Piaf[v=]

Pagina 1 din 2 1, 2  Urmatorul

In jos

Re: Piaf[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 19.11.15 16:39

1963: A murit   cantareata franceza Édith Piaf; ( n.19 decembrie 1915).

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/10/page/23/

Numele său adevărat era Édith Giovanna Gassion. Și-a luat pseudonimul “Piaf” (în argot-ul parizian = vrabie), cu ocazia debutului, în anul 1935.

De origine socială modestă, a avut o copilărie grea, fiind crescută de bunica ei, patroană a unui bordel.

După sfârșitul primului război mondial, tatăl său este angajat de un circ ambulant și o ia cu el pe Édith, cu care împarte rulota ce-i servea de locuință. Pentru a-și ajuta tatăl, Édith începe să cânte la colțuri de stradă, câștigând astfel câțiva bani.

În anul 1935, Édith îl cunoaște pe Louis Leplée, proprietarul cabaretului “Le Gerny’s” de pe “Champs-Élysées”, care o invită să cânte în localul său câteva melodii, printre care și compoziții ale lui Vincent Scotto.

Această apariție în public pe scena unui local marchează debutul carierei sale artistice.  Maurice Chevalier, în plină glorie, și Jacques Canetti, impresar la radio, sunt subjugați de interpretările lui Édith Piaf.

Canetti îi asigură o emisiune la radio și, la sfârșitul anului 1935, îi înregistrează un disc cu melodia “La foule”.

Primul său mare succes datează din ianuarie 1937, când obține un angajament la teatrul “ABC” din Paris cu numele artistic de Édith Piaf, iar impresarul Raymond Asso îi înregistrează discul cu “Mon légionnaire”.

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Piaf[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 19.04.15 8:17

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Piaf[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 22.12.14 8:52

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Piaf[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 09.07.14 22:00

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Piaf[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 22.05.14 18:43

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Piaf[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 15.05.14 18:39

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Piaf[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 18.12.13 10:52

Edith Piaf. Simbolul cântecului francez
 Edith Giovanna Gassion s-a nascut la 19 decembrie 1915. Cunoscuta sub numele de Edith Piaf, ea a devenit simbolul cantecului francez. Numeroasele legende care s-au nascut despre viata ei au fost alimentate chiar de ea. Oricum, a avut o viata atat de tumultoasa incat materia prima, faptele strict reale, au depasit in pitoresc ceea ce lumea de abia tolera la vremea respectiva in actiunea unui roman.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Piaf[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 27.11.13 2:32

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Piaf[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 10.10.13 17:20

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Piaf[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 02.03.13 10:23

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Piaf[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 23.02.13 16:54

dith Piaf – sufletul străzii, o inimă tricoloră, un destin care strigă: “Je ne regrette rien!” (I)
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Piaf[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 30.08.12 10:41

Edith Piaf – Muzică, alcool și amanți


Trupul unei femei mărunte, de un metru patruzeci și șapte, îmbrăcat cu o rochie neagră de o absolută sobrietate, ar fi ascuns bine temperamentul vulcanic, de n-ar fi fost vocea care-i trăda firea, la antipodul aparențelor. Piaf i-a vrăjit pe toți bărbații ,,ei“, adeseori i-a dat cu împrumut altor femei, toți cei care prin ziare au fost botezați pe urmă “Domnul Piaf”, sau chiar și atunci, pe loc! Pentru a-i cuceri, nu folosea vreun artificiu, doar emoția vocii, care declanșa mereu același scenariu: îi chema la ea să bea un pahar, lângă pian, iar ei rămâneau până în zorii zilei; și nu plecau niciodată înainte ca ea să-i părăsească.

În viața lui Edith Piaf și-au făcut loc numeroase legende, pe care ea le-a întreținut din plin, alegând variantele biografice care i se păreau mai “prezentabile“. Edith Piaf a contribuit la apariția a două cărți, Au bal de la chance (La sărbătoarea norocului) în 1958, prefațată de marele admirator și prieten Jean Cocteau, și Ma vie (Viața mea), o antologie de interviuri acordate lui Jean Noli pentru France-Dimanche, apărută după moartea ei, în 1964: găsim acolo repetate aceleași anecdote…, dar cu poante diferite!

La fel ca Marlene Dietrich – cele două femei se adorau -, Edith Piaf și-a construit mitul de-a lungul existenței. Materia primă, faptele strict reale, depășeau în pitoresc ceea ce lumea de-abia tolera într-un roman. Piaf nu inventa, ea aranja, ca un compozitor, grijulie să finiseze mica melodie a vieții sale. Într-un singur aspect n-a trișat și n-a negociat vreodată, pasiunea pentru iubire: “În viață e-o singură morală: că ești bogat sau falit, fără iubire ești halit.“



O copilărie de saltimbanc

O placă oficială așezată pe Rue de Belleville, la numărul 72, afirmă că Edith Piaf s-a născut în plină stradă, în timp ce un spital din apropiere i-a înregistrat nașterea la 19 decembrie 1915. Ce contează, din moment ce e clar esențialul: viața ei se va desfășura pe stradă, până la vârsta de 20 de ani. Mama ei, Anita Maillard, e artistă ambulantă, mai cunoscută prin barurile din Belleville sub numele de Line Marsa. Fată de oameni sărmani, a dat peste un alt sărăntoc, Louis Gassion, un chipeș contorsionist de trotuar, mobilizat în 1914 și trimis pe front. Pe fetița lor nou-născută, Anita o lasă în grija maică-sii, Aișa, de origine kabilă, o bețivană patentă. Într-o permisie, Louis Gassion o găsește pe micuța Edith într-o cocioabă grețoasă, plină de păduchi și râie, sugând din biberon laptele amestecat cu vin roșu. O ia imediat și-o duce la Bernay, în departamentul Eure, la propria lui mamă, care conduce cu mână de fier un bordel. Între 2 și 7 ani, Edith se însănătoșește, apoi înflorește printre cele zece angajate ale stabilimentului. Va păstra o mare tandrețe pentru prostituate, fără a fi fost ea însăși una, după cele mai multe mărturii.

În 1923, Louis Gassion, fără o para chioară, vine s-o ia cu el la drum pe micuța Edith. Vor dormi prin hambare sau pe la amantele lui Louis, vor mânca pe sponci, niște pâine, uneori înmuiată în vin. Edith își amintește că n-a zărit-o pe maică-sa decât o singură dată, într-un bar din Paris, cu acest comentariu al tatălui: „Aia de-acolo, poți să-i dai un pupic, e mamă-ta… pe bune!“

Louis nu e nici lăudăros, nici demonstrativ, dar e în stare să renunțe la un pahar de lichior pentru a-i cumpăra o păpușă fiică-sii, chiar dacă “scatoalcele“ sunt frecvente. Ceea ce o va face pe Edith să spună despre singurul bărbat care a protejat-o cât de cât: “Dintr-o mardeală ca lumea n-a murit nimeni.“ Va explica astfel păruielile ei de mai târziu cu amanții: “Când ai încasat-o mereu, nu te obișnuiești prea repede să nu mai fii caftită“, ceea ce înseamnă, printre rânduri, că, dacă nu mori de pe urma unor bătăi, ele nu trec totuși fără a lăsa consecințe durabile.

Într-o zi de colectare a mărunțișului, pe când are 10 ani, Edith cântă, iar tatăl ei vede asta ca pe-un bonus: vor face echipă, până când se aventurează de una singură, la 15 ani, prin cazărmi, pe unde își rătăcește repede himenul. La 17 ani, Edith întâlnește un mărunt agent comercial, cu care se mută într-o cameră de pe strada Belleville. Dar fetița care se naște din această relație moare la un an și jumătate, în iulie 1935, dintr-o meningită fulgerătoare. Edith, care o lăsa ba pe la unii, ba pe la alții, nu prea va vorbi despre asta, dar pe ascuns își va reproșa moartea ei. Iar la decesul celebrului boxer Marcel Cerdan, paisprezece ani mai târziu, nu va găsi decât imaginea iubirii materne pentru a-și exprima durerea: “Nu era iubitul meu,
era pruncul meu, copilașul meu.“

Încă din primele câștiguri, își întreține financiar tatăl și mama – atunci când o localizează -, cu senzația că întoarce roata destinului. Louis Gassion moare de alcoolism în 1944, Line Marsa dintr-o supradoză, în 1945, dar Edith a apucat să facă pentru ei mai multe decât au făcut ei pentru ea. Totuși va cânta despre tați și despre bărbați cu un zel neobișnuit; niciodată despre mame și femei, decât dacă sunt prostituate, ca omagiu indirect, prin cântecele ei, pentru acel strop de căldură pe care l-a primit din partea lor.



Vremea protectorilor

În octombrie 1935, Edith își duce viața pe trotuare și-l întâlnește, în cartierul șic Etoile, pe Louis Leplée, patron la Gerny’s, un cabaret de lângă Champs-Elysées. Fascinat de vocea ei, o cheamă la audiție. Edith e obișnuită să-și înece bucuriile și necazurile în alcool la Belleville, cu amica ei „Curviștina“ (“Momone“), nenorocita care-i va sta alături toată viața, și e cât pe ce să rateze audiția. Louis ăsta, al treilea bărbat din existența sa, încarnează tot ceea ce ea nu cunoaște: e homosexual, discret, rafinat, bogat, puternic și… de încredere! Ea îi va spune mereu „Tăticu“ (“Papa“). El o angajează imediat.

Din ziua următoare, Edith cucerește tot Parisul intelectual, politic și artistic, uluit de vocea ei și de extrema sărăcie a ornamentelor sale. Cocteau o proslăvește de la bun început, iar admirația lui nu va păli niciodată. Tăticu își botează cântăreața, mică și fragilă, “Fetișcana Vrăbiuță“ (“Mome Piaf“), întrucât “Fetișcana Vrabie“ (“Mome Moineau“) exista deja, era altcineva. Îmbrăcată sărăcăcios, Piaf se dovedește din start foarte conștiincioasă în privința repertoriului, intratabilă și sigură de sine. Va cânta despre mediul său natural: vagabonzii, cartierele deochiate, alcoolul, caftelile, relațiile sexuale de-o noapte, uitarea înainte de toate, iubirea.

Spectacolele de gală și reluarea primelor sale discuri la radio reușesc să umple de invidie lumea din Place Pigalle, unde s-a stabilit de-acum. La fel ca-n Belleville, peștii dau târcoale și, multă vreme, Piaf și Momone le-au plătit taxă de protecție. Dar atunci când, la 6 aprilie 1936, Tăticu cel bogat e găsit asasinat la domiciliu, privirile se îndreaptă firește spre Edith. Cine, din anturajul patronului de la Gerny’s sau din cel al lui Piaf, l-a omorât pe Leplée? Și de ce? Nu se va ști niciodată. Fetișcana Vrăbiuță, șicanată și terfelită de presă, trebuie să se refugieze pe Coasta de Azur, unde trăiește de pe urma unor spectacole aranjate de Jacques Canetti, impresar debutant și producător al primului ei disc. Un an mai târziu, revenită la Paris, își cheamă în ajutor o veche cunoștință, textierul Raymond Asso, care i-a oferit deja Mon legionnaire (Iubitul meu din Legiunea Străină). El o iubește. În noiembrie 1937, o relansează pe scenă cu adevăratul prenume, Edith, făcînd uitată Vrăbiuța din paginile ziarelor de scandal. Va fi un al doilea tată: o pune să citească, să studieze, mai ales cu compozitoarea Marguerite Monnot, care o va însoți pe cântăreață în întreaga ei carieră și-i va scrie muzica pentru cele mai mari succese.

Devenită cap de afiș, Edith Piaf evoluează pe o mulțime de scene pariziene, precum și în diverse turnee până la război, când Raymond Asso e mobilizat pe front: asta o va scuti de neplăcerea de-a se despărți din proprie inițiativă! Căci Paul Meurisse, tânăr dandy încă necunoscut, care cântă la cabaretul de peste drum, îi place prea mult ca să nu-l ducă în camera ei de hotel din Pigalle. Va face din el un actor, ajutându-l să joace într-o piesă pe care Cocteau a scris-o pentru ei, povestea unei iubiri agitate. Asso descoperă că a trecut pe lista de rezerve, atunci când vine să-i bată la ușa camerei, într-o permisie, scenă de vodevil pe care curând Meurisse o va interpreta la rândul său…, dar în rolul încornoratului! Nici unul dintre bărbații lui Piaf nu se va supăra, fiindcă ea e cu totul altfel, artistă mai presus de toate, desprinsă de principiile burgheze.


Yves Montand

Îmbrățișează talente și corupe soți

Scenariul se repetă: ei îi aduc o melodie, ea cântă pentru ei, beau amândoi în jurul pianului, iar ea le șoptește: “Rămâi peste noapte.“

Lui Piaf nu-i pasă de durere: o transformă în emoție, pe măsură ce un amant îl înlocuiește pe celălalt. La începutul războiului, se refugiază în zona liberă și participă la Rezistență în felul ei, ascunzându-l pe Emer, care e evreu, apoi pe Norbert Glanzberg, un iubit tot evreu și compozitor. Îi ia locul ziaristul Henri Contet, care se instalează cu ea la Paris, deși e însurat. Edith Piaf declara cu umor: „Totdeauna m-am înțeles bine cu nevestele amanților.” Și, într-adevăr, îi “restituie“, nu fără a-i fi transformat în textieri pentru cântece, ca pe Henri Contet, inginer ca formație, care i-a rămas un prețios colaborator. Edith Piaf nu era lipsită de moralitate, dar o avea pe a sa proprie, aceea a unei femei experimentate sau dezabuzate: e mai bine să fii amantă decât nevastă. “Totdeauna îmi iau catrafusele, asta e revanșa mea asupra femeilor frumoase“, glumea.

La întoarcerea în 1942, la Paris, Edith Piaf urcă din nou pe scena cabaretelor. S-a instalat la ultimul etaj al unui bordel ocupat de germani, dar unii biografi îi atribuie diverse acte de rezistență, departe de orice compromis. Imediat după sfârșitul războiului, pașii i se încrucișează cu ai frumosului Yves Montand, pe când încă e împreună cu Henri Contet: le impune un turneu în trei. Montand se lăfăie pe afiș alături de Piaf; cât despre patul în care s-ar fi lăfăit împreună, subiectul și astăzi se mai dezbate.

De dragul lui Montand, Piaf mută și munții din loc. Îi găsește primul rol important în Les Portes de la nuit [Ușile nopții] de Marcel Carne (1946) și îl obligă pe Contet să compună melodii pentru el. După ce Montand se lansează, ea îl părăsește, la fel ca și pe Contet, pentru Jean-Louis Jaubert, unul dintre membrii trupei „Compagnons de la chanson“, unde are un cuvânt greu de spus. La sfârșitul fiecărei iubiri, Edith se mută mai departe, un obicei la care nu va renunța niciodată. Neavând nici o mobilă, puțin legată de anumite locuri, ea nu ține decât la oameni, dar și la ei doar o vreme: nu lasă iubirea să lâncezească.

New York, New York

Pe vremea aceea, adevăratul succes se măsura la New York. În 1946, Piaf se duce acolo, împreună cu cei trei colaboratori talentați care n-o vor mai părăsi: Robert Chavigny, la pian, Marc Bonel, la acordeon, și Louis Barrier, impresarul ei. Compozitoarea cea mai devotată rămâne Marguerite Monnot, antiteza lui Piaf: veselă, fără griji, bine crescută, fostă speranță a muzicii clasice. Textierii însă se schimbă în ritmul noilor întâlniri, al noilor iubiri. Rețeta Piaf funcționează.

Trupa “Compagnons de la chanson“ o urmează în turneul american, iar Edith Piaf devine răsfățata Statelor Unite, după câteva debuturi grele, în fața unui public pentru care “Pariziană“ echivalează cu “Chanel“ sau “Moulin Rouge“. Până în 1948, turneele din străinătate se țin lanț, fără pauză: dincolo de Atlantic, dar și în țările nordice, mereu alături de preferatul trupei ,,Compagnons“, Jean-Louis Jaubert, în ciuda vreunei năzbâtii, îndată ce el nu-i pe fază. Incapabilă să rămână singură, Edith înșală fără a trăda: ea nu-l reneagă pe partenerul titular, doar se “consolează“ lângă altul, chestiune de nuanță! Lumea știe precis dacă e bine dispusă, ori prost dispusă, după cuvintele cântecelor de dragoste pe care le compune, dar și mulțumită unei ample corespondențe, zeci de pagini în fiecare zi, adresate iubiților ei sau lui Jacques Bourgeat, un literat întâlnit la Gerny’s și care a rămas confidentul ei.

La New York apare Marcel Cerdan, în primăvara anului 1948. E fascinat de aureola lui Piaf, descrisă de toți, îndată ce începe să cânte, cu mâinile puse-n șolduri și privirea rătăcită în depărtări. Ea știe să facă tot ceea ce el nu știe, să scrie și să șlefuiască vorbele, în timp ce el încarnează tot ce iubește ea: nu e prea înalt (un metru șaptezeci), dar e vânjos, campionul Europei la box, categoria mijlocie. Se va purta cu el ca și cu nimeni altul, și nu va avea timp să-l părăsească ea mai întâi, ceea ce-l va împinge pe un prieten să spună: “Singurul bărbat care a părăsit-o a fost Cerdan, dar numai fiindcă a murit.“



Piaf și Cerdan: iubirea magică

Magică pentru noi, magică și pentru Piaf însăși, care nu va avea niciodată prilejul să trăiască până la capăt gustul fericirii, într-o viață banală și sedentară, iubirea dintre Cerdan și Piaf e marcată de absență, lipsuri, durere. Meciurile boxerului îl obligă să meargă în toate colțurile lumii, soția lui și cei trei copii mici trăiesc la Casablanca. Edith își organizează turneele în funcție de programul lui – un recital la Casablanca de Crăciun, de pildă, pentru ca el să se poată desprinde de familie de sărbători. Ea îi scrie, plânge, dar adevărata noutate e că ei nu se bat deloc. Toți ceilalți bărbați, chiar și cei mai placizi, povestesc despre un proces de violență inițiat de Edith, care-i împingea să-și iasă din fire, ba chiar lovea prima, încât să-i determine s-o ia la bătaie, după care părea mulțumită și își regăsea calmul. Crize de gelozie, pahare sparte, evadări și episoade de alcoolism cu Momone, înșelătorii ostentative, a făcut de toate, însă alături de Cerdan apare o altă Piaf, blândă și fidelă, care se uimește pe ea însăși.

La întoarcerea lor împreună în Franța, în septembrie 1948, după ce Cerdan tocmai a fost proclamat campion mondial în Statele Unite, noul cuplu e asaltat de presă la aterizare (bietul Jaubert, aflat în același avion, face fețe-fețe). Însă Piaf refuză să recunoască public idila lor, din respect pentru soția lui, dar și pentru că Cerdan nu intră în obișnuita categorie a “domnului“ Piaf. El e deja cineva!

Societatea vremii vibrează la unison, în fața acestei iubiri evidente, dar adultere, de parcă Edith Piaf ar ocoli moralitatea cotidiană. Singurul ziar care a îndrăznit să pună titlul “Hoața de soți“ și-a atras furia publicului, la fel ca și cel care a anunțat, după 0 înfrângere a lui Cerdan, “Piaf îi poartă ghinion”. Istoria cea mare, unde Piaf va avea o statură magică, o înghite pe cea măruntă: cine își mai amintește, cine a știut vreodată, cu excepția specialiștilor, că Marcel Cerdan era însurat pe-atunci?

Piaf călătorește, muncește, o evită pe Momone, își așteaptă bărbatul, cântă pentru el de la distanță, îi scrie kilometri de scrisori minunate, cărora el le răspunde cu tonuri la fel de pătimașe. Ea nu-i cere să divorțeze. El îi propune această variantă, dar…

La 27 octombrie 1949, după un an și jumătate de iubire nebună, avionul care îl aduce înapoi pe Marcel Cerdan, de la Paris la New York, spre Edith, se prăbușește în arhipelagul Azore. Piaf, înnebunită de durere, hotărăște că va cânta cu orice preț în seara aceea: acolo, sus, el o va auzi. Intonează Imnul iubirii, cu propriile cuvinte premonitorii: “Dacă într-o zi te smulge viața din brațele mele, dacă mori, departe de mine…“ și leșină pe scenă la pasajul “Dumnezeu îi reunește pe cei ce se iubesc“.

E prima dată când Edith Piaf cade în timpul spectacolului, prima dintr-o lungă serie. Cei paisprezece ani care îi rămân de trăit vor fi devastați de grave probleme de sănătate și mai multe accidente de mașină. De la 20 de ani, Piaf luptă împotriva demonului alcoolului, dorința de-a uita, însă viața a trădat-o: soarta, în povestea cu Cerdan, iar apoi trupul ei, care începe să pretindă anestezice.


Edith Piaf și Jacques Pills

Văduvie adulteră și căsătorie din interes

Timp de un an, Edith Piaf e în degringoladă, la marginea nebuniei: cade în misticism, participă la ședințe de spiritism, e înșelată de șarlatani, care îi promit că va vorbi cu Marcel Cerdan pe lumea cealaltă, în schimbul unor sume colosale. Îi gonește pe prietenii sinceri, care încearcă s-o prevină, Michel Emer, Henri Contet sau tânărul Charles Aznavour, secretarul ei (căruia i-a descoperit talentul bine cunoscut). Marinette, soția legitimă a lui Cerdan, o invită până la urmă pe Piaf la Casablanca, pentru a-și împărți durerea. Piaf, la rândul ei, o invită la Paris, plătindu-i drumul și cazarea, atât ei, cât și copiilor, copleșind-o cu daruri, după bunul obicei.

Scena artistică o ajută să supraviețuiască și să-și mențină nivelul de trai, mai luxos ca niciodată, presărat de petreceri cu prieteni și intervale de sărăcie lucie. Slăbită și deprimată, încearcă o poveste de iubire cu Eddie Constantine, tânăr american chefliu pe care îl lansează în teatru, apoi în lumea spectacolului muzical, și care-i va fi total nerecunoscător. Impresarul Louis Barrier i se înclină în fața dorințelor și îi adoptă îndată pe toți bărbații pe care ea îi reperează, adică pe amanții ei.

Degeaba: Piaf nu mai face față. Atunci când îl întâlnește pe Jacques Pills, un bărbat atent, îndrăgostit și divorțat (de cântăreața Lucienne Boyer), altminteri textier talentat și cântăreț recunoscut (are vreo câteva admiratoare), ea speră într-0 iubire senină și dezinteresată. El o iubește – dar ea? Îi scrie lui Jacques Bourgeat: “Cu cât îl cunosc mai mult pe Jacques, cu atât îl apreciez mai mult“. “A aprecia“: un verb foarte departe de registrul său năvalnic!

Piaf nu se mai încrede în iubirea nebună, funestă, și se mărită pentru prima dată în viața ei, la New York, în septembrie 1952, având-o ca martor pe Marlene Dietrich, întâlnită în lumea cabaretului din New York, îndată după război. Cele două femei împărtășesc aceleași pasiuni: hipnoza revărsată asupra mulțimilor și vraja asupra bărbaților, mai mult din nevoie decât din dorință. Piaf, spre deosebire de Marlene, nu manifestă nici un fel de reținere pentru poveștile de iubire, dar caută mai degrabă un braț de încredere, decât sex. Nu se ascunde de amanți, sub straie monahale, ci se îndreaptă spre ei ca o mamă sau ca Pygmalion, și o privește pe necruțătoarea Marlene cu admirația pentru cineva cu care nu seamănă.

Măritată patru ani cu Jacques Pills, Piaf se străduiește să-i fie fidelă, dar nu-i e ușor, mai ales că trupul 0 părăsește, îndemnând-o la excese. Atinsă de reumatism articular deformant, are dureri atât de mari, încât i se prescrie un tratament cu morfină, de care devine dependentă și pe care 0 combină cu alcool, analgezic temeinic și vechi complice de zile negre. Jacques Pills încearcă s-o țină la distanță pe celebra Momone, s-o scape de ispita pierzaniei, 0 încurajează să urmeze tratamente de dezintoxicare, dar rezultatele sunt mereu provizorii. Deși foarte slăbită, Piaf își continuă activitatea pe scenă, emisiunile, înregistrează discuri, obține un triumf american în 1956, la Carnegie Hall – trei mii de spectatori, un record pentru o franțuzoaică -, fără a mai pune la socoteală cele câteva roluri cinematografice. Cedează atunci câtorva amanți, printre care Jean Dréjac, unul dintre cei mai buni textieri pe care i-a avut.

Jacques Pills, om cumsecade, dispare la fiecare escapadă a ei și revine mai târziu, până la divorțul din 1958. Edith Piaf se mută atunci singură, pe Bulevardul Lannes, ultimul ei domiciliu, cel mai constant. Vechea frenezie a iubirilor reîncepe: tânărul Georges Moustaki devine răsfățatul ei, înainte de pictorul american Douglas Davis și alți câțiva. Concerte, amanți și nopți scurte, Piaf rezistă doar cu ajutorul stimulentului preferat al epocii, Maxiton, și al antidotului său calmant, Gardenal. În 1960, își adaugă în repertoriu “șlagărele“ lui Charles Dumont, care n-are rolul de amant, ci, firește, de sclav: “Eram obiectul ei. După trei luni, eram stors.“ Nimeni nu poate ține ritmul cu ea. Dar se epuizează: între 1959 și 1962, petrece opt luni din treizeci la spital.



A doua căsătorie și cântecul de lebădă

Într-o seară de februarie din 1962, la cabaretul Patachou, Edith Piaf se blochează cu ochii pe fiul unui frizer de suburbie, frumosul Théo Lamboukas, pe care-l botează “Sarapo“, sarapo însemnând în greacă “te iubesc”. Ca de obicei, îl duce la ea acasă – cântatul, pianul, paharele ciocnite, oboseala -, îi spune „Rămâi peste noapte”. El nu va mai pleca niciodată. Are 26 de ani, ea are 47 și e bolnăvicioasă ca o babă, cu mâinile și corpul deformate, abia mai ținându-se pe picioare de-a lungul concertelor. Lumea o persiflează din greu, atunci când îl pune să cânte și pe Théo, considerat un gigolo. Toți își fac griji pentru banii lui Edith, mai ales când cei doi se căsătoresc, la 9 octombrie 1962. Dar lumea habar n-are cum stau lucrurile. Theo o va iubi, va avea grijă de ea până la sfârșit și îi va cinsti memoria, chiar la mult timp după moarte. Piaf are ochi buni!

Împreună organizează un concert la Olympia, Theo în deschidere, apoi un turneu francez, în timpul căruia Piaf nu se ridică din patul de boală decât pentru a urca pe scenă, unde se menține doar prin transfuzii de sânge, făcute cu o oră mai devreme. În 1963, epuizată, cu ficatul ciuruit de “viață“, droguri și analgezice, face o comă hepatică periculoasă. Începe atunci stagiunea de adio, plină de cântece interpretate pentru prietenii care defilează prin vila închiriată cu acest prilej pe Coasta de Azur. Acolo se stinge din viață, la 9 octombrie. E adusă în taină la Paris, potrivit ultimei sale dorințe, și moartea e anunțată oficial în data de 11, în aceeași zi cu a lui Cocteau. Mii de oameni se perindă pe Bulevardul Lannes, prin fața trupului îmbălsămat, patruzeci de mii de parizieni o însoțesc la cimitirul Pere-Lachaise. Theo se pierde în uitare, înainte de-a muri și el, neconsolat, într-un accident de mașină în 1970.

Această iubire de ultimă oră a mângâiat sfârșitul vieții lui Edith Piaf, astfel încât ea poate șopti, într-unul dintre cele din urmă interviuri la radio, cuvintele cu care voia să rămână în amintirea noastră: “Ce-am așteptat eu de la iubire? Păi, ceea ce mi-a și oferit… Minunea, tristețea, tragicul, extraordinarul.“
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Piaf[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 25.08.12 12:51

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Piaf[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 29.01.12 17:46

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Talent, putere, personalitate: Edith Piaf

Mesaj Scris de Admin la data de 25.10.11 21:32

Talent, putere, personalitate: Edith Piaf


O florăreasă și un acrobat de circ alcoolic au avut o fiică, pe nume Edith, o fată urîtă, cu o sănătate precară, dar dăruită de Dumnezeu cu o voce care avea să fie recunoscută, mai tîrziu, ca genială. Ea a avut o copilărie zbuciumată, pe care și-a petrecut-o pe străzile din Belleville, un cartier mărginaș din Paris. A trăit, însă, cu convingerea că există ,,viața în roz”, crez pe care l-a transpus în celebra sa melodie de mai tîrziu, ,,La vie en rose”. Deși a trecut prin multe necazuri, la sfîrșitul vieții, ne-a mărturisit, tot prin cîntec: ,,Non, je ne regrette rien” (Nu, nu regret nimic). Ea și-a dedicat existența muzicii și dragostei. Marea ei iubire a fost boxerul Marcel Cerdan. După ce acesta a pierit într-un accident aviatic, pentru ea a urmat o perioadă plină de lacrimi și suferință, în care nimic n-a mai contat. Edith Piaf reprezintă imaginea unei vieți patetice, întunecate, plină de dezamăgiri, de clipe de dezechilibru, de momente de epuizare, de singurătate, foame, mizerie, dar și de dragoste - un fel de sinucidere publică. Pe parcursul existenței ei tumultuoase, a căutat mereu ca, prin noblețe, să învingă vulgaritatea, oferind omenirii o adevărată lecție de smerenie, de răbdare și încăpățînare, dar și de orgoliu. Deși a dispărut dintre noi, imaginea cîntăreței Edith Piaf este încă vie în sufletele oamenilor, unde ocupă un loc aparte. Ea și-a lăsat amprenta în Istoria șansonetei, expresie a sensibilității franceze, numele său stîrnind, și azi, o vie emoție printre iubitorii de muzică autentică.

Cine era Edith Piaf? O femeie micuță, firavă, cu un fizic urît, dar cu sufletul frumos, care și-a strigat iubirile în auzul întregii lumi. Viața ei a fost tristă și, totodată, aproape prea frumoasă ca să poată fi adevărată, spunea Sacha Guitry. Nu a trecut pe la școală, decît ca să învețe să scrie și să citească. Strada a fost Conservatorul pe care l-a frecventat, pînă cînd a fost descoperită de Papa Leplée, un domn din elita pariziană, care, auzindu-i glasul, a luat-o de pe stradă și a dus-o să cînte la cabaretul lui, din Strada Pierre Chanon, ,,Le Gerny’s”. De aici, cu pași mici, dar siguri a ajuns pe Everestul muzicii, grație vocii ei de excepție. Viața trăită pe străzi își va arăta, însă, curînd ,,colții”: un reumatism generalizat avea s-o chinuiască pînă la sfîrșitul existenței ei. A ajuns repede pe culmile gloriei, prezența ei fiind vînată de cele mai mari cabarete și teatre de revistă. Dispariția tragică a marii ei iubiri, Marcel Cerdan, a deturnat-o de pe drumul succesului, îndreptînd-o spre un drum al morții. Toți tinerii pe care i-a lansat i-au fost iubiți, majoritatea dintre ei ajungînd să se numere printre cei mai celebri cîntăreți ai Franței: Raymond Asso, Georges Moustaky, Paul Maurisse, Yves Montand, Charles Aznavour ș.a. De asemenea, Edith Piaf a dat lecții de canto unor figuri de primă mărime ale scenei, între care s-au numărat Marlene Dietrich, buna sa prietenă, și Eddie Constantine, alături de care a jucat în filme ce au reușit să cucerească America. Acolo a avut numeroși prieteni, unii dintre aceștia făcînd parte din galeria de ,,copii minune” ai cinematografiei: Shirley Temple, June Haver, Sonja Henie, Judy Garland. Tot în America i-a cunoscut pe Ginger Rogers, Edward Harton și, mai ales, pe grecul Theo Sarapo, cel care avea s-o iubească pînă la moarte și care s-a ocupat de funeraliile ei. Despre iubirea lui pentru Edith, el spunea: ,,Amorul este bun, este aerul vieții”. Ca un cîine credincios, Theo Sarapo a vegheat-o pe Edith, aflată pe patul de spital, pînă cînd aceasta și-a dat sufletul, nu înainte de a-i spune: ,,Acum pot să mor, am trăit cît pentru două vieți. Am cîntat cu sufletul, nu cu vocea. De aceea, nu, eu nu regret nimic”. Edith Piaf a murit la 11 octombrie 1963, în aceeași zi cu Jean Cocteau, prietenul și colaboratorul ei, și a fost înmormîntată cu onoruri militare. Timp de două zile, s-a perindat la mormîntul ei o mulțime imensă de admiratori. A plîns-o tot Parisul, prietenii ei, dintre care cea mai afectată a fost Marlene Dietrich, și iubitorii de muzică din lumea întreagă. Cimitirul Père-Lachaise a devenit, atunci, neîncăpător pentru cei veniți să-i aducă un ultim omagiu. Pentru admiratorii ei, Edith Piaf nu a murit, ea este doar plecată într-un mare turneu, însoțită de cîntecul scris de Michel Emer, care descrie destinul existenței ei: ,,În ritmuri de vals și-a trăit viața, cu tot ce-a îndurat/ Și toate ce le-a suferit. Nu i-a fost greu, ni le-a cîntat./ Drumețule, de unde vii, tu roagă-te pentru ea, acum./ Chiar om de vază dacă ești, la fel te vei preface în praf și scrum./ Ca un ecou ce-și pierde puterea în abis,/ Povestea vieții noastre se va uita curînd,/ Iar cîntecul în care ea durerea și-a închis/ Îl fredonăm într-una, îl repetăm în gînd:/ Un vals în trei timpi, un cîntec de vis,/ Așa o țin minte toți cei din Paris”.

Omenirea trebuie să înțeleagă și să rețină că moartea nu iartă nici geniile, iar suferința este un loc geografic, în care ne regăsim cu toții. ,,Uneori, chiar și să trăiești este un act de curaj”, spunea înțeleptul Seneca

http://www.romare.ro/lecturi-la-lumina-ceaiului/talent-putere-personalitate-edith-piaf.html
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Piaf[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 18.05.11 10:05

Talent, putere, personalitate: Edith Piaf


O florăreasă și un acrobat de circ alcoolic au avut o fiică, pe nume Edith, o fată urîtă, cu o sănătate precară, dar dăruită de Dumnezeu cu o voce care avea să fie recunoscută, mai tîrziu, ca genială. Ea a avut o copilărie zbuciumată, pe care și-a petrecut-o pe străzile din Belleville, un cartier mărginaș din Paris. A trăit, însă, cu convingerea că există ,,viața în roz”, crez pe care l-a transpus în celebra sa melodie de mai tîrziu, ,,La vie en rose”. Deși a trecut prin multe necazuri, la sfîrșitul vieții, ne-a mărturisit, tot prin cîntec: ,,Non, je ne regrette rien” (Nu, nu regret nimic). Ea și-a dedicat existența muzicii și dragostei. Marea ei iubire a fost boxerul Marcel Cerdan. După ce acesta a pierit într-un accident aviatic, pentru ea a urmat o perioadă plină de lacrimi și suferință, în care nimic n-a mai contat. Edith Piaf reprezintă imaginea unei vieți patetice, întunecate, plină de dezamăgiri, de clipe de dezechilibru, de momente de epuizare, de singurătate, foame, mizerie, dar și de dragoste - un fel de sinucidere publică. Pe parcursul existenței ei tumultuoase, a căutat mereu ca, prin noblețe, să învingă vulgaritatea, oferind omenirii o adevărată lecție de smerenie, de răbdare și încăpățînare, dar și de orgoliu. Deși a dispărut dintre noi, imaginea cîntăreței Edith Piaf este încă vie în sufletele oamenilor, unde ocupă un loc aparte. Ea și-a lăsat amprenta în Istoria șansonetei, expresie a sensibilității franceze, numele său stîrnind, și azi, o vie emoție printre iubitorii de muzică autentică.
Cine era Edith Piaf? O femeie micuță, firavă, cu un fizic urît, dar cu sufletul frumos, care și-a strigat iubirile în auzul întregii lumi. Viața ei a fost tristă și, totodată, aproape prea frumoasă ca să poată fi adevărată, spunea Sacha Guitry. Nu a trecut pe la școală, decît ca să învețe să scrie și să citească. Strada a fost Conservatorul pe care l-a frecventat, pînă cînd a fost descoperită de Papa Leplée, un domn din elita pariziană, care, auzindu-i glasul, a luat-o de pe stradă și a dus-o să cînte la cabaretul lui, din Strada Pierre Chanon, ,,Le Gerny’s”. De aici, cu pași mici, dar siguri a ajuns pe Everestul muzicii, grație vocii ei de excepție. Viața trăită pe străzi își va arăta, însă, curînd ,,colții”: un reumatism generalizat avea s-o chinuiască pînă la sfîrșitul existenței ei. A ajuns repede pe culmile gloriei, prezența ei fiind vînată de cele mai mari cabarete și teatre de revistă. Dispariția tragică a marii ei iubiri, Marcel Cerdan, a deturnat-o de pe drumul succesului, îndreptînd-o spre un drum al morții. Toți tinerii pe care i-a lansat i-au fost iubiți, majoritatea dintre ei ajungînd să se numere printre cei mai celebri cîntăreți ai Franței: Raymond Asso, Georges Moustaky, Paul Maurisse, Yves Montand, Charles Aznavour ș.a. De asemenea, Edith Piaf a dat lecții de canto unor figuri de primă mărime ale scenei, între care s-au numărat Marlene Dietrich, buna sa prietenă, și Eddie Constantine, alături de care a jucat în filme ce au reușit să cucerească America. Acolo a avut numeroși prieteni, unii dintre aceștia făcînd parte din galeria de ,,copii minune” ai cinematografiei: Shirley Temple, June Haver, Sonja Henie, Judy Garland. Tot în America i-a cunoscut pe Ginger Rogers, Edward Harton și, mai ales, pe grecul Theo Sarapo, cel care avea s-o iubească pînă la moarte și care s-a ocupat de funeraliile ei. Despre iubirea lui pentru Edith, el spunea: ,,Amorul este bun, este aerul vieții”. Ca un cîine credincios, Theo Sarapo a vegheat-o pe Edith, aflată pe patul de spital, pînă cînd aceasta și-a dat sufletul, nu înainte de a-i spune: ,,Acum pot să mor, am trăit cît pentru două vieți. Am cîntat cu sufletul, nu cu vocea. De aceea, nu, eu nu regret nimic”. Edith Piaf a murit la 11 octombrie 1963, în aceeași zi cu Jean Cocteau, prietenul și colaboratorul ei, și a fost înmormîntată cu onoruri militare. Timp de două zile, s-a perindat la mormîntul ei o mulțime imensă de admiratori. A plîns-o tot Parisul, prietenii ei, dintre care cea mai afectată a fost Marlene Dietrich, și iubitorii de muzică din lumea întreagă. Cimitirul Père-Lachaise a devenit, atunci, neîncăpător pentru cei veniți să-i aducă un ultim omagiu. Pentru admiratorii ei, Edith Piaf nu a murit, ea este doar plecată într-un mare turneu, însoțită de cîntecul scris de Michel Emer, care descrie destinul existenței ei: ,,În ritmuri de vals și-a trăit viața, cu tot ce-a îndurat/ Și toate ce le-a suferit. Nu i-a fost greu, ni le-a cîntat./ Drumețule, de unde vii, tu roagă-te pentru ea, acum./ Chiar om de vază dacă ești, la fel te vei preface în praf și scrum./ Ca un ecou ce-și pierde puterea în abis,/ Povestea vieții noastre se va uita curînd,/ Iar cîntecul în care ea durerea și-a închis/ Îl fredonăm într-una, îl repetăm în gînd:/ Un vals în trei timpi, un cîntec de vis,/ Așa o țin minte toți cei din Paris”.
Omenirea trebuie să înțeleagă și să rețină că moartea nu iartă nici geniile, iar suferința este un loc geografic, în care ne regăsim cu toții. ,,Uneori, chiar și să trăiești este un act de curaj”, spunea înțeleptul Seneca.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Pactul secret al cîntăreței Edith Piaf cu văduva boxerului M

Mesaj Scris de Admin la data de 19.11.09 7:59

Pactul secret al cîntăreței Edith Piaf cu văduva boxerului Marcel Cerdan



Trei puști mărunței, pieptănați și îmbrăcați ca de
duminică, cu pantofiorii lustruiți. Paul, 2 anișori, îmbrăcat în
pantalonași bufanți, îi dă mîna doamnei în negru. Renée, 4 anișori, își
ține de mînă frățiorul mai mic. Cel mai mare dintre ei, Marcel, 6 ani,
îmbrăcat într-un sacou de twed, închide plutonul. Niște puștani de
Casablanca deghizați în mici parizieni, în această zi din anul 1950, o
zi de excepție. Mama acestora le-a explicat: "O să vedeți o doamnă,
care este una dintre «prietenele» tatei, mai precis era, pentru că tata
este acum în ceruri. Ea se numește Edith, va trebui să fiți drăguți cu
ea". Marcel, Renée și Paul n-au de ce să se străduiască:
Edith
descinde cu o grămadă de jucării și, deodată, pare a-i adora. Ei o vor
revedea pe "tata Edith" la Casablanca, sau la ea, la Paris. Și, încet,
încet, ei vor ghici, vor admite ceea ce multora, 60 de ani mai tîrziu,
le va veni greu să creadă. Că această doamnă, această cîntăreață
celebră în toată lumea era amanta - dar, Dumnezeule mare! ce cuvînt
oribil - dragostea nebună a tatălui lor, campionul mondial de box
Marcel Cerdan. Și că ea va deveni cea de-a doua mamă a lui Marcel
junior, cu binecuvîntarea adevăratei lor mame, Marinette.
"Marcel nu era numai amantul meu"
Nefericirea
poate uni. Cînd înfiorătoarea știre le-a lovit, în dimineața zilei de
28 octombrie, pe cele două femei, aflate la o depărtare de mii de
kilometri, ele au crezut că vor muri. Una dintre ele a aflat vestea la
ea acasă, la Casablanca, iar cealaltă, în momentul trezirii sale, în
camera unui hotel american. Avionul pe care omul vieții sale îl luase
pentru a ajunge la New York se zdrobise de un munte din Insulele Azore.
Marinette avea 24 de ani, o vîrstă deloc potrivită pentru a se trezi
văduvă, cu 3 copii. Edith Piaf, 33 de ani, o vîrstă la care, după ce
avusese numeroase experiențe amoroase, ce o lăsaseră cu inima zdrobită,
nu mai putea spera să-i iasă în cale o nouă dragoste. "Erau două Piaf,
ne confirmă prietena sa, Ginou Richer: cea de dinaintea morții lui
Marcel, și cea de după moartea lui, care nu și-a mai revenit
niciodată". Piaf scria, la puțin timp după tragicul accident: "Nu pot
trăi fără el. Nu era numai amantul meu. Era micuțul meu, băiețașul
meu... Sufăr. Pielea mea, sufletul meu, mi-e rău de-mi vine să urlu...".
De
cînd se îndrăgostiseră nebunește unul de celălalt, în martie 1947, în
casa unor prieteni din Chicago, aceste două personaje renumite, amîndoi
foști copii ai străzii, plecați în același moment să cucerească
America, unul cu pumnii săi, celălalt cu vocea sa, nu se mai
despărțiseră. În ciuda obligațiilor lor profesionale. În ciuda
Marinettei, soția la care Edith nu dorea să renunțe. În 1949, divorțul
ar fi fost un scandal. Inadmisibil pentru public. Pentru Marcel și
pentru Edith, care se ruga, în fiecare zi, la Sfînta Tereza de Lisieux.
Un artificiu pentru a se încerca salvarea cîntărețeiCe se
știe la ferma de la Casablanca, unde se retrăsese Marinette? Se știe. O
mediteraneană devotată căminului știe că bărbații își pot permite,
uneori, libertăți asupra cărora este mai bine să închizi ochii. Ce mai
poate spune o femeie al cărei soț este o vedetă ? Și mai ales cînd se
îndrăgostește de o altă vedetă?
"Mama i-a scris o scrisoare tatălui
meu, ne povestește Marcel Cerdan junior, în care-i spunea: «Te
părăsesc!». El a răspuns: «Dacă faci asta, te pocnesc!» Ei n-ar fi
divorțat niciodată". Edith îi scria, și ea, lui Marcel: "Sper, dragul
meu, că nu ai prea multe necazuri cu soția ta. Adoratul meu, te iubesc
atît de mult și aș vrea să n-ai niciodată nici cel mai mic necaz din
cauza mea".
Iată, deci, că această rivală îi cere Marinettei, la
cîteva luni după doliul său, să o întîlnească. Pentru că, la Paris,
Piaf nu se mai hrănea. Neliniștiți, prietenii săi o împing să intre în
contact, prin intermediul mesei turnante, cu spiritul lui Marcel. Ei
aranjează - subterfugiu grosolan - ca spiritul lui Marcel să-i
vorbească. Piaf nu-și dă seama că este trasă pe sfoară. "El" îi spune
să mănînce și o sfătuiește să se vadă cu Marinette și să vegheze asupra
copiilor săi. Piaf, roasă de un cumplit sentiment de vinovăție,
presupune Nicolas Cerdan, fiul lui Marcel junior, acceptă. Îi cere
Marinettei să o primească, o asigură că între Marcel și ea nu era decît
o mare prietenie". Se lasă, oare, Marinette înșelată? Bineînțeles că
nu, dar, în loc să arunce gaz pe foc, ea se preface a crede, ne spune
Nicolas. Pentru ca lucrurile să progreseze, pentru copiii ei. Această
femeie, de 24 ani, a dat întotdeauna dovadă de o mare forță de caracter
- chiar și astăzi, la 84 de ani - și decide să rămînă cu capul sus.
Anticipînd modernitatea, ea simpatizează cu rivala sa, impresionată,
probabil, de adevărata sa suferință și de generozitatea sa.
Marinette
va veni s-o vadă pe Edith la Paris și se va lăsa răsfățată: croitori
celebri, cei mai buni coafori. Se va întoarce la Casablanca, dar Edith
va continua s-o ajute. Cînd fiul cel mare va dori să devină boxeur,
Edith îi propune să-l ia la ea, la Paris.Un patronim care inspiră întotdeauna dragosteDin
1952 pînă în 1962, Marcel junior va face parte din viața acestei femei,
care va veghea asupra lui ca asupra copilului pe care nu l-a avut. "În
ciuda vieții sale de saltimbanc, ea îmi pregătea tartinele la micul
dejun înainte de a se culca din nou...Ea îmi vorbea de tatăl meu, pe
care-l cunoscusem atît de puțin. Cum aș fi putut să n-o iubesc?
La
60 de ani după moartea lui Marcel Cerdan, cel care a suportat
comparația infernală cu tatăl său, lasă uneori impresia că îi este la
fel de greu să se descurce atît cu filiația, cît și cu afecțiunea celor
"două mame". Descoperind în corespondența Piaf-Cerdan că bunicul său,
cu puțin timp înainte de accidentul fatal, crease o linie de
îmbrăcăminte de box, Nicolas reeditează această afacere: Moștenirea
Marcel Cerdan. "Țineam mult la asta, ne spune nepotul lui Marcel
Cerdan, care este și patronul unei firme de informatică, dar țineam la
ea, doream să-i aduc un omagiu celui care a fost un om de valoare, un
campion inegalabil și...un mare îndrăgostit".
Explicație poza 1:
Campionul mondial la box, Marcel Cerdan, împreună cu soția, Marinette,
și cu doi dintre cei trei copii ai lor, în 1947
Explicație poza 2: Edith Piaf impreună cu familia lui Marcel Cerdan
Explicație poza 3: Edith Piaf, alături de Marcel jr.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Edith Piaf, cântăreața care scotea bărbații din minți

Mesaj Scris de Admin la data de 11.10.09 18:50

Edith Piaf, cântăreața care scotea bărbații din minți Cu mâinile larg desfăcute, Edith Piaf cânta despre triumful trecător al iubirii, abandonare și duritatea destinului. Era versiunea franțuzească a hitului As the World Turns, însă fără hainele elegante. Cu chipul ei rotund și palid, Piaf a fost eterna „fată a străzii”, chiar și...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Edith Piaf

Mesaj Scris de Admin la data de 20.03.09 12:40

Edith Piaf
Edith Piaf, pe numele sau real Edith Giovanna Gassion, este "Regina cântecului francez", titulatură necontestată până în prezent. Cea care a fost "L'oiseau de Paris" sau "La Mome" ("Puiul de vrabie"), după cum o numeau jurnalistii și publicul a consacrat genul "chanson". Șansoneta este echivalentul francez al șlagărului german sau al canțonetei italiene.

S-a născut la Paris, la 19 decembrie 1915. Aneta Maillard o cântăreață făra talent matern o abandonează la scurtă vreme de la naștere. Va fi crescută de bunica din partea tatălui, o matroană de bordel, care își va convinge în cele din urmă fiul să își asume responsabilitatea de părinte.

Alphonse Gassion, acrobat de circ, o ia cu el din oraș în oraș, unde își făcea numerele pe străzi. Edith avea 12 ani. Talentul și l-a descoperit de nevoie. Tatăl său fiind bolnav micuța începe să cânte "Marseilleza". Banii câștigați și încurajările trecătorilor o vor face să își câștige astfel existența până la 20 de ani.

"Piaf", pseudonimul pe care l-a adoptat la debut, în argoul parizian înseamnă vrabie. "Vrăbiuța" (la mPiaf) așa este prezentată publicului în 1935, de către de Louis Leplee. Acesta o descoperă cântând pe străzile Parisului și o angajează la cabaretul abia deschis,"Gerny's".

Pentru că nu-și putea permite o rochie, își tricotează singură una. Atunci când urcă prima dată pe scenă își face apariția într-o rochie neagră fără o mânecă. Faptul că nu a reușit să își finalizeze vestimentația nu o împiedică să își farmece publicul. În această privință succesul său este deplin. Vor urma apoi înregistrările la casa de discuri Polydor și debutul în cinema.

Un loc aparte în inima sa l-a ocupat Yves Montand, pentru care a jucat rolul lui Pygmalion. Ea a fost cea care îl va părăsi, pentru că a simțit că relația lor s-a răcit. Nu puține au fost relațiile care s-au terminat prost pentru Edith Piaf, viața sa amoroasă a fost una tumultoasă. Cu toate acestea a știut să transpună durerea în cântece, iar publicul nu simțea decât poate o tusă mai gravă în glasul său.

La 11 februarie 1933, va aduce pe lume o fetiță căreia îi dă numele Marcelle. Tatăl micuței, LouisDupont era un tânăr care o iubea, dar asta nu a fost de ajuns, Edith Piaf îl va părăsi, iar doi ani mai târziu fetița lor va muri de meningită.

Lou Barrier a fost primul său impresar, el nu o va părăsi niciodată. Pe tărâm american va înregistra primul eșec important din carieră, dar acest aspect nu o va face să renunțe. Învață limba engleză și își perfecționează stilul, iar publicul american o va adora în cel de-al doilea turneu al său.

În toamna anului 1946, își întâlnește marea dragoste, boxerul Marcel Cerdan. Idila dintre campionul mondial la categoria mijlocie și Piaf este curmată brusc de moartea pugilistului. "Eu l-am omorat", își va reproșa toată viața Edih Piaf, doarece îl chemase "cât mai repede!"

pe când se afla în Statele Unite, iar avionul lui se prăbușește în insulele Azore, Pentru că nu poate face față durerii se refugiază în droguri și alcool.

Muzica și timpul vor atenua rănile, iar în anul 1952, cântăreața își dăruiește inima lui Jacques Pills. Cei doi se căsătoresc în luna iunie a aceluiași an. Martori la cununie îi sunt Marlene Dietrich și Lou Barrier. Căsnicia lor se va termina rapid cu un divorț. Se refugiază în muncă și acceptă să evolueze într-o comedie muzicala Londra. "Non, je ne regrette rien" este piesa care o readuce cu succes în lumina reflectoarelor.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 25.10.11 21:35, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Edith Piaf avea o pasiune pentru un actor grec

Mesaj Scris de Admin la data de 06.12.08 11:28

Edith Piaf avea o pasiune pentru un actor grec

Cintareata franceza Edith Piaf a trait o mare pasiune, aparent neimpartasita, pentru un mare actor grec, in perioada imediat urmatoare celui de-Al Doilea Razboi Mondial, potrivit unei scrisori descoperite in arhivele actorului, a anuntat, vineri, o casa de licitatii din Grecia.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Piaf îl modelează pe Cerdan Marcel Cerdan

Mesaj Scris de Admin la data de 10.09.08 19:20

Piaf îl modelează pe Cerdan Marcel Cerdan a rămas pentru Edith Piaf marea dragoste a vieții ei.
http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=16596&_nr=717
Totuși. Ținînd cont de popularitatea lor, de stilurile de viață diferite și de faptul că Cerdan era căsătorit, legătura lor n-a fost una simplă. Pentru a-și trăi din plin dragostea, Piaf hotărăște să se implice cu toată fința sa... Î n 1949, Piaf și Cerdan sînt franceziii cei mai cunoscuți ai momentului. Cerdan este căsătorit. De mai bine de un an, ei își trăiesc dragostea pe furiș, fugind de presa de scandal. Ca să înțele presa, Edith îl instalează pe Marcel în nou ei apartament, care avea două intrări. Campion mondial la categoria semiușoară, Cerdan trebuie să-și apere titlul. Luptă fie la Paris, fie la Londra. Discplina sportivă este o pasăre de noapte: viețile lor sînt incompatibile. Cerdan se antrenează la Casablanca, iar Edith Piaf suportă greu despărțirea. De aceea, ei schimbă în fiecare săptămînă scrisori înflăcărate prin intermediul secretarei lui Piaf. Curînd, Edith Piaf se hotărăște să-l modeleze pe sportiv după gustul său: „Cînd iubesc, înnoiesc totul, așa înțeleg să fac și cu omul pe care-l iubesc“... Și merge prin magazine, cumpără duzine de cravate, cămăși brodate, cu inițialele sale, mănuși, eșarfe, alege stofa costumelor. Schimbă garderoba boxerului! Lui nu-i place asta, se simte jenat, poate chiar dominat, dar Cerdan este îndrăgostit. Ea nu se rezumă numai la atît. Îcăpățînată, dorește să-i îmbunătățească boxerului cultura generală. Sub influența ei și poate amuzat, el scapă de inhibiții, înterpretează rolul și învață tirade întregi din Racine șoiMoliére. Își descoperă astfel talente ascunse... După un timp, Piaf îi invită la cină pe Tino Rossi și soția sa. Și nu mică le-a fost surpriza cînd îl văd pe camionul mondial de box ridicîndu-se de la masă și declamînd „Britannicus”.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Spectacolul "Je Ne Regrette Rien" o reinvie pe Edi

Mesaj Scris de Admin la data de 19.10.07 15:54

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Patimile lui Edith Piaf

Mesaj Scris de Admin la data de 29.08.07 17:41

Patimile lui Edith Piaf

http://www.ziarultricolorul.ro/monden.html?aid=9611

Ultimul film despre Edith Piaf, o icoana a Frantei, La Môme, difuzat la noi cu un titlu total nepotrivit, La vie en rose, pe care l-a avut si primul film inspirat de viata artistei, cel din 1947 al lui Jean Faurez, este o realizare cu adevarat superioara, demna de un destin singular în marea lume a muzicii. De data aceasta avem o replica la filmele biografice romantioase, regizorul Oliver Dahan marsînd pe cruzime, pe epidermicul dureros, fiind comparabil din acest punct de vedere cu Patimile lui Isus Christos al lui Mel Gibson. Si patimile lui Edith Piaf (1915 - 1963) sînt cumplite si pot fi explicate si prin urmatoarea scena: batrîna, bolnava, aratînd ca de o suta de ani, desi avea doar 48, ea vede în curte o broasca si îl întreaba pe cel care o ajuta sa se deplaseze si îi tinea de urît (desigur, un lautar): "Oare cît o fi traind o broasca?". Lautarul da din umeri si batrîna ofteaza: "Eu n-am citit niciodata o poveste". Si nici nu i s-a citit vreuna, din care ar fi putut poate afla cît traieste o broasca. Într-adevar, Edith a fost nascuta pe strada, dintr-o mama cîntareata alcoolica, si-a trait copilaria într-un bordel, a cîntat apoi pe strada si în cîrciumi mizere, ca mama ei, a cunoscut viata de circ, unde tatal ei era acrobat contorsionist, pîna a fost descoperita de Louis Leplée (Gérard Depardieu), patronul unui club de noapte, care o va boteza La Môme Piaf , adica Vrabiuta, apoi va fi slefuita de Raymond Asso (Marc Barbé), un compozitor-poet, ca sa devina apoi un star, depasind toate recordurile de audienta si încasari din acea vreme. Deci a fost o fiinta fara copilarie, asa cum nici Isus Christos nu a avut copilarie, cel putin în Biblie, ba abia a putut fi salvata de la orbire, datorita conditiilor sordide, deloc "en rose", în care traia, ca tot parcursul carierei sa fie presarat cu ghinioane, la care se adauga spre final drogul si autodescompunerea, masca ei finala amintind de alt personaj autodistrus, lordul Rochester din Libertinul, jucat de Johnny Depp. Desi a avut o viata de martir, în ea a lucrat divinitatea, fiindca de mica a fost învatata de o prostituata, Titine, sa se roage Sfintei Tereza, care a devenit protectoarea ei si îi aparea si în rotocoalele de foc ale circarilor care scoteau foc pe gura. Puterea ei era data de aceasta latura profund mistica a vietii ei. Regizorul a avut ideea s-o prezinte asa cum se spune ca a trait, ca o mica salbatica. Portretul unui mic monstru, unei fiare în mijlocul Parisului decazut, care deodata se emancipeaza. În acest punct, filmul seamana cu Pigmalyon al lui Bernard Shaw, rolul lui Higgins jucîndu-l aici Raymond Asso, iar La Mome Piaf nu e departe de Eliza Doolittle, si prin sensul numelui, ca apoi, prin iubirea ei pentru boxerul Marcel Cerdan (Jean-Pierre Martins) sa ni se reveleze drept un înger al iubirii, al devotamentului absolut. De altfel, ea s-a bucurat, la rîndu-i, de dragostea unor mari personalitati ca Maurice Chevalier, Jacques Borgeat, Yves Montand, cu care a si avut o relatie intima, Charles Aznavour sau Jean Cocteau, care în 1940 i-a dedicat piesa de succes Le Bel Indifférent. Tot ce a trait Piaf a trait cu patima, cu o credinta si daruire iesite din comun. Diferenta o crea prin reactiile ei insolite, printr-un noncomformism la limita nebuniei, prin puterea de a-i magnetiza si înrobi pe cei din jurul ei. Oliver Dahan insista pe episoade inedite din viata Edithei Piaf, în special pe atmosfera din culisele showbiz-ului, surprinsa cu mare expresivitate de operatorul Tetsuo Nagata, care realizeaza o imagine vie, dura, deloc exotica.
Structura filmului respecta modelul lui Proust, e un remember al eroinei, are forma încrucisata, momente ale copilariei si batrînetii împletindu-se constant, într-un montaj paralel, trecut-viitor, care se înnoada în prezentul împlinirii vocatiei. Si tot acest drum cu dus-întors este privit ca o golgota sui-generis, încît Piaf devine una cu suferinta, cu îndurarea, cu calvarul. Dar si cu iubirea. Si cu speranta, ca în exceptionalul interviu pe care îl da pe plaja unei reportere, care o surprinde tricotînd, acesta fiind singurul ei hobby. Dar Piaf se identifica si cu Franta, ca în momentul cînd, la zece ani, cînta Marseieza ca sa cîstige un ban pentru tatal ei, care o va exploata toata viata, tatal ei fiind ca un fel de Thénardier pentru micuta Cosette, sau ca în scena cînd, dupa un concert american, este felicitata de Marlene Dietrich. Desigur, în film auzim faimoasele melodii ale lui Piaf: La vie en rose (1946), Padam, padam (1951), Milord (1959), Non, je ne regrette rien (1960), cu care se încheie apoteotic filmul.
Actrita Marion Cotillard, dublata vocal de Jil Aigrot, face un rol antologic, o compozitie colosala, datorita si departamentului de machiaj, care reuseste sa faca trecerea de la frumusete la monstruos, de la tandrete la forme faciale scoase parca din bestiarele Hadesului. În fond, e povestea unui om chinuit, dar si imposibil, incomod, rautacios, încapatînat, la limita umanului, din familia lui Nosferatu, dar mai ales a Omuletului lui Gopo, care se identifica cu Omul. Si Gopo i-a gasit Omuletului o pereche, Omuleata, obraznica, a dracului, violenta, rea, ca o fiara nedresata, greu de crezut ca ar fi putut trai în inima Parisului, în Pigalle. Era o fiinta firava, o vrabiuta, avea doar 40 de kg si 1, 50 m înaltime, dar a carei putere venea din credinta ca Sfînta Tereza o ocroteste si ca nu poate trai fara muzica. Atunci cînd n-o sa pot sa mai cînt, zicea ea, am murit.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Edith Piaf, vocea Parisului

Mesaj Scris de Admin la data de 19.06.07 17:43

Edith Piaf, vocea Parisului Mignona, vulnerabila si adorata de fani, Edith Piaf a stiut sa cante intotdeauna cu intensitate.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Actrita Marion Cotillard, posedata de spiritul lui Edith Pia

Mesaj Scris de Admin la data de 06.03.07 8:16

Actrita Marion Cotillard, posedata de spiritul lui Edith Piaf.

Lansat in februarie, anul acesta, filmul lui Olivier Dahan a avut un imens succes de casa in Franta (1.200.000 spectatori doar in prima saptamina!). "La vie en rose" nu este o biografie romantata a irepetabilei Edith Piaf, ci o prezentare necosmetizata a unei vieti mistuite de drame si pasiuni. Aproape necunoscuta la noi, actrita Marion Cotillard (31 de ani) se substituie perfect personalitatii complicate a lui Piaf, interpretind-o la fel de credibil pe cind avea 20 de ani si cinta pe strazi, si la 47 de ani, cind a murit doborita de ...





Ultima editare efectuata de catre Admin in 11.10.09 18:51, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Piaf[v=]

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 1 din 2 1, 2  Urmatorul

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum