Alexandru[V=]

Pagina 1 din 2 1, 2  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Re: Alexandru[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 11.11.15 11:07

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Alexandru[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 05.07.14 14:06

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Alexandru[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 08.06.14 19:53

La Chișinăude Laszlo Alexandru
Tocmai am revenit de la Chișinău, unde m-am bucurat să particip la conferința internațională Omul nou al Europei: modele, prototipuri, idealuri. Manifestarea științifică, aflată la a treia ediție, a fost organizată de Universitatea de Stat din Moldova… (30-5-2014 – Impresii de calatorie)
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Alexandru[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 18.05.14 16:49

Holocaust și Gulagde Laszlo Alexandru
Două fenomene extreme ale secolului XX – care au dezvăluit resorturile cele mai monstruoase ale naturii umane, prin măcelul generalizat care s-a aplicat împotriva semenilor nevinovați – riscă să fie confundate de un observator superficial. Studiul minuțios al jurnalistei Anne Applebaum, Gulagul. O istorie, stabilește necesarele deosebiri (4-5-2014 – Istorie si actualitate)
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Alexandru[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 12.05.14 11:45

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Alexandru[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 09.07.13 18:10

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Alexandru[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 11.07.12 10:22

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Alexandru[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 26.06.12 19:22

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Alexandru[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 26.06.12 19:22

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Alexandru[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 29.05.12 20:25

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Alexandru[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 29.05.12 20:24

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Alexandru[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 13.05.12 20:03

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Alexandru[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 26.04.12 15:32

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Alexandru[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 23.04.12 15:29

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Alexandru[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 17.04.12 9:23

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Alexandru[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 15.04.12 19:01

Inainte sa-l citesc pe Ioan Alexandru, am citit despre el. Anume, am dat in publicatia Tribuna de la Cluj peste un articol al lui Ion Pop (daca mi-aduc bine aminte) despre noua generatie de poeti care tocmai se afirma, in conditiile dezghetului cultural de dupa 1964. Intre multele nume citate (Nichita Stanescu, Leonid Dimov, Ion Gheorghe, Ilie Constantin, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu, Adrian Paunescu...), i se dadea o anumita intaietate lui Ion Alexandru, poate si pentru faptul ca era ardelean, intr-un fel si un produs al Clujului. In consecinta, am inceput sa caut o carte cu poezia lui...
Citeste tot articolul
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Alexandru[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 10.10.11 18:41

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Alexandru[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 02.10.11 11:32

Alt rinocer de Laszlo Alexandru Gheorghe Grigurcu își semnează încolonarea, fără surle sau trîmbițe, în tagma de tot tulbure a extremiștilor preocupați azi de cultul personalității mareșalului. Nu-mi propun să-i replic eu la asemenea insanități poluante. Mă limitez la citarea unui pasaj elocvent din Raportul Final elaborat de un colectiv internațional de specialiști și însușit ca document oficial de către doi președinți ai României. (25-9-2011 – Polemica)
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Play back de Laszlo Alexandru

Mesaj Scris de Admin la data de 31.07.11 14:38

Play back de Laszlo Alexandru

Nu eram ceea ce s-ar numi un amic al lui Gheorghe Grigurcu. La debutul meu editorial cu volumul Între Icar și Anteu, în primăvara lui 1997, mi-am transformat drepturile de autor în exemplare de carte, pe care le-am trimis cu poșta cîtorva zeci de scriitori și comentatori culturali. Printre ei, și lui Grigurcu. Marea majoritate a volumelor expediate a pierit așa cum a apărut: fără urmă. Și totuși scriitorul din Tîrgu-Jiu m-a surprins printr-o cronică foarte călduroasă, entuziastă la adresa mea, tipărită în România literară, revista-etalon a acelor momente din cultura română. O situație absolut neprevăzută.

M-am simțit obligat să-i mulțumesc prin două-trei rînduri protocolare. Am schimbat apoi cîteva scrisori pe un ton senin. După o vreme, pe neașteptate, mi-a propus să ne cunoaștem personal. Să merg în gara din Cluj, într-o noapte, pe la ora 3. El urma să vină de la Tîrgu-Jiu, în drum spre Bistrița. Avea de schimbat trenul și de așteptat vreo trei ceasuri, pînă în zorii zilei. De ce să nu povestim de una și de alta, din viața literară? Împrejurarea mi s-a părut de tot bizară. Dar scriitorii nu sînt tocmai persoanele cele mai previzibile, așa că mi-am zis: de ce nu? În sordida sală de așteptare, printre babele culcate peste scaune, sarsanalele răsfirate pe podele și lumpen-călătorii ce sforăiau indolenți, noi problematizam despre criza culturii. În ciuda somnului care-mi dădea tîrcoale pe la gene și a situației grotești care, prin străfunduri, mă amuza copios, am petrecut cîteva ore agreabile, în ce privește comunicarea intelectuală.

Au mai trecut cîteva luni, poate chiar un an. Într-o zi m-am pomenit cu un telefon din partea lui, cu o rugăminte presantă. Trebuia să vină la Cluj, împreună cu soția sa, la un control medical inopinat, l-aș putea găzdui pe vreo două-trei zile? Am încercat să-i explic că nu dispun decît de două camere foarte strîmte, în care de unul singur de-abia încap, nu-i voi putea asigura minimul confort, ba nici măcar spațiul vital necesar în asemenea împrejurări. Dar pe el nu confortul părea să-l intereseze. A insistat că are nevoie doar de-un adăpost provizoriu, oricît de modest, pentru a nu sta în gară. L-am primit.

Cele cîteva zile au devenit cîteva săptămîni. Săptămînile au devenit cîteva luni. Ceea ce pornise ca o banală vizită medicală s-a transformat instantaneu într-un pericol de viață și de moarte. Cancer în stadiul 4 (din 5) nu e – nici măcar scris pe hîrtie – o figură de stil. Și a-nceput lupta pentru supraviețuire. Cu pașii de tatonare, cu ezitările, cu manevrele de încercuire a bolii, cu accesele de speranță, cu izbucnirile de disperare. Pentru prima dată în viața mea, am avut sub ochi toate detaliile crîncene ale unei asemenea încleștări. Noi, ceilalți doi, ne-am pus complet la dispoziția bolnavului. Soția sa i-a fost menajeră, farmacistă și bucătăreasă. Eu i-am fost secretar particular, confident și șofer. Ne-am lăsat deoparte orice proiecte personale sau profesionale, pentru a-i sta în preajmă. Mai importantă decît ființa noastră era implicarea totală, alături de omul suferind, pentru a-l ajuta să izbîndească. Nu acceptam ca maladia să învingă.

Toate conexiunile lor din lumea medicală clujeană au fost mobilizate. Toate resursele financiare ale familiei sale au fost luate în considerare. Toate posibilele tratamente au fost activate (la un moment dat, țin minte că se acționa pe trei căi terapeutice diferite, în paralel). Nu înceta să mă surprindă contrastul dintre înfățișarea lui fizică, pe zi ce trecea tot mai slăbită, filiformă, scheletizată, și forța sa interioară impresionantă, de-o rară îndîrjire.

N-ar fi corect și nici nu doresc să intru în descrieri fiziologice. Mai curînd un profil uman mă interesează să punctez aici, confruntat cu un moment-limită și lipsit de vreo garanție privind deznodămîntul pozitiv. O anumită situație poate că e definitorie. Într-o dimineață, la ora de vîrf, îl duceam cu mașina spre ședința de chimioterapie. În stînga mea, pe banda a doua, era un camion imens, cu roata cît noi trei laolaltă. Șoferul nu m-a văzut în oglinda laterală și a cîrmit brusc, încercînd să se apropie de trotuar. A lovit portiera din dreptul meu, mi-a turtit aripa stînga față și n-a lipsit mult să se urce chiar peste noi. Am tras o spaimă serioasă. Ne-am oprit mașinile în trafic, m-am extras cu greu de la volan și am început obișnuitele pertractări: “tu ești de vină, că ai schimbat banda de mers fără să te asiguri”; “ba tu ești de vină, că n-ai respectat distanța legală în timpul deplasării”; “ba tu ești de vină, că nici măcar n-ai semnalizat cînd ai schimbat banda” etc. etc.

În toiul disputei, l-am văzut pe Grigurcu deșurubîndu-se cu eforturi de pe scaun. La capătul puterilor, cu o mînă se sprijinea pentru a se ridica în picioare, cu cealaltă mînă ținea de niște tuburi care-i ieșeau din organism și drenau lichidele de diverse culori care se scurgeau din el. S-a apropiat clătinîndu-se palid și ne-a spus seniorial: “Nu vă mai certați, eu sînt de vină!”. L-am repezit cu nedumerire: “Cum să fiți dumneavoastră de vină, că doar sînteți pasagerul, erați pe scaunul din dreapta!”. Iar el, pe același ton placid: “Da, numai eu sînt de vină. Dacă nu eram bolnav, acum n-ați fi venit cu mine la spital și nu v-ați fi distrus mașina”. L-am trimis să se așeze la loc, să nu se mai amestece într-o discuție între automobiliști. Am clarificat apoi situația cu preopinentul, i-am luat datele de identificare și actele de asigurare, stabilind și următorii pași în vederea declarațiilor la poliție și a reparațiilor.

Alte amintiri ale mele se derulează cu o viteză amețitoare. Îmbrățișarea și lacrima lui în ochi, cînd a plecat de la mine cu niscaiva speranțe de însănătoșire și afirmația lui fermă: “Dumneavoastră mi-ați salvat viața”. (Nu, nici pomeneală de așa ceva, Dumnezeu i-a dat zile de trăit.) Numeroasele sale vizite ulterioare, la controale medicale periodice (devenise deja “de-al casei” în locuința mea, nu?). Expresia bizară a privirii sale, ceva între curiozitate, cinism și reproș, cînd a întrerupt una din conversațiile noastre, pe o temă oarecare, pentru a-mi lansa întrebarea sunînd a acuzație: “Foarte sincer, așa-i că nici dumneavoastră n-ați crezut că voi scăpa?”. Era genul de întrebare retorică, lipsită de orice răspuns confortabil. Ce să-i fi replicat? Că indiferent de ceea ce credeam sau nu credeam, am făcut tot ce mi-a stat în putință ca el să izbîndească?

În plan publicistic, fiecare și-a văzut de drumul lui. Am înregistrat în trei, la invitația lui Ovidiu Pecican, o serie de convorbiri culturale, pe care eu le-am transcris migălos și care ulterior au apărut în volumul Vorbind. Nu rețin să-mi fi mulțumit pentru efort. Cîteva cronici literare ale lui Gh. Grigurcu la cărți de-ale mele au mai apărut în presă, dar erau toate amplu descriptive, rezervate ca ton și calibru al elogiilor (mi-a explicat înțelept că e mai bine să evităm suspiciunile și l-am aprobat instantaneu, nu-i vorba). Iar unele manevre de-ale sale și judecăți din sfera publică au început să mă pună pe gînduri, să mă irite, și după o vreme mi-au provocat intervențiile polemice.

După ce-a trăit cîteva decenii cu imaginea de victimă, căci a fost lipsit de-un domiciliu adecvat, de-o carieră glorioasă și-o publicație pe care s-o coordoneze, Gheorghe Grigurcu s-a trezit dintr-odată la șefia revistei Columna. Avea gînduri mari și și-a mobilizat prietenii. Mie a insistat să-mi ofere pagina de cronică literară. I-am explicat că nu țin cu tot dinadinsul la această onoare, prefer mai curînd libertatea. Însă el a stăruit că vrea să mă clasicizeze. În primul număr, am ales să comentez un volum memorialistic semnat de Monica Lovinescu. Mai mult decît o recenzie convențională, am elaborat un text nuanțat, care lua în discuție aspectele admirabile, dar și detaliile contestabile ale cărții. Structura duală a intervenției mele era prevestită încă din titlu: Grîul și neghina.

Bănuiesc, din depărtare, consternarea care se va fi produs la Tîrgu-Jiu. Fapt este că – în mod bizar pentru analele presei culturale – cronica mea literară era urmată de un amplu comentariu ditirambic la adresa Monicăi Lovinescu, semnat de o oarecare Elvira Iliescu, cică pentru “reechilibrarea” perspectivei. Dar ce să mai echilibrezi dintr-un articol plasat, el însuși, la jumătatea balanței?! Și întregul grupaj era precedat de o prezentare a lui Gh. Grigurcu, unde șeful revistei făcea plecăciuni adînci către venerabila pariziană, o asigura de sentimentele sale cele mai bune și încerca, oarecum, să dilueze condescendent nesăbuința unui comentator pripit. (Ăsta eram eu.)

Dezgustul meu a fost instantaneu, la vederea “produsului”. Mă întrebam doar cum să reacționez mai adecvat. Amicul Ion Solacolu, de obicei ponderat și înțelept în sfaturile sale, țin minte că de data aceea a fost absolut furios. Mi-a spus că el are o experiență îndelungată în presa liberă occidentală și nu și-ar fi permis niciodată o asemenea manevră murdară. În emigrația română din Anglia, îmi povestea el, parcă s-a întîmplat ceva asemănător, cu decenii în urmă, însă cel manipulat și-a prezentat instantaneu demisia. Prin urmare n-ar mai trebui să stau pe gînduri. Dar eu încă ezitam, confruntat cu stupefacția că un Gheorghe Grigurcu, după zeci de ani de lamentații la adresa cenzurii și a victimizării, îndată ce prinde o felie de Columnă, se comportă ca un Teodor Vârgolici sau Valeriu Râpeanu.

Am ajuns la concluzia că e vorba de-o nemulțumire personală, nu are sens să-i dau amploare. Fusesem abuzat, în calitate de colaborator al unui periodic cultural, asta este, ne învățăm minte și mergem mai departe. Dar apoi a apărut incidentul legat de Mihail Sebastian.

Cu ocazia centenarului nașterii scriitorului brăilean, Gh. Grigurcu a ținut să se afirme printr-un serial în trei volete, publicat la loc de cinste, în România literară. Acolo își dădea el întreaga măsură a astuției, răsturnînd pe dos ceea ce lăudase într-un comentariu precedent. Situația mă amuzase, mai întîi, mă iritase mai apoi. Dar mai cu seamă finalul “analizei” sale mă indignase de-a binelea. Și nu atît pentru procesul de intenții ce-i era intentat, cu toată seninătatea, scriitorului sărbătorit: de-ar mai fi avut zile de trăit, “e foarte cu putință să fi apucat, alături de cohorta de confrați din felurite generații, pe drumul ideologizării, al colaboraționismului ce a înlocuit «dezmeticirea României» la care se aștepta și pe care o identificase cu momentul «cînd se va pune serios problema răspunderilor»”. Pe ce anume se baza Grigurcu, speculînd că, dacă ar fi trăit, Sebastian s-ar fi dat cu comuniștii?! Pe argumentul că, în două-trei zile de activitate la România liberă, după 23 august ‘44, M. Sebastian s-a scîrbit de ce-a văzut acolo și-a renunțat?! Și ce fel de reproș era ăsta: de-ar fi trăit, e foarte cu putință să fi făcut cutare?

Bun, dar Mihail Sebastian n-a trăit. A pierit într-un accident rutier nefericit, la nici 38 de ani, după ce supraviețuise miraculos războiului și pe cînd toate căile destinului păreau să i se lumineze. Cum e văzută întîmplarea tragică, prin ochii comentatorului său de la centenar? “Diaristului i s-a dat libertatea de a pleca în eternitate. Astfel, Mihail Sebastian, unul dintre cei mai de seamă oameni de litere din interbelicul românesc, are șansa de a rămîne de-a pururi tînăr, strict egal cu propria-i conștiință pe care istoria n-a pus-o la încercare. Referindu-se la scriitorii români care au părăsit această lume în preajma instaurării comunismului, G. Călinescu aprecia că au murit «prudent»…”. Retezarea ipotezelor de relansare biografică și profesională a unui scriitor în plină forță creatoare e considerată o… eliberare?! Evreul care a scăpat miraculos de pogromurile înșirate unul după celălalt și-a fost dat afară (în virtutea legilor antisemite) din toate ocupațiile pe care le exercita spre a supraviețui s-a lăfăit cumva într-o seninătate nebuloasă, cu o “conștiință pe care istoria n-a pus-o la încercare”?! Victima care piere îngrozitor și absurd în tinerețe a avut, dimpotrivă, norocul să… moară prudent?!

Aceste rînduri persiflatoare le scria tocmai Gheorghe Grigurcu, acela care, doar cîțiva ani mai devreme, plîngea înspăimîntat de ipoteza propriului său deces iminent. Omul care cunoscuse deja anticamera morții, la vîrsta senectuții, și gustase toate supliciile angoasei de-a pieri, de unde-și luase oare cinismul revoltător de-a batjocori moartea unui coleg mai tînăr de condei, căruia soarta îi retezase așa devreme viața?!

Tot cam pe vremea cînd criticul de la Tîrgu-Jiu se îndeletnicea să persifleze, în presa literară, dispariția prematură a unui scriitor evreu, fostul disident Paul Goma se agita să împrăștie, în viața publică, argumentele antisemite de odinioară ale mareșalului Ion Antonescu. În războiul mondial, aparatul de propagandă – pentru a justifica ampla campanie de discriminare, izgonire și asasinare a evreilor de către instituțiile statului român – plasase acțiunile exterminatoare în relație de cauză-efect. Deoarece evreii i-ar fi atacat, cu un an mai devreme, pe soldații români în retragere din Basarabia, era timpul să-și primească pedeapsa meritată. Aceasta este și ideea fundamentală a cărții lui Paul Goma, Săptămîna Roșie, plasată pe internet în zeci de ediții și răspîndită prin librării în versiuni cărora nimeni nu le mai știe șirul. Pe lîngă performanța de-a azvîrli vina pe umerii victimelor (căci evreii, nu-i așa, au fost pedepsiți pentru ce-au făcut anterior – inclusiv copiii de doi ani, linșați alături de părinții lor…), prozatorul parizian mai reușea și performanța de-a nega explicit producerea Holocaustului – faptă sancționată de legislația în vigoare: “Doar știm, avem și hîrtii[,] și ținere-de-minte: «Holocaustul românesc» este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă amenințare («Punga sau viața!»)” (vezi Paul Goma, Săptămîna Roșie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia și Evreii, Buc., Ed. Vremea XXI, 2004, p. 273).

O sumă de intelectuali, publicații culturale și instituții din România s-au delimitat de ipotezele antisemite exprimate de Paul Goma. Reacția sa? I-a dat în judecată pe toți cei care i-au trecut prin minte, pentru a-și face nițică publicitate. Dar se apropiau termenele de judecată și era binevenită orice zvîcnire în favoarea năstrușnicei inițiative a beletristului de a-și impune ideile cu ajutorul tribunalului. Așa a reapărut în decor infatigabilul Gheorghe Grigurcu. În Jurnalul național din 5 sept. 2007 a lansat un vibrant omagiu la adresa romancierului aflat în centrul scandalului și ne-a asigurat, pe noi toți, că “oricîte obiecții în bună ori rea credință i-am aduce, Goma se cade a fi socotit atît drept unul din scriitorii noștri de seamă, cît și drept un reper moral de prim ordin”.

Paul Goma a fost un reper moral de prim ordin, pe vremea mișcării sale anticomuniste de protest, din 1977. Unde era pe vremea aceea Gheorghe Grigurcu, de nu i s-au auzit elogiile la adresa lui Goma? Ei, un’ să fie, scria nește versuri. Au trecut treizeci de ani, Goma a schimbat macazul, din promotor al valorilor democratice a devenit propulsor al neghiobiilor extremiste. Hop și Grigurcu despre “reperul moral”. Și unde? În ziarul finanțat de Dan Voiculescu, personaj la gîtul căruia atîrnă patalamaua de “colaborator al Securității ca poliție politică”, fiindcă și-a turnat o verișoară. Mascarada vieții publice românești înghite multe. Printre ele inclusiv bizareria de a-l vedea pe cinicul Grigurcu dîndu-i “ceferticat” de moralitate antisemitului Goma, în gazeta securistului Voiculescu. Să plîngem ar fi prea mult, să rîdem n-avem putere. Ne mai rămîne dezgustul.

P.S. Aflu din însemnările directorului revistei Acolada lu’ Grigurcu (nr. 6/2011, p. 26, 28) că aș fi un lefegiu dubios, fiindcă mi-am vîndut marfa proastă – scrisul – pe bani buni: “Observ la polemistul nostru absolut manifestarea defel agreabilă, pe șleau spus păgubitoare pentru d-sa, a unei concrescențe cu filosemitismul radical, cel care vînează «antisemiții» oriunde i se pare că ar putea hălădui, sau care, fără jenă, îi improvizează. (…) O atitudine care, neîndoios, nu aduce nici un serviciu seminției lui David, ci dimpotrivă, o izolează, o face antipatică. Stratagemele ieftine ale lui Laszlo Alexandru trădează un partizanat, după cum se zvonește[,] materialmente profitabil…”.

Pot să-l asigur pe Gh. Grigurcu de faptul că, inclusiv în prezent, trăiesc în același apartament strîmt pe care-l cunoaște prea bine. Pentru publicațiile mele care vizează corecta cunoaștere a Holocaustului, am primit din partea Ocultei Evreiești Mondiale aceleași sume fabuloase pe care le-am căpătat și din partea lui Gheorghe Grigurcu, pe vremea cînd locuia la mine pentru a se trata de cancer: absolut nimic.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Alexandru[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 17.07.11 18:32

Așa încît stau și-l admir pe redactorul-șef al României literare, cînd se opintește să ne explice “nedreptatea strigătoare la cer care i s-a făcut lui Vintilă Horia”, întrucît nu i s-a mai decernat prestigiosul premiu francez. În opinia românului literar, ar fi fost absolut firesc ca elogiatorul lui Mussolini și proslăvitorul lui Hitler să fie celebrat, cu mult fast, în capitala democrată a lumii occidentale. Unii hitleriști au fost executați la Nürnberg, alții însă ar trebui premiați la Paris și reabilitați la București – iată idealul de justiție care se poartă pe la casele de modă de pe cheiurile Dîmboviței!
Cu atît mai mult cu cît Vintilă Horia, pînă în ultimele sale zile, nu a dat semne că și-ar fi regretat infamiile trecute (dacă nu punem la socoteală tentativele sporadice de a și le camufla): “Anticomunismul meu de totdeauna, căruia i-am rămas fidel chiar după acordarea Premiului Goncourt, a fost creștinismul meu, credința mea în om, ceea ce ei au încercat să distrugă prin aceste atacuri, și nu rasismul, fascismul ori nazismul meu, fantome zdrențăroase ale unui trecut pe care n-am de ce să-l justific”. Păi, dacă Vintilă Horia nu simte nevoia să se justifice, de ce se înghesuie alții să-l justifice?!

Iar după ce România literară și-a ținut un loc în lojă, la spectacolul de rescriere romanțată a trecutului colaboraționist, nu putea rămîne mai prejos nici Observatorul cultural. În numărul 199/15-21 ianuarie 2009, Dana Pîrvan-Jenaru ne spune povești despre Vintilă Horia între “dacomanie” și Goncourt. Comentatoarea e convinsă că “în ultimii ani din deceniul al treilea, Vintilă Horia s-a arătat pentru o scurtă perioadă admiratorul lui Hitler, a preamărit miracolul fascist și a criticat democrația (...). S-a dezis repede de aceste simpatii, condamnînd legionarismul în articolele următoare, motiv pentru care a și fost demis de către guvernul legionar de la Ambasada Romei, unde funcționa ca atașat cultural și unde există suspiciunea că fusese numit grație admirației declarate pentru Mussolini”. De fapt, în “deceniul al treilea”, V. Horia era destul de ocupat cu studiile elementare. Pe Mussolini l-a preamărit mai ales în deceniul al patrulea (a doua jumătate a anilor ‘30); iar elogiile la adresa lui Hitler erau, deja, chiar din anii ‘40 (vezi pasajele de mai sus). Condeierul evolua cu lingușelile, o dată cu mersul istoriei...

În ce mă privește, aș fi totuși curios să-i citesc pomenitele texte de condamnare a legionarismului (pe care observatoarea culturală pare a le ști atît de bine). Romancierul a fost într-adevăr destituit de guvernul legionar, dar nu din pricina vreunei “devieri” democratice, Doamne ferește, ci pentru banalul motiv că V. Horia era, în antisemitismul și nazismul său feroce, un protejat al lui Nichifor Crainic. Extremismul său arunca o supărătoare umbră peste extremismul legionar, risca să-l concureze.

Dana Pîrvan-Jenaru se preface a fi informată și în legătură cu grosolana intoxicare publică, pusă la cale nu demult de Marilena Rotaru. După cum se știe, lamentabila teleastă convinsese diverse personalități culturale să semneze un apel privind reabilitarea ideologului fascist. “«Reconsiderarea» lui Vintilă Horia în România a întîmpinat și întîmpină încă probleme. Astfel, apelul din 2006 a stîrnit o reacție vajnică din partea lui Laszlo Alexandru, care refuză operei dreptul de a vorbi de una singură, negînd posibilitatea de a exista frumusețe artistică și intelectuală fără frumusețe morală”. Îi sînt îndatorat ziaristei că nu m-a uitat din carnetul ei de bal, dar mă tem că m-a citit cu ochelarii aburiți de emoție. Nici o secundă, în protestul meu, nu m-am oprit la vreo frumusețe artistică – necum intelectuală – prin opera lui Vintilă Horia. Discuția se referea, în mod țintit, la scandaloasele compromisuri carieriste ale junelui nazist. Că acestea vor fi avînd în subsidiar, pentru unii sau alții, frumusețe artistică și intelectuală, nu stă în capacitatea mea s-o evaluez. În fond, literatura română, galvanizată cu infuzii de fierbinți omagii la adresa Conducătorului iubit și a Geniului Carpaților, te pomenești că mai poate pulsa ghiduș și în fața Marelui European Adolf Hitler. Ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda. Dar vorba era în intervenția mea indignată, repet, despre anumite fapte istorice și unele texte, citite de mine negru pe alb, și a căror existență alți semnatari o contestau, o ignorau sau o ascundeau. Orice interpretare diversă, răstălmăcitoare, a precedentei mele luări de cuvînt, e falsificatoare.

Iar publicista, după ce-mi reproșează mie, în mod neavenit, că aș interzice vreo lectură estetizantă a lui Vintilă Horia, purcede ea însăși în direcția cu pricina. Și ce găsește pe-acolo? Parcurgînd romanul Dumnezeu s-a născut în exil, îi observă tematismul, dogmatismul și “locurile comune”: “Aceste mize tematice sînt subminate, din loc în loc, de o morală prea limpede, expusă la modul didactic (...), Vintilă Horia putînd fi lesne apropriat de către protocroniștii de ieri sau de azi prin viziunea idilică pe care o propune asupra Daciei. Se pare că și Vintilă Horia a căzut în ceea ce se numește «dacomanie» sau «tracomanie». Autorul dezvoltă o retorică ce exaltă dacii, popor fără egal, cu zei ca-n basme. Dacia este o țară săracă, ce se află însă «în centrul lumii», atrăgîndu-i și pe romani, și pe greci, neacceptînd însă tiranii care fac cale-ntoarsă de la hotarele ei”. După ce m-a dojenit că sînt nesimțitor la farmecul estetic al scrierilor lui Vintilă Horia (deși nu fusese vorba despre așa ceva în intervenția mea), observatoarea culturală, trecînd la palparea numitelor delicii artistice, le tratează mai degrabă ironic și condescendent. Inconsecvența Danei Pîrvan-Jenaru e cam jenantă.

Din acest incident punctual se desprinde totuși o simpatică învățătură de minte. Aceia care mai speră ca, în cultura română, să se dezbată o dată, în sfîrșit, problema culpabilității și a complicității scriitorilor cu succesivele regimuri dictatoriale, vor avea cîte ceva de așteptat. Sîntem deocamdată abia în etapa cînd fostul propagandist al lui Hitler e relansat cu fast, de aceeași editură care, altminteri, luptă să publice și operele complete ale unei victime a lui Hitler. Iar ideologul neobrăzat care cioplea comparații între Germania hitleristă și forța artistică a Renașterii e azi tămîiat și protejat de cele mai vizibile reviste culturale ale României, în numele... talentului. Momentul adevărului? În altă viață.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

SARE-N OCHI

Mesaj Scris de Admin la data de 17.07.11 18:32

SARE-N OCHI
Laszlo Alexandru

“Horia” unirii

Am înregistrat cu coada ochiului disputa care, acum cîteva luni, a opus Editura Limes din Cluj și Editura Art din București. Fiecare dintre ele, revendicîndu-se de la un nume prestigios al culturii noastre de azi (Mihai Șora, Mircea Martin), își susținea intenția de-a tipări lucrările lui B. Fundoianu. Mi-am zis că, dincolo de neplăcutele detalii financiar-legislative – moștenitorul drepturilor autorizase ba una dintre edituri, ba pe cealaltă, ba pe amîndouă –, e bine totuși că operele realizate de un evreu român, ucis la Auschwitz, vor fi aduse la lumină, fie și într-un context de concurență.

Mi-a venit însă mai greu să pricep cum una și aceeași Editură Art, condusă de reputatul Mircea Martin, solicită pe de o parte cu insistență să publice scrieri ale unei victime a fascismului, iar pe de altă parte tipărește, fără ezitări, opere ale unui ideolog fascist: Vintilă Horia. Cum se împacă oare, sub aceeași siglă, pe aceleași rafturi, cărțile celui asasinat și cele ale proslăvitorului crimei? Nimic de zis, responsabilii editurii cu pricina au stomac de struț, dacă sînt capabili să digere o asemenea contradicție. Căci, după O femeie pentru apocalipsă, în 2007, au republicat, în anul următor, și Dumnezeu s-a născut în exil. În discuție nu se află noua traducere a Ilenei Cantuniari (prima ediție românească, apărută pe la începutul anilor ‘90 sub coordonarea însuși autorului, era oricum execrabilă, cu stridente gafe de exprimare), ci dosarul de receptare a romanului, alcătuit de Marilena Rotaru. Speram la ceva mai multe din partea freneticei “recuperatoare” care, mai ieri-alaltăieri, a prostit zeci de personalități culturale, ascunzîndu-le realitatea trecutului nazist al lui Vintilă Horia și determinîndu-le să semneze un bătăios memoriu în favoarea reabilitării acestuia. Mă așteptam ca, măcar după ce inițiativa ei necinstită a fost dată în vileag, să-și fi luat o scurtă pauză de penitență. Dar tupeul manipulator a rămas la fel de verde și viguros, inclusiv în dosarul de receptare încropit acum la Editura Art, căci ni se face pomelnicul celor mai terne elogii aduse romanului, de-a lungul vremii, în schimb ni se ascunde grijuliu adevărata identitate a romancierului și reala cauză a scandalului care a determinat nemaiacordarea Premiului Goncourt în 1960.

O ediție mincinoasă atrage după sine receptări la fel de mincinoase. E deplorabil însă că reviste culturale dintre cele mai cotate s-au prins în horă, murdărindu-și obrazul. În România literară (nr. 50/2008), Alex. Ștefănescu ține cu tot dinadinsul să ne familiarizeze cu Ultimul mesaj al lui Vintilă Horia. Aflăm astfel surprinși despre “campania de defăimare căreia i-a căzut victimă” condeierul fugar, datorită unui “dosar confecționat de Securitate și adus la Paris de Mihail Ralea [care] a declanșat o furibundă campanie de presă împotriva proaspătului laureat al Premiului Goncourt, acuzat (în mod nejustificat) de fascism, nazism, legionarism și antisemitism. Premiul n-a mai putut fi anulat, dar nu i s-a mai decernat, scriitorul însuși declarînd că, fiind cu desăvîrșire nevinovat, renunță totuși la premiu, «din dragoste pentru Franța și din respect pentru Academia Goncourt»”.

Ce-i drept, eu unul n-am fost prezent în “oficină”, pentru a preciza cine anume a strîns la un loc dosarul cu zurgălăi al lui Vintilă Horia. Din păcate, însă, pentru literații care au obiceiul să mintă cum respiră, eu mai răsfoiesc presa (inclusiv cea interbelică). Așa mi-a fost dat să constat că publicistul extremist, pentru a fi numit atașat de presă pe lîngă Legația României din Italia, a prestat din greu pe ogorul lingușelilor: “E cu neputință astăzi să desparți noțiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent și nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrșită realizare artistică… Ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală. Să nu se uite că acel ce conduce destinele Romei a fost, cîndva, un filosof, un romancier și un poet… Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul și viitorul ei...” (vezi Gîndirea, nr. 8/1937).Dar, firește, Vintilă Horia nu a fost fascist.

Am observat apoi că, pentru a se gudura pe lîngă dictatorii vremurilor sale, gazetarul a propagat discursul antievreiesc: “Mi-aduc aminte de zilele de groază ale anului trecut, cînd Asia se revărsase peste Nistru și cînd scursura evreiască a tîrgurilor Basarabiei și Bucovinei pălmuia obrajii curați ai ostașului român” (vezi Mărturia unui tînăr, în Sfarmă-piatră, nr. 198, miercuri, 25 iunie 1941, p. 1). Sau de asemeni, deplîngînd “trambulina supremă a unei universale dictaturi evreiești”, jurnalistul ne anunța încrezător că “lumea va redeveni liberă, pentru că Izrael va înceta să existe” (vezi Declinul iudaismului, în Sfarmă-piatră, nr. 205, miercuri, 2 iulie 1941, p. 1). Dar, firește, Vintilă Horia nu a fost antisemit.

Am remarcat ulterior că, pentru a fi numit atașat de presă la Consulatul Român din Viena, scribul și-a folosit din nou limba în presa aservită dictaturii: “Adolf Hitler, și nu Napoleon Bonaparte, este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European” (vezi Marele European, în Sfarmă-piatră, nr. 208, sîmbătă, 5 iulie 1941, p. 1). Sau, cîteva luni mai tîrziu: “Germania lui Adolf Hitler [este] o valoare asemănătoare, ca forță și întindere, religiei în Evul Mediu sau artei în timpul Renașterii”; “Acest «homo europaeus», cel dintîi dintre cei mai mari, acel ce s-a încumetat să distrugă o prejudecată și să dovedească, cu strălucite argumente, forța nepieritoare a Europei, este Adolf Hitler. Discursul său este acela al veacurilor care vorbesc încă de pe turlele catedralelor și al basilicelor, din fundurile bibliotecilor și al muzeelor și de pe culmea aceea de umanitate care se numește europenism(vezi Homo europaeus, în Sfarmă-piatră, nr. 304, miercuri, 17 decembrie 1941, p. 1). Dar, firește, Vintilă Horia nu a fost nazist.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Alexandru[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 13.07.11 19:39

În schimbul nostru mai vechi de scrisori, am discutat aproape numai romanul lui Paul Goma. Dar deja în faza imediat următoare a discuției, în eseul său Sub flamuri vechi, nume noi, un comentariu pe marginea polemicii noastre, Ovidiu Pecican nu se mai ocupă decît în parte de romanul Basarabia. Cu toate că acesta părea să fie obiectivul declarat al demersului său, în restul comentariului atenția îi este reținută de unele aspecte ale "Holocaustului românesc". Asistăm astfel la o alunecare naturală a discuției înspre domeniul ce pare să-l intereseze mai mult pe autor, la o transgresare a ei de pe teritoriul primului act al tragediei în direcția celui de-al doilea act.

Singura explicație pe care o găsesc plauzibilă ar fi necesitatea reală de a fi explorat acest din urmă teritoriu și nu celălalt. Că aici și nu în partea cealaltă se simte nevoia unor clarificări, a unor interpretări. De fapt a unor informații provenite din surse demne de încredere. Care în ultimă instanță să folosească la demontarea unui mit, să conducă la reintrarea în realitate. Și că de aici, din acest teritoriu se pot trage anumite concluzii cu valoare în viitor.

Iată așadar că realitățile par să-l contrazică pe Paul Goma. Ba mai mult, să-i răstoarne, întorcînd în direcție contrară, un demers altfel temerar. Care însă fără voia lui contribuie, pe teritoriul celălalt, la declanșarea unei discuții refuzate pînă acum cu obstinație de elitele societății românești.

Din cîte sînt informat, prima ediție a romanului lui Paul Goma s-a epuizat. Urmează să apară a doua ediție. Probabil că o carte despre genocidul la care a fost supusă populația evreiască din România în anii ultimului război mondial nu va avea același succes de public. Ceea ce nu înseamnă că o asemenea carte nu trebuie scrisă.

Cu aceeași prietenie,

Ion Solacolu



P.S. Un prieten pe care l-am rugat să-și spună părerea despre aceste texte mi-a făcut printre altele două observații, asupra cărora cred că trebuie să mă opresc. Prima. După ce a găsit că distincția pe care am făcut-o între vina individuală și vina colectivă e logică, a obiectat că nu e totuși suficientă, deoarece scapă din vedere vinovăția și responsabilitatea statului, adică a întregului angrenaj social-administrativ-militar-juridic, compus din guvern, lideri politici, funcționari superiori, ofițeri superiori, judecători etc. − adică toți cei care într-o anumită perioadă au reprezentat statul. A doua. Că afirmația pe care am făcut-o, și anume că lista personalităților care au protestat contra tratamentului la care erau supuși evreii este totuși impresionantă, nu are acoperire, atîta vreme cît nu e susținută de documente doveditoare.

Am să încerc să răspund în rîndurile ce urmează acestor două observații.

Prima. Dintre prim-miniștrii din perioada 1938−1944, de la Octavian Goga, la Miron Cristea, la Ion Gigurtu, la Ion Antonescu − toți aceștia nu erau, nici unul, lideri politici. Poate doar Octavian Goga, care era liderul unui partid de dreapta, radical, e adevărat, dar și foarte marginal, cu totul minor. Chiar dacă subvenționat de Berlin. Iar despre Ion Antonescu, de pildă, chiar Șeful lui de Cabinet, George Barbul spunea că n-a fost un om politic, că nu gîndea ca un om politic, ci ca un militar.

Am enumerat mai sus pe toți primii miniștri de după 1938, cu excepția lui Gheorghe Tătărăscu, care era indiscutabil un lider politic, dar era pe atunci "omul Regelui", după cum, cîțiva ani mai tîrziu, avea să devină "omul lui Petru Groza".

Liderii politici români n-au fost în nici un fel amestecați în genocidul suferit de populația evreiască, pentru că fuseseră scoși din joc încă de la începutul anului 1938. Fuseseră “puși la frigider”, cum se spune. Nu numai că n-au fost amestecați în genocid, dar − nota bene − genocidul nici nu putea fi organizat înainte de neutralizarea lor. Sau, mai corect, înainte de suspendarea funcționării instituțiilor statului de drept. Și mai cu seamă, a presei, a libertății cuvîntului, prin introducerea unei cenzuri severe.

Clasa politică românească nu putea să fie vinovată de crimele regimului antonescian, tot așa cum nici cea germană de crimele regimului hitlerist. Fiindcă și aceasta din urmă fusese pusă, de naziști, la "frigider" sau la "naftalină”.

Și încă ceva. Se pare că nici justiția, ca instituție, spre onoarea ei, de fapt a celor ce făceau pe atunci parte din aparatul judecătoresc, nu a fost amestecată în genocid. Care a fost organizat și executat exclusiv pe linie militară. De altfel, ca sub orice dictatură, justiția încetase mai de mult să funcționeze ca instituție a statului de drept, ca putere independentă în stat. Existau, desigur, Tribunale Militare care funcționau, dar asta nu înseamnă nici pe departe "justiție”, în înțelesul pe care-l are termenul.

Cu judecătorii însă, e o altă poveste. Pentru mine încă în ceață. Se spune că în Germania, după război, singura instituție a statului care n-a fost cu adevărat denazificată a fost justiția. Cu toate că, spre deosebire de confrații lor români, judecătorii germani au pronunțat în timpul regimului hitlerist, mai cu seamă în ultimii lui ani, din cîte se pare, un număr impresionant de condamnări la moarte pentru delicte minore, de ordinul zecilor de mii. Tot așa, după prăbușirea comunismului, la noi în țară s-a vorbit mult de crime comise de anchetatori, de procurori, dar de cele comise de judecători − prin înseși verdictele pronunțate, prin încadrarea strîmbă a faptelor judecate, prin neluarea în seamă a dreptului elementar la apărare etc. − se vorbește foarte puțin sau aproape deloc.

O explicație ar putea fi faptul că există în justiție principiul fundamental că judecătorul nu poate fi tras la răspundere pentru nedreptatea judecății sale. Un avocat german mi-a explicat odată, că dacă nu s-ar proceda în conformitate cu acest principiu, tribunalele ar fi pline cu procese intentate judecătorilor de partea care se socotește nedreptățită de judecata lor. Și c<ă, fără acest soi de (în fond) imunitate, aparatul judecătoresc pur și simplu n-ar putea să funcționeze.

O fi așa, dar nu cred că această "imunitate instituțională", ca s-o numim așa, ar trebui să funcționeze și în cazul în care un judecător s-a făcut vinovat de crimă, condamnînd pe nedrept un nevinovat, care ulterior a decedat din pricina condițiilor de încarcerare − care erau desigur cunoscute judecătorului, care a emis așadar sentința “în deplină cunoștință de cauză".

De aceea spun că nu sînt convins că această situație de excepție în care sînt puși judecătorii, dincolo de caracterul ei funcțional, este și dreaptă. Căci e știut faptul că în România după 1989, de pildă, retrăgîndu-se din magistratură voluntar sau involuntar, adică obligați fiind să plece de un fel de consilii de onoare instituite ad-hoc, judecători care au pronunțat sentințe strîmbe în anii comunismului au devenit niște avocați prosperi în anii de tranziție. Nici unul însă, după cîte știu, pentru faptele comise, n-a înfundat pușcăria. Cum ar fi fost drept. Sau nu i s-a deschis măcar o anchetă. E adevărat, au fost anulate sentințe. Dar nimeni nu s-a gîndit (oare?) să-i judece pe cei care le-au pronunțat.

Revin la prima observație a prietenului meu. Ea nu mi se pare intemeiată. Deoarece statul e fără îndoială responsabil − moral, material etc. Nu e însă și vinovat. Pentru că statul e o noțiune. Vinovați sînt cei care au ordonat și executat uciderea în masă. Nu poate fi făcut vinovat nici statul, nici guvernul, ca instituție, nici armata, nici măcar jandarmeria, ci numai persoanele care într-o anumită perioadă au reprezentat autoritățile statului. Persoanele, așadar, nu și instituțiile. Dacă ar fi găsite vinovate instituțiile − statul, guvernul, armata, justiția, dar și biserica, și școala, de ce nu? − atunci acestea ar trebui pedepsite prin desființare. Ceea ce nu se poate face într-un sistem democratic. Numai comuniștii au crezut de cuviință să desființeze armata, justiția, de pildă, considerate ca fiind reacționare, și să le înlocuiască cu o armată populară, cu o justiție a poporului ș.a.m.d. Pe cîtă vreme dacă sînt găsite vinovate persoanele care s-au aflat într-o anumită perioadă în fruntea acestor instituții, sau numai au funcționat în cadrul lor, în poziții mai mult sau mai puțin înalte, persoanele acestea pot fi pedepsite, pot fi îndepărtate, fără ca instituția să sufere. Ea putînd astfel funcționa mai departe. Bineînțeles, sub altă conducere, eventual și cu alt personal. Altfel spus, fiind în măsură să îndeplinească funcția pentru care a fost creată. Necesitate ce nu dispare de la o perioadă la alta.

Nimeni n-a condamnat statul german pentru crimele naziștilor. Însă statul german democratic a "moștenit”, a preluat de la cel nedemocratic anterior responsabilitatea − cum am spus: morală, materială − pentru cele săvîrșite.

Mai mult. Dacă statul sau instituțiile statului ar fi vinovate, atunci persoanele vinovate de crime s-ar putea folosi de justificarea că au acționat la ordin, la comandă, în interiorul instituției, unde pentru a putea intra trebuiseră să presteze un jurămînt etc. Or, după cum se știe, asemenea argumente nu au stat, încă de la Nürnberg, în picioare. Și nici nu se putea altfel : democratic este ca fiecare să răspundă de faptele sale. Sau, dacă vrem, un principiu fundamental al eticii iudeo-creștine. Vina e prin urmare individuală și nu colectivă. Nu însă și responsabilitatea.

A doua. O listă a personalităților politice care au protestat contra tratamentului la care erau supuși evreii a fost publicată de Lya Benjamin în Evreii din România între anii 1940−1944. Vol. II. Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniștri, București, Ed. Hasefer, 1996, pp. 535−541. E vorba de documentul nr. 179, intitulat Sinteză elaborată de Președinția Consiliului de Miniștri, din ordinul mareșalului Ion Antonescu, privind declarațiile și intervențiile unor personalități politice în favoarea evreilor și purtînd data de 24 ianuarie 1944 (A.S.B., Fond P.C.M. Cabinet, dosar 163/40, filele 87−93).

În sinteză e vorba de intervențiile “făcute în favoarea evreilor din Bucovina, care au dus la oprirea evacuărilor totale". La punctul intitulat 3. Demersuri ale oamenilor și cercurilor politice românești sînt consemnate numele următoarelor personalități politice: de la național-țărăniști, Iuliu Maniu, Ghiță Pop, dr. N. Lupu, Ion Mihalache, Mihai Popovici ; de la național-liberali, Dinu Brătianu, dr. Angelescu; de la liberalii-georgiști: Gheorghe Brătianu. Documentul poartă următoarea notă a lui Ion Antonescu: “Nu este complet dosarul. Au fost și alte intervenții prin emisari și audiențe. Totuși, datele sînt suficiente. Să se treacă o copie la dosarul meu".

Am găsit că această listă (incompletă?) este impresionantă prin greutatea pe scena politică românească a personalităților cuprinse în ea. În comparație cu care cei vinovați de genocid, în frunte cu Ion și Mihai Antonescu, nu erau decît niște pigmei politici. Niște nimeni ai politicii românești. Care ajunseseră să conducă destinele țării și, din această poziție, să ordone genocidul, numai ca urmare a unei conjuncturi externe, care i-a propulsat în niște poziții pe care, în timpuri așa zicînd normale, n-ar fi ajuns niciodată. Conjunctură care s-a instalat treptat în Europa, ca urmare a desemnării în ianuarie 1933 a lui Adolf Hitler drept cancelar al Reichului german.

De aici a pornit tragedia.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Alexandru[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 13.07.11 19:39

Prin urmare, de genocidul la care a fost supusă populația evreiască a Europei în timpul ultimului război mondial, soldat cu dispariția a șase milioane de evrei, nu pot fi făcute vinovate populațiile ne-evreiești din zonele în care au fost exterminați evreii, oricît de puternic ar fi fost antisemitismul în sînul acestor populații și chiar dacă, uneori, la masacrarea evreilor au participat și localnici ne-evrei.

Ceea ce nu înseamnă că antisemitismul în general, chiar și cel nedezvoltat pînă la nivelul criminal, rămas așadar la nivelul unei ideologii a urii de rasă, nu trebuie combătut, iar manifestăruile antisemite − chiar și cele care par "banale", aparent benigne, cum ar fi de pildă scrierea de sloganuri antisemite pe ziduri − pedepsite. Dimpotrivă, legea trebuie aplicată, iar vinovații pedepsiți cu severitate. Pentru că numai în felul acesta se poate împiedica o posibilă escaladare a antisemitismului, evoluția către nivelul lui criminal. Aplicarea legii fiind desigur parte integrantă a unui proces mai larg al educației civice, care trebuie să se adreseze cu precădere generațiilor mai tinere, mai vulnerabile la propaganda antisemită.

*




O chestiune importantă mi se pare a fi relația dintre antisemitism și liberalism, sau altfel formulat, locul antisemitismului în statul de drept. După ultimul război mondial, în toate statele democratice din Europa, antisemitismul n-a putut atinge faza criminală decît numai după ce unele instituții ale statului de drept, poliția și justiția în primul rînd, n-au mai funcționat. Astfel, cînd în România apar legile antievreiești, începînd din 1938, cînd are loc în iulie 1940 pogromul de la Dorohoi, funcționarea instituțiilor statului de drept era deja suspendată, regimul de dictatură al regelui Carol al II-lea înlocuise democrația parlamentară.

Iar pentru ca antisemitismul criminal să poată trece de la faza de pogrom la cea de genocid, a mai fost nevoie de o condiție: de suprimarea totală a libertății presei, a libertății cuvîntului.

Cînd au trecut la punerea în practică a politicii de genocid, atît regimul nazist, cît și unii din aliații lui, printre care și regimul antonescian, au instituit un blocaj cvasi-total al răspîndirii informațiilor, de așa manieră încît nu numai că populația civilă din țările respective nu știa ce se petrece de fapt în teritoriile răsăritene temporar ocupate, dar de cele mai multe ori nici militarii aflați pe front în unitățile combatante nu știau ce se întîmplă la numai cîteva zeci de kilometri în spatele lor. (Ceea ce nu înseamnă că militari din unele unități combatante n-au luat parte, alături de trupele special instruite în acest scop, la uciderea în masă a evreilor.)

De aceea mă întreb, dacă lucrurile ar sta așa cum le prezintă Ovidiu Pecican, și anume că populațiile din țările ale căror autorități au comis genocidul (germani, români, maghiari, slovaci, croați) ar fi răspunzătoare de uciderea în masă a evreilor, atunci de ce acest lucru, care ar fi trebuit să aducă autorităților statelor respective o popularitate ce începuse deja să lipsească, a fost ținut ascuns cu atîta strictețe?

O întrebare, desigur, retorică.

Nu, genocidul nu se putea bucura de popularitate. Nici în România, nici în Germania, nici altundeva, în nici o țară din Europa. Fiindcă el încălca "poruncile" cele mai importante ale eticii iudeo-creștine, care stă la baza civilizației europene: să nu furi, să nu ucizi. De aceea genocidul a fost ascuns cît s-a putut de bine, divulgarea "secretului" fiind pedepsită de legi marțiale.

Altceva se poate reproșa populațiilor din țările respective și mai cu seamă liderilor lor, pe această linie etică. Și anume că cei care totuși vedeau că evreii sînt adunați mai întîi în ghetouri și apoi deportați nu se știe încotro, chiar dacă n-au știut exact ce soartă îi aștepta pe evrei, n-au reacționat contra acestei nedreptăți evidente. Sau dacă au avut totuși o reacție, aceasta a fost de regulă slabă. Nu intră aici bineînțeles în discuție cei nu puțini care au înțeles să profite de pe urma eliminării evreilor din viața societății, al căror comportament se plasa desigur în afara principiilor eticii amintite. Dar ceilalți, cei ce n-au căutat în nici un fel să profite, au rămas totuși pasivi. Reacția lor, dacă a existat, a fost timorată, timidă. O circumstanță atenuantă pentru aceasta fiind desigur teroarea de stat caracteristică dictaturii.

Trebuie menționat aici faptul că în România, unde regimul de dictatură a fost mai puțin sever decît în Germania, lista personalităților care au protestat contra tratamentului la care erau supuși evreii este totuși impresionantă.

*




Dragă domnule Laszlo, să încercăm în încheiere să aruncăm o privire asupra discuției de pînă acum, care a avut în obiectiv o perioadă tragică din istoria contemporană a României. Al cărei prim act se petrece între iunie 1940 și iunie 1941, cînd Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herța sînt anexate de Uniunea Sovietică, în virtutea prevederilor din anexa secretă a pactului Ribbentrop-Molotov, prin care în august 1939 cele două puteri totalitare, Germania nazistă și Rusia bolșevică, împărțeau sferele de influență în Europa răsăriteană. Umiliri, crime, persecuții, deportări. Suferite de populația românească, dar și de cea ne-românească − industriași, negustori, chiaburi, "colaboraționiști" cu administrația românească, dar și învățători, preoți.

Al doilea act al tragediei se desfășoară între iunie 1941 și august 1944, dar cu maximă intensitate din vara anului 1941 pînă în toamna anului 1942. Teritoriile evacuate cu un an mai înainte sînt redobîndite în urma unei foarte scurte campanii militare. Se declanșează purificarea etnică a acestor teritorii, precum și a regiunii cuprinse între Nistru și Bug, botezată Transnistria, care intrase sub administrație militară și exploatare economică românească. Altfel spus, aceste teritorii, dar și Bucovina de Sud, ca și județul Dorohoi, urmau să fie "curățate" de evrei − o operație care s-a soldat cu circa 250.000 de victime.

Paul Goma crede că atenția cercetătorilor e concentrată actualmente exclusiv pe actul al doilea al tragediei, neluîndu-se practic în considerare primul ei act. De aceea s-a hotărît să scrie o lucrare în care să descrie cele întîmplate în această perioadă. E, fără îndoială, dreptul lui.

Alți intelectuali consideră dimpotrivă, că evenimentele petrecute în cel de-al doilea act al tragediei au fost, în societatea românească, insuficient studiate și mai cu seamă discutate, și de aceea încearcă să pună lucrurile în mișcare, în cadrul unui proces mai amplu de educație civică. E, tot așa, dreptul lor.

În realitate, Paul Goma n-are dreptate. Evenimentele asupra cărora se oprește au fost folosite pînă la epuizare de propaganda regimului Antonescu, care căuta să convingă că "evreii bolșevizați" sînt de vină, nu numai pentru umilințele suferite de armata română în retragere, în cele cîteva zile cît a durat evacuarea din iunie 1940, ci și pentru tot ce a suferit populația românească în acel an de ocupație sovietică. De aceea evreii trebuie îndepărtați definitiv din mijlocul națiunii române. O propagandă al cărei țel era, desigur, netezirea căii pentru trecerea la "soluția finală". Iar mai tîrziu, desigur într-o altă formă și urmărind alte scopuri, aceleași evenimente au stat în atenția propagandei regimului Ceaușescu, în anii cei mai întunecați ai național-comunismului românesc.

Pe cîtă vreme evenimentele petrecute în actul al doilea al tragediei, genocidul la care a fost supusă populația evreiască din teritoriile răsăritene redobîndite sau numai aflate sub administrație militară românească, ori, cum se mai spune, din "partea românească a Holocaustului", n-au fost discutate decît în timpul unei scurte perioade, din 1944 pînă prin 1948 ori, cel mai tîrziu, 1950. Timp în care au avut loc și procesele intentate celor vinovați de crime împotriva umanității. După aceea n-au mai avut loc nici procese și nu s-a mai vorbit nici de acele evenimente, întrucît discuția nu mai convenea unei propagande comuniste ce-și schimbase între timp orientarea, adoptînd din ce în ce mai mult accente naționaliste. Și al cărei rezultat a fost construirea mitului "România − singura țară în care evreii au fost protejați". Un mit atît de puternic, încît a supraviețuit celor care l-au creat și consolidat.

Mi se pare că deocamdată, la nivelul la care se află cultura politică în societatea românească, tragedia aceasta nu poate fi discutată în ansamblul ei. Deoarece numai în felul acesta se poate evita stabilirea unor false relații de la cauză la efect. Dar și o blocare a discuției din pricina unui anume tip de partizanat ce include, aproape întotdeauna, și o încercare de a pune în umbră, în locuri mai ferite de priviri indiscrete, unele detalii biografice ce nu convin. Cred de aceea că acum e mai bine, că e recomandabil ca fiecare să se ocupe de partea de tragedie care-l interesează, de a cărei punere în evidență se simte atras. În felul acesta evitîndu-se o parazitare reciprocă, un bruiaj ce nu poate produce decît confuzie și care face ca discuția să se împotmolească ori să nu ducă nicăieri.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Alexandru[V=]

Mesaj Scris de Admin la data de 13.07.11 19:38

Genocidul petrecut în anii războiului, exterminarea cvasi-totală a populației evreiești din zone întinse de către naziști și unii din aliații lor n-a fost rezultatul vreunui antisemitism local, care a existat și în Polonia, și în Țările Baltice, și în Rusia, și în Ucraina, și în Moldova, dar probabil și în alte regiuni din Europa Centrală și chiar Occidentală. Desigur diferite ca formă de manifestare și intensitate. Nu e vorba așadar de un antisemitism − sau mai corect, poate: antiiudaism − care are o istorie mai veche decît creștinismul, nu e vorba de violențe, jafuri, pogromuri, care au și ele o istorie milenară. Ci de cu totul altceva. Și anume, de ceea ce desemnează termenul de Holocaust sau de Shoah: lichidarea sistematică, metodică a unei populații. Acesta e saltul calitativ, cum ziceau marxiștii, care deosebește pogromul de genocid.

Simplificînd, s-ar putea distinge trei trepte principale de manifestare violentă a antisemitismului. Cel mai de jos este nivelul agitațiilor și tulburărilor antisemite, care nu au neapărat un caracter criminal, în sensul că nu implică uciderea unor oameni vinovați numai pentru faptul că s-au născut evrei. Aceste agitații și tulburări ar putea să apară și spontan, adică venind de jos, de la populația ne-evreiască, cu toate că de cele mai multe ori fenomenul este indus, provocat, instigat, dirijat, adică venind de sus. Desigur, punerea în operă e făcută de populația ne-evreiască, iar autoritatea de stat se comportă ca și cum ar fi măcar în parte dezinteresată de faptul că au loc încălcări ale legii. Iar dacă intervine, o face de regulă cu întîrziere și intervenția ei e lipsită de decizie, hotărîre etc.

Treapta următoare de manifestare violentă a antisemitismului, care atinge deja nivelul criminal, este pogromul. De cele mai multe ori indus, instigat, fenomenul se poate totuși naște și spontan. Dar totdeauna el se desfășoară "sub ochii îngăduitori ai autorității de stat", ca să folosesc un eufemism. Uneori autoritatea chiar ia parte la punerea în operă a pogromului. De regulă însă, executanții pogromului sînt amatori de jafuri și tîlhării, iar masele ne-evreiești implicate în pogrom sînt instigate, manevrate, dirijate. Pogromul apare ca fiind o acțiune "populară", dar de fapt e condusă din umbră de forțe interesate și nu se poate desfășura fără implicarea autorității de stat, chiar dacă numai prin atitudinea ei pasivă.

Pe treapta superioară de manifestare violentă a antisemitismului criminal, în genocid, autoritatea de stat e direct implicată, atît ca ordonator cît și ca executant al genocidului. Masele ne-evreiești nu joacă în acest proces practic nici un rol, sau au numai unul secundar, episodic. Deoarece la acest nivel al crimei prezența lor "pe teren" mai mult ar încurca desfășurarea unei operații de amploare, care pentru a putea fi dusă la bun sfîrșit trebuie concepută cu minuțiozitate și executată cu precizie. Spre deosebire de pogrom, genocidul nu mai este pus în operă de mase de oameni ce acționează haotic, ci de forțe militare ce acționează disciplinat.

Ca formă supremă de manifestare a antisemitismului criminal, genocidul este o operație metodică de eliminare fizică, totală a populației evreiești. El debutează prin promulgarea unor legi antievreiești, care conferă un cadru aparent "legal" crimei, uciderii în masă ce va urma.

Privit astfel, exemplul suprem de implicare a populației ne-evreiești în uciderea evreilor adus în discuție de Ovidiu Pecican, și anume cel descris de Jan T. Gross în lucrarea Vecini. Suprimarea comunității evreiești din Jedwabne, Polonia este un pogrom și nu un genocid, chiar dacă întreaga comunitate evreiască din acea localitate a fost lichidată. Uciderea evreilor din Jedwabne s-a petrecut sub ochii amuzați ai autorităților − noul ocupant − germanii bucurîndu-se de faptul că polonezii făceau ceea ce ei ar fi urmat sau ar fi trebuit să facă. Autoritatea n-a participat însă la executarea masacrului.

Lucrul acesta mi se pare de departe cel mai important. Să ne oprim asupra unui alt exemplu: Pogromul de la Iași, care a avut loc în iunie 1941. A fost acest masacru, soldat cu 8.000−12.000 de victime, un pogrom? Părerea mea este că nu. Un pogrom, în forma lui clasică, s-a desfășurat atunci în cartierele locuite de evrei ale Iașilor. Numărul victimelor omenești a fost desigur mare, dar nu cred să fi depășit două, trei sute. Cum au murit ceilalți aproape 10.000? Unii au fost secerați cu armele automate în curtea Prefecturii, unde fuseseră adunați, chipurile, ca să dea niște declarații. Iar restul au murit de sete în cele două "trenuri ale morții", dintre care unul s-a oprit la Podu Iloaiei iar celălalt la Călărași. Aceste două forme de masacru, mitralierea în curtea Prefecturii și trenurile morții, întrucît au fost executate de militari aflați în serviciu comandat, nu pot fi caracterizate ca fiind un pogrom, ci sînt forme tipice de genocid.

Populația evreiască a Iașilor era de circa 50.000 de suflete. Numărul celor uciși în acele zile a reprezentat așadar circa 15−20%. După părerea mea, ceea ce s-a petrecut la Iași la sfîrșitul lunii iunie 1941 n-a fost un pogrom, ci un genocid − un genocid care n-a putut fi dus pînă capăt (populația evreiască a Iașilor ar fi trebuit să fie în totalitate deportată, nu se știa unde, la început a fost vorba de lagărul de la Tîrgu Jiu, ar fi urmat desigur să fie create și alte lagăre de concentrare) din mai multe motive: protestele contra masacrului, rapoartele contradictorii asupra incidentelor ce au precedat masacrul, neputința de a bloca scurgerea informațiilor și încă altele, printre care, dar nu în ultimul rînd, și imposibilitatea practică, înainte de toate din considerente de popularitate, de a organiza lagăre de concentrare chiar în interiorul țării. În termeni moderni vorbind: sub ochii opiniei publice. (Aceleași considerente i-au obligat pe naziști să adopte “soluția finală” abia în anul 1942, cînd au putut fi organizate lagărele de exterminare − unde? − în Guvernămîntul General, cum numeau ei Polonia ocupată, adică departe, în Răsărit.) Ca urmare a acestei "deficiențe" de organizare, imediat după aceea, în decursul campaniei militare în urma căreia au fost eliberate Bucovina de Nord și Basarabia, regimul Antonescu a luat toate măsurile necesare bunului mers al operației de "curățare a terenului de elementele iudeo-bolșevice". Și înainte de toate, a desăvîrșit blocarea scurgerii oricărei informații.

*




Așadar, oricît ar fi fost de puternic, antisemitismul populațiilor din centrul și răsăritul Europei, în mijlocul cărora trăiau masele de evrei, nu s-ar fi putut dezvolta dincolo de stadiul de pogrom, n-ar fi putut atinge stadiul de genocid. Pentru aceasta a fost nevoie ca operația de lichidare fizică, totală a evreilor să fie preluată de puterea de stat, care să o execute cu ajutorul forței sale militare. Iar acest lucru a devenit posibil numai după ce în fruntea unui stat important din mijlocul continentului, a unei puteri ce avea să devină dominantă în zonă a ajuns, investit cu puteri dictatoriale, un personaj ce suferea de o puternică obsesie antisemită. Care era convins că "menirea" lui este nu numai de a duce poporul din care făcea parte pe culmile dominației mondiale, ci și de a elimina o dată pentru totdeauna "răul" întruchipat de existența unei populații evreiești în Europa − condiție prealabilă realizării primului deziderat.

Dacă Adolf Hitler n-ar fi fost numit în ianuarie 1933 cancelar al Germaniei − o poziție din care, după puțină vreme, prin neutralizarea rapidă a adversarilor politici, a reușit să obțină puteri dictatoriale, devenind stăpînul absolut al statului german − întreaga deasfășurare ulterioară a evenimentelor, care a dus în final la suprimarea a circa 6 milioane de vieți omenești exclusiv pentru "vina" de a se fi născut evrei − o dezvoltare care a presupus mai întîi satelizarea treptată și apoi cucerirea celei mai mari părți a continentului − o asemenea evoluție ar fi fost improbabilă.

După ce naziștii au acaparat puterea în Germania, statele europene care după primul război mondial adoptaseră structuri politice mai mult sau mai puțin democratice, au renunțat unul după altul la acest tip de structuri, înlocuindu-le cu sisteme autoritare sau dictatoriale. Lichidarea democrației parlamentare, atîta cît fusese ea, înlocuirea liberalismului cu naționalismul integral și cu antisemitismul, ca doctrine de stat, după modelul nazist, devenise o modă în Europa central-răriteană a celei de a doua jumătăți a anilor 30. Calea regală pentru antisemitismul criminal, drumul pe care putea să se dezvolte și să atingă stadiul de genocid a devenit în felul acesta deschis. Nimic nu mai putea împiedica tragedia. În ajunul declanșării ultimului război mondial, lichidarea fizică, totală a evreilor din Europa devenise o chestiune de timp. Iar începerea ostilităților în răsărit a făcut operația posibilă, a adus-o, cum se spune, pe agenda zilei.

E dincolo de orice discuție, repet, faptul că în toată această desfășurare a evenimentelor, nici "basarabenii lui Goma" și nici vreo altă populație ne-evreiască din acest spațiu uriaș nu a avut nici un cuvînt de spus. Singura grijă a ordonatorilor masacrului a fost ca aceste populații să nu îngreuneze operația de lichidare fizică a evreilor prin acte firești de solidaritate umană. În scopul acesta a fost mobilizat un uriaș aparat de opropagandă și, în plus, s-a instituit un blocaj informațional aproape perfect.

Dacă Hitler n-ar fi ajuns la putere în Germania în ianuarie 1933, e greu de presupus că în România evenimentele din a doua jumătate a anilor 30 s-ar fi desfășurat la fel. În situația în care Germania n-ar fi devenit puterea dominantă în zonă, înlocuind Franța și Anglia, puterile dominante de pînă atunci, e greu de imaginat că naționalismul șovin și antisemitismul ar fi putut deveni ideologii oficiale și că, în ultimă instanță, niște marginali pînă atunci ai scenei publice, printre care și apoi în fruntea lor un general de cavalerie, Ion Antonescu, ar fi putut ajunge în situația de a conduce dictatorial destinele țării.

Din acest moment însă, terenul fiind deja pregătit prin legile antievreiești promulgate încă sub dictatura anterioară a regelui Carol al II-lea, genocidul a devenit posibil.

Sigur că Antonescu era marcat de o puternică fixație antisemită, că era încredințat de faptul că populația evreiască trebuie neapărat îndepărtată din mijlocul populației românești, că lui îi revine această "misiune istorică" și că ocazia oferită de războiul abia declanșat nu trebuie în nici un caz irosită. Iar în felul acesta se poate explica în bună măsură tragedia suferită de populația evreiască din Bucovina, Basarabia și Transnistria. Se poate afirma însă, din punctul acesta de vedere, al puterii de stat, al conducerii destinelor țării, că evenimentele nu s-ar fi putut desfășura prea diferit, dacă altă persoană decît Antonescu, dar care să se bucure de agrementul naziștilor, ar fi ocupat funcția supremă în stat. (Se poate afirma dar, după cum vom vedea mai încolo, nu e chiar atît de sigur.) Pentru că, oricum, dictatorul ar fi trebuit să se bucure de încrederea Germaniei, iar unul din punctele de mare greutate în aprecierea care se făcea la Berlin era politica preconizată și dusă de el în "problema evreiască", al cărei scop final nu putea fi altul decît exterminarea populației evreiești. Nu trebuie scăpat din vedere faptul ca la Legația Germaniei la București, unul din consilieri, SS-Hauptsturmführer Richter avea titlul de însărcinat cu problemele evreiești. Cu alte cuvinte, el supraveghea mersul operației de lichidare a evreilor din România. Și nu trebuie uitat nici exemplul Ungariei, unde după interminabile tergiversări ale rezolvării problemei evreiești, în 1944 a fost pus în aplicare planul Margarethe I de ocupare militară a țării, în fruntea căreia a fost instalat un guvern docil, care a "rezolvat problema" într-un timp record, expediind în lagărele de exterminare germane, în decurs de numai cîteva luni, circa 400.000 de evrei.

Rîndurile acestea nu trebuie interpretate ca o încercare de a ușura vinovăția celor care au ordonat și a celor ce au executat genocidul, ca o intenție de a transfera responsabilitatea tragediei sau măcar a unei părți din ea. Putea fi această tragedie evitată? Categoric, da. Cercetări recente au pus în evidență faptul că s-ar fi putut evita genocidul, ba chiar și intrarea în război. Germania avea nevoie de resursele României și nu de armata ei, nepregătită pentru o campanie de anvergura celei din răsărit. Bucovina de Nord și Basarabia ar fi revenit României și fără ca țara să intre în război. Evident, presiunile germane ar fi fost mari. Dar la ele s-ar fi putut rezista. E drept, cu riscul aplicării planului Margarethe II. Dar s-ar fi putut rezista. Pînă la sfîrșit, chiar.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

INSTIGARE - POGROM - GENOCID

Mesaj Scris de Admin la data de 13.07.11 19:38

INSTIGARE - POGROM - GENOCID
Dragă domnule Laszlo,

Îți mulțumesc pentru trimiterea eseului lui Ovidiu Pecican Sub flamuri vechi, nume noi, care în cea mai mare parte se referă la polemica noastră din toamna trecută pe marginea romanului lui Paul Goma Basarabia. Eseul mi s-a părut în general cumpănit, echilibrat, căutînd să nuanțeze, dar și să pună în lumină, să nu lase nedeslușite aspecte mai importante ale unei situații − complexă și delicată în același timp. Deoarece pivotul în jurul căruia se răsucește argumentația pare să fie chiar întrebarea-subtitlu a eseului: Paul Goma antisemit? − o chestiune căreia autorul îi consacră aproape întreaga jumătate a doua a textului (Spirit civic și... antisemitism). Și chiar dacă Ovidiu Pecican nu răspunde clar la întrebarea dacă romanul lui Paul Goma este sau nu o scriere antisemită, mi se pare că argumentația sa vine într-un fel în sprijinul afirmației nete pe care am făcut-o în schimbul nostru de scrisori, că romanul nu este o scriere antisemită, dar din pricina faptului că autorul a fost mai puțin sau deloc preocupat de interpretările ce pot fi date demersului său într-un subiect atît de delicat, de controversat, pe un teren atît de disputat în ultimă analiză, romanul poate fi interpretat totuși ca atare. (Nu trebuie în nici un caz pierdută din vedere precauția pe care însuși Paul Goma a luat-o totuși în acest sens, subintitulînd textul "roman". Avertizîndu-ne prin urmare că avem de a face cu o ficțiune.)

Aici mi se pare că se află punctul poate cel mai important al discuției ce-l are în obiectiv pe autorul romanului Basarabia. Fiindcă după genocidul petrecut în timpul ultimei conflagrații mondiale, acuzația de antisemitism e cum nu se poate mai gravă. De aceea cred că emiterea ei trebuie să fie solid justificată și nu bazată pe păreri, în esența lor subiective. Eticheta de antisemit e astăzi pentru un intelectual degradantă, ea îl stigmatizează, îl descalifică, așezîndu-l împreună cu toată prestația lui de pînă atunci − și de aici rezidă gravitatea și responsabilitatea demersului − într-un justificat con de umbră, punîndu-l așadar pe cel etichetat astfel sub semnul întrebării, altfel spus, demolîndu-l. Or, nu cred că în romanul Basarabia se găsesc asemenea argumente − obiective, solide, irefutabile − pentru a-l putea caracteriza ca antisemit pe autorul său.

Subscriu din toată inima la afirmația lui Ovidiu Pecican, că "a-l demola pe Goma ca antisemit înseamnă nu numai să îl negi pe Goma în calitatea lui de critic al moravurilor și năravurilor actuale, cum am văzut, ci și să negi existența unei disidențe valide, reducînd întreaga elită românească la o adunătură de lași". Aici se află cred, cum spune germanul, punctul. Căci lovind azi în Paul Goma − nota bene!pe motiv de antisemitism, nu-l demolezi numai pe cel care, după Ovidiu Pecican, "rînd pe rînd, i-a urechiat − drastic și cred, în unele cazuri, și nedrept, mi se pare − pe liderii de opinie intelectuală din România postcomunistă”, ci și pe cel care în 1977 "a fost excepția, în materie de curaj civic, care a întărit regula lașității intelectuale a românilor".

Într-adevăr, ceea ce în 1977 l-a distins pe Paul Goma în raport cu, aș zice, toți intelectualii români a fost curajul de a-l înfrunta direct, deschis, public pe Ceaușescu. Fiindcă în vreme ce toți colegii lui de breaslă stăteau pitiți în tranșee, ascultînd parcă de sfatul unui distins filozof retras în munte, de altfel foarte prizat încă și astăzi, Paul Goma a avut curajul să iasă în față și să-i spună dictatorului: Nu, nu se mai poate!.

Iar dacă-l dai acum jos de pe soclu, pe cine anume ridici în locul lui? N-ai, evident, pe cine. Și atunci, dacă soclul disidenței intelectuale românești rămîne gol, înseamnă că avea dreptate un alt distins filozof român, discipol al celui amintit mai înainte, care cîndva căuta să convingă că opoziția față de puterea imediat postdecembristă, succesoare a celei prăbușite, comuniste, este lipsită de temei, întrucît cu toții am fost comuniști... mai mult sau mai puțin onești. Aici duce desigur absența unor repere de civism. Cui folosește?

Cît privește punerea cu seninătate, mai mult sau mai puțin după ureche, pe o frunte sau alta a etichetei infamante de antisemit, ea mai implică un risc. Francezul zice, pe bună dreptate, că tot ce e excesiv alunecă pînă la urmă în derizoriu. Un motiv în plus pentru o motivare solidă, în așa fel încît eticheta însăși să nu se banalizeze, ci să aibă în continuare greutatea unui stigmat.


*






Dacă în privința "antisemitismului" atribuit lui Paul Goma părerile noastre concordă în bună măsură, în alte privințe punctele noastre de vedere se deosebesc. Nu e intenția mea ca în aceste rînduri să polemizez cu Ovidiu Pecican, dar peste o chestiune de principiu nu pot totuși să trec. Și anume peste faptul că vina pentru genocidul la care a fost supusă populația evreiască a Europei în timpul ultimului război mondial nu e o vină colectivă, ci una individuală. De aceea subliniez din nou și cît se poate de apăsat afirmația, pe care Ovidiu Pecican o contestă, că "... nu românii din Basarabia sînt răspunzători de uciderea în masă a evreilor ce erau deportați în Transnistria". Și repet și subliniez: pentru mine, într-adevăr, "Asta e dincolo de orice discuție". De asemenea, resping hotărît ideea din comentariul ce însoțește acest citat: "Din păcate, însă", scrie Ovidiu Pecican, "nimic nu este, aproape niciodată, dincolo de orice discuție". Ba da, tocmai asta e în afara oricărei discuții, fiind un lucru unanim acceptat. Și anume că o vină, indiferent de ce natură, e întotdeauna individuală și niciodată colectivă. E de altfel și un principiu de drept. Care de altfel a fost aplicat în procesele intentate celor vinovați de crime împotriva umanității, începînd cu procesele de la Nürnberg.

Astfel, pentru ceea ce s-a întîmplat între 1941 și 1944 în Bucovina, în nordul Moldovei, în Basarabia și în Transnistria, pentru uciderea a circa 250.000 de civili − poate mai mulți, poate mai puțini, nu știm − numai pentru "vina" de a se fi născut evrei, vinovați sînt cei ce au ordonat și cei ce au executat masacrul. Ei și nimeni altcineva. Unii dintre ei au fost judecați și condamnați, alții nu. Dar vinovați, ei și numai ei sînt.

Argumentele aduse de Ovidiu Pecican în sprijinul afirmației sale, că nimic nu e dincolo de orice discuție − și anume că în Basarabia au avut loc două pogromuri, în 1903 și 1905, că după 1918 în Basarabia s-au înregistrat discriminări semnificative, că agenți antisemiți incitau la ură și încercau să provoace tulburări, că în 1927 actorii evrei au fost obligați să părăsească Teatrul Național din Chișinău, că în 1930 au avut loc violențe antisemite la Soroca și Bălți − toate aceste exemple nu sînt la obiect. Fiindcă e vorba de cu totul altceva.

Despre ce anume? Foarte în rezumat. Atunci cînd armatele române și germane au ocupat în iunie 1941 în Basarabia, au fost "prinși" acolo probabil circa 100.000-150.000 de evrei. După un an și cîteva luni, în septembrie 1942, în Basarabia se mai găseau circa 150-200 de evrei, care fuseseră exceptați în mod individual de la deportare deoarece activitatea economică ar fi avut serios de suferit. Asta a însemnat punerea în aplicare a ordinului mareșalului (pe atunci încă generalul) Antonescu ca "terenul să fie curățat de elemente iudeo-bolșevice". Firește, ordinul mareșalului a fost executat de militari. Care-l primiseră. "Basarabenii lui Goma" au avut de jucat doar roluri secundare, de figuranți, dacă vrem. Chiar dacă pe ici, pe colo au dat o mînă de ajutor la "curățarea terenului", aportul lor la "reușita" operației a fost totuși derizoriu, nedepășind probabil 1% din totalul victimelor.

De altfel, îndeplinirea ordinului era o treaba serioasă, pe care nici un militar n-ar fi lăsat-o în seama unor civili.

De ce probabil "numai" 1% și nu mai mult? Campania în urma căreia trupele româno-germane au recucerit teritoriile cedate cu un an în urmă Uniunii Sovietice a fost extrem de rapidă, ea a durat nu mai mult de cîteva săptămîni. De aceea puțini evrei s-au putut evacua, iar mulți dintre cei ce apucaseră să se evacueze, mergînd pe jos în urma căruțelor în care-și puseseră parte din avut, au fost prinși din urmă de unități militare în parte motorizate, cărora le-a reușit să acopere distanța dintre Tighina și Cetatea Albă, de pildă, în circa trei zile. În timp ce unitățile militare înaintau rapid spre răsărit, în spatele lor terenul rămînea "curățat de elemente iudeo-bolșevice", așa cum cerea ordinul lui Antonescu. Parte din evreii aflați în localitățile mai mici erau adunați în ghetourile ce se constituiau în orașele mai mari, parte din ei erau uciși la fața locului, întrucît ducerea lor în ghetouri nu se putea organiza sau pentru simplul motiv că soluția lichidării imediate era mai la îndemînă. În jumătatea de nord a Basarabiei au acționat trupe și germane și române, în jumătatea de sud, numai române. Tot așa se împarte desigur și responsabilitatea pentru această parte a genocidului. Dacă se ține seamă de numărul populației evreiești din Basarabia dinaintea începerii ostilităților, o cifră de peste 200.000 de suflete, și de numărul celor care au fost deportați în Transnistria în 1941 și 1942, operație în urma căreia în toată provincia rămăseseră mai puțin de 200 evrei, adică circa 60.000 de suflete, și dacă sînt socotiți aici și un număr oarecare de evrei care au reușit să se salveze, refugiindu-se în interiorul Uniunii Sovietice − un număr greu de apreciat, dar în orice caz nu prea ridicat, dată fiind rapiditatea înaintării trupelor germano-române − "lipsesc", "au dispărut" cîteva zeci de mii de persoane. Poate chiar 100.000, poate mai mult − e greu de apreciat. Dar cîteva zeci de mii, cu siguranță. Acesta pare să fie numărul evreilor uciși în timpul campaniei militare, în cadrul operației de "curățare a terenului" ordonate de Antonescu.

Cîți dintre ei vor fi fost uciși de "basarabenii lui Goma", nu știm. Poate cîteva sute, poate o mie, chiar. Evreii din localitățile mici erau adunați, după care fie că erau duși spre ghetouri, fie că erau duși, și probabil de cele mai multe ori, spre cîte o pădure de la marginea localității, unde erau împușcați. De îndepărtarea cadavrelor, de regulă prin îngropare, se ocupau desigur "basarabenii lui Goma".

Chiar dacă acești localnici se duceau la casele evreilor cu gîndul să jefuiască, mînați așadar de porniri pogromiste, ei nu mai găseau acolo pe nimeni, întrucît locatarii fuseseră deja evacuați de militari și poate chiar executați. Deci chiar să fi vrut, nu mai aveau pe cine ucide.

Dată fiind deplasarea rapidă a frontului, operația de "curățare a terenului" trebuia executată la fel de rapid. Civilii nu puteau răspunde desigur acestei cerințe, de aceea operația a fost executată de militari. Iar localnicii, civilii îndeplineau doar funcții secundare. De pildă, îi depistau, prindeau și predau pe fugari.

Mai trebuie amintit aici un lucru. În momentul declanșării campaniei militare în răsărit și a operației de "curățare a terenului", au fost organizate și trimise înaintea frontului grupe speciale, formate din militari din serviciile de informații, care aveau misiunea de a "pregăti" populația civilă din Bucovina de Nord și Basarabia în vederea operației de "curățare a terenului". În așa fel încît ea să decurgă cît mai bine. Prin această acțiune, în fond de diversiune, se urmărea ca localnicii să nu se opună operației, să nu-i ascundă pe evrei, ci dimpotrivă, să-i denunțe, să-i predea autorităților, contribuind astfel la buna desfășurare a operației. Probabil că strategii operației de "curățare a terenului" au considerat acțiunea importantă, de vreme ce pentru îndeplinirea ei au trimis în spatele frontului inamic, într-o misiune periculoasă, riscantă, personal calificat în materie de spionaj și diversiune.

Un detaliu mi se pare demn de reținut. În mărturiile pe care mi le-au încredințat, supraviețuitorii genocidului nu se referă aproape deloc la suferințe îndurate din partea populației ne-evreiești. Mai mult, unii dintre ei țin să scoată în evidență ajutorul pe care l-au primit într-o formă sau alta de la oameni de omenie − o omenie care uneori era interesată, dar alteori nu. Cei mai mulți subliniază relațiile de bună vecinătate avute pînă în momentul în care a fost ordonată deportarea, moment în care atitudinea populației ne-evreiești față de evrei s-a schimbat brusc. Probabil, cred eu, ca efect al deciziilor autorității de stat. După ce au fost evacuați de militari sau jandarmi din locuințe, acestea, rămase goale, au fost jefuite de localnici. Însă nici unul nu-și amintește să fi avut loc vreun pogrom.)

(Studii recente au pus în evidență un fenomen curios. În momentul în care autoritatea de stat se abate ea însăși de la normele etice ori de la cele de drept, cetățeanul de rînd se simte la rîndul lui eliberat de obligația de a respecta aceleași norme etice ori de drept. Cu alte cuvinte, pentru cetățeanul de rînd are loc un transfer de responsabilitate de la el la autoritatea de stat, în urma căruia crimele nu mai sînt considerate delicte, la fel nici jafurile, violurile etc. Sub "protecția" puterii de stat, care în mintea lui preia în totalitate responsabilitatea, cetățeanul de rînd își poate permite acum să comită fapte pe care înainte le considera rușinoase, nedemne etc.)

http://193.226.7.140/~leonardo/n03/Solacolu1.htm
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Alexandru[V=]

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 1 din 2 1, 2  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum