversând în limba spaniolă. Dintr‑o dată un bărbat și‑a făcut apariția, însă era destul de departe pentru a putea fi recunoscut. După ce a rostit câteva cuvinte, care pentru urechile noastre au fost doar un murmur, s‑a îndreptat spre gard, l‑a sărit și s‑a îndreptat pe jos către casa lui Maxwell.
Atunci când „Puștiul“, nerecunoscut deocamdată de mine, a părăsit livada, m‑am deplasat la tovarășii mei și împreună ne‑am retras pe o scurtă distanță și, pentru a evita persoanele pe care le‑am auzit la casele lor, am mers pe un alt drum, apropiindu‑ne de casa lui Maxwell din direcția opusă. Când am ajuns la porticul din fața clădirii, i‑am lăsat acolo pe Poe și pe McKinney, după care am intrat.
Era aproape miezul nopții, iar Pete se afla în pat. Am mers până la capul patului și m‑am așezat lângă el. L‑am întrebat apoi cam pe unde ar putea fi „Puștiul“. Mi‑a spus că „fusese cu siguranță pe acolo, însă nu știa dacă plecase sau nu. În acel moment, un bărbat a țâșnit cu iuțeală pe ușă, privind înapoi, după care întrebă de două ori, în limba spaniolă:
Cine e acolo?
Nimeni nu i‑a răspuns, iar el a intrat. După pași mi‑am putut da seama că era desculț și că ținea un revolver în mâna dreaptă și un cuțit de măcelărie în mâna stângă.
După care s‑a îndreptat direct spre mine. Înainte de a ajunge la pat, i‑am șoptit lui Pete:
Cine este, Pete?

Pentru moment, nu am primit nici un răspuns. Am crezut atunci că ar putea fi cumnatul lui Peter, Manuel Abreu. Intrusul s‑a apropiat de mine, și‑a așezat ambele ­mâini pe pat, aproape atingându‑mi genunchiul cu mâna dreaptă, și a întrebat, cu voce joasă:
Cine sunt ei Pete?
În aceeași clipă, Maxwell mi‑a șoptit:
El este!
Simultan, probabil că Puștiul trebuie să fi văzut, ori simțit, prezența unei a treia persoane la capul patului. Și‑a ridicat cu repeziciune pistolul. Retrăgându‑se din cameră cu rapiditate, a urlat:
Cine este?
După care totul s‑a dezlănțuit, în minutul următor. Cu iuțeala fulgerului mi‑am scos revolverul din toc și am tras, apoi m‑am aruncat într‑o parte și am tras din nou. A doua împușcătură a fost inutilă. Puștiul era deja mort.“
Billy the Kid a fost înmormântat în cimitirul militar din Fort Sumner, între foștii săi tovarăși de arme și fărădelegi, Tom O’Folliard și Charlie Bowdre.
Nici omul legii, șeriful Pat Garrett, nu a avut parte de o moarte firească: la 29 februarie 1908, la vârsta de 58 de ani, a fost împușcat pe la spate de un vecin, Wayne Brazel.
Acesta, care nici măcar nu era un răufăcător, și‑a recunoscut vina, a fost arestat, judecat și achitat. După 28 de ani, Billy the Kid era răzbunat.



"Billy the Kid"
„Billy the Kid“ s‑a născut la 23 noiembrie 1859, într‑un cartier irlandez din New York City. Dacă tatăl său biologic, Patrick McCarty, rămâne o figură obscură, mama sa a fost Catherine McCarty. Aceasta s‑a mutat cu cei doi fii ai săi, Henry și Joseph, în 1868, în Indianapolis. Acolo l‑a întâlnit pe William Antrim, de care s‑a îndrăgostit și cu care a trăit până la moarte, în 1874.
În anul 1873, cei doi s‑au căsătorit la Prima Biserică Presbiteriană, în Santa Fe, după care s‑au stabilit în Silver City. La scurtă vreme după aceea, soțul va deveni dependent de alcool și de jocurile de noroc. Singură acasă, fără nici un sprijin și cu doi copii de crescut, Catherine McCarty câștiga ceva bani spălând vase, făcând prăjituri la cuptor sau închiriind din când în când o cameră. Toate acestea până la moartea sa, survenită în septembrie 1874.
Billy, în vârstă de 14 ani, a fost luat în îngrijire de niște vecini inimoși, care i‑au găsit de lucru într‑un hotel. Proprietarul hotelului s‑a declarat satisfăcut atât de munca prestată de băiat, dar mai ales, de faptul că „a fost singurul tânăr care a lucrat pentru el și nu i‑a furat nimic.“ Obligat să caute o nouă locuință, Billy s‑a mutat într‑o casă de la marginea orașului, cu reputația de sălaș al bandiților.
Primele delicte

Un an mai târziu, șeriful Harvey Whitehill, din comitatul Grant, l‑a arestat pe Henry McCarty, pentru culpa de a fi furat o bucată de brânză. Acesta a fost primul său delict. La 24 septembrie 1875, era din nou arestat, după ce s‑a descoperit că tăinuia haine și arme de foc furate de un alt bandit, tovarăș de‑al său.
În închisoare, McCarty nu va sta decât o singură zi, evadând pe hornul închisorii. Iarăși fugar, McCarty se va stabili, în 1876, în sudul statului Arizona, lucrând ca supraveghetor la turmele de oi sau ca îngrijitor de ferme. Acolo s‑a înhăitat cu John R. Mackie, care l‑a inițiat în furtul de cai. Aici i s‑a spus prima oară lui McCarty „Kid Antrim“. Iar în anul următor, Billy a angajat o altercație cu un fierar irlandez din Fort Grant, Frank „Windy“ Cahill.
După un schimb dur de replici de ambele părți, Cahill și‑a pierdut cumpătul și l‑a trântit pe Billy la pământ. Acesta s‑a ridicat imediat, a scos pistolul și l‑a împușcat. După care, de teama unei răzbunări a tovarășilor, Billy a trecut în New Mexico. La început se va stabili în Apache Tejo, unde, alăturându‑se unei bande de hoți de vite, a prădat, o vreme, turmele magnatului local, John Chisum.
Negocierea cu guvernatorul

În toamna anului 1877, McCarty, care începuse să se autonumească William H. Bonney, s‑a stabilit în Lincoln, unde a prestat, la început, munci cinstite: angajat la o fabrică de brânzeturi, muncitor pe la diverse ferme.
Ceea ce s‑a numit mai târziu „Războiul din comitatul Lincoln“ l‑a găsit pe Billy the Kid supraveghetor al cirezii de vite și totodată lucrător la ferma moșierului John Tunstall. Acesta îl avea drept partener pe avocatul Alexander McSween. Interese antagonice de afaceri au dus la izbucnirea unui conflict între cei doi și alți doi negustori cu tradiție, din comitat, Lawrence Murphy și James Dolan. Ultimii doi au angajat patru pistolari care, la 18 februarie 1878, l‑au pândit și l‑au ucis pe John Tunstall.
După omoruri, reglări de conturi și răzbunări de ambele părți, în toamna anului 1878, Lew Wallace, guvernatorul statului New Mexico, proclamă imediat o amnistie generală. Billy the Kid, aflat în statul Texas, s‑a înțeles cu guvernatorul să se întoarcă, cu condiția să nu fie întemnițat, însă să depună mărturie în fața Marelui Juriu.
Negocierea dintre el și guvernator a avut loc în martie 1879, în districtul Lincoln, și, deși guvernatorul i‑a promis imunitate, Billy s‑a înfățișat la discuția cu el cu un pistol într‑o mână și cu o carabină Winchester în cealaltă. Guvernatorul își va ține cuvântul, iar McCarty va fi liber să plece după proces.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Cum a fost ucis temutul „Billy the Kid!“

Mesaj Scris de Admin la data de 21.05.10 6:14

Cum a fost ucis temutul „Billy the Kid!“


Vânătoarea întreprinsă de Șeriful Pat Garrett împotriva răufăcătorului „Billy the Kid“ este una dintre poveștile clasice ale Vestului Sălbatic. Aproape de finalul secolului al XIX‑lea un șerif devine celebru prin faptul că‑l ucide pe unul dintre cei mai tineri criminali ai locului.
În calitate de șerif în Lincoln, Pat Garrett a fost însărcinat cu capturarea și arestarea unui fost tovarăș de‑al său de fărădelegi, Henry McCarty, alias Henry Antrim, alias William Harrison Bonney, cunoscut însă cel mai bine sub denumirea de „Billy the Kid“ („Billy Puștiul“). Acesta, la nici 21 de ani împliniți, se remarcase ca un ucigaș cu sânge rece, alimentând și lăsând să circule legenda că în 21 de ani înfăptuise 21 de crime.
Se pare că numărul real al crimelor săvârșite s‑ar situa undeva între patru și nouă. Remarcându‑se în timpul „Războiului din districtul Lincoln“ (1877‑1878) prin jafurile și crimele comise, Billy the Kid a stârnit mânia guvernatorului Lew Wallace, care a oferit o recompensă de 500 de dolari pe capul său.
În ianuarie 1880, Billy the Kid l‑a ucis la masa de joc pe Joe Grant. Acesta, neștiind cu cine joacă poker, s‑a lăudat că îl va ucide pe Billy the Kid de îndată ce îl va întâlni. La care Billy the Kid, zâmbitor și dezinvolt, și‑a declinat identitatea. Imediat, Grant a scos pistolul, a tras și a ratat.
În noiembrie, o poteră care era pe urmele lui l‑a ajuns din urmă și a încolțit banda lui Kid în zona „White Oaks“, la o fermă aparținând unui bun prieten al acestuia, James Greathouse. Un membru al poterei, James Carlyle, a intrat în fermă, cu un steag alb în mână, pentru a negocia predarea pașnică a bandei. Concomitent, Greathouse a ieșit din fermă și s‑a alăturat inamicilor. Conform unei versiuni a evenimentelor, Carlyle a auzit o împușcătură, trasă de afară.
Convins că unul dintre membrii poterei a tras și l‑a împușcat pe Greathouse, a scos la rându‑i pistolul, a tras, după care a sărit pe geam. Oamenii lui Billy the Kid au tras și ei, iar Carlyle a fost omorât. O lună mai târziu, Pat Garrett a adunat o poteră cu care a pornit în urmărirea și capturarea lui Billy the Kid. La 19 decembrie, potera a prins banda într‑o ambuscadă, la Fort Sumner. Kid a reușit să scape, în schimb unul dintre locotenenții săi, Tom O’Folliard, a fost ucis. La 23 decembrie, banda urmărită a campat, la lăsarea nopții, într‑o locuință părăsită, la Stinking Springs.
Peste noapte, potera lui Garrett a înconjurat casa, însă nu a atacat‑o, așteptând ivirea zorilor. În dimineața următoare, un membru al bandei, Charlie Bowdre, a ieșit afară să aducă apă și să dea de mâncare cailor. Poterașii, crezând că au de‑a face cu însuși capul bandei, au tras fără somație și l‑au ucis. Imediat bandiții au pus mâna pe arme și au ripostat. Pat Garrett i‑a somat să se predea însă aceștia nu l‑au ascultat, schimbul de focuri a continuat, iar până la sfârșitul zilei, proscrișii, înfometați și însetați, au fost nevoiți să se predea.
Luat prizonier, Billy the Kid a fost transportat mai întâi la Las Vegas, unde a acordat chiar un interviu unui jurnalist de la „Las Vegas Gazette“. A urmat transferul la închisoarea din Santa Fe, unde a petrecut trei luni. În acest interval, i‑a trimis patru scrisori guvernatorului Lew Wallace, solicitându‑i clemența.
Guvernatorul a refuzat să intervină, iar în aprilie 1881 a avut loc, la Mesilla, New Mexico, procesul lui Billy the Kid. La 9 aprilie 1881, a fost dat verdictul: Billy the Kid a fost găsit vinovat de uciderea șerifului Brady, în cursul „războiului din comitatul Lincoln“. Patru zile mai târziu, la 13 aprilie, a urmat sentința: judecătorul Warren Bristol l‑a condamnat la moarte prin spânzurare.
S‑a decis ca execuția să aibă loc la 13 mai, în comitatul Lincoln. Aflat sub paza a două ajutoare de șerif ale lui Pat Garrett, James Bell și Robert Ollinger, Kid a fost transportat la închisoarea districtuală. La 28 aprilie, când Pat Garrett nu se afla în oraș, Billy the Kid a reușit să evadeze. Fugarul s‑a îndreptat spre Fort Sumner, New Mexico.
La 14 iulie, însoțit de două ajutoare, Poe și McKinney, Garrett a ajuns la reședința lui Pedro Maxwell, situată în apropiere de Fort Sumner. Ceea ce a urmat povestește chiar șeriful: „Am decis să merg și să am o discuție cu Peter Maxwell, om în care eram sigur că puteam avea încredere. Am călărit la o mică distanță de pământurile lui Maxwell când am văzut un om care tocmai campase și ne‑am oprit. Spre marea surpriză a lui Poe, el l‑a recunoscut pe acela care își întinsese tabăra ca fiind un vechi prieten și fost partener din Texas, pe nume Jacobs. Am descălecat și noi, am servit o cafea și, mergând pe jos, am intrat într‑o livadă care se întindea din acel punct până la un șir de clădiri vechi.
Ne‑am apropiat cu prudență de acele case și am auzit voci conversând în limba spaniolă. Dintr‑o dată un bărbat și‑a făcut apariția, însă era destul de departe pentru a putea fi recunoscut. După ce a rostit câteva cuvinte, care pentru urechile noastre au fost doar un murmur, s‑a îndreptat spre gard, l‑a sărit și s‑a îndreptat pe jos către casa lui Maxwell.
Atunci când „Puștiul“, nerecunoscut deocamdată de mine, a părăsit livada, m‑am deplasat la tovarășii mei și împreună ne‑am retras pe o scurtă distanță și, pentru a evita persoanele pe care le‑am auzit la casele lor, am mers pe un alt drum, apropiindu‑ne de casa lui Maxwell din direcția opusă. Când am ajuns la porticul din fața clădirii, i‑am lăsat acolo pe Poe și pe McKinney, după care am intrat.
Era aproape miezul nopții, iar Pete se afla în pat. Am mers până la capul patului și m‑am așezat lângă el. L‑am întrebat apoi cam pe unde ar putea fi „Puștiul“. Mi‑a spus că „fusese cu siguranță pe acolo, însă nu știa dacă plecase sau nu. În acel moment, un bărbat a țâșnit cu iuțeală pe ușă, privind înapoi, după care întrebă de două ori, în limba spaniolă:
Cine e acolo?
Nimeni nu i‑a răspuns, iar el a intrat. După pași mi‑am putut da seama că era desculț și că ținea un revolver în mâna dreaptă și un cuțit de măcelărie în mâna stângă.
După care s‑a îndreptat direct spre mine. Înainte de a ajunge la pat, i‑am șoptit lui Pete:
Cine este, Pete?

Pentru moment, nu am primit nici un răspuns. Am crezut atunci că ar putea fi cumnatul lui Peter, Manuel Abreu. Intrusul s‑a apropiat de mine, și‑a așezat ambele ­mâini pe pat, aproape atingându‑mi genunchiul cu mâna dreaptă, și a întrebat, cu voce joasă:
Cine sunt ei Pete?
În aceeași clipă, Maxwell mi‑a șoptit:
El este!
Simultan, probabil că Puștiul trebuie să fi văzut, ori simțit, prezența unei a treia persoane la capul patului. Și‑a ridicat cu repeziciune pistolul. Retrăgându‑se din cameră cu rapiditate, a urlat:
Cine este?
După care totul s‑a dezlănțuit, în minutul următor. Cu iuțeala fulgerului mi‑am scos revolverul din toc și am tras, apoi m‑am aruncat într‑o parte și am tras din nou. A doua împușcătură a fost inutilă. Puștiul era deja mort.“
Billy the Kid a fost înmormântat în cimitirul militar din Fort Sumner, între foștii săi tovarăși de arme și fărădelegi, Tom O’Folliard și Charlie Bowdre.
Nici omul legii, șeriful Pat Garrett, nu a avut parte de o moarte firească: la 29 februarie 1908, la vârsta de 58 de ani, a fost împușcat pe la spate de un vecin, Wayne Brazel.
Acesta, care nici măcar nu era un răufăcător, și‑a recunoscut vina, a fost arestat, judecat și achitat. După 28 de ani, Billy the Kid era răzbunat.
"Billy the Kid"
„Billy the Kid“ s‑a născut la 23 noiembrie 1859, într‑un cartier irlandez din New York City. Dacă tatăl său biologic, Patrick McCarty, rămâne o figură obscură, mama sa a fost Catherine McCarty. Aceasta s‑a mutat cu cei doi fii ai săi, Henry și Joseph, în 1868, în Indianapolis. Acolo l‑a întâlnit pe William Antrim, de care s‑a îndrăgostit și cu care a trăit până la moarte, în 1874.
În anul 1873, cei doi s‑au căsătorit la Prima Biserică Presbiteriană, în Santa Fe, după care s‑au stabilit în Silver City. La scurtă vreme după aceea, soțul va deveni dependent de alcool și de jocurile de noroc. Singură acasă, fără nici un sprijin și cu doi copii de crescut, Catherine McCarty câștiga ceva bani spălând vase, făcând prăjituri la cuptor sau închiriind din când în când o cameră. Toate acestea până la moartea sa, survenită în septembrie 1874.
Billy, în vârstă de 14 ani, a fost luat în îngrijire de niște vecini inimoși, care i‑au găsit de lucru într‑un hotel. Proprietarul hotelului s‑a declarat satisfăcut atât de munca prestată de băiat, dar mai ales, de faptul că „a fost singurul tânăr care a lucrat pentru el și nu i‑a furat nimic.“ Obligat să caute o nouă locuință, Billy s‑a mutat într‑o casă de la marginea orașului, cu reputația de sălaș al bandiților.
Primele delicte

Un an mai târziu, șeriful Harvey Whitehill, din comitatul Grant, l‑a arestat pe Henry McCarty, pentru culpa de a fi furat o bucată de brânză. Acesta a fost primul său delict. La 24 septembrie 1875, era din nou arestat, după ce s‑a descoperit că tăinuia haine și arme de foc furate de un alt bandit, tovarăș de‑al său.
În închisoare, McCarty nu va sta decât o singură zi, evadând pe hornul închisorii. Iarăși fugar, McCarty se va stabili, în 1876, în sudul statului Arizona, lucrând ca supraveghetor la turmele de oi sau ca îngrijitor de ferme. Acolo s‑a înhăitat cu John R. Mackie, care l‑a inițiat în furtul de cai. Aici i s‑a spus prima oară lui McCarty „Kid Antrim“. Iar în anul următor, Billy a angajat o altercație cu un fierar irlandez din Fort Grant, Frank „Windy“ Cahill.
După un schimb dur de replici de ambele părți, Cahill și‑a pierdut cumpătul și l‑a trântit pe Billy la pământ. Acesta s‑a ridicat imediat, a scos pistolul și l‑a împușcat. După care, de teama unei răzbunări a tovarășilor, Billy a trecut în New Mexico. La început se va stabili în Apache Tejo, unde, alăturându‑se unei bande de hoți de vite, a prădat, o vreme, turmele magnatului local, John Chisum.
Negocierea cu guvernatorul

În toamna anului 1877, McCarty, care începuse să se autonumească William H. Bonney, s‑a stabilit în Lincoln, unde a prestat, la început, munci cinstite: angajat la o fabrică de brânzeturi, muncitor pe la diverse ferme.
Ceea ce s‑a numit mai târziu „Războiul din comitatul Lincoln“ l‑a găsit pe Billy the Kid supraveghetor al cirezii de vite și totodată lucrător la ferma moșierului John Tunstall. Acesta îl avea drept partener pe avocatul Alexander McSween. Interese antagonice de afaceri au dus la izbucnirea unui conflict între cei doi și alți doi negustori cu tradiție, din comitat, Lawrence Murphy și James Dolan. Ultimii doi au angajat patru pistolari care, la 18 februarie 1878, l‑au pândit și l‑au ucis pe John Tunstall.
După omoruri, reglări de conturi și răzbunări de ambele părți, în toamna anului 1878, Lew Wallace, guvernatorul statului New Mexico, proclamă imediat o amnistie generală. Billy the Kid, aflat în statul Texas, s‑a înțeles cu guvernatorul să se întoarcă, cu condiția să nu fie întemnițat, însă să depună mărturie în fața Marelui Juriu.
Negocierea dintre el și guvernator a avut loc în martie 1879, în districtul Lincoln, și, deși guvernatorul i‑a promis imunitate, Billy s‑a înfățișat la discuția cu el cu un pistol într‑o mână și cu o carabină Winchester în cealaltă. Guvernatorul își va ține cuvântul, iar McCarty va fi liber să plece după proces.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

16 aprilie 2007 - Masacrul de la Virginia Tech

Mesaj Scris de Admin la data de 18.04.10 21:15






16 aprilie 2007 - Masacrul de la Virginia Tech
Cel mai sangeros incident petrecut vreodata intr-o institutie de invatamant din Statele Unite a avut loc in statul Virginia, in primavara anului 2007 si a reaprins dezbaterile privind legalitatea vanzarii si folosirii de arme de foc – fapt garantat de sute de ani, printr-un amendament la Constitutia SUA. Primul atac a avut loc la ora locala 7:15, in West Hambler Johnston Hall, un camin locuit de 900 de studenti. Doua persoane au fost ucise, studenta Emily J. Hilscher si supraveghetorul Ryan Clark.
Potrivit ziarului Washington Post, studenta ar fi fost ucisa de fostul ei iubit iar autoritatile au calificat acest atac un „incident domestic”, fara sa ia nici o masura de securitate in afara inchiderii cladirii unde avusesera loc crimele. Doua ore mai tarziu, alte impuscaturi au inceput sa se auda la Noris Hall, o cladire aflata in partea opusa a campusului. In decurs de doar 9 minute atacatorul a tras nu mai putin de 170 de gloante, ucigand 26 de studenti si patru profesori. Politistii au ajuns la fata locului in trei minute si au reusit sa intre in cladire doar cinci minute mai tarziu, deoarece ucigasul blocase usile. Ultimul foc de arma, prin care criminalul s-a sinucis, s-a auzit cand politistii urcau scarile.
Expertizele balistice au confirmat ca si pistolul folosit in primul atac ii apartinea tot criminalului, un student pe nume Cho Seung-hui, nascut in Coreea de Sud dar crescut in SUA. Postul de televiziune NBC a primit, doua zile mai tarziu, un colet postal pe care criminalul il trimisese intre cele doua atacuri, dupa cum dovedeste timbrul atasat. Pachetul cuprindea o scrisoare de 1800 de cuvinte, fotografii si inregistrari video. Intr-una dintre fotografii Cho era infatisat purtand doua arme iar in scrisoare coreeanul se proclama aparator al celor slabi si-si declara admiratia fata de autorii masacrului de la Colombine. Printre cei ucisi s-au numarat si profesorul de origine Liviu Librescu, care a fost impuscat in timp ce-si tinea cursul, dar a reusit sa-si salveze studentii de la moarte.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Cand America isi ucidea betivii

Mesaj Scris de Admin la data de 18.04.10 20:25


Cand America isi ucidea betivii


Perioada Prohibitiei a fost prezentata in filme, carti si jurnalele de actualitati de cele mai mult ori fals, ca o epoca romantica in care rebelii sfidau autoritatile spre a putea ciocni cu pahar cu whisky iar „baietii destepti”, ca de pilda Al Capone, au stiut sa faca avere din contrabanda cu spirtoase, pe sub nasul sau adesea cu complicitatea oficialitatilor. De fapt, realitatea a fost mult mai dura si impotriva Prohibitiei s-a luptat nu de fatada, ci intr-un mod foarte real si foarte violent. Printre metodele folosite, si de care s-a vorbit foarte putin, pentru ca reprezinta un episod nu prea placut din istoria celei mai mari democratii a planetei, se numara si otravirea deliberata a sticlelor de bautura.
Epidemie de Craciun
Anul 1926. Seara de Ajun. Strazile din New York sunt pline de zapada si lumini multicolore. Cate un trecator intarziat se grabeste spre casa, pentru a-si petrece sarbatoarea in sanul familiei. Brusc, pe usa spitalului Belevue da buzna un barbat care se clatina pe picioare si spune ca Mos Craciun il urmareste cu o bata de baseball in mana. Inainte ca personalul spitalului sa-i acorde primul ajutor, barbatul moare insa. La cateva ore, un alt individ, tot in stare de ebrietate, se prezinta cu dureri groaznice la camera de garda. Nici el nu va mai putea fi salvat. Pana la ziua, vor mai veni cateva zeci de betivi, dintre care opt vor sucomba. In urmatoarele doua zile, alti 23 de locuitori ai metropolei vor muri, din cauza bauturii.
Presa a scris despre aceasta ciudata „epidemie” dar nimeni nu s-a mirat, fiindca in zilele Prohibitiei, numarul victimelor provocate de bauturile alcoolice fabricate din tot felul de substante toxice sau continand impuritati si metale grele a fost foarte ridicat. Dar de asta data, lucrurile stateau altfel. Pentru ca decesele, vor realiza curand investigatorii, se produsesera cu largul concurs al guvernului american. Frustrate sa-si vada eforturile de interzicere a bauturii luase in ras, caci populatia continua sa bea pe rupte, oficialii federali au recurs la o abordare mai „pragmatica”. Ei au dispus introducerea de otravuri in alcoolul fabricat in industria chimica din SUA, si care era furat cu regularitate de contrabandisti, pentru producerea de bauturi contrafacute. Ideea era de a teroriza consumatorii, determinandu-i sa nu se mai atinga de sticlele oferite pe sub mana. Rezultatul a fost insa cu totul altul: peste 10.000 de oameni au pierit otraviti, cazand victime patimii pentru alcool, tentatia fiind in cazul lor mai puternica decat instinctul de conservare...
Coada lunga a CIA
„Razboiul chimistilor impotriva Prohibitiei” ramane una dintre cele mai stranii si mai letale decizii din istoria Americii. Asa cum spunea unul dintre cei mai inversunati oponenti ai sai din anii ’20, Charles Norris, legistul-sef al orasului New York in acea perioada, „a fost experimentul nostru national in materie de exterminare”. Un episod socant si dezavuat de administratiile ulterioare, care s-au straduit sa-l faca uitat. Dar faptul ca guvernele de la Washington au condamnat un asemenea experiment nu le-a impiedicat sa-l repete: in 1970, campurile de la Paraquat, cultivate cu marijuana, au fost stropite cu erbicid, cu intentia distrugerii recoltelor; scopul nemarturisit a fost insa de a „da o lectie” traficantilor: daca ar fi murit cativa narcomani, dupa consumarea de droguri otravite, exemplul lor i-ar fi facut pe altii sa renunte la viciu, au considerat guvernantii.
In cele din urma, proiectul a fost intrerupt, din cauza scandalului declansat in presa, dar au persistat zvonurile legate de posibila implicare a CIA in otravirea drogurilor introduse in inchisori – dupa ce numerosi detinuti au murit brusc si fara o cauza aparenta. In anii Prohibitiei insa, tocmai ziarele au fost cele care au sustinut programul de otravire a bauturii. Intr-un editorial publicat in 1927 in Chicago Tribune se scria: „In mod normal, nici un guvern american n-ar trebui sa se angajeze intr-o asemenea actiune. Dar fanatismul celor ce nu se pot dezlipi de alcool merita o lectie si astfel de masuri, chiar daca par barbare, sunt pe deplin justificate”. In ziarul Omaha Bee, un ziarist ii acuza pe cei ce se opuneau masurilor „barbare” ca ar fi mana in mana cu contrabandistii.
Razboiul chimistilor
Toata povestea incepuse odata cu ratificarea Amendamentului 18 la Constitutia americana, prin care se interzicea fabricarea, transportul sau consumul de bauturi alcoolice in SUA. Legea Volstead, votata la presiunea opozantilor alcoolului, a dus la intrarea in vigoare a Prohibitiei, la 1 ianuarie 1920. Dar oamenii au continuat sa bea, si inca in cantitati si mai mari. S-au deschis numeroase localuri ilegale – doar in New York, in 1930 existau peste 30.000 de asemenea stabilimente, multe in apartamente de bloc sau in subsoluri. Raspunsul sfidator al natiunii fata de noile legi i-a socat pe cei care crezusera sincer ca amendamentul va deschide o era de comportament integru. S-a reusit blocarea contrabandei cu alcool de peste granite dar sindicatele crimei au inceput sa fure cantitati masive de alcool industrial, folosit la fabricarea vopselurilor si a solventilor, la combustibili si echipament medical, alcool care era redistilat, spre a-l face comestibil.
Pe la 1925 guvernul de la Washington recunostea ca peste 240 milioane de litri de alcool industrial erau furati anual. In replica, presedintele Calvin Coolidge a hotarat sa ia masuri mai agresive, apeland la chimie: in alcoolul industrial au fost introduse substante toxice letale. Gangsterii nu s-au lasat nici ei: au angajat propriii chimisti pentru a „curata” alcoolul si a-l face baubil. Autoritatile federale au facut atunci alcoolul si mai periculos, adaugand alte substante, ce nu mai puteau fi filtrate. O simpla enumerare a unora dintre „ingredientele” acestui cocktail mortal e suficienta sa ne ingrozeasca: kerosen, benzina, cadmiu, iod, zinc, saruri de mercur, nicotina, eter, formaldehida, cloroform, camfor, acid carbolic, acetona. In plus, s-a adaugat mai mult alcool metilic – ajungand ca acesta sa reprezinte 10% din produsul final. Rezultatele au fost imediat vizibile, incepand cu acel Craciun fatidic al anului 1926.
Ziarele au demarat campanii de presa incercand sa atinga atentia populatiei asupra pericolului la care se expune. „Practic, toate bauturile alcoolice vandute la ora actuala in New York sunt otravite”, scria New York Times in 1928. Iar fiecare deces provocat de alcool era mediatizat pe larg. Autoritatile locale au permis chiar toxicologului Alexander Gettler ca, dupa confiscarea unei mari cantitati de alcool contrafacut, sa dea publicitatii compozitia chimica a licorii: substantele nocive din componenta bauturii ar fi putut ucide si un elefant! Nimic nu i-a determinat insa pe adeptii lui Bachus sa se predea: in New York, sute de oameni mureau in fiecare an dar in ciuda acestui lucru si a faptului ca otravurile folosite erau tot mai puternice, numarul consumatorilor de bauturi contrafacute crestea. Oficial, programul de otravire a alcoolului a incetat odata cu anularea Amendamentului 18, in decembrie 1933 si ca prin farmec, presa americana a incetat sa mai dea vreo atentie acestui grav fenomen social. O tacere care continua sa fie pastrata si astazi, pentru ca nepotii Unchiului Sam au bunul obicei de a-si spala pana si cele mai murdare rufe in familie...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Marea prăbușire a Bursei americane din 1929, rezultatul lăco

Mesaj Scris de Admin la data de 21.01.10 15:32

Marea prăbușire a Bursei americane din 1929, rezultatul lăcomiei capitalismului “Trebuia să stai la coadă ca să găsești un loc de unde să te arunci pe fereastră, și speculanții vindeau locuri pentru trupuri în East River” (Umoristul Will Rogers, comentând consecințele prăbușirii Bursei din 1929) Coada se întindea de-a lungul coridorului, trecea prin...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Statuia Libertatii

Mesaj Scris de Admin la data de 15.11.09 13:30


Statuia Libertatii


Simbol nu doar al orasului ci si al Statelor Unite, in general, Statuia Libertatii, situata in Golful Superior New York, reprezinta o deschidere catre Lumea Noua. Inalta de 46 metri, masurand 96 de la baza, ingloband soclul si piedestalele, dintre care cel mai mare este in forma de stea, monumentala statuie daruita de poporul francez, cu ocazia implinirii a o suta de ani de independenta americana, a fost ideea lui Edouard-René Lefebvre, important specialist in drept si politician francez. Statuia s-a numit initial „Libertatea care ilumineaza lumea” si este opera sculptorului Frédéric Auguste Bartholdi.
Este placata cu cupru si reprezinta o femeie infasurata intr-o roba clasica, avand pe cap o coroana cu sapte colturi, simbolizand cele sapte continente si la picioare lanturile rupte ale sclaviei. In mana dreapta, ridicata, tine o torta, iar in mana stanga o carte pe care scrie data Declaratiei de Independenta – 4 iulie 1776. Banii necesari intr-o prima etapa au fost stransi de poporul francez si sculptorul a inceput sa lucreze din 1875.
A construit mai intai o macheta din teracota si apoi a realizat trei versiuni din ce in ce mai mari si, in cele din urma modele din lemn, in marime naturala, reprezentand fragmente din statuie. Au fost imbracate in ghips iar dulgherii au realizat mulajele din lemn. In mulajele respective au fost asezate fasii de cupru, batute pentru a lua forma dorita, dupa care au fost fixate pe un cadru suport. Dupa ce statuia a fost ridicata in marime naturala, a fost demontata si impachetata in 214 lazi care au sosit la New York, la 17 iunie 1885.
Ridicarea statuii prezenta probleme speciale pentru ca, data fiind suprafata extinsa care inchidea un interior gol, era vulnerabila in fata vanturilor. Pentru rezolvarea acestora, Bartholdi a apelat la ajutorul lui Gustave Eiffel, care a proiectat sistemul de sustinere intern. Eiffel a optat pentru un cadru structural, cu un turn central alcatuit din patru coloane verticale legate intre ele prin trevee orizontale si diagonale.
Dupa mai multe intarzieri cauzate de lipsa banilor, statuia a fost terminata in 1886, costul ei ridicandu-se la 800.000 de dolari, o suma uriasa pentru vremea respectiva, din care mai mult de jumatate a reprezentat donatia statului francez. Statuia cu cele 354 de trepte in interior, cu 300.000 de nituri care prind invelisul exterior, alcatuit din aproximativ 300 de placi din cupru, cu o greutate totala de 204 tone, a fost dezvelita la 28 octombrie 1886, in cadrul unei parade impresionante.
Au luat parte la festivitati presedintele Grover Cleveland si membrii cabinetului sau, reprezentanti ai guvernului francez si ai Uniunii Franco-Americane. Devenita repede o emblema a tarii, statuia a suferit de-a lungul anilor o serie de schimbari minore. Astfel, flacara tortei, creata de Bartholdi din cupru masiv, acoperit cu foita de aur, a fost prevazuta cu hublouri, iar Gutzon Borglum, sculptorul Muntelui Rushmore, a creat un semnal luminos prin introducerea unor portiuni mari de sticla. Vanturile, ploile si aerul sarat au actionat asupra monumentului cauzand atat o deplasare a structurii, cat si o distrugere a invelisului exterior.
Programul de reparatii, initiat in 1983, a avut in vedere repararea tuturor acestor pagube. Au fost inlocuite placi, au fost fixate noi garnituri si nituri si statuia a fost curatata inlaturandu-se sapte straturi de vopsea cu care a fost invelita de-a lungul anilor. A fost, de asemenea, corectata alinierea capului si conectat cadrul care sustine bratul drept, iar torta si flacara complet inlocuite. S-a avut in vedere si imbunatatirea serviciilor pentru turisti: lumini, lifturi de sticla, sistemul de ventilatie. Evenimentele tragice de la 11 septembrie au dus insa la interzicerea accesului in statuie, pentru o vreme, dar ea continua sa arate celor care o privesc o cale spre lumina si libertate semanand speranta in sufletele tuturor.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

America poartă, pe nedrept, numele unui hoț și negustor de m

Mesaj Scris de Admin la data de 13.10.09 18:30

America poartă, pe nedrept, numele unui hoț și negustor de murături Faptul că nu unul, ci două continente – America de Nord și de Sud – au fost numite după Amerigo Vespucci, acest comerciant-explorator italian, se datorează probabil abilității acestuia de a minți. Pretinzând că a descoperit continentul...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

6 lucruri fascinante despre maiasi

Mesaj Scris de Admin la data de 01.10.09 13:14

6 lucruri fascinante despre maiasi


http://www.askmen.ro/6_lucruri_fascinante_despre_maiasi-a7896.html

Maiasii sunt o civilizatie Mesoamericana, cunoscuti pentru abilitatile de scriere a limbii americane pre-columbiane, ca si a artei, arhitecturii si a sistemelor matematice si astronomice. Existe multe idei preconcepute gresite despre maiasi, lucru ce ar trebui sa ia sfarsit. O sa va detaliez o lista cu cateva lucruri pe care nu le stiati despre aceasta civilizatie antica.

Cultura continua

Exista numerosi maiasi care inca locuiesc in zonele lor de bastina. De fapt sunt 7 milioane de maiasi care traiesc in zonele de bastina. Unii s-au adaptat culturii moderne a zonei in care sunt, altii si-au pastrat traditiile, continuand chiar sa vorbeasca propria limba, ca limba de baza. Cea mai mare populatie de maiasi se gaseste in Yucatan, Campeche, Quintana Roo, Tabasco si Chiapas, dar si in Belize, Guatemala si in partea de vest din Honduras si El Salvador.

Foarte buni medici

Maiasii au niste tehnici medicale excelente. Sanatatea si medicina in perioada maiana antica era un amestec complex al mintii, trupului, religiei, rutualurilor si stiintei. Medicina era practicata de cativa care primisera o educatie aleasa. Acesti barbati numiti shamani erau un fel de medium intre lumea fizica si cea a spiritelor. Din moment ce medicina era atat de strans legata de religie si vrajitorie, era esential ca shamanii maiasi sa aiba cunostinte vaste si abilitati.

Este cunoscut faptul ca maiasii suturau ranile cu par uman, reduceau fracturile si aveau cunostinte de a face operatii dentare, facand proteze din jad si turcoise.

Sacrificiu cu sange

Unii maiasi inca mia practica acest tip de sacrificiu. Se stie ca maiasii practicau sacrificiul din motive religioase si medicale, dar ceea ce majoritatea nu stiu este ca maiasii inca mai practica acest sacrificiu. Sangele de pasare a fost inlocuit cu cel uman.

Calmante

Maiasii foloseau calmantele. In ritualurile religioase foloseau droguri halucinogene, dar si in viata de zi cu zi pentru a calma durerile. Anumite tipuri de ciuperci, tutun si diferite plante sunt folosite pentru a face substante alcoolice.

Saunele

Maiasii foloseau saunele. Un element purificator la maiasii antici erau baile fierbinti. Asemanatoare saunelor din zilele noastre, baile erau construite din pereti si tavane din piatra cu o mica deschidere in varful tavanului. Apa pusa pe rocile fierbinti ale stancilor din camera creau aburi, oferind un loc in care sa se elimina impuritatile. Regii maiasi aveau un obicei din a merge la aceste saune, pentru ca se simteau mai revitalizati, mai curati.

Misterul maias

Nimeni nu stie ce a cauzat cu adevarat colapsul culturii maiase. Unele teorii sustin ca declinul populatiei maiase a fost cauzat de suprapopulatie, invazie straina, revolta taranilor. Mai sunt cateva ipoteze care includ dezastrul mediului inconjurator, epidemii, schimbarea climei. Unii invatati aclama ca din cauza unei secete de 200 de ani civilizatia maiasa a suferit colapsul.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

24 ianuarie 1848 descoperirea aurului californian

Mesaj Scris de Admin la data de 04.04.09 16:45

24 ianuarie 1848 descoperirea aurului californian

El Dorado, goana dupa aur

Descoperirea zacamintelor de aur in California a declansat o perioada de isterie colectiva. Multi dintre aventurierii care au migrat in California in speranta ca vor gasi comori au gasit doar atata aur cat sa-si plateasca cheltuielile cotidiene. In general, goana dupa aurul californian este considerata ca fiind incheiata in 1858, moment in care incepe o noua aventura: goana dupa aurul din Colorado.
Dupa cucerirea Texasului de catre americani, presedintele Polk a trimis cativa agenti in California si a ordonat flotei sa ocupe San Francisco in caz de razboi cu Mexicul. California era o provincie indepartata a Mexicului, slab legata de guvernul central, a carei populatie se ridica la vreo 10.000 de spanioli, 24.000 de indieni, 500 de americani si aproximativ 100 de englezi. In 1845, John Louis O’Sullivan a introdus in vocabularul politic american teoria “destinului vadit”, afirmand ca expansiunea americana urmarea “sa implineasca un destin
 Destinul nostru vadit este de a ne raspandi si de a lua in stapanire intregul continent pe care Providenta ni l-a dat
”
Agentii americani au organizat o mica “rascoala” in California, dupa care au votat alipirea Republicii California la Statele Unite ale Americii. Cu sprijinul fortelor navale americane, rasculatii au ocupat intreaga provincie. La 7 august 1846, SUA anuntau printr-o proclamatie anexarea Californiei si restabilirea “pacii si armoniei”. La mai putin de doi ani, descoperirea zacamintelor de aur in California a electrizat lumea intreaga.
James Marshall era tamplarul sef al fabricii de cherestea a lui John Sutter (un excentric care avusese ideea utopica de a crea un imperiu agricol in California), situata la 56 km de New Helvetia, pe albia lui American River, langa localitatea Coloma. La 24 ianuarie 1848, el a descoperit granule de aur pe fundul raului. Desi Sutter si Marshall au cazut de acord sa devina parteneri, incercand sa pastreze monopolul asupra descoperirii, au fost curand asaltati de mii de aventurieri in cautarea norocului. Acestia si-au instalat taberele in imprejurimi, locuind in conditii pe care doar promisiunea descoperirii aurului le putea compensa. Muncitorii lui John Sutter au abandonat munca pamantului, pornind in cautarea aurului.
In San Francisco, vestile despre descoperirea aurului au fost considerate la inceput exagerate de catre cei 800 de rezidenti. Cu toate acestea, la scurt timp dupa anuntarea descoperirii, in San Francisco sosea primul vas cu emigranti chinezi. Acestia au fost urmati de mii si mii de cautatori ai norocului din SUA, Europa, Asia si Australia.
1849 avea sa fie anul celei mai spectaculoase migratii umane pe pamant american. “The 49’ers (sintagma americana avand un inteles asemanator cu cea romaneasca ce ii numeste pasoptisti pe revolutionarii de la 1848) sau argonautii anului 1849 erau in marea lor majoritate barbati necasatoriti, veniti din estul Statelor Unite. Lor li s-au adaugat zeci de mii de emigranti europeni, asiatici si sud-americani, ridicand numarul argonautilor la peste 100.000. Dintre acestia peste 40.000 au traversat cu carutele campiile Statelor Unite, aproape 10.000 au venit prin America Centrala, Panama si Nicaragua, iar alti 50.000 au sosit pe calea apei, multi din Asia”, afirma Bogdan Barbu in “Argonautii anului 1849”.
In 1851, la doi ani dupa declansarea goanei dupa aur, in rada portului San Francisco, erau ancorate 800 de nave parasite de echipajele lor. Hoarde de mineri aveau ca tinta centura aurului, tinutul Mother Lode, care se intindea pe o zona lunga de 250 km si lata de circa 10 km, acoperind California centrala si dealuri ale Sierrei Nevada, de-a lungul districtelor Mariposa, Toulume, Calaveras, Amador, El Dorado, Place si Nevada.
Cei mai multi dintre aventurieri doreau sa-si asigure o cantitate cat mai mare de aur cu care sa se intoarca in locurile de unde plecasera, pentru ca viata in California era dura si adeseori violenta. In taberele miniere linsajul lua uneori locul unui sistem de justitie organizat, iar in orasele din jur situatia era asemanatoare. In San Francisco, spre exemplu, intre 1849 si 1856 s-au inregistrat 1.400 de omoruri, doar trei dintre ucigasi fiind pedepsiti. Taberele primeau nume sinistre, precum Hell’s Half Acre (Jumatatea de acru a iadului) sau Hangtown (Orasul spanzuratorii), in amintirea grozaviilor petrecute acolo.
In primul an al goanei dupa aur, conditiile de locuit inadecvate, mancarea proasta si lipsa medicamentelor au cauzat moartea a circa 10.000 de oameni, majoritatea din cauza dezinteriei. Cei ajunsi in Mother Lode in 1849 descopereau o lume a haosului, mizeriei si a preturilor astronomice. Un ou se vindea cu 1 dolar (echivalentul a 25 de dolari la nivelul anului 1998!), o masa costa 5-10 dolari (125-250 dolari 1998), iar o lopata 20 de dolari (450 dolari 1998). Cum dolarii erau putini, nisipul aurifer devenise moneda de schimb.
S-a gasit aur in alte cateva locuri din California, dar fiecare noua descoperire era comparativ cu cea din 1849 un foc de paie. Scenariul era mereu acelasi: la 2-3 luni dupa ce se afla despre filoane de aur, apareau in zona respectiva cateva targuri alcatuite, de obicei, dintr-o singura ulicioara pe care erau aliniate siruri de case de lemn, din care cel putin jumatate erau hoteluri, tractire si case de joc. Minerii incercau, dar nu prea reuseau, sa mentina ordinea si legea, deoarece fiecare descoperire de aur presupunea aparitia in zona a unor indivizi care nu se dadeau inapoi de la nici o faradelege.
In aceste conditii, nu au fost multi mineri care au reusit sa se imbogateasca cu adevarat. Unii s-au intors acasa cu ceea ce reusisera sa agoniseasca, dar cei mai multi au ramas in California, devenind fermieri sau practicand diverse alte “meserii”: prospectau, vanau, asezau curse pentru animale, manau vite, calauzeau uneori diligente cu calatori sau mai adesea le atacau, faceau recunoasteri pentru fortele armate, transportau sau insoteau incarcaturi de valoare, jucau carti, se imbatau, faceau comert cu indienii sau se bateau intre ei.
Cei mai inspirati au fost aceia care si-au dat seama rapid ca se poate castiga foarte bine din vanzarea de alimente, unelte si alte produse de stricta necesitate. Acesta a fost cazul “celor patru mari” ai Californiei: Leland Stanford, Charles Crocker, Collis P.Huntington si Mark Hopkins, care au facut averi de pe urma comertului in Sacramento.
Goana dupa aur s-a incetinit pe masura ce minele cele mai bogate au fost golite.
Dupa 1856, taberele in care domnea haosul si violenta au fost inlocuite cu asezari permanente, cu o conducere organizata, legi bine stabilite si forte suficiente pentru apararea ordinii. Asezari precum Sacramento, San Francisco sau Los Angeles, in care aurul a fost folosit pentru stimularea altor activitati economice, au devenit orase dinamice si prospere. Colonizarea lor a continuat in ritm sustinut si dupa incheierea goanei dupa aur. In acelasi timp, localitatile dependente exclusiv de minerit au fost treptat parasite, transformandu-se in orase ale fantomelor (ghost towns), dupa ce minele au fost epuizate. Astazi pot fi vizitate in zona Mother Lode astfel de asezari parasite, devenite puncte de atractie turistica, iar pe locul morii lui Sutter, de langa Coloma, a fost deschis parcul istoric Marshall.
Goana dupa aur a dinamizat viata economica si sociala a Californiei, care in secolul XX avea sa devina unul dintre cele mai bogate si mai populate state ale Uniunii. Luandu-se in calcul valoarea dolarului la nivelul anului 1998, intreaga cantitate de aur extrasa din minele californiene intre 1848 si 1858 a fost evaluata la circa 2 miliarde de dolari.
Raportul dintre argint si aur fusese stabilit la 16 la 1, dar dupa descoperirea aurului din California pretul aurului a scazut si, intrucat dolarul de argint era rar (s-au batut numai 8.000.000 de dolari de argint intre 1792 si 1873), moneda de argint a fost tezaurizata, in circulatie ramanind doar cea de aur.
Pe de alta parte, triburile de indieni din California au fost exterminate cu cruzime; intr-un deceniu, dupa descoperirea aurului in California, prospectorii si aventurierii au decimat populatia indiana, reducand-o de la 150.000 la 30.000 de suflete. Supravietuitorii au fost goniti spre desert.
O data cu construirea liniei ferate transcontinentale a inceput si exterminarea in masa a turmelor de bizoni. In doar trei ani au fost vanati in jur de 9 milioane de bizoni. Turmele de bizoni au disparut din Sud, iar cele care au mai ramas in Nord s-au refugiat in padurile californiene.
Minerii de la 1849 au devenit unul din subiectele preferate ale literaturii populare americane, un exemplu fiind Povestirile argonautilor, publicate in 1875 de scriitorul Bret Harte. Acelasi subiect a devenit ceva mai tarziu o mina de aur pentru producatorii de la Hollywood. Viata aventuroasa si violenta a Vestului salbatic – cu cowboy, cu largi sombrerouri, cu hoti de vite, serifi si cete inarmate, cu cavalcade spectaculoase si lupte cu indieni – a intrat in spiritul si mitologia americana, dupa cum afirma J.Frank Dobie.
In 1925, Charles Chaplin a regizat una dintre capodoperele cinematografiei universale: “Goana dupa aur”, film in care, alaturi de Chaplin, jucau Georgia Hale si Mark Swain si pe care “vagabondul” l-a reeditat in varianta cu sunet. Filmul a devenit celebru gratie catorva scene antologice: cina de Ziua Recunostintei, in timpul careia Chaplin “savureaza” o gheata fiarta, casa suspendata intr-un echilibru precar pe o stanca si dansul chiflelor. Dar, cu toate acestea, “ceea ce impresioneaza mai mult nu sunt secventele antologice, ci raportul exact intre tandrete si amaraciune, dintre cruzime si ras care caracterizeaza singuratatea personajului”, afirma Tristan Renaud.
In 5 decembrie, presedintele american James Knox Polk s-a prezentat in fata Congresului, aducand cu el si 230 de uncii de aur californian. Presedintele a confirmat zvonurile despre existenta unei mari cantitati de aur pe coasta de Vest. In urma discursului presedintelui Polk, febra aurului s-a raspandit pe tot teritoriul Statelor Unite si chiar in alte parti ale lumii.
Levi Strauss, un evreu care a emigrat din Germania in Statele Unite, a petrecut cativa ani la New York invatand si facand comert cu postavuri. In 1875, Levi s-a mutat in California impreuna cu sora si cumnatul sau. Acolo si-a deschis un magazin cu unelte pentru mineri, in care a adus si un balot de panza foarte rezistenta, intetionand sa o vanda celor care vroiau sa-si confectioneze coviltire sau corturi. La scurt timp, un comerciant l-a vizitat si i-a sugerat ca ar trebui sa produca pantaloni din aceasta panza, pentru ca erau foarte utili celor care cautau aur in mine. Levi Strauss a inceput sa produca pantaloni care au avut un succes nemaipomenit printre mineri. Singura obiectie a acestora era ca pantalonii respectivi erau foarte aspri. Strauss a inlocuit panza cu o alta mai moale, denumita “panza de doc” pe care a adus-o din Franta. O alta problema erau buzunarele care se rupeau foarte repede. Un client, Jacob Davis a avut ideea de a folosi capse din cupru pentru ca sa prinda buzunarele de pantaloni mai bine. Ideea a fost patentata de cei doi in 1872.
In mai 1848, Sam Brennen, patronul ziarului local The California Star, a calatorit la Coloma pentru a verifica informatiile. S-a intors cu saci cu praf de aur, strigand: “aur, aur din American River!” Curand, aproape intreaga populatie masculina din San Francisco isi facea bagajele. La mijlocul lunii iunie, ziarul lui Brennen si-a suspendat aparitia pentru ca intreaga echipa redactionala renuntase la slujbe pentru a merge sa caute aur. Frenezia a cuprins rapid intreaga Californie. Mii de oameni se indreptau spre zona miniera, lasand recoltele sa putrezeasca pe camp sau dezertand din armata, precum soldatii de la fortul Monterey. In lunile urmatoare, californienilor li s-au adaugat mineri veniti din Oregon, Utah, Hawaii, Mexic si America de Sud. In luna august, stirile despre descoperirea aurului au ajuns pe coasta de Est, dar reactia initiala a fost una de scepticism.

http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=1067
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AMERICA

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 6 din 9 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum