Shafir[v=]

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Re: Shafir[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 25.02.14 22:12

http://www.observatorcultural.ro/La-Pensionaria-primavara*articleID_29823-articles_details.html

Doamna Beatrice Comănescu, director TVR Internațional, aflată în ajunul trecerii în rîndul pensionarilor (de unde îi urez „bun venit“), trage un „semnal de alarmă“ în legătură cu soarta Televiziunii Române în viitor. Aflăm de la domnia sa că președintele TVR, domnul Stelian Tănase, i-a ordonat să întrerupă transmiterea (mai bine zis, retransmiterea) unui episod din serialul documentar Moștenirea Clandestină, în care pretinsul domn „profesor“ Larry Watts își etala pentru a nu știu cîta oară, pe al nu știu cîtelea canal al televiziunilor locale, tezele securiste prezentate de domnia sa în două volume, al căror titlu nu îl menționez pentru a nu le mai face și eu o nemeritată reclamă. Lezînd deontologia jurnalistică și atribuțiile manageriale de care dispune, Stelian Tănase ar fi introdus, în numele luptei împotriva comunismului, cenzura, într-un nemaiîntîlnit atac la adresa libertății de exprimare, lasă să se înțeleagă doamna Comănescu. Așa să stea, oare, lucrurile?
Apartenența lui Larry Watts la cercurile securiste nu este un secret pentru nimeni și (în afara lui însuși) nu este negată de nimeni. Cel puțin nu în mod credibil. Nu mai reiau aici numeroasele indicii bazate pe neobișnuitul său traseu „științific“ din România. Lucrurile sînt bine cunoscute, începînd cu autorecrutarea domniei sale printre sprijinitorii reabilitării Mareșalului Antonescu, alături de Iosif Constantin Drăgan, în anii ’80, și continuînd cu legăturile cu figuri care participă și azi la lansarea „operelor“ domniei sale. O deontologie jurnalistică minimală i-ar fi impus producătoarei programului, Monica Ghiurco, să nu se rezume la întrebări binevoitoare adresate domnului Watts, ci să ceară reacția altor istorici ai comunismului, pe care i-ar fi găsit pe întreg mapamondul, de la Washington (Vladimir Tismă­neanu, Dennis Deletant) la București (de exemplu, profesorul Adrian Cioroianu) sau, horribile dictum, la Cluj (sussemnatul).
Libertatea presei, atît de (greșit) invocată în România postcomunistă, nu impune saturarea opiniei publice cu afirmații dubioase, în care independența unui stat este transformată în apărarea bunăstării unei familii dictatoriale, indiferent de presupusul patriotism al acesteia. Asemenea afirmații ar fi necesitat – peste tot în lume – chestionarea și celor care sînt de altă părere. Așa se fac documentarele profesioniste, în toată lumea. Cei care sînt de părerea lui Larry Watts au destule canale unde s-o exprime, și o fac cu prisosință. Așijderea și apărători ai acestora, de genul fraților Roncea. Dar televiziunea națională este finanțată și din banii plătitorilor de impozite, care ar trebui să audă și alte păreri. Pe aceștia, doamna Comănescu a preferat să-i ignore, nerezistînd senzaționalismului de două parale, care (e drept) se vinde bine acolo unde autovictimizarea combinată cu mîngîierea egoului național este o rețetă ce rareori dă greș. La aceasta se adaugă și ușurința cu care diferite televiziuni se precipită în acordarea gradelor academice. Dl „profesor“ Watts, din cîte știu, nu predă la nici o universitate din țară sau din străinătate care să-i fi conferit măcar gradul de lector invitat.
Salut gestul lui Stelian Tănase de a-și fi asumat responsabilitatea ce îi revine și sper din toată inima să nu rămînă o simplă floare. Iarna de care pare-se că ne despărțim durează de prea mult timp în mass-media românească.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Shafir[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 24.10.12 8:52

Michael SHAFIR - Scrisoare deschisă domnului Crin Antonescu


Domnule Crin Antonescu,

Vă mulțumesc. Făcînd-o, ca să mă exprim eufemistic, de oaie cu George (Gigi) Becali, m-ați ferit să fiu (sau să rămîn) un bou. Am aderat la (ba chiar am și inițiat întrucîtva) apelurile trimise forurilor europene în urma ipocritelor lor comportamente, ce acuzau „lovituri de stat“ și alte bazaconii. Nu am cum să regret exprimarea unui adevăr.

Una din aceste scrisori le atrăgea atenția acestor foruri că președintele suspendat Traian Băsescu se făcuse, în cîteva rînduri, vinovat de rasism și de xenofobie. Mai nou-aliatul domniei voastre, Gigi Becali, l-a depășit de atîtea ori, încît Băsescu devine eligibil (după încheierea mandatului, bineîn­țeles) pentru postul de președinte al unei viitoare Organizații Internaționale pentru Combaterea Rasismului Inconștient. Sau a Misoginismului Inconștient. Aș putea, de asemenea, să le sugerez coreligionarilor mei să ia în considerare numirea domnului Traian Băsescu în fruntea unei organizații (de data aceasta, naționale) pentru lupta împotriva neolegionarismului. Și las imaginația atît de productivă a domniei voastre să sugereze o colaborare oficială a aceluiași demnitar în cadrul (sau pe lîngă) UDMR, eventual combinată cu funcția de conducător al galeriei CFR, în Clujul (napocean) al pupilului său, Emil Boc.



Domnule Crin Antonescu,

Să presupunem că aveți dreptate și că geniala dumneavoastră manevră va aduce voturile pentru USL a zeci și poate chiar a sute de mii de „steliști“ și a altelor celeste corpuri verzi. Ați pierdut, în schimb, voturile a cîteva sute, poate o mie sau două, de intelectuali care nu vă vor ierta și nu vor consimți, așa cum nu o face nici subsemnatul, să se numere printre gloatele care invocă pe stadioane „soluția Antonescu“. Aceasta nu se referea la domnia voastră, dar acum pot s-o facă. Afacerea e aparent rentabilă, prin cooptarea, pe lîngă dumneavoastră, a lui Gigi Becali.

Numai că știți cum e cu socoteala cea din tîrg. Mîine, poimîine te pomenești că „intelectualii lui Băsescu“ se cer contraponderați de alții, „ai lui Antonescu și Ponta“. Presupun că scontați să-i mobilizați pe aceștia din urmă prin aceleași mijloace extrem de convingătoare prin care „ai lu’ Băsescu“ se raliază de teama pierderii blidului.

În ciuda convingerilor partenerului Becali, vă asigur însă că nu chiar toată suflarea e de vînzare. Și chiar de ar fi… Ce ați face în acest scop? Ce le-ați oferi drept capital simbolic? Comunismul a fost condamnat, național-comunismul a fost reînviat (cu aportul interimar al domniei voastre). Nu mai rămîne decît să îmbrățișati transformarea țării (scuzați, a Țării) într-una „ca soarele sfînt de pe cer“. Prin noi înșine, bineîn­țeles.



Domnule Crin Antonescu,

La cuplul Neamțu-Baconschi răspundeți cu Jiji. Nu pot decît să trag trista concluzie că dreptatea e de partea celor care scandau, în Piața Universității din București, în iarna trecută: „PDL-USL, aceeași mizerie“. Chiar dacă motivele lor nu sînt chiar motivele mele.

Îmi exprim, încă o dată, tristele mulțumiri la adresa domniei voastre, după ce v-ați aliat cu Gigi Becali.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Shafir[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 04.09.12 13:17

Michael SHAFIR - Cîteva rînduri despre politizarea Holocaustului

Prin intermediul unui amic din Timi­șoara, primesc cu întîrziere un articol publicat în Adevărul de Timișoara, la data de 9 august, precum și copia unei „note“ sau așa ceva de pe blogul lui Vladimir Tismănea­nu, pe care nu-l frecventez din motive de igienă multilateral dezvoltată.

Articolul reproduce o scrisoare a domnului profesor dr. Marcel Tolcea, de la Univer­sitatea de Vest din Timișoara, urmare a scrisorii trimise oficialilor Uniunii Europene de către cîțiva semnatari, printre care m-am numărat. Directorul Muzeului de Artă din Timișoara atrage în această scrisoare atenția semnatarilor asupra numirii domnului Dan Șova în poziția de ministru, amintindu-ne că avem de a face cu un „negaționist al Holo­caustului“, fapt notat ca atare de către presa internațională. Același distins profesor, laureat al medaliei de onoare „Prieten al comunităților evreiești din România – Iubitor de pace și iubitor de oameni“, apelează, printre alții, la subsemnatul, în calitate de „denunțător“ al „derapajelor xenofobe și ale antisemitismului“ în România, chemîndu-ne să luăm distanță față de această numire.



Ceea ce domnul Marcel Tolcea făcea implicit, Vladimir Tismăneanu face explicit. Dînsul îl felicită pe domnul Tolcea pentru „verticalitatea atitudinii sale“, afirmînd mai departe: „Atunci cînd premierul plagiator nu­mește ca ministru pentru relațiile cu Par­lamentul pe un negaționist dovedit al Ho­locaustului, riposta trebuie să fie rapidă și fără urmă de ambiguitate. Să adaug că senatorul PSD Dan Șova este absolvent de Istorie (pe lîngă Drept), asemenea președintelui interimar Crin Antonescu, cel care l-a confirmat în funcție. Avem de-a face cu ceea ce Andrei Pleșu numește obscenitatea publică. Salut aici protestul Societății civile și al unor intelectuali în legatură cu această numire strigătoare la cer. Cine tace, consimte“.

Vladimir Tismăneanu ne-a obișnuit mai demult cu autoportrete denunțătoare. Stă la oglindă, își scoate pensula, își scotocește memoria primăvăratecă (ei, da, numai la colț cu Primăverii, dar nu din vina lui) și pictează surrealist. Obscen public, vorba lui Pleșu. Cel care l-a creat pe „fondatorul“ Noii Republici și a transformat un insignifiant teolog cu o sfîntă tinerețe legionară într-un director fără operă al unui institut pentru cercetarea crimelor comunismului dă lecții despre semnificația consimțirii. Cel care nu mai prididea cu laudele la adresa unei cărți a lui Sorin Lavric despre Constantin Noica, volum bazat numai pe interviuri cu foști (?) legionari, dă lecții despre tăcere și pericolele sale. Ultraintervievatul la B1 TV, unde apologetul lui Corneliu Zelea Codreanu, Ion Cristoiu, își etalează băsescianismul seară de seară, vrea să ne învinovățească colectiv de colaboraționismul cu puterea (vai de ea) pucistă (mie-mi spui?). Ca și Vladimir Tismăneanu, Cristoiu are multiple „trecuturi inutilizabile“. Ca și el, gama acestora e suficient de largă pentru a acoperi mai tot spectrul ideologic și personal, y compris Nicu Ceaușescu. Și Vla­dimir Tismăneanu s-o fi molipsit de sentimentul acut al infailibilului în patul în care doarme cînd vine la București. Patul lui Nicolae Ceau­șescu. Și, să nu uităm, plagiatorul Tismă­neanu, o acuză la care nu a îndrăznit niciodată să-mi răspundă decît aluziv sau prin interpuși, ne dă lecții despre colaborare cu plagiatori (a se vedea, în acest sens, articolul meu „Scrisoare (ultra) deschisă“, apărut în Observator cultural, nr. 382, 26 iulie 2007; de asemenea, poate fi citit și un răspuns pe care i l-am dat domnului Bogdan Cristian Iacob, „Despre clarificări nebuloase, plagiate, imposturi și carierism“, publicat în Observator cultural, nr. 406, din 17 ianuarie 2008).



Problema politizării Holocaustului este însă mult mai serioasă decît pare. Utilizarea Holocaustului în răfuieli politice de o cu totul altă natură pune în umbră un fenomen transpartinic, îndrăznesc să spun transsocietal. Fie din rea-voință, fie din necunoaștere transmisă și generațional, dar, în același timp, combinată cu lipsa disponibilității pentru cunoașterea faptelor, Holocaustul continuă să fie ig­norat și, paradoxal, manipulat în același timp. Doamna europarlamentar Norica Ni­colai (aceeași care, cu ani în urmă, pe a­tunci „țărănistă“, afirma că în spatele îndemnurilor la recunoașterea oficială a Holocaus­tului în România se ascunde numai dorința de a stoarce săraca țară de bani) găsește o paralelă inedită pentru a-și ilustra justificata indignare față de transformarea Parchetului în instrument politic băsescian: procurorul Du­mitru Săracu la procesul lui Ion Antonescu.

’Telectualii lu’ Băsescu sînt plini de indignare la adresa lui Dan Șova după afirmațiile justificat înfierate de domnul Tolcea, dar trec cu vederea și mai ales cu urechile că, la ace­eași emisiune prompt organizată la B1 TV, un politician băsist, ba chiar candidat al PDL la alegerile locale ce urmau să vină (l-am numit pe Silviu Prigoană) face exact aceleași afirmații ca Șova și susține că fotografiile de la Pogromul de la Iași afișate de către organizatorii dezbaterii fuseseră făcute în Ger­mania sau în altă parte, deoarece în România n-au existat nici lagăre, nici vagoane cu care se transportau evrei.



Poate nu mai puțin grav, și în rîndurile co­munității evreiești a pătruns aceeași politizare combinată cu lupte personale ale micii politici evreiești. Și nu mă refer aici la „opera“ pseudoistoricului afacerist și admirator a lui Gheorghe Buzatu din care cita Șova – pentru că e bine să-i cităm pe evrei atunci cînd ne convine. Dacă Alexandru Flo­rian, directorul interimar al Institutului pentru Cercetarea Holocaustului în România, este acuzat de către Vladimir Tismăneanu că i-ar fi luat apărarea lui Șova din motive de subordonare ierarhică față de Oficiul Pri­mului Ministru (de fapt, Alexandru Flo­rian afirmase că, spre deosebire de alții, Șova, cel puțin, și-a cerut scuze și intenționează să se implice faptic în organizarea de seminarii despre Holocaust), iată că nici în comunitatea de la București „nu-i pace sub măslini“. Erwin Simensohn, președintele comunității, este atacat pentru afirmația „doar în România poți să negi Holocaustul și să fii numit ministru“, ceea ce unii au considerat o poziție prea radicală. Alții sînt de părere că motivele criticii nu au nimic de a face cu afirmația în sine, ci mai degrabă cu rivalități personale de o cu totul altă natură. Dacă așa stau lucrurile, nu acesta era momentul cel mai nimerit pentru etalarea lor.
Pentru a nu lăsa loc nici unui semn de întrebare, sînt convins că 1) numirea domnului Șova este scandaloasă și că 2) politizarea Holocaustului este neavenită și, în anumite cazuri, cum ar fi cel al lui Vladimir Tismă­neanu, chiar grețoasă. Nu mă voi preta la acest joc.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Michael SHAFIR - Leon, (ne)înțeleptul

Mesaj Scris de Admin la data de 20.12.11 21:03

Michael SHAFIR - Leon, (ne)înțeleptul

Vestea m-a prins la Bordeaux, unde fusesem invitat pentru a conferenția la Universitatea „Victor Sagalen“ și la muzeul din localitate. O ciudată coincidență făcea să ne fi cunoscut la o conferință în Franța (Paris, 1985) și să ne despărțim tot așa. Pînă m-am reîntors la Cluj și am făcut față unei săptămîni deosebit de încărcate, se scrisese deja mai tot ce trebuia să se scrie despre Leon Volovici, inclusiv în paginile acestui săptămînal. Revista 22, precum și publicația on-line Acum, dar și alte publicații din România și din Israel îi dedicaseră, de asemenea, cîteva articole. Și atunci, de ce aceste rînduri?

Poate pentru a întîmpina un pericol ce se întrevede deja la orizont: schimbarea la față a lui Leon. Dacă Ion Coja, specialist fără pereche în transformarea oricărui evreu decedat în evreu bun (inversînd astfel lozinca Mișcării Legionare în slujba căreia trudește), poate afirma că istoricul Holocaustului românesc Jean Ancel i-ar fi cerut iertare pe patul de moarte, de ce ne-am mira să citim mîine că Leon Volovici și-ar fi reconsiderat opera în același spirit înainte de a ne părăsi? La Washington, un profesor american, odată specializat în politologie și azi inegalabil în necrologie și în autolegitimare prin proximitate, se precipită să reproducă o dedicație scrisă de Leon Volovici cu mulți ani în urmă, cînd noi toți mai credeam în dispărutul politolog. Prietenii l-au auzit însă pe Leon exprimîndu-și (da, și el!) regretul pentru a nu fi depistat la timp caracterul uman ascuns în spatele acelor volume, pe atunci remarcabile.

Mi se poate reproșa subiectivismul. Nici prin gînd nu-mi trece să-l ascund. De ce aș face-o, din moment ce l-am etalat chiar atunci cînd mi-am exprimat și dezamăgirea față de produsul Comisiei Tismăneanu, și modalitatea în care a fost decisă componența acesteia? Leon mi-a reproșat atunci lipsa de înțelepciune. Era de părere că cele două aspecte nu ar fi trebuit să fie unite, impactul criticii fiind astfel diminuat. Probabil că avea (ca de obicei) dreptate. Dar și azi aș proceda la fel.

O veche zicală evreiască spune că cel deștept știe să iasă dintr-o situație în care cel înțelept știe să nu intre. Hegel, care considera iudaismul ca fiind vetust, diferenția între „Verstandt“ și „Vernunft“. Marele filozof german nu știa, desigur, că nu face altceva decît să confirme propria-i afirmație că oamenii (uneori chiar filozofii, după cît se pare) nu sînt decît instrumente inconștiente în mîinile Istoriei (cu i mare, bineînțeles). Spre deosebire de mine, Leon Volovici a cunoscut înțelepciunea. Cînd Gabriel Liiceanu încerca să-l mobilizeze în rîndurile unei deșănțate campanii împotriva lui George Voicu, determinate de publicarea în Les Temps Modernes a traducerii unui articol al acestuia din urmă, în care lua atitudine față de transformarea lui Mihail Sebastian în „fratele“ de suferință al filozofului român, aducînd argumentul publicării, la Editura Humanitas, a vestitului Jurnal adnotat de către Leon. Acesta îi răspundea într-o scrisoare: „Nu avem ce regreta, nici dumneavoastră, nici eu“.

În schimb, politologul-necrolog sus-menționat, după ce se exprimase el însuși (alături de Dan Pavel) critic la adresa încercării de reabilitare a generației ’27 la Humanitas, i se alătura lui Mihnea Berindei și lui Nicolae Manolescu în efortul de a-l convinge cu mijloace nu tocmai „koșer“ pe Claude Lanzmann, editorul prestigioasei publicații franceze, să revină asupra celor afirmate de George Voicu. Mărturie stă tocmai jurnalul Monicăi Lovinescu, al cărei continuator se pretinde politologul-necrolog.

Dar cine poate da de capătul alianțelor și mezalianțelor dîmbovițene? Liiceanu (ca și Paul Goma și, vai! ca mulți alții) își exprima revolta față de numirea unui fiu de comunist în fruntea comisiei, pentru ca apoi să devină nu numai marele susținător al produsului final, dar să-l și publice la editura pe care o conduce, în locul publicării inițial plănuite la Polirom. Și cîte n-ar mai fi de spus dacă subiectul acestui articol n-ar fi Leon și dispariția sa…..

Dar pînă și înțeleptul Leon știa că uneori atitudinea publică este de neevitat. Mărturie stă articolul publicat, în ciuda grelei suferințe prin care trecea, în revista electronică Acum, la data de 25 aprilie 2011, sub titlul „Din nou despre «Ura fără noim㻓. După cum scriam cîndva, „războaiele evreilor“ sînt lungi. Aș adăuga faptul că ele depășesc uneori limitele bunului-simț. Cînd o personalitate israeliană de origine română angajată în dăunătoarea dispută „Shafran vs Filderman“ l-a atacat pe istoricul Liviu Rotman în termeni neostaliniști, Leon (care înainte de deces a apucat să finalizeze editarea celui de-al doilea volum al memoriilor lui Wilhelm Filderman) s-a exprimat răspicat și în termeni neechivoci.

Cu Leon am fost pe aceeași baricadă istorică, dar și politică. Atît în Israel, cît și în România. Da, Leon a fost un om al concilierii și al reconcilierii. Între evrei și români, între israelieni și palestinieni. Sîntem mai puțini și, sigur, mult mai slabi după plecarea lui. A fost neînțelept ce ne-ai făcut, dragă Leon. Dar avem datoria să-ți ducem angajamentul mai departe, atît cît ne-o mai fi dat și nouă. Ne știm între noi. Iar Mark, fiul lui Leon, care îi pășește pe urme ca intelectual angajat, o știe cel mai bine.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Negare, trivializare si comparatie

Mesaj Scris de Admin la data de 29.07.11 3:54

Negare, trivializare si comparatie

Michael SHAFIR
Intre negare si trivializare prin comparatie. Negarea Holocaustului in tarile postcomuniste din Europa Centrala si de Est
Editura Polirom, Colectia „Document“, Iasi, 2002, 160 p., f.p.


Un autor: Michael Shafir

Stilul riguros al lui Michael Shafir, implicarea la nivelul operational al stiintelor politice, controlul atent al surselor i-au creat autoritate ferma in afara, relativa insa in tara unde s-a nascut. Am avut ocazia sa vorbesc despre Shafir pe larg, cu Cas Mudde, unul dintre specialistii europeni ai extremismului. Desi nu in toate in acord cu perspectiva colegului de breasla, caruia ii nota radicalitatea, s-a referit elogios la studiile lui Shafir. Si, parca, cu o oarecare invidie fata de puterea acestuia de a „face opinia“ asupra regiunii in care s-a specializat, opinie urmata de cercetatori si oameni de decizie.
Dintre politologii care si-au urmat o frumoasa cariera stiintifica in strainatate, cel mai prezent si popularizat la noi este de departe Vladimir Tismaneanu. Dar cind avem o problema de intelegere a dimensiunilor identitare in societatile comuniste si postcomuniste, cel care l-ar alege pe Shafir nu greseste.

Michael Shafir a plecat din Romania in anul 1961. Si-a luat doctoratul in Stiinte politice la Universitatea Ebraica din Tel Aviv, iar ultima parte a carierei si-a desfasurat-o in structurile de cercetare ale postului de Radio Europa Libera, ca specialist in Europa Centrala si de Est. Printre altele, este redactorul-sef al bilunarului electronic East European Perspectives. Cartea sa Romania: Politics, Economics, and Society. Political Stagnation and Simulated Change, publicata la Londra in anul 1985 constituie o referinta in literatura de specialitate a domeniului.
Volumul aparut la Polirom la sfirsitul anului 2002, Intre negare si trivializare prin comparatie. Negarea Holocaustului in tarile postcomuniste din Europa Centrala si de Est, este varianta romaneasca a studiului aparut in engleza tot in 2002, in Colectia „ACTA“ editata de Centrul International pentru Studierea Antisemitismului. Dau acest detaliu nu doar pentru a indica miza studiului – accesul unor categorii diferite de cunoscatori de limba romana la ideile autorului. In cel putin un punct, diferenta dintre variante merita notata.

La Bucuresti, Shafir este cunoscut mai ales prin citeva texte polemice. Articolul aparut in revista Sfera politicii, O tragicomedie in desfasurare (1998), a devenit o referinta pentru relatia dintre negationism si competitiile de ordin cultural pe care le implica. Ca demonstratie a excelentei polemice, as aminti insa cititorului schimbul de replici pe care Shafir l-a avut cu George Pruteanu in 1996, cind ultimul lansase campania impotriva cererilor UDMR privind invatamintul in limba maghiara.
In sfirsit, ar fi de remarcat urmatoarea nota de pe pagina doi a volumului: „Drepturile de autor pentru acest volum sint donate si se vor imparti in mod egal intre Asociatia Evreilor din Romania – Victime ale Holocaustului si Fundatia Academia Civica – Memorialul Sighet“. Cine a publicat la Polirom stie ca drepturile de autor nu imbogatesc pe nimeni. Dar valoarea gestului lui Shafir nu asa se masoara. Asupra ei voi reveni.


Negarea Holocaustului in tarile postcomuniste

Shafir se ocupa in volumul sau de trei categorii de negationism: negationismul integral, constind in respingerea „fara nici un «doar si poate» a insasi existentei Holocaustului“; formele „deflectoare“, care depun eforturi in a canaliza culpabilitatea pentru Holocaust – pe care autorii il recunosc – in alte directii; negationismul selectiv, combinatie a precedentelor. Un capitol este dedicat „trivializarii prin comparatie“ a Holocaustului. Intre scopurile declarate ale autorului, se afla si acela de a solutiona disputa „Holocaust vs. Gulag“ si afirmarea-explicarea unicitatii Holocaustului, in termenii unei esentialitati calitative.
Negarea Holocaustului nu ar fi o particularitate a Europei Centrale si de Est, specifica este insa interactiunea acesteia cu mostenirea comunista. Exceptind anii imediat postbelici, istoriografia sovietica si modelul preluat de celelalte tari comuniste au „nationalizat si internationalizat“ simultan Holocaustul. Victimele evreiesti au fost transformate in victime locale si, respectiv, au „disparut“ in categoria mai generala a victimelor fascismului. Sint multe exemple privind felul in care a fost escamotata identitatea victimelor din lagarele de concentrare in Uniunea Sovietica, Polonia, Cehoslovacia, Slovacia, Ungaria si Romania.

Partidele de „intoarcere radicala“ la perioada antecomunista – spune Shafir impreuna cu alti autori pe care-i invoca –, sint mult mai interesate de punerea la indoiala a Holocaustului decit formatiunile „continuitatii radicale“ – a progeniturilor national-comunismului. Primele nu au resursele ultimelor si ca urmare, sint motivate sa-si gaseasca sprijinul in altceva, cum ar fi identitatea la nivel simbolic. Iar asta presupune recitirea istoriei.
Revenim. Michael Shafir propune, pe urma termenului lui András Kovács: „antisemitism importat sau re-importat“, distinctia dintre negationistii „cinstiti“ si cei „necinstiti“. In capitolul Negarea integrala, este trecuta in revista cazuistica central-europeana a proceselor penale deschise impotriva negationistilor pur singe. Boleslaw Tejkowski a fost condamnat la doi ani cu suspendare pentru teoriile lui fantasmagorice privind conducerea Poloniei postcomuniste, ca si a episcopatului polonez – incluzindu-l pe cel ce a ajuns Papa Ioan Paul al II-lea –, considerati de Tejkowski „evrei deghizati“. Holocaustul ar fi fost, dupa el, o conspiratie evreiasca conceputa pentru ascunderea progeniturilor in manastiri si cucerirea, astfel, a Bisericii din interior. Dariusz Ratajczak a ajuns in fata instantei pentru publicarea unei carti care imbratisa teoria negationista a „minciunii de la Auschwitz“. Completul de judecatori l-a achitat, considerind actiunea sa fara „daune sociale grave“. Vladimir Skoupy, liderul Aliantei Nationale, a fost condamnat la un an inchisoare si patru ani in caz de recidiva pentru un articol in care anunta punerea la dispozitia evreilor, gratuit, a transportului catre lagarele de exterminare. Albert Szabó si István Györgös, membri ai Miscarii Ungariste, au fost trimisi in justitie pentru declararea Holocaustul drept o farsa.
Negationismul romanesc este prezentat copios, figura sa centrala fiind Radu Theodoru.

„Negarea deflectiva“, noteaza Shafir in capitolul cu acest titlu, „este o forma specifica a sindromului general al «externalizarii vinovatiei»“ (p. 49). Trei ar fi categoriile care impart pacatul pentru Holocaust (acesta, ne-negat dar minimalizat): germani in exclusivitate; grupuri considerate „aberatii“ in cadrul propriei natiuni; evreii insisi.
Prin citeva exemple, Shafir argumenteaza enuntul lui István Déak: „…sute de mii de estoni, lituanieni, ucrainieni, romani, rusi si de membri ai altor nationalitati au participat cu entuziasm la uciderea in masa a evreilor“ (p.51). Tot aici, Shafir reproduce o memorabila observatie a lui Jan Bloñski: „Poti fi asociat la vinovatie fara a participa la crima“ (p.52). Cazul polonez se bucura de detaliere, fiind si mai complicat, natiunea poloneza avind ea insasi, dupa cum remarca Shafir, statutul de natiune-victima. Distinctia dintre antisemitismul autentic si „antisemitismul utilitar“ are ca model tot un caz polonez, si nu unul oarecare: atitudinea lui Lech Walesa atunci cind sustinatorii sai iudaizau rivalii la presedintie.

In Ungaria, similaritatile ideologice dintre guvernul Antall si guvernul Orban se recunosc din interpretarea locului jucat de maghiari in exterminarea a 550.000 de evrei pe teritoriul Ungariei si, in legatura cu aceasta, a rolului istoric al lui Horthy. Despre ultimul se spune: „Desi multi romani, slovaci si croati se simt nedreptatiti de tratarea preferentiala de care se bucura Horthy in istoriografia occidentala a celui de-al doilea razboi mondial, amiralul de pe lacul Balaton nu apartine categoriei de criminali de razboi din care fac parte Antonescu, Tiso sau Paveliæ“ (p. 58).
Pentru politica partidului lui Csurka, Shafir foloseste denumirea de „antisemitism mascat, codificat“. O forma sofisticata de deflectare a vinovatiei ar fi datorata lituanienilor, care marcheaza Ziua Holocaustului la 23 septembrie, cind a fost lichidat ghetoul de la Vilnius, in 1943; si nu la 23 iunie cind, aminteste Shafir, „lituanienii aveau sa macelareasca evrei inainte ca trupele germane sa fi intrat in oras“ (p. 63).

Negationismul deflector romanesc este reprezentat de Maria Covaci, Alex. Mihai Stoenescu, Petre Turlea, Gheorghe Dumitrascu. Spre deosebire de cel maghiar, el beneficiaza de „aportul“ anterior al regimului Ceausescu. Forma „ceva mai versatila a negationismului deflector“, care consta in reducerea crimelor impotriva evreilor la „aberatii“ marginale, se gaseste la Nicolae Minei, Aurel Keretki, Maria Covaci, Mircea Musat. Dar il gasim aici, pour la bonne bouche, si pe Ion Iliescu, al carui rol a fost mult timp scapat din vedere si datorita laudelor si sprijinului dat lui de catre Rabinul Moses Rosen, la inceputul anilor ’90. Asta o spun eu, nu Shafir, si chiar as insista asupra responsabilitatii lui Ion Iliescu pentru lansarea miscarilor ultranationaliste, care au avut in recuzita si antisemitismul.
Pentru Shafir, atribuirea vinovatiei Holocaustului evreilor insisi este, spre deosebire de celelalte forme de negationism, o forma indubitabila de antisemitism. Cercetatorul gaseste mai multe explicatii pentru acest fenomen. Iata argumentele: deicidul; puterea evreiasca l-a creat pe Hitler; Hitler a trebuit sa actioneze in legitima aparare. La acest punct, Romania este prezenta cu o cazuistica bogata, care depaseste cu mult ceea ce s-ar stringe din presa extremista. Fenomenul nu este insa unul autohton. Iata de ce, alaturi de Gheorghe Buzatu, Alex. Mihai Stoenescu, Adrian Paunescu, il vom gasi, cu sustineri impardonabile, tipice „lunaticilor“ din Europa Centrala si de Est, pe presedintele croat Franjo Tudjman.


Trivializarea prin comparatie

Capitolul V al cartii este poate cel mai incitant pentru dezbaterile culturale. Shafir propune o definitie, in sfirsit, suficient de riguroasa, a trivializarii prin comparatie a „Holocaustului, ca distorsionare intentionata a istoriei si semnificatiei acesteia, fie prin recurgerea la «umanizarea» istoriei locale in comparatie cu atrocitatile comise de nazisti, fie prin compararea Holocaustului cu suferintele in masa la care au fost supuse largi paturi ale populatiei [...] de-a lungul istoriei“. Referirea la „deformarea istoriei“ si la „intentie“ atribuie sintagmei o certa flexibilitate.

Printre exemple, avem surpriza sa-l descoperim pe fostul ministru de Externe ungar, Géza Jeszenszky, cu o formulare de genul: „Ungaria a trecut ea insasi printr-o experienta traumatica si care poate fi asemanata Holocaustului: Tratatul de la Trianon“ (p.112). Intre autohtoni ii gasim pe Ion Coja, Tudor Voicu, Adrian Paunescu, Radu Theodoru. Primul declara fie ca evreii trimisi in Transnistria nu erau cetateni romani, fie ca in lagarele americane unde erau internati japonezii neloaiali conditiile erau mai dure, fie invoca libertatea de miscare a evreilor deportati. Conform lui Paunescu, evreii ar fi fost deportati in Transnistria „pentru a-i salva de la foametea pe care o indurau romanii din tara“ (p. 110)! Poetul ceausist ofera modelul acelei forme de trivializare care consta in „transformarea victimelor evreiesti in pierderi regretabile, dar banale, cauzate de razboi“ (p.112).
Michael Shafir paraseste exemplele de trivializare vulgara, evidenta, pentru a deschide subiectul mult mai sensibil al comparatiei intre Holocaust, Gulag si alte masacre din istorie. „Este legitima comparatia?“, se intreaba Shafir, pentru a se concentra asupra ei.

Shafir considera drept caz de trivializare prin comparatie argumentul simetriei, conform caruia Gulagul si Holocaustul ar fi in relatie de „egalitate relativa“. La fel, plasarea Holocaustul in umbra Gulagului, prin argumentul ca victimele Gulagului au fost mult mai numeroase. Sint invocate ideile „martirajului competitiv“ (termenul lui Vladimir Tismaneanu), prezumtia „monopolului suferintei“ (printre altii, este citat Nicolae Manolescu), cautarea unei „facturi de absolvire reciproca“ (Vygantas Vareikis).
Argumentul evreu = bolsevic joaca un rol major, in tot acest esafodaj, in toate tarile central-europene, in ciuda futilitatii sale, pe care Shafir o probeaza in detaliu. Este amintit in acest sens Gabriel Liiceanu si identificarea de catre directorul Editurii Humanitas a evreului cu „acela care, intr-un ceas al istoriei, purtase uniforma victimei“ ca „sa o imbrace acum pe cea de calau“ (p. 122). Se fac referiri la Nicolae Manolescu si Dorin Tudoran. Cristian Tudor Popescu, Buzatu si Coja sint numiti pentru promovarea ultra-gauchistului evreu Norman Finkelstein si a temei sale, „industria Holocaustului“.
Shafir enunta o intrebare importanta: „Se poate sau nu stabili acea comunitate de vederi care sa admita si sa respecte enormitatea crimei Gulagului, fara a pune la indoiala singularitatea Holocaustului“? (p. 125). In termenii lui Jean-Charles Szurek, intrebarea devine: Se poate gasi o cale care sa duca la o „memorie democratica“? Cercetatorul aflat astazi la Praga adauga: „este sau nu posibil sa afirmi singularitatea sau unicitatea Holocaustului si in acelasi timp sa accepti dimensiunea genocidala (numeric mult mai ridicata) fara precedent a Gulagului?“ (p.126). Tema Holocaust vs. Gulag este confruntata cu teza unicitatii Holocaustului.

In pregatirea raspunsului sau, Shafir ia distanta – pina la a vorbi despre interpretari „scandaloase si injurioase“ – fata de istoricii evrei care prefera distinctii comode. Una ar fi cea rezultata din considerarea comunismului – de catre Steven Katz – ca un sistem unde motivatiile utilitare, „desi josnice“, au prevalat in cele din urma asupra „fanteziilor ideologice si ale mortii“. El supune criticii cele trei cauze principale pe care Yehuda Bauer le considera determinante pentru argumentarea unicitatii Holocaustului in raport cu alte genocide: a) fenomenul a avut la baza motivatii ideologice; b) a fost global; c) a avut intentia totalitatii. Pentru Michael Shafir, doar ultima rezista. El sustine deci teza unicitatii Holocaustului, dar asuma si teza caracterului genocidar al comunismului. Il citez din nou: „…mi se pare ca istoricii, politologii, filozofii si alti intelectuali evrei au datoria sa se intrebe daca ei insisi nu se fac vinovati de trivializarea altor genocide“ (p. 131). Si: „Nu exista nici un motiv care ar face Holocaustul incomparabil cu Gulagul, fie si numai faptul ca, indiscutabil, ambele apartin fenomenului genocidal... Dar, cind comparatia este facuta cu scopul de a nega sau cu cel al minimalizarii reciproce si/sau cu cel de a anula ceea ce este inerent unic Holocaustului sau Gulagului, atunci a incetat cautarea similitudinilor si s-a pasit pe odiosul cimp minat al negarii istorice“ (pp. 131-132).

Prin astfel de rinduri, cartea lui Michael Shafir face un efort remarcabil pentru a implini scopul declarat: „…sa gaseasca solutii pentru disputa Holocaust vs. Gulag“. Comentariul devine intim cu gestul pe care l-a dorit simbolic, asa cum si este, de a-si imparti drepturile de autor Asociatiei Victimelor Holocaustului si Memorialului Sighet. Cartea devine in acest sens un act, un semnal de reconciliere din partea unui militant evreu (voi reveni).
Merita remarcata scriitura volumului: stilul fluent, model anglo-saxon, al cuiva care scrie, totusi, o carte cu miza stiintifica. Pentru a mentine claritatea discursului, multe informatii, chiar importante, sint trimise la subsol – fapt care nu le dilueaza in nici un fel semnificatia, dar pune in valoare analiza. Informatia si bibliografia nu sint tratate retoric, ca demonstratie enciclopedista, ci sint partenerul de creatie al cercetatorului. Fac aceasta remarca si pentru ca ne aflam intr-un timp al asaltului de publicatii care folosesc procedeul contrar.


Mai multe observatii. Antisemitism si psihologie

Intre negare si trivializare prin comparatie nu-si va atinge tinta daca nu va relansa temele sensibile a caror asumare asigura parcurgerea drumului catre o „memorie democratica“. Ca sa spun asa, ocazia este prea serioasa pentru a nu ma lega de cit mai multe din semnele de intrebare pe care le-am notat pe marginea cartii.
As considera, astfel, ca fiind fortat felul in care este interpretata pozitia unor intelectuali „perceputi in general ca avind pozitii democratice si pro-occidentale“ (p.41). Conform lui Shafir, lucrarea Miturile fondatoare ale politicii israeliene, a lui Roger Garaudy, ar fi fost „salutata s…t de profesorul Nicolae Manolescu, pe atunci in conducerea Partidului National Liberal“ (sublinierea imi apartine). Or, cine citeste editorialul lui Manolescu, avind empatia necesara, are toate motivele sa nu fie de acord cu termenul „salutat“. Textul lui Manolescu putea fi criticat din mai multe puncte de vedere. In primul rind, editorialul sugera ca Nicolae Manolescu nici nu citise cartea despre care isi dadea cu parerea. Dar editorialul nu dorea sa afirme mai mult decit: orice trebuie discutat. A vorbi despre un „salut“ la adresa cartii lui Garaudy mi se pare un exces.

O observatie cumva asemanatoare il priveste pe Liiceanu. In volumul aparut la Editura Polirom este scris: „…«fraternizarea» filozofului Gabriel Liiceanu sugera ca evreii poarta vina colectiva a comunizarii Romaniei“ (p. 122). Or, in editia engleza formularea este putin diferita. Shafir spune ca fraternizarea „was aimed at suggesting“ (avea in intentie sa sugereze), ceea ce trimite la o premeditare, un program, varianta pe care Shafir a sustinut-o, de altfel, deschis in articolele polemice publicate in tara. Ca si in cazul lui Manolescu, nu cred ca este vorba despre asa ceva. Liiceanu, ca si criticul literar, ca si Dorin Tudoran, trebuie evaluati prin atitudinea lor globala, prin nenumaratele detalii de psihologie si manifestarile acesteia, deseori conjuncturale. Nu dind pondere excesiva enunturilor iritante. Lipsa de atentie si, mai general, lipsa de aderenta analitica explica, dupa opinia mea, discursul directorului Editurii Humanitas, nu tendinte antisemite. In definitiv, de capcane asemanatoare celei in care a cazut Liiceanu, de a confunda semantica si referentii, nu scapa nimeni. Nici chiar Shafir. Despre Antall el spune ca „nu putea fi suspectat de antisemitism“ intrucit era fiul unui „Drept intre Popoare“. Or, daca este intr-adevar putin probabil sa ajungi un antisemit cind ai fost crescut de un parinte-salvator de evrei, nu mai este deloc adevarat ca asta „chiar nu se poate“.

Nici eu nu am, va raspunde Shafir, acces la intentiile din mintea lui Liiceanu. Si eu am pus la indoiala – imi reprosa Shafir – inocenta lui Elie Wiesel, vorbind de „un refuz“ al acestuia de a vizita Sighetul (intr-un comentariu aparut in Observator cultural). De unde „stiam“ ca era vorba de un refuz? Stiam in schimb de solicitarea facuta lui in acest sens, incepind cu mai multe luni inainte de venirea in Romania. Iar atitudinea puteam sa „i-o calibrez“ prin gesturile sale de simpatie publica fata de presedintele Ion Iliescu.
Dar evident, in astfel de cazuri, nimic nu e sigur. Pina la urma, intuim, banuim, conchidem, nu pipaim. Asta are legatura directa cu miezul temelor dezbatute de Michael Shafir. Antisemitismul este totusi un fapt de atitudine, de traire, nu unul de limbaj. Nu este obiectual. Iata un motiv pentru care a fost importanta grija lui Shafir de a distinge negationismul de antisemitism (de care primul apartine numai in anumite forme ale sale). A fost de asemenea o miza sa se identifice trivializarea prin comparatie ca o distorsionare intentionata a istoriei. Aceste precautii conceptuale asigura, dupa opinia mea, un loc ratiunilor personale in explicarea „proastei relatii cu istoria genocidara a omenirii“. Cu acuza de antisemitism nu te poti juca. Fata „cealalta“ a includerii antisemitismului printre categoriile pedepsite penal in anumite legislatii nationale (inclusiv in cea romaneasca) este gravitatea utilizarii acestui termen. Folosirea lui arbitrara depaseste, astfel, insulta. Poate deveni subiectul unei calomnii, intrucit reprezinta o fapta „care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala...“. Dupa adoptarea Ordonantei 31/2001, pina si plingerea cu care Corneliu Vadim Tudor a raspuns calificativului „fascist“ pus pe fruntea lui de Andrei Cornea capata o alta relevanta juridica.


Cartea neagra a comunismului

Shafir se opreste foarte pe scurt la Cartea neagra a comunismului, dar notele sale sint substantiale. Desi nu doreste sa aprofundeze tema, enumera mai multe obiectii la adresa cartii – mai bine zis, la adresa accentelor introduse de catre Stéphane Courtois – care echivaleaza cu o accentuata critica proprie. Or, in privinta volumului coordonat de Courtois, Shafir imi pare a intra in contradictie cu principiile teoretice ale volumului Intre negare si trivializare prin comparatie.
Ceea ce face in fond Stéphane Courtois, noteaza Andrzej Paczkowski in The Storm over The Black Book (in Wilson Quarterly, 2001), este sa compare comunismul cu alte regimuri criminale, in particular, nazismul. Oriunde au preluat puterea, comunistii au trecut la crime in masa. Courtois confrunta prin asta lumea academica occidentala unde, conform istoricului Jeffrey Herf (Washington Post), „cercetatorii care au ales sa se ocupe de crimele comuniste au fost si au ramas in minoritate si se afla sub pericolul de a-si vedea cariera distrusa de pericolul de a fi catalogati de dreapta“. „Este ca si cum“, insista Paczkowski, „prin definitie anticomunistii nu pot sa spuna adevarul si sint, de fapt, impotriva acestuia“.

Facind comparatia intre cele doua cele mai crude regimuri ale secolului XX, comunismul si nazismul –, istoricul francez scria ca „infometarea deliberata a unui copil de kulak ucrainian ca rezultat al foametei cauzate de regimul lui Stalin este egala cu infometarea unui copil de evreu din ghetoul din Varsovia ca rezultat al foametei determinate de regimul nazist“. Exemplul sau urmase de altfel, de aproape, pe cel dat cu mult timp inainte de scriitorul evreu Vasily Grossman.
Si iata cum au fost primite aceste teze. In Franta, textul lui Courtois „mirosea a apologie fascista“. Incidentul politic pe care l-a declansat aparitia volumului la Paris, la 7 noiembrie 1997, spune in sine totul. Cind lui Lionel Jospin i s-a cerut de catre un politican de dreapta, in Marea Adunare Nationala, sa justifice prezenta in Cabinetul sau a unor ministri comunisti – reprezentind o ideologie criminala, conform volumului recent aparut si invocat –, primul-ministru socialist a amintit de alianta acestora cu gaullistii, in timpul razboiului. Si a raspuns ca se poate simti mindru de guvernarea alaturi de comunisti.

Pentru Anson Rabinbach (istoric la Princeton), „cererea unui proces al comunismului de tip Nüremberg are un sens particular, repetat frecvent de catre Jean-Marie Le Pen, lider al Frontului National, de a justifica ne-judecarea crimelor franceze din epoca Vichy“. In Le Monde, Annette Wieviorka denunta: „Stéphane Courtois propune pur si simplu sa substituim in memoria populara crimele naziste prin crimele comuniste“.
Or, in tezele Cartii negre… pot fi recunoscute atit temele caracterului genocidar al comunismului, afirmat de Shafir, cit si reactiile la carte, fenomenul negationist fata de Gulag, acuzat de asemenea de el. Studiul lui Courtois nu poate fi aratat cu degetul pentru acel tip de comparatie despre care Shafir spune ca neaga, sau diminueaza, sau respinge orice specificitate Holocaustului. Tezele lui Courtois contin implicit o reafirmare a ororii Holocaustului, nu o diluare a ei. Or, repet, cele de mai sus imi par a reprezenta pozitia lui Shafir. Si atunci? De ce negativitatea lui Shafir fata de Cartea neagra a comunismului?


Unicitatea Holocaustului

Cred, pur si simplu, ca Shafir se simte obligat sa apere teza unicitatii Holocaustului intrucit aceasta reprezinta un tabu al comunitatii evreiesti. El invoca fara convingere diferenta escatologica dintre cele doua ideologii, ori durata supravietuirii celor doua sisteme. Dar insista si revine asupra faptului ca „teoretic cel putin, victima potentiala a comunismului putea sa evite soarta tragica care-i era destinata, acceptind sau mimind socializarea, in timp ce pentru victimele nazismului, si mai ales pentru evrei, o asemenea optiune nu a existat“ (p.117). „Singularitatea Holocaustului“, scrie Shafir peste citeva pagini, ramine in picioare intrucit „spre deosebire de comunism, sub nazism victima-tinta nu avea nici o perspectiva de scapare“ (p. 130).

Drept sa spun, argumentarea unicitatii sau singularitatii Holocaustului, atita timp cit se recunoaste caracterul sinonim genocidar al crimelor naziste si comuniste si firescul unei comparatii intre ele, atita timp cit se accepta particularitatea inerenta a fiecaruia caci, cum excelent remarca Shafir, „este lipsit de sens sa compari ceea ce este identic“ (p. 127), mi se pare sofistica. „Unic“ nu inseamna nici doar „unul“, nici doar „diferit“, nici „specific“, ci „mai presus decit orice altceva“. Ma mira si cit de impartasita este aceasta atitudine, cit de extinsa, intrucit mi se pare oarecum vulgara. Criteriul ultim, al sansei supravietuirii victimei potentiale, nu are relevanta. Din punct de vedere statistic – si ce alta masura ai in cazul unor crime in masa? – victima reala a comunismului a avut tot atit de putine sanse sa se salveze cit a avut si victima reala a nazismului. Majoritatea strivitoare a celor circa 100 de milioane de victime ale comunismului nu au fost in situatia sa aleaga – caci majoritatea aceasta s-ar fi salvat mimind socializarea. Mai mult: cu ce este o crima mai mica sau o ideologie mai putin criminala pentru ca victima a avut o „optiune“ – aceea de a trai o viata care nu merita traita? In forma de mai sus, argumentul „optiunii“ intra in contrast cu conceptia noastra despre autonomia fiintei umane.
Cercetatori si militanti
Shafir isi asuma in Introducerea volumului sau trecerea la „iudaism“. (Desi agnostic.) Chiar de nu s-ar fi intimplat asa ceva, Shafir tot ar fi putut fi inclus in rindul evreilor militanti. Pentru cercetatorul din stiintele sociale, militantismul este echivalentul experimentelor din domeniul stiintelor naturii. „Lipirea“ de evenimente si sustinerea lor te obliga la descrierea din ce in ce mai fina si mai completa a „obiectului“; la sofisticarea mijloacelor de cunoastere.

O astfel de identitate obliga insa la un exercitiu dificil, capabil sa faca echilibrul intre angajamentul particularizat, rigoarea metologica si universalitatea deontologica. Altfel, esti un partizan, un creator de „stiinte etnice“ in sensul lui Ilie Badescu. Exista un partizanat al militantismului evreiesc si, ca prim exemplu, as nota cautarea circumstantelor atenuante pentru personalitatile comunitatii, contrastanta cu radicalitatea judecatii fata de ne-evrei.
Iata doua exemple in care se ofera circumstante atenuante. Liviu Rotman considera, in prefata scrisa pentru un volum de documente privind evreii (in aparitie la CRDE Cluj) „exagerate si rauvoitoare unele comentarii prezentate la Europa Libera, ce il apreciau spe Moses Rosent ca pe un simplu agent al puterii (vezi doc. 219)“. Care sint contra-argumentele lui Rotman? Rabinul ar fi facut „totul pentru a mentine viata evreiasca in Romania [...] in paralel cu sprijinirea regimului comunist si cu introducerea unui stil dictatorial in forurile comunitare evreiesti“. Or, ce deosebeste un astfel de argument de un altul, care ar invoca in apararea maresalului Antonescu vointa sa de a-i salva pe romani de pericolul sovietic si dorinta de a vedea propasirea lor? Eu nu spun nicicum, printr-o astfel de intrebare, ca Moses este un Antonescu. Analogia ridica doar problema culorii argumentelor si responsabilitatii. Daca ne legitimam prin egoismul etnic, atunci vom intra firesc, fara nici o posibilitate de salvare, intr-un conflict de egoisme etnice.

Al doilea exemplu ar fi chiar vizita lui Elie Wiesel la Sighet. Michael Shafir incearca sa-i gaseasca premiantului Nobel scuza de a fi fost „pacalit de organizatori“. O face, cred, intrucit, pentru comunitatea evreilor, o importanta personalitate precum Wiesel „trebuie“ sustinuta public. Intrebarea ar fi in ce masura acesta este un criteriu corect pentru construirea unei filozofii politice; daca este firesc ca menajarea simbolurilor sa se faca dintr-o parte, nu si din cealalta. Shafir spune la un moment dat ca „dreptul la memorie al istoricului Goma“, care reprezinta, pentru multi romani, un Soljenitin al Romaniei, ar fi „mai putin respectabil“. Are toata legitimitatea sa o faca cind Goma califica pogromurile antievreiesti ca forme de autoaparare ale romanilor. L-am acuzat pe Goma, cind si-a lansat diatribele antiamericane, desi tin la simbolul reprezentat de el. Daca acceptam, ca regula a jocului, ca oricine, oricare ar fi fost trecutul sau pina la un moment dat, trebuie sa suporte judecata atitudinilor si a conceptiilor sale, atunci regula trebuie aplicata si lui Elie Wiesel. Intre timp, a aparut un citat privind laudarea de catre Wiesel, nu numai a lui Ion Iliescu, ci si a lui Ceausescu in 1986 (in Romania literara). De ce militantii evrei ar avea legitimitate sa se afle in campanie impotriva lui Cioran, pentru declaratii facute de acesta inainte de declansarea Noptii de Cristal si a Solutiei finale, iar criticii lui Wiesel, in principiu, nu? Wiesel il lauda pe Ceausescu, dupa ce acesta facuse din orfelinate lagare de exterminare si avea pe constiinta cel putin 7000 de femei carora li se refuzase asistenta medicala.

Exces mi se pare si reprosul facut cardinalului Jósef Glemp si Bisericii Poloneze, intrucit Biserica „nu a fost dispusa sa admita mai mult decit participarea unor polonezi la pogromul de la Jedwabne“ (p. 69 – subl. lui Shafir). Cardinalul sustinuse ca „nu poti califica, in numele justitiei, nici o natiune drept una de ucigasi. Derapajul provocat la Jedwabne si vecinatati nu poate fi extins la scara intregii natiuni poloneze“ (p. 69). Sustinerile de mai sus sint principii de baza ale politicii corecte in chestiunile de identitate si culpabilitate. Ele se aplica in cazul oricui, si polonezilor, si evreilor. In definitiv, tot Shafir il invoca pe Glemp atunci cind acesta observa si ca „actiunile sale comunistilor-persoane de credinta iudaica care au produs nedreptati dupa razboit nu au fost inspirate nici de originea lor etnica, nici de religia lor“ (p.70). Ar trebui cumva inteles ca polonezii, romanii ori ungurii au facut crime in virtutea identitatii lor? A credintei crestine? Acest lucru ar fi valabil daca natiunile ar fi inzestrate cu o imanenta asumata si pusa in aplicare de criminali. Sau daca esenta crestinismului ar fi razbunarea deicidului. Or, nu cred ca rationalistul Shafir recunoaste vreuna din aceste presupozitii – si de fapt, chiar remarca, la p. 125, ca „nu aceasta este problema“.

In sfirsit, extrem de daunatoare mi se par cazurile de invinovatire a „comparatistilor onesti“ de antisemitism. In interviul sau spectaculos acordat Adrianei Babeti, Ioan Holender raspunde: „Nu vreau sa fac nici o paralela intre anii nazismului si cei ai comunismului. Mi se pare suspecta orice persoana care face o paralela in acest sens“ („Patria mea e Timisoara“, interviu realizat de Adriana Babeti, Orizont, 16 decembrie 2002). Si iata si explicatia diferentei: „Eu m-am format in acei ani si, daca imi permiteti, a iesit ceva bun din Holender asta“. Autorul sentintei ar fi putut sa realizeze ca alte milioane de holenderi nu au ajuns nimic intrucit nu au avut sansa lui si au intrat, pur si simplu, in pamint sau pe cosurile de la morga. Noteaza el: „Era o parte a populatiei vieneze, care i-a pus, apoi, pe evrei sa spele caldarimul cu periutele de dinti, desi nimeni nu le-a cerut. Asa ceva nu s-a intimplat niciunde“. Si directorul Operei din capitala austriaca continua: „Dar ura aceasta e ceva specific austriac sau, mai exact, vienez. Asa ceva nu s-ar fi putut intimpla la Innsbruck, de pilda“.
Unde este limbajul politically correct al fascinantului povestitor? Formulele de tipul „ura aceasta este ceva specific austriac“ si „romanii sint cel mai antisemit popor“ apartin aceleiasi categorii cu sentintele: „evreii au adus comunismul“ sau „evreii sint anticrestini“. Declaratia lui Holender poate fi intimpinata cu acelasi comentariu al lui Ilya Prizel pe care Shafir l-a reprodus pentru a respinge identificarea evreilor cu comunistii: „A stabili o legatura intre iudaism si actele comise de catre indivizii de origine evreiasca care au imbratisat comunismul nu este cu nimic mai valid decit a lega polonitatea de bestialitatea brutala a lui Feliks Dzerjinski, fondatorul Cekei, ori de Andrei Visinski, marele inchizitor al lui Stalin“ (p. 124). Acelasi comentariu, dar cu exemplele in oglinda.

Leon Volovici, mai transant, i-a calificat fara menajamente pe cei care fac o paralela intre Holocaust si Gulag drept „antisemiti“; fara referiri la distorsionari si intentii sau la alte nuante posibil relevante. Logic, autorul unei astfel de pozitii, daca este in plus si un sustinator activ al Ordonantei 31/2001, care condamna antisemitismul si negationismul cu prevederi impingind excesele pina la aberatii, i-ar trimite pe cei care au facut comparatia in spatele gratiilor. Logica sentintelor probeaza ca, daca o astfel de persoana ajunge judecator, ea ne-ar da fara clipire, noua, „vinovatilor“, macar acel minim de 3 ani inchisoare stipulat de Ordonanta cu pricina. Or, ce dialog incape intr-o asemenea situatie? Ce empatie, ce analiza se poate duce cind preopinentul asteapta cu catusele in mina? Cum sa-i ceri lui Dorin Tudoran sa respecte parteneriatul intelectual al cautarii unei „memorii democratice“, cind, ajuns la Chisinau, dupa polemica de acasa, gaseste anuntul chemarii din post, datorita reclamatiilor de antisemitism?


Umanism linga stiinta

Astfel de atitudini creeaza, in mod real, concret, antipatia fata de militantismul evreu. Am vazut-o crescind la oameni care nu concep in mintea lor ca Holocaustul si suferinta evreilor, ca si extraordinara lor prezenta in cultura lumii, sa fie puse in discutie. Insa frustrarea in fata inegalitatii de tratament si a nedreptatii, jignirea pe care o resimte cineva la acuza gratuita de „antisemit“, sugestia amenintarii constituie un teren foarte propice pentru degradarea relatiilor dintre evrei si cei care le sutin cauza si alti militanti, ai altor cauze (uneori inrudite).
Victimele comunismului au trait (si) ca sa povesteasca, sa dezbata, sa inteleaga, sa supuna analizei istoria „lor“. A le nega libertatea de a-si defini dramele, dupa decenii de totalitarism, este o impietate. Sa ne inchipuim ca dupa razboi evreii ar fi fost intimpinati de o campanie menita sa le limiteze propria interpretare a ceea ce se intimplase. Nu stiu daca cineva o fi gindit o astfel de posibilitate, dar ea mi se pare o sugestie pentru sentimentul de umilire pe care-l resimt unii dintre anticomunisti cind li se spune cu ce si cit au dreptul sa compare Gulagul.

Iata de ce cartea lui Shafir trebuie considerata in toata importanta ei, sansa de a relansa discutia Gulag vs. Holocaust intr-un mod inteligent si responsabil, capabil sa invinga absurdul si daunele a ceea ce s-a intimplat pina acum. Intrebarea de baza a lui Shafir are un raspuns simplu: sa recunoastem crimele comunismului, ca si pe cele ale nazismului (in particular, impotriva evreilor) in natura lor oribila, de crime cu caracter genocidar, impotriva pacii si umanitatii. Contestarea eforturilor de punere in lumina a crimelor de un tip sau altul constituie un act de incalificabila indecenta. Aceasta se aplica negarii oricaror crime genocidare, incluzind cele impotriva micilor grupuri indigene care au disparut definitiv; pentru care „solutia“ a fost intr-adevar finala. Varietatea negationismelor integrale, deflectoare, a comparatiilor cu rol trivializator din cartea lui Shafir arata importanta analizei nuantate, rationale, a fenomenului genocidar si a felului in care acesta trebuie tratat. Dar oricita stiinta am avea, ea ramine neputincioasa in fata „defectului de umanism“ care face pe unii dintre noi sa separam victimele in functie de ideologie si culoare.

http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=7698&xrubrica=SOCIETATE&return=arhiva&xnrrevista=156
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Sintem condamnati sa comitem propriile noastre greseli

Mesaj Scris de Admin la data de 26.07.11 22:17

Divers: Ce s-a facut pina in clipa de fata pentru introducerea predarii Holocaustului in scoli?
Michael Shafir: S-a facut destul de mult. De subliniat ca initiativa a apartinut fostului Ministru al Educatiei, Andrei Marga, si s-a lovit la inceput de nu putine incercari de a fi sabotata, inclusiv la nivel politic. Dar incepind cu anul 1999, predarea Holocaustului a devenit obligatorie in liceele din Romania.
Subiectului ii sint dedicate 1-2 ore de curs, in cadrul lectiilor de Istoria Romaniei in clasa a saptea, in cadrul lectiei despre cel de-al Doilea Razboi Mondial. Apoi, in clasa a unsprezecea, Holocaustul este studiat in cadrul lectiilor de Istorie Universala si din nou in clasa a douasprezecea, iarasi in cadrul Istoriei Romaniei, unde se preda situatia comunitatii evreiesti din Romania in anii prigoanei, intre 1940 -1944. Dar nu mai putin important este faptul ca exista scoli unde Holocaustul constituie un curs optional.
Cursul se concentreaza atit pe nazism si asa-numita "problema evreiasca", cit si pe situatia evreilor din Romania sub regimul gardist-antonescian, sub cel antonescian, precum si pe cazurile de solidaritate si ajutorare a evreilor din partea unor neevrei in Romania din acea perioada. In sprijinul acestui curs optional, anul trecut, Ministerul Educatiei si Cercetarii a aprobat editarea volumului "Istoria Evreilor: Holocaustul", al carui autor este Florin Petrescu. Aparut in conditii grafice exceptionale, acest manual este, din pacate, cam scump pentru buzunarul parintilor. In plus, nu a fost ferit de citeva greseli, dar meritele depasesc cu mult lacunele.

Divers: Considerati suficienta legislatia romaneasca in domeniu?
Michael Shafir: Legislatia este una, implementarea acesteia este alta. Din acest punct de vedere, problema Holocaustului nu difera cu nimic de problema coruptiei in Romania. Tot asa cum pina mai deunazi aveam coruptie dar nu prea aveam corupti, in Romania avem negationisti dar nu avem negationism sau antisemitism, pasamite. Sigur ca la nivel oficial nu exista nici antisemitism, nici negationism, sigur ca exista legi contra antisemitismului (care este si penalizat) si contra negationismului (asijderea, incepind cu Ordonanta 31 din 2002, careia, totusi, i-a luat mai bine de patru ani pentru a fi aprobata de parlament).
Dar existenta legii este una, si implementarea acesteia este alta. Legea este aplicata, ca sa spun asa, la nivelul "Insemnificantilor": cite un elev care din teribilism sau cine-stie din ce cauza, scrie grafitti aplaudind Auschwitzul pe peretii vreunei sinagogi parasite de mult, caci evrei el n-a vazut in viata lui, nu mai sint de mult pe-acolo.
In schimb, cind profesorul Ion Coja publica volume in care neaga Holocaustul in Romania nimeni nu misca un deget, Procuratura se face ca ploua; la fel, Centrul Pentru Monitorizarea si Combaterea Antisemitismului din Romania, a atras de citeva ori atentia Procuraturii Generale asupra unor cazuri crase de negationism, cum ar fi cel al profesorului sibian Corvin Lupu. Lupu a publicat un articol negationist in numarul 3 al revistei sibiene "Transilvania" de anul trecut; alertata de Centru, procuratura a decis ca nu este cazul sa se inceapa contra sa procedura penala. As putea continua la nesfirsit. Numai acum citeva zile, un canal de televiziune particular, Pro Cinema, daca nu ma insel, a redifuzt apologia pro-antonesciana "Oglinda" a regizorului Sergiu Nicolaescu. Si nimeni nu a protestat atunci cind la recenta inmormintare a lui Ogoreanu, sicriul "luptatorului din munti" a fost infasurat in drapelul Legiunii si salutat cu salutul legionar. In schimb, s-au primit jerbe de flori din partea oficialitatilor, inclusiv din partea domnului prim ministru Tariceanu. Deci, legea nu este pusa in aplicare. Dar un Paul Goma ma da pe mine in judecata (intr-o companie ultra-ilustra) pentru a fi vorbit in termeni "denigratori" pasamite, despre cartile lui "Basarabia" si "Saptamana Rosie", la a caror aparitie procuratura a "actionat" tot ca mai sus, adica deloc. In schimb, primul volum a aparut cu sprijin financiar din partea Ministerului Culturii si Cultelor.

Divers: Puteti sa dezvoltati si sa exemplificati tipurile contemporane de negationism?
Michael Shafir: Pentru asta, as avea nevoie de inca o carte. Am scris deja una pe acest subiect, aparuta la Polirom in 2002. Pot spune in fuga ca eu fac o distinctie intre "negarea integrala" (un exemplu romanesc este romancierul si fostul aviator Radu Theodoru – si el neurmarit de Procuratura), "negarea defectiva" si "negarea selectiva".
Exista, mai apoi, un fel de punere sub semnul relativitatii a Holocaustului care nu este exact negationism, ci mai degraba o "trivializare prin comparatie". Negarea deflectiva se refera la efortul de a arunca vina pentru Holocaust fie exclusiv asupra germanilor, fie asupra lor si asupra unor "elemente marginale" in societate, cum ar fi fost legionarii in Romania sau Crucile cu Sageti in Ungaria, fie (culmea) asupra evreilor insisi. Asa face domnul Coja cind afirma ca pogromul de la Bucuresti ar fi fost comis de evrei imbracati in camasa legionara. Dar intr-alt mod, acelasi lucru l-a afirmat si raposatul presedinte al Croatiei, Franjo Tudjman. Negarea selectiva se refera la incercarea de a prezenta propria natiune ca o exceptie de la comiterea unor crime altfel abominabile, comise intotdeauna de altii, si niciodata de poporul din care face parte autorul acestui fel de negationism. Mai exista si alte subcategorii, dar in cadrul acestui scurt raspuns nu le pot trece in revista.

Divers: Ca specialist in negarea Holocaustului, care credeti ca sint cele mai mare greseli pe care le fac romanii si implicit si statul roman vis-a-vis de acest subiect delicat?
Michael Shafir: Nu cred ca exista "greseli romanesti", nici ale populatiei si nici ale statului. Greselile care se comit aici au fost comise in alte timpuri, mai peste tot. Problema este ca in Romania nu s-a invatat din ele. Probabil ca e iminent sa fie asa. La urma-urmei, permiteti-mi sa va intreb cit ati invatat dumneavoastra din greselile prietenilor si parintilor. Se pare ca sintem condamnati sa comitem propriile noastre greseli, iar una din cele mai raspindite este "externalizarea vinovatiei". Intotdeauna altul e de vina. In cazurile individuale, exista solutia psihiatrului. Dar natiunile nu pot fi puse pe canapeaua psihiatrului. Din pacate, cei care au nevoie de acest consult, ajung arareori la psihiatru si de prea multe ori devin autori de volume, fie de fictiune, fie de asa-zisa istorie.

Divers: Cum au primit profesorii prezenti la o recenta conferinta despre predarea Holocaustului propunerile dvs? Ce i-ati sfatuit sa faca, ce tehnici sa aplice ca sa predea aceasta materie optionala?
Michael Shafir: Eu ma rezum la a prezenta situatia pentru a ii ajuta pe profesori sa sistematizeze un material enorm. Si mai fac ceva: incerc sa le arat ca romanii nu sint un caz exceptional, nici la bine si nici la rau. Ba mai mult, incerc sa arat ca cei care au comis acest genocid, germanii, nu sint, vai, o exceptie si ca pericolul consta tocmai in repetarea crimei de catre ALTII si contra ALTORA. Cit despre tehnici, profesorii au beneficiat de o lectie speciala, cu materiale audiovizuale si literatura de specialitate, din partea unei specialiste de la Institultul Yad Va'Shem din Ierusalim.

Divers: Ce proiecte aveti in vedere in viitorul apropiat?
Michael Shafir: Proiectul la care lucrez acum se numeste "Istorie si Memorie". Teza mea este ca in postcomunism avem de a face mai degraba cu o "ciocnire a memoriilor" decit cu una a istoriilor, ca memoriile sint toate subiective si tocmai din aceasta cauza toate legitime, dar ca ciocnirea memoriilor se datoreaza in primul rind perceptiei gresite, artificiale, ca nu exista loc pentru doua sau mai multe memorii. Este si cazul asa-numitului conflict intre Holocaust si Gulag. Ma intristeaza sa aud fraze din partea unor istorici altfel respectabili (de exemplu dl. Radulescu-Zoner) cum ca Holocaustul a durat numai patru ani, iar Gulagul mai bine de 70. Cum sa nu citesti in aceasta fraza un regret ca el a durat numai patru ani? Care ar fi fost rezultatul daca el s-ar fi prelungit, sa zicem sapte sau opt ani? Sint sigur ca dl. Radulescu-Zoner a vrut sa spuna altceva. Dar exact aici gasim deosebirea intre istorie si memorie. Dl. Radulescu-Zoner este un istoric respectabil. Ca "memorialist" insa, il ia gura pe dinainte. Si daca nu ne vom respecta reciproc memoriile si durerile, vom inceta sa ne mai auzim unul pe celalalt. Acesta ar fi si primul pas spre repetarea trecutului. Autor: Floriana Scanteie
http://www.divers.ro/accent_ro?func=viewSubmission&sid=2275&wid=37454
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

LEGAT DE PROTESTUL ÎMPOTRIVA ZIARULUI "ZIUA"

Mesaj Scris de Admin la data de 24.07.11 20:25

LEGAT DE PROTESTUL ÎMPOTRIVA ZIARULUI "ZIUA"

Recent, un grup de intelectuali, mai precis 18, a dat publicității un protest provocat de un editorial publicat de cotidianul Ziua. Europa liberă a stat de vorbă cu profesorul Michael Shafir de la Universitatea "Babeș-Bolyai" din Cluj, unul din inițiatorii protestului.



Reporter: Ce v-a determinat să protestați împotriva editorialului Limba lui Ungureanu, publicat de Victor Roncea în cotidianul Ziua?

Michael Shafir: În primul rînd, a fost picătura care a umplut paharul. În al doilea rînd, a fost faptul că este singurul articol pe care eu mi-l pot aminti care se termină cu un îndemn la asasinat. Am crezut că este deja prea mult și, în consecință, am reacționat.

Reporter: Să reamintim ascultătorilor că sfîrșitul articolului este: "Departamentul Național Antitrădare n-ar avea prea mult de lucru. Comandante, dă ordinul!".

Michael Shafir: Faptul că după aceea s-a susținut că ordinul este așteptat de la comandantul Băsescu și că n-are nimic de-a face cu asociațiile imaginare pe care noi ni le-am face cu legionarismul, în primul rînd ar trebui să știe că titlul de comandant este un titlu legionar și i-a fost acordat lui Horia Sima de către Corneliu Zelea Codreanu. Nu au nici măcar scuza tinereții pe care o abordează, pentru că cel puțin autorul acestui articol scria la vremea lui articole pentru revista Mișcarea.

Reporter: În protestul, așa-zisul protest al celor 18, între timp sînt mai multe semnături, se spune, între altele: "Ziarul Ziua nu se află în nici un caz la prima ieșire de acest gen". Și atunci întrebarea: de ce acum?

Michael Shafir: Pentru că există ieșiri, ieșiri grosolane, ieșiri care depășesc cu mult limita bunului simț, dar niciodată nu ne amintim de o ieșire care să aibă un final apoteotic de îndemn la asasinat. Și acum aș vrea să mai subliniez un lucru. Cînd noi ne referim la această abordare în numeroase articole din ziarul Ziua, nu ne referim nicidecum numai la aspecte care ar avea de-a face cu antisemitismul și evreii. Acestea sunt de fapt mai puține la număr decît pronunțatul, din ce în ce mai pronunțatul aspect anti-maghiar al acestui ziar, anti- minoritate maghiară, din ce în ce mai pronunțatele aspecte de ordine misticoidă. La asta ne referim și nu neapărat numai la aspectele care ar avea de-a face cu evreii.

Reporter: În publicații considerate extremiste, ultranaționaliste, cum este România Mare, trebuie să fi existat și asemenea îndemnuri. Este Ziua chiar prima în spațiul publicistic românesc?

Michael Shafir: A, nu. Dar Ziua este un cotidian care se vrea de centru, care se vrea democratic și care are în lunga sa istorie lupte împotriva României Mari. Or, trecerea în categoria România Mare este inacceptabilă.

Reporter: Editorialul de la care pleacă protestul vostru sau care a provocat protestul vostru este un editorial în care, în ultimă instanță, este criticat ministrul de externe Mihai Răzvan Ungureanu și politica sa, în termeni foarte duri. A fost protestul vostru generat și de aceste critici aduse politicii externe sau ministrului de externe?

Michael Shafir: Cîtuși de puțin. Ministrul de externe habar n-a avut despre protestul nostru. Politica externă a României, inclusiv cea dusă de Mihai Răzvan Ungureanu, poate fi, bineînțeles, criticată și este criticată într-un mod cîteodată chiar foarte tăios, dar asta nu înseamnă că se derapează la accente de această natură.



Realizator: Ileana Giurchescu

(Interviu difuzat de Radio Europa liberă)
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Memoria duplicitaraData publicarii: 19/06/2003

Mesaj Scris de Admin la data de 21.07.11 16:24

Memoria duplicitaraData publicarii: 19/06/2003


Recunoasterea participarii la Holocaust este o modalitate prin care oamenii sint responsabilizati pentru ca o astfel de atrocitate sa nu se repete. Recunoasterea duplicitara anuleaza efectul moral

Adam Michnik afirma undeva ca un important examen de maturitate al democratiei consta in dovedirea capacitatii de a confrunta episoadele intunecate ale mostenirii politice a propriei natiuni. Dupa acest criteriu, s-ar parea ca nici una din tarile din estul Europei nu a trecut examenul democratizarii sau, oricum, nu l-a trecut cu nota onorabila. Nici participarea la Holocaust si nici comunismul nu s-au transformat in statele ex-comuniste in memorie asumata. Autoritatile est-europene (poloneze, maghiare, slovace, croate, bulgare si romane) au recunoscut, in general, responsabilitatea pentru participarea la exterminarea sistematica a evreilor in timpul celui de al doilea razboi mondial, dar au facut-o ca raspuns la puternica presiune internationala, si aceasta doar cu jumatate de gura, cu sinceritate indoielnica si responsabilitate minimala.

Veritabila asumare a trecutului dificil inseamna aproprierea acestuia cu onestitate, consecventa si responsabilitate. Autoritatile romane nu au tinut cont de aceste conditii si nu este de mirare ca, acum, credibilitatea lor este pusa la indoiala. Romania a obtinut cu greu nota de trecere, dupa ce, incepind cu 1997, fostul presedinte Emil Constantinescu, actualul presedinte Ion Iliescu si premierul Adrian Nastase au recunoscut responsabilitatea tarii noastre pentru participarea la Holocaust. Aceste recunoasteri publice au fost insa dublate si contrazise de alte declaratii facute de inalte oficialitati, inclusiv de Iliescu si Nastase, prin care responsabilitatea statului roman este minimalizata, iar efectul public moralizator anulat. Ultimul episod, provocat de pasajul din documentul Guvernului in care se afirma "cu fermitate" ca, intre anii 1940 si 1945, in interiorul granitelelor romanesti nu a avut loc un Holocaust nu este, in ciuda a ceea ce se pretinde, un accident, ci tine de tehnica dublului limbaj, utilizata sistematic de autoritati atunci cind au de gestionat chestiuni delicate. Michael Shafir, cunoscutul analist de la Europa Libera, care a consacrat, in lucrarile sale despre epoca Ceausescu (prea putin cunoscute la noi), formula "schimbare simulata" - desemnind abilitatea regimului ceausist de a aparea drept reformist, desi practica forme reziduale de stalinism - observa, intr-o recenta carte despre negarea Holocaustului in tarile postcomuniste, ca strategia (di)simularii a ramas o dominanta pentru cultura politica a elitelor de la Bucuresti.

In lucrarea lui Shafir se gasesc si explicatiile pentru care, intr-un episod ca acesta, reactia organizatiilor evreiesti, a guvernului israelian si a altor organisme internationale este atit de prompta si de severa. Astazi, cind informatiile circula atit de usor si cind standardele democratice au crescut, antisemitismul se ascunde in antifraza sau in formule disimulative, incifrate cultural, insinuante, care transmit mesajul negativ, dar sint mai greu de reperat. Victimele Holocaustului, cele care printr-o politica de "damnatio memoriae" s-au angajat sa vegheze pentru ca o astfel de atrocitate sa nu se repete, au inteles tertipul si reactioneaza cu aceeasi intransigenta la formulele cosmetizate de antisemitism (aceasta ura inca atit de prezenta) si mai ales la o specie insidioasa a acestuia, care se manifesta prin negarea existentei sau a semnificatiei Holocaustului. Shafir confirma ca diavolul se ascunde in detalii, descoperind ca in discursul public din Romania si din restul statelor est-europene cu probleme exista mai multe forme de negationism partial, deresponsabilizant, care se ascund dupa "nuante de interpretare", prin care culpa este "deflectata" spre altcineva (spre germani, mai ales, sau spre maghiari), spre altundeva din afara granitelor sau este minimalizata prin diferite tehnici. Ultimele interventii oficiale ce au urmat comunicatului buclucas al Guvernului se inscriu in aceasta practica: au plasat Holocaustul in afara granitelor Romaniei (desi documentele arata ca si in Regat si in teritoriile administrate de armata romana s-au produs atrocitati), au aruncat vina crimelor asupra germanilor, asupra legionarilor si a altor "elemente declasate" (desi Antonescu, autoritatile si armata romana poarta o vina mai mare), au reiterat mitul "salvarii evreilor" (desi este vorba nu de o optiune morala a lui Antonescu, ci de o adaptare tactica, survenita, ca si in Ungaria sau Bulgaria, in momentul in care victoria Germaniei a devenit nesigura) si au semnalat grijuliu pericolul culpabilizarii colective a romanilor.

In fapt, evreii si regimurile democratice nu vorbesc despre culpa in sensul vinei penale, ci despre responsabilitate sau, in termenii lui Karl Jaspers, de culpa metafizica (diferita de culpa criminala sau de cea politica) - adica de acea forma de solidaritate a oamenilor ca oameni, care determina coresponsabilitatea fiecaruia pentru orice nedreptate din lume. Memoria Holocaustului pune o mare problema morala: ce as fi facut eu in situatia de atunci si ce voi face in situatii similare? Culpa criminala si politica apartine autoritatilor si actorilor istorici ai perioadei Holocaustului si statului descendent, adica statului roman - de aceea trebuie asumata oficial. Culpa metafizica, responsabilitatea ne apartine insa noua tuturor, mai ales cind refuzam sa raspundem sincer la dilema morala ridicata de memoria Holocaustului.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Doamnei Aura Christi, redactor-șef, “Contemporanul. Ideea Eu

Mesaj Scris de Admin la data de 17.07.11 13:49

Doamnei Aura Christi, redactor-șef, “Contemporanul. Ideea Europeană” de Michael Shafir
Urmare a publicarii in revista pe care cu onor o conduceti a articolului “Un hybris colectiv” al carui autor este chiar directorul publicatiei, Nicolae Breban, solicit in numele dreptului la imagine eliminarea imediata a numelui subsemnatului din caseta celor care semneaza rubrici permanente in aceasta revista. Tardiva mea reactie se datoreaza faptului ca numai ieri numarul respectiv mi-a parvenit prin amabilitatea unui amic. Nu sunt dispus sa girez in niciun fel cu numele meu asemenea manifestari, cu atat mai mult cu cat ele sunt grafic sprijinite de reproduceri din imundele manifeste ale “Noii Drepte”. Indiferent care ar fi continuarea acestui articol, asa cum se intelege din desemnarea sa drept “fragment”, de azi numele meu nu va mai apare voluntar in “Contemporanul. Ideea Europeana”.
Dupa cum bine stiti, doamna redactor-sef, colaborarea noastra a incetat mai demult si din motive similare. Cand v-am scris ca nu sunt dispus sa semnez intr-o revista in care doamna Magda Ursache isi etaleaza in mod repetat antisemitismul, mi-ati replicat ca trebuie sa “am rabdare” si ca doamna respectiva nu va mai publica in revista Dumneavoastra. Cand a reaparut, am preferat sa ma retrag fara surle si trambite. De aceasta data, insa, Nicolae Breban se alatura (refuz sa speculez din ce motive) unui cor din care fac parte personaje cum ar fi Ion Coja, Gheorghe Buzatu, Ion Cristoiu si , vai, sute de altii. Democratia imi impune sa le respect dreptul la opinie, dar nu imi impune sa fiu, fie si indirect, asociat cu aceste opinii.
Tot in numele dreptului la imagine, imi rezerv libertatea de a face cunoscute aceste randuri colegilor de breasla si/sau altor publicatii, carora le voi fi indatorat daca publica aceste iretractabile randuri.
Cu stima,
Prof. Univ. dr. Michael Shafir
sef catera Relatii Internationale,
Facultatea de Studii Europene,
Universitatea Babes-Bolyai
Cluj-Napoca.
Michael Shafir
Chair, International Relations,
Faculty of European Studies
Babes-Bolyai University, Cluj-Napoca
Romania
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Shafir[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 09.05.11 8:46

Profesor premiat, gata să emigreze
http://www.adevarul.ro/sfarsitul_ceausestilor/Profesor_premiat-gata_sa_emigreze_0_476952631.html

Michael Shafir, profesor la Universitatea „Babeș-Bolyai“ (UBB) din Cluj-Napoca, a primit sâmbătă titlul de „Profesor Bologna“ . Unul dintre cei mai îndrăgiți profesori de către studenții săi, Michael Shafir se gândește să plece din România pentru a putea preda în continuare.
Profesorul clujean Michael Shafir, cu o vastă experiență în învățământ, dar și în presă (a lucrat pentru Radio „Europa Liberă" timp de 20 de ani), a primit, sâmbătă seară, recunoașterea oficială a faptului că este unul dintre cei mai apreciați dascăli din România.
El a primit titlul de „Profesor Bologna" în cadrul galei cu același nume, care i-a premiat pe cei mai apreciați 101 profesori din universitățile românești. „E distincția cea mai importantă, în sensul că aceia pentru care exiști, adică studenții, te apreciază la rândul lor", ne-a spus profesorul clujean după ce i-a fost înmânat premiul. Dascălii premiați în cadrul galei au fost propuși și votați de către studenți.
Legea îl alungă
Pe scena Casei de Cultură a Studenților din Cluj-Napoca, unde s-a desfășurat „Gala Profesorului Bologna", Michael Shafir a făcut o singură afirmație după ce i-a fost înmânat premiul. „Cineva greșește: ori noua lege a educației, ori studenții".
Ulterior, profesorul a explicat originea tristului său comentariu din fața audienței. „Nu a fost o glumă. Legea educației mă forțează să mă pensionez acum, imediat, pentru că toate cadrele didactice de peste 65 de ani ar trebui să se pensioneze. Deci cineva greșește, ori legea care mă forțează să mă retrag din activitate, ori studenții care mă apreciază ca pe unul dintre cei mai buni, acum că am primit acest premiu", a spus dascălul în vârstă de 67 de ani.
El s-a gândit chiar să plece din nou din țară, la bătrânețe. „Studenții îmi vor lipsi foarte mult. Nu-mi pot închipui cum va fi viața fără ei. Dacă printr-o minune Guvernul cade, această lege va fi schimbată. Dar nu pentru mine, ci și pentru studenți. Și ei au protestat. Dacă nu, cel mai probabil este că am să părăsesc România și am să mă duc acolo unde am să pot să predau", a completat Shafir.
Ieri - contestat, azi - adorat
De altfel, după promulgarea legii, el i-a înapoiat președintelui Traian Băsescu Ordinul „Meritul pentru Învățământ", cu care fusese decorat. În urmă cu cinci ani, studenții Facultății de Studii Europene din UBB, la care predă Michael Shafir, protestau față de metodele lui.
Motivul era, după cum își amintește acum zâmbind profesorul, „că la examene picau pe capete". Dar cum au ajuns studenții, după câțiva ani, să îl aprecieze pe profesor și chiar să îl premieze? „Picam mulți. Acum din ce în ce mai puțini. De ce? Pentru că învață. Studenții știu acum că la mine trebuie să învețe. Profesorul trebuie să fie sever, dar să aplice același criteriu și, acolo unde e cazul, să știe și să bată pe umăr", a subliniat Shafir.
Dascălul apreciază cel mai mult la studenți momentul în care pun întrebări. „Cel mai frumos lucru e să vezi un student care ajunge și stă în prima bancă, temător la început, dar apoi își pierde teama și vezi că ochii încep să-i strălucească. Începe să pună întrebări. Acesta e cel mai important lucru la un student: să pună întrebări", a completat Shafir.
101 profesori premianți
Evenimentul organizat de către Alianța Națională a Organizațiilor Studenților din România, sub sloganul „Marii Profesori care ne inspiră", a premiat sâmbătă seară 101 profesori din toată țara. Înainte de a fi înmânate premiile, o distincție specială a primit academicianul Ioan Aurel Pop, profesor de istorie la Universitatea „Babeș-Bolyai" din Cluj. „Profesorii buni sunt cei care rămân studenți toată viața", a spus dascălul, în fața unei audiențe formate din câteva sute de persoane, atât studenți, cât și profesori.
Cine a mai fost laureat
Au primit distincții profesori din Târgu-Mureș, Cluj, Timișoara, Brașov, Suceava, București, Iași sau Galați. Din cei 101, pe scenă s-a remarcat chirurgul plastician Petru Matusz, care a afirmat că studenții fac o apreciere mai corectă a profesorilor, decât cea realizată chiar de colegii săi, dascălii universitari.
„Gala", la a patra ediție
Evenimentul menit să premieze valorile învățământului universitar este un proiect realizat de Alianța Națională a Organizațiilor Studenților din România. „Au fost premiați marii profesori, cei care ne reprezintă pe noi, studenții, care chiar știu ce înseamnă să fii un profesor adevărat, care nu se axează doar pe predare, ci și pe relația cu studenții", a explicat Cristina Fiț, reprezentant al organizatorilor. Câștigătorii Galei au fost desemnați dintre sute de profesori din întreaga țară, propuși de studenții lor să primească această distincție.
"Cineva greșește: ori noua lege a educației, ori studenții. Legea educației mă forțează să mă pensionez acum."
Michael Shafir
Profesor Bologna
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

REVOLUȚIA LUI SHAFIR

Mesaj Scris de Admin la data de 12.03.11 18:45

REVOLUȚIA LUI SHAFIR
http://old.clujeanul.ro/articol/ziar/cluj/revolutia-lui-shafir/8401/











Radio Europa Liberă este un simbol al libertății pentu toate țările din Europa de Est. Mulți sunt de părere că radio Europa Liberă (EL) a avut un rol hotărâtor în căderea regimurilor comuniste din așa-numita "Cortină de fier". De la sfârșitul lunii noiembrie există, la Cluj, datorită unei donații, o bibliotecă în care se pot găsi textele documentare și cercetarea oficială a postului în perioada 1960-2004.

Denumită Biblioteca "Arhiva 1989", colecția, care cuprinde peste 3.000 de volume cu documente, a ajuns în Cluj datorită unui pofesor de la facultatea de Studii Europene. Michael Shafir este politolog, a emigrat din România la începutul anilor '60 și s-a întors anul acesta la Cluj, chiar dacă jurase să "nu mai vină niciodată în țară, nici măcar ca turist".














La Casa Albă și CIA
Shafir povestește o adevărată epopee despre drumul arhivei Europei Libere până la Cluj. La plecarea sa de pe postul de redactor-documentarist, a luat cu sine acte care "stocau" peste 40 de ani din viața României. Inițial a vrut să lase "comoara" Institutului Român pentru Istorie Recentă, însă reprezentanții acesuia au tergiversat câteva luni transportul actelor în arhiva proprie. Enervat, Shafir a acceptat un post de profesor la Cluj, iar arhiva a venit cu el. "Le-am donat inclusiv cu un dulap special în care erau depozitate și la mine acasă", mărturisește profesorul.
"Mi s-a părut că cel mai bine ar fi ca această arhivă, a mea, personală, să fie accesibilă studenților care vor să studieze evoluția comunismului în Europa sau cercetătorilor", susține Michael Shafir.
Planuri de concediu anulate
Profesorul Shafir, care este de origine ebraică, a fost vreme de 22 de ani șeful Departamentului de Cercetare a Opiniei Publice din cadrul Europei Libere. "Făceam sondaje de opinie despre publicul țintă din țările din estul Europei. De obicei luam interviuri de la turiști, care erau foarte puțini și nu erau adesea un eșantion reprezentativ", spune Shafir. Analizele emise de el supra situației socio-politice din România erau citite începând de la Casa Albă până la sediul CIA.
Despre anul 1989 și despre revoluția din luna decembrie a acelui an, Shafir povestește că nimeni din Occident nu se aștepta la o "inflamare" atât de bruscă a situației din țară.
"Problema în România a fost că Ceaușescu a fost un dictator mult mai feroce și a avut sub el un popor mult mai pasiv", spune politologul. El afirmă că în 16 decembrie, când Occidentul a primit vestea că se trăgea în populație la Timișoara, se afla pe picior de a pleca în vacanță. Fiind foarte sceptic în ceea ce privește o împotrivire a românilor la această ultimă dovadă de despotism a lui Ceaușescu, Shafir nu a vrut să-și anuleze planurile de concediu decât după ce a primit confirmarea revoltei de la Timișoara de la trei agenții diferite de știri.
"Iliescu și ai lui - complotiști impotenți"
"Revolta populară a fost una spontană, veritabilă, iar cine o pune la îndoială este fie idiot, fie nu are nici cea mai mică noțiune de patriotism", crede profesorul Shafir. El nu admite diferitele ipoteze care spun că sâmburele revoltei din decembrie '89 ar fi venit pe calea unor agenți străini. "Occidentul nu știa nimic! Nu a existat nimic preparat, în primul rând pentru că în România nu a existat o disidență care să evolueze. În al doilea rând, Iliescu și ai lui erau o mână de complotiști impotenți, care, fără popor, n-ar fi avut niciodată curajul să se opună fățiș regimului", comentează Shafir.














Apă de shafir

Michael Shafir s-a născut la București. Împreună cu tatăl său, a reușit să fugă din România în 1961 și s-a stabilit în Israel. Mama sa a izbutit să plece din țară abia cu câteva luni înainte de căderea lui Ceaușescu. Numele său "de fată" era Frisch. Michael a reușit să obțină o anagramare, prin asociere cu numele de familie al soției sale, Fisher. A ieșit Shafir. "Shafir înseamnă, în ebraică, , și mai există o regiune în Israelul biblic. A, și apa pe care o elimină o lăuză înainte de a naște se cheamă . Dar nu asta e pricipala conotație", glumește profesorul.












Ură învățată în familie

Michael Shafir susține că ura față de comunism a învățat-o în familie. "La 11 ani, și jur că-i adevărat, mi-am dat maxim 20 de ani ca să fug din comunism sau să mă sinucid", a declarat el, fără drept de apel. Prin deschiderea unei astfel de biblioteci a anului 1989, profesorul vrea să-i onoreze pe toți cei care, tot într-o iarnă, în urmă cu 15 ani și-au dat viața pentru "rația de libertate".
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Argumentul Michael Shafir si negarea Holocaustului

Mesaj Scris de Admin la data de 12.03.11 18:43

Argumentul Michael Shafir si negarea Holocaustului
Fiecare pasăre pe limba sa piere !
Deunăzi am primit o informație de la Cluj Napoca, anume că Michael Schafir, profesor de studii europene (!!!), intenționează să declanșeze o campanie împotriva starețului de la Petru Vodă, pornind de la o înregistrare de pe Youtube, în care pot fi văzute și ascultate câteva preacucernice măicuțe care, la anivesarea Sfinției Sale JUSTIN PÂRVU, i-au cântat cântecul ce se potrivea cel mai bine cu acel prilej : Sfîntă tinerețe legionară. Insolența acestui gest, al așa-zisului profesor universitar, mi s-a părut intolerabilă, ca atitudine a unui individ care se consideră, în mod abuziv, aș zice, con-cetățeanul nostru. Drept care m-am simțit obligat să-i trimit un avertisment, cel de mai jos. A urmat, în zilele de 13 și 14 februarie a.c., un schimb de mesaje, de pe urma căruia m-am ales cu o revelație, cea pe care o numesc.
Argumentul MICHAEL SCHAFIR

Individul care răspunde la acest nume a lucrat o viață întreagă în Germania la postul de radio Europa Liberă. După 1990 s-a pripășit în România, de mai multe ori pronunțându-se în chestiunea Holocaustului din România. Deschizând gura pe acest subiect, Michael Schafir ne invită astfel să ne punem întrebarea : de ce despre acest Holocaust nu a spus nicio vorbă la Europa Liberă, post de radio în limba română în care majoritatea angajaților, în frunte cu directorul, au fost evrei. Nici Michael Shafir, nici Noel Bernard, nici Sorin Cunea, nici Allain Parouit sau alt evreu dintre cei care au mâncat o pâine bună de pe urma anti-românismului propăvăduit la sub masca anti-comunismului, nu a vorbit despre asasinarea a sute de mii de evrei de către românii de noi !

Eu am fost un ascultător fidel și atent al acestui post, la care numele meu a fost uneori pronunțat. Și de bine, și de rău ! Dar nu am auzit să se pronunțe niciodată numele lui Ion Antonescu spre a fi acuzat de Holocaust, la fel, nici numele lui George Alexianu ! Ce i-a oprit pe evreii de la Europa Liberă, inși atât de bine informați, să demaște crimele lui Ion Antonescu ? ! Dimpotrivă, cât mi-aduc aminte, Ion Antonescu a fost prezentat la Europa Liberă într-o aură de personaj pozitiv, martir chiar, al istoriei. Lansez acest subiect : Tăcerea Europei Libere pe tema Holocaustului, și aștept să văd ce altă explicație vor scorni ciracii lui Michael Schafir pentru a ocoli răspunsul corect : la Europa Liberă nu s-a vorbit de vreun Holocaust în România căci încă nu ce luase decizia de a fi inventat acel Holocaust din România.

Transcriu în continuare schimbul de mesaje pe care l-am avut cu numitul Michael Schafir :

Textul nr.1 : Ion Coja

Domnule profesor Michael Shafir,

De câteva ori m-ați băgat in seamă și ați scris despre mine și ideile mele. Ați scris fără să fi înțeles ce vreau eu de la viață și fără să vă străduiți să verificați argumentele mele. Nu sunteți singurul, pățesc așa ceva și din partea unor prieteni sau apropiați. Deci nu m-am supărat și nu pot spune că am vreun motiv să nutresc un sentiment personal față de domnia voastră.
Intâmplarea face să aflu că vă pregatiți pentru o campanie de presă susținută, în scopul de a contesta și ataca lucruri care pentru mulți români sunt sfinte!

Nu pot spune, din păcate, că mă număr printre acei români, dar le respect suferința și credința. Să știți că faceți o mare greșeală dacă veți declanșa acțiunea pe care o pregătiți. Văd, din câteva alte ieșiri la rampă cu care v-ați produs și în ultima vreme, că vă place să faceți valuri, să faceti caz de persoana Dvs., să să dați importanță. Nu am eu putere să vă opresc, dar vă avertizez că mă veți obliga să vă dau și eu importanță ! Mai gândiți-vă ! Vă legați la cap și se pare că vă legați la ceva ce nu aveți !

Ținta atacului pe care il pregătiți nu vă este la îndemână. Dar declanșând atacul ignobil pe care îl intenționați vă veți manifesta ca un dușman al românescului din lumea asta. Sper că nu sunteți un astfel de inamic, tocmai de aceea vă avertizez că faceți o greșeală în primul rând față de Dvs. Vreau să vă feresc de un gest pe care il veți regreta atunci când veți constata că ați fost prea puțin informat, că ați avut informații cu bună știință și rea credință deformate, denaturate. Vă stau la dispoziție pentru a vă corecta imagini esențiale pentru înțelegerea fenomenului românesc. Ați lipsit mult din țară și multe lucruri le cunoașteți la mâna a șaptea ! Ascultați și de sfaturile adversarilor. Ceea ce intenționați să faceți nu este o afirmare de idei și principii, de teze, ci este un act de sfidare a nevoii de armonie după care să trăim și să se învârtă și planetele. Nu tulburați liniștea în puținele locuri din Țara asta în care liniștea și pacea sunt principiul de existență, de comportament.
Cu gânduri și voire de bine,

Ion Coja.

PS Firește, nu exclud ca informația primită privitoare la intențiile Domniei Voastre să fie falsă, greșită sau manipulatorie. Caz în care acest mesaj va trebui luat drept o luare de contact, un început de schimb de idei. Scuzele se subînțeleg !

Textul nr. 2 : Michael Shafir

Domnule Coja,

Pentru a clarifica lucrurile de la început și pâna la sfarsit :

1. Da, sunteti dezinformat. Nu pregatesc nicio campanie. Nu imi sta in caracter si in preocupari. Eu, domnule Coja, pana azi am reactionat numai, si asa am de gand sa fac si in viitor. Neintrerupt, neincetat, nesperiat de asemenea amenintari. Asa cum am reactionat la falsurile Dumneavoastra, o voi face si in viitor. Presupun insa ca daca voi muri inaintea Dumneavostra, ma veti introduce si pe mine pe lista “evreilor buni”, asa cum va sta in obicei. De aceea, voi prefera sa fiu unul rau, adica in viata.

2. Domnule Coja, apuse pe vesnicie sunt timpurile in care puteati speria evrei, apuse sunt si cele in care ii puteati intimida cu amenintari.

3. Voi face publice aceste randuri, precum si raspunsul meu la ele.

Textul nr. 3 : Ion Coja

Mă bucur ca informatia primita de mine nu este corecta. In masura in care nu va cunosc, nu am putut aprecia ca informația primită este o informație puțin credibilă. Eu nu am amenințat evrei, ci am avertizat un om, cu numele Michael Shafir, despre care am auzit că este pe cale să facă o mare greșeală.

Altminteri, dacă este o cauza nobilă, de ce să nu faceți o campanie ?! V-aș ruga, atunci când veți face publică scrisoarea mea, sa faceți publice și falsurile mele. Eventual printr-o campanie de demascare. Higiena socială are nevoie de așa ceva.

Reiau scuzele mele și o fac cu plăcere. Mă bucur că a fost o alarmă falsă.
Cu urari de bine, Ion Coja

Textul nr. 4 : Michael Shafir

Deoarece sustineti ca sunteti la curent cu scrierile mele despre Dvs., ce rost are sa-mi cereti sa fac publice falsurile Dvs? In acele scrieri m-am ocupat, cand a fost cazul, de acele falsuri, si ele nu sunt secrete.

Cat despre “campanii”: presupun ca va referiti la faptul ca am facut public pe Face Book scandaloasa sarbatorire a unei fetse bisericesti unde i se canta de maicutse “Sfanta tineretse legionara”. Aceasta a fost postata pe Youtube de unul dintre admiratorii neolegionarismului. Precum stitsi, legea interzice acest lucru, si ea ramane lege, chiar daca este contestata de catre un Ion Coja. Nu imi fac iluzia unei autosezizari a procuraturii. Nu este de datoria mea sa fac mai mult. Poate este de datoria credinciosilor acestei biserici, sau de datoria celor insarcinati sa apere drepturile minoritatii evreiesti, sau de datoria ambelor. Rolul meu s-a incheiat, deocamdata.

Nu ati amentintat ? Domnule Coja, e bine ca sunteti atat de neserios. Altfel, cine stie, ati avea mai mult succes. Poate in felul acesta insusi Dumneavoastra contribuiti la campania de igienizare pe care o mentionati.

(Michael Schafir)

Textul nr.5 : Ion Coja

Există drepturi ale minorității evreiești ? Drepturi altele decât ale celorlalte minorități ? Știu că există drepturi ale omului, ale minoritarilor, ale majoritarilor etc. Există și persoane însărcinate să apere drepturile evreilor ? Cum vine asta ? Acelor persoane puțin le pasă de drepturile altora ? ! Cat priveste scrierile Dvs, nu le cunosc pe toate, v-am citit mai demult în Contemporanul, unde faceați caz de mine, fără să precizați prea mult în ce consta culpa mea, de aceea v-am invitat să lămurim lucrurile.

Informația primită de mine se referea la intenția Dvs de a face campanie mediatică pornind de la un filmulet apărut pe Youtube. Abia acum câteva minute am aflat că deja ați declanșat acea campanie, căci v-ați adresat amicilor de pe Face Book cerându-le să scrie note de protest la Patriarhie pe tema acelui filmuleț, care conține un moment din ceremonialul sărbătoririi Sfinției Sale Starețul Justin Pârvu, la a 90-a sa aniversare. Nu vi se pare că ați depășit orice măsură prin această reacție stupidă și exagerată ? De vreme ce n-ați fost invitat la sărbătorirea părintelui stareț, ce rost avea să vă faceți cunoscută părerea ? ! Ce este scandalos în cântecul despre tinerețea legionară ? Cunoașteți cuvintele ? Mergeți pe urmele evreilor care l-au interzis pe Wagner, ba chiar mai rău sunteți, căci legionarii nu se compară nicicum cu naziștii!

Am demonstrat cu ani în urmă că legionarii nu au ucis niciun evreu și nu am primit de la evreii RĂI nicio dovadă că mă înșel! Mai afirm o dată : evreii uciși în ianuarie 1941 au fost victimele nebuniei evreilor comuniști, care au organizat așa zisul pogrom din București, dar l-au organizat prost și, probabil din greșeală, au murit evrei, așa cum nu era prevăzut în planul de desfășurare a „pogromului”. Dar chiar dacă nu a fost nicio greșeală, n-ar fi fost prima dată când evreii se omoară între ei și dau vina pe alții, pe creștini sau pe arabi. Au apărut dovezi noi, pe lângă cele vechi! Vă invit să le comentăm împreună!

Dovezile că în ianuarie 1941 în cartierele evreiești din București au acționat echipe de infractori, îmbrăcați în cămașa verde legionară, acționând sub comanda unor evrei comuniști, agenți ai Moscovei. Citiți volumul PARTIDUL COMUNIST DIN ROMÂNIA ÎN ANII CELUI DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL. 1939-1944, Editat de Arhivele Nationale Romane, pag 172. Citez : PARTIDUL COMUNIST A TRIMIS UN RAPORT DESPRE MODUL CUM S-AU DESFĂȘURAT EVENIMENTELE ÎN LEGĂTURĂ CU REBELIUNEA ȘI DEVASTĂRILE MAGAZINELOR, ARĂTÂND CĂ ACEASTA POATE FI CONSIDERATĂ CA O PRIMĂ ÎNCERCARE DE REVOLUȚIE ÎN ROMÂNIA CU SPRIJINUL PARTIDULUI.

Ce părere aveți de acest document care confirmă ceea ce susțin dintotdeauna legionarii : că nu au avut niciun amestec în crimele petrecute în cartierele evreiești în ianuarie 1941.
Și o întrebare : ați lucrat o viață la Europa Liberă, unde redacția era plină de evrei. V-am ascultat ca prostul seară de seară până pe la mijlocul anilor 80, când mi-am dat seama că se minte mai rău ca la Scânteia. Întreb : DE CE LA EUROPA LIBERA NU S-A AUZIT NICIO VORBA, NU S-A FACUT NICIO EMISIUNE DESPRE HOLOCAUSTUL DIN ROMANIA, DIN TRANSNISTRIA ? Nicio emisiune, nicio relatare că în Transnistria ar fi fost un pogrom, un genocid, un holocaust ! Cine v-a împiedicat pe dvs, evreii de la Europa liberă, să demascați acel carnagiu?

Iată așadar și partea cea bună a lucrurilor : intervenția Dvs mă face să descopăr ARGUMENTUL MICHAEL SHAFIR, așa am să-l botez, căci în discuția cu Dvs am descoperit acest paradox, cu valoare de argument : deși Michael Shafir a lucrat zeci de ani în redacția Europei Libere, deși alături de dinsul au mai lucrat și alți evrei, inclusiv ca directori ai postului de radio, la Europa Liberă niciodată nu s-a vorbit despre așa zisul Holocaust din România, din Transnistria. Nici că se poate imagina o dovadă mai bună că acest holocaust nu a existat, că este o invenție post-decembristă, o minciună.

Nota bene : Ați incitat pe Facebook toți ciracii Dvs să ia atitudine împotriva unei întâmplări benigne, i-ați îndemnat să scrie la Patriarhie etc. Nu știu dacă v-au urmat nefericitul sfat și îndemn. Dar cred că aveți obligația morală să trimiteți la toate acele adrese de pe Face Book punctul meu de vedere, care vine în contradictoriu cu cel afirmat de Dvs. Altminteri, ceea ce ați făcut se cheamă campanie mediatică, nu încercați să dați înapoi. Ați săvârșit greșeala de la care am încercat să vă opresc. Sunteți singurul vinovat și responsabil pentru ce s-ar putea să urmeze!

Ion Coja

Textul nr. 6 : Michael Shafir

Voi pune pe Facebook aceasta “replica”.

1). Nu am indemnat pe nimeni la nimic, daca informatorii Dstra au dovezi, sa vi le trimeata. Desi dovezile si Domnia voastra sunt la poluri opuse.

2). Intreaga “opera” Coja sta marturie. Eu imi asum numai responsibilitatea propriilor fapte, dar aceea pana la capat. Sper insa ca facand acest lucru, sa se gaseasca si altii care sa-mi urmeze exemplul.

Daca va deranjeaza sau nu (si va deranjeaza al dracului!), da, exista organizatii, atat guvernamentale cat si neguvernamentale, care se ocupa cu apararea drepturilor diferitelor minoritati. Ele actioneaza cateodata la unison, in alte dati separat, ba chiar uneori in contradictie una cu cealalta. Ceea ce este normal intr-o notiune care va este straina in spiritul si litera ei : DEMOCRATIE. Da, intr-o democratie exista si drepturi minoritare inalienabile, care depasesc drepturile generale ale majoritatii. Sau mai precis, se adauga acelor drepturi. Vreti sa-mi vorbiti mie despre majoritati si democratie? Haida deh, sunteti doar adeptul lui Zelea Codreanu. Dar, ca toti fascistii, vreti sa va bucurati de drepturile democratice, dar sa fiti liberi sa le incalcati. A se slabi!

3) Ma intrebati ce este rau cu “Sfanta tinerete” cantata intr-un lacas crestin de rugaciune. Nu EU ar trebui sa va dau lectii de crestinatate. Daca Dstra considerati ca afirmatsii cum ar fi “moartea, numai moartea legionara ” sau “si-avem numai gloantse pentru tradatori” care rimeaza cu “nicadori” (stiu imnul pe dinafara, dle Coja) sunt crestine sau crestinesti, probabil ca avem notiuni diferite despre crestinatate.

4. Ca toti negationistii de pe toate continentele, credeti ca veti obtine respectabilitae si legitimitate intrand in “polemica”. S-a invatat lectia, dle Coja, in zadar. Nu veti avea NICIODATA satifactia unei polemici sau dispute cu mine care sa va puna in categoria celor demni de schimb de opinii. Falsurile unuia ca Dstra trebuie combatute, dar nu satisfacandu-le aspiratia catre ceea ce nu vor avea niciodata : dreptul la importantsa. De
aceea nu consider ca este necesar sa continui, in afara indicatiei : Daca va intereseaza ce am scris despre Dstra si alti negationisti, accesati pagina de CV a subsemnatului la UBB si…la munca! Asa am facut si eu, citindu-va “perlele”.

5. Pe amenintarile Dumneavostra stiti ce depun, dar si acest lucru il fac cu deosebita scarba. Nu sunteti demn nici macar de acest lucru.

6. Orice raspuns al Dstra va fi de aici inainte ignorat si trimis direct la cosul de gunoi. In schimb, el va determina si includerea adresei Dstra printre cele nedorite si in consecinta nu imi vor mai ajunge mesajele Dstra. Inteleg ca intentionati sa-mi trimiteti altfel de mesaje, prin “ciraci” (folosesc expresia Dstra, ca eu inca n-am d-aia). Au mai fost la Cluj de-alungul istoriei si s-au ocupat de alte figuri din universitate.

De exemplu, de un Stefanescu-Goanga. Inchei cu un citat din Hegel, pierdut pentru specimene ca cele carora le apartineti : “Daca am invatsat ceva din istorie, este ca nu se invatsa din istorie niciodata”. Eu sunt hegelian, domnule Coja, dar am de gand sa va dovedesc ca pe ici-colo, se invatsa din istorie. Acest raspuns ar fi trebuit sa va fi fost o demonstratie. Ultima.

(Michael Shafir)

*

Post scriptum. Două cuvinte, în încheiere, despre sintagma moartea legionară și varianta ei echipele morții. Este vorba despre moartea până la care legionarii sunt gata să meargă, să se jertfească. Este vorba de disponibilitatea legionarilor de a se dedica până la sacrificiul suprem ! Iar echipele morții erau expresia aceleiași disponibilități. Legionarii au acționat de regulă în echipe. Pentru a construi un sediu, pentru a merge printre românii secuizați, să le explice că sunt de fapt români etc. Deseori, acțiunea legionară era aspru reprimată de autorități, deseori legionarii au murit în mod samavolnic, de mâna criminală a autorităților. Au mers în echipă să înfrunte moartea, au înfruntat-o deseori cântând sau cu rugăciunea pe buze.

Aceste cântece, aceste expresii, nu trebuie legate de asasinatele la care legionarii s-au văzut constrânși să le făptuiască. Acele asasinate nu i-au vizat pe adversarii legionarilor. Corneliu Zelea Codreanu propusese un model de comportament justițiar : dacă ai pe țeava revolverului un singur cartuș, iar în fața ta ai un adversar și pe unul dintre ai tăi care te-au trădat, glonțul trebuie să-l pedepsească pe trădător. Pe cel care ți-a fost frate și te-a vândut pentru un pumn de arginți !

Adversarul trebuie învins cu armele unei confruntări cinstite, în luptă dreaptă!, spune morala legionară ! Aceasta este explicația „metafizică” a faptului că legionarii nu au ucis niciun evreu, niciun comunist, chiar și atunci când o puteau face fără mari probleme, altele decât ale conștiinței lor.

Cu ani în urmă, în „Dilema”, Andrei Pleșu comenta tembel și meschin pe seama asasinatelor de la Jilava, mirându-se că legionarii, după ce i-au ucis pe cei 65 de demnitari corupți și venali, vinovați de asasinarea a peste trei sute de legionari nevinovați, nu au intrat și în celulele unde se aflau deținuți (evrei) comuniști, să-i omoare și pe aceia. Doar comuniștii erau adversarii lor declarați !… De aici deducând amărîtul de Pleșu că legionarii erau într-o secretă cârdășie sau măcar simpatie cu comunștii !… Că adversitatea legionarilor față de comunism era falsă, nesinceră !… Halal logică !

În realitate, prin asemenea aprecieri, prin ideea că lucrul cel mai logic și mai firesc este să-ți lichidezi adversarul, să-l ucizi când ți-e la îndemână, Andrei Pleșu își vădea arama bolșevică, originea de comunist ilegalist pe linie maternă, rămas profund ancorat în matricea generatoare, în forma mentis a celor mai mari criminali din istoria omenirii : cominterniștii ! Se ferește Andrei Pleșu să-și recunoască această ascendență, și nu avem nicio plăcere din a i-o aminti, dar iată, o vădește singur, exact după regula care i se aplică și lui Michael Schafir : fiecare pasăre pe limba sa piere… Căci vânătorului greu i-ar fi să vadă pasărea prin hățișul verde. Vânătorul mai întâi aude pasărea și abia apoi o vede. Dacă pasărea tăcea… Dacă Michael Schafir tăcea în banca lui, nu ne dădeam nici noi seama de acest paradox, cu mare valoare de argument : La Europa Liberă nu s-a vorbit niciodată de vreun Holocaust în România… De ce ?

Dacă e adevărat că arhiva Europei Libere a fost salvată de Michael Schafir și adusă în România, aștept să fiu contrazis cu ajutorul acestei arhive.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONTINUARE.............

Mesaj Scris de Admin la data de 22.01.08 20:13

Impostura dlui Iacob
Il somez (cuvint ales cu intentie) pe dl Iacob sa imi indice, de asemenea, la ce pagini a pomenit mentorul sau, in articolele citate de domnia sa, importanta faptului ca lipsa unor radacini marxiste autentice a condus catre lipsa unei disidente marxiste in rindurile Partidului Comunist Roman si ca aceasta absenta a unei disidente intrapartinice explica in larga masura si slabiciunea ulterioarei disidente extrapartinice.

Eu am indicat unde dl Tismaneanu scrisese inversul acestor lucruri si ma criticase pentru afirmatiile mele. Iata insa ca dl Iacob imi atribuie „standarde duble“, deoarece as „pretinde rigurozitate academica“, dar la rindul meu, as „esua (sic!) in acuzatii de plagiat“. Desi, intr-o nota de subsol, dinsul pretinde ca nu doreste sa „intre in detalii“, domnia sa scrie: „Dl Shafir isi asuma paternitatea asupra tezei lipsei de reforma in PCR, in special absenta unei miscari revizioniste, precum in Ungaria si Cehoslovacia, acuzindu-l pe dl. Tismaneanu ca i-a preluat fara citare aceasta teza“; autorul „clarificarii necesare“ indica, „pentru inceput“, articole publicate de mentorul sau in anii 1983 si 1984, insinuind astfel ca eu sint cel care l-as fi plagiat pe profesorul de la Maryland, deoarece articolul meu „Political Stagnation and Marxist Critique: 1968 in Comparative East European Perspectives“ fusese publicat in octombrie 1984, iar volumul Romania: Politics, Economics and Society. Political Stagnation and Simulated Change de abia in 1985. Subliniez: doresc ca dl Iacob sa reproduca paginile din acele articole unde dl Tismaneanu ar sustine o legatura cauzala intre absenta traditiei marxiste si lipsa de reforma in rindurile PCR, asa cum a facut-o in cartea Stalinism pentru eternitate.

De altfel, intr-un post scriptum caracteristic prin opacitatea sa, adaugat unui articol publicat in Evenimentul zilei la 1 august 2007, dl Tismaneanu incerca sa respinga acuza, afirmind: „Celor interesati de scrierile mele despre marxismul critic din Europa de Est le sugerez sa citeasca articolul meu scris in toamna lui 1982, «Critical Marxism and Eastern Europe», publicat in revista Praxis International, Vol. 3, No. 3, October 1983, pp. 248-261. Am dezvoltat subiectul in cartea Mizeria utopiei (Routledge, 1988; Polirom, 1997)“. Nu incape indoiala ca aluzia era la subsemnatul, tot asa cum nu incape indoiala ca de aici s-a inspirat si dl Iacob. Numai ca acuza de plagiat va fi mentinuta atita timp cit unul dintre cei doi nu se va conforma cu cerinta de mai sus. Acestei acuze ii adaug acum si pe cea de impostura, adresata numai dlui Iacob, in urma celor documentate in ultimele paragrafe ale acestui articol.
E pacat, pentru ca dl Iacob dovedeste o familiaritate ce nu i se poate tagadui atunci cind foloseste literatura de specialitate in alte scopuri decit cele ale servilismului. Am inteles, dintr-o emisiune a profesorului Tismaneanu la Europa Libera, ca dl Iacob va coordona anul viitor o conferinta la Washington despre importanta anului 1968 in Europa de Est. N-as dori sa constat ca, si in aceasta postura, dl Iacob va servi la doi stapini, adevarul fiind numai la unul dintre acestia.
http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=19185&xrubrica=POLEMICI&return=pescurt
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONTINUARE............

Mesaj Scris de Admin la data de 22.01.08 20:11

Stingaciile stilistice pe care dl Iacob le admite cu jumatate de gura puteau fi corectate in versiunea finala a Raportului, aparuta intre timp la Humanitas. Imensa lor majoritate a ramas insa in textul final. Presupun ca aici e vorba de o simpla incapatinare a unor spirite, asa cum admite, de altfel, dl Iacob, mai degraba de literati decit de istorici, politologi sau sociologi. Si eu, si alti critici atraseseram atentia asupra acestui aspect. Ceea ce, bineinteles, este trecut sub tacere. Este ciudat insa ca dl Iacob vorbeste despre „personalizare politizanta, excesiva si malitioasa“, in timp ce domnia sa, pe linga a se fi transpus in pantofii unui Dumitru Popescu de trista amintire, cum s-a vazut mai sus, nu conteneste sa atraga atentia cititorului asupra apartenentelor politice reale sau inventate ale criticilor Raportului.

Astfel, cititorului ii este atrasa atentia asupra faptului ca dl Florin Abraham „nu precizeaza ca scrie si in calitate de director stiintific si sef de departament de cercetare, analiza si prognoza al Institutului de Studii Social-Democratice «Ovidiu Sincai»“, ca „Presedintele Consiliului Director al Institutului este dl Adrian Nastase, iar directorul coordonator este Adrian Severin“ sau ca articolul critic la adresa Raportului a fost publicat in Arhivele Totalitarismului, autorul fiind membru „in corpul de cercetare al Institutului National pentru Studiul Totalitarismului, din al carui consiliu stiintific fac parte domnii Badescu, Giurescu, Constantiniu, Buzatu etc., care, la rindul lor, au fost unii dintre cei mai acerbi critici ai raportului“. Nu ar fi, deci, de nasul dlui Abraham sa reproseze altora un militantism exacerbat. Oricit de putin simpatice mi-ar fi si mie unele dintre numele mentionate, ceea ce dl Iacob face se numeste „inculpare prin asociere“. Domnia sa „uita“ insa sa mentioneze ca una dintre multiplele lansari ale celebrului volum Marele soc din finalul secolului trecut: Ion Iliescu in dialog cu Vladimir Tismaneanu a avut loc chiar la Institutul „Ovidiu Sincai“. Ma grabesc sa adaug ca, la acea vreme, nu m-am numarat printre criticii demersului lui Tismaneanu; el mi s-a parut mai degraba esuat decit condamnabil. Criticii proveneau mai degraba din rindurile celor care i-au acordat un premiu anual pentru Raport la sfirsitul lui 2007. Ceea ce demonstreaza cu prisos futilitatea demersului obiectiv-stiintific pe care dl Iacob se straduieste sa-l apere in articolul sau. Nu insa si a celui oportunist.

Tocmai ignorarea
istoriei comparative era unul dintre punctele principale ale criticii mele
Ignorarea istoriei comparative poate, la rindul ei, constitui un motiv de imputari la adresa Raportului, dar ea este atribuita intr-o operatiune de inversare, tipica mai degraba stalinismului, tocmai criticilor Raportului.

Iata un exemplu: „Unii autori de articole, editoriale, analize etc. au uitat un fapt esential: CPADCR si IICR au oficiat si institutionalizat discursul de responsabilizare a spatiului public prin intermediul asumarii trecutului si a recunoasterii criminalitatii si ilegitimitatii regimului comunist in intreaga sa existenta istorica. Cei care ignora acest lucru sau prefera sa-l trivializeze se situeaza, voluntar sau involuntar, intr-o zona a obturarii si opacizarii memoriei“ (s.m.). Cei culpabili ramin insa nenumiti, ceea ce extinde acuza asupra intregului „lot“ in care dl Iacob ma include, sintagma „unii“ fiind lipsita de alt sens decit cel al „se stiu ei insisi, cei cu musca pe caciula“. Cit despre sintagma „voluntar sau involuntar“, ea se constituie intr-o surprinzatoare readoptare a celebrei formule staliniste „obiectiv culpabil“, chiar daca „subiectiv inocent“. Dar tocmai ignorarea istoriei comparative era unul dintre punctele principale ale criticii mele. Nu numai ca dl Iacob prefera sa nu observe acest lucru, dar domnia sa, de altfel ca si dl Tismaneanu insusi, se lanseaza in verdicte, avind insa grija (si inca ce grija!) sa nu trimita cititorul la sursa.

Pentru cei interesati sa confrunte cele scrise de mine cu afirmatiile dlui Iacob, mentionez ca articolul meu a aparut in revista clujeana Tribuna din 1-15 martie 2007 si a fost preluat de publicatia on-line e-leonardo, in numarul 11 pe anul 2007, fiind si astazi accesibil la adresa http:// www.eleonardo.tk/. Dl Iacob face insa trimiteri la un articol al subsemnatului, publicat ulterior in Observator cultural nr. 125 (382)/ 2007, unde discutam, printre altele, semnificatia acestei tactici. Ii multumesc.
Istoria comparativa este, intr-adevar, factorul principal care ma determinase sa insist asupra necesitatii unei rigurozitati conceptuale, in general, si a diferentei care trebuie facuta intre „genocid“, „politicid“ si „democid“, demers in care l-am avut ca asociat involuntar pe Gabriel Andreescu. Pentru ca in stiintele socio-istorice, conceptualizarea ar fi inutila daca ea nu ar veni sa sintetizeze si/sau sa reflecte in sintagme succinte esenta unor fenomene de natura istorica si sociala. Intr-un dialog cu Horia-Roman Patapievici, difuzat pe TVR Cultural la sfirsitul anului trecut, Vladimir Tismaneanu desfiinta aceasta necesitate, explicind ca Raportul nu se constituie intr-o lucrare destinata unei audiente restrinse de experti, el nefiind (folosesc expresia domniei sale) o publicatie care trebuie sa fie supusa examinarii tip „peer review“.

Straniul argument fusese deja enuntat sub formula „Ce ar intelege romanii din aceasta?“, intr-un interviu acordat de presedintele Comisiei. In schimb, dl Iacob ne explica faptul ca „numai 18 pagini“ din Raport, care constituie contributia Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania, folosesc din abundenta aceasta sintagma (sa mai cerceteze!) si ca ea ar fi demonstratia empatiei pe care o dovedeste Comisia fata de suferintele fostilor detinuti politici. Cele doua argumente nu sint consonante citusi de putin, cu atit mai mult cu cit dl Iacob insista asupra faptului ca toti membrii Comisiei si-au asumat Raportul la modul colectiv. Nu ma pot abtine nici de la mentionarea reactiei ulterioare a aceleiasi asociatii fata de demersul dlui Dorin Dobrincu de a se delimita de o cifra nesustenabila din punct de vedere stiintific. Mai pe sleau, AFDPR s-a alaturat celor ce s-au delimitat de Raport din motive mai degraba ideologic anticomuniste decit din cele ce au de a face cu istoria ca stiinta. Empatia este respectabila in creatia literara, ba chiar necesara acolo. Prietenii mei antropologi incearca sa ma convinga ca ea ar fi necesara si in domeniul lor de cercetare. Pe ei ii cred.

Imi este mai greu sa-l cred pe dl Iacob atunci cind argumenteaza ca lipsa din Raport a unei conceptualizari reflectate in toate contributiile ar fi numai o problema de „omogenitate stilistica“, ba mai mult, ca el ar „contine o serie de constante conceptuale care sint dezvoltate compozit de varii autori“. Si aceste „constante conceptuale“ ramin nedenumite, in schimb sintem asigurati ca „pe baza Raportului se poate continua in multiple directii de cercetare si se poate realiza un complex transfer de tematici comparativ“. Daca asa stau lucrurile, se pune (din nou) intrebarea: „De ce a fost nevoie de Raport pentru a denunta criminalitatea si ilegitimitatea regimului comunist, din moment ce munca stiintifica de abia incepe?“.
De la concepte si conceptualizare generala sa ne indreptam catre concepte si conceptualizari mai personale. Sarind in apararea mentorului sau, ceea ce e foarte frumos si mai ales plin de promisiuni personale, dl Iacob imi imputa afirmatia: „punctele forte ale dlui Tismaneanu sint altele decit conceptualizarea“. El scrie: „In opinia autorului articolului de fata, conceptul de «national- stalinism» este cel putin la fel de important precum cel al dlui Shafir de «schimbare simulata», daca nu chiar mai actual, tinind cont ca ultima carte publicata de dl Shafir in domeniu a aparut in 1985. O alta contributie conceptuala, uitata convenabil de dl Shafir, este aceea a «comunismului dinastic», a carei importanta era accentuata de dl Mihai Botez in dezbaterea publicata sub titlul Romania. A Case of «Dynastic» Communism (New York: Freedom House, 1989)“.

Desigur ca dl Iacob beneficiaza, ca noi toti, de dreptul la opinie. As observa in treacat ca data publicarii unei lucrari „in domeniu“ este mai putin importanta decit supravietuirea sau validitatea contemporana a conceptelor folosite in lucrarea respectiva. Slava Domnului, nu mai avem nici „national stalinism“ (desi unii incearca din rasputeri sa-l reinvie) si nici „comunism dinastic“. Schimbare simulata avem, insa, la tot pasul. Trec peste lacunele bibliografice ale dlui Iacob, problema apartinindu-i in intregime.
In opinia mea (am si eu dreptul la una?), conceptul de „national-stalinism“ este de doua ori gresit. El pacatuieste, in primul rind, prin motivatia nasterii sale: a face distinctia intre „national-comunistii“ (conceptul corect) „buni“ (in ordine cronologica: Tito, Gomulka, Imre Nagy) si cei „rai“ (Enver Hoxhgea, Ceausescu, Kim Ir Sen, mai tirziu Todor Jivkov, ba chiar Erich Honecker). Or, nu se poate trece cu vederea (si aici gasim cel de-al doilea pacat) ca „national-comunismul“ il are ca parinte fondator pe insusi Iosif Vissarionovici Stalin, cu al sau „socialism intr-o singura tara“. A pierde esenta ideologica a conceptului numai din cauza ca cei „buni“ aveau sa loveasca in succesorii celui mai „rau“ este echivalentul dubioasei distinctii intre „patriotism“ si „sovinism“, in spatele careia vom regasi intotdeauna dulcele fior al nationalismului. Ca sa nu mai vorbim de absenta unei viziuni (horribile dictu!) dialectice.

Faptul ca Mihai Botez a scris admirativ despre conceptul de „comunism dinastic“ nu este de natura sa ma impresioneze. Alte calitati decit expertiza in politologie au fost meritele lui, de altfel puse la indoiala de catre amici ai dlui Tismaneanu, cum ar fi Dorin Tudoran. Expediat la o virsta relativ inaintata in Occident, Botez imi vorbea entuziast despre o descoperire recent facuta, anume conceptul de „comunism national“. Or, conceptul exista de peste doua decenii la momentul cind il descoperea disidentul roman. Si „comunismul dinastic“ fusese deja folosit de jurnalisti, pentru inceput aplicat cazului nord-coreean, dupa care Ceausescu s-a inspirat, daca nu ma insala memoria. Dar cum s-ar putea ca memoria sa fie un ghid rau, ma voi rezuma la a-l ruga pe dl Iacob sa imi indice paginile unde dl Tismaneanu a folosit acest concept in lucrarea citata de domnia sa. Eu il gasesc la paginile 1-2, in introducerea semnata de Jiri Pehe, care scrie: „Asemenea unor conducatori din alte sisteme comuniste primitive, aproape feudale, cum ar fi Coreea de Nord si Albania, Ceausescu a umplut posturi cheie in guvern si in ierarhia comunista cu membrii propriei familii, dind nastere speculatiei ca il pregateste pe fiul sau sa preia guvernarea dupa ce Ceausescu va renunta la functiile sale. Acest lucru a determinat citiva experti sa descrie modelul romanesc drept unul de «comunism dinastic»“ (s. m.).

In contributia dlui Tismaneanu la dezbaterile colocviului (pp. 5-7, 11, 25-30, 47-49, 51-53, 58-61, 86, 93), nu vom regasi sintagma „comunism dinastic“, ci pe aceea de „socialism dinastic“: „Atunci cind, cu citva timp in urma, am formulat conceptul de socialism dinastic, nu ma refeream la ideea dinasticismului ca la un scenariu de succesiune. Ma refeream mai degraba la sistemul politic organizat in totalitatea sa pe liniile unei preparari a scenariului dinastic. Nu inseamna ca Nicu, fiul lui Ceausescu, va mosteni pozitia lui Nicolae: ceea ce trebuie subliniat este ca Nicolae si Elena se comporta ca si cum lucrul ar fi posibil“ (s.a.). Ce urmaresc subliniind inlocuirea de catre dl Iacob a „socialismului dinastic“ cu conceptul de „comunism dinastic“? Nimic altceva decit a evidentia ca autorul articolului „O clarificare necesara“ nu lucreaza pe surse, ci la ordine. Si nu cred ca este o presupunere hazardata sa afirm ca insusi dl Tismaneanu nu s-a mai obosit sa-i indice nici sintagma exacta, si nici locul unde fusese folosita pentru prima oara. Ii voi reaminti eu: este vorba de articolul „Byzantine Rites, Stalinist Follies: The Twilight of Dynastic Socialism in Romania“, Orbis, Vol. 30, Nr. 1, 1986, pp. 65-90.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Despre clarificari nebuloase, plagiate, imposturi si carieri

Mesaj Scris de Admin la data de 22.01.08 20:07

Despre clarificari nebuloase, plagiate, imposturi si carierism
Michael SHAFIR
Sub titlul O clarificare necesara, dl Bogdan Cristian Iacob publica in patru numere consecutive (august-noiembrie 2007) din Idei in dialog un lung eseu ce se doreste o pledoarie docta in apararea Raportului final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste din Romania, cunoscut publicului larg sub numele de Raportul Tismaneanu. Eseul are meritul de a raspunde, in sfirsit, unora dintre criticile pertinente formulate la adresa produsului sus-mentionat si defectul de a face acest lucru prin interpusi, ceea ce este lesne demonstrabil, cum se va vedea in continuare.

Mai are un defect, apt a intra in literatura de specialitate sub un nume de deriva cioraniana: „incetosarea la fata a Romaniei postcomuniste“. Cu cit se straduieste dl Iacob sa clarifice mai multe in privinta unor interpretari (dupa parerea sa) rauvoitoare ale Raportului, cu atit devin mai nebuloase afirmatiile facute in acest context.
Eseul dlui Iacob ar putea avea ca moto a unsprezecea porunca, si anume „Sa nu stranuti in Moscheea Tismaneanu“.

Indiferent de modalitatea de abordare, unghiul de analiza sau evaluare generala a produsului comisiei, toti cei care au indraznit sa se delimiteze de un aspect sau altul al acestui produs devin, prin modalitatea in care sint tratati de catre autor, niste bieti eretici care nu au aflat inca faptul ca exista un singur Allah al anticomunismului, si Vladimir Tismaneanu este profetul sau. Nu ma incumet sa vorbesc in numele celor supusi rechizitoriului, alaturi de modesta mea persoana, si ma voi rezuma la incercarea de a demonstra falsitatea argumentelor dlui Iacob in ce ma priveste direct. Nu inainte insa de a sublinia ca, potrivit domniei sale, am fi cu totii minati de impulsul unor „exercitii retorice, fara absolut nici un fundament contraargumentativ, in afara, poate, de cel al motivatiei politice sau al interesului personal“. Ar exista printre noi „unele exceptii“ (ramase nespecificate), dar ar fi „greu de evitat tentatia unei generalizari“ a acestei afirmatii.

„Sa nu stranuti in Moscheea Tismaneanu“
O stim de la Oscar Wilde: omul rezista la orice, cu exceptia tentatiilor. Ni se reproseaza, deci, motivatii politice. Marturisesc ca eu unul habar nu am care sint optiunile politice ale „lotului“ meu. Dar atunci cind citesc la dl Iacob ca Raportul Tismaneanu a devenit baza (simbolica, morala si argumentativa) pentru revizuirea a patru teme cruciale in vederea continuarii reformelor necesare pentru aprofundarea integrarii europene a Romaniei: „votul uninominal (responsabilizarea factorului decizional); o noua Constitutie s…t; reforma Justitiei; lustratia (reforma clasei politico-administrative)“, stiu sigur care sint optiunile politice ale domniei sale (s. m.). Optiunea il priveste, este dreptul sau, tot asa cum este dreptul sau de a o face publica. Nu pot, insa, sa nu ma intreb daca vorbim despre acelasi document, dar mai ales despre aceleasi timpuri.

Aproximativ de prin 1969, devenise obligatoriu sa se faca in discursul oficial cel putin o referinta la istoricitatea celui de-al IX-lea Congres al PCR, primul condus de Nicolae Ceausescu si primul unde noul Conducator facuse aluzii la „ilegalitati“ comise sub conducerea fostului sau protector politic. Un comunism cu adevarat stiintific se afirma atunci si de atunci incolo nu ar fi permis asemenea devieri. Acum citim, in schimb, ca „Raportul si Comisia nu sint doar fundamentarea stiintifica a pozitiei oficiale de criminalizare a mecanismelor si persoanelor care au generat dezastrul celei de-a doua jumatati a secolului XX in tara noastra. Raportul, Comisia si reprezentanti ai statului roman au deschis si o cale clara de transformare structurala a societatii, institutiilor si valorilor din Romania“ si ca, mai mult, „Momentul 18 decembrie 2006 s…t reprezinta temelia oricarei reforme veritabil democratice in Romania“ (s.m.).
In acest surprinzator spirit neofundamentalist, semnele de intrebare sint, desigur, echivalentul unei erezii. Asa se explica aglutinarea celor mentionati mai sus. Se afirma ca, pe de o parte, „sentinte si invective au fost adresate in baza naivitatilor si a stingaciilor stilistice ale textului“, ca „superficialitatea verdictelor si ignorarea istoriei comparate si a teoriei ideologiilor au osificat plafonul interpretativ aplicat asumarii trecutului comunist“ si ca „procesul de intentie si obsesia polemicii au eclipsat necesara dezbatere“ (s.a.).

Mai mult, afirma autorul eseului, „in receptia Raportului a lipsit un spirit critic matur. Autori precum Michael Shafir, Gabriel Andreescu, Ciprian Siulea, Alex. Cistelecan, Fl. Abraham au pus uneori intrebari si au discutat probleme valide s…t, dar aceste elemente pozitive ale analizei au fost delegitimate, in opinia mea, de abordari dominate de erorile enumerate mai sus“.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Precizări

Mesaj Scris de Admin la data de 25.11.07 17:36

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Partea goală și cea plină a paharului transilvănean

Mesaj Scris de Admin la data de 25.11.07 17:34

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Despre "cazul Mailat" și peste el

Mesaj Scris de Admin la data de 25.11.07 17:09

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONTINUARE....................

Mesaj Scris de Admin la data de 18.10.07 19:28

"Trebuie sa cream o cultura a vinovatiei in Rom?nia"

- Este clar ca fascismul si comunismul au in comun vocatia totalitara si criminala. Continuind pe aceasta idee, nu cumva si cele doua uitari, a fascismului si a comunismului, au cauze, motivatii comune?

- O parte din motive sint similare. Psihicul colectiv se apara, nu ii place sa i se aduca aminte lucruri nedemne de mindrie din trecutul propriu. Se eschiveaza, se justifica ori arunca vina pe altcineva, externalizeaza responsabilitatea. Am inteles, cu ajutorul lui Sorin Antohi, ca mecanismul este foarte complicat, ca exista culturi ale vinovatiei si culturi ale rusinii…

- Aceasta este o distinctie clasica din antropologie…

- Exact. Cultura rusinii actioneaza in foarte multe dintre societati, dar este de datoria noastra, a intelectualilor, sa impingem societatea catre o cultura a vinovatiei, asa cum este de datoria mea sau a dvs. de a vizita cel putin o data in viata un psihiatru, ca sa lamurim anumite lucruri legate de propria identitate, de adevaruri pe care le ascundem in subconstient, pe care nu vrem sa le recunoastem sau sa ni le asumam. Aceasta este partea comuna. ?n cazul comunismului, parte complicata tine de faptul ca, intr-un fel sau altul, fiecare membru al societatii a facut parte din sistem si isi are partea de vina pentru perpetuarea acestuia. Ma includ si pe mine in aceasta categorie pentru ca s-ar fi putut sa fac si eu parte din aceasta poveste. Am avut noroc, parasind Rom?nia foarte tinar, dar s-ar fi putut. Asta nu inseamna ca afirm ca toti purtam aceeasi vina…

- Vina sau responsabilitate?…

- Astazi vorbim mai ales de responsabilitate. Dar in trecut puteam vorbi chiar de vina. Vina de a accepta sa merg la trei dimineata la coada pentru niste gheare si de a-mi fi frica sa spun ceva. Aceasta este o vina. Revin: nu toti avem aceeasi vina. Paul Goma are dreptate sa insiste asupra acestui aspect, numai ca si el a facut parte din sistem. Mi-ati adus aminte, deunazi, de stranepotul lui Wagner, care a recunoscut complicitatea familiei sale cu Hitler. Dar Gottfried Wagner nu e totuna cu varul sau, care continua sa fie un apologet al nazismului. ?n cazul comunismului, este mai greu de decelat: au existat foarte multi care s-au facut vinovati, in domeniul lor, de perpetuarea sistemului, dar care, de la un moment dat, au vazut falsitatea si s-au tinut deoparte cit au putut, fara sa fie si disidenti. Oricum diferenta fata de nazism este clara - eu nu am intilnit si nu stiu de nazisti disidenti!…



- Acelasi lucruri ii fac pe analisti sa vorbeasca de unicitatea, specificitatea Holocaustului: imposibilitatea disidentei precum si imposibilitatea convertirii "dusmanului" in "om nou"…

- ?ntr-adevar. Iar aceste diferente sint mai importante decit cele furnizate de numarul victimelor celor doua "isme".

"Antisemitismul este periculos pentru rom?ni, nu pentru evrei"

- Revenind la antisemitism, va intreb cum stau lucrurile in cazul societatii rom?nesti. ?n lucrarile dvs. faceti trimitere la "Vecinii", cartea referitoare la Polonia scrisa de Jan T. Gross, din care reiese ca antisemitismul latent constituie mediu prielnic pentru comiterea unor atrocitati. ?n Rom?nia, exista antisemitism latent, care sa devina periculos intr-o situatie de criza?

- Nu am nici o indoiala ca exista antisemitism latent. ?n orice mijloc de transport in comun, daca ciuliti urechea, puteti auzi bancuri sau aluzii cu iz antisemit. Dar periculos pentru cine? Pentru evrei? Mai sint vreo sase mii … Periculos pentru societatea rom?na? Bineinteles! Aceasta atitudine face rau societatii in care isi fac loc ura, resentimentul, stereotipurile negative…

- Exista, general vorbind, doua modele de a trata, la nivelul statului, antisemitismul si atitudinea fata de Holocaust: cel american, unde, in numele primului amendament, este permisa exprimarea de opinii negationiste, si modelul european, unde negarea Holocaustului si antisemitismul sint amendate penal, prin legi speciale. Care model este mai bun?

- Orice model trebuie sa respecte traditia locului. Statele Unite au avut norocul sa nu cunoasca nici un totalitarism. Nu putem decit sa-i invidiem, si la acest capitol, pe americani. ?n cazul Europei, situatia este diferita. Dar chiar si in SUA se fac deosebiri. Una este libertatea de opinie, care nu este pedepsita penal, si alta este responsabilitatea unei publicatii sau a unei universitati care pun la dispozitie unui negationist mijloace de exprimare. Si in cazul lor intervine libertatea de a nu facilita accesul la public. Libertatea de exprimare nu este totuna cu obligatia de facilita exprimarea.

- De altfel, Rom?nia a facut, prin Ordonanta 31/2002, optiunea pentru modelul european, mai precis pentru cel francez…

- ?n Ordonanta 31, pedepsele sint prea mari. Am scris despre aceasta in "Studia Iudaica", incheind cu urmatoarea fraza abrupta: nu este necesar sa arunci cu piatra, acolo unde scuipatul ajunge. Aceasta nu inseamna ca nu era loc in Rom?nia pentru astfel de legislatie. Cei care spun ca aveam in Codul Penal destule prevederi sa spuna si de cite ori a fost aplicat Codul Penal la acest capitol…

- Numai ca s-ar putea ca nici Ordonanta sa nu se aplice. S-ar putea sa nu fie decit unul din multele alibiuri legislative ale Rom?niei in negocierile cu organismele internationale, daca nu si o forma de bovarism cultural….

- Chiar asa si stau lucrurile. De exemplu, Ion Coja isi face de cap in continuare. A fost condamnat un propavaduitor al doctrinei legionare, dar exista altii mai influenti, cu legaturi mai sus-puse si fac bine mersi si chiar sint incurajati. Din pacate, diferenta dintre "pays l?gal" si "pays r?el" persista, in acest domeniu ca si in multe altele.

"Comisia de studiere a Holocaustului nu va scoate iepurasi din joben"

- Sinteti membru al Comisiei internationale pentru studierea Holocaustului. Care credeti ca va fi impactul public al raportului Comisiei? Va influenta acesta profund perceptia rom?nilor privind Holocaustul?

- Daca se asteapta cineva ca aceasta Comisie, in care sintem membri amindoi, sa procedeze precum Vadim Tudor, adica sa scoatem iepurasi din joben si sa terminam problema, se inseala. Comisia este doar un inceput. Vor trebui puse in aplicare concluziile. Iar din semnalele mele, exista motive de optimism. De exemplu, predau la Bucuresti un curs despre negarea Holocaustului si am vazut cita receptivitate exista in rindul tinerilor, care mi-au spus ca nu au auzit nimic din cele expuse in timpul scolii si ca acum inteleg lucrurile altfel. Daca se produc astfel de schimbari, atunci ne-am facut datoria. Scopul Comisiei este de a crea niste instrumente de lucru. Orice s-ar pretinde peste acest tel ar fi nelalocul lui. Rom?nii trebuie sa stie ce s-a intimplat in anumite perioade dificile la fel de bine cum au nevoie si de perioada pozitive, de modele…

- De trecut utilizabil…

- Da, de trecut utilizabil. Este foarte utila aceasta formula propusa de politologul Jacques Rupnik. Numai ca Rupnik nu a explicat-o. Utilizabil pentru cine? Problema este ca, de multe ori, ceea ce este util pentru unii, nu este pentru altii. ?ntelegem de ce trecutul autoritar stirneste nostalgii cind constatam ca dictatura legionara si antonesciana au afectat in primul rind minoritatile, mai putin marea masa a rom?nilor. Mi se spune astazi ca evreii au facut din Holocaust noua lor religie; ca inainte vreme au dat mari valori spirituale, in timp ce, astazi, Holocaustul este singurul lucru care ii preocupa si uneste. Am citit recent articolul unui foarte important intelectual rom?n, care a ocupat si functii importante, in care spune ca pentru noi "singura «cultura politica» e discursul «oportun» despre Holocaust" si se intreaba citi mai stiu astazi de Levinas si Walter Benjamin. Trec peste faptul ca intelectualul cu pricina intelege aiurea conceptul de "cultura politica", ca si cum "cultura politica" ar spune ceva despre cit de cult sau de incult este cineva. Apoi se stie ca nu toti evreii se identifica cu Holocaustul, ca si dupa Holocaust evreii au dat valori, care cunosc si se raporteaza la traditia culturala evreiasca. Numarul celor care au habar de Levinas si Walter Benjamin nu este mai mic decit numarul crestinilor care stiu de un Jacques Maritain sau de un Karl Jaspers, iar cei care nu stiu nu sint mai putin evrei sau crestini. Daca exista, totusi, o "obsesie" a Holocaustului in rindul unei majoritati a evreilor, ea se datoreaza faptului ca nazistii nu au avut niciodata drept criteriu de "selectie" cel pe care il foloseste distinsul intelectual rom?n. Nu ne-au impartit niciodata in "evrei spirituali" si "nespirituali" si n-au trimis la stinga pe unii si la dreapta, adica la crematorii, pe altii. Asa ca imi este foarte greu sa ma distantez de acel evreu care n-a citit nici din Moses Maimonides, nici din Martin Buber, si probabil ca nici macar n-a auzit de Spinoza. Facind aceasta afirmatie, subliniez de trei ori, nu il acuz de antisemitism pe distinsul intelectual la care ma refer. S-a creat in Rom?nia (si nu numai in Rom?nia) o moda foarte facila: daca indraznesti sa demonstrezi ca X este antisemit, ti se reproseaza ca ai fi afirmat ca si Y si Z tot antisemiti sint, chiar atunci cind ai avut toata grija sa deosebesti intre antisemiti si cei carora li se poate reprosa o anumita opacitate, dar nu mai mult. Daca vreti sa vedeti o demonstratie in speta, cititi va rog articolul lui Horia Roman Patapievici, aparut nu de mult in "Dilema veche". Adaug, in treacat, ca atunci cind Patapievici a fost acuzat de antisemitism i-am sarit in aparare. Restul, cum s-ar spune, e pentru generatiile viitoare de cercetatori.



- Dar, va intreb in incheiere, atitudinea fata de trecut conteaza? Exista aici doua curente: unii care spun ca daca nu ne rezolvam problemele cu trecutul acesta ne va trage inapoi si altii care ne conjura sa mai lasam trecutul deoparte, pentru ca ajungem sa fim obsedati de el, in loc sa fim preocupati de viitor.

- Fac parte din prima categorie, cum lesne se intelege…

- Care este argumentul dvs?

- Parerea mea este ca maturarea mizeriei sub covor genereaza noi si noi generatii de inconstienti.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Ascunderea trecutului sub pres va naste noi generatii

Mesaj Scris de Admin la data de 18.10.07 19:26

"Ascunderea trecutului sub pres va naste noi generatii de inconstienti"Data publicarii: 01/03/2004
Interviu cu Michael Shafir, analist pe probleme europene al Radio Free Europe

Domnule Michael Shafir, ne-am propus sa discutam despre C. V. Tudor si recenta sa "pocainta", despre antisemitism si Holocaust, in fine despre memoria trecutului recent. ?ncep cu o intrebare de actualitate: cum explicati asa-zisa schimbare la fata a liderului PRM?

- ?ntregul carnaval din jurul lui Vadim Tudor isi are originea in adevarata lui convingere, anume ca evreii fac si desfac totul. Si, dupa toate semnele, impartaseste aceasta credinta, a omnipotentei iudaice, cu multi altii, care nu au palmaresul lui, dar care gindesc la fel. Am ramas uimit ca premierul Adrian Nastase, mergind in Israel pentru a face lobby pentru intrarea Rom?niei in NATO, s-a intilnit cu cei doi rabini sefi ai Israelului, cerindu-le sa sprijine intrarea Rom?niei, fiti atent, nu in Rai, ci in NATO. Mai am un exemplu de la virf. Raposatul rabin Moses Rosen mi-a spus la un moment dat: "Ceausescu crede ca eu pot obtine tot ce vreau din Statele Unite", dupa care a adaugat: "Iar eu il las sa creada…". Facind acest pas, Vadim Tudor are impresia ca isi rezolva o multime de lucruri. Crede, pe de o parte, ca scapa de petele de pe identitatea sa politica si, pe de alta, ca isi asigura un sprijin cistigator pentru presedintie. Este un gest cinic pus la cale cu doua personaje la fel de cinice, cu care sint nevoit sa impart cetatenia israeliana: acest Nati Meir care, dupa cum scrie presa, a avut probleme cu legea in Israel, si scamatorul electoral Eyal Arad, care a trecut orice limita acceptabila. Din pacate si presa din Rom?nia a intrat in joc. ?ntr-un ziar central se spunea ca operatiunea de spalare a antisemitilor a fost conceputa chiar de catre guvernul israelian. Observam astfel ca imaginarul conspirationist este larg raspindit, fapt speculat prompt de liderul PRM.

- Ce sanse de reusita credeti ca are aceasta operatiune de cosmetizare?

- Ce credibilitate poate sa aiba unul care ieri era negationist al Holocaustului, care este inca vicepresedinte al Ligii Maresal Ion Antonescu, care ii are in subordine pe unii ca Gheorghe Buzatu sau Ion Coja si care vine sa se prezinte peste noapte ca un mielusel pe care trebuie sa il scuzam?

- Atunci de ce a facut pasul daca manevra nu ii va reusi?

- De fapt, s-ar putea spune ca avantajul liderului PRM este tocmai faptul ca nu are credibilitate. Ati scris si dvs. despre asta. Ca orice populist, C. V. Tudor poate pretinde orice despre sine, isi poate schimba mastile fara vreun disconfort identitar si fara sa trebuiasca sa explice credibil cum sint posibile schimbari de 180 de grade. Desigur, liderul PRM si-a facut calcule. Pe linga cele pomenite, trebuie adaugata si intentia de a transforma PRM intr-un partid acceptabil pentru o coalitie. Vorbesc, bineinteles, de o posibila coalitie cu cei cu care a mai fost asociat, cu PSD. Nu stiu daca miscare a fost discutata cu PSD, dar sint sigur ca aceasta este pe placul celor de la putere.

- Ati scris mai multe analize privindu-i pe extremistii est-europeni. Cum stam din perspectiva comparativa, este extremismul mai raspindit si mai periculos in Rom?nia?

- E greu de dat un raspuns. Formal, Rom?nia se deosebeste de celelalte tari din regiune pentru ca nicaieri nu avem o prezenta atit de puternica a extremistilor nationalisti in Parlament, in afara de Serbia. ?n Slovacia, Cehia sau Ungaria extremistii si-au pierdut locurile din Parlament la ultimele alegeri. La o privire mai atenta insa, lucrurile sint mai complicate. Ma intreb: ce este mai periculos, un Vadim Tudor sau un lider conservator care adopta limbajul si metodele de mobilizare ultranationaliste, fara sa fie perceput ca radical. Ma gindesc, in primul rind, la Viktor Orb?n, care a suferit schimbari dezamagitoare si care acum mobilizeaza strada impotriva partidelor de la guvernare. ?n Ungaria, exista o polarizare extrema, a stingii si liberalilor, pe de o parte, si a conservatorilor si nationalistilor pe de alta, tabere care nu mai comunica nicicum. Din acest motiv, aici exista pericolul sa izbucneasca ceva putin simpatic si imaginati-va un astfel de scenariu intr-o tara membra a NATO si UE!

- Acest pericol, in felul in care l-ati semnalat, nu exista, pare-se, si in Rom?nia. ?n 2000, PNL a frecventat pentru o scurta vreme discursul nationalist, mai precis, spuneau ei, nationalismul civic, opus celui etnic, xenofob. Dupa venirea la conducere a lui Theodor Stolojan, aceasta componenta de discurs a disparut. Mai degraba, nationalismul se observa la PSD, care joaca cu dezinvoltura si roluri care tin in mod traditional de dreapta.

- ?ntr-adevar, Valeriu Stoica a facut distinctia cu pricina, dar cind explica nationalismul civic se vedea ca habar nu are ce e ala. Sint de acord cu dvs: in Rom?nia nu avem polarizare pentru ca nu avem un sistem de partide clar structurat, in care sa se faca distinctia intre social-democrati, conservatori, liberali si nationalisti. Toate sint amestecate…

- Deci, pericolul ar veni de la rolul hegemonic al PSD?….

- Da. PSD a fost de la inceput un "catch-all party" si, fireste, a mers pe aceasta linie cistigatoare. Alegerile nu vor putea schimba foarte mult din aceasta situatie, decit in cazul in care dreapta liberala va cistiga presedintia si vom experimenta coabitarea. La mai mult cred ca ar fi nerealist sa ne asteptam.

"Multi intelectuali nu se raporteaza responsabil la grozaviile Holocaustului"

- Ce pondere are antisemitismul in cultura politica rom?neasca?

- Si la aceasta intrebare e greu de raspuns. Ca sa stim cu precizie, ar trebui sa dispunem de fonduri consistente, pentru a face cercetari de teren si pentru a analiza rezultatele. Fara aceasta analiza, ramine sa vorbim despre ceea ce stim: despre traditia politica si culturala, despre actiunea politica contemporana si despre asa numita "traditie a strazii". Nu cred ca este un secret ca antisemitismul este prezent in traditia culturala si in numeroase actiuni politice care au instrumentat aceasta traditie. Aceasta nu inseamna ca, acum, politicianul si intelectualul rom?n se scoala de dimineata si se intreaba: "oare ce lupta mai duc azi cu jidanii?". Problema politicienilor si a intelectualilor din Rom?nia, a unora dintre ei, este ca nu doresc sa se raporteze responsabil la grozaviile Holocaustului. Si, pentru a se feri de aceasta responsabilitate fata de trecutul recent al Rom?nie, amesteca in discutie cealalta mare grozavie, comunismul. Citesc acum ultimul volum al "Jurnalului" Monicai Lovinescu. Si acolo gasesc un pasaj din cunoscuta atitudine a acestei persoane, pe care altfel o stimez foarte mult. Spune ea, citez din minte: "Am avut de a face cu o dictatura legionara de trei luni si cu un regim comunist de 45 de ani". Bine, dar majoritatea atrocitatilor antisemite au avut loc nu sub dictatura legionara, ci sub cea antonesciana. Aceasta este atitudinea unui bun segment al elitei intelectuale din Rom?nia.

- Nici nu as fi vrut sa intru in subiectul "martirologiei competitive", cum numeste Vladimir Tismaneanu aceasta disputa cu origini franceze, pentru ca, intr-adevar, de la un punct, discutia este artificiala si sterila.

- Disputa este daunatoare, ne imparte in tabere tabere artificiale, fapt de care profita securistii si protocronistii. ?n ceea ce ma priveste, abordez cu toata seriozitatea si responsabilitatea dezbaterea privind rolul jucat de evrei, cit va fi fost, in instaurarea comunismului. Daca au avut sau nu vreun rol in calitatea lor de evrei este alta discutie. Desi nu am participat la ce s-a intimplat atunci, eu, Michael Shafir, ma simt responsabil. Daca ne-am aduna toti acesti responsabili si am stabili ca nu avem nimic de impartit, ca grozaviile Holocaustului ramin grozaviile Holocaustului, asa cum grozaviile comunismului ramin grozaviile comunismului, lucrurile ar lua-o in directia buna. Vladimir Tismaneanu are dreptate: Rom?nia nu va putea face fata trecutului ei comunist, atita vreme cit nu face fata trecutului ei fascist, si invers, nu va face fata trecutului fascist daca nu-l priveste responsabil pe cel comunist.

.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 21.07.11 16:54, editata de 2 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Scrisoare fara post scriptum

Mesaj Scris de Admin la data de 19.12.06 18:03

Scrisoare fara post scriptum
Domnule Shafir,
Aveti perfecta dreptate: retragerea mea „sub cort“ a fost o prostie, o gogomanie. Nu e prima oara cind o spun, am afirmat-o raspicat si in ultimul „sotron“ in care vorbesc despre Paul Goma. Ati vazut ca si acolo folosesc acelasi cuvint: gogomanie. imi recunosc eroarea, iar pentru asta am fost pedepsit de viata, de desfasurarea ulterioara a evenimentelor. in lupta impotriva regimului ceausist am jucat mult timp, dupa cum bine stiti, un rol mult mai important decit mi se recunoaste...
http://www.observatorcultural.ro/infoframe.phtml?xid=16839&xrubrica=POLEMICI&return=pescurt
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Extremismul în Bulgaria și România: oglinda de peste Dunăre

Mesaj Scris de Admin la data de 10.12.06 14:39

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Icoane, iconoclaști, iconoduli

Mesaj Scris de Admin la data de 10.12.06 14:32

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Shafir[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 19.10.06 16:21

Michael  Shafir..


Ultima editare efectuata de catre Admin in 25.02.14 22:14, editata de 11 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Shafir[v=]

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum