Enache/Marciuc[v=]

Pagina 2 din 6 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6  Urmatorul

In jos

Enache/Marciuc[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 02.11.06 6:50

Rezumarea primului mesaj :

Iuliana
Adrian
Amalia
Stela
Teodora
Daniel
Diana


Ultima editare efectuata de catre Admin in 20.02.15 16:30, editata de 54 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Re: Enache/Marciuc[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 07.08.13 9:03

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Enache/Marciuc[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 18.07.13 9:30

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Enache/Marciuc[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 12.06.13 18:34

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Enache/Marciuc[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 09.06.13 19:18

Iuliana Marciuc, dezvăluiri despre relația cu Adrian Enache



Citeste mai mult pe REALITATEA.NET: http://www.realitatea.net/iuliana-marciuc-adevarul-despre-relatia-cu-adrian-enache_1198858.html#ixzz2Ve8WeJcx
Follow us: @realitatea on Twitter
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Enache/Marciuc[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 21.05.13 10:06

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Enache/Marciuc[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 31.08.12 9:51

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Enache/Marciuc[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 19.08.12 17:56

"... sunt un copil de la țară, din satul To­plița, din apropiere de Hunedoara, dar un copil crescut într-o familie de intelec­tuali: ma­ma a fost secre­tară, iar tata e pro­fesor de sport, director de școală și un om cu preocupări care se îndreaptă spre istorie, poezie și artă, în general. ..."

Citeste tot articolul
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Enache/Marciuc[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 03.07.12 19:18

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Enache/Marciuc[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 04.05.12 16:30

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Enache/Marciuc[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 02.05.12 10:17

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Enache/Marciuc[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 27.04.12 11:37

EXCLUSIV! La doi ani de la divorț, Adrian Enache locuiește tot cu fosta soție! Nu stă cu Marciuc





După un mariaj de 14 ani cu Corina, Adrian Enache a divorțat pentru a rămâne cu Iuliana Marciuc. Însă cântărețul duce o viață dublă și, chiar dacă e „liber de contract", acesta locuiește încă și cu fosta consoartă, care susține că nu-l poate scoate din casă.Articol complet
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Enache/Marciuc[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 29.03.12 12:21

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Enache/Marciuc[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 03.03.12 9:47

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Enache/Marciuc[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 06.12.11 8:50

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Enache/Marciuc[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 08.11.11 18:06

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Enache/Marciuc[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 07.11.11 9:22

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Enache/Marciuc[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 07.11.11 9:22

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Dan C. Mihăilescu, văzând în arhiva impresionantă a lui Ion Cucu o fotografie a dumneavoastră de acum douăzeci și cinci de ani, am fost destul de surprins. Între figura de astăzi, atât de familiară, scanată și rulată, accesibilă unui public foarte larg, și figura tânărului cercetător la Institutul "G. Călinescu", un șoarece de bibliotecă timid, aproape speriat, în orice caz sfios, e o distanță ca de la cer la pământ.
Se poate spune că televiziunea v-a transformat? Sau, cumva, Revoluția din 1989, cu libertatea cuvântului brusc recâștigată, a fost motorul acestei metamorfoze? Simțeați că libertatea dumneavoastră era, înainte de '89, mai puțin și mai "oblic" exprimată: prin studii de istorie literară, cercetare de arhivă, o muncă oarecum subterană, cu acumulare și efecte palpabile în timp?

Dan C. Mihăilescu: Stimate domnule Cristea-Enache, dragă Daniel, te rog să-mi îngădui să încep cu ceva cam urât mirositor, chit că pitoresc și, în tot cazul, perfect adecvat răspunsului meu. Anume, cu exasperarea locotenentului Mocanu care striga în primăvara lui 1977 către elevul TR-ist infanterist care eram, undeva pe dealurile Bacăului: "băi Mihăilescule, toată lumea s-a aliniat perfect, numai tu te-ai lățit ca pișatul boului". Numai cine a binevoit să privească mai mult de o secundă respectivul șuvoi ultracoticit va înțelege dintr-o dată meandrele prin care m-a surfilat destinul. Criticii literari ai noului val, printre care, cu onor și hărnicie, te prenumeri, vin direct dinspre canoanele evaluative ale textului, dinspre istoria și critica literară, dinspre sociologie, politologie sau istoria ideilor. Oricum, nu din literatură.

Eu până în anul doi de facultate n-am scris decât poezie (am două volume-n manuscris, unul cu prefața lui Ioan Alexandru, le voi tipări, cu voia lui Dumnezeu, când am să împlinesc 60 de ani), ceva proze stupiduțe și ceva gazetărie liceală. Eram tot ce poate fi mai străin de rigorile și "magistratura" criticii: liricos, misticoid, acneic, timid și complexat de bâlbâială până-n pragul suicidului, îmbibat de lecturi abracadabrante (cu Lautréamont și Thomas Dylan la 15 ani, cu Hölderlin via Heidegger la 17, fascinat de tragicii greci, dar și de Rimbaud, de minunățiile culese de Teodor Pamfile și Simion Florea Marian, dar și de yoga, Jung, hermetism, Jimi Hendrix și Dostoievski), haotic, digresiv, visând să scriu un basm à la Novalis despre Ioachim, prințul din mesteacăn ș.a.m.d. Nu știu în ce măsură am fost provocat la salturile surpriză de realitatea profesională sau de propria-mi schizoidie. Cert e că, în anul trei, când Eugen Simion ne-a prezentat pe câțiva trăpași lui Mihai Ungheanu pentru pepiniera de la Luceafărul, eu citeam poezii eseniene la cenaclul lui Crohmălniceanu, spre amuzamentul patern al colegilor Marian Dopcea (deja debutat editorial) și Ioan Ivan (viitorul Ion Tudor Iovian). De atunci, numai așa am mers, din gard în gard, oscilând prin țărâna drumului ca materia evocată mai sus. După doi, trei ani de recenzită, când să intru tare în cronica literară săptămânală, am ajuns la Institutul "G. Călinescu", înghițind junimism și interbelic și fișând toată opera și biografia caragialiană ca să scriu prin filtrul lor o "enciclopedie a lumii românești". Când să-mi etalez marfa, am ajuns secretar de redacție la Revista de istorie și teorie literară, cheltuindu-mă iarăși bezmetic în gazetărie. Pe urmă, din Caragiale, am campat în Cioran, dar de tradus am tradus teatrul ionescian. Când să mă apuc de sinteze, vorba lui Zigu Ornea, "a venit libertatea la putere" și-n loc de istoria generației '27 am făcut suplimentul Litere, arte, idei al Cotidianului. Iar la 47 de ani, hăt departe de orice ideal telegenic, am ajuns să fac exhibiționism literar la televizor. Nu știu prea bine cine sunt și ce vreau, am încă o mare doză de infantilism, imprevizibil și iresponsabilitate, iar schimbarea mea din ultimii ani (oleacă de maturizare, mai multă siguranță de sine, puseuri de radicalism, alintări cvasinarcisiace, ludic necenzurat etc.) vine, într-adevăr, de la televiziune. Uneori mă simt împlinit, alteori ratat, după cum devine ciclotimia.

D.C.-E.: Care a fost prima carte pe care ați citit-o, copil fiind, și care a fost apoi volumul pe care, parcurgându-l, ați simțit că veți deveni (că trebuie să deveniți) critic și istoric literar? Aveți antecedente în familie sau în cercul de cunoștințe apropiate pentru această vocație? Ați dat semne de precocitate, în direcția respectivă, în copilărie? Între debutul publicistic și cel editorial, de care vă amintiți cu mai multă emoție? Vă pun, așa, întrebări în rafale pentru că, v-ați dat seama, nu aștept un anumit răspuns, ci un cerc de confesiune intelectuală, cu rază cât mai mare.
D.C.M.: Nimic nu mi-am dorit mai mult în copilărie decât o bibliotecă. Am trăit cu bani puțini, numai cu maică-mea (dactilografă) și bunicii, la mahala, între Ferentari și șoseaua Giurgiului, cu WC în curte, șobolani în pivniță și cișmea la colțul străzii, patru oameni într-o cameră cu antreu-bucătărie. Primele cărți știu sigur că au fost basme din colecția de doi lei Traista cu povești, precis Ispirescu. Îmi aduc aproape violent aminte, apoi, de Habar n-am în Țara Soarelui (de Nosov, parcă, a reeditat-o surprinzător Humanitas acum câțiva ani) și Mănușa (Alexei Tolstoi). Când mi s-a alocat pentru cărți vitrina șifonierului, m-am lichefiat, aranjam și rearanjam zilnic bucoavnele. Paradisul livresc l-am întâlnit în clasele a șasea, a șaptea și a opta, trei ani în care am citit, la rând, de la stânga la dreapta, mai ales în vacanțele de vară, sute de cărți din fabuloasa bibliotecă din podul casei lui "Dan a' lu' tanti Lia" de pe strada Râpilor, actualmente Mateiașul.

Sunt, cum se spune, a doua generație încălțată din familie. O familie care, pe linie maternă, cuprinde forjori, cantonieri, hoți de cai, sinucigași, vânzătoare de acadele, pescari, vânători, strungari, iar pe linie paternă țărani dâmbovițeni și sibieni, un notar și-un tată cu cazier, egocentrat absolut, de care maică-mea a divorțat când eu aveam trei ani, și care așteaptă, săracul, de-o viață întreagă să mă vadă, conform previziunilor sale, cerșetor, pușcăriaș devastat de vicii, boli etc.

Precocitate? Deloc. Doar o timpurie manie a presei. Pe la 11-12 ani vindeam ziare ore-n șir la nea Mitică, în stația de tramvai "G. Bacovia" de pe Giurgiului și câștigam un stilou Flaro la un concurs de reportaje al Scânteii tineretului, unde relatam tacticile de atac ale găștilor din jurul cinematografului "Flamura". Nu-mi aduc aminte de o carte anume care să mă fi marcat, cum se spune, în copilărie. Abia adolescența, întâlnirea providențială cu Dan Arsenie și, apoi, Ioan Alexandru, ca și excitanta libertate pe care mi-a dat-o profesorul George Șovu de la liceul 39, punându-mi la 17 ani în spinare secretariatul de redacție al revistei Pe-un picior de plai, m-au pecetluit literar. Și am avut mereu baftă de oameni-magnet, care m-au atras irepresibil către lectură și scris, de la Savin Bratu (m-a descoperit la examenul de bacalaureat, iar în casa lui am stat două veri de-a rândul citind tot tematismul francez), George Frâncu și Marin Bucur (care m-a dedulcit la arhivismul evazionist din Biblioteca Academiei), la Mircea Zaciu, care m-a inclus în colectivul DSR și până la decizia lui Adrian Sîrbu de-a mă livra pe ecran.

Apropo de debut, îmi aduc aminte la modul copleșitor de acel 12 iulie 1982, când Magdalena Bedrosian m-a chemat la Cartea Românească să-mi dea primul exemplar din Perspective eminesciene. Am fugit turbat de fericire, cu cartea sub braț, prin tot Cișmigiul, imaginând zeci de variante pentru dedicația menită fiică-mii, care împlinea cinci ani a doua zi, după care am tot lungit lista celor cărora simțeam că trebuie să le trimit un exemplar, depășind suta de nume. Și totuși, nimic n-a egalat și nu egalează excitația fiecărei apariții în ziar. Chiar și acum, după 30 de ani de gazetărie și câteva mii de articole, trepidez infantil când îmi cumpăr revista. Sigur, nu mă mai scol ca nebunul în anii '70, dimineața la 6, ca să-mi iau Luceafărul sâmbăta, însă jubilația cu care deschid paginile depășește sfânta venerație a conului Leonida! Nu mă vindec, domnule, de gazetărie, asta-i boala dracului, avea dreptate Arghezi. Și cred că, minus excepțiile de rigoare, scriitorul român, de la Eminescu la Cărtărescu, suferă congenital de articleria autorisipitoare.

D.C.-E.: Cât de apropiat ați fost și ați rămas de mama dumneavoastră? V-aș ruga să-i faceți un portret și să vorbiți despre felul în care au evoluat (ori s-au menținut) relațiile dintre mamă și fiu. Există ceva, în educația pe care ați primit-o, în valorile înșurubate în creier, ce ați trecut apoi propriei fiice? Credeți că fiecare epocă vine cu setul ei de valori și repere și că asemenea transferuri sunt imposibile? Ori, dimpotrivă, ele se mențin, schimbându-și doar titulatura, de la o generație la alta?
D.C.M.: Dincolo de codul etic, fără fisură, infuzat necruțător de maică-mea, darul ei uriaș a fost unul cultural. Nu doar că mi-a inculcat un perfecționism moral deopotrivă împovărător și eliberator, dar m-a îndopat frenetic cu lecturi și spectacole. Sunt și eu unul dintre roadele - de astă dată, fericite - ale sistemului comunist cu "difuzorii culturali din întreprinderi". Maică-mea, om cu liceul neterminat, dar fiică de forjor (deci "cu origine sănătoasă"), a prins o fantă în politica de cadre a presei dejiste, prin 1950, când tovarășii s-au alarmat de procentul exagerat de mare al micii burghezii din viața publicistică, aspirând brusc de pe piață un anume coeficient plebeian. La recomandarea unei doamne-tovarăș din cartier, Petruța Cristea, fata lui "nea Costică Vânătoru", fost forjor la Lemetru, iar atunci la "Tudor Vladimirescu" (ulterior "Autobuzul"), s-a văzut plantată în chiar inima sistemului, la Agerpres - "Coca, de la Salarii" -, apreciată matern (la 21 de ani, era o puștoaică superbă, leit Vivian Leigh) de Stela Moghioroș, colegă cu junii gazetari George Șovu și Ioan Grigorescu, cu Felicia Antip sau fotograful Radu Cristescu, dar și cu mamele "viitorilor" Aurelian Andreescu și Andrei Oișteanu, ori curtată de ditamai Stelian Streja, fostul ginere al tov. Ilie Pintilie!

Ei, acolo, la Agerpres, existau două centre magnetice irepresibile: standul cu cărți pe datorie și difuzorii voluntari de bilete la teatru, operă și operetă. Nu cred că, între 5 și 17 ani, am ratat vreun week-end fără spectacole, în vreme ce un sfert din leafa maică-mii aluneca nesmintit pe gâtul insațiabil al bibliotecii. Eram literalmente dependenți, îmbibați de viața culturală, drogați cu premiere, trecând de-a valma din Johnny Răducanu și Sergiu Malagamba, ori Dansul săbiilor la ARLUS, către operetele cu Dacian, Nae Roman, Toni Buiacici, spectacolele cu George Constantin și Liliana Tomescu, nepierzând nici un titlu din BPT-ul lui Mihai Șora, plângând la Madame Butterfly ("dați-mi un cuțit, să fie ascuțit..." cânta ciociosanic maică-mea prin casă) etc. etc. Dacă m-a rupt sistematic de tot ce ține de competiția virilă, nelăsându-mă să fac nici un sport și ținându-mă lipit de fuste, idealist, liricos și sentimentaloid până la majorat, educația maică-mii mi-a dăruit, în schimb, fervoarea lecturii, mania teatrului, teribila efervescență culturală căreia sper să-i rămân captiv până la ultima suflare.

Sigur, despre ea, am un munte de vorbit. Nu e locul, aici, și nici timpul, pentru asta. Destul să spun că, fără să ne-o impunem nicidecum deliberat, nici noi n-am reușit să-i oferim fiicei noastre altceva pentru viață, decât limbi străine, pian, bibliotecă, muzee, redacții, premiere. Noroc că-n ADN-ul ei a fost suficient loc și pentru spiritul geometric, nu doar pentru cel de finețe. Fetița care nu va uita niciodată că, pe când avea 5 ani, într-o zi de iarnă, pe aleea care duce la sala de lectură a Bibliotecii Academiei, Șerban Cioculescu i-a sărutat, galant și solemn, mânuța, și care după 1989 a tradus cărți din franceză, engleză și portugheză, binevoiește la 30 de ani, spre uluiala noastră, să facă marketing în sistemul bancar. Pas de mai spune ceva.

D.C.-E.: Cei care v-au citit cu atenție știu că nu sunteți ceea ce se numește un progresist. Nu vreți egalitarism, nu doriți abolirea proprietății private, nu acceptați discriminarea pozitivă a minorităților sexuale. Sunteți, așadar, un om de dreapta. Mai explicați o dată de ce; și încercați apoi, cu obiectivitatea care vă caracterizează, să găsiți două-trei lucruri bune și în dreptul stângii politice și intelectuale. Și haideți să vorbim la modul teoretic-ideal, iar nu cu gândul la execrabilele "aplicații" pe care ni le oferă - și la dreapta, și la stânga - realitatea politică românească.
D.C.M.: Da, domnule, nu mă sfiiesc să-mi declar totala inapetență la egalitarism, homosexualism, colectivism, globalism, multiculturalism și tot ce ține de terorismul minoritarist. Să pledez pentru elitarism, ca și pentru avort și eutanasie, să mi se pară normală castrarea violatorilor, să cultiv aristocrația rurală și măsurile autoritare. Sunt paseist, tradiționalist, absolut sceptic față de tot ce ni se îmbie ca progres, indiferent de domeniu. Sunt obsedat de românism, de rădăcini, de continuitate, organicitate și păstrarea specificului local. Sunt fascinat de armonie, metafizică și echilibrul între contrarii, am rămas idealist, antimercantil, nu sunt credincios practicant, însă respect Biserica, ortodoxia, văzându-le ca forțe esențiale în viitoarea noastră regenerare morală. Zău dacă știu de ce ne temem într-atât să ne afirmăm limpede patriotismul, chit că a fost și este intens, sistematic diabolizat de stângismul internaționalist, pentru care frontierele sunt mofturi și "ființa națională" o simplă formulă cu valoare de pampers! Nu e nici o tragedie, avem loc cu toții sub soare, nu văd de ce trebuie să ne batem ca la rugby eliadiștii cu sebastienii, în loc să construim împreună un stadion nou pentru vigoarea nepoților. Am fost întrebat nu o dată, după 1989, de unde anticomunismul ăsta cvasirabiat, de vreme ce am intrat în PCR chiar în anul doi de facultate. Păi, e foarte simplu: noi am intrat în UTC în 1969, iar în partid în 1974. Adică la antipodul atmosferei și criteriilor din anii ilegalității, de la 1935, 1945, 1950 sau 1960. Pentru cei formați în plin dezgheț ceaușist, care și-au semnat adeziunea pe fond de rock and roll, care-i scriau direct la München lui Cornel Chiriac cerând, ca mine, Creedence Clearwater Revival cam pe când intrau rușii în Praga și murea Jimi Hendrix, ori care vedeau la Izvorul Mureșului un tip de activist net deosebit de betoanele brejnevismului (gen Boștină, Dan Mihai Bârliba, Severin ș.cl.) evident că dogma se dezumflase iremediabil, iar firescul nuanțelor și suplețea în toate luaseră locul fanatismului de odinioară.

Pe de altă parte, cum bine știm, în afară de fanatici și monomani, nu mai există nicăieri puritate doctrinară, mai ales când vine vorba de aplicarea realist-politică a principiilor și teoriilor. Poți foarte bine să fii conservator în cultură, liberal în economie, ecologist în practică, social-democrat când vine vorba de protecția socială, dar și autoritarist când trebuie reprimate răzmerițele stradale din banlieu-rile pariziene de anțărț. Iar dacă ești împotriva laxismului, a permisivității exagerate, și pledezi anti-emigrare, asta nu înseamnă nicidecum că ești rasist, ori că ai nostalgii segregaționiste. În fine, dacă te lasă rece tot ce ține de avangardism, sau dacă nu-ți spune absolut nimic, esteticește, ca autor, Felix Aderca, apoi asta, Doamne, iartă-mă, nu va să zică antisemitism decât pentru maniheiștii incurabili, răuvoitorii și "revoluționarii de profesie".

D.C.-E.: Nu mai faceți, din câte îmi dau seama, cronică literară săptămânală, pură critică de întâmpinare. Filonul istoricului literar, departe de a fi secat, este tot mai frecvent exploatat în textele mai noi, impregnate de memorialistică, eseistică, reflecții nostalgice pe urmele marilor moraliști francezi. Am impresia că s-a ajuns la situația (altfel, flatantă) în care publicul vă citește pentru dumneavoastră, iar nu pentru cărțile de literatură pe care le analizați. Ați obosit, v-ați plictisit sau nu mai gustați noua literatură? Fiți sincer sută la sută, doar știți că o convorbire ca aceasta dintre noi nu va fi citită de mai nimeni...
D.C.M.: Adevărul e că sunt de câțiva ani într-un impas. De pildă, în octombrie 2007, când mi-am încheiat colaborarea săptămânală la Jurnalul național, chiar credeam sincer că mă voi întoarce pe deplin la istoria literară. Nu-mi mai găseam plăcerea lecturii decât în cinci, șase cărți românești pe an, în vreme ce rubrica îmi solicita 52. Mi-era dor de-o baie de secol 19, și chiar asta am declarat atunci într-un interviu din Bucovina literară. Când colo, hait, vine propunerea Evenimentului zilei, cu Cartea de vineri, unde, ce-i drept, sunt liber să prezint și traduceri. Sigur, pe lângă cronicile din 22, de acum zece ani, ce fac acum la EvZ e simplu promotion. Dar dacă ar fi să-mi aleg mai mult de două, trei cărți pe an cărora să simt imperios că trebuie să le acord, să zicem, spațiul de care dispui matale la Idei în dialog, aș fi tare încurcat.

Mă rog, cred că voi muri așa, răstignit între mania presei și bovarismul istoriei literare. De pildă, chiar acum, când am de scris enșpe recenzii, răspunsuri la anchete, două prefețe, o antologie, rubrica din Idei în dialog etc., eu trag din raft seria Torouțiu cu corespondența Junimii, fiindcă mor de plăcere și nerăbdare să-mi termin anul ăsta primul volum din ceea ce se numește Omul din scrisori, adică o călătorie în universul epistolar al literaturii române. Și încă mă felicit că am refuzat o propunere prietenească de-a face cronică de teatru, ca să nu mai spun de alte ispitiri venite dinspre televiziuni...

D.C.-E.: Iată, în fine, și o întrebare singură. O zi obișnuită din viața dumneavoastră de azi - cum arată ea?
D.C.M.: Marea mea fericire mi-a fost și-mi este totodată marele dușman: libertatea totală de mișcare. Nu am slujbă fixă, n-am șefi, n-am program fix. De aici și autorisipirea bestială. Mă cheltuiesc într-o veselie, dar nu-mi pasă, de vreme ce sleirea devine una cu regenerarea. Noi avem program de pensionari, ne culcăm la 22, ne trezim la 6. Până la 9 și ceva, când îmi pleacă fetele de-acasă, facem în familie "raportul de gardă", răspund la mailuri și corectez ce-am scris ieri. Apoi vine articolul zilei, că-n halul ăsta am ajuns - nici o zi fără text obligatoriu. După asta, mă rostogolesc un ceas sau două prin Parcul Carol sau în Tineretului, și vin iute la lecturi. Am o carte pe pat, una la birou, pentru sublinieri în liniște, și alta pe canapea, în sufragerie, unde pun muzică - totul depinde de natura bucoavnei. Seara vine Tania cu vraful de ziare și reviste de peste zi, fugim la spectacole, prin vizite sau iarăși prin parc, dar cel mai mult bârfim "la parloar" cu aceeași patimă nestinsă de 30 de ani. Plus, firește, inevitabilul "știrism comparatistic", să-i spun așa, adică umblatul pe diferite posturi TV întru compararea manierelor de ambalare a noutăților. Iar la stingere, paginile de pe noptieră, câte-un Paris Match, un Lire, ceva...

D.C.-E.: Care a fost, stimate domnule Dan C. Mihăilescu, visul care v-a bântuit cel mai mult în adolescență? Ce ați fi vrut să faceți, să ajungeți, să fiți? Și cum stau în prezent lucrurile, privind în urmă, adunând și scăzând? Sunteți mulțumit cu ceea ce ați făcut, ați fi vrut să realizați mai mult, ați fi putut în alte condiții ori n-ați fi vrut oricum? Vă suprapuneți, acum, pe conturul ambiției autoformative și al visurilor de "mărire" specifice acelei vârste? Înainte de a vă mulțumi pentru toate răspunsurile oferite, mai am o întrebare, ultima: aveți vreun regret major?
D.C.M.: Cel mai mult și mai mult mi-am dorit să fiu medic pediatru. Încă de pe la 4 sau 5 ani, când eram la căminul de copii al Agerpres, mă uitam cu tristețe la fățucele plângăcioase ale dulcilor congeneri când mergeam la vaccin, și tare aș fi vrut să fiu eu cel care le face injecții fără să-i doară. Mai târziu, când eram confesorul fetelor din clasă ori din vecini, mă visam psiholog sau duhovnic, de unde și ideea de a da examen la Teologie. Cum spuneam, pasa mistică a adolescenței acneico-liricoase. În rest, alternez regretele cu nepăsarea și nostalgiile cu împăcarea, totul într-o - zic eu - bună resemnare. Regret enorm - câteodată, deci - că n-am luat definitiv calea Bibliotecii, a marilor sinteze, după care îmi spun că, totuși, am scris și tradus mii de pagini. Sau regret că nu mi-a fost permis să ies niciodată din țară până în 1990: dacă aș fi fost lăsat la bursa IREX de trei luni, în SUA, la Bloomington, în 1987, unde m-a propus doamna Bușulenga, dar unde Dan Ghibernea de la ASSP mi-a spus că am neapărat nevoie de-o pilă la Ceaușeasca ("Gogu Rădulescu e prea mic", a conchis el), poate mă făceam băiat serios, luam o temă barosană de cercetare și intram pe felia academo-universitară. Mai regret că nu am dat curs multelor invitații venite în ultimii ani de a ține cursuri sau conferințe la o facultate sau alta. În schimb, nu regret deloc că nu mi-am dat doctoratul. Prea îmi place să flirtez (și să mă laud) cu diletantismul, foiletonismul, plezirismul. Și mă alin cu gândul că tot ce am făcut am făcut cu enormă plăcere, ceea ce este esențial, nu-i așa? Fac parte dintre puținii oameni pentru care munca este jubilație, obligațiile sunt plăceri, iar jugul profesional garantează suprema libertate.

Regretul major nu prea ține de puterile mele, ci de destin. Mi-aș fi dorit nu doar o soră pe care s-o ador, dar să am și eu un tată care să mă ducă pe munți, la ski, la vânătoare, la patinaj, pe stadioane, la concursuri de înot, la canotaj sau la judo (unde nu m-a lăsat maică-mea, pentru care, săraca, cea mai mică mișcare a mea reprezenta un potențial pericol mortal!). Am o uriașă poftă de natură, care a crescut, vezi bine, direct proporțional cu intoxicarea livrescă.

"Visuri de mărire"?!? Eu?!? Doamne ferește. M-am știut dintotdeauna inapt de exercitarea puterii. Nu pot, nu vreau și nu știu să conduc. Sunt o natură mai mult reactivă decât adaptabilă. Și săptămâna trecută am refuzat conducerea unei reviste, după cum am refuzat, din 1990 încoace, trei posturi de director, unul de secretar de stat, funcții generoase în radio, la TVR ș.a.m.d.

Nu-i înțeleg pe oamenii care, din cât dețin mai mult, sunt tot mai înveninați de realizările altora. Mă bucur sincer de orice înseamnă construcție, creație, făptuire - în mâinile celorlalți. Avem cu toții o imensitate de datorii culturale și un teren infinit pentru a ne împlini fiecare după datul, talentul și forțele sale. Și atunci, la ce bun ura, veninul, disforia asta nenorocită, grotescă, otrăvitoare, megalomaniacală, care-i macină pe atâția oameni din jurul nostru, chit că au 20 sau 80 de ani?

Nu, în ce mă privește, sunt cât se poate de bucuros că stau încă pe două picioare, că sunt băgat în seamă, că mă ciupesc prin gazete junii literatori de câteva ori pe săptămână (semn de vitalitate concurențială, nu?), că-s încă lucid (presupun), că dau interviuri și mă simt împlinit din toate punctele de vedere, în ciuda inevitabilei senzații de ratare pe care o încerc din când în când.

În rest, îmi aduc aminte când și când de coșmarul copilăriei mele, pe care l-am visat, în chip bizar, de zeci de ori. Se făcea că mă uitam pe gaura cheii (ce poate fi mai ieftin psihanalizabil?) și-mi băga cineva de dincolo o andrea în ochi. O andrea lungă, dar care - culmea - spre stupoarea mea îngrozită, îmi traversa capul ușor, diafan, pufos, au ralenti, fără nici o durere. Mă întreb acum: nu cumva putem desluși aici o situație simbolică a istoricului literar, care se lasă cu voluptate străpuns de trecut, speriat și fericit totodată de ceea ce (crede că) simte?
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Enache/Marciuc[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 21.10.11 13:48

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Enache/Marciuc[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 17.08.11 9:38

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Enache/Marciuc[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 04.08.11 22:59

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Enache/Marciuc[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 03.08.11 16:48

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Enache/Marciuc[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 22.05.11 12:18

Dependentă de botox! Iuliana Marciuc a recunoscut că își menține expresia tânără cu injecții


Nemulțumită că trecerea anilor a lăsat urme vizibile pe tenul ei, Iuliana Marciuc a găsit secretul tinereții veșnice: injecțiile cu botox. Cum femeile roiesc în jurul lui Adrian Enache, iubitul său, vedeta apelează la multe artificii de înfrumusețare pentru a ține pasul cu "rivalele".



http://www.cancan.ro/showbiz/showbiz-intern/dependenta-de-botox-iuliana-marciuc-a-recunoscut-ca-isi-mentine-expresia-tanara-cu-injectii-164962.html

Iuliana Marciuc (43 de ani) arată din ce în ce mai bine. Preocupată la maximum de look-ul ei vedeta urmează o dietă săracă în calorii și, în plus, a apelat la câteva trucuri menite să-i șteargă, ca prin minune, câțiva ani de pe chip: "Da, recunosc că îmi fac injecții cu toxină botulinică. Am vorbit cu un chirurg estetician care mi-a zis că e bine să începi mai de tânără, decât să te trezești că e prea târziu. Ori eu, cum am o față expresivă, nu am vrut să aștept să mă trezesc cu șanțuri", a declarat Iuliana, pentru CANCAN.


Dacă micile înțepături cu efect miraculos nu au speriat-o deloc pe Marciuc, vedeta spune un "nu" categoric chirurgiei estetice: "La silicoane nu m-am gândit niciodată. Iar la vârsta asta cu atât mai puțin. Mi se pare periculos să ai un corp străin în trupul tău", ne-a mai povestit Iuliana. Cu multă voință, dar și cu eforturi financiare, iubita lui Adrian Enache a ajuns la o siluetă care-i permite să adopte aproape orice stil vestimentar.

Astfel, Marciuc merge de trei ori pe săptămână la sala de aerobic, dar a apelat și la alte tratamente de slăbit, nonchirurgicale: "Multe dintre terapiile pentru pierderea în greutate au dat rezultate și sunt dispusă să încerc tot ce este nou în domeniu. Voi apela și la o nouă metodă de remodelare corporală, non-chirurgicală, cu injecții care absorb grăsimea", ne-a mai spus Iuliana. Vedeta nu se uită la bani atunci când vine vorba despre felul în care arată, astfel că, pentru o singură astfel de ședință, va trebui să scoată din buzunar 600 de euro.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Enache/Marciuc[v=]

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 2 din 6 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6  Urmatorul

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum