ISTORIE=TURCIA

Pagina 2 din 3 Înapoi  1, 2, 3  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

ISTORIE=TURCIA

Mesaj Scris de Admin la data de 17.01.07 9:56

Rezumarea primului mesaj :

Batalia de la Nicopole


In secolul al XIV-lea, lipsa de unitate a lumii crestine a fost factorul major care a favorizat inaintarea turcilor in Europa. In cei 35 de ani de cand trecusera Bosforul, turcii cucerisera Balcanii de rasarit pana la Dunare si se pregateau sa atace Ungaria pe larg [...]


Ultima editare efectuata de catre Admin in 22.03.12 18:55, editata de 2 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Re: ISTORIE=TURCIA

Mesaj Scris de Admin la data de 28.04.14 8:52

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=TURCIA

Mesaj Scris de Admin la data de 08.04.14 9:58

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=TURCIA

Mesaj Scris de Admin la data de 01.02.14 18:46

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=TURCIA

Mesaj Scris de Admin la data de 19.01.14 15:20

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10670/8/
Sultanul cu domnia cea mai lunga din intreaga istorie a Imperiului Otoman a fost Suleiman I zis Magnificul, care a domnit intre 1520 si 1566. El a fost al zecelea suveran al acelui imperiu si una dintre cele mai proeminente personalitati ale secolului al XVI-lea. In perioada lui Suleiman Magnificul, tara sa a cunoscut o inflorire exceptionala in domeniile politic, economic si militar. Istoricii subliniaza si dezvoltarea culturala accentuata, normele de legi si organizarea administrativa din acea perioada de glorie.
Poezie si ambitie
 Suleiman s-a nascut la Trabzon in 1494. A fost fiul lui Selim I (domnie 1512-1520). Mama sa a fost Hafsa Sultan si ea a fost coregenta cu Suleiman dupa moartea lui Selim I, pana cand a murit si ea, in 1534. De la sapte ani, viitorul sultan a fost trimis sa studieze (la Palatul Topkapi din Istanbul) stiinta, istoria, strategia militara, economia etc. De-a lungul zbuciumatei vieti (a participat direct la numeroase batalii) el a gasit timp si pentru o pasiunea sa, poezia. A scris multe poeme pe care le-a semnat cu pseudonimul literar "Muhibbi" (Iubitorul). Multe din versurile sale au devenit zicatori.
 Mare admirator al lui Alexandru cel Mare, Suleiman se gandea la posibilitatea unor cuceriri in Europa, Asia si Africa. Prima cuceriere europeana a fost cetatea Belgrad (pe atunci sub ocupatie ungara), in 1521. Acesta a fost un semnal pentru intentiile sultanului in privinta Europei centrale. Dar in acea perioada, interesul imediat al lui Suleiman s-a indreptat spre Insula Rhodos, unde isi aveau sediul Cavalerii Ospitalieri (Ordinul Sfantului Ioan). Si cum sultanul dispunea de o impresionanta flota (ramasa de la tatal sau), a cucerit acel teritoriu si a permis cavalerilor sa plece (s-au stabilit in Malta).
 Reluand luptele in Europa, Suleiman a invins in Batalia de la Mohacs (1526) impotriva regelui Ungariei, Ludovic al II-lea. Dar habsburgii lui Carol al V-lea (imparatul Sfantului Imperiu Roman) reocupa temporar Buda, unde Suleiman revine si o cucereste in 1529. Cu acel prilej a iesit in evidenta rivalitatea dintre Dinastia Habsburgilor si Imperiul Otoman (care va dura pana in secolul XX), iar sultanul a vrut sa dea o grea lovitura crestinilor din centrul Europei, asediind Viena in toamna lui 1529.
Prima infrangere
 Victoriile impotriva Regatului Ungariei au creat iluzia ca otomanii pot deveni o mare putere in inima Europei, nu numai in est. Intre 27 septembrie si 15 octombrie 1529 s-a dsfasurat atacul asupra Vienei. Sultanul nu a tinut seama de fortificatiile eficiente si de intaririle vienezilor, el avand la dispozitie peste 200.000 de oameni. Dar raspunsul dat de armatele imperiale (Viena apartinea atunci de Sfantul Imperiu Roman) conduse de printul Nicholas de Salm au fost biruitoare. In sprijinul crestinilor a fost si vremea: o ninsoare "miraculoasa" si archebuzele asediatilor au imprastiat armatele otomane. Suleiman a vrut iarasi in 1532 sa cucereasca Viena (devenita obsesie), dar a abandonat gandul de a domina Europa centrala (otomanii vor fi invinsi de Liga Crestina si in 1683, cand au asediat din nou Viena).
 Suleiman Magnificul a avut cuceriri importante si in Orientul Apropiat si in nordul Africii, pana la Algeria. In Oceanul Indian a avut conflicte navale cu portughezii, pentru controlul comertului cu India... "Sotia oficiala" a lui a fost Haseki Sultan, cunoscuta saub numele de Roxelana, sclava din harem si mama viitorului sultan Selim al II-lea. Faima lui Suleiman a fost uriasa, el fiind citat si de Shakespeare in "Vanzatorul din Venetia".
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=TURCIA

Mesaj Scris de Admin la data de 16.11.13 21:08

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=TURCIA

Mesaj Scris de Admin la data de 28.09.13 18:48

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=TURCIA

Mesaj Scris de Admin la data de 19.05.13 19:41

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10207/33/

Mehmet al VI-lea a fost cel de-al 36-lea sultan al Imperiului Otoman, care a domnit de la 3 iulie 1918 si pana la 1 noiembrie 1922. Ceremonia de primire a Sabiei lui Osman (manifestare festiva care se petrece la cel mult doua saptamani de la ascensiunea la tron) s-a produs la complexul funerar Eyup, Constantinopol, la 4 iunie 1918. Ca frate al lui Mehmed al V-lea, el a succedat la tron drept cel mai varstnic membru masculin al Casei Osman, dupa sinuciderea lui Yussuf Izzettin Efendi, fiul lui Abdulaziz. Odata cu primirea Sabiei lui Osman, Mehmet al VI-lea a devenit al 36-lea padisah (cel mai mare rang al suveranilor, insemnand si "Regele cel Mare").

Tatal lui Mehmet al VI-lea a fost sultanul Abdulmecid I, iar mama a fost Gulustu. Abdulmecid I a fost al 31-lea sultan si a murit in 1861, anul in care s-a nascut Mehmet al VI-lea. Venirea pe lume a acestuia s-a desfasurat la Palatul Besiktas din Istanbul. Cand a implinit noua zile, pruncul a fost circumcis la Sala speciala din palatul Topkapi.
Dupa cum se stie, Primul Razboi Mondial a fost un dezastru pentru Imperiul Otoman. Fortele aliate conduse de britanici au cucerit Damascul, Bagdadul si Ierusalimul, astfel incat aproape intregul Imperiu Otoman a fost dezmembrat. La Conferinta de la San Remo (aprilie 1920), Franta a primit mandat pentru Siria, iar Marea Britanie pentru Palestina si Irak. La 10 august 1920, reprezentantii sultanului Mehmet al VI-lea au semnat Tratatul de la Sèvres prin care se recunosteau mandatele respective. Insa nationalistii turci au respins acordurile facute de Mehmet al VI-lea si au format Marea Adunare Nationala Turca (noul guvern), sub conducerea lui Mustafa Kemal, la 23 aprilie 1920. A fost pusa in valoare o noua constitutie si sultanatul otoman a fost abolit la 1 noiembrie 1922.
Sultanul a fost nevoit sa plece in exil, pe un vas de razboi britanic. A fost dus in Malta, apoi a trait pe Riviera italiana. La 19 noiembrie 1922, Abdulmecid Efendi, varul lui Mehmet al VI-lea, a fost ales calif, dar califatul a fost abolit in 1924. Mehmet al VI-lea a murit la 16 mai 1926, la San Remo. El a avut sase neveste si patru fete.
PAUL IOAN
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=TURCIA

Mesaj Scris de Admin la data de 18.05.13 12:33

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=TURCIA

Mesaj Scris de Admin la data de 31.03.13 15:36

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=TURCIA

Mesaj Scris de Admin la data de 31.03.13 15:36

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=TURCIA

Mesaj Scris de Admin la data de 31.03.13 15:35

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=TURCIA

Mesaj Scris de Admin la data de 31.03.13 14:32

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=TURCIA

Mesaj Scris de Admin la data de 06.02.13 19:23

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9919/33/

Imparatul bizantin Iustinian I sau „cel Mare” (527-565) a ordonat construirea Basilicii Sfânta Sophia (Întelepciunea) în 532, iar la 27 decembrie 537 aceasta a fost inaugurata de suveran si de patriarhul Eutychius. Arhitectii au fost Isidor din Milet si Anthemius din Tralles (ambii greci). Aceasta a functionat ca patriarhie a Constantinopolului si sediu central al ceremoniilor imperiale bizantine. Lungimea este de 82 metri, latimea de 73 metri iar înltimea este de 55 de metri. A fost cea mai mare catedrala pâna în 1520, când s-a inaugurat catedrala din Sevilla.

Prima biserica pe aceeasi locatie a fost inaugurata în 360, de împaratul Constantius al II-lea, dar a fost distrusa. A doua biserica a fost inaugurata în 415 de Theodosius al II-lea si a fost distrusa în 532. Prezenta cladire a fost ortodoxa din 537 pâna în 1204 când, dupa Cruciada al IV-lea, a devenit catedrala catolica pâna în 1262, când a redevenit ortodoxa. În 1453, o data cu cucerirea Constantinopolului, ea a devenit moschee imperiala, Hagia Sophia. În 1931 a fost secularizata, iar din 1935 a fost deschisa ca muzeu. Când a fost transformata în moschee, elementele crestine (altar, iconostasul de argint de 15 metri, vasele sacrificiale etc.) au fost înlaturate. Musulmanii au introdus elementele specifice (inclusiv mozaicul) si au fost construite cele patru minarete. De-a lungul secolelor, sultanii au înnobilat-o cu multe elemente de decor islamice.
De-a lungul perioadei crestin-ortodoxe, între domniile lui Leo al III-lea din Isauria si cea a lui Basil al II-lea (adica între 726 si 994), icoanele si sculpturile au fost înlaturate, fiind o perioada de iconoclasm (excludere a reprezentarilor divine). Apoi, în anul 1054, patriarhul Constantinopolului Mihail I Celarius a fost excomunicat de papa Leo al IX-lea, fapt care a dus la Marea Schisma Occident-Orient. Asa au fost posibile pradaciunile facute de cruciatii („crestini latini”) din 1204, când multe relicve au fost duse în Occident (la ordinul dogelui Dandolo al Venetiei). Primul presedinte al Turciei, Mustafa Kemal Attatürk, a fost cel care a ordonat transformarea moscheii în muzeu.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=TURCIA

Mesaj Scris de Admin la data de 26.11.12 19:31

http://www.revistamagazin.ro/index2.php?option=com_content&task=view&id=9801&pop=1&page=0&Itemid=33

Urcat pe tron intr-o perioada foarte dificila, spre finele Primului Razboi Mondial, Mehmed al VI-lea i-a succedat fratelui sau, Mehmed al V-lea, cel care a declarat Jihadul contra aliatilor din Tripla Intelegere (Franta, UK si Rusia) in 1914. Conform traditiei, el a primit Sabia lui Osman la 4 iunie 1918, ca padisah, si a fost incoronat la 3 iulie 1918 (Osman I a fost fondatorul Dinastiei Otomane). Nascut in 1861 la Constantinopol (Istanbul), el a fost circumcis la noua ani intr-o ceremonie speciala, in Palatul Topkapi. El a avut o domnie foarte agitata, din cauza catastrofalei situatii a imperiului in acel razboi. Fortele aliate au cucerit Bagdadul, Ierusalimul si Damascul. Prin tratatele care au urmat si impartirea zonelor de influenta, tara a pierdut mai multe teritorii.

Acesta este motivul pentru care sultanul (al 36-lea si ultimul) Mehmed al VI-lea a avut un mare adversar politic in persoana revolutionarului nationalist Mustafa Kemal numit Atatürk, adica "Tatal turcilor". Acesta a format un nou guvern, Marea Adunare Nationala Turca (1920). Razboiul de Independenta contra aliatilor (1919-1923) a fost condus de Kemal si s-a incheiat cu victoria turcilor si cu proclamarea Republicii Turcia, la 29 octombrie 1923, cu capitala la Ankara. In aceste circumstante, la 1 noiembrie 1922 Sultanatul Otoman a fost abolit, iar Mehmed al VI-lea a plecat cu un vas de razboi britanic in Malta. El a murit in 1926 la San Remo (Italia) si a fost inmormantat in moscheea Suleiman Magnificul din Damasc... Ultimul sultan a avut cinci casatorii, in intervalul 1885-1921. De doua dintre neveste a divortat. Prima nevasta, Emine, a murit la Cairo in 1941, in saracie. De a doua nevasta, Inshira, a divortat pentru ca l-a inselat cu printul Sabahaddin. In total, a avut patru copii. O nepoata a lui, printesa Fatman, a murit in aprilie 2012. Mustafa Kemal Atatürk a fost presedintele Turciei din 1923 si pana in 1938 (cand a murit), si a dus o politica de modernizare a tarii.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=TURCIA

Mesaj Scris de Admin la data de 02.10.12 15:01

Ce și cum studiau otomanii?


În secolul al XIII-lea se prăbușesc emiratele din Anatolia centrală sub loviturile turcilor selgiucizi și se închieie procesul de turcizare a Asiei Mici. Limba turcă nu devenise încă limba oficială, grosul izvoarelor scrise în această epocă folosind persana. Limba arabă mai avea până să-și pună amprenta. În ceea ce privește instituțiile de învățământ și cele științifice, în Egipt, Siria, Iran și Asia Centrală se remarcă o superioritate comparativ cu cele existente în Asia Mică.

De exemplu, socrul lui Osman, fondatorul statului otoman, și-a făcut studiile la Cairo, la fel și alte personalități importante ale statului. Dar odată cu cucerirea Egiptului și Yemenului, precum și a Constantinopolului, situația se schimbă. Istanbul va deveni centrul cultural al lumii islamice, locul unde se adună numeroși savanți veniți din lumea arabă și persană, care influențează decisiv aristocrația turcă. Pe de altă parte au existat și voci care s-au pronunțat pentru menținerea caracterului popular al limbii și culturii naționale, fără să fie alterat de caracterul rigid și uneori pompos al creației literare arabe.

Cum era organizat învățământul în Imperiul Otoman? Acesta cuprindea școli primare și seminarii. Școlile se găseau de obicei în apropiere de moschei. Aici se studiau alfabetul, aritmetica și Coranul. Numărul lor nu se știe exact, dar Evliya Celebi menționează la începutul secolului al XVII-lea nu mai puțin de 1993 de școli. Acestea nu erau localizate numai în marile orașe sau reședințele de vilayete, ci și în multe sate turcești, sper deosebire de situația din Occident. Instituțiile în cauză împărțeau anual copiilor orfani îmbrăcăminte și încălțăminte. Medresele (școlile medii) au fost construite prima dată în vremea lui Orhan. Numărul lor crește apoi constant, seminarul Darulhadis din Adrianopol ajungând în secolul al XV-lea să fie cea mai mare școală din țările musulmane.

După ce a fost cucerit Constantinopolul, 8 biserici au fost prefăcute în medrese, iar alte 8 au fost ridicate în nordul și sudul moscheii lui Mehmet al II-lea, primind denumirea de ”curți”. Pentru a putea intra într-o astfel de școală trebuiau absolvite cursurile unui seminar de grad inferior, numit Musla-i sahn sau tetimme, având nivel de liceu. Marele vizir Mahmud-pașa a reorganizat sistemul de învățământ, stabilind trei grade de școli: școli elementare de cultură musulmană, școli de grad mediu și școli superioare. În seminariile superioare studenții se specializau în teologie, drept și literatură. Se predau: araba, persana, interpretarea Coranului, dreptul canonic, gramatica, sintaxa, logica. În timpul lui Soliman Magnificul au fost înființate seminarii superioare de matematică, științele naturii și medicină. Clădirile au fost ridicate în perioada 1550-1556 în preajma moscheii Suleymanie din Istanbul.

Școlarii, după ce absolveau cursurile elementare, se puteau înscrie la seminariile de curs inferior. Dacă le absolveau și ope acestea puteau trace la nivelul de facultate, dar numai teologie, drept și literatură. Pentru a studia știintele reale trebuiau mai întâi să urmeze cursurile unui seminar specific care îi pregătea pentru viitoarea specialitate. Absolvenții seminariilor superioare căpătau titlul de stagiar (mulazim) și erau repartizați în funcție fie de profesor, fie de judecător. Numele tuturor absolvenților erau păstrate în Kazasker, forul cel mai înalt de cultură care dirija practic întreaga activitate intelectuală din imperiu. Gradul intelectual cel mai înalt era acela de profesor la seminariile superioare.

În timpul lui Mahmud al II-lea (1808-1839) se acordă învățământului o importanță deosebită. Se păstrează seminariile, în pofida conservatorismului lor, dar se creează și școli noi, mai potrivite necesitatilor statului. Sultanul, adept la enciclopedismului, proclamă obligativitatea învățământului elementar. Problema consta în fpatul că în firman se făcea referire doar la disciplinele religioase, precum și la scris i citit. În plus, doar în Istanbul exista învățământ primar obligatoriu, unde iau naștere gimnaziile (ruștie). In secolul al XVIII-lea se înființează școala superioară de ingineri, în 1827 școala de medicină, în 1834 școala de război, iar în 1839 școlile economice și agricole. Dar nici școlile noi nu au putut fi scoase în afara influenței religioase. La începutul secolului al XX-lea s-a înțeles totuși că medresele nu erau capabile să satisfacă nevoile societății turce care dorea modernizarea. Astfel, statul a decis adoptarea unui sistem de învățământ orientat după modelul european. Și în învățământul patronat de stat se acorda atenție însă disciplinelor religioase, cultura medievală păstrându-și o bună parte din influență.

În 1926 se adoptă sistemul juridic laic, impunându-se totodată necesitatea laicizării învățământului și culturii. Mustafa Kemal se gândea la o reformă încă din primele zile ale războiului de independență, pentru că dezvoltarea națiunii și intrarea sa în rândul civilizației moderne depindea în mare măsură de calitatea educației. Era imperios să se renunțe la metodele învechite rămase din perioada osmană, dar și să se păstreze particularitățile culturii turce. Adunarea națională decide la 3 martie 1924 desființarea medreselor, odată cu desfiintarea califatului. Incepe procesul de laicizare a sistemului de învățământ. În acest scop se înființează școli profesionale, iar în 1933 Scoala Superioară de la Istanbul devine Universitate. În Ankara se înfiintează facultatea de filologie, istorie și geografie, baza viitoarei Universitati. După moartea lui Atatürk se pune în practică și mai vechea dorintă a acestuia de a se înființa o universitate într-unul din orașele Anatoliei Centrale, mai exact la Erzurum. Modernizarea continuă odată cu adoptarea alfabetului latin la 3 noiembrie 1928.

Să urmărim acum câteva dintre ariile de interes ale otomanilor, cele care i-au făcut cunoscuți în lume. Turcii se preocupau în mod deosebit de medicină, mai ales după cucerirea Constantinopolului, care a înlesnit contactul cu oameni de știință din alte țari musulmane. A rămas în istorie pentru cercetările sale privind tratamentele interne și externe medicul Sabunoglu Serefeddin (secolul al XV-lea), dar alături de el mai apar și alte nume precum Ahmedi, Altunizade, Haci Hekim din Amasya sau Perviz Abdullah. În secolul al XVIII-lea numărul lucrărilor științifice începe să crească simțitor, poate și datorită fluxului de medici francezi care s-au stabilit pe teritoriul Turciei. Dezvoltarea medicinei se leagă și de evoluția învățământului medical turcesc, care debutează în stilul modern prin înfiintarea colegiului grec din localitatea Kuruceșme din Anatolia. În 1826 lucrurile avansează prin crearea primei școli de de stat de medicină. La palatul Topkapi ia fiintă și o școală de chirurgie. În anii 1909-1910 Scoala de Medicină devine o secție a Universității din Istanbul.

În ceea ce privește geografia și astronomia, primele lucrări apar la mijlocul secolului al XV-lea, din necesitati mai mult militare. Prima lucrare de geografie în limba turcă apare în anul 1453 la inițiativa lui Yazicizade Ahmed Bigean Efendi, care traduce de fapt opera lui Kazvini. În secolul al XVI-lea renumitul Piri Reis își scrie ”Cartea Marinei”, iar un alt cărturar, Seydi Ali Reis, opera geografică intitulata ”Mediul”. Hărțile lui Piri Reis sunt printre cele mai precise de la acea dată, cuprinzând toate orașele și târgurile de pe coasta Mediteranei. O geografie originală redactată în secolul al XVI-lea este Atlasul lui Matrakci Nasuh, care consemnează toate punctele geografice dintre Istanbul, Iran și Irak. De netrecut cu vederea este și lucrarea ”Cihannuma”, scrisă de Katip Celebi în secolul al XVIII-lea, o geografie a Asiei. Astronomia se remarcă și ea prin câteva nume sonore precum Seydi Ali Reis sau Mustafa bin Ali Muvakki. Acesta din urmă îi dedică lui Soliman Magnificul lucrarea intitulată ” Informarea oamenilor cu vești dn țară”. Sultanul Mustafa al III-lea (1757-1773) era foarte pasionat de astronomie, cerând traducerea și punerea în circulație a multor lucrări sosite de la Paris.

Istoriografia are și ea momentele ei de glorie. Cea mai veche cronică cunoscută până azi este cronica lui Yahși Fakih, opră care ajunge până la 1389, anul morții lui Murad I. După o scurtă perioadă de declin, activitatea cronicărească reînvie în timpul lui Murad al II-lea (1421-1451). Faptele încep să fie expuse an de an și cu lux de amănunte. La Edirne (Adrianopol) se dezvoltă o școală istorică, al cărei reprezentant principal este Urugi. Epoca de aur a istoriografiei otomane coincide cu domnia lui Mehmet al II-lea, când alături de cronicari apare și o pleiadă de poeți care încearcă să transpună istoria în versuri. O lucrare destul de populară încă de dinainte de Mehmet o reprezintă anonimele ”Istorii ale dinastiei otomane”. Lucrări istoriografice mai importante apar însă la mijlocul secolului al XV-lea. ”Cronica războiului ” oferă informații despre perioada de dinainte de 1450, dar este printre puținele de acest gen. Altă cronică esentială a Imperiului Otoman este”Epopeea vieții sultanilor otomani”, un capitol de la o altă lucrarea amplă, ” Cartea lui Iskender”, scrisă de poetul medieval Ahmedi.

Să mai enumerăm pentru acest secol bogat și alte lucrări precum ” Cronica războiului sfânt împotriva Bizantului” a lui Kâșifi, ”Cartea vizirilor”, ”Istoria lui Mehmet al II-lea Cuceritorul” a lui Tacizade, ”Istoria dinastiei otomane” a lui Karmani sau ”Din domnia lui Mehmet al II-lea” a lui Kritobul din Imbros. Primii cronicari ale căror opere sunt păstrate până azi și cuprind relatări și despre istoria țărilor române sunt Așik-Pasazade și Mehmed Neșri.

În secolul al XVI-lea domină analistul de orginine persană Idris Bitlisi, care își intitulează lucrarea ”Cele opt raiuri”. Victoriile lui Selim I în expedițiile din Siria și Egipt inspiră mulți poeți și cronicari, dintre care s-au impus Kemal-pașazade și Muhi-eddin Kemali. Cronica lui Kemal tratează evenimentele de la începutul dinastiei otomane până în primii ani de domnie a lui Soliman, menționând și episoade de istorie românească precum apărarea Belgradului de către Iancu de Hunedoara în 1456, conflictul dintre Mehmet al II-lea și Vlad Tepes din 1462 sau luptele lui Stefan de la Vaslui și Războieni. În timpul lui Soliman se instaurează tradiția ca marii viziri să consemneze faptele importante din viața dinastiei. După numeroasele cuceriri otomane devine imperativ să se cunoască traiectoria gloriosului popor, prin urmare apare o serie de compendii istorice, cum ar fi cel întocmit de către Nișanji. Treptat atenția cronicarilor se îndreaptă și spre arhive, de unde se valorifică documente ale Porții Otomane.

Evoluția istoriografiei se face resimțită și prin reflecțiile istorico-filosofice ale unor istorici precum Hasan al-Kiafi. În timpul lui Baiazid al II-lea (1481-1512) se încurajează cărțile regelui, care proslăvesc viețile sulatnilor otomani, dar în paralel cu genul acesta bombastic se îmbunătățeste și cercetarea istorică. Ibrahim Pecevi, de pildă, este primul care folosește texte occidentale în opera sa. Speculațiile istorice universale continuă și în secolul al XVII-lea, dar un mare neajuns îl constituie faptul că părțile care tratează popoarele străine sunt doar informații traduse din arabă și persană. Istoricii oficiali au imprimat o trăsătură specifică acestei perioade, reproducând fidel decretele sultanului.

Puțini sunt cei care au încercat o viziune personală originală, așa cum a făcut Naima. în secolul al XIX-lea însă, contactul cu civilizația franceză a permis accentuarea capacităților de analiză istorică. Ultimul mare reprezentant al vechii școli istoriografice otomane este Cevdet-pașa, odată cu proclamarea republicii turce încercându-se o cercetare de pe o poziție națională a trecutului poporului turc.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=TURCIA

Mesaj Scris de Admin la data de 05.07.12 9:59

Ideologia „Războiului Sfânt” la otomani


Războiul este denumirea unei stări care poate ființa și când nu se manifesta prin operațiile sale. Carl von Clausewitz (1780-1831) afirma „războiul nu este decât politica de stat continuata cu alte mijloace(...) intenția politică este scopul, războiul este mijlocul și niciodată mijlocul nu poate fi gândit că scop”

Noțiunea de „război religios”, care legitima cucerirea și prada ca fiind realizate în numele lui Dumnezeu, este la fel de veche ca noțiunea de divinitate la oameni.

Prin expresia „război sfânt” se înțelege un război dus exclusiv din motive religioase. Însă, activități belicoase care să aibă la bază numai rațiuni pur religiose nu există nici macar în islam. Istoric vorbind, conflictele armate declanșate între Islam și Creștinătate, aveau, în primul rând cauze de ordin politico-militar și economico-financiar, cele religioase căzând pe locul secund sau fiind folosite doar ca pretexte.

Djihadul. În limba arabă, semnificația generală a noțiunii de djihad este de efort susținut spre un scop determinat, a cărui atingere presupune și justifică folosirea oricărui mijloc. Termenul djihad își are originea în verbul „djahada”, care înseamnă „a fi harnic, a face efort, a se osteni, a fi tenace” și în substantivul abstract „juhd”prin care se desemnează, în general, „efortul”, „încordarea de forțe”, „concentrarea eforturilor” pentru atingerea unui scop.

Nașterea ideii de djihad a avut loc în vremea lui Muhammad, în procesul de trecere de la Profetul avertizator (din perioada meccana – 617 – 16 iulie 622) la Profetul înarmat (din perioada medineza 622-632).

Apariția ideii de „război sfânt” se va produce la Medina, „locul unde, în momentul când s-a organizat lupta împotriva meccanilor, a fost definită datoria de a-i combate pe toți aceia care nu aderau la Islam, până ce se converteau sau consimțeau să plătească tributul, semn al supunerii lor.

Muhammad însuși definea misiunea și locul printre Profeții trimiși de Dumnezeu: „Diferiți profeți au fost trimiși de Dumnezeu pentru a ilustra atributele sale: Moise, cu blândețea și providența sa; Solomon, cu înțelepciunea, măreția și gloria să; Iisus Hristos cu dreptatea, cunoașterea și puterea sa...Niciuna dintre aceste calități nu era, totuși, suficientă pentru a impune credință, și chiar minunile lui Moise și Iisus au fost tratate cu neîncredere. Din această cauză, eu, ultimul dintre Profeți, sunt trimis cu sabia! Nu este vorba de cei care răspândesc credința mea; dar ucideți pe cei care resping supunerea la lege. Oricine lupta pentru adevărata credință, fie că se jertfește, fie că cucerește, va primi cu siguranță o recompensă glorioasă”.

Tipologia djihadului. Djihad-ul cu propria persoană (care presupunea învățarea și aplicarea preceptelor de bază ale religiei, dar și acordarea de sprijin semenilor în acest sens); djihad-ul cu diavolul (care înseamnă, în esență, respingerea viciilor lumești); djihad-ul cu necredincioșii (care putea fi dus cu inima, prin cuvânt, cu averea și cu mâinile); djihad-ul cu păcătoșii (dus cu inima și cu mâinile).

Djihad pornind de la două mari ramuri: djihadul extern (dus împotriva infidelilor din „Casa războiului”) și djihadul intern (dus în limitele „Casei Islamului”). La rândul său, djihadul intern suportă trei aspecte: djihad-ul coercitiv și defensiv (împotriva schismaticilor, ereticilor, rebelilor, etc), djihadul moral și djihadul spiritual.

„Efort pe calea lui Allah” (djihad), dar acest efort putea fi depus cu inima, prin cuvânt, cu mâinile sau, în ultimă instanță, cu sabia. La capătul „luptei pe calea lui Allah”, indiferent de modalitatea în care s-a acționat, se prefigura Paradisul, ca răsplată pentru efortul depus de musulmanii credincioși.

Djihadul cu inima se identifică cu lupta musulmanului împotriva diavolului, în încercarea acestuia de a se elibera de tentația raului.

Djihad-ul prin cuvânt avea mai multe accepțiuni. În primul rând, cuvântul trebuia folosit într-un scop generos, chemarea la Islam, djihad-ul fiind în acest caz doar o luptă pacifică împotriva infidelilor.

Djihad-ul cu mâinile împreună cu djihaul prin cuvânt, putea „sprijini cele bune și îndrepta cele rele” în interiorul comunității musulmane. Era vorba de djihadul moral comunitar. Dintre semnificațiile djihadului cu mâinile amintim două: activitatea productivă a țăranului și meșteșugarului, care prin munca lor ajuta la întărirea comunității musulmane, atât în timp de pace, cât și în timp de război; administrarea măsurilor disciplinare de către autoritățile comunității (precum bătaia).

Djihadul cu sabia este cea de a patra – și ultima – modalitate și posibilitatea pe care un musulman o are de a depune „efort pe calea lui Allah”. Acest tip de djihad era echivalent cu a duce război împotriva necredincioșilor sau dușmanilor din interiorul comunității musulmane.

În Imperiul otoman, la fel ca în Califatul arab, deținătorii puteri au transformat djihadu-ul într-un important instrument politic, apelând la doctrina construită în jurul acestui concept ori de câte ori era necesară definirea inamicului, legitimarea războiului sau mobilizarea supușilor. Sultanii otomani au preluat de la selgiucizi, odată cu ideologia djihadului, și sarcina de a conduce „Războiul sfânt”, care va fi pusă în practică aproape fără întrerupere până în a doua jumătate a secolului XVI.

Și în perioada otomană, ideologia djihadului trebuie urmărită, analizată și apreciată în funcție de evoluția istorică a puterii politico-militare otomane. Astfel, o privire de ansamblu relevă existența, în linii mari, a două etape: a) etapa ideologiei djihadului ofensiv (XV-XVII) și b) etapa ideologie djihadului defensiv (secolele XVIII-XIX). Aceasta nu înseamnă că ideologia djihadului defensiv nu a fost preznta și în prima perioadă delimitată mai sus invers.



Preluarea puterii de către un nou sultan presupunea, din punct de vedere ideologic, continuarea războiului sfânt început de către înaintașii săi.

Din secolul XVII, mai precis după eșecul asediului Vienei (1683), ideologia războiului sfânt ofensiv a lăsat definitiv loc djihadului defensiv, care venea să justifice pierderile teritoriale și să anime spiritul războinic al otomanilor în fața atacurilor tot mai puternice ale statelor creștine din Europa. Ideologia djihadului, fie el și numai defensiv, nu va dispărea nici chiar în secolul XIX, deși între timp Imperiul otoman adoptase treptat cutumele specifice dreptului european al ginților. Ultimele fetva-le (consultație juridică dată de un muftiu, iar in cazurile importante de marele muftiu) pentru djihad au fost emise în timpul primului război mondial, convocându-i la „război sfânt” defensiv pe toți musulmanii valizi.

Legitimarea războaielor dintre musulmani. Ruperea unității islamice încă de la mijlocul secolului VIII, cu apogeul proclamării califatelor independente de Bagdad în secolul X, a pus problema calificării războaielor survenite în interiorul comunități musulmane. Ideea esențială a războaielor dintre musulmani era legitimitatea. Astfel otomanii au apelat la anumite subterfugii dintre care amintim: afirmarea primordialității în lumea islamică și a calității de moștenitori ai selgiucizilor. În vremea lui Murad II (1421-1451) va prinde contur un arbore genealogic solid, conform caruia „Casa lui Osman” (Al-i Osman) se trăgea din Oguz Han, strămoșul neamului oguzilor. În consecință, pretențiile sultanilor otomani la suveranitatea asupra lumii islamice erau considerate pe deplin întemeiate, dinastiile turcomane din Anatolia fiind inferioare celei otomane. Singurii moștenitori legali ai fostului imperiu selgiucid, având tot dreptul la reluarea în stăpânire, fie și prin război împotriva unor frați musulmani, a teritoriilor „uzurpate” de emirii anatolieni.

Calificarea safavizilor drept „necredincioși” (kafirler) și eretici (mulhidler). Punctul culminant pentru otomani în ideologia războaielor cu musulmanii a fost atins în timpul luptelor cu iranienii safavizi. Este vorba de conflictul declanșat la începutul secolului XVI, când Isma`il I (1502-1524), întemeietorul dinastiei safavide, punea bazele unui nou stat iranian centralizat și ridică shi`itismul la rang de religie oficială, amenințând direct atotputernicia sultanilor otomani în lumea musulmană și integritatea Imperiului otoman.

Ostilitatea reciprocă dintre otomani, sunniți în lege, și safavizii shi`iti era exprimată cel mai des și extrem de virulent chiar în fetva-lele emise de „muftii ambelor tari”, acte juridice foarte importante pentru dreptul islamic al popoarelor.

Djihad – între obligație colectivă și obligație individuală. Conform doctrinei sunnite, orice individ, pentru a devenit un bun musulman, trebuie să îndeplinească, mai devreme sau mai târziu, o singură dată sau în permanență – cinci obligații religioase: mărturisirea de credință, rugăciunile, dania, postul și pelerinajul la Mecca – stâlpii religiei musulmane.

Juriștii musulmani, atât cei sunniți, cât și cei shi`iti, au stabilit că djihad-ul era o obligație religioasă, dar o „obligație colectivă”, care, deci, nu făcea parte din sfera „celor cinci temeiuri ale credinței”.

Djihad cu sabia – obligație colectivă. Practic, era imposibil ca toți musulmanii să poată lua parte la activitățile războinice. Era și motivul esențial care a dus la teoretizarea djihadului cu sabia ca obligație colectivă.

Existau șase condiții care limitau participarea la djihadul ofensiv (luând drept criteriu ideal, dorința tuturor musulmanilor de a se jertfi pentru Allah a) psihologică – să fie în deplinătatea facultăților mintale; b) fizică – să fie de sex masculin și „sănătos la trup” c) socială – să nu fie rob d) juridică – să fie major și să nu fie dator nimănui; e) economică – să-și poată întreține singur familia și să-și poată procura mijloacele necesare pentru expediție; f) religioasă – să fie credincios lui Allah și să plece la război cu gând bun, cu intenția sinceră de a se lupta pentru propagarea religiei și nu pentru prada.

Djihad – obligație individuală. Transformarea djihad-ului din obligație colectivă în obligație individuală a fost invocată de autoritățile musulmane, iar uneori chiar teoretizată de jurisconsulți în maniera propagandistică, de cele mai multe ori în momentele critice ale istoriei Islamului. O asemenea situație s-a ivit în timpul cruciadelor.

În cazul în care trupele mobilizate pentru un război ofensiv se dovedeau a nu fi în stare să obțină victoria asupra inamicilor, atunci participarea la djihad devenea o obligație individuală; devenea o „obligație personală”, precum rugăciunea.

Una din concluziile relevante pentru istoria otomană este că absenteismul a fost cauza reală pentru proclamarea djihad-ului drept obligație individuală. Încă din a doua jumătate a secolului XVI, sultanii otomani însoțeau chemarea la război (mobilizarea) cu amenințări de pedepsire sevară în caz de neparticipare.
În ciuda deselor conflicte dintre otomani și creștini putem afirma că nici războiul, nici pacea, nu s-au constituit exclusiv într-o stare normală și permanentă între Islam și Creștinătate.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=TURCIA

Mesaj Scris de Admin la data de 01.05.12 8:57

Misterele din subsolurile Sfintei Sofii


Despre Biserica Sfânta Sofia (Αγία Σοφία) din Istanbul, construită de împăratul bizantin Iustinian I, sunt foarte multe lucruri de spus. Unele legate de frumusețea și măreția construcției arhitecturale și artistice, iar altele despre secretele pe care le ascunde încă.

Biserica a servit ca locaș de cult ortodox până în data de 29 mai 1453, când orașul a fost cucerit de sultanul Mahomed al II-lea. După 1453, ea a fost transformată în moschee până în 1934, când a devenit muzeul Ayasofya Muzesi.

Dintre secretele Sfintei Sofii se remarcă unul care este de-a dreptul incredibil. Se spune că atunci când otomanii au intrat în Biserică, în data de marți 29 mai 1453, preoții se aflau în timpul Sfintei Liturghii. Pentru ca păgânii să nu ajungă la Sfintele Daruri, aceștia au luat Sfântul Potir și Sfântul Disc și s-au îndreptat către un zid, care deschizându-se i-a făcut dispăruți. Legenda mai spune că atunci când se va oficia din nou Sfânta Liturghie în Sfânta Sofia zidurile îi vor elibera pe acei preoți.

Acest mit, păstrat prin tradiție orală, a înviat odată cu descoperirea notițelor arhitectului elvețian Gaspare Fossati, omul care în anul 1847, la porunca sultanului Abdul Medjit, a restaurat locașul. Se pare că el a descoperit cripta, însă a preferat să țină secretul pentru sine. În timp ce însemnările sale legate de lucrările pe care le-a făcut în cei doi ani de restaurare sunt generale, într-o scrisoare adresată unui prieten vorbește despre o cameră secretă pe care a folosit-o ca birou și pe care, în anul 1849 când a plecat de acolo, ar fi sigilat-o la loc.

Camera „secretă” a Sfintei Sofia, a fost depistată în anul 2005 când noua directoare a Muzeului, Jale Dedeoglou, a cercetat dacă există vreun spațiu ce să nu fi fost deschis. Atunci s-a descoperit biroul ascuns al lui Fossati.

Lucrurile au devenit mai incitante când profesorii de arheologie de la Universitatea din Istanbul, au depistat în anul 2009 două intrări care conduceau la tunelurile existente în subsolul construcției. Prima intrare a fost găsită în pronaos, acoperită de un capac metalic. La câțiva metri în interiorul naosului a fost depistată o alta, acoperită de o placă de marmură, care era sigilată din vechime cu mai multe cruci ceramice.

Până acum arheologii au găsit o serie de tunele și câteva încăperi, însă cea mai mare este încă necunoscută. Sub tunelul în care pătrunzi din interiorul naosului, arheologii au dat de apă foarte rece. Gura de intrare, care se găsește în pronaos, conduce spre o magazie unde au fost găsite fragmente de sticlă și bucăți de ceară din epoci mult mai târzii. Chiar și locul care arată ca o fântână din curtea Bisericii, de unde credincioșii luau odinioară aghiasmă, este legat de acest sistem printr-un jgeab încă neindentificat.

Printre primele descoperiri făcute a fost un vas de apă militar având inscripționată anul 1917. Părerile sunt împărțite cu privire la originea acestui vas. Cercetătorii turci susțin că datează din Primul Război Mondial, fiind al unor soldații englezi, care trecând pe la Sfânta Sofia, au scăpat vasul cu care ar fi încercat să ia apă din fântână. Pe de altă parte grecii amintesc de un alt episod: cel în care 5 comandanți greci, în 1919 în perioada conflictului eleno-turc, au săvârșit alături de preotul adus special, singura Sfântă Liturghie în Sfânta Sofia după căderea Constantinopolului.

În afară de acest vas, recent s-au găsit mai multe deschideri care adăpostesc morminte ale creștinilor, probabil foști slujitori ai bisericii. Un lanț, ce se găsește acolo prins de două cârlige înfipte într-unul din ziduri, face dovada faptului că spațiul a fost folosit la un moment dat, spre mirarea arheologilor, și pentru cei întemnițați. Una dintre cele mai mari surprize au fost descoperirea osemintelor unui copil înmormântat acolo încă din perioada bizantină. De asemenea, pătrunzând într-o altă încăpere printr-un spațiu extrem de strâmt, s-a aflat și un mormânt, care după ce s-a analizat inventarul găsit ar aparține Sfântului Antigon.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=TURCIA

Mesaj Scris de Admin la data de 23.03.12 0:25

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Ghid de călătorie de secol XVII

Mesaj Scris de Admin la data de 09.11.11 9:21

Ghid de călătorie de secol XVII
Pentru istoricii pasionați de istoria imperiului otoman, cartea lui EvliyaÇ elebi, Seyahatname, sau Cartea călătoriilor, este o comoară neprețuită. Monumentala operă de secol XVII a acestui aventurier-gentleman este indipsensabilă pentru studierea multor aspecte ale trecutului otomanilor.

Evliya Çelebi (Çelebi fiind, aproximativ, echivalentul cuvântului englez ”gentleman”) a fost un personaj important la curtea sultanilor otomani. Născut la Istanbul în 1611, anii dintre prima sa expediție din 1640 și până la moartea din 1685 i-a petrecut călătorind. A avut norocul de a trăi în perioada de maximă întindere teritorială a imperiului otoman, și a traversat teritorii din Creta până în Polonia, de la Nil până la Marea Azov, vizitând orașe și sate din Austria până în Iraq.

Anul acesta se împlinesc 400 de ani de la nașterea marelui călător și scriitor, ocazie cu care UNESCO i-a recunoscut viața remarcabilă și valoarea scrierilor. Cu cele aproape 2.400 de file, cartea lui Çelebi e cea mai lungă povestire de călătorii din literatura islamică și, poate, din lume. Este de asemenea cea mai citată sursă pentru istoria imperiului în secolul al XVII-lea. Cu toate acestea, abia acum ea începe să fie cunoscută și cititorilor din afara Turciei.

EvliyaÇelebi venea dintr-o familie bună: tatăl să era aurarul-șef al sultanului, iar mama sa provenea din Abhazia. A studiat la medreseși pe lângă persană, arabă și turcă, limbi pe care le cunoștea orice otoman, Çelebi a învățat greaca și latina de la un meșteșugar nemusulman care lucra în atelierul tatălui său. Grație legăturilor pe care familia le avea la curtea imperială, Çelebi a intrat în atenția sultanului Murad al IV-lea, care îl aduce la palatul Topkapî, unde tănârul va studia caligrafia și muzica. Sultanul i-a încurajat talentele pentru arte și pentru poezie, și aprecia în mod special umorul și replicile istețe pe care i le dădea. Sultanul și Çelebi au avut o relație apropiată, dar neastâmpărul caracteristic al acestuia din urmă l-a făcut să se eschiveze de la viața de la curte.

Chemarea pământurilor de departe

Până să împlinească 20 de ani, începuse deja să scrie, iar excursiile în orașele și parcurile din imediata vecinătate a Istanbulului îi insuflaseră dorința de a vedea lumea. Căutând compania dervișilor, le asculta cu fascinație poveștile locurilor îndepărtate. Își dorea cu ardoare să scape din îmbrățișarea înăbușitoare a familiei sale până când, într-o noapte, a avut un vis care îi prevestea cursul vieții.

Evliya a visat că se afla într-o congregație de sfinți din Ierusalimul timpuriu în mijlocul căreia apare profetul Muhammat pentru a conduce rugăciunea de dimineață. Acesta l-a invitat pe Evliya să facă strigarea pentru rugăciune și apoi l-a invitat să vină în fața sa. Evliya intenționa să ceară profetului să se roage lui Allah pentru el - Sefa'atîn osmană – dar din greșeală a cerut în schimb seyahat, care înseamnă călătorie. Aceste vise predictive sunt un motiv des întâlnit în scrierile otomane, iar Evliya povestește mai multe asemenea vise în cartea sa, dar niciodată unul ca acela care, spune el, i-a arătat, prin intermediul profetului, că trebuie să-și petreacă viața călătorind.

Aveau însă să mai treacă încă 10 ani înainte ca Evliya să plece în prima călătorie, în compania unui prieen care dorea să viziteze fosta capitală otomană, Bursa. În acest timp, el a scris un ghid istoric al orașului. Acesta a devenit ulterior prima parte a Cărții Călătoriilor, împreună cu o foarte colorată descriere a paradei artizanilor sultanului din ajunul campaniei din 1638. După ce s-a întors la Istanbul, fără să-și informeze familia, Evliya a plecat pe mare cu un prieten al tatălui său care fusese numit guvernator al Trapezuntului. De aici a continuat să călătorească în compania unor diverși oficiali guvernamentali în Caucaz și Crimeea, ajungând până în orașul iranian Tabriz. De asemenea, el pretinde că ar fi vizitat Siria tot în acea perioadă și că ar fi fost prezent la asediul Chaniei din 1645, asediu ce duce la începutul conflictului îndelungat dintre otomani și venețieni pentru controlul Cretei. Aceste călătorii la întâmplare au devenit tiparul viitoarelor expediții ale lui Çelebi. El călătorea de obicei ca funcționar în anturajul unui oficial otoman însărcinat cu afaceri de stat și, când primea diverse sarcini de la acesta, se folosea de ele pentru a călători în regiunea unde era staționat. Rareori pleca într-o călătorie din plăcere personală sau pe cheltuiala proprie.

O viață pe drumuri

În 1648, Evliya a călătorit prin Siria în serviciul guvernatorului din Damasc. A ajuns până în Gaza și s-a întors acasă printr-un circuit prin Anatolia doi ani mai târziu. Când o rudă de-ale mamei sale, Melek Ahmed Pașa, a fost numită Mare Vizir în 1650, Evliya a rămas cu el în Istanbul , iar după destituirea sa, l-a urmat pe coasta Mării Negre la Ochakiv și apoi la Sofia, unde Çelebi are prima șansă de a călători prin Balcanii de est. Melek Ahmed a devenit protectorul regulat al lui Evliya. În 1655, când acesta a fost trimis în est, Çelebi l-a urmat acolo, petrecând opt luni călătorind prin Iran și Iraq și consemnând tot ce vedea.

În următorii ani, Evliya Çelebi a participat la campaniile otomane din Transilvania, Valahia și Moldova, călătorind de aici și spre Polonia și Ucraina. Apoi s-a alăturat din nou patronului său în Bosnia, de unde călătorește în Balcanii de vest și în Ungaria. În 1665, Evliya este numit membru al delegației otomane de la Viena, delegație ce a reușit să păstreze pacea dintre cele două imperii timp de două decenii. Descrierea lungă și plină de viață pe care Çelebi o face Vienei este una din cele mai apreciate părți ale Cărții călătoriilor. El e uimit de Catedrala Sfântului Ștefan, în special de biblioteca acesteia, pe care o compară cu biblioteca unei moschei din Alexandria. Unul din lucrurile care l-au uimit cel mai mult pe acest călător otoman a fost adunările sociale la care participau atât bărbați, cât și femei: femeile beau și discutau cu el fără să fie acompaniate de soți, comportament pe care Çelebi îl descrie ca fiind dezonorant.

După șederea la Viena, Evliya s-a întors în Crimeea, apoi călătorește pe țârmurile estice ale Mării Negre spre Volga și Kazan. Se întoarce la Istanbul în 1667 și, după ce otomanii reușesc să cucerească fortăreața Canadia din Creta, Çelebi merge într-acolo via Salonic și Atena. La acel moment, Evliya Çelebi avea aproape 60 de ani. Călătorise aproape fără pauză timp de 30 de ani, păstrând un jurnal intim, detaliat și colorat, asupra tuturor aventurilor pe care le trăise. În 1671 începe una din ultimele călătorii, cea care-i va satisface dorința care-l impulsionase întreaga viață: pelerinajul la Mecca. Călătoria de la Istanbul la Mecca dura în medie 100 de zile, dar Evliya s-a învârtit prin locuri pe care nu le mai vizitase, astfel că drumul său a durat de două ori mai mult. El nu s-a mai întors niciodată la Istanbul, stabilindu-se apoi la Cairo. Cartea Călătoriilorse termină cu expedițiile sale din Egipt.

Cartea călătoriilor este o lucrare unică în contextul literar al imperiului otoman. Este singurul care lasă o povestire atât de detaliată a voiajelor sale, iar în timp ce alte scrieri contemorane pot fi atribuite unui anume gen literar, opera lui Çelebi adună în aceleași rânduri istoria și geografia, arhitectura, biologia, muzica, lingvistica, medicina, folclorul, etnografia, obiceiurile culturale și sociale, gastronomia și tot felul de întâmplări prin care autorul trece. În plus, el descrie clădiri care astăzi nu mai există, precum Moscheea Parthenonului, vorbește despre oameni de la ambele capete ale spectrului social, despre care nu avem alte informații, înregistrează obiceiurile locale ale diverselor zone în care merge. Și, mai mult decât atât, Evliya este istoricul oamenilor. Nici un alt scriitor otoman nu s-a preocupat atât de mult de oamenii întâlniți pe drum.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Ce am moștenit de la otomani?

Mesaj Scris de Admin la data de 01.10.11 10:20

Ce am moștenit de la otomani?
Istoria imperiului otoman se întinde pe o perioadă de 600 de ani și pe trei continente. În toate țările aflate la un moment dat, pentru perioade diferite, sub stăpânirea statului otoman, moștenirea acestea dăinuie și astăzi, dar sub diferite forme în funcție de zonă și de contextul istoric specific. În principiu, putem vorbi de patru zone ale moștenirii otomane: lumea arabă, Balcanii, țările românești și, bineînțeles, Turcia.

Lumea arabă a fost mult timp ostilă ideii de imperiu otoman. Abia în ultima vreme au apărut încercări de îmbunătățire a imaginii prezenței otomanilor aici. Scrierile istoricilor arabi sunt profund negative și ostile cu privire la tot ce a însemnat lumea și moștenirea otomană. Un rol foarte important în crearea acestei imagini l-a jucat propaganda britanică despre califatul otoman. De fapt, adevărul este că lumea arabă nu a suferit, precum alte zone, de descriminări sau deplasări de populație. Ba chiar, a existat aici un anume aer de superioritate din partea ulema-lelor (clerul musulman), care vedeau lumea arabă ca locul de origine al Islamului vechi, primar. Nemulțumirile arabilor au provenit și din faptul că administrația otomană punea mai mult accent pe kanûn, legea canonică, decât pe șeriat, legea islamică de origine divină.

În Turcia, problema moștenirii otomane a fost tratată diferit în timp. După nașterea republicii, în 1923, ideologia kemalistă a propagat ideea că între republică și imperiul otoman exista o mare prăpastie, că regimul sultanatului dăunase tuturor claselor sociale și că schimbarea regimului venise ca o evoluție naturală. Turcia republicană s-a dezis complet de regimului sultanatului, dar, recent, Partidul Dreptății caută să arate că, de fapt, ar fi existat o continuitate din punct de vedere al civilizației, al valorilor culturale, al unor instituții. Spre exemplu, o asemănăre de netăgăduit stă în faptul că în perioada imperiului, instituția cea mai importantă a statului, după sultanat, era armata. Această prezență deosebită a armatei în viața politico-socială a țării se păstrează după 1923 și până recent, armata fiind garantul laicității statului. Ca mentalitate, armata se bucură în continuare de foarte mare respect în societatea turcă.

În lumea balcanică, influența stăpânirii otomane este privită, de cele mai multe ori, cu ostilitate. În unele cazuri vorbim însă de prejudecăți fără o bază istorică reală. Spre exemplu, din punct de vedere al influenței economice, este greșită prejudecata conform căreia stabilirea pe termen lung a otomanilor în Balcani a dus la declinul economic al zonei, la decalajul față de Occident. Studiile de specialitate au arătat că până la venirea otomană se înregistraseră deja semne ale întârzierii economice. De fapt, otomanii ar fi contribuit la creșterea incontestabilă a economiei balcanice prin faptul că asigurau circulația, în siguranță, a bunurilor și persoanelor pe distanțe lungi. De asemenea, orașul a cunoscut o importantă dezvoltare sub stăpânirea otomană. Conform cercetătorului Hans Goerg Mayer, administrația otomană în Sud-Estul Europei nu a fost un factor de regres, ci – prin securitatea drumurilor și prin comerțul la mari distanțe – a contribuit semnificativ la dezvoltarea zonei.

Din punct de vedere demografic, dominația otomana de la Sudul Dunării a dus la mari deplasări de populație. Din Anatolia au fost aduse, sub politica oficială de colonizare numită surgün, populații turcomane, care au fost stabilite în puncte strategice, inclusiv în Dobrogea. În schimb, populațiile creștine au fost mutate în Anatolia. Imperiul otoman a favorizat (nu impus) răspândirea Islamului în Balcani (prin folosirea limbii în armată și administrație), dar islamizarea forțată nu a fost o politică oficială.

Din punct de vedere cultural, moștenirea în Balcani este una diversă. O întâlnim în literatură, prin apariția unor genuri lirice noi, sau în arhitectură – prezența monumentelor religioase islamice, dar și influențarea arhitecturii civile (casele de lemn cu pridvor înalt). În aceste zone, după obținerea independenței (Grecia – 1839, Serbia – 1878), s-a dus o politică sistematică de distrugere a monumentelor islamice pentru a dezvolta, în schimb, o arhitectură europeană. Moștenirea lingvistică este foarte importantă în toate limbile din Balcani, la fel și cea culinară.

În țările române se impune o diferențiere pe zone: moștenirea otomană diferă în cele patruprovincii, pe de-o parte în Dobrogea, pe de altă parte Principatele și Transilvania. Moștenirea din Dobrogra prezintă foarte multe similitudini cu cea din Balcani din pricina stăpânrii directe și îndelungate asupra zonei. În schimb, în celelalte două zone ea a fost sensibil redusă. Dominația otomană asupra principatelor a avut la bază următorul principiu cât se poate de explicit: „Mefruz el-Kalem ve Maktu el-Kadem”, însemnând „Ele sunt separate de Cancelarie și se interzice călcarea lor cu piciorul.” Dacă la Sud de Dunăre, construcția sau reparațiile bisericilor se făceau cu autorizație, astfel de restricții nu existau în Nord, unde prezența crucii era permisă și unde nu s-a construit nicio moschee.

Din punct de vedere lingvistic, în perioada mai veche existau în limba română circa 2000-3000 de cuvinte turcice. Această influență a fost pregătită și de perioada cumano-mongolo-tătară (exemplu: cuvântul oda, însemnând cort, a dat odaie). În plus, o serie de termen de origine arabo-persană au pătruns prin filiera turcă (tebdil, desemna agentul secret al guvernului; în română a dat tiptil). În rest, probabil că cel mai durabil aspect al moștenirii otomane la noi este cel culinar. De la ciorba, pilaf, mici și până la sarmale, foarte multe din mâncărurile românești sunt de fapt de origine otomană.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Tiparul din Turcia, invenția unui clujean

Mesaj Scris de Admin la data de 28.09.11 8:44

Tiparul din Turcia, invenția unui clujean

Adoptarea tiparului în Imperiul Otoman se leagã de povestea unui tânãr din Transilvania convertit la Islam pe nume Ibrahim Muteferrika, instruit în domeniile diplomației, literaturii, astronomiei, istoriei, teologiei sau sociologiei, care printre altele a rãmas cunoscut pentru contribuția deosebitã pe care a avut-o în dezvoltarea civilizației otomane prin înființarea primei tipografii.


Prima tipografie din Imperiul Otoman, care ia naștere în 1727 în baza unui firman al sutanului Ahmet al III-lea, care însã pune condiția ca lucrãrile ce urmeazã a fi tipãrite sã nu aibã caracter religios. Adoptarea acestui extrem de folositor mijloc de raspândire a cunoașterii cu trei secole dupã Europa este una din principalele cauze ale întârzierii Turciei în domeniul științei.

Cel care pe lângã faptul cã a inițiat prima tipografie turceascã, a avut un rol determinant în progresul cunoașterii prin lucrãri importante, este un tânãr transilvãnean nãscut în 1674 în Kolozsvar/Cluj de etnie maghiarã convertit la Islam. Numele sãu originar nu este cunoscut. Este fãcut prizonier de cãtre trupele otomane în timpul represaliilor din 1692 împotriva rãscoalei lui Thökoly, dus la Istanbul și vândut ca sclav unui negustor din Constantinopol, preluând mai târziu numele turcesc de Ibrahim Muteferrika. Numele derivã chiar din ocupația sa de müteferrika, înaltã funcție administrativã. Se știu puține despre viața personajului înainte ca acesta sã devinã interpret. A fost student la colegiul catolic clujean și deținea vaste cunoștințe de latinã, care îi îngãduie sã corecteze și sã punã la punct cronici și cãrți de istorie și geografie. De asemenea s-a remarcat și ca un bun militar și diplomat. Este nevoit sã se converteascã la Islam pentru a scãpa de tratamentul dur la care era supus de cãtre stãpânul sãu, convertire care se va dovedi beneficã pentru devenirea sa profesionalã.

Prima datã apare numele sãu în contextul tratativelor de la Viena privind Moreea și Corfu, atacatecucerite dupã atacul asupra Veneției din 1715. Ibrahim este interpret în negocierile purtate de reprezentanții Porții cu prințul Eugen de Savoia. Probabil aici s-a cimentat prietenia dintre el și Damad Ibrahim-Pașa, care l-a sprijinit foarte mult în vederea înființãrii tipografiei. Misiunea de interpret a lui Ibrahim continuã pânã în 1735. Mutefferika apare și în 1737 în tratativele privind reînnoirea armistițiului cu Polonia, în 1739 sprijinind interesle franco-turce în fața Rusiei și Austriei, în tratativele din 1734 privind îmbunãtãțirea relațiilor turco-suedeze.

Progres in cunoastere


În acest rãstimp îl preocupã însã din ce în ce mai mult ideea unei tipografii. În acest sens se înțelege cu celibizade Said Mehmed-efendi și obține permisiunea de la Ahmet al III-lea. Tipografia începe sã funcționeze în iulie 1727, în cartierul Sultan Selim, cu utilaj adus din Austria și ceva mai târziu un atelier care sã asigure hârtia necesarã. Ca urmare a unui raport privind eficacitatea noului sistem, pe care el însuși l-a elaborat și prezentat atât marelui vizir Nevșehirli Damad Ibrahim Pașa cât și clerului, Mutefferika obține și permisiunea de a publica texte non-religioase (în ciuda opoziției unor oameni de litere și lideri religioși). Tiparnița publicã prima carte în 1729, iar pânã în 1743 scoate 17 opere în 23 de volume, fiecare cu un tiraj între 500 și 1000 de exemplare.

Prima lucrare publicatã la tipografie este Van Kuli, dicționar arab-turc în 2 volume. O lucrare despre marina Imperiului Otoman este publicatã la doar 4 luni dupã dicționar. În august 1729 editeazã traducerea lucrãrii “Tarih-I Seyyah” (“Istoria cãlãtoriilor”), scrisã în limba latinã de cãlugãrul Krozinski și care descrie cucerirea Iranului de cãtre afgani. În martie 1730 apare “Kitâb Iklim-I cedid” (“Cartea noii clime”) de Emir Mehmed bin Emir Hasan Mesudi, dedicatã sultanului Murad al III-lea, apoi “Tarih-I Timur” (“Istoria lui Timur Lenk”) de Ibd Arabșah, cronica lui Ahmed Süheylî referitoare la cucerirea Egiptului de cãtre turci care include și o hartã elaboratã de Muteferrika. Tot tipografia lui Muteferrika scoate la luminã o gramaticã a limbii turce. Activitatea prolificã fundamentatã de clujean continua și dupã urcarea pe tron a lui Mahmud I în 1730.

Probabil cea mai importantã lucrare editatã aici este atlasul “Cihannuma” (“Oglinda lumii”) a lui Kâtip Celebi. Ibrahim primește îndemnul de o tipãri de la posesorul manuscrisului, șeih islamul Ebulhayr Ahmed efendi, ceea ce și face la 3 iulie 1732. În introducere Muteferrika face anumite corecturi cu ajutorul geografiei lui Behram, include hãrți și schițe și în apendicele lucrãrii discutã sistemul copernician în detaliu, cu referiri la cele mai recente descoperiri științifice, fiind considerat unul dintre primii care popularizeazã heliocentrismul în rândul otomanilor. În 1733 apare “Takvim’ut-Tevarih” (“Istoria sinopticã”) a lui Kâtip Celebi, tot la îndemnul șeih islamului. Istoria sa se încheie în 1648, dar este dusã mai departe de Emir Bunari Seyhi Mehmed și de Ibrahim Muteferrika. Alte lucrãri includ: “Gazavat der diyar-i Bosna” (“Expediții în Țara Bosniei”) a lui Bosnali Omar efendi, dictionarul turc-francez și dicționarul persano-turc.
Dupã 1742 activitãțile tipografice turce se întrerup și încercarea diplomatului britanic James Mario Matra, motivatã de prețurile exorbitante ale manuscriselor, de a redeschide o tiparnițã în Constantinopol a fost abandonatã în 1779. În raportul sãu, Matra adduce în discuție opoziția clerului cu care și Muteferrika a avut de-a face mai devreme. Cei care se întrețineau copiind manuscrise, temându-se de faliment, au protestat în alianțã cu un corp de ieniceri, fapt care a condus la suprimarea tiparniței și mai devreme la insurecția care l-a detronat pe Ahmed al III-lea, dar nu înainte ca aceasta sã accelereze cât de cât progresul cunoașterii turcești.

Muteferrika a publicat și lucrãri proprii: “Harta Mãrii Marmara”, “Flota din Marea Neagrã”, “Țara Iranului”, “Harta Egiptului”. A murit în 1745, iar astãzi i se poate admira statuia din fața marelui bazar din Istanbul.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Cruciada a IV-a sau jaful “soldaților lui Hristos”...

Mesaj Scris de Admin la data de 13.08.11 11:34

Cruciada a IV-a sau jaful “soldaților lui Hristos”...

Evenimentele ce urmau să se desfășoare în Constantinopol, în anul 1204, aveau să rămână în istoria creștinismului drept unele dintre cele mai adânci răni.

O luptă sfântă?

După eșecul cruciadei dintre anii 1189-1192, papa Inocențiu III inițiază proiectul unei noi cruciade, cea intrată în istorie drept cea de-a patra cruciadă. Însă ecoul acestei din urmă chemări la o luptă sfântă, nu are efectul așteptat de pontif. Cu toate acestea însă, ideea unei astfel de lupte este bine primită de conții Thibaud de Champagne, Louis de Blois, Balduin de Flandra și frații săi, Henric și Eustache.

Astfel Geoffroi de Villehardouin, mareșal de Champagne, încheie la Veneția un acord cu dogele Enrico Dandolo. Acordul prevedea ca în schimbul a 85.000 de mărci de argint, Comuna lui San Marco să transporte în Egipt 4.500 cavaleri, 9.000 scutieri, 20.000 pedestrași cu toate proviziile necesare. Acordul este acceptat de cruciați. Însă moartea subită a contelui de Champagne, îl plasează pe marchizul Bonifaciu de Montferrat în rolul de conducător al expediției.

O dată ajunși la Veneția, cruciații întâmpină problema banilor. Aceștia nu erau suficienți pentru a acoperi suma convenită cu dogele. În acel moment dogele propune cucerirea cetății Zara de pe coasta dalmată. Cruciații sunt scandalizați la auzul propunerii, deoarece Zara aparținea regelui maghiar care, de altfel, promisese să ofere sprijin cruciadei. Pontiful, de asemenea, se opune hotărât acestei idei. Cu toate acestea însă, armata cruciaților atacă Zara și o cucerește.

Elementul surpriză

În mijlocul acestor evenimente, își face apariția un nou personaj: Alexios Angelos. Acesta era fiul basileului detronat, Isaac II Angelos, și cere ajutorul cruciaților. El dorea eliberarea tatălui său și reinstaurarea lui pe tronul Imperiului. Alexios merge în Germania pentru a purta tratative cu Philip de Swabia, fiul lui Barbarossa și ginerele lui Isaac II Angelos. Alexios îi propune lui Philip să deturneze expediția cruciaților spre Constantinopol în vederea restabilirii tatălui său pe tron. Prințul inconștient îi face lui Philip promisiuni exorbitante. În schimbul serviciului adus lui și tatălui său , Alexios se obligă la plata a 200 000 mărci de argint, la unirea bisericii ortodoxe cu Biserica Romei și recunoașterea supremației papale, participarea la cruciadă cu 10 000 de oameni și la întreținerea permanentă în Palestina a unei armate de 500 de cavaleri.

Cruciații ajung la Constantinopol, iau orașul cu asalt și îl detronează pe Alexios III Angelos. Acesta fuge din oraș împreună cu ultimii banii ai trezoreriei imperiale. La conducerea imperiului revine Isaac II Angelos împreună cu fiul său, Alexios, care era garantul îndeplinirii promisiunilor.

Următoarele luni sunt foarte grele pentru bizantini. Împăratul îi supune unor taxe enorme în vederea strângerii banilor necesari. În cele din urmă, se plătește jumătate din sumă. Pentru ca mai târziu cruciații să primească vestea că imperiul nu mai are niciun ban de dat.

Constantinopolul era acum sub o presiune enormă, atât din interior, cât și din exterior. În interior are loc o revoltă. Alexios și Isaac sunt detronați și executați. Locul lor este luat de Alexios Ducas Murtzuphlos care duce o politică anti-latină. Pentru bizantini, latini erau sursa tuturor nenorocirilor abătute asupra lor, inclusiv aducerea pe tron a lui Isaac care supune imperiul unor presiuni de nesuportat.

Partitio Romaniae

În ceea ce privește cruciații, acesta era momentul mult așteptat pentru a putea cucerii Constantinopolul. Nerespectarea promisiunilor era motivul perfect. Atât venețienii, cât și ceilalți cruciați așteptau acest moment de mult timp.

Se realizează așadar un program de cucerire și se scrie un document solemn, Partitio Romaniae. Acest document stabilea cotele ce revin din pradă fiecărei părți. Potrivit documentului venețienii primeau 3/8 din teritoriile imperiale, iar cruciații 5/8, dintre care 1/4 îi erau rezervate viitorului împărat. Suveranul urma să fie ales dintre cruciați, iar patriarhul dintre venețieni. Toate acestea fiind stabilite, cruciații pornesc lupta. Constantinopolul este asediat 3 zile, după care este cucerit. Metropola-regină al creștinătății este supusă unui jaf înspăimântător timp de 3 zile de ”soldații lui Hristos”. “Orașul este despuiat de bogățiile, moaștele sfinte și monumentele sale istorice, care iau drumul Occidentului.”

Și astfel Constantinopolul, marea capitală a Imperiului Bizantin, cade răsunător.

O tragedie

Oare ar trebui să ne surprindă evenimentele celei de IV-a cruciade? Dacă privim și cercetăm puțin secolul precedent cruciadei am putea observa cu ușurință câteva semne care anunțau tragedia din anul 1204. Aici putem enumera, fără să ne sfiim, atacul lui Robert Guiscard asupra Constantinopolului, urmat de cel al fiului său, Bohemund de Tarent și la fel și acțiunile întreprinse de Wilhelm II. Toți doreau cucerirea capitalei bizantine. Același țel l-au avut la un moment dat și Frederic Barbarossa sau fiul său, Henric VI. În ceea ce privește Veneția și relațiile acesteia cu imperiul era de așteptat ca dogele să profite din plin de situația creată în 1204.

După lovitura primită de Veneția în 1171 din partea Constantinopolului, acesta își propune cucerirea statului bizantin și crearea unui imperiu comercial propriu care să-i asigure monopolul comerțului în Răsărit. Astfel Enrico Dandolo, simbolul imperialismului comercial venețian, nu poate fi acuzat de nimic atunci când a văzut în expediția papală, ocazia perfectă pentru îndeplinirea propriilor idealuri. De altfel Europa acelor timpuri părea măcinată, mai degrabă, de preocupări materiale decât de obiectivele religioase care păleau pe zi ce trecea.

Cei care aveau interese materiale în imperiu erau mulți. Normanzii, venețienii, papalitatea, imperiul roman de națiune germană, toți doreau același lucru. Iar slăbiciunile interne ale Imperiului Bizantin au făcut ca agresiunea latină să pară și mai feroce.

Să fi fost un accident, să fi fost un plan bine gândit? Nimeni nu se poate pronunța cu exactitate. Insă ceea ce este sigur este faptul că, în anul 1204 a avut loc cea de a IV-a cruciadă. O cruciadă menită să elibereze Locurile Sfinte, dar care, în cele din urmă, s-a transformat într-o luptă a creștinilor contra creștinilor. O luptă care a produs o rană adâncă în universul creștinismului si care nu a facut decât să adâncească prăpastia dintre Occident si Orient.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=TURCIA

Mesaj Scris de Admin la data de 12.06.11 18:34


Sfanta Sofia - o oaza de liniste

Putini, foarte putini, sunt cei care, pasind in Istanbul, orasul de pe doua continente, sa nu doreasca sa admire acea minune a arhitecturii bizantine, eleganta si impunatoarea constructie, cunoscuta in toata lumea sub numele de Sfanta Sofia. Inaltarea acestui monument a inceput in timpul lui Constantin I (intre anii 324-327) si a fost terminata in anul 360 in timpul domniei lui Constantin al II-lea. Initial s-a numit Megali Eklesia (Biserica Mare), dar apoi a primit, in secolul al V-lea, numele de Sfanta Sofia (Sfanta Intelepciune). Biserica inceputa de Constantin I avea forma unui asezamant latin cu cinci naosuri si coloane traditionale.
Distrusa in jurul anului 404 de un incendiu, a fost refacuta in intregime de Theodosius al II-lea care a apelat in acest scop la serviciile arhitectului Rufus. Din anul 415 au inceput sa se desfasoare aici servicii religioase dar si acest monument a fost victima unui incendiu devastator, in timpul revoltei populare de la Niceea. Se stie ca avea tot forma unei bazilici traditionale cu coloane, tavan de lemn si ziduri din piatra. Daca din prima bazilica nu a mai ramas nimic pana in zilele noastre, ruinele celei de a doua au fost dezvelite cu ocazia sapaturilor arheologice din 1936.
Cea de a treia biserica, pastrata pana in zilele noastre, a fost inaltata de imparatul Iustinian (527-565). Constructia, condusa de arhitectii Isidor din Millet si Anthemius din Tralles, s-a desfasurat intre anii 532-537 si au fost solicitate din intregul imperiu coloane, capiteluri, pietre si diverse tipuri de marmura. Catedrala a fost inaugurata la 24 decembrie 537 si era in conceptia crestina o imagine miniaturala a cosmosului fiind acoperita cu o cupola semisferica. Biserica, asa cum s-a pastrat pana in zilele noastre, are o forma dreptunghiulara cu o latime de 69,50 metri si o lungime de 73,50 metri. Este considerata a treia (dupa alti cercetatori a patra), ca marime din lume.
Este o constructie cu trei nave acoperita cu o cupola centrala la o inaltime de 55,60 metri de la podea, sprijinita pe pandantive mentinute de patru arcuri mari. Din nefericire din cauza reparatiilor succesive realizate de-a lungul anilor, cupola nu mai este perfect circulara ci este aproape eliptica avand diametrele de 31,87 metri si 30,87 metri. Dupa 22 de ani de la inaugurare, in timpul unui cutremur, cupola s-a prabusit distrugand si altarul si alte piese din jur. A fost reconstruita de Isodorus cel Tanar, nepotul lui Isidor din Milet. A fost inaltata cu 7 metri si au fost construite structuri de sustinere.
Catedrala a fost resfintita la 24 decembrie 562 de patriarhul Eulhyhus in prezenta lui Justinian. Asezamantul a avut nevoie si de alte reparatii in timpul domniei lui Basileus I (867-886) cand au fost acoperite crapaturile cupolei, iar in urma cutremurului din 989, cand cupola a fost distrusa in mare parte in vest, imparatul Basileus al II-lea (1025-1028) l-a insarcinat pe arhitectul Trinidad cu refacerea ei.
In 1453, cand Constantinopolul a fost cucerit de turci, Sultanul Mehmet al II-lea (Mahomed al II-lea) Cuceritorul a ordonat reparatia edificiului, pe care l-a transformat in moschee. In timp, in jurul ei au fost ridicate patru minarete. Mozaicurile figurative au fost acoperite cu tencuiala iar peste compozitia „Iisus Pantocrator” de pe cupola a fost realizata o caligrafie orientala, opera a vestitului Kozaskor Mustafa Izzet Efendi.
In 1847-1849 edificiul a fost din nou restaurat de arhitectul elvetian Gaspare Fossati, angajat de sultanul Abdul Mezid. In 1935, presedintele Turciei, Kemal Atatürk, a declarat-o muzeu, oferind vizitatorului nu doar splendori din piatra si admirabile fresce si mozaicuri ci si o oaza de liniste in mijlocul vechiului oras.

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=TURCIA

Mesaj Scris de Admin la data de 05.05.11 10:07

Cât de mare a fost de fapt bătălia de la Lepanto?
Una dintre cele mai mari confruntări navale din istorie, bătălia de la Lepanto din 7 octombrie 1571 a fost din mai multe puncte de vedere un punct de cotitură în istoria Europei.
Prima jumătate a secolului al XVI-lea a reprezentat apogeul puterii navale a Imperiului Otoman și a dominației acestuia în Marea Mediterană. În timpul domniilor lui Selim II (1512-1520) și Suleyman Magnificul/Legiuitorul (1520-1566) partea estică a Mării Mediterane fusese transformată într-un lac turcesc. Dacă pe uscat otomanii se blocaseră în fața Vienei în 1529, cuceririle navale, în defavoarea puterilor europene, au continuat până în ajunul bătăliei de la Lepanto prin cucerirea Ciprului din mâinile venețienilor în august 1571.
Pentru a contracara expansiunea musulmană din Mediterană, la inițiativa Papei Pius V (1566-1572) a fost creată Liga Sfântă, la 25 mai 1571. Practic toate statele europene cu ieșire la mare au intrat în această alianță, mai puțin Franța (care era într-o alianță anti-spaniolă cu Imperiul Otoman) și Sfântul Imperiu Roman care a preferat să rămână neutru.
Flota Ligii Sfinte, aflată sub comanda lui Don Juan de Austria a întâlnit flota otomană condusă de amiralul Ali Pașa la intrarea Golfului Patras pe 7 octombrie 1571. Deși niciuna din părți nu avea vreun interes strategic în zonă, au ales să atace.
După aproximativ 5 ore de lupte, flota creștină a ieșit victorioasă și pentru prima dată după o serie lungă de insuccese se părea că „Marele Turc” nu era invincibil. Pentru otomani, teribila înfrângere a pus în discuție nevoie unor schimbări și a evidențiat poate pentru prima oară decalajul tehnologic față de Occident.
Victorie de scurtă durată
Din 251 vase cât însuma flota otomană, 50 au fost scufundate și 137 capturate. De partea cealaltă, creștinii au pierdut doar 17 nave dintr-un total de 208. Pierderile umane le reflectă pe cele materiale: 20,000 pentru turci și 7,500 pentru creștini.
Entuziasmați, creștinii sperau să ducă victoria mai departe, atacând imperiul lipsit de flotă și recucerind Constantinopolul, însă diferențele dintre membrii alianței și-au spus cuvântul. Pentru Veneția, cea mai mare putere navală, pierderea Ciprului s-a dovedit a fi o lovitură mai grea decât cea pe care au primit-o turcii la Lepanto și în curând s-a întors la politica de colaborare economică cu musulmanii. Pentru spanioli principalul obiectiv a fost cucerirea Africii de Nord și nu un atac asupra provinciilor centrale ale Imperiului Otoman.
Papa Pius V, inițiatorul alianței, a murit în 1572, iar semnarea păcii dintre Veneția și Imperiul Otoman din 1573 a marca desființarea Ligii Sfinte.
De asemenea, pentru otomani probleme mai importante apăreau în Persia și Caucaz și au trebuit să renunțe la acțiunile din Mediterană, coordonate cu cele ale francezilor, care au dominat mijlocul secolului XVI.
Refacerea flotei otomane
Imediat după distrugerea flotei, marele vizir Mehmet Sokollu a pornit o amplă campanie de întărire a fortificațiilor marine și de construcție a galerelor. În doar șase luni au fost construite aproximativ 250 nave. Mai dificilă a fost însă înlocuirea marinarilor și arcașilor experimentați care echipau aceste nave. Spre deosebire de europeni care utilizau din ce în ce mai mult armele de foc, arma principală a otomanilor a rămas arcul compozit. După această înfrângere arcașii au fost înlocuiți cu archebuzieri și muschetari, a căror instruire dura mult mai puțin decât cea a arcașilor.
Beneficiind de o flotă nouă și mai bine înarmată, în 1574 otomanii au recucerit portul Tunis, care fusese ocupat de Juan de Austria cu un an în urmă. De asemenea în 1576 este ocupat orașul Fez din Maroc, Imperiul Otoman atingând apogeul stăpânirii în Magreb și punând capăt expansiunii spaniole din Africa de Nord.
Cu toate acestea, otomanii nu s-au mai angajat în bătălii mari, decisive, iar după 1580 flota a fost lăsată să putrezească în Cornul de Aur. Supremația otomană în Mediterană luase sfârșit, dar a venit în momentul în care europenii își îndreptau atenția mai mult spre America și Oceanul Indian.
Anii ce au urmat au adus elemente conservatoare în societata otomană, care a întors spatele inovațiilor și tehnologiilor europene. Îmbătrânitele galere cu vâsle nu puteau face corăbiilor cu putere mare de foc a europenilor.
Ultima mare bătălie a galerelor cu vâsle
Momentul Lepanto a fost cântecul de lebădă al galerelor acționate de vâslași. Aceștia erau de obicei sclavi sau condamnați care nu trebuiau să fie plătiți, dar nici înarmați. Înarmarea vâslașilor era esențială în condițiile în care soldații regulați îngreunau galerele și le afectau mobilitatea.
Practic doar venețienii angajau oameni liberi pentru a vâsli, însă cea mai mare contribuție la flota creștină (208 nave) a avut-o chiar Serenessima Republică (115). Pentru turci, folosirea robilor și mai ales a celor creștini s-a dovedit a fi una fatală: aproximativ 10,000 de vâslași s-au întors împotriva otomanilor, contribuind la înfrâgere.
Noile corăbii ce se bazau pe forța vântului s-au dovedit a fi mai eficiente, fiind mai ușor de manevrat, putând transporta mai multe tunuri și mai mulți soldați.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=TURCIA

Mesaj Scris de Admin la data de 19.03.11 16:00


10 februarie 1918 - A murit sultanul Abdul Hamid II

Ultimul sultan otoman care a domnit ca un lider absolut, Abdul Hamid II a fost supranumit Ulu Hakan („Marele Han”), pentru caracterul sau dominator. Fiu al sultanului Abdulmecid I si al uneia dintre zecile de sotii ale acestuia, el s-a nascut in 1842 si a avut, in adolescenta, doua mari pasiuni – sculptura si muzica. O mare parte dintre obiectele de mobilier existente azi in palatul Beylerbeyi din Istanbul sunt realizate de el; de asemenea, a incurajat traducerea multor piese de opera clasica in limba turca si a supervizat punerea lor in scena. Adept al luptelor traditionale turcesti, a organizat turnee in toata tara, invitandu-i pe cei mai buni luptatori la palatul imperial. Calator pasionat, a vizitat, in 1867, Austria, Franta si Anglia, urmand la tron in 1876, dupa alungarea fratelui sau, Murad. Multi conservatori il priveau cu scepticism, considerandu-l atras de ideile europene, reformiste, dar, curand, noul sultan se va dovedi un veritabil despot oriental.
Desi initial a acceptat o schimbare constitutionala, prin care se infiinta un Parlament turc, el va profita de atacul rusilor din 1877 pentru a suspenda orice drepturi liberale. Pe toate fronturile insa, a suferit infrangeri: in Balcani, Rusia se impunea ca mare putere, jucand rolul de „ocrotitor al natiunilor slave”, iar in Egipt, Marea Britanie a inlaturat influenta otomana. In 1908 a izbucnit revolutia Junilor Turci si la aflarea vestii ca trupele s-au rasculat si se indreapta spre Istanbul, sultanul a capitulat, accepand restaurarea Constitutiei din 1876, abolind cenzura si eliberand detinutii politici din inchisori. Pe 17 decembrie, sultanul va inaugura lucrarile Parlamentului, dar va lucra, pe ascuns, la reinstaurarea tiraniei. De aceea, pe 27 aprilie va fi detronat si inlocuit de fratele lui, Resad. Captiv, si-a petrecut ultimii ani de viata in recluziune, la palatul Beylerbeyi din Istanbul.

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=TURCIA

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 2 din 3 Înapoi  1, 2, 3  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum