Spinoza[v=]

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Re: Spinoza[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 24.11.15 13:37

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Spinoza[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 02.08.15 13:57

1656:  Filosoful  olandez de origine evreiasca Baruch Spinoza, este exclus din comunitatea israelită, datorită vederilor sale interpretate drept eretice.

Baruch Spinoza (n. 24 noiembrie 1632, Amsterdam – d. 21 februarie 1677, Haga) a fost un renumit filosof evreu raționalist olandez de origine sefardă , cu strămoși de proveniență portugheză (d’Espinosa). Spinoza a fost un raționalist și unul din reprezentanții panteismului  în timpurile moderne.

Gândirea lui a fost influențată de scrierile lui Thomas Hobbes și René Descartes, însă – spre deosebire de concepția dualistă a acestuia din urmă – Spinoza a avut o reprezentare monistă a lumii, întreaga existență reducându-se la ceea ce el a numit “Substanță”.

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/page/3/
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Spinoza[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 26.02.14 18:23

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Baruch Spinoza

Mesaj Scris de Admin la data de 07.07.10 15:50

Baruch Spinoza

Avem deplina libertate să presupunem că filosofia reprezintă prima formă sistematică a gândirii omenești, care nu numai că și-a pus întrebări, dar a căutat să și ofere răspunsuri cât de cât mulțumitoare în legătură cu cele trei probleme fundamentale ale existenței:





a)Existența divinității și posibilele ei mecanisme de cugetare și acțiune;


b)Existența lumii în infinitele ei forme de manifestare și apariția vieții;


c)Omul și problemele sale specifice de cunoaștere și adaptare, a căror necontenită tentativă de soluționare se materializează în tot atâtea remarcabile pagini de cultură și civilizație, adăugate de fiecare generație la zestrea transmisă de către înaintași.





Având în față acest uriaș tablou al inepuizabilelor dezbateri filosofice, așa cum s-a conturat el încă din zorii cugetării omenești, este firesc să ne punem întrebarea dacă – la fel ca bunăoară în științele particulare – legea progresului este prezentă și în filosofie. Dar cum unanimitatea concepțiilor este total exclusă până și în problemele care doar tangentează cu filosofia, evident că și în chestiunea de mai sus se înregistrează opinii diferite, unele chiar radicale.





Astfel, dacă ilustrul P.P.Negulescu este de părere că de voim să studiem filosofia “suntem siliți să ne adresăm fiecărui filosof în parte și să-i ascultăm părerile”, asta întrucât “filosofia, din nefericire, nu poate fi studiată cu adevărat decât numai în mod istoric”, ceea ce în definitiv echivalează cu o elegantă eschivare de la un răspuns tranșant, reputatul gânditor Karl Jaspers nu se dă în lături să excepteze filosofia de la legea progresului, susținând că operele filosofice – măcar acelea în care sunt expuse “viziuni personale asupra lumii” – nu ar fi afectate în fondul lor de idei de trecerea timpului, implicit de dezvoltarea cunoașterii omenești, deoarece ele păstrează aceeași neștirbită actualitate prin gândirea perenă pe care o scot la lumină.





Astfel de considerente m-au îmboldit să aștern pe hârtie viața și fundamentele gândirii lui Baruch Spinoza, un filosof care și-a dedicat existența căutării dezinteresate a adevărului, doar în acest chip reușind să pună bazele spinozismului, concepția care a scos cartezianismul din impasul său dualist (contradicția dintre corp și suflet) și l-a împins înspre monismul ontologic de factură panteistă.





1. O viață exemplară dedicată căutării dezinteresate a adevărului





Din capul locului fac precizarea că dacă pentru această primă parte m-am folosit de excelentele informații furnizate de către P.P.Negulescu în Istoria filosofiei moderne (excelente atât prin acuratețea documentării, cât și prin stilul captivant al prezentării), alcătuirea celei de-a doua părți a eseului a putut avea loc numai pe baza operei capitale a lui Spinoza – Tratat despre îndreptarea intelectului și mai ales Etica, lucrări traduse din latină și judicios comentate de către Alexandru Posescu, asistentul de altă dată al profesorului Negulescu.





Baruch Spinoza s-a născut la Amsterdam în anul 1632, din părinți evrei de origine portugheză, probabil ajunși pe aceste tărâmuri nordice după expulzarea evreilor sefarzi din Portugalia în anul 1497. (Expulzările evreilor sefarzi din Spania avuseseră loc în anul 1492.) Poate că de aceea unii din contemporanii lui Spinoza înclinau să creadă că în familia filosofului se găsește și nițel sânge arab...





Tânărul Baruch și-a început studiile la școala lui Morteira, un rabin celebru la acea vreme. Dovedind o precocitate ieșită din comun, căci la 15 ani ajunsese să discute textele cărților sfinte cu o abilitate ce adesea îl punea în încurcătură pe profesorul său, tânărul Spinoza era văzut de toți coreligionarii ca o viitoare stea printre rabinii sinagogii din Amsterdam.





Dar, ne înștiințează Negulescu, “după cum Descartes fusese cuprins în Colegiul iezuiților din La Flèche de un adevărat dezgust pentru filosofia scolastică și pentru teologie, tot așa a ajuns și Spinoza să fie în cele din urmă nemulțumit de știința rabinilor”.





Pentru început această nemulțumire s-a exprimat în tendința de-a acumula cunoștințe noi, și atunci – ne spune același Negulescu – “s-a apucat să învețe latinește la școala doctorului Franz van den Ende”. La această școală, Spinoza va dobândi temeinice cunoștințe de literatură veche, fizică, științe naturale și filosofie. Cum principala mișcare filosofică a timpului era cartezianismul și cum Descartes era la momentul respectiv mai bine cunoscut în Olanda decât chiar în Franța (aici a trăit, în mai multe locuri, timp de 20 de ani), nu e de mirare – după cum însuși Spinoza mărturisea mai târziu – că toate cunoștințele sale filosofice din operele lui Descartes și le-a însușit.





Contactul cu filosofia a acționat asupra lui Spinoza în două direcții diametral opuse: pe de o parte creștea încântarea sa sufletească și mintea i se emancipa, pe de altă parte (direct proporțional cu prima influență) sporea aversiunea sa față de vechile credințe religioase, astfel încât, cam pe la vârsta de 24 de ani, el a încetat cu totul să mai ia parte la ceremoniile religioase din sinagogă.





Fiind mai mult decât evident pericolul de a-l pierde cu totul, rabinii au făcut tot posibilul ca măcar să-l păstreze în comunitate: mai întâi l-au acționat în judecată, apoi l-au amenințat cu excomunicarea. Dar cum cele două mijloace de intimidare n-au dat rezultatele scontate, căci Spinoza continua să se mențină pe poziția de rebel, rabinii au schimbat macazul și au încercat să-l corupă, oferindu-i 1000 de florin de aur anual (sumă considerabilă pentru acele vremuri), numai ca el să consimtă să ia parte din când în când la ceremoniile religioase.





Cum răspunsul lui Spinoza a fost că el nu va renunța la ideile lui nici pentru tot aurul din lume, întrucât “nu caută aur, ci adevăr”, un evreu fanatic a încercat să-l ucidă, atacându-l într-o seară pe stradă. Scapă cu fața curată și din această încercare, apoi – după ce în iulie 1656 sinagoga din Amsterdam a pronunțat împotriva sa sentința de excomunicare solemnă -, el va părăsi pentru totdeauna orașul său natal, stabilindu-se pentru început în apropiere de Leyden, iar mai târziu la Haga.





Vedem din cele relatate mai sus cât de scump și-a plătit tânărul Spinoza dreptul de a cugeta liber, după ce cu un curaj aproape fără egal, cel puțin în acele vremuri, el a acceptat să-și părăsească familia și averea, a suportat povara blestemului și a urii întregului neam, numai ca să se poată consacra cercetării dezinteresate a adevărului! Căci, după cum ne-o spune însuși filosoful în Tratatul despre îndreptarea intelectului (capitolul Finalitatea etică a îndreptării intelectului), “ceea ce oamenii, așa cum rezultă din faptele lor, prețuiesc ca pe cel mai mare bine, se reduce la aceste trei, anume: bogăție, onoruri, plăcerea simțurilor”. Însă mulțumirea pe care ne-o dau aceste lucruri nu este durabilă, fapt care inevitabil produce tristețe, suferință și durere. Cum curată și durabilă este doar mulțumirea pe care ne-o dă iubirea adevărului, sau în chiar exprimarea sa cu o apreciabilă rezonanță medievală: “Pe când dragostea pentru un lucru veșnic și infinit umple sufletul numai de mulțumire, lipsită de orice tristețe...”, iată de ce Spinoza ne asigură că cercetarea dezinteresată a adevărului ne înseninează și ne înfrumusețează viața.





Iar această formidabilă dezinteresare a caracterizat întreaga viață a filosofului nostru, lucru probat de următoarele fapte pilduitoare:





a)După plecarea din Amsterdam, el și-a câștigat existența ca optician, mai exact ca poleitor de sticle optice. Mulțumit cu puținul agonisit pe această cale și cu libertatea de care se bucura, el n-a urmărit o viață mai bună și nici nu s-a învoit ca alții să i-o schimbe. Fidel acestui principiu, în anul 1673, adică după publicarea primelor sale lucrări, Spinoza va refuza oferta principelui palatin Carl Ludwig de-a accepta o catedră de profesor de filosofie la Universitatea din Heidelberg, motivând că dacă va trebui să-i învețe pe alții, nu va mai avea suficient timp ca să învețe el însuși!





b)Deoarece filosoful nostru părea tot mai secătuit de puteri, prietenul său Simon de Vries l-a rugat să primească din partea lui suma de 2000 de florini, cu care să-și mai ușureze viața. Dar consecvent principiilor sale despre viața cea mai potrivită pentru un adevărat gânditor, Spinoza și-a refuzat prietenul. Ba mai mult: l-a refuzat și atunci când acest prieten bogat și fără moștenitori, care a murit tânăr, vroise să-i lase filosofului întreaga sa avere!





c)După reglementarea succesiunii impusă de moartea tatălui său, Spinoza a renunțat la partea ce i se cuvenea, oprind pentru sine doar un pat, de care cu adevărat avea mare nevoie...





Așa cum deja am arătat mai sus, admirabil este faptul că, deși era sărac lipit pământului, el a continuat să renunțe conștient și hotărât la ceea ce în ochii atâtor și atâtor oameni reprezintă deopotrivă scopul și valoarea vieții. Cu toate astea, sau poate tocmai de aceea, Spinoza se simțea deplin fericit!





Atâta doar că luându-și ca model filosofii antici greci, faimoși inclusiv prin dezinteresul manifestat vizavi de latura materială a vieții, Spinoza n-a ținut seama de marile diferențe existente între clima binecuvântată a Greciei și clima cu mult mai aspră a Olandei. Acest lucru, de altminteri, s-a dovedit a-i fi fatal filosofului nostru, el care încă de timpuriu suferea de-o neiertătoare boală de piept. Așa se face că Spinoza părăsește această lume la 21 februarie 1677, adică înainte de-a împlini 45 de ani.






2.Fundamentele spinozismului și reacțiile iscate





Am arătat în partea introductivă a prezentului studiu că Spinoza s-a dovedit a fi nu doar cel mai strălucit elev al lui Descartes (toate cunoștințele filosofice și le-a însușit din opera maestrului!), dar și că spinozismul s-a afirmat ca cel mai vrednic urmaș al cartezianismului, de-acolo de unde – ne informează P.P.Negulescu – filosoful francez “constată acțiunea reciprocă dintre spirit și corp, o declară însă inexplicabilă – și trece mai departe”.





Spuneam, deasemenea, că principala mișcare filosofică a timpului era cartezianismul, care încă de pe la 1638, așadar la un an după apariția Discursului asupra metodei, a început să fie studiat la Universitatea din Utrecht, apoi la alte renumite universități olandeze, precum cea din Leyden, din Gröningen, Duisburg sau Herborn.





Deși în Anglia apăruse cu câțiva ani mai înainte metoda inductivă a lui Francis Bacon de cercetare a naturii, o metodă bazată pe observație și experiment și expusă în principala sa lucrare - Novum Organum (replica dată Organonului aristotelic), totuși, la vremea respectivă filosofia baconiană n-avea cum să rivalizeze cu metoda deductivă, dezvoltată și articulată în cadrul cartezianismului pe un solid aparat matematic. Ceea ce, desigur, nu înseamnă că Descartes nu cunoștea și nu aprecia la justa lor valoare ideile lui Bacon, ori că filosofia celui din urmă n-a cunoscut o strălucită afirmare prin empirismul lui John Locke și apoi prin concepțiile materialiștilor...





Având în vedere strânsele legături de concepție și argumentare dintre spinozism și cartezianism, cuvine-se ca, înainte de-a intra în miezul filosofiei lui Spinoza, să aruncăm o privire de ansamblu asupra filosofiei lui René Descartes.





Vom descoperi, astfel, că edificiul conceptual al cartezianismului a pornit de la o întrebare: Există în filosofie acele adevăruri generale și evidente prin ele însele, de la care să putem porni în deducția matematică a explicării Universului? Pentru a răspunde încurajator la această întrebare, este de părere Descartes, trebuie să ne luăm măsuri de precauție împotriva oricărei posibilități de eroare, ceea ce înseamnă să pornim la drum considerând că sunt false toate ideile pe care le avem. Căci ideile pe care le posedăm, ne parvin fie pe calea simțurilor, fie ne sunt date de tradiție. Dar oricare ar fi calea lor de proveniență, ideile astfel dobândite se dovedesc a fi dezamăgitor de contestabile, deoarece simțurile ne înșeală, iar tradițiile variază de la un loc la altul. Se cheamă că nici simțurile, nici tradiția nu ne pot da adevăruri evidente prin ele însele, altfel spus necontestate și necontestabile.





Ce ne rămâne de făcut? Să ne îndoim de tot ceea ce știm, ne răspunde Descartes. Căci îndoindu-ne, noi cugetăm și prin cugetare existăm, ceea ce ridică îndoiala metodologică la rangul de atitudine a cugetării. De unde se desprinde cu necesitate matematică prima axiomă a cartezianismului, sintetizată în celebra teză: Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum (Mă îndoiesc, deci gândesc; gândesc, deci exist.)





A doua axiomă vizează existența unei cauze infinite și perfecte, creatoare a Universului, pe care obișnuim să o numim Dumnezeu. Iar respectiva cauză, ne încredințează Descartes, există în noi și face parte integrantă din ființa cugetării noastre, prin urmare, noi oamenii ne naștem cu ideea de Dumnezeu.





În sfârșit, cea de-a treia axiomă își află temeiul în raportul matematic necesar dintre cauză și efect: Dacă există o cauză creatoare a Universului, obligatoriu trebuie să existe și Universul! Sau altfel spus: Dacă există Dumnezeu, trebuie să existe și lumea externă. Iar cum Dumnezeu este perfect, lumea externă nu poate să fie o înșelăciune, căci înșelăciunea fiind de fapt o imperfecțiune, asta ar conduce la raportul absurd dintre o cauză perfectă și un efect imperfect.





Pentru a păstra întru totul regulile matematice, Descartes transformă cele trei axiome în trei definiții, apoi le așează în ordinea descrescătoare a generalității lor. Axioma cea mai generală este aceea că Dumnezeu există. Însă pentru a exista, Dumnezeu n-are nevoie nici de noi, nici de lumea creată. Întrucât a trebuit să existe înainte și independent de întreaga creațiune, se impune concluzia că El există prin sine. Lumea externă există este a doua axiomă în ordinea generalității, iar cea de-a treia: Mă îndoiesc, deci gândesc; gândesc, deci exist.





Esența cartezianismului se prezintă astfel: Avem o substanță creatoare, perfectă și infinită, și două categorii de substanțe (lucruri) create – substanțele întinse sau corpurile materiale (res extensa), respectiv substanțele cugetătoare sau sufletele imateriale (res cogitans).





De precizat că Descartes nu numai că s-a ferit să susțină ideea nemuririi sufletului, dar chiar i-a ironizat fin pe cei care se străduiau să dovedească acest lucru. Căci spunea într-o scrisoare adresată prietenului său Mersenne: Sufletul fiind deosebit de corp, nu este cu necesitate supus pieirii ca și corpul, dar atât e tot ce se poate afirma, și nici o demonstrație filosofică nu poate merge mai departe...





Firește că o asemenea atitudine circumspectă i-a adus lui Descartes multe critici și dușmănii, îndeosebi din partea iezuiților. Aceștia aveau o dublă nemulțumire vizavi de cartezianism: întâi că din doctrina deosebirii absolute dintre suflet și corp, filosoful refuzase să tragă concluzia nemuririi sufletului și a existenței unei vieți viitoare, așa cum susțin scripturile; apoi, ei respingeau cu indignare îndoiala absolută, deoarece îndoindu-se de tot ce știa, prin aceasta Descartes se îndoia chiar și de adevărul religiilor revelate, căci pentru el, propria rațiune reprezenta singura modalitate sigură de aflare a adevărului.





*





Problema raporturilor dintre suflet și corp nu putea să-l lase indiferent pe Spinoza, și este de presupus că ea formează punctul de plecare al meditațiilor sale filosofice.


Această spinoasă chestiune frământa într-o asemenea măsură atmosfera intelectuală a vremii, încât filosoful Guelincx elaborează așa-numita teorie a ocazionismului, potrivit căreia Dumnezeu intervine cu ocazia fiecărei impresii primite din afară de corpul nostru, pentru a trezi în sufletul nostru o senzație corespunzătoare.





Însă Spinoza, care din mai vechiul și nefericitul său contact cu mozaismul păstra o puternică repulsie în legătură cu orice explicație de natură teologică, critică cu vehemență minunile în al său Tratat teologico-politic, afirmând că explicarea teologică a unui fenomen nu este decât un refugiu pentru mintea omenească, la care ea recurge atunci când nu știe și nu înțelege acel fenomen.





Dimpotrivă, susține Spinoza, avem datoria ca tot pe calea deschisă de Descartes, respectiv cu ajutorul metodei matematice (cea mai sigură dintre toate metodele științifice), să aflăm o explicație rațională a raporturilor dintre suflet și corp. Și el este atât de convins de necesitatea întrebuințării acestei metode pentru aflarea adevărului, încât – ne spune P.P.Negulescu – “nu se servește de ea numai în deducția ideilor, ci o păstrează până și în forma lor verbală, dând sistemului său filosofic o alcătuire geometrică”. Faptul acesta se învederează mai ales în opera sa de căpătâi – Ethica ordine geometrico demonstrata et in quinque partes distincta (Etica demonstrată după metoda geometrică și împărțită în cinci părți), operă care începe de-a dreptul cu opt definiții și din care – prin quod est și quod erat demonstrandum – autorul deduce apoi o serie de teoreme, corolarii și leme, ce alcătuiesc sistemul său filosofic.





Pentru o mai exactă înțelegere a spinozismului, se impun câteva comentarii despre cele două chestiuni nodale, subliniate în paragraful anterior: metoda matematică întrebuințată și definițiile cu care se deschide Etica, mai exact Partea întâi, intitulată Despre Dumnezeu (în textul original: De Deo).





Referitor la metodă, Alexandru Posescu ne înștiințează în studiul introductiv la Etica, cum că aceasta nu mai era de mult o noutate atunci când Spinoza a folosit-o în opera sa capitală, asta deoarece ea fusese utilizată și de Descartes în răspunsul său la cea de-a doua serie de obiecții aduse Meditațiilor metafizice. Cu toate astea, crede Posescu, “se poate afirma cu mai multă îndreptățire că el a fost cel care i-a împrumutat-o lui Descartes, și anume atunci când a expus argumentat conținutul primelor trei cărți ale Principiilor filosofice ale acestuia în scrierea sa Principiile filosofice ale lui Descartes demonstrate după metoda geometrică”.





În legătură cu definițiile cu care se deschide Etica, Hegel aprecia că “toată filosofia lui Spinoza este cuprinsă în aceste definiții”. “Mai exact, completează Posescu, s-ar putea spune că toată filosofia acestui gânditor se întemeiază pe definiția a treia a substanței și a șasea a lui Dumnezeu din aceeași prima parte a Eticii sale, cea de-a doua parte nefiind în fond decât completarea celei dintâi”.





În capitolul consacrat lui Spinoza din ale sale Prelegeri de istorie a filosofiei, Hegel vede definițiile filosofului olandez ca fiind “pur nominale”, iar demonstrațiile sprijinite pe asemenea baze fictive drept “torturi formale, care nu fac decât să îngreuneze înțelegerea lui Spinoza”, pentru ca tot el să spună în altă parte că nu se poate face filosofie temeinică decât plecând de la Spinoza, sau cu propriile sale cuvinte: “Când începi să filosofezi, trebuie să fii mai întâi spinozist”...





Este adevărat că Etica poartă în pântecele ei sistemul spinozist. Dar dacă vrem să avem o imagine închegată despre filosofia lui Baruch Spinoza, nu trebuie să omitem faptul că Etica are un prolog, și că acesta se cheamă Tratatul despre îndreptarea intelectului și despre calea cea mai bună care duce la adevărata cunoaștere a lucrurilor.


Tratatul, rămas neterminat, n-a fost publicat de Spinoza în timpul vieții sale, ci a apărut împreună cu Etica și alte lucrări în volumul de opere postume editat de prieteni, în anul 1677 (la câteva luni după moartea filosofului).





Tratatul dezbate problema cunoașterii și a metodei, o problemă de intensă preocupare a gânditorilor înaintați ai timpului (Giacomo Aconcino cu numele latinizat Acontius, Descartes, Francis Bacon, Leonardo da Vinci, G.Galilei), iar ideile din el au fost reluate de Spinoza, fără modificări esențiale, în partea a doua a Eticii.





După ce filosoful olandez ne asigură că certitudinea este criteriul adevărului, afirmație care sună cât se poate de cartezian, el trece apoi în revistă cele patru posibilități de cunoaștere (alineatele 11-14 din capitolul Cunoașterea intelectului și a puterilor sale):





1)Cunoașterea din auzite sau prin orice fel de semne pentru transmiterea cunoștințelor (bunăoară ca acelea ale scrisului), cu precizarea că neavând certitudine proprie, astfel de cunoștințe nu sunt adevărate în mod necesar.





2)Cunoștințe dobândite prin puterea sințurilor. Cunoașterea însușită pe această cale nu este nici ea adevărată în mod absolut, întrucât – așa cum a arătat și Descartes – simțurile sunt înșelătoare.





3)Există, apoi, posibilitatea de a scoate prin deducție sau activitatea gândirii o cunoștință din altă cunoștință. Cu toate că un asemenea mod de cunoaștere are certitudine, deci este adevărat, certitudinea lui este limitată, fiind în funcție de certitudinea ideii din care scoatem noua noastră cunoștință. Ori, într-un asemenea caz, este posibil să raționăm just, plecând însă de la o premisă nesigură, chiar falsă.





4)Există, în fine, modul de cunoaștere în care, cu claritate și distincție, respectiv cu deplină certitudine, intelectul intuiește ideea cunoscută (ca, de pildă, ideea că partea este mai mică decât întregul). Cum de adevărul unei atari cunoștințe nu ne îndoim câtuși de puțin, rezultă că ea este efectiv și riguros adevărată. Căci – ne asigură Spinoza – prin asemenea intuiții intelectuale “cunoaștem esența adevărată a lucrului”, fără riscul vreunei erori.





Cum intuițiile intelectuale de care dispunem sunt puține la număr, le vom veni în ajutor cu deducția, această a doua sursă de cunoaștere, inepuizabilă de data asta. În raportul de colaborare dintre cele două facultăți, intuițiile intelectuale sau inteligente vor fi luate doar ca punct de plecare al deducțiilor. Cum definițiile și axiomele sunt de fapt formele de limbaj pe care le îmbracă intuițiile, avem așadar cele trei principale mijloace ale cunoașterii adevărate a lucrurilor: definițiile, axiomele și deducțiile, într-un cuvânt demonstrațiile.





Firește că ordinea în care folosim aceste mijloace nu poate fi întâmplătoare. Pentru a reproduce ordinea naturii, sau – ca să ne folosim chiar de cuvintele filosofului – “pentru a reproduce întru totul ordinea naturii” (subl. mea, G.P.), mintea noastră trebuie să derive toate ideile sale din ideea care reproduce originea și izvorul întregii naturi, “așa încât această idee să fie, la rândul ei, izvorul celorlalte idei” (al. 28).





După Spinoza, această idee – despre care afirmă într-un autentic stil cartezian că “înainte de toate trebuie să existe în noi” – ideea aceasta, deci, nu este altceva decât ideea de substanță sau Dumnezeu. Prin urmare, ea reprezintă intuiția primară, din care intelectul urmează să scoată prin deducție întregul sistem filosofic. Cum temelia teoretică a sistemului spinozist este ideea Existenței unice și infinite, este logic de ce în alineatul 41 precizează că “intelectul divin a fost înainte de crearea lucrurilor”, afirmație care, ușor modificată, o regăsim și în Etica (Partea a doua, Prop. 43, Nota): “Intelectul omenesc este o parte a intelectului infinit al lui Dumnezeu”.





Dar care este metoda de aflare a adevărului? Spinoza ne lasă să înțelegem că prima, ba chiar unica metodă sigură, este aceea de-a căuta idei simple, care fiind totodată clare și distincte, nu pot fi decât adevărate, tot așa cum ideile abstracte sunt sursă de eroare.





Dar deoarece nu toate lucrurile sunt simple, metoda se va completa după cum urmează: “Dacă un lucru alcătuit din mai multe părți va fi împărțit de către gândire în toate părțile sale cele mai simple și vom fi atenți la fiecare din părțile sale separate, atunci va dispărea orice confuzie” (al. 39). Ceea ce, trebuie să recunoaștem, sună cât se poate de cartezian...





Să mai remarcăm inconsecvența filosofului pe parcursul Tratatului, el dovedindu-se ba idealist atunci când limitează valabilitatea cunoașterii adevărate la un acord exclusiv conceptual, afirmând-o cu tărie inclusiv în partea a doua a Eticii, Propoziția 7: Ordinea și înlănțuirea ideilor sunt însăși ordinea și înlănțuirea lucrurilor”, ba materialist atunci când declară în Tratat că “este necesar, în primul rând, să deducem toate ideile noastre numai din lucruri fizice sau din existențe reale, înaintând, pe cât posibil, potrivit cu seria cauzelor, de la o existență reală la o altă existență reală, în așa fel încât să nu trecem prin idei abstracte și universale” (al. 57).





Aceste oscilații de la o extremă la alta, îl îndeamnă pe Al. Posescu să noteze: “La o cercetare sumară a lucrurilor, ai fi înclinat să crezi că, după ce a redactat prima parte a tratatului sub inspirația lui Descartes, pe care l-a parafrazat cu oarecare talent speculativ, a redactat-o pe cea de-a doua sub inspirația lui Bacon, ale cărui idei le-a reprodus fără să le fi înțeles, și le-a amestecat cu ale lui Descartes în chipul cel mai bizar posibil”.





Înainte de-a analiza motivele pentru care filosoful nu și-a încheiat Tratatul, trebuie să remarcăm justețea punctului de vedere al lui Spinoza, atunci când el cere la modul imperativ ca noțiunile să fie corect definite. Deși în alineatele 51-55 expune pe larg o întreagă teorie a definiției, care – așa cum bine punctează Posescu – “în treacăt fie spus, chiar judecată la nivelul timpului, lasă mult de dorit”, totuși, ni se impun atenției unele definiții deosebit de reușite și profunde (“Numesc imposibil lucrul a cărui natură este în contradicție cu existența lui; necesar, lucrul a cărui natură este în contradicție cu neexistența lui” – al. 34), alături de o întreagă avalanșă de alte definiții, îndeosebi în partea a treia a Eticii, dintre care unele sunt atât de slabe, încât te fac să zâmbești: “Lăcomia este dorința și plăcerea de a mânca fără măsură”; ori:”Beția este dorința și plăcerea nemăsurată de a bea”...





Cât privește cauzele pentru care Spinoza n-a terminat și n-a publicat el însuși Tratatul, unii – așa cum sugerează scrisoarea filosofului către Oldenburg – înclină să creadă că la mijloc ar fi vorba de prudență, anume că gânditorul olandez s-a ferit să intre în conflict cu autoritățile religioase ale timpului. Dar cum din epoca respectivă a vieții lui ne-au rămas două scrieri neîncheiate și rămase nepublicate, mai sigur este că în respectiva scrisoare Spinoza făcea referire la Tratatul scurt despre Dumnezeu, despre om și despre fericirea lui.





Mult mai plauzibilă este explicația dată de însuși Spinoza într-o scrisoare din 5 ianuarie 1675: “În ce privește metoda, o amân pentru că nu e încă scrisă în ordine”.


Părerea lui Al. Posescu este că filosofului nu timpul i-a lipsit, ci putința; că, adică, el și-a dat seama de deficiențele sale teoretice. Cu toate astea, nu trebuie să ne grăbim să tragem concluzia că întâmplarea lui Spinoza cu Tratatul ar fi o situație specială. Era, ne spune același Posescu, o situație generală a vremii, dacă avem în vedere faptul că Descartes nu și-a terminat Regulile utile și clare pentru îndrumarea minții, Bacon n-a terminat Noul Organon, deși îi consacrase 12 ani de osteneli, iar Acontius, cu aproape un secol mai înainte, nu și-a terminat scrierea Despre metodă.





*





Iată de ce, după o astfel de pregătire a terenului în vederea ridicării edificiului său filosofic, lucru realizat în Etica, Spinoza putea susține că greșeala lui Descartes constă în aceea că a admis o pluralitate de substanțe: o substanță creatoare, care este Dumnezeu, și două categorii de substanțe create – corpurile și spiritele.


Nu, pretinde filosoful nostru, corpurile și spiritele nu sunt substanțe, ci atribute ale unicei substanțe existente, adică a lui Dumnezeu. Dar iată propriile sale cuvinte, așa cum ne sunt înfățișate în Etica, respectiv în faimoasele definiții III și VI despre substanță și Dumnezeu:





“Prin substanță înțeleg ceea ce există în sine și este înțeles prin sine însuși; adică acel lucru al cărui concept nu are nevoie de conceptul altui lucru, din care să trebuiască să fie format.”





“Prin Dumnezeu înțeleg existența absolut infinită, adică substanța alcătuită dintr-o infinitate de atribute, fiecare dintre ele exprimând o esență eternă și infinită.”





Deci Dumnezeu singur fiind substanță, Dumnezeul lui Spinoza se deosebește radical de Dumnezeul lui Descartes și al religiilor monoteiste: El nu este numai unica substanță și propria sa cauză (causa sui), ci este totodată o substanță eternă, care există cu necesitate nu numai actual, dar și sub specie aeternitatis.





În plus, Dumnezeul lui Spinoza nu este persoană și nu posedă inteligență și voință. Deasemenea, nu este o ființă separată de Univers, ci este substratul permanent și infinit al Universului și izvorul etern al tuturor fenomenelor lui trecătoare. Dumnezeul spinozist, prin urmare, este Universul însuși, văzut sub specie aeternitatis!





Celebra formulă spinozistă: Deus sive natura (Dumnezeu sau natura) ni-l înfățișează pe Dumnezeu ca fiind cauza internă, imanentă a Universului, iar nu cauza lui externă, transcendentă. În concluzie, Dumnezeul lui Spinoza se confundă cu Universul pe care-l crează în mod continuu, în fiecare moment al timpului, așa încât el niciodată nu capătă o existență independentă de a cauzei sale.





Iată, dar, formula panteismului lui Spinoza, sintetizată de acesta în Propoziția XVIII din prima parte a Eticii: “Dumnezeu este cauza imanentă și nu transcendentă a tuturor lucrurilor”.





Spuneam mai sus că întinderea și cugetarea sunt atribute ale lui Dumnezeu, în calitatea sa de substanță unică. “Întrucât este întinsă, ne zice Negulescu, substanța formează substratul tuturor corpurilor materiale, adică este Materia; întrucât este cugetătoare, substanța formează substratul tuturor proceselor spirituale, adică este Spiritul.”





Ajunși în acest loc al spinozismului, merită să ne întrebăm: Nu cumva gânditorul se contrazice? Căci puțin mai sus, lui Dumnezeu el i-a refuzat inteligența și voința, iar acuma îi atribuie cugetarea. Nu, ne liniștește Spinoza, deoarece inteligența și cugetarea nu sunt unul și același lucru. Inteligența (intellectus) este cugetarea care se întemeiază pe argumentări și raționamente, respectiv care înțelege un lucru drept urmarea cauzală a unui alt lucru și o idee ca o urmare logică a unei alte idei. Însă pentru a înțelege lucrurile și ideile, Dumnezeu nu are trebuință de legături cauzale și argumente logice, deoarece dacă pentru noi cauzele și efectele, respectiv premisele și concluziile sunt succesive, pentru El sunt simultane. Dumnezeu, dar, cugetă inconștient, căci inconștiența este cugetarea naturii sau instinctul. Așadar, putem zice că natura cugetă, dar o face fără ca ea să știe acest lucru!





Iată-ne ajunși la punctul culminant al metafizicii lui Spinoza, punct în care – ne asigură P.P.Negulescu – “el îl depășește pe Descartes și deschide drumul filosofiei moderne”. Într-adevăr, căci dacă metafizica lui Descartes este un dualism ontologic (materia și spiritul sunt entități deosebite și independente), metafizica lui Spinoza ni se înfățișează ca un monism ontologic (o singură substanță, având pe lângă o infinitate de alte atribute, cele două atribute de bază: întinderea și cugetarea).





Admițând că întinderea și cugetarea sunt atributele aceleiași substanțe cosmice, ne vine foarte ușor – susține Spinoza – să ne explicăm corespondența dintre corp și suflet, corespondență pe care Descartes n-a putut s-o explice.





Dar tot acum se ridică întrebări de genul următor despre această corespondență: Se dovedește ea absolut necesară? Nu s-ar putea la un moment dat ca mișcările corpului să nu mai corespundă stărilor spiritului nostru?





Da, răspunde Sinoza la prima întrebare: Corespondența este absolut necesară, altminteri omul n-ar mai fi unic între viețuitoare, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Nu, răspunde el la a doua întrebare, căci ordinea tuturor fenomenelor actuale, precum și a acelora posibile, este determinată cu o necesitate matematică și eternă de natura cauzei prime. Cum în natură este liberă doar cauza primă, întrucât numai ea își are rațiunea ei de-a exista în ea însăși, înseamnă că toate fenomenele Universului sunt constrânse să se producă întotdeauna după aceeași lege fundamentală, altfel spus conform cu natura proprie a substanței cosmice divine.





Dacă toate fenomenele din Univers au două fețe – una materială și una spirituală, rezultă de aici că spiritul nu este un apanaj exclusiv al oamenilor: toate corpurile din natură cugetă și simt fie conștient, fie inconștient! Astfel, punctează Leibniz, metafizica lui Spinoza însuflețește întreaga natură și fiecare corp simte tot ce se petrece în toate celelalte corpuri ale lumii.





Explicabil să fie așa, confirmă Spinoza, să se realizeze adică solidaritatea lumii, deoarece fiecare corp din Univers nu este altceva decât o părticică din substanța divină, înzestrată cu ambele atribute ale acesteia. Prin urmare, fiecare corp din natură este un membru viu din corpul divin.





În partea a patra a Eticii, intitulată Despre sclavia omului sau despre puterile afectelor, întâlnim cugetări memorabile în legătură cu nevoia stringentă a solidarității omului cu natura: “Este imposibil ca omul să nu se supună ordinii ei comune”, precum și despre necesitatea solidarității oamenilor: “Este folositor oamenilor, înainte de orice, să se unească între ei și să lege prin legăturile cele mai potrivite, să facă dintr-înșii un singur tot și să săvârșească numai și numai ceea ce folosește la întărirea prieteniilor”.





Cuvinte cu atât mai demne de luat în seamă, îndemnuri cu atât mai vrednice de urmat, cu cât noi, oamenii secolului 21, avem avertismente din ce în ce mai serioase despre pericolele ce ne pândesc în urma deteriorării raporturilor dintre oameni, atunci când aceștia admit domnia urii și cruzimii (atacuri teroriste, conflicte armate), ca și în cazul deteriorării grave a raporturilor dintre om și natură (poluarea).





La capitolul influențe exercitate de spinozism, să reținem punctul de vedere al lui Al. Posescu: “Etica lui Spinoza, îndeosebi cu monismul ei panteist, a exercitat o influență îndeajuns de simțită și uneori direct mărturisită de unii dintre aceia care au suferit-o, și nu numai printre filosofii de profesie, cum a fost bunăoară Schelling, ci și printre oamenii de litere, cum a fost bunăoară Goethe”.





Notă: Întrucât filosofia lui Spinoza conține în sine o fundamentală contradicție, anume aceea că unica substanță existentă este în același timp întinsă și cugetătoare, ceea ce înseamnă că aceasta este deodată întinsă și neîntinsă, filosoful german Gottfried Wilhelm Leibniz reia concepția de bază a lui Descartes cu pluralitatea de substanțe, considerând-o mai aproape de adevăr, și încearcă să rezolve el problema raporturilor dintre suflet și corp cu ajutorul monismului său dinamic.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Spinoza[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 21.04.10 16:49

Baruch Spinoza

Avem deplina libertate să presupunem că filosofia reprezintă prima formă sistematică a gândirii omenești, care nu numai că și-a pus întrebări, dar a căutat să și ofere răspunsuri cât de cât mulțumitoare în legătură cu cele trei probleme fundamentale ale existenței:





a)Existența divinității și posibilele ei mecanisme de cugetare și acțiune;


b)Existența lumii în infinitele ei forme de manifestare și apariția vieții;


c)Omul și problemele sale specifice de cunoaștere și adaptare, a căror necontenită tentativă de soluționare se materializează în tot atâtea remarcabile pagini de cultură și civilizație, adăugate de fiecare generație la zestrea transmisă de către înaintași.





Având în față acest uriaș tablou al inepuizabilelor dezbateri filosofice, așa cum s-a conturat el încă din zorii cugetării omenești, este firesc să ne punem întrebarea dacă – la fel ca bunăoară în științele particulare – legea progresului este prezentă și în filosofie. Dar cum unanimitatea concepțiilor este total exclusă până și în problemele care doar tangentează cu filosofia, evident că și în chestiunea de mai sus se înregistrează opinii diferite, unele chiar radicale.





Astfel, dacă ilustrul P.P.Negulescu este de părere că de voim să studiem filosofia “suntem siliți să ne adresăm fiecărui filosof în parte și să-i ascultăm părerile”, asta întrucât “filosofia, din nefericire, nu poate fi studiată cu adevărat decât numai în mod istoric”, ceea ce în definitiv echivalează cu o elegantă eschivare de la un răspuns tranșant, reputatul gânditor Karl Jaspers nu se dă în lături să excepteze filosofia de la legea progresului, susținând că operele filosofice – măcar acelea în care sunt expuse “viziuni personale asupra lumii” – nu ar fi afectate în fondul lor de idei de trecerea timpului, implicit de dezvoltarea cunoașterii omenești, deoarece ele păstrează aceeași neștirbită actualitate prin gândirea perenă pe care o scot la lumină.





Astfel de considerente m-au îmboldit să aștern pe hârtie viața și fundamentele gândirii lui Baruch Spinoza, un filosof care și-a dedicat existența căutării dezinteresate a adevărului, doar în acest chip reușind să pună bazele spinozismului, concepția care a scos cartezianismul din impasul său dualist (contradicția dintre corp și suflet) și l-a împins înspre monismul ontologic de factură panteistă.





1. O viață exemplară dedicată căutării dezinteresate a adevărului





Din capul locului fac precizarea că dacă pentru această primă parte m-am folosit de excelentele informații furnizate de către P.P.Negulescu în Istoria filosofiei moderne (excelente atât prin acuratețea documentării, cât și prin stilul captivant al prezentării), alcătuirea celei de-a doua părți a eseului a putut avea loc numai pe baza operei capitale a lui Spinoza – Tratat despre îndreptarea intelectului și mai ales Etica, lucrări traduse din latină și judicios comentate de către Alexandru Posescu, asistentul de altă dată al profesorului Negulescu.





Baruch Spinoza s-a născut la Amsterdam în anul 1632, din părinți evrei de origine portugheză, probabil ajunși pe aceste tărâmuri nordice după expulzarea evreilor sefarzi din Portugalia în anul 1497. (Expulzările evreilor sefarzi din Spania avuseseră loc în anul 1492.) Poate că de aceea unii din contemporanii lui Spinoza înclinau să creadă că în familia filosofului se găsește și nițel sânge arab...





Tânărul Baruch și-a început studiile la școala lui Morteira, un rabin celebru la acea vreme. Dovedind o precocitate ieșită din comun, căci la 15 ani ajunsese să discute textele cărților sfinte cu o abilitate ce adesea îl punea în încurcătură pe profesorul său, tânărul Spinoza era văzut de toți coreligionarii ca o viitoare stea printre rabinii sinagogii din Amsterdam.





Dar, ne înștiințează Negulescu, “după cum Descartes fusese cuprins în Colegiul iezuiților din La Flèche de un adevărat dezgust pentru filosofia scolastică și pentru teologie, tot așa a ajuns și Spinoza să fie în cele din urmă nemulțumit de știința rabinilor”.





Pentru început această nemulțumire s-a exprimat în tendința de-a acumula cunoștințe noi, și atunci – ne spune același Negulescu – “s-a apucat să învețe latinește la școala doctorului Franz van den Ende”. La această școală, Spinoza va dobândi temeinice cunoștințe de literatură veche, fizică, științe naturale și filosofie. Cum principala mișcare filosofică a timpului era cartezianismul și cum Descartes era la momentul respectiv mai bine cunoscut în Olanda decât chiar în Franța (aici a trăit, în mai multe locuri, timp de 20 de ani), nu e de mirare – după cum însuși Spinoza mărturisea mai târziu – că toate cunoștințele sale filosofice din operele lui Descartes și le-a însușit.





Contactul cu filosofia a acționat asupra lui Spinoza în două direcții diametral opuse: pe de o parte creștea încântarea sa sufletească și mintea i se emancipa, pe de altă parte (direct proporțional cu prima influență) sporea aversiunea sa față de vechile credințe religioase, astfel încât, cam pe la vârsta de 24 de ani, el a încetat cu totul să mai ia parte la ceremoniile religioase din sinagogă.





Fiind mai mult decât evident pericolul de a-l pierde cu totul, rabinii au făcut tot posibilul ca măcar să-l păstreze în comunitate: mai întâi l-au acționat în judecată, apoi l-au amenințat cu excomunicarea. Dar cum cele două mijloace de intimidare n-au dat rezultatele scontate, căci Spinoza continua să se mențină pe poziția de rebel, rabinii au schimbat macazul și au încercat să-l corupă, oferindu-i 1000 de florin de aur anual (sumă considerabilă pentru acele vremuri), numai ca el să consimtă să ia parte din când în când la ceremoniile religioase.





Cum răspunsul lui Spinoza a fost că el nu va renunța la ideile lui nici pentru tot aurul din lume, întrucât “nu caută aur, ci adevăr”, un evreu fanatic a încercat să-l ucidă, atacându-l într-o seară pe stradă. Scapă cu fața curată și din această încercare, apoi – după ce în iulie 1656 sinagoga din Amsterdam a pronunțat împotriva sa sentința de excomunicare solemnă -, el va părăsi pentru totdeauna orașul său natal, stabilindu-se pentru început în apropiere de Leyden, iar mai târziu la Haga.





Vedem din cele relatate mai sus cât de scump și-a plătit tânărul Spinoza dreptul de a cugeta liber, după ce cu un curaj aproape fără egal, cel puțin în acele vremuri, el a acceptat să-și părăsească familia și averea, a suportat povara blestemului și a urii întregului neam, numai ca să se poată consacra cercetării dezinteresate a adevărului! Căci, după cum ne-o spune însuși filosoful în Tratatul despre îndreptarea intelectului (capitolul Finalitatea etică a îndreptării intelectului), “ceea ce oamenii, așa cum rezultă din faptele lor, prețuiesc ca pe cel mai mare bine, se reduce la aceste trei, anume: bogăție, onoruri, plăcerea simțurilor”. Însă mulțumirea pe care ne-o dau aceste lucruri nu este durabilă, fapt care inevitabil produce tristețe, suferință și durere. Cum curată și durabilă este doar mulțumirea pe care ne-o dă iubirea adevărului, sau în chiar exprimarea sa cu o apreciabilă rezonanță medievală: “Pe când dragostea pentru un lucru veșnic și infinit umple sufletul numai de mulțumire, lipsită de orice tristețe...”, iată de ce Spinoza ne asigură că cercetarea dezinteresată a adevărului ne înseninează și ne înfrumusețează viața.





Iar această formidabilă dezinteresare a caracterizat întreaga viață a filosofului nostru, lucru probat de următoarele fapte pilduitoare:





a)După plecarea din Amsterdam, el și-a câștigat existența ca optician, mai exact ca poleitor de sticle optice. Mulțumit cu puținul agonisit pe această cale și cu libertatea de care se bucura, el n-a urmărit o viață mai bună și nici nu s-a învoit ca alții să i-o schimbe. Fidel acestui principiu, în anul 1673, adică după publicarea primelor sale lucrări, Spinoza va refuza oferta principelui palatin Carl Ludwig de-a accepta o catedră de profesor de filosofie la Universitatea din Heidelberg, motivând că dacă va trebui să-i învețe pe alții, nu va mai avea suficient timp ca să învețe el însuși!





b)Deoarece filosoful nostru părea tot mai secătuit de puteri, prietenul său Simon de Vries l-a rugat să primească din partea lui suma de 2000 de florini, cu care să-și mai ușureze viața. Dar consecvent principiilor sale despre viața cea mai potrivită pentru un adevărat gânditor, Spinoza și-a refuzat prietenul. Ba mai mult: l-a refuzat și atunci când acest prieten bogat și fără moștenitori, care a murit tânăr, vroise să-i lase filosofului întreaga sa avere!





c)După reglementarea succesiunii impusă de moartea tatălui său, Spinoza a renunțat la partea ce i se cuvenea, oprind pentru sine doar un pat, de care cu adevărat avea mare nevoie...





Așa cum deja am arătat mai sus, admirabil este faptul că, deși era sărac lipit pământului, el a continuat să renunțe conștient și hotărât la ceea ce în ochii atâtor și atâtor oameni reprezintă deopotrivă scopul și valoarea vieții. Cu toate astea, sau poate tocmai de aceea, Spinoza se simțea deplin fericit!





Atâta doar că luându-și ca model filosofii antici greci, faimoși inclusiv prin dezinteresul manifestat vizavi de latura materială a vieții, Spinoza n-a ținut seama de marile diferențe existente între clima binecuvântată a Greciei și clima cu mult mai aspră a Olandei. Acest lucru, de altminteri, s-a dovedit a-i fi fatal filosofului nostru, el care încă de timpuriu suferea de-o neiertătoare boală de piept. Așa se face că Spinoza părăsește această lume la 21 februarie 1677, adică înainte de-a împlini 45 de ani.






2.Fundamentele spinozismului și reacțiile iscate





Am arătat în partea introductivă a prezentului studiu că Spinoza s-a dovedit a fi nu doar cel mai strălucit elev al lui Descartes (toate cunoștințele filosofice și le-a însușit din opera maestrului!), dar și că spinozismul s-a afirmat ca cel mai vrednic urmaș al cartezianismului, de-acolo de unde – ne informează P.P.Negulescu – filosoful francez “constată acțiunea reciprocă dintre spirit și corp, o declară însă inexplicabilă – și trece mai departe”.





Spuneam, deasemenea, că principala mișcare filosofică a timpului era cartezianismul, care încă de pe la 1638, așadar la un an după apariția Discursului asupra metodei, a început să fie studiat la Universitatea din Utrecht, apoi la alte renumite universități olandeze, precum cea din Leyden, din Gröningen, Duisburg sau Herborn.





Deși în Anglia apăruse cu câțiva ani mai înainte metoda inductivă a lui Francis Bacon de cercetare a naturii, o metodă bazată pe observație și experiment și expusă în principala sa lucrare - Novum Organum (replica dată Organonului aristotelic), totuși, la vremea respectivă filosofia baconiană n-avea cum să rivalizeze cu metoda deductivă, dezvoltată și articulată în cadrul cartezianismului pe un solid aparat matematic. Ceea ce, desigur, nu înseamnă că Descartes nu cunoștea și nu aprecia la justa lor valoare ideile lui Bacon, ori că filosofia celui din urmă n-a cunoscut o strălucită afirmare prin empirismul lui John Locke și apoi prin concepțiile materialiștilor...





Având în vedere strânsele legături de concepție și argumentare dintre spinozism și cartezianism, cuvine-se ca, înainte de-a intra în miezul filosofiei lui Spinoza, să aruncăm o privire de ansamblu asupra filosofiei lui René Descartes.





Vom descoperi, astfel, că edificiul conceptual al cartezianismului a pornit de la o întrebare: Există în filosofie acele adevăruri generale și evidente prin ele însele, de la care să putem porni în deducția matematică a explicării Universului? Pentru a răspunde încurajator la această întrebare, este de părere Descartes, trebuie să ne luăm măsuri de precauție împotriva oricărei posibilități de eroare, ceea ce înseamnă să pornim la drum considerând că sunt false toate ideile pe care le avem. Căci ideile pe care le posedăm, ne parvin fie pe calea simțurilor, fie ne sunt date de tradiție. Dar oricare ar fi calea lor de proveniență, ideile astfel dobândite se dovedesc a fi dezamăgitor de contestabile, deoarece simțurile ne înșeală, iar tradițiile variază de la un loc la altul. Se cheamă că nici simțurile, nici tradiția nu ne pot da adevăruri evidente prin ele însele, altfel spus necontestate și necontestabile.





Ce ne rămâne de făcut? Să ne îndoim de tot ceea ce știm, ne răspunde Descartes. Căci îndoindu-ne, noi cugetăm și prin cugetare existăm, ceea ce ridică îndoiala metodologică la rangul de atitudine a cugetării. De unde se desprinde cu necesitate matematică prima axiomă a cartezianismului, sintetizată în celebra teză: Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum (Mă îndoiesc, deci gândesc; gândesc, deci exist.)





A doua axiomă vizează existența unei cauze infinite și perfecte, creatoare a Universului, pe care obișnuim să o numim Dumnezeu. Iar respectiva cauză, ne încredințează Descartes, există în noi și face parte integrantă din ființa cugetării noastre, prin urmare, noi oamenii ne naștem cu ideea de Dumnezeu.





În sfârșit, cea de-a treia axiomă își află temeiul în raportul matematic necesar dintre cauză și efect: Dacă există o cauză creatoare a Universului, obligatoriu trebuie să existe și Universul! Sau altfel spus: Dacă există Dumnezeu, trebuie să existe și lumea externă. Iar cum Dumnezeu este perfect, lumea externă nu poate să fie o înșelăciune, căci înșelăciunea fiind de fapt o imperfecțiune, asta ar conduce la raportul absurd dintre o cauză perfectă și un efect imperfect.





Pentru a păstra întru totul regulile matematice, Descartes transformă cele trei axiome în trei definiții, apoi le așează în ordinea descrescătoare a generalității lor. Axioma cea mai generală este aceea că Dumnezeu există. Însă pentru a exista, Dumnezeu n-are nevoie nici de noi, nici de lumea creată. Întrucât a trebuit să existe înainte și independent de întreaga creațiune, se impune concluzia că El există prin sine. Lumea externă există este a doua axiomă în ordinea generalității, iar cea de-a treia: Mă îndoiesc, deci gândesc; gândesc, deci exist.





Esența cartezianismului se prezintă astfel: Avem o substanță creatoare, perfectă și infinită, și două categorii de substanțe (lucruri) create – substanțele întinse sau corpurile materiale (res extensa), respectiv substanțele cugetătoare sau sufletele imateriale (res cogitans).





De precizat că Descartes nu numai că s-a ferit să susțină ideea nemuririi sufletului, dar chiar i-a ironizat fin pe cei care se străduiau să dovedească acest lucru. Căci spunea într-o scrisoare adresată prietenului său Mersenne: Sufletul fiind deosebit de corp, nu este cu necesitate supus pieirii ca și corpul, dar atât e tot ce se poate afirma, și nici o demonstrație filosofică nu poate merge mai departe...





Firește că o asemenea atitudine circumspectă i-a adus lui Descartes multe critici și dușmănii, îndeosebi din partea iezuiților. Aceștia aveau o dublă nemulțumire vizavi de cartezianism: întâi că din doctrina deosebirii absolute dintre suflet și corp, filosoful refuzase să tragă concluzia nemuririi sufletului și a existenței unei vieți viitoare, așa cum susțin Scripturile; apoi, ei respingeau cu indignare îndoiala absolută, deoarece îndoindu-se de tot ce știa, prin aceasta Descartes se îndoia chiar și de adevărul religiilor revelate, căci pentru el, propria rațiune reprezenta singura modalitate sigură de aflare a adevărului.





*





Problema raporturilor dintre suflet și corp nu putea să-l lase indiferent pe Spinoza, și este de presupus că ea formează punctul de plecare al meditațiilor sale filosofice.


Această spinoasă chestiune frământa într-o asemenea măsură atmosfera intelectuală a vremii, încât filosoful Guelincx elaborează așa-numita teorie a ocazionismului, potrivit căreia Dumnezeu intervine cu ocazia fiecărei impresii primite din afară de corpul nostru, pentru a trezi în sufletul nostru o senzație corespunzătoare.





Însă Spinoza, care din mai vechiul și nefericitul său contact cu mozaismul păstra o puternică repulsie în legătură cu orice explicație de natură teologică, critică cu vehemență minunile în al său Tratat teologico-politic, afirmând că explicarea teologică a unui fenomen nu este decât un refugiu pentru mintea omenească, la care ea recurge atunci când nu știe și nu înțelege acel fenomen.





Dimpotrivă, susține Spinoza, avem datoria ca tot pe calea deschisă de Descartes, respectiv cu ajutorul metodei matematice (cea mai sigură dintre toate metodele științifice), să aflăm o explicație rațională a raporturilor dintre suflet și corp. Și el este atât de convins de necesitatea întrebuințării acestei metode pentru aflarea adevărului, încât – ne spune P.P.Negulescu – “nu se servește de ea numai în deducția ideilor, ci o păstrează până și în forma lor verbală, dând sistemului său filosofic o alcătuire geometrică”. Faptul acesta se învederează mai ales în opera sa de căpătâi – Ethica ordine geometrico demonstrata et in quinque partes distincta (Etica demonstrată după metoda geometrică și împărțită în cinci părți), operă care începe de-a dreptul cu opt definiții și din care – prin quod est și quod erat demonstrandum – autorul deduce apoi o serie de teoreme, corolarii și leme, ce alcătuiesc sistemul său filosofic.





Pentru o mai exactă înțelegere a spinozismului, se impun câteva comentarii despre cele două chestiuni nodale, subliniate în paragraful anterior: metoda matematică întrebuințată și definițiile cu care se deschide Etica, mai exact Partea întâi, intitulată Despre Dumnezeu (în textul original: De Deo).





Referitor la metodă, Alexandru Posescu ne înștiințează în studiul introductiv la Etica, cum că aceasta nu mai era de mult o noutate atunci când Spinoza a folosit-o în opera sa capitală, asta deoarece ea fusese utilizată și de Descartes în răspunsul său la cea de-a doua serie de obiecții aduse Meditațiilor metafizice. Cu toate astea, crede Posescu, “se poate afirma cu mai multă îndreptățire că el a fost cel care i-a împrumutat-o lui Descartes, și anume atunci când a expus argumentat conținutul primelor trei cărți ale Principiilor filosofice ale acestuia în scrierea sa Principiile filosofice ale lui Descartes demonstrate după metoda geometrică”.





În legătură cu definițiile cu care se deschide Etica, Hegel aprecia că “toată filosofia lui Spinoza este cuprinsă în aceste definiții”. “Mai exact, completează Posescu, s-ar putea spune că toată filosofia acestui gânditor se întemeiază pe definiția a treia a substanței și a șasea a lui Dumnezeu din aceeași prima parte a Eticii sale, cea de-a doua parte nefiind în fond decât completarea celei dintâi”.





În capitolul consacrat lui Spinoza din ale sale Prelegeri de istorie a filosofiei, Hegel vede definițiile filosofului olandez ca fiind “pur nominale”, iar demonstrațiile sprijinite pe asemenea baze fictive drept “torturi formale, care nu fac decât să îngreuneze înțelegerea lui Spinoza”, pentru ca tot el să spună în altă parte că nu se poate face filosofie temeinică decât plecând de la Spinoza, sau cu propriile sale cuvinte: “Când începi să filosofezi, trebuie să fii mai întâi spinozist”...





Este adevărat că Etica poartă în pântecele ei sistemul spinozist. Dar dacă vrem să avem o imagine închegată despre filosofia lui Baruch Spinoza, nu trebuie să omitem faptul că Etica are un prolog, și că acesta se cheamă Tratatul despre îndreptarea intelectului și despre calea cea mai bună care duce la adevărata cunoaștere a lucrurilor.


Tratatul, rămas neterminat, n-a fost publicat de Spinoza în timpul vieții sale, ci a apărut împreună cu Etica și alte lucrări în volumul de opere postume editat de prieteni, în anul 1677 (la câteva luni după moartea filosofului).





Tratatul dezbate problema cunoașterii și a metodei, o problemă de intensă preocupare a gânditorilor înaintați ai timpului (Giacomo Aconcino cu numele latinizat Acontius, Descartes, Francis Bacon, Leonardo da Vinci, G.Galilei), iar ideile din el au fost reluate de Spinoza, fără modificări esențiale, în partea a doua a Eticii.





După ce filosoful olandez ne asigură că certitudinea este criteriul adevărului, afirmație care sună cât se poate de cartezian, el trece apoi în revistă cele patru posibilități de cunoaștere (alineatele 11-14 din capitolul Cunoașterea intelectului și a puterilor sale):





1)Cunoașterea din auzite sau prin orice fel de semne pentru transmiterea cunoștințelor (bunăoară ca acelea ale scrisului), cu precizarea că neavând certitudine proprie, astfel de cunoștințe nu sunt adevărate în mod necesar.





2)Cunoștințe dobândite prin puterea sințurilor. Cunoașterea însușită pe această cale nu este nici ea adevărată în mod absolut, întrucât – așa cum a arătat și Descartes – simțurile sunt înșelătoare.





3)Există, apoi, posibilitatea de a scoate prin deducție sau activitatea gândirii o cunoștință din altă cunoștință. Cu toate că un asemenea mod de cunoaștere are certitudine, deci este adevărat, certitudinea lui este limitată, fiind în funcție de certitudinea ideii din care scoatem noua noastră cunoștință. Ori, într-un asemenea caz, este posibil să raționăm just, plecând însă de la o premisă nesigură, chiar falsă.





4)Există, în fine, modul de cunoaștere în care, cu claritate și distincție, respectiv cu deplină certitudine, intelectul intuiește ideea cunoscută (ca, de pildă, ideea că partea este mai mică decât întregul). Cum de adevărul unei atari cunoștințe nu ne îndoim câtuși de puțin, rezultă că ea este efectiv și riguros adevărată. Căci – ne asigură Spinoza – prin asemenea intuiții intelectuale “cunoaștem esența adevărată a lucrului”, fără riscul vreunei erori.





Cum intuițiile intelectuale de care dispunem sunt puține la număr, le vom veni în ajutor cu deducția, această a doua sursă de cunoaștere, inepuizabilă de data asta. În raportul de colaborare dintre cele două facultăți, intuițiile intelectuale sau inteligente vor fi luate doar ca punct de plecare al deducțiilor. Cum definițiile și axiomele sunt de fapt formele de limbaj pe care le îmbracă intuițiile, avem așadar cele trei principale mijloace ale cunoașterii adevărate a lucrurilor: definițiile, axiomele și deducțiile, într-un cuvânt demonstrațiile.





Firește că ordinea în care folosim aceste mijloace nu poate fi întâmplătoare. Pentru a reproduce ordinea naturii, sau – ca să ne folosim chiar de cuvintele filosofului – “pentru a reproduce întru totul ordinea naturii” (subl. mea, G.P.), mintea noastră trebuie să derive toate ideile sale din ideea care reproduce originea și izvorul întregii naturi, “așa încât această idee să fie, la rândul ei, izvorul celorlalte idei” (al. 28).





După Spinoza, această idee – despre care afirmă într-un autentic stil cartezian că “înainte de toate trebuie să existe în noi” – ideea aceasta, deci, nu este altceva decât ideea de substanță sau Dumnezeu. Prin urmare, ea reprezintă intuiția primară, din care intelectul urmează să scoată prin deducție întregul sistem filosofic. Cum temelia teoretică a sistemului spinozist este ideea Existenței unice și infinite, este logic de ce în alineatul 41 precizează că “intelectul divin a fost înainte de crearea lucrurilor”, afirmație care, ușor modificată, o regăsim și în Etica (Partea a doua, Prop. 43, Nota): “Intelectul omenesc este o parte a intelectului infinit al lui Dumnezeu”.





Dar care este metoda de aflare a adevărului? Spinoza ne lasă să înțelegem că prima, ba chiar unica metodă sigură, este aceea de-a căuta idei simple, care fiind totodată clare și distincte, nu pot fi decât adevărate, tot așa cum ideile abstracte sunt sursă de eroare.





Dar deoarece nu toate lucrurile sunt simple, metoda se va completa după cum urmează: “Dacă un lucru alcătuit din mai multe părți va fi împărțit de către gândire în toate părțile sale cele mai simple și vom fi atenți la fiecare din părțile sale separate, atunci va dispărea orice confuzie” (al. 39). Ceea ce, trebuie să recunoaștem, sună cât se poate de cartezian...





Să mai remarcăm inconsecvența filosofului pe parcursul Tratatului, el dovedindu-se ba idealist atunci când limitează valabilitatea cunoașterii adevărate la un acord exclusiv conceptual, afirmând-o cu tărie inclusiv în partea a doua a Eticii, Propoziția 7: Ordinea și înlănțuirea ideilor sunt însăși ordinea și înlănțuirea lucrurilor”, ba materialist atunci când declară în Tratat că “este necesar, în primul rând, să deducem toate ideile noastre numai din lucruri fizice sau din existențe reale, înaintând, pe cât posibil, potrivit cu seria cauzelor, de la o existență reală la o altă existență reală, în așa fel încât să nu trecem prin idei abstracte și universale” (al. 57).





Aceste oscilații de la o extremă la alta, îl îndeamnă pe Al. Posescu să noteze: “La o cercetare sumară a lucrurilor, ai fi înclinat să crezi că, după ce a redactat prima parte a tratatului sub inspirația lui Descartes, pe care l-a parafrazat cu oarecare talent speculativ, a redactat-o pe cea de-a doua sub inspirația lui Bacon, ale cărui idei le-a reprodus fără să le fi înțeles, și le-a amestecat cu ale lui Descartes în chipul cel mai bizar posibil”.





Înainte de-a analiza motivele pentru care filosoful nu și-a încheiat Tratatul, trebuie să remarcăm justețea punctului de vedere al lui Spinoza, atunci când el cere la modul imperativ ca noțiunile să fie corect definite. Deși în alineatele 51-55 expune pe larg o întreagă teorie a definiției, care – așa cum bine punctează Posescu – “în treacăt fie spus, chiar judecată la nivelul timpului, lasă mult de dorit”, totuși, ni se impun atenției unele definiții deosebit de reușite și profunde (“Numesc imposibil lucrul a cărui natură este în contradicție cu existența lui; necesar, lucrul a cărui natură este în contradicție cu neexistența lui” – al. 34), alături de o întreagă avalanșă de alte definiții, îndeosebi în partea a treia a Eticii, dintre care unele sunt atât de slabe, încât te fac să zâmbești: “Lăcomia este dorința și plăcerea de a mânca fără măsură”; ori:”Beția este dorința și plăcerea nemăsurată de a bea”...





Cât privește cauzele pentru care Spinoza n-a terminat și n-a publicat el însuși Tratatul, unii – așa cum sugerează scrisoarea filosofului către Oldenburg – înclină să creadă că la mijloc ar fi vorba de prudență, anume că gânditorul olandez s-a ferit să intre în conflict cu autoritățile religioase ale timpului. Dar cum din epoca respectivă a vieții lui ne-au rămas două scrieri neîncheiate și rămase nepublicate, mai sigur este că în respectiva scrisoare Spinoza făcea referire la Tratatul scurt despre Dumnezeu, despre om și despre fericirea lui.





Mult mai plauzibilă este explicația dată de însuși Spinoza într-o scrisoare din 5 ianuarie 1675: “În ce privește metoda, o amân pentru că nu e încă scrisă în ordine”.


Părerea lui Al. Posescu este că filosofului nu timpul i-a lipsit, ci putința; că, adică, el și-a dat seama de deficiențele sale teoretice. Cu toate astea, nu trebuie să ne grăbim să tragem concluzia că întâmplarea lui Spinoza cu Tratatul ar fi o situație specială. Era, ne spune același Posescu, o situație generală a vremii, dacă avem în vedere faptul că Descartes nu și-a terminat Regulile utile și clare pentru îndrumarea minții, Bacon n-a terminat Noul Organon, deși îi consacrase 12 ani de osteneli, iar Acontius, cu aproape un secol mai înainte, nu și-a terminat scrierea Despre metodă.





*





Iată de ce, după o astfel de pregătire a terenului în vederea ridicării edificiului său filosofic, lucru realizat în Etica, Spinoza putea susține că greșeala lui Descartes constă în aceea că a admis o pluralitate de substanțe: o substanță creatoare, care este Dumnezeu, și două categorii de substanțe create – corpurile și spiritele.


Nu, pretinde filosoful nostru, corpurile și spiritele nu sunt substanțe, ci atribute ale unicei substanțe existente, adică a lui Dumnezeu. Dar iată propriile sale cuvinte, așa cum ne sunt înfățișate în Etica, respectiv în faimoasele definiții III și VI despre substanță și Dumnezeu:





“Prin substanță înțeleg ceea ce există în sine și este înțeles prin sine însuși; adică acel lucru al cărui concept nu are nevoie de conceptul altui lucru, din care să trebuiască să fie format.”





“Prin Dumnezeu înțeleg existența absolut infinită, adică substanța alcătuită dintr-o infinitate de atribute, fiecare dintre ele exprimând o esență eternă și infinită.”





Deci Dumnezeu singur fiind substanță, Dumnezeul lui Spinoza se deosebește radical de Dumnezeul lui Descartes și al religiilor monoteiste: El nu este numai unica substanță și propria sa cauză (causa sui), ci este totodată o substanță eternă, care există cu necesitate nu numai actual, dar și sub specie aeternitatis.





În plus, Dumnezeul lui Spinoza nu este persoană și nu posedă inteligență și voință. Deasemenea, nu este o ființă separată de Univers, ci este substratul permanent și infinit al Universului și izvorul etern al tuturor fenomenelor lui trecătoare. Dumnezeul spinozist, prin urmare, este Universul însuși, văzut sub specie aeternitatis!





Celebra formulă spinozistă: Deus sive natura (Dumnezeu sau natura) ni-l înfățișează pe Dumnezeu ca fiind cauza internă, imanentă a Universului, iar nu cauza lui externă, transcendentă. În concluzie, Dumnezeul lui Spinoza se confundă cu Universul pe care-l crează în mod continuu, în fiecare moment al timpului, așa încât el niciodată nu capătă o existență independentă de a cauzei sale.





Iată, dar, formula panteismului lui Spinoza, sintetizată de acesta în Propoziția XVIII din prima parte a Eticii: “Dumnezeu este cauza imanentă și nu transcendentă a tuturor lucrurilor”.





Spuneam mai sus că întinderea și cugetarea sunt atribute ale lui Dumnezeu, în calitatea sa de substanță unică. “Întrucât este întinsă, ne zice Negulescu, substanța formează substratul tuturor corpurilor materiale, adică este Materia; întrucât este cugetătoare, substanța formează substratul tuturor proceselor spirituale, adică este Spiritul.”





Ajunși în acest loc al spinozismului, merită să ne întrebăm: Nu cumva gânditorul se contrazice? Căci puțin mai sus, lui Dumnezeu el i-a refuzat inteligența și voința, iar acuma îi atribuie cugetarea. Nu, ne liniștește Spinoza, deoarece inteligența și cugetarea nu sunt unul și același lucru. Inteligența (intellectus) este cugetarea care se întemeiază pe argumentări și raționamente, respectiv care înțelege un lucru drept urmarea cauzală a unui alt lucru și o idee ca o urmare logică a unei alte idei. Însă pentru a înțelege lucrurile și ideile, Dumnezeu nu are trebuință de legături cauzale și argumente logice, deoarece dacă pentru noi cauzele și efectele, respectiv premisele și concluziile sunt succesive, pentru El sunt simultane. Dumnezeu, dar, cugetă inconștient, căci inconștiența este cugetarea naturii sau instinctul. Așadar, putem zice că natura cugetă, dar o face fără ca ea să știe acest lucru!





Iată-ne ajunși la punctul culminant al metafizicii lui Spinoza, punct în care – ne asigură P.P.Negulescu – “el îl depășește pe Descartes și deschide drumul filosofiei moderne”. Într-adevăr, căci dacă metafizica lui Descartes este un dualism ontologic (materia și spiritul sunt entități deosebite și independente), metafizica lui Spinoza ni se înfățișează ca un monism ontologic (o singură substanță, având pe lângă o infinitate de alte atribute, cele două atribute de bază: întinderea și cugetarea).





Admițând că întinderea și cugetarea sunt atributele aceleiași substanțe cosmice, ne vine foarte ușor – susține Spinoza – să ne explicăm corespondența dintre corp și suflet, corespondență pe care Descartes n-a putut s-o explice.





Dar tot acum se ridică întrebări de genul următor despre această corespondență: Se dovedește ea absolut necesară? Nu s-ar putea la un moment dat ca mișcările corpului să nu mai corespundă stărilor spiritului nostru?





Da, răspunde Sinoza la prima întrebare: Corespondența este absolut necesară, altminteri omul n-ar mai fi unic între viețuitoare, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Nu, răspunde el la a doua întrebare, căci ordinea tuturor fenomenelor actuale, precum și a acelora posibile, este determinată cu o necesitate matematică și eternă de natura cauzei prime. Cum în natură este liberă doar cauza primă, întrucât numai ea își are rațiunea ei de-a exista în ea însăși, înseamnă că toate fenomenele Universului sunt constrânse să se producă întotdeauna după aceeași lege fundamentală, altfel spus conform cu natura proprie a substanței cosmice divine.





Dacă toate fenomenele din Univers au două fețe – una materială și una spirituală, rezultă de aici că spiritul nu este un apanaj exclusiv al oamenilor: toate corpurile din natură cugetă și simt fie conștient, fie inconștient! Astfel, punctează Leibniz, metafizica lui Spinoza însuflețește întreaga natură și fiecare corp simte tot ce se petrece în toate celelalte corpuri ale lumii.





Explicabil să fie așa, confirmă Spinoza, să se realizeze adică solidaritatea lumii, deoarece fiecare corp din Univers nu este altceva decât o părticică din substanța divină, înzestrată cu ambele atribute ale acesteia. Prin urmare, fiecare corp din natură este un membru viu din corpul divin.





În partea a patra a Eticii, intitulată Despre sclavia omului sau despre puterile afectelor, întâlnim cugetări memorabile în legătură cu nevoia stringentă a solidarității omului cu natura: “Este imposibil ca omul să nu se supună ordinii ei comune”, precum și despre necesitatea solidarității oamenilor: “Este folositor oamenilor, înainte de orice, să se unească între ei și să lege prin legăturile cele mai potrivite, să facă dintr-înșii un singur tot și să săvârșească numai și numai ceea ce folosește la întărirea prieteniilor”.





Cuvinte cu atât mai demne de luat în seamă, îndemnuri cu atât mai vrednice de urmat, cu cât noi, oamenii secolului 21, avem avertismente din ce în ce mai serioase despre pericolele ce ne pândesc în urma deteriorării raporturilor dintre oameni, atunci când aceștia admit domnia urii și cruzimii (atacuri teroriste, conflicte armate), ca și în cazul deteriorării grave a raporturilor dintre om și natură (poluarea).





La capitolul influențe exercitate de spinozism, să reținem punctul de vedere al lui Al. Posescu: “Etica lui Spinoza, îndeosebi cu monismul ei panteist, a exercitat o influență îndeajuns de simțită și uneori direct mărturisită de unii dintre aceia care au suferit-o, și nu numai printre filosofii de profesie, cum a fost bunăoară Schelling, ci și printre oamenii de litere, cum a fost bunăoară Goethe”.





Notă: Întrucât filosofia lui Spinoza conține în sine o fundamentală contradicție, anume aceea că unica substanță existentă este în același timp întinsă și cugetătoare, ceea ce înseamnă că aceasta este deodată întinsă și neîntinsă, filosoful german Gottfried Wilhelm Leibniz reia concepția de bază a lui Descartes cu pluralitatea de substanțe, considerând-o mai aproape de adevăr, și încearcă să rezolve el problema raporturilor dintre suflet și corp cu ajutorul monismului său dinamic.







google_protectAndRun("ads_core.google_render_ad", google_handleError, google_render_ad);

Adauga la favorite
Bookmark
Email This
Vizite: 54



fara bibliografie..
scris de ioannanice, 19 aprilie, 2010
e bun referatul acesta, dar nu are note de subsol si nici bibliografie..desi, cred, ati folosit referinte in intreprinderea demersului dumneavoastra, de a prezenta acest subiect..in rest, intrati in asentimentul meu in ceea ce priveste filosofia, desi nu in ceea ce priveste gramatica: deasemenea e scris gresit, apoi denumirile de lucrari trebuiesc scrise in italic.. eu nu vreau sa va contrazic in ceea ce ati afirmat in acest text, ci doar sa va atrag atentia asupra formei pe care ati ales-o!
si totusi, poate ca sunt ignoranta, dar nu am reusit sa identific modelul antic al inteleptului amintit in subtitlul textului..
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Spinoza

Mesaj Scris de Admin la data de 07.03.10 15:31

Spinoza

Baruch (Benedict) Spinoza – primul evreu secularizat




Această definiție a dat-o marelui filosof al secolul XVII, cercetătorul canadian Benett Muraskin.La scurt timp după înființarea Statului Israel, Ben Gurion, primul ministru a cerut cerut Rabinatului din Ierusalim să ridice excomunicarea (herem) lui Spinoza, dar cererea i-a fost refuzată. El este și astăzi respins de habotnici, dar importanța operei sale nu poate fi contestată.

S-a născut la Amsterdam, în anul 1632, într-o familie de marani ( evrei convertiți formal, dar care au păstrat, în taină, tradiția și religia mozaică), a cunoscut ebraica, portugheza ( de la părinții și strămoșii izgoniți la finele secoilului XV), spaniola, olandeza, latina, era un erudit. De la Gershonide (Levi ben Gershon) , iudaist din sec. XIV a preluat teza priorității rațiunii în fața revelației, iar Descartes( 1596-1650) i-a fost maestru, prin raționalismul său strălucit. La 27 iulie 1656, comu nitatea evreilor din Amsterdam îl excomunică pe filosof pentru scrierile sale în care a pus la îndoială conceptul de Divinitate tradițional, considerând că prezența lui Dumnezeu este în însăși natura înconjurătoare. El a lăsat dictonul „Deus sive natura” (Dumnezeu sau natura), a scris lucrări de referință precum „Etica”, „Tratat teologico-politic”, criticat atât de rabini, cât și de teologi creștini, „Principiile filosofiei carteziene”, , „Scurt tratat despre Dumnezeu, om și fericirea lui”, „Tratatul despre îndreptarea intelectului”. Deși i s-a propus să se convertească la creștinism, a refuzat, considerând că orice abjurare nu este de demnitatea unui om cu anumite principii morale. A fost negociator de pace între olandezi și coaliția anglo-franceză, la Utrecht, a refuzat o catedră la heidelberg, deși Leibnitz a insistat mult să-l aducă în Germania. Panterismul săi a fost preluat de Novalis, Goethe, Schelling, Hegel, a corespondat cu fizicianul Christian Huygens, căre este unul dintre fondatorii opticii moderne. Pentru a-și asigur atraiul zilnic, perseverând în independența sa spirituală, fără nici un compromis, a fost nevoit să lucreze ca șlefuitor de lentile și de dimante. Afectat de această muncă,

s-a îmbolnăvit de plămâni și a murit în anul 1677, la numai 45 de ani.

În 1977, la împlinirea a trei secole de la moartea lui Spinoza, în cadrul ceremoniilor de la Universitatea Ebraică din ierusalim s-a revenit asupra solicitării de a se anula actul de excomunicare, gestul fiind desigur simbolic. Filosoful evreu-român I.Brucăr a scris două studii, unul despre viața lui Spinoza și unul despre filosofia sa. El a apreciat că după Iisus Christos, Spinoza a rămas drept cel mai frumos exemplu de adâncă iubire pentru adevăr și pentru Om. Pe plan filosofic, am putea numi câteva nume înrudite – Aristotel, Maimonide, Descartes, Spinoza, care au deschis porțile raționalismului modern, înainte de iluminiștii francezi.

Brucăr și-a publicat studiile despre Spinoza la „Societatea română de filosofie”-București, în 1930, ca și în formă prescurtată, în colecția „Biblioteca pentru toți”- Ed. Universală Alcalay-nr. 1334-1335.

„Etica” și „Tratatul teologico-politic” au apărut la Editura Știinșifică și Enciclopedică , în 1981. Ar fi utilă o reeditare a operelor complete ale acestui mare gânditor universal. De un optimism esențial , Spinoza spunea – „ Ura noastră este mărită de ura reciprocă, dar ea poate fi distrusă prin dragoste ...Ura care este învinsă prin dragoste, se schimbă în dragoste ca și cum ura nici nu ar fi precedat-o”. În accepția modernă, Spinoza ar putea fi considerat un adversar al societății de consum, cum a fost, în secolul XX, Herbert Marcuse., dar și alții. El afirma că viața și spiritul sunt eterne, materi este finită în timp și spațiu, iar omul nu trebuie să se considere fericit numai pentru că este bogat sau onorat sau delectat de diverse plăceri. Nu era un ascet de tipul eremiților, al predicatorilor obișnuiți în Evul mediu. El ne îndemna să gândim, să ne bucurăm de capacitățile noastre mentale, sufletești. Între tradiția Cabalei și învățătura lui Spinoza sunt destule punți, pentru că el a încercat o explicare a existenței divine prin elementele cunoașterii, inclusiv ale esoterismului.Totodată, pentru viața publică, conceptul de societate civilă, cum ne exprimîm astăzi, el a pus accentul pe respectarea legii, pe conștiința individului, eliminând orice restricție a libertății umane, a insistat pe desăvârșirea individului. Nici „păcatul originar” de care fac mereu caz teologii nu este tratat dogmnatic de Spinoza. Cunoașterea nu trebuie îngrădită. Pe lângă filosofie, au beneficiat de argumentele lui Spinoza psihologia, estetica, etica, mistica, ș.a. A citi „Etica” lui Spinoza, axiomele și propozițiile sale, însoțite de comentarii extrem de concise, este o adevărată delectare, amintindu-ne oarecum de Socrate și Platon.



BORIS MARIAN
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Din Spinoza

Mesaj Scris de Admin la data de 28.11.08 16:52

Din Spinoza
Spinoza (filosof olandez de origine evreiasca, 1632-1677) spune ca tot ce experienta vietii l-a invatat este numai vanitate si nimicnicie Ð si atunci s-a hotarat sa caute ceva care sa fie un bun adevarat, adica daca exista ceva a carui dobandire mi-ar asigura gustarea unei bucurii stabile si totodata a celei mai inalte. Si filosoful a reflectat in toate chipurile la ceea ce ar putea constitui continutul vietii si a vazut ca acesta, pentru toti oamenii, se reduce la trei lucruri: bogatie, glorie si placerea simturilor. Omul este prins de acestea atat de mult incat nu-si mai doreste alt bun si, totodata, aceste bunuri il impiedica sa se mai gandeasca si la altceva; numai ca, dupa ce le dobandeste, aceste..continuare
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Spinoza[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 18.11.06 13:43

BARUCH  SPINOZA-
11]Disperarea este tristețea născută din ideea unui lucru viitor sau trecut, a cărui cauză de îndoială a fost înlăturată.
10]Speranța este bucuria nestatornică născută din ideea unui lucru viitor sau trecut, de realizarea căruia ne îndoim întrucâtva.
9]Pacea nu este absența războiului. Este o virtute, o dispoziție spre bunăvoință, încredere, dreptate.
8]Bucuria este trecerea omului de la o perfecție mai mică la una mai mare.
7]Cauza care face sa se nasca, sa se mentina si sa se intareasca superstitia este frica.
6]Libertatea e intelegerea necesitatii.
5]Curajul excesiv precum și umilința exagerată sunt caracteristicile unui om slab.
4]Cu cât un lucru oarecare este mai complet, cu atâta este mai eficace/eficient.
3]Cele mai multe certuri provin din faptul ca oamenii nu-si exprima bine propriile ganduri si le interpreteaza gresit pe ale altora.
2]Sa nu rizi, sa nu plingi, sa nu urasti, ci doar sa intelegi.
1]Frica este dorinta de a inlocui un rau mai mare, de care ne temem, printr-unul mai mic.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 24.11.15 13:38, editata de 20 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Spinoza[v=]

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum