ISTORIE=AMERICA

Pagina 5 din 9 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

ISTORIE=AMERICA

Mesaj Scris de Admin la data de 17.01.07 14:19

Rezumarea primului mesaj :

Misterul descoperirii AmericiiFenicienii, descoperitorii Americii?
În vara anului 1968, revista americană „Life” a publicat un senzațional articol, în care făcea cunoscută descoperirea unei inscripții feniciene la Paraiba, în Brazilia. Ulterior, întreaga presă americană a reluat vestea, care a făcut până la urmă ocolul Pământului. Prin urmare, nu Columb descoperise America și nici măcar sângeroșii vikingi, ci câțiva temerari navigatori fenicieni. Cum au putut ajunge ei până în America de Sud rămânea o extraordinară enigmă.
Lumea specialiștilor s-a împărțit în două tabere. Unii erau convinși de autenticitatea faptului și încercau să explice modul în care au trecut fenicienii Atlanticul, printre ei aflându-se și celebrul Thor Heyerdahl, care a și încercat traversări ale Atlanticului pe plute din papirus, pentru demonstrarea posibilității unei asemenea călătorii în antichitate. Alții aveau puternice îndoieli.
Deslușirea inscripției din piatră
Profesorul Frank Moore Jr. de la Universitatea din Cambridge – Massachusetts (S.U.A.), ca și arheologul francez H. Lehmann și-au propus să facă lumină asupra acestei întunecate istorii. Ei au cerut mai întâi profesorului P.I. Cross, un erudit cunoscător al limbii feniciene, să analizeze textul inscripției și să-l traducă exact. Acesta, dând curs rugăminții, l-a transpus în limba engleză, după facsimilul pus la dispoziție de către Muzeul Național din Rio de Janeiro. Textul, pe opt rânduri, istorisea călătoria pe apă, făcută de 12 bărbați, și trei femei, timp de doi ani, de la Ezion-Geber de lângă Marea Roșie, pe noul continent.
Profesorul Cross a fost surprins să constate că textul fusese scris cu caractere împrumutate din diverse forme ale alfabetului fenician, utilizate în epoci situate la distanțe foarte mari una de alta, ca și cum scribul ar fi anticipat forma grafică a unor litere necunoscute la vremea când textul în cauză fusese dăltuit în piatră. Mai mult, toate literele erau perfecte și frazele expuse gramatical, lucru de necrezut pentru nivelul de cunoștințe al unui simplu marinar, sau chiar scrib; chiar în țara de baștină nefiind decât rarisime asemenea performanțe și numai în texte de două-trei rânduri. Prin urmare, o nouă enigmă?
Falsul din inscripție
Dat publicității, raportul profesorului Cross a declanșat o adevărată goană după adevăr. Un grup de cercetători englezi a demonstrat foarte curând că textul feniciano-american conținea propoziții biblice, luate din Cartea Regilor, transcrise din ebraică în feniciană. Apoi, H. Lehmann a găsit că tema textului fusese împrumutată de la Herodot. În fine, profesorul F. Moore Jr. a găsit o greșeală fundamentală în text, anume faptul că autorul acestuia menționa că era supusul regelui Hiram din Sidon. Or, Sidonul nu a fost cârmuit niciodată de un asemenea rege, ci Tyr-ul.
De fapt, inscripția din piatră nu mai există…
Toate acestea au sugerat ideea unui fals arheologic. Drept urmare, prof. Moore Jr. a cerut Muzeului Național din Rio de Janeiro să-i acorde posibilitatea cercetării pietrei care purta înscripția în cauză. Stupoare! După luni de tăcere, instituția braziliană răspunde că nu a putut stabili locul unde se află piatra, fiind doar în posesia unei transcrieri pe hârtie a textului fenician, făcută de către o persoană necunoscută. Ancheta întreprinsă de către echipe internaționale de specialiști, la fața locului, s-a soldat cu o concluzie fermă: textul era o mistificare făcută de o persoană necunoscută. Istoria descoperirii Americii de către fenicieni era deci un fals. Dar cine putea produce totuși un asemenea fals?
Bănuielile au căzut asupra semitologului american Cyrus Gordon care încerca să acrediteze ideea colonizări Americii de către evrei, îndată după fuga lor din Palestina. Somat să dea socoteală, acesta a scos în vileag o scrisoare a doctorului brazilian Netto, întocmită în 1871, adresată directorului „Institutuo Historico e Geografici Brasileiro”, în care era reprodus textul. Cum Netto era un adept convins al vizitării Americii de către fenicieni, dar fără a se sprijini pe dovezi, nimeni la vremea lui nu i-a luat în serios „inscripția”, pe care, de altfel, niciodată nu a putut-o arăta în original, în tot timpul vieții sale. Din păcate, nici Gordon și nici reporterul revistei „Life” nu cunoșteau această poveste, care a răscolit câțiva ani lumea științifică, până ce adevărul a ieșit la lumină.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 02.07.15 20:20, editata de 2 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Re: ISTORIE=AMERICA

Mesaj Scris de Admin la data de 17.09.12 12:16

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9695/33/

Conventia de la Philadelphia din 1788, al carei rezultat final a fost Constitutia SUA, a desemnat orasul New York drept capitala temporara a SUA. Tot atunci s-a decis ca primul presedinte al tarii sa fie George Washington, care a avut doua mandate, intre 1789 si 1797. Acest "parinte al SUA" a murit in 1799, cu un an inainte ca orasul numit Washington (pe raul Potomac) sa devina capitala permanenta a SUA, in 1800. Si asta pentru ca lucrarile la constructia lui s-au incheiat atunci.

O mai veche traditie americana spunea ca orasul care gazduieste lucrarile Congresului (ramura legislativa a guvernului SUA, cu doua camere: Senat cu 100 membri si Camera Reprezentantilor, cu 435 de membri) sa fie capitala temporara. In consecinta, mai multe orase din SUA se pot lauda ca au fost capitale ale tarii: Philadelphia (unde s-a semnat Declaratia de Independenta, 1776), Baltimore etc. Interesant este ca orasul Lancaster din Maryland a fost capitala o singura zi, la 27 septembrie 1777.
Prima denumire a New York-ului a fost Nouvelle Angoulême, dat de navigatorul Giovanni Verrazzano in 1524 in onoarea regelui Frantei François I (fost duce de Angoulême). Apoi s-a numit Noul Amsterdam (colonie olandeza; liderul ei a cumparat de la indienii bastinasi Lenape insula Manhattan cu o salba de margele valorand 24 dolari!). Olandezii au cedat orasul englezilor, in schimbul micii insule Run (Indonezia) unde se producea nucsoara si alte mirodenii foarte scumpe.
Englezii l-au numit New York, de la regele James II al Angliei, fost duce de York si Albany. Dominat de englezi, New York a devenit, inca din 1790, cel mai mare oras din SUA, devansand Philadelphia. Celebrele cartiere Bronx, Brooklyn, Manhattan, Queens si Staten Island s-au reunit administrativ in 1898.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AMERICA

Mesaj Scris de Admin la data de 28.07.12 9:05

Cum a influențat alcoolul istoria americană


De-a lungul istoriei americane au existat câteva probleme de ordin cultural care au divizat societatea americană. Chestiunea sclavagismului a fost, poate, cea mai importantă dintre acestea, dar o altă problemă, mult mai neînsemnată, a tulburat profund America încă de la întemeierea coloniilor: alcoolul.

Istoria alcoolului în America este o poveste impresionantă a unor oameni care s-au aventurat peste ocean, au cucerit și îmblânzit teritorii sălbatice, au dat naștere unei mari națiuni și celei mai mari puteri economice a lumii – și au făcut toate acestea în timp ce consumau mari cantități de alcool.

Începuturile alcoolului în Lumea Nouă

Băutura a ajuns în America pe faimoasa navă Mayflower. Ca majoritatea navelor britanice din vremea aceea, pe Mayflower era mai multă bere decât apă. Pe de-o parte, berea era mai sigură decât apa care putea fi ușor contaminată. Pe de altă parte, nu era mai plăcut pentru pasageri să petreacă 9 săptămâni pe vas beneficiind de o cantitate generoasă de alcool?!

Până au ajuns la Plymouth (locul debarcării), coloniștii aproape că își terminaseră proviziile. Unul dintre pasageri nota în jurnalul său că nu au mai putut continua căutările pentru un loc mai bun pentru că „proviziile noastre erau aproape pe terminate, în special berea.” Cât despre Puritani, aceștia au ajuns la Boston în 1630 pe o navă aprovizionată cu 37.000 litri de vin! În ciuda reputației lor, puritanii nu se opuneau consumului de alcool, ci doar excesului.

Rolul alcoolului în nașterea Americii moderne

Băutura cea mai des asociată cu Revoluția Americană este ceaiul (Partida de Ceai de la Boston), dar berea și romul merită și ele această onoare. George Washington își îmbărbăta trupele cu o rație zilnică de rom, fiind de părere că “beneficiile consumului moderat de alcool au fost experimentate în toate armatele și nu trebuie disputate.”

Niciunul din Părinții Fondatori nu s-a dezis de consumul de alcool: James Madison își începea ziua cu puțin whisky, John Adams cu cidru, Washington era proprietarul unei importante distilerii, iar Benjamin Franklin a scris o odă dedicată băuturii.

Rebeliunea Whisky-ului

Una din primele crize apărute în Statele Unite ale Americii are la bază whisky-ul, sau, mai exact, o taxă pe whisky. În 1791 Congresul a votat această nouă taxă care s-a dovedit a fi extrem de nepopulară, în special în M-ții Apalași, unde producția de whisky aducea venituri seminifcative fermierilor.

În 1794, lângă Pittsburg, a avut loc o mică rebeliune armată împotriva taxei, iar președintele Washington a condus el însuși o armată de miliție pentru a pune capăt a ceea ce a ajuns să poarte numele “Rebeliunea Whisky-ului”.

Republica Alcoolică

La începutul secolului al XIX-lea, americanii consumau chiar mai multă băutură decât o fac în zilele noastre: mai mult de 18 litri de alcool pur de persoană în fiecare an (astăzi media fiind cam de 2 litri).

Istoricul american W.J. Rorabaugh a scris, în 1979, o carte de istorie socială cu numele de Republica Alcoolică, în care spune că „americanii beau acasă sau când erau plecați, singuri și împreună, la muncă sau în timpul liber. Ei beau înainte de masă, în timpul mesei și după.”

Ulterior, nativilor consumatori de alcool li s-au alăturat numeroși alții prin imigranții europeni care au adus cu ei propriile meșteșuguri: distilerii scoțiene sau irlandeze, berării de tip german și secrete italienești pentru prepararea vinului. Lichiorurile americane nu erau însă vândute numai în saloane sau baruri și, în mod frecvent, nici măcar nu erau etichetate ca atare. Multe dintre acete lichioruri purtau numele de “sirop de tuse” sau “compus vegetal” și se găseau în farmacii. Aceste “medicamente”, având un conținut de alcool pur ce ajungea și până 47%, erau promovate ca leacuri pentru absolut orice, de la răceală la cancer.

Mare parte a popularității acestor “medicamente” venea din faptul că era acceptat și de prohibiționiști. Aceștia nu se opuneau acestor substanțe precum se opuneau băuturilor alcoolice, așa că puteau beneficia de efectelor lor benefice în timp ce purtau cruciada națională împotriva “romului demonic” și a “bisericii sale”, salonul.

Lupta împotriva demonului alcoolic

Mișcarea moderantistă caracterizează America încă de la început, dar a căpătat și o însemnată latură politică, fiind hrănită de prejudecățile împotriva imigranților (irlandezii și italienii catolici aveau o imagine de alcoolici incurabili). După războiul civil, din această mișcare au luat naștere două grupări puternice: Partidul Prohibiționst și Uniunea Creștină Moderantistă a Femeilor.

Cea mai cunoscută membră a acestei uniuni a fost Carry Nation, soția unui ministru din Kansas, care mergea prin saloane, împreună cu alte femei, și dedica imnuri patronilor pe care îi numea “distrugători ai sufletelor bărbaților”. Ea a fost arestată de nenumărate ori pentru acțiunile sale uneori violente.

Însă lupta în favoarea prohibiției a fost câștigată de Liga Anti-Saloane. Fondat în 1895, acest grup colabora cu bisericile locale, strângea fonduri și milita în favoarea unor legi pentru interzicerea lichiorurilor, având chiar numeroase succese în unele orașe și comitate.

În 1913, Liga a început lupta pentru elaborarea unui amendament constituțional care să interzică alcoolul. În timpul războiului mondial, mișcarea prohibiționistă a avut mult de câștigat, căci Liga a exploatat isteria americană anti-germană asociind berea cu națiunea germană. Succesul a venit în 1918 când Congresul a adoptat amendamentul al 18-lea, iar statele l-au ratificat într-un timp record, noua lege intrând în vigoare pe 17 ianuarie 1920.

Cum era însă de așteptat, probleme nu s-au terminat așa. Prohibiția nu doar că a eșuat în a interzice consumul de alcool, dar i-a dat o alură de plăcere interzisă, contribuind astfel la păstrarea obiceiului. Saloanele nu au dispărut, contrabanda cu băuturi alcoolice a înflorit, iar distilerii ilegale erau peste tot. Dacă înainte de ianuarie 1920 în New York existau 15.000 de saloane legale, după această dată se găseau 32.000 de “cluburi” care vindeau alcool pe ascuns.

Merite ale consumului de alcool?

Chinul prohibiției s-a încheiat 13 ani mai târziu, când infamul amendament 18 a fost declarat nul de unul nou, restabilind consumul de alcool în drepturile sale. Curând, a ieșit la iveală una din principalele schimbări aduse de toată această poveste: femeile au început să frecventeze și ele barurile. Înainte de primul război mondial, salonul era un loc destinat aproape exclusiv bărbaților (acesta fiind unul dintre motivele pentru care femeile erau în favoarea prohibiției). Dar după 1933, acestea – care își câștigaseră între timp și dreptul la vot – au reclamat și dreptul de a bea în public.

Influența alcoolului asupra culturii americane este atât de vastă încât ar fi imposibil să o apreciem la adevărata sa valoare. Fără această substanță atât de disprețuită de unii nu am citi azi operele literaturii clasice americane. Mari scriitori precum Ernest Hemingway, William Faulkner, Edgar Allen Poe, Eugene O'Neill, F. Scott Fitzgerald, Jack London, Henry Miller sau Jack Kerouac se numără printre cei mai faimoși consumatori de alcool din istoria SUA.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AMERICA

Mesaj Scris de Admin la data de 04.07.12 17:02

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AMERICA

Mesaj Scris de Admin la data de 20.06.12 6:13

România Liberă: De ce au ratat SUA posibilitatea de a deveni regat

Unul dintre aspectele cel mai puțin cunoscute ale istoriei Statelor Unite ale Americii este legat de situația tulbure care a urmat cuceririi independenței față de Marea Britanie. Există în arhivele americane o poveste potrivit căreia părinții fondatori ai Statelor Unite ale Americii au fost la un pas să transforme tânărul stat american într-o monarhie.



Candidatul ales era un aristocrat german, baron prusac Friedrich von Steuben. Acesta a luptat în Războiul de Independență al SUA, fiind chiar șef de stat major al comandantului armatei americane, George Washington, cel care avea să devină apoi primul președinte al Statelor Unite ale Americii.



Practic, el a adus tacticile de instrucție folosite de armata prusacă a lui Friedrich cel Mare, una dintre cele mai bune armate din Europa, în cadrul tinerei armate americane, formată mai ales din voluntari.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AMERICA

Mesaj Scris de Admin la data de 20.06.12 6:11

200 de ani de la izbucnirea Războiului din 1812


Ieri, 18 iunie, s-au împlinit două sute de ani de la începutul Războiului din 1812, aniversare care a trecut în mare parte neobservată. În general, acest război – supranumit în America și „al doilea război de independență” – nu se bucură de o prea mare atenție din partea istoricilor.


Istoricii americani trec cu vederea perioada de la începutul secolului al XIX-lea, concentrându-se fie pe perioada anterioară (războiul de independență), fie pe cea ulterioară (când începe dezvoltarea noului stat). Cât despre istoricii europeni, aceștia se opresc în general asupra războaielor napoleoniene și lasă deoparte acest conflict anglo-american care a fost, de fapt, o consecință directă a luptei împotriva lui Napoleon.

Războiul a părut, încă de la început, a fi o idee foarte proastă. Statele Unite ale Americii, un stat încă foarte tânăr – trecuseră doar două decenii de când cele 13 colonii formaseră un stat unitar, au declarat război Imperiului Britanic, care se afla la momentul respectiv în conflict cu Franța lui Napoleon. Americanii au ales să rămână neutri față de războiul european, dar atât Franța, cât și Marea Britanie (sau, mai bine zis, mai ales Marea Britanie) au încălcat această neutralitate. Președintele James Madison a cerut Congresului să declare război englezilor, ceea ce a și făcut, dar asta după o lungă dezbatere care nu i-a convins însă pe toți (79 au votat pentru război, 49 împotriva).

Pe 18 iunie 1812, președintele semna declarația de război – era prima oară când Statele Unite ale Americii declarau război altei țări. America avea la acel moment un număr infim de nave de război, în comparație cu cele aproximativ 500 ale englezilor (cea mai mare flotă a lumii la momentul respectiv). Armata era formată din circa 5000 de ofițeri și soldați; englezii aveau 500.000 de oameni. Cu toate acestea, Marina americană a rezistat destul de bine în fața britanicilor, însă armata a fost prost echipată și prost condusă. Americanii au rezistat însă doi ani și jumătate în conflict și au ieșit din război cu identitatea națională consolidată, demonstrând că un popor se poate conduce singur chiar și în vreme de război. La acel moment, ce se întâmpla în America părea a fi un fel de experiment ciudat. Europa era condusă de monarhi și conducători autocrați, iar tipul de guvernare din America – republica democratică – părea aproape o nebunie (mai ales după ce se întâmplase cu același tip de experiment în Franța revoluționară).

Cauzele războiului

Originile Războiului din 1812 stau de fapt în conflictul care devasta continentul european de două decenii. Războaiele napoleoniene îi obligaseră pe englezi să ia măsuri extraodinare care i-au afectat foarte mult pe americani. În decembrie 1806, Napoleon instituia blocada împotriva Marii Britanii, sperând că întreruperea comerțului îi va obliga pe englezi să accepte pacea. Toate porturile europene aflate sub control francez aveau să fie închise navelor britanice, iar navele franceze și cele neutre trebuiau să fie capturate dacă vizitau vreun port britanic înainte de a intra în porturile de pe continent. Însă englezii, având forța navală necesară, au răspuns cu propria lor blocadă.

Pentru aproape două decenii, americanii au avut de suferit din cauza conflictului de pe continent, iar blocadele instituite de francezi și englezi au adus încă și mai multe prejudicii comerțului american. În plus, englezii au luat măsuri de-a dreptul abuzive. Au interzis practic țărilor neutre să mai facă comerț în Europa fără a obține în prealabil o autorizație din partea lor și au început să oprească orice navă străină pentru percheziție, căutând „bunuri de contrabandă” (adică orice produs pe care îl declarau în mod arbitrar ca fiind ilegal) și soldați britanici care dezertaseră (mulți se înrolau în Marina americană și primeau cetățenie americană). Picătura care a umplut paharul a fost însă practica de a captura chiar cetățeni americani de pe navele capturate pentru a-i obliga să se înroleze în Marina Regală.

Toate aceste dispute s-ar fi putut rezolva și pe cale diplomatică, mai ales că nu toți americanii își doreau să intre în război împotriva englezilor, în special negustorii din Noua Anglie care depindeau de schimburile comerciale cu Anglia. Însă politicienii care erau favorabili războiului au adus în discuție și posibilitatea ca America să câștige teritoriile canadiene (crezând chiar că o invazie a Canadei va fi primită cu brațele deschise de canadieni). În plus, englezii se amestecaseră și în probleme care țineau practic de politica internă a Statelor Unite, sprijinindu-i pe indienii care se opuneau expansiunii spre vest a americanilor.

Războiul a fost purtat pe patru direcții diferite: pe mare, de-a lungul coastei de Est a Statelor Unite, de-a lungul frontierei cu Canada și de-a lungul coastei Golfului Mexic. Pe parcursul războiului, atât americanii, cât și englezii au invadat teritoriile adversarului, însă aceste invazii nu au reprezentat decât succese temporare, astfel că după încheierea tratatului de pace nu au avut loc schimbări teritoriale.

Până în 1814, niciuna dintre părți nu se afirmase în mod clar ca victorioasă; în plus, principalele motive care duseseră la război dispăruseră. Astfel, S.U.A. și Marea Britanie și-au trimis delegații la Gent, în Belgia, pentru a negocia tratatul de pace. Negocierile încep în august 1814, iar tratatul a fost semnat pe 24 decembrie (el avea însă să ajungă în America pentru ratificare abia în februarie, astfel că, între timp, au mai avut loc lupte). Istoricii sunt, în general, de acord că niciuna dintre părțile aflate în conflict nu a ieșit câștigătoare din acest război, tratatul de la Gent punând capăt unui conflict care nu-și mai avea rostul . Nu au avut loc pierderi teritoriale de nicio parte, iar pacea negociată de bună voie de ambele părți a făcut ca, după 1814, relațiile dintre Marea Britanie și America să se dezvolte armonios și profitabil pentru ambele părți.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AMERICA

Mesaj Scris de Admin la data de 01.06.12 10:57

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AMERICA

Mesaj Scris de Admin la data de 17.05.12 10:45

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AMERICA

Mesaj Scris de Admin la data de 13.05.12 9:09

GALERIE FOTO
Istoria neagră a orașului New York: Poliția publică imaginile cu crimele care au lovit metropola acum un secol


21:12Departamentul de Poliție al orașului New York și-a făcut publice arhivele și a pus în circulație unele dintre cele mai dure fotografii ale metropolei: imaginile cu crimele care au lovit New York-ul la începutul secolului trecut. Articol complet
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AMERICA

Mesaj Scris de Admin la data de 02.04.12 18:21

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AMERICA

Mesaj Scris de Admin la data de 02.04.12 18:18

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AMERICA

Mesaj Scris de Admin la data de 23.03.12 0:27

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AMERICA

Mesaj Scris de Admin la data de 04.03.12 21:10

MILITIA “THE HARTS”, LEGENDA SAU POVESTE ADEVARATA?
Dupa “batalia” de la Fort Tyler (Georgia) de la 16 aprilie 1865, coloana colonelului Oscar La Grange a mers spre directia orasului cel mai apropiat care, coincidenta amuzanta se numea : La Grange ! Federalii au ajuns in fine dupa amiaza de luni 17 si s-au gasit brusc i...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AMERICA

Mesaj Scris de Admin la data de 04.03.12 20:47

MISTERUL BATALIEI DE LA LITTLE BIG HORN
Batalia de la Little Big Horn (sau Little Bighorn) s-a desfasurat la 25 iunie 1876 in apropierea riului Little Bighorn (afluentul lui Bighorn, este un afluent a lui Yellowstone), in Montana. Ea a opus 647 de oameni din regimentul 76 de cavalerie al US Army condusi de loco...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AMERICA

Mesaj Scris de Admin la data de 03.03.12 10:08

A fost descoperită nava infamului pirat Barbă Neagră

La 15 ani de la descoperirea unei epave în largul coastelor Carolinei de Nord, s-a confirmat faptul că este vorba de epava vasului “Queen Anne's Revenge”, aparținând faimosului pirat din secolul al XVIII-lea, Barbă Neagră. Descoperită în 1995, epava n-a putut fi identificată decât acum, după ce autoritățile au strâns destule probe ca să poată afirma cu certitudine că au găsit cel mai pitoresc și sălbatic vapor al piraților.

“Queen Anne’s Revenge” a eșuat pe un banc de nisip, aproape de Beaufort, în 1718, la nouă ani de la înființarea orașului. Mărimea epavei și numărul mare de arme găsite la bord au contribuit la identificarea navei. Este cunoscut faptul că nicio navă mai mare decât cea a piraților nu circula în acea vreme în apele Carolinei de Nord, iar conform National Geographic Queen Anne's Revenge era singurul vas pirat atât de bine înarmat.

Faimosul pirat Edward Teach, cunoscut sub numele de Barbă Neagră, s-a născut în Anglia în jurul anului 1680. Se crede că porecla se datorează faptului că Teach avea o barbă neagră stufoasă și o înfățișare înfricoșătoare. Barbă Neagră și banda lui de pirați a fost activă la începutul secolului al XVIII-lea în Indiile de Vest și pe coasta estivă a coloniilor americane.

Potrivit datelor istorice, Barbă Neagră ar fi murit în Caraibe, ucis într-o luptă cu englezii, în 1718. Unii istorici cred că piratul a vrut să facă nava să eșueze ca să păstreze pentru el întreaga pradă. Prada a fost de altfel găsită la bord și i-a ajutat pe specialiști să identifice vasul. Au fost găsite multe obiecte, printre care unele cu simboluri regale franceze din secolul al XVIII-lea, cum ar fi crinul. Inițial, “Queen Anne”s Revenge” a fost o navă franceză, “Concorde”, capturată în 1717 de Barbă Neagră.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AMERICA

Mesaj Scris de Admin la data de 03.03.12 10:07

Barbă-Neagră, regele piraților


Liniștea oceanului este brusc tulburată de o cumplită lovitură de tun.
O ambarcațiune plină de mărfuri prețioase este cuprinsă de flăcări.
Câțiva marinari dezorientați și răniți sunt înghițiți de apele
răzvrătite. Pistoale furibunde răsună în toate părțile. Pirații,
avântându-se cu jind asupra corabiei lipsite de apărare, își flutură
săbiile care încotro. Râzând zgomotos, căpitanul se aruncă și el pe
punte, scrutând împrejurimile. Înalt, implacabil și crud, piratul cu
pieptul acoperit de tot felul de cuțite și pistoale le ordonă
marinarilor să împrăștie teroarea. Înconjurat de un fum gros,
înveșmântat în negru, cu fitile arzându-I în păr și barbă, pare venit
din haznaua iadului. Chipul său întunecă până și cuibul de flame
nestăvilite. Corabia se supune îndată. Barbă Neagră (Blackbeard) și
echipajul său au mai săvârșit o prădăciune.

Cine este acest personaj învăluit în mit, cunoscut ca "regele
piraților"? barbă Neagră, pe numele său adevărat Edward Teach, a fost
un faimos lup-de-mare care a activat în zona Indiilor de Vest și a
coastei estice a coloniilor americane. Puține se știu despre el, de
unde și aura legendară care de multe ori depășește fără probleme
istoria. Este posibil să fi fost un corsar înainte să-și croiască drum
în Caraibe, pe insula New Providence, baza operațională a căpitanului
Benjamin Hornigold. Cei doi s-au implicat în numeroase activități
piraterești. Teach devine propriul stăpân în momentul în care reușește
să captureze nava comercială franceză La Concorde, pe care o
redenumește Queen Anne's Revenge și o echipează cu 40 de tunuri.
Porecla o primește, cum era de așteptat, datorită înfățisării sale
înspăimântătoare. Barbă Neagră formează o alianță cu mai mulți pirați,
prădând portul Charleston din Carolina de Sud. După ce îngrozește
mările o bună bucată de vreme, este în cele din urmă ucis într-o
bătălie pe care o poartă cu guvernatorul Virginiei, Alexander
Spotswood.

Isteț și calculat, Teach s-a folosit mai degrabă de imaginea sa
diavolească decât de forță pentru a-i determina pe oameni să se supună
voinței și ambițiilor sale. Contrar viziunii moderne a piratului
tiran, a comandat vasele cu acordul echipajelor și nu avem dovezi cum
că i-ar fi mutilat sau ucis cu sânge rece pe captivi. După moartea sa
devine un veritabil erou romantic, sursă de inspirație pentru multe
opere de artă. Se crede că ar fi trăit în jur de 35-40 de ani și că
s-ar fi născut undeva pe la 1680, în Bristol, Anglia, pe vremea aceea
unul dintre cele mai mari orașe. Este foarte posibil să fi provenit
dintr-o familie înstărită, ținând cont că asupra sa s-a găsit o
scrisoare adresată lui de către Tobias Knight, secretarul și
judecătorul suprem al Carolinei. În calitate de corsar în războiul
reginei Anna s-a remarcat printr-un curaj și o vitejie neasemuite.

Cu o bogată istorie colonială și comercială, Indiile de Vest
constituiau peisajul potrivit pentru multe dintre incidentele maritime
ale secolelor XVII-XVIII. Piratul Henry Jennings se decide astfel să
transforme insula nelocuită New Providence în bază de operațiuni,
pentru că putea adăposti lejer sute de corăbii și era destul de
inaccesibilă navelor marinei regale. Teach a fost unul dintre cei care
au profitat de beneficiile insulei. Probabil la scurt timp după
semnarea Tratatului de la Utrecht se mută acolo din Jamaica, iar
alături de mulți corsari o ia pe calea pirateriei. Cam în 1716 se
împrietenește cu Benjamin Hornigold. Împreună capturează o corabie
încărcată cu făină care pornește din Havana, iar la scurt timp o
goeletă cu 100 de butoaie de vin din Bermuda. După aceea opresc o navă
care călătorea de la Madeira spre Charleston. Pe Teach îl regăsim
descris în documente ca un om dintr-o bucată, care știe să-și domine
echipajul. Deja are la dispoziție 6 goelete. Teach preia apoi comanda
corabiei lui Stede Bonnet, cu care mai izbutește să prade nave
comerciale care vin din Dublin sau Philadelphia. Prin 1717 Hornigold
renunță la vechea meserie și primește iertare de la rege.

Pe 28 noiembrie corăbiile lui Teach atacă o navă comercială franceză
pe lângă coasta Saint Vincent. Este vorba despre La Concorde din
Saint-Malo, o corabie care transporta sclavi. Teach o convertește
imediat în Queen Anne's Revenge, ba chiar îi recruteaza pe unii dintre
sclavi. Primul atac întreprins cu noua sa achiziție este îndreptat
împotriva vasului Great Allen, pe care îl secătuiește de încărcătură
și îl arde, așa cum procedează cu multe altele. În acest moment,
conform Boston News Letter care descrie incidentul, Teach are sub
comanda sac el puțin 150 de oameni. Pe 5 decembrie ia cu asalt vasul
Margaret, lângă insula Crabului. Bostock, căpitanul navei prădate,
raportează isprava guvernatorului Walter Hamilton și este primul care
vorbește despre înfățisarea temutului pirat, pe care îl numește cu
porecla care va face istorie.

Descrierile mai târzii menționează faptul că Teach își împletea barba
în codițe mici, uneori și cu panglici colorate. O figură pe care
imaginația n-o poate reprezenta decât ca o idee a furiei iadului...Teach
se pare că a înțeles valoarea aparențelor și capacitatea lor de a
produce cele mai groaznice frici. Piratul era înalt, cu umerii lați.
Purta cizme până la genunchi și veșminte negre, precum și o pălărie
mare sau uneori o haină lungă de catifea strălucitoare. Era în
permanență ticsit cu pistoale. În ciuda apariției extrem de fioroase
însă, nu era un adept al torturii și omorurilor.

Cel mai de temut

În mai 1718, la apogeul puterii sale, Teach se autointitulează
comandor. Mai pe la finele lunii mica sa flotă blochează portul din
Chaleston. Toate vasele care intră in port sunt oprite. Cel puțin 9
goelete comerciale sunt golite de bunuri. O astfel de corabie este
Crowley, care se îndreaptă spre Londra cu un grup de cetățeni de seamă
printer care Samuel Wragg, membru al consiliului provinciei Carolinei.
Teach le dă de știre pasagerilor că echipajul său are nevoie de
medicamente, în caz contrar execută totți prizonierii și le trimite
capetele guvernatorului. Wragg cade de acord, dar pirații trimiși să
se ocupe de transport întârzie pe drum, ocupați mai mult cu băutura.
Barbă Neagră provoacă o panică teribilă în oraș, dar eliberează
prizonierii. La Charleston Teach află despre o dispoziție de a curăța
zona Indiilor de Vest de pirați. Își conduce flota în golful Beaufort,
cu intenția de a carena corăbiile, dar Queen Anne's Revenge se
împotmolește într-un banc de nisip, suferind pagube ireparabile. Teach
află la un moment dat de oferta unei amnistii, dar ca să fie sigur, îl
folosește pe Bonnet , comandantul navei Revenge, pe care îl trimite la
guvernatorul Charles Eden. Bonnet primește într-adevăr amnisitia, dar
când se întoarce după corabie, constată cu stupoare că Teach l-a
trădat și i-a jefuit-o. Dornic de răzbunare, revine la actele
piraterești, dar nu îi dă de urmă lui Barbă Neagră, ba mai mult, este
prins și executat.

Piratul obține și el amnistia și se stabilește în Bath, primind
permisiunea de a navuga la St. Thomas pentru a-și găsi de lucru.
Devine corsar pe goeleta rămasă, pe care o redenumește Adventure. Nu
rezistă prea mult în această ipostază, la sfârșitul lui august 1718
revenind deja la vechile obiceiuri. Guvernatorul Pennsylvaniei emite
un madat de arestare pe numele lui, dar Teach activa la o distanță
considerabilă, în golful Delaware, prin intermediul a două
ambarcațiuni franceze. Teach se retrage în golful Ocracoke, locul
perfect din care putea urmări corăbiile care traversau apele
Carolinei. Acolo il zărește pe Charles Vane, alt pirat englez, care nu
este urmărit numai de autoritați, ci și de mai vechiul prieten al lui
Teach, Hornigold.

Vestea reuniunii piraterești îl îngrijorează pe guvernatorul
Pennsylvaniei atât de mult încât trimite 2 goelete în urmărirea
proscrișilor, dar campania eșuează. La fel de îngrijorat de
ascensiunea nelegiuiților este și guvernatorul Virginiei, Alexander
Spotswood, care în plus nu avea niciun fel de încredere în capacitatea
Carolinei de Nord de a controla pirații. Acesta emite o proclamație
care solicită tuturor să se predea în fața autoritaților. Cum nu are
însă dreptul de a judeca pirații pentru că se află în afara sferei
sale de jurisdicție, se folosește de subterfugii pentru a intra în
legatură cu William Howard, fostul maistru timonier de pe Queen Anne's
Revenge, de la care scoate informații prețioase. Crown colony ar fi
beneficiat de pe urma capturii infamului pirate. Locotenentul Robert
Maynard are permisiunea de a se apropia de orașul Bath pe mare, în
vreme ce alte trupe călătoresc pe uscat. Întreaga operațiune este
finanțată de Spotswood. Pirații sunt descoperiți în cele din urmă în
golful Ocracoke, în seara zilei de 21 noiembrie. Oricum Teach pierduse
mult din echipaj, iar Israel Hands, comandantul de pe Adventure, era
în Bath. Goeletele lui Maynard intră prin canal, dar este atacat de
Adventure.

Maynard își pierde o treime din oameni. Corabia intră însă într-un
banc de nisip, cel mai probabil pentru că și-ar fi pierdut scota de
foc. Nici Jance sau Ranger, galerele lui Maynard, nu o duceau prea
bine, toată bătălia rezumându-se ulterior la o cursă a readucerii
corăbiilor pe linia de plutire. Tactica locotenentului de a-și ascunde
marinarii sub punte se pare ca a funcționat, pentru că pirații lui
Teach sunt aruncați într-o confuzie general, în care în ciuda luptei
cu o determinare ieșită din comun, și Barbă Neagră este perdant.
Corpul îl înghite golful, iar capul său ajunge pe bompresul goeletei
lui maynard, ca să-și poată primi recompensa.

Sfârșitul erei de aur a pirateriei a adus cu sine numeroase exploatări
ale istoriei lui Barbă Neagră, mitizat în folclor, cărți sau filme.
Cea mai completă relatare despre viața sa o regăsim la Charles
Johnson, în Istoria Generală a Jafurilor și Crimelor celor mai Faimoși
Pirați, publicată în 1724, dar autorul este la rndul său un personaj
destul de obscur și incert. În pofida faimei sale de necontestat,
Edward Teach nu a fost însă cel mai de success pirate. Henry Every s-a
retras bogat din piraterie, iar Bartholomew Roberts a capturat o pradă
de cinci ori mai mare. Nu s-a găsit nicio comoară aparținând lui Barbă
Neagră, deși zvonurile abundă. Oricum practica îngropării aurului este
mai mult o ficțiune scriitoricească. Singurul pirat care într-adevăr a
făcut acest lucru este William Kidd. În legătură cu Teach s-au țesut
varii povești despre fantoma sa. Se mai zăresc uneori niște lumini
caudate pe mare, despre care se spune că vin de la piratul care încă
își mai caută capul, pentru că nici diavolul nu-l mai recunoaște...Unii
dintre membrii echipajului care au supraviețuit povesteau de altfel că
tot zăreau un om în plus pe corabie, care tot apărea și dispărea,
despre care credeau că ar fi necuratul.

Așa cum o dovedesc și secretele relevate de pe Queen Anne's Revenge,
Barbă Neagră avea niște metode mai neortodoxe de a înfricosa inamicii.
S-au descoperit tot felul de dispozitive și muniție, de pildă ghiulele
duble legate cu lanțuri sau pungile de pânză umplute cu plumb, țepușe
și sticlă folosite tot ca încărcătură pentru tunuri. Avem aici cu
siguranță un personaj care va mai pluti multă vreme pe valul
poveștilor și legendelor...Barbă Neagră...cel mai temut pirat din istorie.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 04.07.12 17:03, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AMERICA

Mesaj Scris de Admin la data de 11.01.12 10:14

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/vrajitoria-salem-un-caz-rusinos

”Ce victorie ar fi pentru diavol sã câștige un suflet pe care deja îl posedã? Le ia doar pe cele mai bune, și al cui este mai bun decât cel al pastorului”, spune pastorul John Hale în piesa ”Vânãtoarea de vrãjitoare”.

Procesele din Salem au loc în Massachusetts-ul colonial între 1692 și 1693. Mai bine de 200 de oameni sunt acuzați de practicarea vrãjitoriei, magiei diavolești, dintre care 20 sunt executați. Ulterior colonia recunoaște greșeala comisã și compenseazã familiile victimelor. De atunci povestea devine sinonimã cu isteria și nedreptatea, un eveniment rușinos din istoria omenirii, care încã mai oferã sevã pentru povești.

Acum câteva secole, mulți creștini practicanți au convingerea cã diavolul își poate împrumuta puterile unor persoane cunoscute sub numele de vrãjitoare pentru a face rãu altora în schimbul loialitãții fațã de acesta. O paranoia generalã cuprinde Europa în secolele 14-16, care duce la executarea a mii de persoane. Procesele de la Salem vin se petrec exact când încep sã se mai limpezeascã apele, dar circumstantele locale le pot explica. În 1689 conducãtorii englezi William și Mary încep un rãzboi cu Franța în coloniile amricane, care pustiește regiuni din New York, Nova Scotia și Quebec, fortând refugiații sã ia calea ținutului Essex, mai precis sãtucul Salem din colonia Massacussets. Resursele se epuizeazã rapid, ceea ce agraveazã rivalitatea existentã între familiile care au acces la bunurile din port și cele care încã mai depind de agriculturã. Controversele se aștern și în jurul pastorului Samuel Parris, primul învestit în funcție în sat, în 1689, dezagreat din cauza personalitãții sale rigide și lacome. Localnicii puritani nutresc convingerea cã au de-a face cu lucrarea Satanei.

In ianuarie 1962, fiica pastorului în vârstã de 9 ani, Elisabeth, și nepoata acestuia de 11, Abigail, încep sã aibã vedenii. Țipã, aruncã lucruri, scot sunete bizare și adoptã poziții ciudate, ceea ce îl determinã pe un doctor local sã afirme cã este vorba despre forțe supranaturale. O altã copilã, Ann Putnam, tot de 11 ani, experimenteazã episoade similare. Arthur Miller își închipuie scena astfel: ”Fata, Abigail Williams. Stãtea la cinã în casa pastorului Harris și deodatã cade pe podea, fãrã niciun cuvânt sau semn prevestitor. Ca un animal împușcat, spune Parris. Și apoi urlã îngrozitor, ca pe rug. Parris vrea sã o ajute și scoate din ea un ac care îi pãtrundea adânc în corp. Și când a fost întrebatã cine l-a înfipt acolo, a declarat cã un spirit l-a pus acolo”. Diagnosticul sunã simplu: posedare de cãtre diavol.

Pe 29 februarie, sub presiunea magistraților Jonathan Corwin și John Hathorne, fetele acuzã trei femei pentru tulburãrile de care suferã: Tituba, sclava lui Parris, Sarah Good, o cerșetoare, și Sarah Osborne, o bãtrânã sãracã. Cele trei sunt aduse în fața magistraților și interogate câteva zile, începând cu dtaa de 1 martie. Osborne și Good se declarã nevinovate, dar Tituba mãrturisește cã ”Diavolul a venit la mine și mi-a cerut sã-i slujesc”. Descrie imagini complicate cu câini negri, pisici roșii, pãsãri galbene și un om negru care a vrut sã-i semneze în carte. Confeseazã cã a semnat și cã mai sunt alte câteva vrãjitoare care doresc distrugerea puritanilor. Cele trei femei sunt aruncate în închisoare.

Odatã plantatã sãmânța paranoiei, fluxul de acuzații ia proporții în urmãtoarele luni. Acuzația împotriva Marthei Corey, membrã fidelã a Bisericii din sat, îngrijoreazã mult localnicii pentru cã înseamnã cã oricine se poate ocupa cu vrãjitoria. Magistrații o interogheazã chiar pe fata de 4 ani a lui Sarah Good, Dorothy, transformându-i rãspunsurile timide într-o mãrturisire. Interogãrile devin mai serioase în aprilie, când adjuctul guvernatorului, Thomas Danforth, împreunã cu asistenții sãi, iau parte la audieri. Pe 27 mai guvernatorul William Phipps ordonã înființarea unei curți speciale care sã decidã pentru Suffolk, Essex și Middlessex. Primul caz este cel al lui Bridget Bishop, o femeie în vârstã faimoasã prin bârfe și promiscuitate. Întrebatã dacã a avut activitãți vrãjitorești, Bishop rãspunde: ”Sunt la fel de inocentã ca un copil nenãscut”. Apãrarea nu convinge pentru cã este gãsitã vinovatã și spânzuratã pe 10 iunie. 5 zile mai târziu, respectabilul pastor Cotton Mather scrie o scrisoare implorând curtea sã nu permitã ca dovezi visele și vedeniile.

Curtea ignorã cererea și 5 oameni sunt spânzurați în iulie, alți 5 în august și 8 în septembrie. Pe 3 octombrie, urmând pașii tatãlui sãu, Increase Mather, atunci președinte la Harvard, denunțã utilizarea de dovezi fantasmagorice: ”Mai bine sã scape 10 vrãjitoare suspecte decât sã fie condamnatã o persoanã nevinovatã”. Guvernatorul Phipps, ca replicã la rugãmintea lui Mather și întrucât propria sa soție este investigatã, interzice arestãrile ulterioare, elibreazã mulți acuzați și dizolvã Curtea pe 29 octombrie. Phipps o înlocuiește cu o Curte Superioarã de Justiție, care condamnã doar 3 din cei 56 de acuzați. Dar rãul este deja ireparabil: 19 oameni sunt spânzurați pe Gallows Hill, un bãtrân de 71 de ani este ucis cu pietre, iar câtiva mor în închisoare. În total 200 de persoane sunt implicate în procesul magiei diavolești.

Totul începe de fapt când pastorul Samuel Parris, la întoarcerea din India de Vest, unde pleacã în scopuri diplomatice, o aduce cu el pe Tituba, care practicã un soi de vrãjitorie larg rãspânditã în Antile, numitã Obeath. Fetele o viziteazã des pe aceasta, pentru a afla ce le rezervã viitorul, deși sunt conștiente cã explorarea altor practici religioase decât cea creștinã poate avea urmãri catastrofale. Cum obiceiurile lor încep sã fie divulgate, de frica urmãrilor mimeazã o anumitã stare de extaz și posesie care nu este altceva decât o piesã de teatru cu final tragic...

Aceasta fiind situația, pastorul cere ajutorul celorlalți clerici din orașe învecinate. Acestia rãspund imediat chemãrii și se prezintã in Salem pentru a ajuta cu rugãciuni. De fiecare datã însã, când aceștia, in rugãciunile lor, amintesc numele Domnului, fetele sunt cuprinse de spasme puternice și întrerup rugãciunile. Vãzând aceste grozãvii, pastorul din Salem începe sã o urmareascã pe Tituba pe care, oricum, o bãnuia ca joacã un rol. La un moment dat o vede pe femeie cum scoate ceva din cenușa din șemineu si o ofera cainelui sa o mãnânce. Furios, pastorul îi cere Titubei sa îi explice ce face. Femeia îi spune cã a pregãtit ”prãjitura vrãjitoarelor", din dorința de a vindeca fetele. In acest moment, îndoindu-se de bunele intenții ale Titubei, pastorul începe sã o loveascã, pânã când femeia mãrturisește cã ea este cea care se face vinovatã de demonizarea fetelor. Imediat dupã, pastorul merge la fiica sa, cerându-i acesteia sã îi spunã ce se petrece cu adevãrat. Fata îi mãrturisește tot, dar trecând și la interogarea nepoatei, de la aceasta pastorul aflã cã unele persoane din Salem au încheiat un pact cu diavolul.

Acesta crede, iar de aici se instaleazã isteria generalã care ne aratã încã o datã cã omul este departe de a fi animalul rațional. Într-un timp și loc unde superstiția este la ordinea zilei, cuvântul doctorului este suficient pentru a provoca o veritabilã revoltã. Gãsirea unui țap ispãșitor este suficientã, iar reacția oamenilor este pe mãsura vieții aflate sub semnul ignoranței
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AMERICA

Mesaj Scris de Admin la data de 19.12.11 17:47

VIDEO] Cum arata America anilor '50?
O imigranta de origine franceza, stabilita in Chicago, a surprins imagini spectaculoase din America anilor '50.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Cum au vrut americanii sa atace Marea Britanie in 1930

Mesaj Scris de Admin la data de 14.11.11 17:59


Cum au vrut americanii sa atace Marea Britanie in 1930


Perioada interbelica a reprezentat, cum bine au observat multi istorici contemporani, o „liniste de dinaintea furtunii”, o perioada de acalmie tensionata, al carui deznodamânt era intuit. Planurile revansarde ale Germaniei, care si-au gasit in Hitler exponentul ideal nu au dat nici o speranta celor care mai credeau in puterea pacii si a bunei intelegeri intre natiuni. Dar putini stiu ca, in acea epoca, in care conflictul era asteptat sa se declanseze intre Franta si Germania sau intre Germania si URSS, o tara occidentala – Statele Unite – a planuit sa atace o fosta aliata, Marea Britanie.
O dusmanie veche de secole
Detalii privind planurile generalilor americani de a ataca prin surprindere Marea Britanie, a-i anihila flota si fortele aviatice si a aduce natiunea britanica in pragul colapsului au fost date publicitatii recent, intr-un documentar al postului de televiziune britanic Channel 5. Potrivit acestui documentar, in 1930, cu noua ani inainte de izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial, americanii erau decisi sa elimine total fortele britanice din America de Nord si sa faca din Canada un teritoriu dependent de ei. Miscari fara precedent de trupe au fost lansate, ca o uvertura a invaziei Canadei, invazie ce urma sa includa deplasarea unor puternice efective navale si aeriene in regiunea Caraibelor si de-a lungul coastelor de vest ale Americii, pentru a impiedica orice contraatac britanic venind dinspre Europa, India sau Australia.
In paralel, se urmarea desfasurarea de masive bombardamente de aviatie asupra principalelor tinte industriale si folosirea armelor chimice – pentru aceasta tactica pleda insusi viitorul „erou” al luptelor din Pacific, generalul Douglas MacArthur. Documentele care vorbesc despre aceasta operatiune halucinanta au fost recent declasificate din Arhivele Nationale de la Washington.
In anul 1931, guvernul american l-a autorizat chiar pe eroul aerului, primul aviator care a reusit sa strabata Atlanticul in zbor, fara escala, Charles A. Lindbergh, sa deruleze activitati de spionaj aerian, in regiunea Golfului Hudson. Misiunea lui Lindbergh – care in paranteza fie spus era un inversunat simpatizant al nazistilor si al lui Hitler – consta in investigarea posibilitatilor de atac in aceasta zona, prin operatiuni de desant aerian. Chiar daca pare greu de crezut, timp de patru ani, Congresul american a autorizat, in cel mai deplin secret, alocarea sumei de 57 de milioane de dolari pentru construirea a trei aeroporturi militare la granita SUA cu Canada, pistele de aterizare fiind acoperite cu rulouri de gazon, pentru a li se ascunde adevarata destinatie.
Nazistii defileaza pe strazile din New York
Pâna acum se stia ca, in perioada interbelica, Statul-Major al armatei americane alcatuise un plan de razboi cu „Imperiul Rosu”. Multa vreme s-a crezut ca acesta era Uniunea Sovietica, tara considerata cel mai redutabil dusman al capitalismului occidental. Dar „Planul Rosu” nu facea trimitere la URSS, nici la Japonia, tara pe al carui steag se gasea discul rosu al soarelui, ci la Marea Britanie si la celebrele „tunici rosii” – simbol al militarismului si dominatiei britanice din ultimele secole.
Dupa Armistitiul din 1918, in urma caruia Puterile Centrale si-au recunoscut infrângerea in Primul Razboi Mondial, istoricele sentimente antibritanice care cunoscusera un regres in cursul secolului al XIX-lea s-au intensificat puternic in Statele Unite, mai ales din cauza refuzului guvernului de la Londra de a plati americanilor cele 9 miliarde de lire sterline datorate pentru interventia lor decisiva in Marele Razboi. Izolationismul americanilor era tot mai intens, fapt reflectat, intre altele, si de refuzul de a se alatura Ligii Natiunilor, organizatie al carui scop fundamental era mentinerea pacii in lume. Politica externa americana a fost una agresiva, iar presedintele Herbert Hoover n-a ezitat sa impuna tarife protectioniste pentru a proteja productia interna, masura care a afectat grav forta economica a Marii Britanii. Dar nici sentimentele americanilor fata de britanici nu era mai favorabile, cu atât mai mult cu cât declansarea Crizei economice, in 1929, a facut ca refuzul Marii Britanii de a-si plati datoriile sa fie considerat de multi americani o cauza importanta a starii deplorabile a economiei lor. Mai mult, inceputul anilor ’30 a adus cu sine scene de neconceput in America: demonstranti prohitleristi manifestând, cu bratul drept ridicat pentru salutul nazist, prin Madison Square Garden din New York. Ca si nazistii germani, ei considerau Marea Britanie ca fiind adevarata vinovata de declansarea crizei, chiar daca lucrurile nu stateau deloc asa.
Dincolo de Atlantic, britanicii posedau inca cel mai vast imperiu din lume si cea mai puternica flota. La Washington, vârfurile militare considerau ca natiunea americana este pe cale sa devina o superputere, dar singurul „cui” care-i statea in coasta era Marea Britanie. Pe vremuri, când britanicii erau stapânii lumii, ei lichidasera din fasa orice tentativa a altei tari de a se impune. Acum, venise rândul ca America sa raspunda cu aceeasi moneda si sa elimine concurenta.
Japonia îsi arata coltii
In 1935, America a desfasurat cele mai extinse manevre militare efectuate vreodata pe continentul nord-american, instalând trupe si depozite de munitii la Fort Drum, la mica distanta de granita cu Canada. Potrivit planului stabilit, de aici urma sa fie pornit primul atac asupra britanicilor, orasul Halifax din Noua Scotie fiind prima tinta luata in vizor. „Nu mai putin de sase milioane de soldati americani urmau sa lupte pe coastele estice ale Americii de Nord. Atacul ar fi urmat sa fie un Verdun pe pamânt nord-american”, precizeaza istoricul Peter Carlson, editor al revistei American History, facând aluzie la sângeroasa batalie desfasurata in anul 1916, pe Frontul de Vest, intre francezi si germani si soldata cu peste 300.000 de morti. „America simtea ca Marea Britanie o saboteaza constant, pentru a ramâne principala putere capitalista a lumii si de aceea luase in calcul toate masurile posibile pentru a descuraja aceasta atitudine ostila. Nimeni nu uita ca America se nascuse din lupta coloniilor pentru independenta, contra colonialismului britanic”, afirma si Mike Vlahos, profesor la U.S. Naval War College.
Scopul urmarit de administratia de atunci de la Casa Alba era infrângerea flotei britanice si obligarea guvernului de la Londra sa accepte pierderea Canadei, care urma sa devina un stat total independent, dar aflat in sfera de influenta americana. Venirea la putere a unui nou presedinte, Franklin Delano Roosevelt, a dus la suspendarea, pe termen nelimitat, a Planului Rosu. Roosevelt isi dadea seama de iminenta unui conflict mondial, dar nu dorea ca America sa fie implicata si cu atât mai putin sa atace Marea Britanie, transformând-o astfel intr-o victima sigura a lui Hitler.
Pe 15 iunie 1939, o nota interna a Departamentului Apararii de la Washington preciza ca planurile privind invazia Canadei erau „inaplicabile”, dar cu toate acestea „trebuie mentinute, pentru viitor”. Conflictul cu Marea Britanie nu avea sa se mai produca vreodata, pentru ca la orizont se arata un rival mult mai periculos pentru americani: Japonia.
Initial, SUA si-au mentinut pozitia de neutralitate, caci natiunea americana nu mai era dornica sa se implice in „razboiul altora”, cum o facuse in 1917. Dar atacul perfid al japonezilor asupra bazei de la Pearl Harbour va provoca un val de indignare, iar conflagratia mondiala a devenit astfel, pentru americani, si „razboiul lor”...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

TOP 10 Cei mai mari trădători din istoria SUA

Mesaj Scris de Admin la data de 28.10.11 11:29

TOP 10 Cei mai mari trădători din istoria SUA

Actul de trădare poate fi definit ca încercarea de a răsturna guvernul statului căruia îi datorezi credință, fie prin război împotriva statului, fie prin sprijinul material acordat dușmanilor statului. Cei zece oameni din acest top sunt printre cei mai cunoscuți trădători din istoria Statelor Unite. Aflați care sunt ei și ce au făcut!



10. Adam Yahiye Gadahn

Un american convertit la islam, Adam Yahiye Gadahn a amenințat, prin intermediul unei filmări video, că plănuiește un atac terorist în orașul Los Angeles. Ca membru al ”comitetului media” al Al Qaida, Gadahn a fost translator, producător video, interpret cultural și purtător de cuvânt al organizației teroriste. Zelul său în propaganda părea a fi aproape absurd, chiar exagerat. După ce filmulețele făcute de Gadahn au fost făcute publice, el a fost arestat și a devenit primul american acuzat de trădare de după perioada războiului rece.

9. Aldrich Ames

Aldrich Ames a început să lucreze pentru CIA din timpul liceului și a continuat să lucreze pentru cunoscuta organizație până în 1994, când s-a descoperit că era un agent dublu sovietic. El era specializat în a vinde KGB-ului identitățile agenților CIA plasați în interiorul său. Prejudiciile aduse intelligence-ului american nu pot fi cunoscute la adevărata lor amploare, dar se estimează că Ames ar fi expus mai mult de 100 de agenți și că este direct responsabil pentru cel puțin 10 morți. O analiză atentă a finanțelor lui Ames a relevat că el și soția lui au adunat mai bine de 4,6 milioane de dolari de-a lungul carierei de spionaj. Ames și-a recunoscut vina și a mărturisit tot în urma unei înțelegeri pentru micșorarea sentinței soției lui. Astfel, el a fost condamnat la închisoare pe viață, iar soția sa doar 63 de luni de închisoare.



8. Tokyo Rose


”Tokyo Rose” este o poreclă colectivă pentru mai multe femei care au lucrat pentru Radio Tokyo în timpul celui de-al doilea război mondial. Printre cântecele date la radio, aceste femei era sursa unei propagande japoneze destinate să-i facă pe soldații americani nostalgici cu gândul la revenirea acasă. Iva Toguri D’Aquino, absolventă a universității americane UCLA, este cea mai cunoscută dintre ele. Cetățean american de descendență japoneză, ea a lucrat pentru Radio Tokyo între anii 1943 și 1945. Imediat după război, a fost arestată, dar eliberată ulterior fără a fi judecată. Însă în 1948 a fost arestată din nou și condamnată, un an mai târziu, de trădare. D’Aquino a petrecut șase ani în închisoare. În timpul procesului a negat toate acuzațiile de lipsă de loialitate față de Statele Unite, iar procurorii nu au prezentat nicio transmisie radio ca probă împotriva ei. De fapt, mărturiile care au dus la condamnarea ei s-au dovedit a fi false, astfel că președintele Gerald Ford a amnistiat-o în 1977.

7. Aaron Burr

Da, unul dintre vice-președinții Americii a fost și unul din cei mai mari trădători naționali. Imediat după cunoscutul duel cu Alexander Hamilton, în urma căruia acesta moare, cariera politică a lui Burr a luat și ea sfârșit. Astfel, Burr s-a orientat către teritoriul Louisianei, cu granițele sale disputate și locuitorii cu idei secesioniste. El credea că o mică armată ar putea obține separarea Louisianei de restul Statelor Unite, astfel că l-a contactat pe ambasadorul britanic oferindu-și serviciile Regatului Unit pentru ”furtul” teritoriului. În schimb, Burr dorea bani și nave. Dar avea nevoie și de un general. A trimis o scrisoare generalului James Wilkinson, comandantul șef al armatei americane, spunându-i despre complot și solicitându-i serviciile. Însă Wilkinson a fost de părere că planul nu ar avea succes și i-a spus totul președintelui Thomas Jefferson. La 9 decembrie 1806, armata SUA i-a confiscat aproape toate proprietățile lui Burr și scrisoarea pe care acesta i-o trimisese generalului a fost publicată într-un ziar din New Orleans. Burr a apărut în fața instanței fără a fi inculpat și a fugit înainte de a două înfățișare în fața instanței. După ce a fost recapturat, nu a fost găsit vinovat din cauza unei foarte precise interpretări a Curții Supreme a definiției constituționale a actului de trădare. Burr a fugit în Europa, dar s-a întors după patru ani în America.

6 și 5. Julius și Ethel Rosenberg


În 1953, Julius și Ethel Rosenberg au fost primii civili executați în baza Secțiunii a II-a a Actului de Spionaj. Ei erau acuzați de a fi pasat secrete cu privire la bomba atomică agenților ruși, informațiile secrete provenind de la fratele lui Ethel care lucrase la proiectul Manhattan. Procesul lor a fost considerat a fi ”procesul secolului”, și mulți americani credeau că cei doi au fost judecați pe nederept. Informații recent declasificate din Rusia susțin însă mărturia conformă căreia Julius a fost într-adevăr curier și agent de recrutare pentru Uniunea Sovietică. În plus, Morton Sobell, care a fost judecat împreună cu soții Rosenberg și care a petrecut 17 ani în închisoare, a recunoscut în 2008 că fusese spion și că Julius Rosenberg dăduse sovieticilor informații cu privire la bomba atomică.



4. Robert Hanssen


Robert Hanssen este un fost agent FBI care a spionat pentru KGB și serviciile secrete ruseșți timp de 22 de ani, între 1979 și 2001. În timpul carierei sale de spion, Hanes a compromis numeroase investigații și operațiuni, inclusiv supravegherea lui Felix Bloch, suspectat de a fi o așa-zisă ”cârtiță”. În plus, el a identificat pentru KGB mulți agenți ruși care contactau FBI-ul. Urma lăsată de transferurile de bani și imprudența lui Hanssen l-au dat până la urmă de gol și au dus la condamnarea lui. În 2001 și-a recunoscut vinovăția pentru 13 acuzații de spionaj, și a fost condamat la închisoare pe viață, fără posibilitatea eliberării condiționate. Astăzi, el se află într-una dintre cele mai sigure închisori americane, unde petrece 23 de ore pe zi în celula sa.

3. Nidal Malik Hasan


Nidal Malik Hasan a fost maior în armata americană și singurul suspect într-un caz de împușăcturi ce au avut loc la baza militară din Fort Hood. Înainte de incident, Hasan exprimase în mod repetat păreri extremiste în fața superiorilor sau FBi-ului. Agenția federală îl avea sub supraveghere și îi monitoriza email-urile trimise lui Imam Anwar al-Awlaki, cunoscut ca și ”Bin Laden al internetului”. Din nefericire, ritmul încet al investigației a făcut ca Hasan să nu poată fi oprit înainte de a o omorâ 13 oameni. În mod ciudat, Pentagonul nu menționează părerile islamiste ale lui Hasan în raportul incidentului. În timpul atacului, el nu a purtat uniforma, ci haine tradiționale musulmane. Hasan se află astăzi la un centru medical al armatei, paralizat fiind, sub pază foarte strictă.



2. John Walker, Jr.

În 1967, ofițerul de comunicații din Marina americană, John Walker, Jr. s-a strecurat în ambasada sovietică de la Washington cu propunerea de a vinde rușilor secrete americane. El a oferit sovieticilor setările pentru mașina de cifrat KL-47 pentru a decoda mesajele marinei Statelor Unite. Motivațiile sale au fost strict financiare, iar în schimbul sumelor primite a dat KGB-ului, timp de 17 ani, foarte multe informații: pozițiile submarinelor nucleare americane, procedurile pe care Statele Unite le-ar fi urmat în cazul lansării de rachete nuclare către URSS, locația microfoanelor subacvative prin care americanii detectau submarinele sovietice. Mai mult decât atât, agenții KGB au aflat și toate mișcările trupelor din Vietnam din perioada 1971-1973, și planurile precise ale atacurilor aeriene pe care americanii urmau să le desfășoare împotriva Vietnamului de Nord. Conform lui Vitaly Yurchenko, un defector KGB-ist, ”acesta a fost cel mai important caz din istoria KGB-ului. Am descifrat milioane de mesaje de-ale voastre. Dacă ar fi fost război, l-am fi câștigat.”

1. Benedict Arnold


În timpul războiului de independență american, Arnold a făcut mai întâi parte din Armata Continentală, dar a trecut apoi de partea britanicilor. Când era încă general de partea americanilor, a devenit comandantul unui fort din New York, pe care l-a oferit britanicilor. Complotul a fost descoperit în septembrie 1780 când americanii l-au capturat pe John André, maior englez, care avea asupra sa hârtii ce scoteau la iveală propunerea pe care Arnold o făcuse englezilor. Acesta a scăpat de soldații unui George Washington foarte supăart ascunzându-se pe o navă britanică ancorată pe râul Hudson. Englezii s-au folosit din plin de serviciile noii achiziții – Arnold a condus mai multe raiduri în Virginia, New London și Connecticut.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Cine a descoperit de fapt America? Nici Columb, nici...

Mesaj Scris de Admin la data de 29.09.11 11:58

Cine a descoperit de fapt America? Nici Columb, nici...

Cu 500 de ani înaintea lui Columb și aproape 300 de ani înainte ca vikingii să ajungă în Groenlanda și Newfoundland, America a fost „descoperită” de populațiile insulare din Pacific.

Cercetările arheologilor și oamenilor de știință au scos la iveală faptul că grupuri de marinari de origine polineziană au traversat mii de kilometri de ocean și au ajuns în Chile și Ecuador în America de Sud, și pe coasta Californiei de Sud din America de Nord. Savanții bănuiau de ceva vreme că polinezienii au ajuns în America, dar până acum nu au avut cum s-o dovedească. Însă o serie de analize recente – asupra unor oase umane și oase de pui găsite în Chile – a indicat că, într-adevăr, polinezienii au ajuns acolo în perioada medievală.

Examinarea craniilor umane (datând de acum 1.000 de ani) descoperite în Insula Mocha, aflată pe coasta chiliană, a revelat o formă morfologică specifică a craniului, întâlnită la circa 80% din populațiile polineziene, dar niciodată la cele amerindiene. Oasele de pui, descoperite tot în Chile, au fost datate ca provenind din perioada 1300-1450, iar testele de ADN au confirmat faptul că ele poartă aceeași marcă genetică specifică puilor polinezieni. În plus, cercetările conduse de arheologul Jose Miguel Ramirez arată că armele folosite în vechile ritualuri chiliene sunt foarte asemănpătoare celor din Insulele Chatham din Noua Zeelandă.

Alte dovezi sugerează că un alt grup de polinezieni, provenind dintr-o zonă diferită, au ajuns în America de Sud. Cerctările lingvistice au descoperit etimologia cuvântului polinezian kumara, care desemnează cartoful dulce. Acesta a fost un aliment de bază în Polinezia timp de mai multe secole, iar savanții au ajuns demult la concluzia că acesta era, original, întâlnit doar în America de Sud. În anii 1930-1940, norvegianul Thor Heyerdhal a sugerat că marinarii indieni din America de Sud ar fi adus cartoful dulce în Polinezia, dar ideile sale au fost parțial respine deoarece arheologii demonstraseră că amerindienii nu aveau tradiția călătoriilor pe mare pe distanțe foarte lungi. Unii au sugerat chiar că acest aliment ar fi fost purtat de curenți din America de Sud până în insulele polineziene.



Dar, conform dovezilor lingvistice de astăzi, cuvântul kumara este derivat din numele indian ecuadorian pentru același aliment. Descoperirea, făcută de linvistul Richard Scaglion de la Universitatea din Pittsburg, sugerează că polinezienii au preluat cartofii dulci de la strămoșii tribului Canari de pe coastele Ecuadorului.

Descoperirile din California de Sud sunt încă și mai surprinzătoare, căci ele revelă faptul că venirea polinezienilor în America a avut loc mult mai devreme decât se credea. Arheologul californian Terry Jones crede că fragmentul vechi 1.300 de ani al unei bărci, găsite pe o insulă din apropierea peninsulei, ar fi putut fi construită fie de polinezieni direct pe teritoriul Californiei, fie de indieni folosind tehnologia polineziană. Numele acestui tip specific de barcă în limba indienilor californieni (Chumash) este tomolo, iar acesta pare să derive din cuvântul polinezian pentru „construit din cherestea”.

Mai mult, noi cercetări arată că în limba Chumash există cel puțin un alt cuvânt de origine polineziană: kalui, ce desemnează un cârling de os pentru pescuit. Multe asemănări surprinzătoare sunt și între cârligele de pește de secol XIV din sudul Californiei și cele din Tahiti și Hawaii.

Arheologii și istoricii vor căuta acum noi dovezi pentru a demonstra legăturile Americii cu Polinezia. Revelarea faptului că polinezienii au descoperit cel puțin trei zone din cele două Americi contribuie la consolidarea reputației acestora de foarte buni marinari. Se știa că marinarii polinezieni parcurgeau distanțe mari, dar aceste ultime cercetări arată că expedițiile lor erau mult mai lungi decât se credea. Dovezile lingvistice din California de Sud sugerează că polinezienii ar fi călătorit la 3.500 de mile depărtare de I-le Marchize. Cei care au ajuns în Chile ar fi trebuit să călătorească timp de cel puțin 11 săptămâni pentru a parcurge cele 6.000 de mile.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AMERICA

Mesaj Scris de Admin la data de 19.09.11 22:57

Misterele Istoriei

http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=47709

Abraham Lincoln a fost ales la Congresul din 1846.

John F. Kennedy a fost ales la Congresul din 1946.

Abraham Lincoln a fost ales presedinte in 1860.

John F. Kennedy a fost ales presedinte in 1960.

Ambii au fost deosebit de interesati de drepturile civile.

Ambele lor sotii au pierdut cate un copil in timp ce traiau la Casa Alba.

Ambii presedinti au fost impuscati intr-o zi de vineri.

Ambii presedinti au fost impuscati in cap.

Lincoln a avut un secretar care se numea Kennedy.

Kennedy a avut un secretar care se numea Lincoln.

Ambii au fost asasinati de catre un sudist.

Ambii au fost urmati la conducere de catre un sudist numit Johnson.

Andrew Johnson, care i-a urmat lui Lincoln, s-a nascut in 1808.

Lyndon Johnson, care i-a urmat lui Kennedy, s-a nascut in anul 1908.

John Wilkes Booth, care l-a asasinat pe Lincoln, s-a nascut in 1839.

Lee Harvey Oswald, care l-a asasinat pe Kennedy, s-a nascut in 1939.

Ambii asasini au avut nume compuse din trei cuvinte.

Ambele nume sunt compuse din cincisprezece litere.

Lincoln a fost impuscat la teatru numit "Ford".

Kennedy a fost impuscat intr-o masina numita " Lincoln", construita de "Ford".

Lincoln a fost impuscat intr-un teatru si asasinul a fugit si s-a ascuns intr-un depozit.

Kennedy a fost impuscat dintr-un depozit si asasinul a fugit si s-a ascuns intr-un teatru.

Booth si Oswald, ambii asasini, au fost ucisi, la randul lor, inainte de finalizarea cercetarilor.

O saptamana inainte ca Lincoln sa fie impuscat, el a fost in Monroe, Maryland, SUA.

O saptamana inainte ca Kennedy sa fie impuscat, el a fost cu Marilyn Monroe.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Istoria sinistră a scaunului electric

Mesaj Scris de Admin la data de 07.09.11 10:26

Istoria sinistră a scaunului electric
Folosit doar în America (și, pentru o perioadă, în Insulele Filipine), scaunul electric a fost considerat multă vreme un simbol al viziunii americane asupra justiției. Apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea ca o nouă metodă "mai umană" de execuție,în ultima perioadă a pierdut teren în fața avansului științei și a dezbaterilor asupra drepturilor omului.

Istoria scaunului electric începe în penultimul deceniu al secolului al XIX-lea, când o nouă dezbatere apare în societatea americană. Spânzurătoarea, metoda folosită până în acel moment, începuse să fie considerată prea crudă deoarece în multe cazuri, din cauza unor călăi neexperimentați, acuzații mureau lent și în chinuri. Astfel, în 1887, în statul american New York, ia naștere un comitet însărcinat cu găsirea unei metode noi, mai umane, de execuție. Ideea folosirii electricității apăruse deja după ce în 1881 un doctor dentist, pe nume Albert Southwick, fusese martorul morții unui om care se electrocutase din greșeală. Uimit de rapiditatea și aparenta lipsă de dureri a acestei morți, doctorul a descris scena unui prieten, sentaorul McMillan, care a vorbit cu guvernatorul statului despre ideea înlocuirii spânzurătoarei cu tehnologia modernă a electricității.

Deși inventarea scaunului electric este atribuită adeseori lui Thomas A. Edison, în spatele acestei invenții, am putea spune, chiar sinistre, stau de fapt doi angajați al acestuia. Primul scaun a fost produs de doi ingineri, Harold P. Brown și Arthur Kennely. Deși Edison fusese cel care inventase transmisia de putere electrică prin intermediul curentului direct, pentru scaunul electric a preferat folosirea curentului alternativ. Acesta din urmă era mai ușor de transportat, nu necesita o cantitate așa de mare cupru (fapt semnificativ la vremea respectivă, când prețurile cuprului au crescut vertiginos) și, în plus, folosirea curentului alternativ nu prejudicia în niciun fel imaginea companiei lui Edison. Acesta se temea că folosirea curentului direct (utilizat în casele oamenilor) pentru execuții ar fi creat o imagine negativă în jurul conceptului de electricitate.

Pentru a arăta letalitatea noii invenții, aceștia au organizat demonstrații publice în cursul cărora au ucis mai multe animale, câini și pisici, prin atragerea lor pe o placă de metal conectată la un generator de 1.000 de volți. Cuvântul „electrocutare” a apărut la aceste demonstrații pentru a desemna execuțiile electrice, fără a desemna – ca în zilele noastre – și morțile accidentale survenite în urma contactului cu periculosul curent electric.




Comitetul din New York a adoptat scaunul electric în 1889, iar anul următor William Kemmler a devenit prima persoană executată pe scaunul electric. Fiind prima execuție, lucrurile nu au decurs atât de repede precum se aștepta toată lumea. Kemmler a rămas inconștient după prima trecere de curent prin corpul său, dar nu a murit. După ce generatorul a fost lăsat câteva minute să se reîncarce, acuzatul a fost electrocutat cu o putere de 2.000 de volți, ceea ce a dus la spargerea vaselor de sânge de sub piele, iar corpul său a luat foc. Întreaga execuție a durat opt minute, și toți martorii au rămas șocați de brutalitatea noii metode. Cu toate acestea, scaunul electric nu a fost discreditat. Metoda a fost adoptată oficial în Ohio (1897), Massachusetts (1900), New Jersey (1906) și Virginia (1908), devenind în scurtă vreme cea mai folosită metodă legală de execuție din Statele Unite. Marea majoritate a statelor care au adoptat scaunul electric se află la est de râul Mississippi, în vestul Americii fiind mai populară camera de gazare.

Între 1890 și 1973 peste 4.000 de oameni au fost executați pe scaunul electric. Cele mai faimoase execuții ale acestei perioade au fost cele ale lui Bruno Hauptmann (1936), presupusul criminal al copilului aviatorului Lindberg, și cele ale lui Julius și Ethel Rosenberg (1953), condamnați că ar fi fost spioni ai Uniunii Sovietice.





După un moratoriu de patru ani, pedeapsa cu moartea a fost reintrodusă în America în 1977, iar scaunul electric a început să fie înlocuit cu camera de gazare și injecția letală. De atunci, doar 154 de persoane au mai fost executate în acest fel (printre ei, faimosul criminal în serie Ted Bundy). Începând din anii ’80, injecția letală a ajuns să fie considerată o metodă mai ușoară și mai umană. Astâzi, scaunul electric a rămas o metodă opțională de execuție în statele Alabama, Florida, Carolina de Sud și Virginia. În Kentucky și Tennessee mai este folosit în cazul condamnărilor pronunțate înainte de anul 1988, iar în Arkansas și Oklahoma scaunul electric poate fi folosit dacă alte forme de execuție sunt găsite ca fiind neconstituționale la momentul respectiv.

În februarie 2008, Curtea Supremă a statului Nebraska a decis ca execuția prin scaun electric, o pedeapsă „crudă și neobișnuită”, să nu mai fie folosită. Nebraska rămăsese singurul stat care folosea doar această metodă de execuție. În aceste state, 12 condamnați au preferat scaunul electric în fața injecției letale, iar ultima folosire a scaunului a avut loc pe 18 martie 2010, în statul Virginia.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Cobaii doctorilor americani din anii '40: Bolnave de epileps

Mesaj Scris de Admin la data de 31.08.11 15:30

Cobaii doctorilor americani din anii '40: Bolnave de epilepsie infestate intenționat cu sifilis

Noile informații scoase la iveală de Comisia prezidențială de Etică despre experimentele cercetătorilor americani din Guatemala, din anii '40, arată că doctorii au hotărât să infecteze o femeie pe moarte cu o boală cu transmitere sexuală, ca să vadă cum reacționează organismul ei, relatează publicația Huffington Post, în ediția electronică.

"Cercetătorii au pus pe primul plan ambițiile lor medicale și abia apoi respectul pentru viață", a arătat o membră a comisiei prezidențiale.

Între 1946 și 1948, Institutul de Sănătate Publică și Biroul Sanitar Panamerican au colaborat cu mai multe agenții guvernamentale din Guatemala, în domeniul medical. Mai exact, cercetătorii americani au efectuat experimente pe guatemalezi, care includeau infectarea lor cu boli cu transmitere sexuală, ca să observe efectele pe care bolile le produceau organismului uman. Respectivele cercetări au fost plătite din bani publici.

Doctorii încercau să verifice dacă penicilina putea fi folosită în tratarea celor 1300 oameni, pe care îi infectaseră cu sifilis, gonoreea și sancroid. Subiecții lor erau soldați, prostituate, deținuți și nebuni.Oamenii nu erau informați că sunt cobaii doctorilor.

Numai 700 din cei infectați au primit ulterior îngrijiri medicale. 83 de oameni au murit, deși rapoartele doctorilor nu arată clar că decesul a survenit în urma experimentelor.

Până la urmă, medicii nu au obținut rezultatele relevante pe care le așteptau. Aceasta este concluzia la care a ajuns o profesoară de la colegiul Wellesley, care a descoperit notițele doctorului John C. Cutler, coordonatorul experimentului de la Guatemala.

Comisia de Etică a descoperit că șapte dintre femeile infectate intenționat cu sifilis erau bolnave de epilepsie și erau internate la Asilo de Alienados din Guatemala. Medicii le-au injectat spirochetul care provoacă sifilisul la baza craniului, sperând că le vor vindeca de epilepsie. Ulterior, femeile s-au îmbolnăvit și de meningită bacteriană (cel mai probabil din cauză că acele nu fuseseră sterilizate, cred membrii comisiei), însă au primit tratament.

O altă bolnavă în fază terminală- boala de care suferea nu a fost consemnată de medici- a fost infectată cu gonoreea. I s-a făcut o injecție în ochi și a murit după șase luni.

Șefa Comisiei de Etică, dr. Amy Guttman, a descris procedura drept "de un extraordinar sânge rece".

Chiar și după standardele vremii, cercetarea făcută de doctorii americani nu poate fi justificată. În 1943, dr. Cutler făcuse un experiment pe deținuții de la o închisoare din Terre Haute, Indiana. Totuși, acolo, oamenii au fost informați despre cercetare și s-au oferit voluntari. În Guatemala, persoanele folosite drept cobai nu au știut că doctorii fac experimente pe ei- a arătat comisia.

În 2010, președintele Barack Obama și-a cerut scuze în numele țării față de Guatemala. Șeful statului, Alvaro Colom, a calificat experimentul din anii '40 drept genocid și a avertizat că Guatemala își rezervă dreptul de a-și căuta dreptatea la o instanță internațională. În plus, Colom a anunțat că și Guatemala va face propria anchetă legată de activitatea doctorilor americani.

Activiștii pentru drepturile omului au cerut compensații pentru rudele celor implicați în experiment, însă un oficial american a explicat că nu este sigur că se vor acorda plăți, potrivit Reuters.

Doctorul John Cutler a fost implicat și în studiul Tuskegee, un alt experiment efectuat de medicii americani pe deținuți de culoare care sufereau de sifilis. Doctorii nu i-au tratat, ca să poată observa evoluția bolii.

Deținuții nu au știut decât că făceau parte dintr-o cercetare pe termen lung, dar nu li s-a spus în ce consta. În plus, dacă își dădeau acordul să fie autopsiați după moarte, medicii suportau costurile înmormântării. Studiul Tuskegee s-a încheiat în 1972.

În 1997, președintele Bill Clinton și-a cerut scuze public pentru acel experiment.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=AMERICA

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 5 din 9 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum