Steinhardt[v=]

Pagina 2 din 3 Înapoi  1, 2, 3  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Steinhardt[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 04.10.06 11:41

Rezumarea primului mesaj :

NICOLAE  STEINHARDT-
12]De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire și de sens.
11]Poate că definiția eroismului și a sfințeniei nu este decât aceasta: să faci imposibilul posibil.
10]Prostia – măcar de la un anume punct încolo – e păcat.
9]Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare și în dăruire pentru cei din jur.
8]Biruinta nu-i obligatorie. Obligatorie e lupta.
7]Daca nu putem sa fim buni, sa incercam sa fim macar politicosi.
6]Trebuie să avem mintea aspră și inima blîndă.
5]Dumnezeu iubește nevinovăția, nu imbecilitatea.
4]Credinta ne da bucurie pentru ca ne pune brusc de acord cu ce este real.
3]Prin cuvinte oamenii isi comunica idei, sentimente, informatii. Si acel extaz in fata binelui, frumosului si adevarului care nu-ti ingaduie sa taci.
2]Dand ce nu ai, dobandesti si tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ti lipsesc
1]Prieten se numeste acel om care te ajuta fara ca verbul a ajuta sa ie urmat de un complement circumstantial de timp, de loc sau de mod.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 03.11.15 8:36, editata de 28 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Re: Steinhardt[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 04.03.12 9:04

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Steinhardt[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 25.08.11 17:14

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Steinhardt[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 12.08.11 11:29

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Steinhardt[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 11.05.11 18:40

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Steinhardt[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 20.11.10 8:53

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Steinhardt[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 04.11.10 14:31

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Steinhardt[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 09.05.10 16:21

Daniela PETROSELN. Steinhardt. Virtutile mãrturisirii


Ultima editare efectuata de catre Admin in 04.11.10 14:32, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

De la iudaism la creștinism, cu Nicolae Steinhardt

Mesaj Scris de Admin la data de 01.05.10 21:31

De la iudaism la creștinism, cu Nicolae Steinhardt
Transformarea lui Nicolae Steinhardt dintr‑un jurist pragmatic într‑un reper al culturii și spiritualității românești are germenii tainei creștine.
Un produs remarcabil al prolificei perioade interbelice, Steinhardt continuă să fie un model și printre tinerii intelectuali de astăzi, alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu și Constantin Noica. Mai mult, pe scena politică autohtonă există un personaj cunoscut care a primit meditații de la Nicolae Steinhardt. Ce își amintește fostul ministru de Externe Cristian Diaconescu despre profesorul său, puteți afla lecturând rândurile de mai jos.
Legături de rudenie cu Freud
Celui care peste ani i s‑a spus „fratele Nicolae“ s‑a născut în familia arhitectului de origine evreiască Oscar Steinhardt, care s‑a remarcat în luptele de la Mărăști din Primul Război Mondial. A absolvit Liceul „Spiru Haret“ (1929), unde a fost coleg, printre alții, cu Mircea Eliade și Constantin Noica. Își ia licența în Drept și Litere la Universitatea din București (1934), susținându‑și apoi doctoratul în drept constituțional. Primele sale apariții editoriale sunt: „În genul... tinerilor“ (1934), „Essai sur la conception catholique du Judaisme“ (1935) și „Illusion et réalités juives“ (1937 – Paris). Steinhardt s‑a „lepădat“ mai târziu de volumul său de debut „În genul... tinerilor“, în care‑i parodia pe Eliade, Cioran, Noica, dar și pe stângistul Panait Istrati. În celelalte două lucrări, publicate în franceză, Steinhardt încerca să‑și asume ca experiență spirituală religia iudaică. Interesantă este una dintre concluziile la care ajunsese atunci și pe care o consemnează în „Illusion et réalités juives“ („Iluzii și realități evreiești“): „Problema evreiască nu poate exista într‑un regim economic normal, ci numai într‑unul dominat de tirania statului“.
Timp de doi ani (1937-1939) călătorește prin Europa inclusiv în Austria, familia sa având legături de rudenie cu Sigmund Freud. Experiențele acumulate cu acest prilej vor contribui la desăvârșirea sa ca intelectual.
Începutul calvarului
Când revine în țară (1939), Camil Petrescu îl ajută să capete un post de redactor la „Revista Fundațiilor Regale“, însă un an mai târziu este îndepărtat din cauza originii sale evreiești. Suportă privațiuni pe motive etnice până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, însă în 1947, este din nou înlăturat de la „Revista Fundațiilor Regale“, în urma unui denunț al lui George Călinescu – spun „gurile rele“. În același an este exclus din tagma avocaților și i se refuză publicarea textelor.
După ce se întreține din slujbe mărunte câțiva ani buni, în 1959 este arestat în „lotul Noica“, al așa‑zișilor „intelectuali mistico‑legionari“. La 31 decembrie 1959, Securitatea îi cere să fie martor al acuzării în procesul respectiv, iar pentru că refuză, este condamnat la 13 ani de muncă silnică. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează în credința creștin‑ortodoxă, naș fiindu‑i fostul șef de cabinet al Mareșalului Antonescu. Martori ai tainei au fost Alexandru Paleologu, doi preoți romano‑catolici – unul fiind Monseniorul Ghica – doi preoți greco‑catolici și unul protestant.
Nicolae Steinhardt supraviețuiește și în mediile concentraționare de la Gherla și Aiud, iar în august 1964 este eliberat ca urmare a grațierii generale a deținuților politici.
Chemarea monahismului
După moartea tatălui său, Nicolae Steinhardt începe să caute o mănăstire unde să‑și trăiască restul zilelor. În 1978, prin mijlocirea lui Constantin Noica, își petrece vara la Mănăstirea Rohia, pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar. La 16 august 1980 este tuns în monahism de către episcopul Iustinian Chira și de către arhiepiscopul Teofil Herineanu. La Rohia pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, participă la slujbe, predică, dar își intensifică și activitatea literară. La 30 martie 1989 se stinge în spitalul din Baia Mare, înmormântarea sa fiind supravegheată cu strictețe de către Securitate.
Cristian Diaconescu: „M‑a meditat la engleză, franceză și latină“
Nu ați vorbit prea mult public despre relația dumneavoastră cu Nicolae Steinhardt, care v‑a fost profesor, la un moment dat. Ne puteți spune mai multe despre cum l‑ați întâlnit?
A plecat de la o chestiune absolut banală. Când aveam 16‑17 ani, tatăl meu căuta pe cineva cu care să învăț limbi străine. În cercul de apropiați – tata fiind avocat – era și Nicolae Steinhardt. Meditându‑mă la engleză și franceză, apoi, când am dat la facultate, și la ceva latină, l‑am cunoscut. Eu eram suficient de tânăr, el – sătul de multe lucruri. Nu pot să spun că la 17 ani înțelegeam cu cine stăteam de vorbă. Un om foarte modest, care locuia într‑o garsonieră la „Luceafărul“, vizavi de Hotelul Intercontinental. N‑a încercat niciodată să‑mi vorbească despre el, decât cu câteva crâmpeie. Un naționalist convins, care fusese un evreu botezat în pușcărie „în apa din ibric“. Era un om care credea foarte serios în ceea ce înseamnă valoare. Mi‑a arătat la un moment dat manuscrisul de la „Jurnalul fericirii“. Nu‑mi spunea mai multe tocmai pentru a mă proteja. Apoi, cred că a și avut câteva experiențe nenorocite cu o serie de apropiați, unii dintre ei foarte tineri, și care din motive care nu aveau nicio logică – în sfârșit, alte vremuri! – l‑au turnat. Era veșnic urmărit. Făceam niște gesturi de o copilărie totală. Citeam la franceză după „Paris Match“, pe care i‑l dădea băgat în ziar la un chioșc de presă. De la el am învățat să beau Martini. Avea o sticlă în dulapul cu haine, jos. Avea probleme cu vederea și, din câte știu, cu inima, în perioada respectivă. În momentul în care am plecat la facultate, el s‑a dus la Mănăstirea Rohia. Ca să vă dați seama ce modest era, după mulți ani am aflat că acest om știa 11 limbi străine.
Nu v‑a vorbit niciodată despre suferința sa?
Niciodată. Iertase pe toată lumea. Îl deranja excesul funcției. Faptul că în pușcărie cineva abuza, oarecum era în regulă, dar faptul că își făcea o plăcere din asta îl scotea din minți. Un tip îndrăgostit de „Craii de Curtea‑Veche“. La el vedeai numai manuscrise, mașina de scris, iar Radio „Europa Liberă“ cred că se auzea încontinuu. Și, într‑adevăr, credință. Închipuiți‑vă că dădeam teste din „À la recherche du temps perdu“. Citeam Proust în franceză. Un om relativ singur, dar extrem de expansiv atunci când era vorba de atitudini, foarte disponibil la prieteni, la ieșiri la un ceai, la o cafea.
Ați fost vreodată chestionat de Securitate din cauza relației cu Nicolae Steinhardt?
Am avut niște probleme minore datorită relației cu el. Nicolae Steinhardt nu i‑a spus tatălui meu de la bun început, dar mi‑a spus mie la un moment dat că el are niște probleme și că nu ar vrea ca acestea să se răsfrângă asupra unui minor. Era îndrăgostit de cărțile lui. Făcea exegeză de romane polițiste, numai ca să publice ceva. Îl publicau pe la Tulcea, unde a apărut „Între cărți și idei“, pe care o am cu dedicație. Era supărat că nu i‑am învățat cuvintele – „Pentru elevul meu deștept, dar absent‑minded când vine vorba de engleză.“
Ce‑ar spune acum Nicolae Steinhardt despre Cristian Diaco­nescu?
Cred că ar fi nemulțumit. El era socratian, așa mi se pare mie. Un om care vorbea, nu scria mai mult. Mie mi se părea absolut de neînțeles ce scrie, foarte complicat, extrem de esențializat. Era un orator extraordinar, cu retorică, fără a fi pasional, vorbea cu subiect și predicat, dar extrem de extrovert din punctul ăsta de vedere. Încerca să nu condamne pe nimeni și n‑o făcea declarativ.
mai mult
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Steinhardt[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 08.03.10 10:18

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Ovidiu ȘIMONCA Demnitatea lui Steinhardt este fără resent

Mesaj Scris de Admin la data de 26.01.10 19:17

Ovidiu ȘIMONCA - „Demnitatea lui Steinhardt este fără resentiment“

George Ardeleanu, autorul celei mai consistente și fascinante monografii consacrate lui N. Steinhardt, intitulată N. Steinhardt și paradoxurile libertății, apărută în 2009 la Editura Humanitas, a primit Premiul „Garabet Ibrăileanu“ pentru critică literară, acordat de revista Viața Românească. Este al doilea premiu pe care George Ardeleanu îl primește pentru volumul apărut la Humanitas, după cel acordat de revista Poesis (în vara lui 2009) și după o nominalizare la „Cartea anului“ de către revista România literară. Nu doar premiile și mulțimea de cronici elogioase ne-au făcut să deschidem seria interviurilor din 2010 cu George Ardeleanu. Pur și simplu, considerăm că volumul N. Steinhardt și paradoxurile libertății este scris cu acea tensiune a adevărului și a lucidității proprie marilor cărturari, cu acea plăcere a scrisului care te ține „în priză“. George Ardeleanu, lector doctor la Facultatea de Litere a Universității din București, are puterea de a ni-l restitui pe Steinhardt cu toate meandrele vieții sale. De asemenea, volumul lui George Ardeleanu este un excelent ghid și suport pentru integrala Steinhardt, de la Editura Polirom, realizată în colaborare cu Mănăstirea Rohia.



Cînd l-ați descoperit pe Steinhardt?

L-am descoperit, culmea!, după ’89. Din acest punct de vedere, am practicat o lectură precum a marelui public. Am plecat de la Jurnalul fericirii spre o explorare inversă a textelor. În spațiul elitei culturale, Steinhardt era cunoscut și înainte de 1989. Din nefericire, nu mă plasam aici...

V-a prins emulația care s-a creat după apariția Jurnalului fericirii, în 1991?

Evident. Apoi, l-am aprofundat după ce am început să-l predau. Între 1990 și 1999, am fost profesor de literatură la Școala Normală din București. În 1995, Jurnalul fericirii a intrat în noile programe. Steinhardt avea o priză teribilă la elevi.

De ce avea o priză teribilă la elevii cu care lucrați? Elevii din anii aceia mai aveau memoria trăită a comunismului. Ei se raportau la Jurnalul fericirii așa cum ne raportam noi. Jurnalul fericirii restituia o memorie istorică interzisă. În altă ordine de idei, Jurnalul fericirii răspunde la marile noastre întrebări: De ce suferim? De ce proliferează Răul? Cum ne putem mîntui? Ce înseamnă căința? Ce înseamnă fericirea?



Astăzi, Steinhardt are priză la noile generații de studenți, cu care lucrați la Facultatea de Litere?

Studenților de acum – care se raportează la comunism ca la o istorie îndepărtată și impersonală - trebuie să le oferi mult mai multe note de subsol pentru înțelegerea epocii prin care am trecut (un subsol „dantesc“), trebuie să fii și istoric. Steinhardt este în continuare prizat, citit, comentat, tocmai pentru marile întrebări pe care și le pune.

La prima lectură pe care ați făcut-o Jurnalului fericirii, în 1991, cînd aveați 30 de ani, ce v-a frapat? E greu să-mi amintesc impactul primei lecturi. Cred că m-a frapat modul în care personajul acestui jurnal, care este însuși Steinhardt, traversează o experiență infernală. Suferința nu l-a ocolit, el a traversat cele două totalitarisme ale secolului al XX-lea într-un mod luminos. M-a frapat modul în care el a prelucrat suferința, modul în care a extras „benefiicile“ suferinței.



De fapt, cum poți să ieși luminos dintr-o experiență infernală?

Demnitatea luiSteinhardt este fără resentiment. În istoria noastră recentă, știm cu toții că au existat și personalități verticale, intelectuali demni, disidenți. În unele cazuri, această demnitate a fost urmată de resentiment. În cazul lui Steinhardt, a fost o demnitate fără resentiment.

Care este explicația acestei demnități fără resentiment?

Explicația, la prima vedere, este simplu de dat, ține de modul său de a se raporta la creștinism. Cred că metamorfoza sa identitară, prin botezul creștin, este o explicație pentru eliberarea de posibilul resentiment.
Mulți informatori îi erau prieteni



Îi prezentați în carte pe oamenii care l-au pîrît la Securitate. Îi știa?

Pe unii îi bănuia, pe alții – cred că nu. În dosarul de la CNSAS, dosarul de urmărire, am identificat peste 70 de informatori, recrutați din toate mediile prin care a trecut Steinhardt. Mulți dintre aceștia erau prieteni. În cel puțin două cazuri, e posibil să fi știut de pactul acestora cu Securitatea.

Cine ar fi? Mă gîndesc la cazul Paleologu și la cazul Emanuel Vidrașcu. Despre faptul că Steinhardt știa de pactul lui Alexandru Paleologu scrie chiar Theodor Paleologu în prefața unui volum de documente din dosarul lui Steinhardt, care a apărut la Nemira. În cazul nașului său de botez, coleg de lot, e posibil să fi știut. Faptul acesta reiese, voalat, dintr-un dialog al lui Stelian Tănase cu fiica lui Emanuel Vidrașcu, dialog publicat în excelenta carte Anatomia mistificării, despre procesul Noica-Pillat.



Știa despre Ion Caraion și notele sale la Securitate?

Mă îndoiesc. Mă îndoiesc că Steinhardt știa că Ion Caraion era vinovat de confiscarea Jurnalului fericirii și de predarea Jurnalului către Securitate.

Se știa urmărit? Da. Dacă citim notele de filaj, în care sînt notate cu multă (și paranoică) scrupulozitate toate gesturile personajului care merge pe stradă, observăm că, de multe ori, Steinhardt întoarce privirea înapoi. Ofițerii care făceau filajul notează inclusiv acest gest. De altfel, Steinhardt a avut confruntări directe cu ofițerii de Securitate, după confiscarea Jurnalului fericirii, în 1972, cînd a fost chemat la Securitate și anchetat. Prin anii ’80, a avut o confruntare cu unul dintre ofițerii care coordonau urmărirea în acea perioadă, după o călătorie în Occident. A mai fost o confruntare în 1983, cînd i s-a cerut să renunțe la orice dialog cu prietenii săi din exil și cu Europa liberă, iar alta în 1984, după cea de-a doua confiscare a Jurnalului fericirii și a 23 de cărți din fișetul său special de la Rohia, cărți primite – unele cu dedicație – de la aceiași prieteni din Occident, cărți considerate – of course – subversive...



Existînd aceste confruntări directe, cu ofițeri de Securitate, poți să fii demn și fără resentiment?

Cei mai mulți dintre noi nu putem. Steinhardt, poate. Oamenii nu sînt la fel nici în fața suferinței, nici în fața experiențelor dramatice.

Continuăm drumul biografic: după ce ați început să-l predați pe Steinhardt la Școala Normală, care au fost următorii pași pentru descoperirea lui Steinhardt?

Următorul pas a fost tot unul care ținea de cariera mea didactică. A trebuit, ca orice profesor, să-mi dau gradul I. Plecînd de la această priză, pe care Steinhardt o avea asupra tinerilor și asupra mea, am făcut o lucrare de gradul I, care constituie nucleul cărții mele din 2009, despre tema libertății la Steinhardt și la Dostoievski. Micro-monografia pe care am publicat-o în 2000, la Editura Aula, s-a dezvoltat din acea lucrare de grad.

Cînd ați ajuns la Rohia? Abia în 2001.



Cine v-a invitat?

Am fost sunat de unul dintre actualii mei prieteni, care face parte și din colectivul de editare al integralei Steinhardt de la Polirom, domnul Florian Roatiș, conferențiar universitar la Facultatea de Litere din Baia Mare, cel care a îngrijit cele patru volume din Caietele de la Rohia, care m-a invitat la „Zilele Steinhardt“. În fiecare an, în preajma datei sale de naștere, 29 iulie, se organizează „Zilele Steinhardt“. Așa că am plecat spre Rohia, cu un tren de noapte, se fac 12 ore pînă la Baia Mare, am mers cu același tren cu care mergea Nicolae Steinhardt cînd călătorea spre Rohia. De la Baia Mare pînă la Rohia se mai face încă o oră, cu mașina.
Noica a jucat un rol fundamental



Noi, ăștia care n-am fost la Rohia, mă includ în acest grup, de ce ar trebui să mergem la Rohia?

Pentru același motiv pentru care a mers și Steinhardt.... Nu neapărat ca să vă călugăriți, Doamne ferește!... În cazul lui Steinhardt, ideea călugăririi, ideea de a merge pînă la capăt într-o experiență, a existat imediat după botez. După ieșirea din închisoare, a avut un dialog epistolar cu Rafail Noica, aflat la mănăstirea Essex din Anglia, în ideea unei călugăriri acolo. Corespondența a fost interceptată de Securitate, încît nu s-a mai putut pune problema stabilirii în Anglia. Prin 1967 a existat o tentativă de plecare în Belgia, dar a eșuat și aceasta. În România, a încercat la mai multe mănăstiri, unele nu i-au plăcut, altele s-au ferit de un personaj cu un dosar politic problematic. În 1973, cel care i-a descoperit locul este Constantin Noica. Noica a jucat un rol fundamental în viața lui Steinhardt.
L-a îndemnat să meargă la Rohia?
Da. Începe s-o viziteze din ce în ce mai frecvent, intră în dialog cu starețul mănăstirii, Serafim Man, începe să aranjeze biblioteca mănăstirii, care, acum, are vreo 40.000 de volume, și își exprimă dorința de a rămîne acolo. Face pelerinaje la Rohia între 1973 și 1980. În 1980, pe 16 august, a fost călugărit de starețul Serafim Man în regim de clandestinitate. Starețul Serafim Man l-a călugărit fără știrea autorităților ecleziale și de abia după eveniment le-a anunțat; a pus aceaste autorități în fața faptului împlinit. Era o strategie, se temea de un „Nu“.



Putea fi un „Nu“?

Cred că ar fi fost sigur un „Nu“, poate pentru dosarul politic, poate din cauza unei reticențe față de originea etnică.

Avem mărturii despre prezența lui Steinhardt la Rohia? La o carte din integrala Steinhardt, avem un CD cu o predică de-a lui. Sînt și alte mărturii audio cu vocea lui Steinhardt?

Din păcate, mărturiile audio sînt foarte puține. În afară de acel CD care există în volumul Dăruind vei dobîndi, am mai ascultat puține fragmente. Predicile sale se bucurau de mare audiență, erau înregistrate, oamenii de la slujbă aveau casetofoane, dar nu s-au păstrat înregistrări.

Cum vi se pare vocea lui? Pițigăiată, dar fermă. Are o dicție și de amvon, dar și de tip oratoric. El este absolvent al Facultății de Drept.



Ajungem la punctul fundamental al vieții lui Steinhardt: convertirea. Mă plasez în postura avocatului diavolului. Nu vi se pare o poveste dubioasă?

Convertirea, în general, sau convertirea lui Steinhardt?

Convertirea lui Steinhardt. Nu. E o întreagă istorie. Noi știm despre evenimentul convertirii și al botezului din Jurnalul fericirii. Jurnalul fericirii este o carte scrisă post-factum, nu este un jurnal propriu-zis, nu se respectă clauza aceasta a simultaneității, a calendarității. Este un jurnal scris retrospectiv, din memorie. Nu e cronologic și nu e scris în simultaneitatea petrecerii evenimentelor. Mai există cîteva texte autobiografice, unul intitulat Autobiografie, scris la porunca starețului Serafim Man, mai există un text, Mărturisire, publicat în volumul Primejdia mărturisirii. Există o „Notă autobiografică“ publicată în Dicționarul scriitorilor evrei de limbă română, apărut la Tel Aviv, în 1986. În toate aceste texte confesive, Steinhardt vorbește nu doar despre momentul convertirii, ci și de niște semnale ale apropierii sale de creștinism, anterioare convertirii, existente chiar din copilărie. Aceste semnale există în Jurnalul fericirii. Veți rîde, dar am jucat și eu rolul „avocatului diavolului“. Am încercat o îndoială metodică.



De ce? Dacă citim cele cinci volume interbelice ale lui Steinhardt, volumul de debut, În genul... tinerilor, cele două volume de iudaism, scrise în colaborare cu Emanuel Neuman, și cele două volume de drept, dintre care unul este teza sa de doctorat în drept constituțional, apoi dacă citim cele peste 150 de articole publicate în Revista burgheză, Revista Fundațiilor Regale, Libertatea, Universul literar, în nici unul dintre aceste texte n-am detectat nici un semnal al apropierii sale de creștinism. Se creează, iată, un clivaj între rescrierea evenimentelor din textele confesive postconvertire și parcurgerea cronologică a cărților. Iată-mă în fața acestui clivaj! Puteam să spun: Jurnalul fericirii este un text fals, o încercare de mistificare autobiografică. Aceasta a fost prima formă de îndoială metodică pe care am practicat-o.



Ce a urmat? Am citit mai multe texte despre convertire. Există un volum excelent publicat la Editura Anastasia, Convertirea religioasă, o antologie de texte în coordonarea lui Emmanuel Godo de la Universitatea Catolică din Lille. Se pare că în cazul convertiților există un asemenea fenomen: anumite fapte, care nu au nici o semnificație în momentul trăirii lor, își descoperă semnificația după botez. Convertirea nu înseamnă doar o metamorfoză identitară, nu înseamnă doar un „după“, ci descoperirea unui „înainte“ care, pînă atunci, era bine camuflat. Cei mai mulți convertiți vorbesc despre redescoperirea unor semnale de după metamorfoză. După botez, Steinhardt redescoperă și semnalele existente anterior, despre care n-a vorbit în simultaneitatea trăirii lor.



Ce rol au cele două cărții de iudaism, din 1935 și 1937, scrise împreună cu Emanuel Neuman, în înțelegerea acestei convertiri?

Cele două cărți de iudaism joacă un rol paradoxal în „economia“ convertirii lui Steinhardt, cu atît mai mult cu cît, în ele, atît fenomenul asimilarii, cît și botezul creștin sînt luate în răspăr. Aceste volume ne ajută să înțelegem că Steinhardt nu se convertește de la zero, de la nimic (aceasta ar fi fost o convertire mai lejeră), ci că, în actul convertirii, el parcurge un traseu dificil, între două spiritualități puternice. De fapt, prin convertire, el „internalizează“ drumul de la Vechiul Testament la Noul Testament. Cărțile despre iudaism sînt scrise simultan cu încercarea celor doi prieteni de a se integra în sinagogă. Au vrut să-și asume și în iudaism identitatea pînă la capăt. Sînt două cărți de profundă implicare iudaică și care demontează toate stereotipiile antisemite. Se vorbește de antisemitismul existent nu doar în Germania lui Hitler, ci și în Uniunea Sovietică a lui Stalin. Avem în cele două cărți imaginea unor tineri care nu se îndreaptă spre un totalitarism din spaima față de celălalt totalitarism. Mulți au practicat calea refuzului unui totalitarism îndreptîndu-se spre celălalt totalitarism. Pentru cei doi prieteni totalitarismul e totalitarism, indiferent că e de stînga sau de dreapta.



Ce s-a întîmplat cu această dorință de asumare a iudaismului?

Tentativa lor a eșuat. Din Jurnalul fericirii, aflăm că motivele acestui eșec ar fi, mai degrabă, frivole, sînt dezamăgiți de prestația sacerdotală a rabinului la care mergeau. Frivolă sau nu, tentativa lor a eșuat. Cei doi prieteni s-au dus pe drumuri diferite. Emanuel Neuman s-a dus spre agnosticism, el avea să și plece în Belgia în anii ’60, Steinhardt s-a dus, cu multe îndoieli, poticniri, orbecăiri, indecizii, negații, spre creștinism. Drumul său spre creștinism este foarte dificil și durează: din 1937 pînă în 1960, sînt 23 de ani. Nu este o convertire spectaculoasă și bruscă.
Teologii ortodocși nu prea scriu despre Steinhardt



Au fost oameni din Biserica Ortodoxă care i-au reproșat această convertire? Au simțit cumva că Steinhardt nu s-a lipit cu ei în credință, a fost vreo rezervă, la cei creștini, că Steinhardt n-ar simți la fel, n-ar gîndi la fel?

Nu cunosc. Dimpotrivă, am observat fenomenul celălalt, un anumit triumfalism al Bisericii Ortodoxe în a discuta despre convertirea lui Steinhardt. Dar, dar, dar... Teologii ortodocși nu prea scriu despre Steinhardt.Tezele de doctorat despre Steinhardt sînt pe literatură. Aș fi vrut să citesc un text pertinent scris de un teolog despre predici. Aș vrea să văd o carte pertinentă despre teologia lui Steinhardt scrisă de un teolog. N-am văzut. Există studiul introductiv al lui Ștefan Iloaie la volumul Dăruind vei dobîndi, un text excelent. Dar, cam atît...

De ce nu scriu teologii despre Steinhardt? Predicile lui sînt extrem de flexibile, infuzate cultural, subversive, nu sînt predici tipice. Teologii noștri spun „intelectualul evreu s-a convertit la noi“... Dar nu merg mai departe... Eu aș numi asta „prezumție de convertire“. Nota bene: la facultățile de Teologie nu se vorbește despre Steinhardt.



Sînteți surprins?

Nu sînt surprins. Citiți predicile lui Steinhardt și intrați, duminica, într-o biserică ortodoxă și veți vedea diferența. Sigur, nu trebuie să generalizăm. Există teologi din tînăra generație, cu studii și burse în Occident, și care se apropie și chiar utilizează modelul Steinhardt. Dar numărul acestora este mai degrabă restrîns.

Poate că, prin integrala Steinhardt de la Polirom, interesul teologilor pentru Steinhardt va spori. Ce este această integrală, cine lucrează la proiect?

Seria de la Polirom, o ediție de lux, din care au apărut șase volume, se realizează în colaborare cu Mănăstirea Rohia, care este deținătoarea copyrightului pentru opera lui Steinhardt. Este o ediție critică, va cuprinde peste 20 de volume, cu studii introductive, note de subsol, dosare de receptare critică. Sînt cinci colegi coordonatori: Virgil Bulat, de la Cluj, Florian Roatiș, de la Baia Mare, Ștefan Iloaie, profesor la Facultatea de Teologie din Cluj, subsemnatul și părintele Macarie Motoc, din partea Mănăstirii Rohia. Există și alți colaboratori, anul trecut volumul de convorbiri Primejdia mărturisirii a fost îngrijit de Ioan Pintea, volumul de articole din perioada interbelică, Articole burgheze, a fost realizat de Viorica Nișcov. Cele două volume de iudaism sînt îngrijite de Ioan Chirilă, decanul Facultății de Teologie din Cluj. I-aș mai aminti, de asemenea, pe Adrian Mureșan și pe Irina Ciubotaru, steinhardtologi din tînăra generație, care vor îngriji și ei cîte un volum din serie. Colaborarea cu Editura Polirom este performantă și, deopotrivă, agreabilă. Și cînd spun asta mă gândesc la Ema Stoleriu, la Adrian Șerban și, last but not least, la Silviu Lupescu, cei menționați fiind „interfața“ acestei colaborări. Ca și la redactorii Ioana Aneci, Cezar Petrilă și Giuliano Sfichi. Tuturor, salutul meu dintr-un București înzăpezit și „blocat“!
Respinge toate formele de totalitarism



Cum vă explicați, domnule Ardeleanu, că Steinhardt, crescut într-o familie evreiească, n-a fost de stînga?

Steinhardt făcea parte dintr-o familie burgheză. Textele publicistice din prima perioadă a activității sale sînt mai degrabă texte ideologice decît texte literare. Se distinge articolul „Liberalism“, publicat în Revista Fundațiilor Regale în 1937. De asemenea, articolele din Libertatea. Steinhardt este un liberal conservator, Revista burgheză este de orientare conservatoare, a apărat programatic valorile burgheze.

Steinhardt n-a fost atras nici de extrema stîngă, nici de extrema dreaptă, a cultivat o linie lovinesciană. A fost intelectualul lucid, în fața a două totalitarisme, care și-au dat mîna în 1939. Cum putea rezista tentației totalitarismelor? Steinhardt se revendică de la Maiorescu și Lovinescu (încearcă să împace maiorescianismul cu lovinescianismul), iar din spațiul francez are afinități cu Benjamin Constant, Prévost-Paradol, Adolphe Thiers, Francois Guizot, Tocqueville.



Mi-a plăcut că ați făcut, în carte, o trimitere către Hayek și lucrarea sa Drumul către servitute, apărută în 1944 și tradusă în românește abia în 1993. Hayek vorbește despre cum liberalismul poate eșua în socialism. Cu zece ani înainte de Hayek, fără să știe de lucrările lui Hayek, Steinhardt avertizează asupra pasiunii pe care o stîrnește socialismul în reprezentanți din clasa burgheză, cum se neagă și se contestă originile de clasă. Unde poate fi încadrat Steinhardt în curentele de gîndire românești din perioada interbelică?

Acest curent de gîndire, exprimat de Steinhardt, a existat în epoca interbelică, din păcate nu foarte pregnant. Așa se explică volumul de debut, În genul... tinerilor, în care sînt parodiați atît intelectualii de dreapta, Cioran, Noica, Eliade, cît și cei de stînga sau chiar avangardiștii, Geo Bogza, Sașa Pana, Panait Istrati. Parodierea este făcută din perspectiva acestui liberalism conservator. Steinhardt, împreună cu Emanuel Neuman, sînt adepții moderației, care însă trebuie clamată. El vorbește de „catilinare liberală“, care să se îndepărteze de un liberalism călduț, tolerant, îngăduitor. Steinhardt respinge toate elementele prezente în interbelic care duc spre totalitarism, respinge vitalismul, misticismul, iraționalismul, mistica maselor, cultul exagerat al Orientului, „romantismul Orientului“. Steinhardt și Emanuel Neuman sînt adepții valorilor profunde ale Europei. Am îngrijit de curînd, va apărea la Polirom, luna aceasta, în integrala Steinhardt, volumul Între viață și cărți. Prefața mea se intitulează „Un european: N. Steinhardt“. Fac trimtere la un text din 1949 al lui Karl Jaspers, care spune că Europa își trădează identitatea fie atunci cînd se duce înspre o ordine lipsită de libertate, fie atunci cînd caută o libertate care să-și piardă ordinea. Jaspers spune că Europa își menține identitatea atunci cînd stă sub semnul acestei consubstanțialități între libertate și ordine. Or, la Steinhardt aceste două elemente, libertate și ordine, sînt în toată opera sa.
Nu este un fan al Balcanilor



European, antitotalitar, liberal, creștin, susținătorul libertății individuale, adeptul unei moderații asumate. Acestea sînt elementele care-l definesc pe Steinhardt. Dar, există un dar... În volumul dvs consemnați nerezonanța lui Steinhardt față de persecuțiile populației evreiești din România, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cum vă explicați?Această nerezonanță este consemnată tot retrospectiv în Jurnalul fericirii și în textele postconvertire. În aceste texte vorbește pozitiv despre mareșalul Ion Antonescu, spune că Antonescu a căutat să-i apere pe evrei, vorbește despre bucureștenii care s-au comportat omenește cu evreii scoși la curățat zăpada, spune că au fost gospodine care îi omeneau pe evrei cu ceaiuri și țuici fierte. Aceasta este viziunea, una retrospectivă. Steinhardt recunoaște că, într-un fel a trăit evenimentele în imediatul lor și altfel le-a retrăit după 20-30 de ani, timp în care Istoria și-a desfășurat și alte partituri dramatice. Din păcate, Steinhardt, în această problemă, s-a mișcat într-o biografie precară. El îl citează, în Jurnalul fericirii, pe Radu Lecca, cu care a fost coleg la Jilava, Radu Lecca fiind împuternicitul Guvernului Antonescu pentru problemele evreiești. A-l cita doar pe Radu Lecca înseamnă a veni cu o bibliografie vulnerabilă.



În timpul războiului, Steinhardt a avut parte de privilegii, a fost ferit de persecuții? Nu. Și el a mers la curățat zăpada. El a trăit, a văzut și a trecut prin aceste evenimente dramatice. N-a fost trimis pe front. Despre femeile care îi omeneau pe evrei scrie din perspectiva experienței directe. Pe de altă parte, în Jurnalul fericirii este redat un dialog cu tatăl său, atribuit acelor vremuri, în care tatăl spune că n-ar fi cazul să cîrtească. Tatăl lui Steinhardt le mai spune fiilor că Antonescu încearcă să-i protejeze pe evrei, ca să nu ajungă pe coclaurile Rusiei. Apare și aici un clivaj între trăirea evenimentelor și interpretarea lor retrospectivă. Eu n-am încercat cîtuși de puțin să eludez această problemă a poziției lui Steinhardt față de Antonescu, care vulnerabilizează, poate mai mult decît convertirea, relația lui Steinhardt cu foștii coregionari. Steinhardt nu are o presă prea bună în spațiul iudaic. Convertirea lui Steinhardt a însemnat o metamorfoză spirituală, dar și identitară. El s-a convertit nu doar la creștinism, ci și la românitate.



Cînd spuneți de asumarea românității, putem vorbi și de un filon de naționalism?

Nu. La Steinhardt este o asumare europeană a identității românești. Există o scenă extraordinară în Jurnalul fericirii, după ieșirea din închisoarea de la Gherla. Călătorește cu trenul de la Gherla la Cluj și apoi de la Cluj la București. Este fascinat de spațiul Ardealului și meditează la soarta acestui spațiu. Spune că și în Transilvania au fost suferințe, au fost nenorociri, dar ele nu au mutilat identitatea zonei, spune că în Transilvania nu miroase a „mîl turcesc“. Ajunge la Cluj, se plimbă prin Cluj și are revelația Mitteleuropei. Eu aș merge mai departe și aș spune că la Steinhardt există o asumare mitteleuropenaă a identității românești. Steinhardt, în mod paradoxal, deși este născut la București, nu este un balcanic, nu este un fan al Balcanilor; prin asta se diferențiază de bunul său prieten Alexandru Paleologu.

„Să nu fim foarte exigenți cu noi înșine“



Se vor împlini, în 2011, 20 de ani de la apariția primei ediții a Jurnalului fericirii. Tot de 20 de ani îl frecventați pe Steinhardt. Ce v-a adus dvs – mai degrabă ca om, nu neapărat ca literat – această întîlnire cu Steinhardt?

O anumită seninătate în a privi existența, un anumit bun-simț al relativității.

Ce ar însemna „bunul-simț al relativității“? A privi cu un anumit umor marile noastre contradicții, stînga-dreapta, comunism-anticomunism, liberalism-comunism, antifascism-anticomunism. De pildă, în Jurnalul fericirii, Steinhardt vorbește despre suspiciunile inițiale existente în celulele închisorii, între deținuți; unii erau cuziști, alții anticuziști, unii erau antonescieni, alții împotriva lui Antonescu, unii erau liberali, alții legionari, unii erau evrei, alții legionari. Exista o suspiciune reciprocă. Toți păreau să reitereze celebra întrebare: „Cum de poți fi Persan?“ După un anumit timp de conviețuire, toți își dădeau seama că opozițiile dintre ei sînt ridicole și că răul este în altă parte, iar ei sînt victimele aceluiași rău. Suspiciunile se diluează, iar întrebarea capătă un răspuns: „Da, se prea poate să fii Persan“. Acest bun-simț al relativității pe care ți-l dă o experiență dramatică este una dintre lecțiile pe care mi-a oferit-o Steinhardt.



Anul 2009 a fost în lumea românească perioada în care încrîncenările, polaritățile, vehemențele au abundat. Poate fi Steinhardt model pentru depășirea asperităților?

Steinhardt ne învață să fim demni, verticali, dar ne mai învață un lucru: să nu fim foarte exigenți nici cu ceilalți, nici cu noi înșine. El este împotriva exigenților, ne spune că trebuie să avem și o anume îngăduință față de noi înșine. Deseori, noi ne spunem: „da, sînt un păcătos, infernul mă mănîncă, nu mai este nici o salvare, sînt ultimul om, nu mai am nici o șansă“. Or, Steinhardt vine și contrazice această imagine fatalistă: „dragule, nu e totul pierdut, mai există șanse, încearcă“. E o teză profund creștină: oricît ai păcătui, există și șansa regenerării, a salvării, a iertării. A greși, a rata, a ezita, a avea incertitudini – toate fac parte din structura umană.

Ați luat două premii pentru volumul de la Humanitas, N. Steinhardt și paradoxurile libertății. Cum este să fii premiat?

E bine, dar nu se schimbă nimic în existența ta. Ar fi o ipocrizie să spun că nu mă bucur. Un premiu te scoate puțin la suprafața vieții sociale, îți oferă un anumit prestigiu. Dar, dincolo de chestiunea asta, nu se schimbă mare lucru.

A fost o motivație a premiului acordat săptămîna trecută de revista Viața Românească? Nu. La fiecare dintre premiați a fost un Laudatio ținut de altcineva. Despre cartea mea a vorbit prietenul meu Ion Bogdan Lefter.



Dvs ce-ați spus?N-am spus nimic. În schimb, la nominalizarea „Cartea anului“ de la România literară, acolo am spus ceva. Era înaintea celui de-al doilea tur de scrutin. Am vorbit despre posibilitatea de a ieși din starea de ură în care se afla toată societatea românească. Această ieșire nu s-a produs nici acum, dar nu mai este atît de acută ca între cele două tururi de scrutin. Steinhardt ne oferă o soluție de ieșire din această stare, acel bun-simț al relativității. Dacă eram moderatorul dezbaterii finale, i-aș fi întrebat pe cei doi candidați la Președinția României care ar fi soluțiile pentru ieșirea din starea de ură care a impregnat societatea românească, aerul, zidurile, pietrele, sufletele...



Putem ieși din starea de ură?

Trebuie. Altfel nu se poate. Ne sinucidem. Ne pierdem mințile... căci sufletul, se pare, ni l-am pierdut de mult...


Ultima editare efectuata de catre Admin in 01.05.10 21:32, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Suferințele lui Nicolae Steinhardt

Mesaj Scris de Admin la data de 25.12.09 16:48

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Avatarurile unei prietenii, un film despre prietenia dintr

Mesaj Scris de Admin la data de 23.10.09 14:35

"Avatarurile unei prietenii", un film despre prietenia dintre Noica și Steinhardt


Documentarul “Avatarurile unei prietenii”, o mărturie emoționantă despre prietenia dintre Constantin Noica și Nicolae Steinhardt, va fi difuzat, în premieră, sâmbătă, de la ora 10.00, la TVR 2.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Nicolae Steinhard, autorul lucrării Jurnalul fericirii

Mesaj Scris de Admin la data de 12.10.09 21:10

Nicolae Steinhard, autorul lucrării “Jurnalul fericirii”, a fost obligat la muncă silnică, deși era inapt La 10 februarie 1960 procurorul militar confirma concluziile de învinuire și dispunea trimiterea în judecată sub stare de arest a învinuiților (printre alții): Pillat Constantin, Noica Constantin, Steinhardt Nicu Aurelian, Iordache Nicolae zis Vladimir Streinu, George Sergiu Al., Paleologu Alexandru....
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Gardianul lui Steinhardt din „Jurnalul fericirii” luni, 27 i

Mesaj Scris de Admin la data de 28.07.09 13:01

Gardianul lui Steinhardt din „Jurnalul fericirii”








Nicolae
Steinhardt, celebrul cărturar și eseist, care în timpul detenției din
închisorile comuniste s-a botezat în ritul ortodox, scria „Jurnalul
fericirii”, că printre bestiile din pușcării existau și oameni
„moderați”. [Citeste]
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Martirii credinței în închisorile comuniste

Mesaj Scris de Admin la data de 20.07.09 20:21

Martirii credinței în închisorile comuniste


Cele mai vii pilde care amintesc de sacrificiul Mantuitorului pot fi regasite in istoria recenta a Romaniei
In Saptamana Patimilor, crestinii de azi incearca sa gaseasca
exemple de urmat in Vietile Sfintilor, carti care povestesc diferite
intamplari miraculoase petrecute cu secole in urma. Cu toate acestea,
cele mai vii pilde sunt tocmai cele din istoria recenta a Romaniei.
Sunt exemplele de sacrificiu personal ale celor care au platit cu viata
pentru ca nu au renuntat la crezul lor si au refuzat sa faca pactul cu
regimul comunist.
Sute de martiri ai credintei si-au purtat crucea in inchisorile
comuniste. Unii dintre ei au reusit sa vada sfarsitul regimului ateu.
Altii au murit cu gandul la clipa prabusirii acestuia. Ortodocsi,
catolici sau protestanti, martirii secolului XX au avut in comun
credinta nestramutata in Iisus Christos.
Sute de martiri ai credintei crestine si-au purtat crucea in
inchisorile comuniste. Unii dintre ei au reusit sa vada sfarsitul
regimului ateu care i-a persecutat pentru ca si-au pastrat
convingerile. Numele altora sunt necunoscute. Ortodocsi, catolici sau
protestanti, martirii secolului XX au in comun credinta lor
nestramutata in Iisus Christos. Crestinii de azi incearca sa gaseasca
exemple de urmat in Vietile Sfintilor, carti care povestesc diferite
intamplari miraculoase petrecute cu secole in urma. Cu toate acestea,
cele mai vii pilde sunt tocmai cele din istoria recenta a Romaniei.
Exista persoane care au refuzat, cu demnitate, sa incheie compromisuri
cu regimul comunist. Una dintre aceste persoane este parintele Nicolae
Steinhardt, unul dintre cei mai cunoscuti intelectuali ortodocsi.
Nicolae Steinhardt s-a nascut in anul 1912, intr-o familie evreiasca
ce locuia in comuna Pantelimon de la periferia Bucurestiului. Printre
colegii sai de generatie si de scoala s-au numarat Mircea Eliade, Dinu
Pillat sau Constantin Noica.
Nicolae Steinhardt a frecventat Cenaclul literar "Sburatorul" al lui
Eugen Lovinescu, unde si-a descoperit talentul literar. El si-a luat
licenta in Drept si in Litere. A devenit avocat si si-a luat doctoratul
in Drept constitutional la Universitatea din Bucuresti. In paralel,
si-a inceput activitatea literara. Preocupat de conceptia crestinilor
asupra evreilor, Nicolae Steinhardt a publicat volumul in limba
franceza "Essai sur la conception catholique du Judaisme". In anul
1944, el incepe sa lucreze ca redactor la Revista Fundatiilor Regale.
In anul 1947, incepe prigoana comunista impotriva sa. Nicolae
Steinhardt este concediat de la revista si dat afara din Barou. El a
devenit un marunt slujbas. In anul 1958, a fost arestat, alaturi de
prietenii sai Constantin Noica si Vladimir Streinu. Desi era evreu, el
a fost acuzat, paradoxal, in lotul unor presupusi legionari.
Nicolae Steinhardt a fost condamnat la 13 ani de munca silnica. In
inchisoarea Jilava, in anul 1960, a a decis sa se converteasca la
crestinism. Intelectualul evreu a fost botezat clandestin in celula
transformata in capela de ierarhul ortodox basarabean Mina Dobzeu, un
alt martir al prigoanei comuniste. Mina Dobzeu a platit si el pretul
rezistentei anticomuniste. El a fost condamnat si pentru faptul ca s-a
opus incorporarii Basarabiei in Uniunea Sovietica.
Nasul sau de
botez a fost Emanuel Vidrascu, fostul sef de cabinet al maresalului Ion
Antonescu. La ceremonie au asistat si doi preoti romano-catolici, doi
greco-catolici si un pastor protestant.
Evenimentul ii inlatura
"orice dubiu, sovaiala, teama, lene, descumpanire", dupa cum marturisea
Nicolae Steinhardt in volumul sau, numit "Primejdia marturisirii".
A
fost purtat prin inchisorile din Gherla si din Aiud, unele dintre cele
mai infioratoare temnite comuniste. In anul 1964, el a fost eliberat,
ca urmare a gratierii detinutilor politici, gest prin care conducatorii
comunisti incercau sa castige bunavointa Occidentului. Nicolae
Steinhardt, imediat dupa eliberare, a intrat in schitul Darvari de
langa Bucuresti, unde a fost cuminecat prima data.
Nicolae Steinhardt a inceput sa scrie "Jurnalul fericirii",
testamentul sau literar, nascut din experienta suferintei in
inchisoare. Manuscrisul i-a fost confiscat de Securitate, insa, dupa
interventii repetate, i-a fost restituit. O parte a manuscrisului sau a
ajuns la Paris, la sectia romaneasca a Radio Europa Libera, unde a fost
radiodifuzat de Monica Lovinescu si de Virgil Ierunca. In Romania,
"Jurnalul fericirii" a fost publicat in anul 1991 si a primit premiul
criticii literare in anul 1992. Pana atunci, Nicolae Steinhardt a
intrat in Manastirea Rohia din Tara Lapusului. Aici, el a devenit
calugar in data de 16 august 1980, la o zi dupa ce participase la
liturghia de Sfanta Maria Mare.
Acolo, in manastirea situata pe
culmea unui deal din tinutul unde odinioara haladuia Pintea Haiducul,
el a pus in ordine vasta biblioteca a manastirii, care contine peste
23.000 de volume. In data de 30 martie 1989, inainte sa apuce sa vada
sfarsitul comunismului, a murit in spitalul din Baia Mare. Cel care il
botezase, colegul sau de celula, parintele Mina Dobzeu, i-a fost
alaturi in ultimele zile.
Nicolae Steinhardt este inmormantat intr-un cimitir modest, la marginea unei paduri seculare ce strajuieste Manastirea Rohia.
Marton Aron
A devenit prietenul romanilor in inchisoare


Una dintre cele mai interesante figuri ale rezistentei anticomuniste
a fost episcopul romano-catolic Marton Aron, de la Alba Iulia. In
perioada interbelica, el a fost in relatii reci cu romanii, pe care ii
considera drept cotropitorii Transilvaniei. In timpul celui de-al
doilea razboi mondial, atitudinea sa s-a modificat radical. In biserica
romano-catolica "Sfantul Mihail" din Cluj-Napoca, el si-a ridicat
glasul impotriva fascismului. El l-a somat pe regentul Ungariei, Miklos
Horthy, sa opreasca deportarea evreilor ardeleni la Auschwitz. Celalalt
protector al evreilor ardeleni a fost episcopul greco-catolic Iuliu
Hossu. Tocmai pentru ca Miklos Horthy a refuzat deportarea evreilor, el
a fost demis de Adolf Hitler si inlocuit cu Ferenc Szallasy,
conducatorul partidului nazist al Crucilor cu Sageti. Monseniorul
Marton Aron a fost arestat de comunisti. In inchisoare s-a apropiat
extrem de mult de romani. Un preot greco-catolic roman, inchis in
aceeasi celula cu monseniorul Aron, povestea ca i-a spus acestuia:
"Preasfintite, daca scap de aici, ii impusc pe toti comunistii!". Cu
umor, episcopul maghiar i-a raspuns: "Fiule, tu impusca-i, iar eu o sa
ma rog pentru tine!".
ISTORIE
Evreul care a devenit predicator protestant


Dintre protestantii din Romania, cel mai cunoscut oponent al
regimului comunist este Richard Wurmbrand. Este vorba de un evreu
nascut la Bucuresti si care, in tinerete, a simpatizat cu comunistii.
Dupa studii facute la Moscova, el a fost inchis la Doftana de
autoritatile romane. Richard Wurmbrand s-a stabilit apoi la Brasov,
unde s-a convertit la crestinism, dupa ce a descoperit Biblia. El a
devenit pastor luteran pentru germani, si pentru numerosii evrei pe
care i-a convertit la crestinism. Pentru ca a criticat deschis regimul
comunist, pastorul a fost arestat in anul 1948. El a executat 14 ani de
inchisoare, timp in care a fost coleg de suferinta cu Nicolae
Steinhardt sau cu parintele greco-catolic Tertulian Langa, unul dintre
conducatorii clandestini ai eparhiei din Cluj. In anul 1965, el a fost
cumparat de la comunisti, cu suma de 10.000 de dolari, de catre o
organizatie crestina norvegiana si, impreuna cu familia, s-a stabilit
in Statele Unite ale Americii. Dupa caderea regimului comunist,
pastorul luteran a revenit adesea in Romania. Richard Wurmbrand a murit
in California, in anul 2001.
AMINTIRI
Pastele in inchisoare


Cei care au trecut prin inchisorile comuniste isi amintesc ca, in
perioada Pastelui, lumina Invierii era mai puternica decat opresiunea.
Oamenii spun ca, in Noaptea Invierii, in ciuda interdictiilor
gardienilor, imnul "Christos a inviat din morti" rasuna din toate
celulele inchisorilor din Gherla, Aiud sau Sighet. De asemenea, au fost
cazuri in care gardienii au fraternizat cu detinutii. Un preot inchis
in beciurile Securitatii din Bistrita a reusit sa celebreze liturghia
dupa ce un gardian i-a strecurat cateva boabe de struguri, din care a
stors sucul si a obtinut vinul necesar pentru cuminecatura. Painea a
pus-o deoparte din ratia sa de detinut.
ASUMARE
"Credinta noastra este viata noastra"


Daca o serie de inalti prelati ortodocsi au acceptat sa colaboreze
cu regimul comunist, Biserica Romana Unita cu Roma, Greco-Catolica,
si-a asumat confruntarea deschisa cu regimul ateu. De altfel, Biserica
Greco-Catolica a fost singura interzisa total in timpul prigoanei
comuniste. Nici unul dintre ierarhii romani uniti nu a acceptat pactul
cu Diavolul.
Cardinalul Iuliu Hossu, primul roman care a primit
purpura de print al Bisericii Catolice, le-a spus emisarilor
guvernului, care i-au oferit demnitatea de Mitropolit al Moldovei,
chiar in locul IPS Irineu, in schimbul renuntarii la catolicism,
celebra fraza: "Credinta noastra este viata noastra!".
Episcopul de
Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, impreuna cu episcopul vicar Vasile Aftenie
din Bucuresti, cu administratorul apostolic al Mitropoliei din Blaj, PS
Ioan Suciu, cu arhiepiscopul ad personam Valeriu Traian Frentiu, eparh
de Oradea, cu episcopul Ioan Balan al Lugojului si cu episcopul de
Maramures, Alexandru Russu, au fost arestati si ucisi in temnitele
comuniste. Lor li s-a adaugat, pe lista martirilor, episcopul Tit Liviu
Chinezu. El a fost consacrat in clandestinitate, alaturi de Eminenta Sa
Alexandru Todea, cel care avea sa devina cel de-al doilea cardinal
roman, de arhiepiscopul Ioan Chertes al Clujului, de PS Liviu Hirtea,
de PS Ioan Ploscaru si de PS Ioan Dragomir.
In total, au fost 12
episcopi greco-catolici incarcerati. sapte au murit in temnita. Prima
victima a fost PS Vasile Aftenie, caruia securistii i-au smuls mainile
si picioarele.
Ceilalti episcopi au trecut prin temnita de la
Sighetu Marmatiei. Aici, inaltii ierarhi au fost poftiti in celule cu
indemnul "Sa bagam bivolii la grajd!". Cei sapte martiri sunt obiectul
unei proces de canonizare aflat pe rolul Congregatiei pentru Cauzele
Sfintilor de la Vatican, la finalul caruia vor fi proclamati sfinti ai
Bisericii Catolice.
http://www.corneliu-coposu.ro/credinta/martiri_inchisori.php
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Geo ȘERBAN - Recurs la memorie. Cuceritorul Steinhardt

Mesaj Scris de Admin la data de 07.06.09 21:15

Geo ȘERBAN - Recurs la memorie. Cuceritorul Steinhardt Este în curs de tipărire, la Editura Polirom, o amplă ediție a scrierilor lui Nicolae Steinhardt, proiectată pe întinderea a cel puțin 20 de volume. Un asemenea efort recuperator presupune un stadiu avansat al investigațiilor de ordinul istoriei literare, în măsură să pună în vileag întregul traseu al formării și al ajungerii scriitorului la edificarea Operei deplin înzestrate spre a îndreptăți prețuirea publică. Asupra felului cum se înfățișează la judecata posterității Nicolae Steinhardt, a făcut explorări minuțioase universitarul George Ardeleanu. Rezultatele rîvnei sale s-au concretizat recent într-un studiu monografic de peste 500 de pagini, N. Steinhardt și paradoxurile libertății, apărut la Editura Humanitas.

De pe coperta impunătorului op, fotografia autorului examinat de George Ardeleanu exprimă o stare lăuntrică robustă, cumva în contrast cu făptura fragilă, după vrerea naturii. Chipul îi este zîmbitor, în priviri se ghicește încîntarea lucrului dus la împlinire, încît mîna dreaptă, tocmai eliberată de travaliul scrierii, e abandonată, parcă, în voia lenii pe masă. Fruntea înaltă, ochii senini, barba încărunțită, degetele relaxate, un ansamblu de elemente se constituie martore ale nobilei stări contemplative. Ar putea fi imaginea cuiva pregătit să atingă pragul de sus al dialogului cu eternitatea. Cu condiția de a nu-l bănui de păcatul trufiei. Autorul faimoaselor însemnări de esență autobiografică, sub titlul Jurnalul fericirii, nici în fața succesului masiv înregistrat nu s-a lăsat copleșit, n-a abandonat ținuta modestă corespunzătoare preceptelor sale de comportament. Se bucura evident să afle că un text ori altul ieșit din laboratorul propriu are ecouri, dar nu-i sta în fire să dea vreun semn de fală peste măsură.



Peripatetizînd pe Calea Victoriei
Păstrez, totuși, amintirea unei împrejurări, cînd am reușit să-l scot din rezerva cuvioasă. Eram pe stradă, mergeam spre redacția revistei Secolul 20 cu colegul meu Alexandru Baciu, și la răspîntia Căii Victoriei cu Știrbey Vodă ne-am intersectat, neașteptat, cu Nicolae Steinhardt, care tocmai se despărțea de Arșavir Acterian. O fracțiune de timp am schimbat saluturile cuvenite, apoi am urcat mai departe pe Calea Victoriei alături de Nicolae Steinhardt. Jinduiam de mult după un asemenea prilej, să-i pot mărturisi fostului colaborator de nădejde la Revista Fundațiilor Regale cît de vii impresii păstrez din lectura contribuțiilor sale, în perioada 1945-1947. Ne aflam la peste 20 de ani distanță și-i puteam relata cu precizie puncte de vedere cu privire la comentariile sale despre Gide, despre Malaparte. Firește că a vrut să afle cînd și cum am parcurs paginile cu pricina din revista de mult trecută printre tipăriturile aflate pe lista neagră a cenzurii.

I-am explicat situația norocoasă de care beneficiasem ca redactor la Editura pentru Literatură, în anii 1953-55, marcați de ravagiile prăpădului proletcultist. Această editură își avea sediul în fostul local al Fundațiilor Regale, situat la colțul străzii Orlando cu bulevardul, moștenindu-i nu numai mobilierul, dar și o excelentă bilbliotecă documentară, unde se aflau absolut toate tipăriturile apărute sub egida susținerii monarhice, inclusiv colecția integrală a ilustrei reviste. Am avut astfel posibilitatea s-o consult pe îndelete și să adăst nu numai la rubricile de exegeze și cronici, dar și la puzderia notelor de la finele fiecărui număr, acolo unde Nicolae Steinhardt era iarăși copios prezent într-o vecinătate selectă, flancat de Tudor Arghezi, Alexandru Rosetti, Camil Petrescu, Petru Comarnescu, Felix Aderca, Oscar Lemnaru, Ovidiu Constantinescu, Ion Caraion.

Fiindcă tot eram pe Calea Victoriei, mi-a venit în minte, din senin, o tabletă în care Nicolae Steinhardt se declara contrariat de felul mediocru al prozatorilor noștri de a fixa semnificația acestei artere emblematice în trecutul și evoluția spre modernitate a capitalei. Ca să fie elocvent, făcea comparație cu situația din alte literaturi: „Londra lui Dickens e foarte adeseori sumbră, dar pe străzile ei circulă un Micawber, un Pickwick, un Mataloni. La John Dos Passos, New Yorkul e groaznic, dar e măreț. Pe aceeași linie, Alfred Doblin a zugrăvit un Berlin halucinant, viu, atrăgător, intens și el. Maupassant privește Parisul sceptic și dezamăgit, dar Sena și localurile de suburbie de pe malurile apei nu sînt lipsite de o dulce melancolie. La Jules Romains, cel puțin, Parisul domnește; e personajul central, ființa care trăiește ca nimeni alta, multiplă, unică, minunată“. Deliberam pe stradă, referințele mele la text nu aveau exactitatea de acum, cînd m-am întors la colecția Revistei Fundațiilor Regale pentru a evita aproximațiile justificate de trecerea atîtor ani de la momentul reconstituit.

Recitesc astăzi opiniile asumate de Steinhardt în 1947 și constat că, în destule privințe, corespund reflecțiilor oricărui observator actual, sesizat de haosul urbanistic. Mă văd îndreptățit, prin urmare, să reproduc mai departe gîndurile lui Nicolae Steinhardt: „...Bucureștiul e inegal și adesea urît. Blocurile stau țepene, izolate, cu scări de serviciu și ziduri goale în bătaia vîntului, expuse privirilor, ca decorurile văzute din culise, uriașe apariții impudice, a căror murdărie n-o scuză și n-o accentuează frumusețea. Străzile cu căsuțe pierdute în iarba grădinilor sînt tăiate de case de raport în beton, construite la repezeală, aruncate la întîmplare. Unele se ucid pe altele, grădinile par ridicole, casele de raport par și mai groaznice. Cît despre clădirile noastre publice, sînt mai toate disproporționate. Într-o cameră, știe oricine, că mobila n-are voie să depășească anumită mărime impusă de capacitatea încăperii. Dar pe planul orașului, acest adevăr elementar e uitat. Se va spune că Bucureștiul e foarte întins. Dar clădirile lui sînt, în marea lor majoritate, mici. Deci, un edificiu public oricît de interesant din punct de vedere arhitectonic (Palatul telefoanelor) sau de amplu (Ministerul Economiei Naționale), dacă nu păstrează proporția cu restul caselor, e inadmisibil. Clădiri publice, cu adevărat adaptate orașului în care se află așezate, rămîn: Ministerul de domenii, Casa de depuneri sau Ministerul lucrărilor publice. Aceasta e realitatea. Restul e literatură urbanistică“.

Nu ne văietăm și în zilele noastre de abuzul aprobărilor date pentru bezmetice turnuri ce depășesc Palatul telefoanelor de la 1930 și ceva? Unul umilește catedrala armenească, altul s-a înfipt impudic în coasta Catedralei catolice „Sf.Iosif“, vreo două copleșesc silueta Muzeului Țăranului Român împreună cu edificiul elegant conceput de Iorga pentru a adăposti Institutul de Istorie, și sînt probe că asaltul pirateresc împotriva armonioaselor proporții ale capitalei continuă. Ochiul de estet inflexibil al lui Nicolae Steinhard detectase abuzul și el a fost tare mulțumit să verifice că părerile lui, deși strecurate modest în spațiul publicistic, se mențineau la ordinea zilei.



Seducătorul și rafinatul Alain
Dacă aveai norocul să fii prezentat de o persoană de încredere cărturarului Nicolae Steinhardt, puteai mai departe să-l abordezi fără inhibiții, îl găseai oricînd dispus să stea la taifas despre ale literaturii și nu numai. Interesul său intelectual cuprindea o arie de referințe din cele mai diferite domenii, chiar și privitoare la chestiuni economice, o pasiune a tinereții lui efervescente. De pe atunci, în ambianța agitaților ani interbelici, cultiva îmbrățișările largi de orizont și toată formația lui academică, trecută prin filtrul sorbonard, ar încuraja asemuirea cu multilateralul comentator al confruntărilor din lumea spiritului, capabil să ofere un model pentru generațiile în formare, seducătorul și rafinatul Alain.

Se întîmpla, cînd îi fusesem recomandat la răscruce de drumuri, să fie angajat tocmai în alcătuirea unei selecții și traduceri din literatul francez. Lucrarea era programată și a și apărut, în 1973, la Editura Minerva, în colecția „Biblioteca pentru toți“, pe întinderea a două volume compacte. De la început, operația dificilei antologări fusese contractată pe din două cu Alexandru Baciu. Cine s-a convins de structura complexă a personalității lui Nicolae Steinhardt și-a dat seama imediat că partea sa de contribuție la alcătuirea ediției va fi fost covîrșitoare, începînd cu definitivarea sumarului și încheind cu migăloasa șlefuire a versiunii românești, acolo unde întorsături ale frazei și un lexic de melodioasă mlădiere cronicărească, pe alocuri, confirmau strașnica lui împotrivire la predilecția modernă pentru absorbțiile neologistice. Decît să repete franțuzescul „peripeție“, îi era mai la îndemînă o vorbă din zona periferiei autohtone, precum dandana, frecventă sub condeiul său, înclinat să actualizeze exprimări cu iz de populară vechime, de felul lui „a se sihăstri“ sau „a fi oștit“, derivat din oștire, armată.

În ciuda evidențelor, Nicolae Steinhardt a refuzat orice departajare, încît realizarea trece, pentru cine consultă volumele, în mod egal pe seama vredniciei colective, conform indicației de pe pagina de gardă, care se conformează ordinii alfabetice și consemnează mai întîi numele lui Alexandru Baciu. În intervalul premergător, cînd fostul meu coleg de redacție nu era solicitat excesiv de treburile curente ale pregătirii numărului viitor, profita de răgazul ivit să-și programeze, la Secolul 20, ședințe de consultări cu Nicolae Steinhardt. Fiind de față, de cele mai multe ori, intram sau nu în discuțiile lor, dar observam progresele laborioasei conlucrări. Pînă la chestiunile delicate ridicate de găsirea celor mai grăitoare echivalențe în transpunerea românească a ideilor lui Alain, lui Nicolae Steinhardt i se părea mereu că ar mai fi de adus îmbunătățiri în armonizarea paginilor ce urmau să asigure antologiei un caracter reprezentativ. Pleda cu o fervoare de parcă ar fi fost la mijloc îndreptățirea propriului demers scriitoricesc. Insistența, atitudinea vădit părtinitoare, ce mai tura-vura, nu făcea decît să dea în vileag interferențe, raporturi subterane între năzuințe personale și perspective deschise de reflecțiile francezului. Departe de a miza pe o anumită potrivire a titlurilor, Jurnalul fericirii, nu în conjuncturile istorice evocate, dar în substanța ideatică, poate stimula considerații paralele cu Părerile despre fericire ale lui Alain (émile Chartier). E de identificat un întreg registru comun de disociații etice, estetice, filozofice, despre zbuciumata viață de aici ca și despre cea a odihnei eterne, despre milă, despre răbdare, despre bună-cuviință, despre șirul recomandărilor cu care își încununa predica posibilul maestru spiritual al lui Steinhardt, într-un fel de „manual de morală practică“, am fi ispitiți a spune, conceput să cucerească mințile și sufletul cititorilor prin insistență asupra supremei opțiuni omenești: „Fericirea e o virtute“, „Fericirea e mărinimoasă“, „Meșteșugul fericirii“, „Sîntem datori să fim fericiți“.

Va fi neîndoielnic, relativ curînd, că tot dintr-o afinitate personală, N. Steinhardt a dus la capăt, la fel de conștiincios cum procedase cu Alain, o altă traducere: Cicero și prietenii săi de Gaston Boissier. Profesorul francez, emerit clasicist, își precizează intențiile în subtitlu: „Studiu asupra societății romane din vremea lui Cezar“. Traducerea apărea ceva mai încolo, în 1977. Însă, avînd în vedere, probabil, antecedenta postură de martor entuziast la geneza antologiei Alain, Studii și eseuri, traducătorul a găsit cu cale a mă pune la curent, încă din faza de proiect, cu noul său angajament. Mi l-a recomandat atenției pe Boissier și, după ce am cules minime informații, abia mă miram că Steinhardt s-a fixat la o carte care data din 1902. Poate l-am dezamăgit fiindcă nu m-am grăbit să împrumut volumul, să-l parcurg și să-l comentăm pe îndelete. Îmi găseam o scuză în dorința de a nu-l distrage de la o muncă începută, solicitantă în sine.

Comentator literar

Pe urmă, la drept vorbind, înaintea altor preocupări, treceau firesc strădaniile concomitente ale lui Steinhardt de a debuta în formula de comentator literar original cu un volum selectiv, alcătuit din contribuții mai vechi și mai noi. Culegerea, mult mai restrînsă decît și-ar fi dorit-o Nicolae Steinhardt, se va chema Între viață și cărți, și va apărea la Editura Cartea Românească în 1976. E un mozaic de însemnări, reflecții ocazionale, incursiuni în perimetrul literar românesc, dar și străin. Popasurile asupra unor cărți ori autori se succed destul de eteroclit; stau în vecinătatea paginilor Arthur Enășescu și Henri Barbusse, Ion Alexandru lîngă Jean Cocteau, Balzac alături de Sion cel cu Arhondologia Moldovei. Contează agerimea celui ce disociază și stabilește afinități de lectură dintr-un unghi emancipat modern. Omogenitatea o asigură, între altele, degajarea eseistică. Criticul dispune de depozitul unei memorii prodigioase și, oricînd, își permite a face trimiteri la un cuvînt de spirit, un paradox al cuiva care să se potrivească, un adagiu sau o butadă, de natură să coloreze argumentația, s-o nuanțeze. Tot citînd o notorietate sau alta, e ispitit să producă el însuși formulări concise, cu dorința de a reverbera în conștiința cititorului – de pildă: „creator și plictisit sînt termeni contradictorii“ ori „sub nici un cuvînt, cînd e la adicătelea, nu se admite turcirea“. S-a înțeles că e un consemn la păzirea demnității persoanei, a națiunii, după caz. În plin comentariu la zi, uneori, se insinuează amintirea, ceea ce amplifică norocos ecoul textului.



Sînt procedee care conduc spre părerea că Nicolae Steinhardt se înscrie în aceeași spiță de cuceritori analiști cu Alexandru Paleologu. De o parte, la acesta din urmă, suverană e verva, de cealaltă parte, la viitorul monah, dominant este calmul binevoitor cu care caută a înțelege sorgintea și mersul lucrurilor. După împrejurări, cedează întîietatea parabolei. Pe Boissier l-a tradus, cu siguranță, tocmai pentru încărcătura lui aluzivă, permițînd, prin denunțul „cezarismului“, spațiu de mișcare a inteligenței, să dreseze un îndreptățit proces împotriva dictaturii discreționare și deșănțate a clanului ceaușist. Fostul condamnat politic, hărțuit amarnic de regimul represiv comunist, își lua astfel o revanșă în văzul lumii imediate, ba chiar al posterității.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Botezul lui Steinhardt

Mesaj Scris de Admin la data de 18.04.09 15:43

Botezul lui Steinhardt
Nicolae Steinhardt, călugărul scriitor de la mănăstirea Rohia, care a avut una dintre cele mai spectaculoase convertiri de la iudaism la creștinism, își descrie botezul în pagini cutremurătoare din „Jurnalul fericirii”.



La Steinhardt, balansul este mai mare și aventura interioară, maximală. Condamnat pentru vina de a nu-și fi trădat prietenii din lotul „mistico-legionar” Noica-Pillat, el va descoperi tocmai aici, în infernul închisorii politice, salvarea prin credință. Evreul care împărtășește, prin propria opțiune, soarta legionarilor (cu și fără ghilimele) primește la Jilava botezul creștin.

Decizia lui, îndelung cântărită și amânată în anii de libertate, e deodată rapidă. Iar scena propriu-zisă a botezului, din „Jurnalul fericirii”, este absolut senzațională:


Căile Domnului, ocolite

„15 martie 1960. Catehizarea a luat sfârșit. Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are loc așa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socotește cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când caraliii sunt mai ocupați, când agitația e maximă. Trebuie să lucrăm repede și să acționăm clandestin în văzul tuturor. Conspirația în plină zi a lui Wells.

Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi ieși la plimbare. (Lucru ușor, deoarece m-a ros bocancul și am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit să fiu dus cu toate că mă prezint în fiecare dimineață la raport. Doctorii Răileanu și Al-G. mă tratează aplicându-mi pe «bubă» un ștergar muiat în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus că «nici mort» nu mă duce la medicul
oficial. Căile Domnului, ocolite.)



Tăcerea absolută

Rămân deci singur vreun sfert de oră cât durează «aerul» – adică aproape singur, căci mai sunt câțiva scutiți de plimbare pentru felurite pricini. Pustiită de zarvă și forfotă, camera ia un aspect și mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite își găsesc sălașul la nimereală. Dar mai ales deosebirea sonoră față de camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri absolute – tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol – și mă pot liniști, reculege nițel.

Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, ciubărul, tineta și un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-și scoate mantaua, dă buzna la singura căniță din cameră – e o căniță roșie, cu smalțul sărit, năclăită și respingătoare – și o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în «rezervorul» purtat de el și de un alt deținut. (...)

Mă nasc din nou din apă viermănoasă

Doi dintre deținuți, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puțin probabil. La repezeală – dar cu acea iscusință preoțească unde iuțeala nu stânjenește dicția deslușită – părintele Mina rostește cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap și pe umeri tot conținutul ibricului (cănița e un fel de ibric bont) și mă botează în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul șterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă și din duh rapid.

Trecem apoi, oarecum liniștiți, oarecum ușurați – hoțul care nu-i prins în fapt e om cinstit – la patul unuia din preoții greco-catolici: e lângă tinetă și balie (am coborât cu toții de la cucurigu), și acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese stabilit. Reînnoiesc făgăduința de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata.” (pp. 167-169).


Experiență inițiatică

Nimic mai simplu, s-ar zice, parcurgând acest reportaj însuflețit (scris ulterior, dar cu febrilitatea trăirilor de atunci) al botezului cu apă viermănoasă și duh rapid. Chinuitoarele dileme din viața civilă, încă dinainte de război, ezitările și oscilările lui Steinhardt în căutarea unui transcendent nerevelat au dispărut dintr-odată, lăsând loc unei hotărâri imperioase.

Înainte de a ajunge aici, eroul a traversat zone întinse ale îndoielii și a depășit câteva praguri importante, într-o experiență inițiatică al cărei sens ni se luminează. La primul prag, și cel mai dificil, a fost ajutat de tatăl său, pensionarul amărât, mititelul gârbovit care-l îndeamnă, cu gesturi de senator roman, să se ducă de bunăvoie la închisoare, pe urmele prietenilor deja arestați.

Când anchetatorii, ce l-ar vrea cooperant și martor al acuzării, îi aduc aminte de tatăl pe care (zic ei) l-ar nenoroci detenția fiului, acesta le dezvăluie cu o mândrie brusc descoperită că tatăl însuși l-a sfătuit să nu accepte trocul propus. Combinatoria tovarășilor se gripează și ei sunt obligați să schimbe foaia.

Adevărul și-a schimbat semnul


Mândru de rezistența lui, dar tremurând de frică (Steinhardt nu se prezintă niciodată în ipostaze eroice deși, în mod cert, le-a întruchipat), scontatul martor al acuzării trece prin anchete lungi, făcute cu indiscutabil profesionalism torționar și cu o proporțională violență. Pragul al doilea este aici. Să spună, cel anchetat, adevărul adevărat și să-i nominalizeze pe cei alături de care a citit și a comentat cărți „dușmănoase”, „mistico-legionare”... Să înfățișeze faptele așa cum s-au petrecut? Sau, dimpotrivă, să se încăpățâneze în ocolirea adevărului faptic, să nu recunoască, să mintă, pur și simplu, pentru a nu-și denunța prietenii?

„Vulpenia” mahalagiului din Pantelimon, încăpățânarea legendară a țăranului român îi trimit salvatoare semnale. În aceste condiții, cu securiști care vor, pe baza mărturiei lui, să condamne întregul „lot”, soluția este Minciuna. „Minciuna liniștită și pricepută”, „minciuna binecuvântată, șoptită de Hristos”. Adevărul și-a schimbat semnul, iar schema de utilizare trebuie modificată din mers.

Valorile s-au inversat. Cuvintele frumoase au fost expropriate de indivizi puși în slujba unui Sistem perfect de control
și teroare. Conținutul acestor cuvinte, transformate în vorbe fără acoperire (adevăr, dreptate, democrație, libertate, solidaritate, egalitate), ar trebui apărat împotriva celor care le-au falsificat, le-au deturnat sensul și le exploatează cum vor.


Ce ar mai avea de pierdut?

Diavolului și vorbelor lui mieroase, Steinhardt nu-i aruncă un Vade retro, Satana, din care anchetatorii e puțin probabil să fi înțeles altceva decât Satana. Dar când aceștia vor să-l aducă la chestiune, potențialul lor colaborator bate câmpii cu grație. Va dobândi, prin urmare, un alt statut: de complice, tăinuitor, acuzat. Își va pierde – și-a pierdut deja – libertatea, dar nu și sufletul. Pe acesta a știut să și-l ocrotească, trecând și de al doilea prag. Frica lui atât de omenească începe să se risipească. Ce ar mai avea de pierdut, pentru ce să mai tremure?

Pericolul ar fi, acum, cel al orgoliului întemeiat pe fapte bune, dar modificând treptat compoziția umană a eroului. Înțelegând rapid cât de mare e acest risc (lecturile teologice își spun cuvântul), N. Steinhardt se declasifică voit și vădit. Se degradează, așa zicând, din condiția de erou în cea de personaj. Nu el decide, nu el ține frâiele situației și cu atât mai puțin pe cele ale existenței care i-a fost dată
.

Poate doar, la nivelul lui, să nu contribuie benevol la alterarea acestei unice vieți, să nu o compromită printr-un comportament abject. Să o salveze, în durata lungă, prin sacrificarea avantajelor imediate, a beneficiilor de primă instanță. Cu cât statura lui morală se precizează și se întărește, cu cât rezistența la mârșăvii îi pare mai ușoară, cu atât personajul se smerește.

Întâlnirea cu Constantin Noica


Înainte încă de a primi botezul în celula 18 de la Jilava, N. Steinhardt este un bun creștin. Că a trecut deja și acest al treilea prag, al smereniei, o dovedește atitudinea lui de la procesul întregului lot, când îl revede pe căzutul, surpatul Constantin Noica. Spre deosebire de el, acesta n-a putut rezista în anchetă. Scena reîntâlnirii lor, la parodia de proces, este cutremurătoare și cristalizatoare moral ca în Noul Testament ori în romanele lui Dostoievski (divinizat de Steinhardt):

„Primul grup e al nostru, al deținuților din boxă, douăzeci și cinci la număr, îngrămădiți pe bănci, privind drept înainte (iarăși nu avem voie să ne uităm altundeva, și mai ales nu unul la altul), înconjurați – asemenea orbitelor electronice din periferia nucleului atomic – de un cerc de ostași în termen, toți echipați ca de front, cu puști-mitraliere pe care le țin îndreptate asupră-ne, dându-și silința să se holbeze fioros. Sala e posacă, tonalitățile închise, totul e straniu, dar prezența soldaților – postați în poziție de tragere, ca și cum ar păzi banda lui

Terente, a lui Coroiu, a lui Brandabura sau a lui Zdrelea napirosu, ba și prinsă asupra faptului în puterea nopții și-n inima
codrului ori în desișul stufărișului, iar nu un pâlc de intelectuali palizi, scofâlciți, înțoliți în veșminte călcate de circumstanță cu fierul spălătoriei de la Securitate, obosiți, nedormiți, încercănați, mulți trecuți de amiaza vieții, mai toți înzestrați cu câte o boală de sedentar, de locuitor al marilor orașe: colită, rinită, constipație, tuberculoză, calculi biliari – pare o greșeală de regie, o exagerare cu nuanță de ridicol. (...)



De îndată ce mă văd așezat pe bancă săvârșesc fapta pe care o consider singura meritorie din viața mea: lui Noica, pe a cărui față se citește deznădejdea și în ai cărui ochi (ochii aceia care-l caută în zadar pe Mihai Rădulescu) lucește o frământare atroce, îi suflu trăgându-l de mânecă atâta timp cât vânzoleala instalării noastre încă nu s-a terminat și mai pot vorbi pe scurt: Dinule, să știi că nu suntem supărați nici unul pe tine, te iubim, te respectăm, toate-s bune.

Dumnezeu îmi este binevoitor: fața lui Dinu se luminează, îmi strânge la iuțeală încheietura mâinii, oftează adânc, despovărat. Am făcut și eu ceva bun în lumea aceasta.” (pp. 139-141).

De la jalea adâncă la sublimul uman și de la umorul negru, la lumina
orbitoare a milei și a iertării, e distanță de o singură pagină. Iar în această ediție, fără să punem la socoteală textele însoțitoare, Jurnalul fericirii are 619 pagini.
[Citeste]
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Steinhardt[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 08.04.09 7:08

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Sub semnul lui Alain: N. Steinhardt și Alexandru Baciu

Mesaj Scris de Admin la data de 07.04.09 19:03

Sub semnul lui Alain: N. Steinhardt și Alexandru Baciu
Am întîlnit numele lui Alexandru Baciu prin revista Secolul 20, încă din anii ’70 ai secolului trecut, ca și pe cîteva cărți traduse din literatura franceză, dar l-am uitat pînă în anul 1990, cînd am citit în România literară faimoasa convorbire despre muzica ușoară a acestuia cu N. Steinhardt1.Se cunoscuseră – după cum scrie Alexandru Baciu în memoriile sale – pe la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial, probabil în anul 1945, pe culoarele Revistei Fundațiilor Regale, la care N. Steinhardt colaborase cu substanțiale eseuri, dar și cu mici și semnificative note, iar Alexandru Baciu publicase și el cîteva articole în acei ani de sfîrșit de epocă.
S-au reîntîlnit în anul 1970, cînd Mihai Șora, directorul Editurii Minerva, spre a-i ajuta, le-a solicitat traducerea unei antologii din scrierile eseistului și filozofului francez Alain (Émil Chartier). Cartea a apărut la amintita editură în 1973, în două volume, și a fost intitulată Studii și eseuri (colecția B.P.T).
Din acel an, în care s-au întîlnit aproape zilnic, pentru cîteva ore, datează și fermecătoarea convorbire despre muzica ușoară, în care N. Steinhardt pleacă de la Goethe și Kierkegaard spre a ajunge la Flaubert, iar Al. Baciu nu se lasă mai prejos și apelează la Heidegger și la Paul Valèry! Și tot de atunci s-a stabilit între ei o statornică și sinceră prietenie, fiecare rezonînd la necazurile și la bucuriile celuilalt, după cum rezultă din corespondența lor.I-am citit cele două volume de memorii (Din amintirile unui secretar de redacție, Editura Cartea Românească, 1997 și 1999) – din care, în anul 2000, am excerptat, cu acordul lui Alexandru Baciu, cîteva pagini și le-am inclus în volumul N. Steinhardt în amintirea contemporanilor – și empatizasem la acea vreme cu personalitatea sa de om de carte, cu un destin deloc spectaculos și totuși pilduitor pentru intelectualul aflat „sub vremi“ comuniste.
Apărute după cîțiva ani buni de libertate, paginile de jurnal, cu notații intermitente din 1943 pînă în 1989 (din care lipsește complet deceniul 1952-1961), au trecut neobservate, ca și volumele sale de proză scurtă (Scrisoare de recomandare și alte schițe anacronice, 1996) și de note de călătorie (Popasuri grăbite, 1999). Explicabil, dar nemeritat.Se așteptau poate unele revelații de la cel care a trăit și a muncit toată viața în domeniul presei: între 1943 și 1948, la Direcția Presei, apoi la Agerpres (1949-1952), iar din 1961, la Întreprinderea Poligrafică Nr. 4 din București și, în paralel, la nou înființata revistă Secolul 20 (cu jumătate de normă pînă în 1964) – mai întîi, în calitate de corector, după care a fost promovat în funcția de secretar tehnic și apoi de secretar general de redacție, lucrînd aici pînă la pensionare (în decembrie 1986). A mai colaborat la revista care i-a fost a doua familie pînă în 1990.
Probabil, unii vor fi fost dezamăgiți citindu-i jurnalul, dar cei care-i cunoșteau bunătatea și delicatețea sufletească nu-l vedeau în postura de justițiar, nefiind croit, după cum sugestiv scria Alina Ledeanu, „din stofa eroilor“2. Pentru Alexandru Baciu, jurnalul era o modalitate de a-și exorciza obsesiile, care nu erau puține: trecerea ireversibilă a timpului și intrarea „pe calea povîrnoasă a senectuții“, bolile (era cardiac), suferințele, umilințele prin care a trecut și, nu în ultimul rînd, nerealizarea sa pe plan literar. Simțea că are multe de spus. „Cîte probleme bat la porțile minții ca să-și găsească evadarea în cuvînt“, exclamă el în 25 martie 1979. Nu se simte în stare să „le dea drumul“, și aceasta din mai multe motive. A fost mai întîi frica paralizantă de acel „prieten“ care l-a însoțit toată viața: dosarul de cadre! Dar, în pofida unor solicitări repetate, el nu a fost membru de partid și nici nu a acceptat să facă vreun compromis. Aproape la fel de mari erau însă la Alexandru Baciu și teama de ridicol și de platitudine, ca și o hiperluciditate, din păcate, neconstructivă. Și mai era recunoscuta sa lipsă de tehnică în a trata cu editurile, care a făcut ca o carte de eseuri să aștepte în portofoliul Editurii Eminescu două decenii – blocată, zice Alexandru Baciu, de Valeriu Rîpeanu –, iar cea cu note de călătorie să aștepte inutil la Cartea Românească aproape zece ani. A fost singura dată cînd mica și recunoscuta sa vanitate literară l-a făcut să-și descarce nemulțumirea într-un mod cvasiviolent, gratulîndu-l pe Valeriu Rîpeanu cu sintagma de „stalinist notoriu“, gest discordant la blîndul Alexandru Baciu.
De aceea a ales calea urmată de către cei mai mulți dintre intelectualii proveniți din „școala burgheză“ (avea două licențe, în Drept și în Istorie, dar urmase și filozofia, mîndrindu-se că a fost studentul preferat al lui N. Iorga): pe aceea de traducător. Cele mai multe traduceri i-au apărut mai întîi în Secolul 20, iar apoi în volume, la diferite edituri. Faptul avea un implicit avantaj: traducerile nu erau impuse, ci alese pe bază de afinități elective! Conștient de statutul de „Cenușăreasă“ atribuit traducerilor, Alexandru Baciu își depășește regretul de a nu fi scris, cum și-a dorit, un „roman al copilăriei și adolescenței“, privind cu melancolie, în compensație, la cele aproximativ 20 de traduceri din autori ca Alain, René Girard, Jean Giono, Marguerite Duras, Nicolas Schöffer etc., precum și la colecția revistei Secolul 20.Alexandru Baciu își trăiește dramatic neîmplinirile și, de cele mai multe ori, se raportează la N. Steinhardt ca la un reper de curaj și de optimism, a cărui trecere prin pușcăriile comuniste a avut un efect cathartic, dîndu-i o mare tărie sufletească. Rămîne extaziat – secondat adesea de soția sa, Irenne – în fața uriașei culturi de renascentist, bine asimilate, a lui N. Steinhardt, „causeur inconfundabil“, exemplu de optimism neobosit și iradiant.
Jurnalul consemnează puține întîlniri între cei doi, dar de fiecare dată Alexandru Baciu se exprimă elogios la adresa prietenului său. De exemplu, în 1976, cînd se regăsesc vecini la una dintre vilele Uniunii Scriitorilor de la Cumpătul (Sinaia), Al. Baciu notează în jurnal: „Avea o cultură cu o paletă de asimilare incredibilă. Cele mai varii discipline umaniste – pe toată gama artelor frumoase, literatura, plastica, muzica, dramaturgia, baletul – le-a străbătut cu nesaț, știindu-le potecile cele mai întortocheate. Și-a însușit temeinic operele de seamă ale culturii clasice și contemporane. Nu mai amintesc de marile lucrări filosofice și Biblia ce i-a devenit familiară, știind-o aproape pe de rost. Te uimește cît de informat este și cu ultimele date ale științei, fie că-ți pomenește de astronomie sau genetică, de biologie sau fizică“ (vol. 2, p. 173). Cînd, în vara aceluiași an, N. Steinhardt a suferit un infarct, Al. Baciu l-a vizitat la spital, găsindu-l totuși „optimist la valențe majore“, mai ales că-i apăruse la Editura Cartea Românească – deși într-un tiraj ridicol de mic (900 de exemplare) – prima carte după ieșirea din închisoare (în fapt, a șasea carte), intitulată Între viață și cărți.
Conștient de oblomovismul său, Al. Baciu se raportează mereu la N. Steinhardt, recunoscînd că este la antipodul energiei și al optimismului acestuia. Greutățile întîmpinate la apariția revistei, dar și în viața socială, îl macină pe Al. Baciu, plasîndu-l mereu sub semnul anxietății. Spirit sensibil, dar totuși inconcesiv, acesta primește de la Steinhardt îndemnuri pe care nu contenește să le repete cu o nedisimulată încîntare; „mai mult curaj și mai ales mai multă nepăsare, mai multă adică nesimțire“, le recomandă monahul de la Rohia. Fascinat de scrisul „subtil“ al lui N. Steinhardt, Al. Baciu îi citește cu nesaț cărțile, „devorîndu-le“, uimit mereu de vasta lui cultură. În jurnalul său, el notează cu încîntare toate aparițiile cărților semnate de prietenul său, excepție făcînd doar volumașul consacrat lui Geo Bogza în 1982, an care este expediat în doar opt pagini! În data de 6 aprilie 1989, Al. Baciu scrie cu tristețe despre moartea – survenită în 30 martie, la Baia Mare, în urma unui infarct – lui „nenea Nicu Steinhardt, una din mințile cele mai cultivate ale culturii noastre și unul din exponenții cei mai străluciți și curajoși ai obștei scriitoricești autentice“ (vol. 2, p. 282). Alexandru Baciu a fost printre puținii care au intuit destinul postum al monahului-eseist, afirmînd tranșant: „va rămîne cu siguranță o pagină luminoasă în istoria literaturii noastre contemporane“ (vol. 2, p. 283) – și aceasta, înainte de a-i cunoaște Jurnalul fericirii.Mai tînăr cu 4 ani decît N. Steinhardt, care era născut în 1912, Alexandru Baciu i-a supraviețuit acestuia 15 ani. Ultimii ani i-a trăit însă în singurătate și nefericit, după ce-și pierduse ambele „familii“: pe Irenne, soția sa, cu care conviețuise o jumătate de veac, și colectivul revistei Secolul 20, cu care își identificase, vreme de trei decenii, așteptările și bucuriile, temerile și iluziile în lupta cu cenzura, dar și cu suspiciunea, răutatea și cu cotidianul anodin. A plecat dintre noi – discret, așa cum a fost toată viața – la un început de iarnă, în decembrie 2004.
Avînd de mers la București, mă hotărîsem în sfîrșit să-l vizitez pe prietenul lui N. Steinhardt, după ce, aproape 4 ani, vorbisem cu dînsul doar la telefon. Înainte de plecare, în seara zilei de 8 decembrie, l-am sunat, așteptînd să-i aud vocea blîndă, domoală, de om bătrîn și bolnav, cum nu uita să sublinieze în orice convorbire, dar mi-a răspuns un glas tineresc, care, după ce a aflat cine sînt, mi-a spus simplu, parcă fără emoții: „L-am înmormîntat de două zile!“.
A trebuit, cu regret, să adaug neîntîlnirea mea cu Alexandru Baciu altor două eșuate întîlniri: cea cu C. Noica și, mai ales, aceea cu N. Steinhardt. Nu i-am căutat atunci cînd trăiau, îi caut acum, în schimb, cu emoție și melancolie, dar și cu o indicibilă satisfacție spirituală, în cărțile și în corespondența lor.
Cele cîteva scrisori care urmează ni-i relevă pe N. Steinhardt și pe Al. Baciu așa cum au fost: calzi, prietenoși, oameni de bună-credință și de „bunăvoire“.
http://www.observatorcultural.ro/Sub-semnul-lui-Alain-N.-Steinhardt-si-Alexandru-Baciu*articleID_21526-articles_details.html
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Paul CERNAT - Exemplar, despre Steinhardt

Mesaj Scris de Admin la data de 31.03.09 6:27

Paul CERNAT - Exemplar, despre Steinhardt Fie că avem de-a face cu abordări mai tradiționale, de tip „viața și opera“, sau mai eseistic-interpretative, axate pe o problemă sau pe o idee directoare, monografiile critice de autori încep să revină în atenție. În obiectiv sînt, mai ales, scriitori în curs de clasicizare, din tînăra generație interbelică sau de după 1945, cu o istorie complicată și o receptare contradictorie.


George ARDELEANU, N. Steinhardt și paradoxurile libertății. O perspectivă monografică, Editura Humanitas, 2009, București, 534 p.

În destule cazuri însă, pe traseul autor-receptori-epocă s-a interpus, malign, Securitatea comunistă, distorsionînd deopotrivă biografia, opera și receptarea. Iar liberalizarea salutară a accesului la arhivele serviciilor secrete constituie un avantaj doar pentru cercetătorii bine echipați, instruiți și riguroși, capabili să se orienteze în infernul unui labirint kafkian plin de capcane, cu reguli ce se cer descoperite pas cu pas. Ceilalți – naivii, neaveniții – riscă să-și prindă urechile. Orice biografie presupune o interpretare a datelor pe baza unor scenarii plauzibile, iar biografiile intrate în malaxorul Securității solicită o studiere și o interpretare a însuși sistemului de supraveghere. E de remarcat, deocamdată, că parte din rezultatele cele mai valoroase le-au adus cercetători din afara domeniului istoric de specialitate. Mă gîndesc, de pildă, la un Stelian Tănase (cel din Anatomia mistificării, dar nu numai) sau la Sanda Golopenția (în Ultima carte a lui Anton Golopenția). Ultimul intrat în acest club e George Ardeleanu, lector universitar la Literele bucureștene, a cărui îndelung elaborată monografie despre N. Steinhardt, la origine teză de doctorat, reprezintă o performanță sub toate aspectele.

Este, înainte de orice, o reinventare a genului monografic în critica noastră postdecembristă. Dincolo de apreciabilul aport documentar inedit (recuperat din arhivele mănăstirii Rohia sau de la C.N.S.A.S.: amplul eseu despre „detestatul“ Gide, varianta confiscată a Jurnalului fericirii), există apoi o enormă detectivistică întru explorarea „istoriei secrete“ din arhivele Securității. Autorul vorbește mereu, pince sans rire, despre o „hermeneutică a suspiciunii“ și despre tehnicile de „tip Nouveau Roman“ din notele informative, cu care aruncă în derizoriu formulele unor Nathalie Sarraute sau Alain Robbe-Grillet... Cine oare l-ar putea contrazice? Nu lipsesc revelațiile negative (dostoievskianul informator Artur, alias Ion Caraion, a cărui delațiune a dus la confiscarea primei variante a Jurnalului fericirii, apoi Marin Oltescu, alias Alexandru Paleologu, ambiguul Emanuel Vidrașcu – „nașul“ de botez în închisoare al lui N. Steinhardt ș.a.), nici cele pozitive (texte salvate miraculos).


În cazul unui asemenea autor, spectaculos canonizat și chiar mitizat postum, dificultatea monografierii e multiplă și presupune un travaliu de ocnaș. Căci, dincolo de competențele derutante ale „obiectului“ (literatură, filozofie, filozofie politică, drept constituțional, teologie creștină, iudaism ș.a.), abordabile cu instrumente dintre cele mai fiabile și cu lecturi pe măsură, monograful trebuie să reconstituie credibil și pe cît posibil expresiv o biografie postbelică aflată permanent sub lupa Securității: celor cinci ani de închisoare ai lui Steinhardt li se adaugă patru decenii de urmărire operativă, încheiată la… cîteva luni după moartea urmăritului! Peste 70 de informatori, mulți proveniți din lumea literară, plus un număr apreciabil de ofițeri de Securitate au fost mobilizați pe urmele firavului, dar nedomesticitului cărturar evreu convertit în închisoare la ortodoxie și devenit, din 1980, „monahul de la Rohia“. Or, a reconstitui o biografie multiplu distorsionată de poliția politică implică o hermeneutică specială și o devoțiune de-a dreptul steinhardtiană.


Pentru George Ardeleanu, temele gîndirii lui N. Steinhardt se împletesc în mod intim cu tema relației dintre scriitori și mecanismul represiv; apropiat optzeciștilor brașoveni, autorul a fost el însuși anchetat la sfîrșitul deceniului nouă pentru acțiuni anticomuniste... O mică parte a lucrării de față a apărut acum șapte ani într-o micromonografie de la Editura Aula. Adăugînd la toate acestea substanțiala colaborare la ediția critică de opere „Steinhardt“ de la Polirom și un proiectat volum reconstitutiv pornind de la dosarele condamnaților în procesul Noica-Pillat, avem deja imaginea unui proiect de cursă lungă ce subîntinde un ethos personal și o identitate intelectuală. Compoziția cărții are un marcat caracter „polifonic“, multiplu focalizat: de la spectaculoasa genealogie a familiei Steinhardt (metodă asumat „reacționară“!) pînă la derutantele „metamorfoze spirituale“ inter- și postbelice; de la „teme“ și „studii de caz“ (Steinhardt și Dostoievski, Steinhardt și tînăra generație, Steinhardt și generația ’80, întîlnirea dintre Katherine Verdery și Steinhardt „în oglinzile Securității“, avatarurile Jurnalului fericirii) la colaje documentare și interpretări de dosar; de la excursul ideologic și istoric (despre conservatorismul burghez și iudaismul tinereții, micul „stîngism“ postbelic, cercul clandestin de la Cîmpulung, dedesubturile procesului Noica-Pillat, detenția, supravegherea permanentă de după ș.a.m.d.) la cel de critică a criticii (splendide insigth-uri privind Secretul scrisorii pierdute, citit sub semnul subversiunii politice și spirituale).

Despre cărțile pe teme iudaice redactate la sfîrșitul anilor ’30, în colaborare cu Emanuel „Manole“ Neuman (cumnatul și mentorul său întru conservatorism de la Revista burgheză), ca și despre cele două studii de drept constituțional, George Ardeleanu spune tot ce poate să spună un nespecialist în materie. Cu modestie, autorul își recunoaște „limitele“ – dar oare ce ar mai fi fost de adăugat? Departe de orice ariditate academică, dar de o seriozitate și de o acribie informațională de școală veche, dublată de un fin umor al ideii și al expresiei tacticoase, volumul nu oferă doar o lectură captivantă, ci și una edificatoare. Autorul a interiorizat, de-a lungul acestor ani de travaliu, o gîndire ideologică, estetică și teologică plină de riscuri și de subtilități volatile, iar spiritul său critic e mereu subordonat nevoii de comprehensiune. Ceva din înțelepciunea modelului Steinhardt a trecut, firesc, în scrisul și în atitudinea exegetului său care izbutește, iată, să stabilească punți inclusiv între Humanitas și Polirom, între „boierii“ și „oierii“ minții... George Ardeleanu are perfectă dreptate să vadă în „paradoxurile libertății“ o figură a spiritului steinhardtian. Totul e raportat la acestea, în deplin acord cu afirmația lui Kierkegaard: „Contrariul păcatului nu e virtutea, ci libertatea“. Dar să-i dăm cuvîntul lui Steinhardt: „A! Paradoxie… nu-i ea cu adevărat formula universală unică (pentru micro- și macrocosmosul) pe care în zadar a căutat Einstein s-o exprime cuantificat?



Nu e ea trăsătura caracteristică a învățăturii creștine? Nu ne exprimă ea mai bine decît oricare alta pe noi toți?“Unele accente referitoare la generozitatea excesivă a lui Steinhardt-criticul față de autori minori (de la Brătescu-Voinești la Al. Căprariu), controversați (A. Păunescu) sau aflați la început de drum (optzeciștii, întîmpinați de călugărul-critic în recenzii jubilative de pe poziții creștine și neocriterioniste) puteau fi, desigur, altfel distribuite. Dar nu-i nimic de obiectat aici: dacă pentru Dan C. Mihăilescu În genul tinerilor… este Nu-ul adresat de Steinhardt propriei generații, pentru George Ardeleanu „elogiul generației 80“ (cu rezervele de rigoare) este un „nu“ la adresa „gîndirii captive“. Spre deosebire de autorul cărții de față, cred însă că „antimodernismul“ ideologic al volumului de parodii În genul tinerilor… (1934) nu exclude, în planul sensibilității estetice, un filomodernism și chiar un filoavangardism latent al tînărului Steinhardt, eliberat abia în eseul din anii ’80 despre Geo Bogza. Prefer să văd în conservatorismul burghez de tinerețe al scriitorului – critic de pe poziții liberale și iudaice al democrației, adept al votului cenzitar etc. – o formă, încă una, a libertății căreia i-a rămas fidel toată viața. Libertatea de a înota împotriva curentului, a curentelor dominante. Căci, în definitiv, atît „trăirismul“, cît și anarhismele modernisto-avangardiste din anii marii zbînțuieli interbelice sînt, pe o anumită latură, conformisme ale nonconformismului. Adevăratul nonconformist îmi pare a fi Steinhardt însuși, iar numitorul comun între dandy-ul monden și frivol (dar… burghez și conservator) din anii ’30, adept al iudaismului tradițional (dar izolat în sînul comunității sale) și liberalul postbelic, convertit la românism ortodox și admirator de pe poziții creștine al artei de avangardă, este libertatea personală, ostilă oricărei „logici a colectivelor“, dar și anarhismelor de tot felul, o libertate aflată mereu în orizontul transcendenței.

O chestiune delicată, abordată admirabil – aceea a convertirii

Pentru George Ardeleanu, Steinhardt pare să joace rolul unei busole. Ea îl ajută, între altele, să echilibreze avenit laicismul optzecist prin fervoarea și autenticitatea spirituală criterionistă de pe celălalt versant al liberalismului cultural. Pus în fața unor interpretări creștine extravagante (la O scrisoare pierdută, anumite tablouri ale lui Dali sau Blow up-ul lui Antonioni) sau în fața unor asocieri frenetice între nume de toată mîna, monograful se întreabă retoric: „nu e cam mult?“. Schimbînd însă oportun „punctul de vedere“ exterior cu cel din interior, tot el explică – deplin convingător – paradoxurile steinhardtiene: unele sînt reflexul unei forma mentis multiplu disponibile, înclinate spre împăcarea contrariilor, altele sînt forme de răspăr intelectual și de frondă moral-politică. Un exemplu: demonizată de critica postbelică, privită din cele mai diverse unghiuri ca întunecată, teratologică, amorală, lumea lui Caragiale e așezată de Steinhardt sub semnul împăcării creștin-ortodoxe; nu însă în sine, căci își avea păcatele ei, ci prin contrast cu aberațiile totalitare ce i-au urmat. La fel se explică, în fond, împăcarea scriitorului-monah cu atîția adversari din trecut.

O chestiune delicată, dar pe care George Ardeleanu o abordează admirabil este aceea a convertirii. Privită cu suspiciune de către unii coetnici ai lui N. Steinhardt (de la Al. Mirodan la Al. Sever și Norman Manea, pentru care botezul din închisoare ar fi dus la o apropiere de românismul legionar), experiența în cauză e discutată cu toate argumentele pe masă și cu o dezarmantă eleganță: „La urma urmei, de ce nu am fi puțin liberali și nu am accepta că oricine are dreptul să-și aleagă ce religie dorește? Cu precizarea că, dacă acceptăm convertirea lui Steinhardt la creștinism, atunci trebuie să ne dezbărăm și de triumfalismul celor care nu acceptă convertirile de la creștinism“. George Ardeleanu îi dă, pentru început, dreptate lui Alexandru Sever – adept al iudaismului canonic și al unei „viziuni logice“ asupra convertirii – atunci cînd afirmă că Steinhardt „a ținut să înfrîngă de două ori o fatalitate ce-l rînduise în lume drept evreu: o dată ca creștin și o dată ca român“. Dar adaugă imediat: „Este paradoxal cum viziunea lui Alexandru Sever se suprapune peste cea a lui Nae Ionescu cu a sa celebră butadă despre diferența dintre a fi Român și a fi bun Român, subtil ironizată de Steinhardt“. Într-adevăr, departe de a presupune o „ură de sine evreiască“ (Steinhardt nu și-a renegat niciodată „sîngele“), departe de a trăda un complex social (familia lui Steinhardt, înrudită cu Einstein și Freud, era printre cele mai bine situate) convertirea trebuie înțeleasă în misterul ei insondabil. Pe de altă parte e greu ca, în numele împăcării, să acceptăm afirmațiile lui Steinhardt cu privire la „omenia“ tratării evreilor sub Ion Antonescu. Aici, inclusiv autorul monografiei își suspendă judecata.

Oricum, studiul său caleidoscopic, cu o „regie“ complexă și dinamică, vădește o pătrunzătoare înțelegere a paradoxurilor istoriei și ale ființei umane. Apropierea, apoi îndepărtarea lui Steinhardt de Emanuel Neuman are drept corespondent – dincolo de pragul anilor ’40 – îndepărtarea, apoi apropierea de Bellu Silber, trecut și el prin infernul închisorii. Biografia tatălui – bătrînul inginer Oscar Steinhardt – se numără printre secvențele cele mai luminoase ale cărții, așa cum – la celălalt pol – rămîne greu de uitat figura neagră a lui Caraion, cel pe care închisoarea l-a transformat într-un om mutilat de resentiment. Relațiile apropiate, dar nu necritice cu Constantin Noica își au, și ele, tîlcurile lor. Pe de altă parte, subtilitatea discuțiilor privind textele lui Steinhardt despre Proust și Gide, redutabila paralelă cu Dostoievski (afinitatea intimă dintre starețul Zosima și „părintele Nicolae“…) sau considerațiile despre „creștinismul activ“, „jovial“ și „liberal“, ostil ascetismului bigot și utopiilor logice, sînt doar cîteva momente de grație hermeneutică ale cărții. Biograful, istoricul literar, cercetătorul mecanismelor represive, analistul ideologic, comentatorul teologic, criticul cooperează într-o narațiune monografică plauzibilă și seducătoare, pendulînd mereu „între viață și cărți“ și avînd în centru un personaj greu de uitat. E de presupus că partea invizibilă a biografiei intime a lui Steinhardt va fi recuperată într-un volum viitor, unde va fi valorificată enorma cantitate de material documentar din arhivele C.N.S.A.S. (numeroase documente-revelație sînt reproduse în bogata secțiune de „Addenda“).



Nec plus ultra, monografia lui George Ardeleanu stă pe același palier valoric cu tomul lui Florin Țurcanu despre Mircea Eliade. O carte-eveniment pe care N. Steinhardt o merita și de care critica noastră literară – ca și istoria intelectuală – avea nevoie.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Tanarul Steinhardt sau o aparare a libertatii

Mesaj Scris de Admin la data de 08.03.09 16:43

Tanarul Steinhardt sau o aparare a libertatii
Ca si in cazul lui Mihail Sebastian, posteritatea lui N. Steinhardt este marcata dramatic de momentul in care propriile sale contributii sunt editate: asemeni autorului lui De doua mii de ani, monahul de la Rohia este restituit tardiv unei epoci, iar paradoxurile fecunde ale profilului sau intelectual sunt evidente abia acum, dupa aproape doua decenii de la disparitia sa. Departe de a fi vocea unei singure carti (chiar daca aceea are timbrul capodoperei, cum este Jurnalul fericirii), N. Steinhardt propune un tip de dinamica ideologica si de scriitura care il individualizeaza in cadrul timpului sau.

Caci seria de Opere de la Polirom are capacitatea de

a recupera un intreg strat pe care il puteam pana acum intui, dar nu analiza. Dubla cenzura biografica si intelectuala (perioada de detentie este anticipata de o nu mai putin dramatica moarte civila in epoca legislatiei rasiale) poate fi raportata la economia textelor. Restituirea contributiilor din reviste precedand anul 1947 este, asadar, capitala in ordinea clarificarii identitatii a doua intervale: postbelicul tarziu (1935-1940), pe de o parte, si epoca de libertate inselatoare ce urmeaza lui 23 august 1944, pe de alta parte.

In fiecare dintre aceste momente, silueta lui N. Steinhardt nu se confunda cu aceea a contemporanilor sai. Se poate argumenta ca vocatia iconoclasta a celui ce alegea, in regim comunist, drumul Rohiei este anticipata de criticismul insurgent al celui care refuza, in numele libertatii, masificarea totalitara. Editia de "Articole burgheze" reda spatiului autohton pe unul dintre putinii intelectuali care, reluand o sintagma memorabila a lui lie Halvy, a traversat cu demnitatea moderatiei politice "era tiraniilor". Ratacirea intelectuala a fost neutralizata de bunul-simt al echilibrului constitutional. Dupa jumatatea de veac de la abolirea Regatului, pasiunea aparent donquijotesca a lui N. Steinhardt apare ca parte din marele trunchi al libertatii.

Un " burghez" fata cu revolutia

Primul Steinhardt, cel de dinainte de 1940, este legat de o tentativa ratata, dar nu mai putin nobila, de resurectie a liberalismului clasic ca ideologie a individualismului creator. In planul criticii, ca si al campaniei de idei, tanarul N. Steinhardt provoaca prin afisarea, ostentativa, a unei duble arme, a ironiei si increderii in virtutile guvernamantului liberal-clasic. Cel ce parodiaza in " genul tinerilor" nu este mai putin serios decat intelectualul ce se alatura lui G. Strat in efortul de a refonda identitatea liberala in mediul romanesc. Paradoxul decalajului istoric este sesizabil aici: in acelasi timp in care "tanara generatie" este divizata in functie de axele radicalismului totalitar, N. Steinhardt se apropie, gratie revizitarii clasicilor, de un teritoriu pe care il vor coloniza, in anii de dupa 1944, Hayek si Mises. Rezerva fata de tiranie este justificata, in chip liberal-clasic, de tagaduirea valorii colectiviste in politica.

Paradoxul evocat este inseparabil de educatia constitutionala pe care tanarul Steinhardt si-o asuma, ca parte a identitatii sale intelectuale. Distanta dintre vulgata juridica a epocii interbelice si radicalismul libertar al sau nu poate fi ignorata - acolo unde lectura pozitivista va legitima cautionarea succesivelor lichidari ale libertatilor, vocea lui N. Steinhardt propune ca punct de articulare al oricarei viziuni asupra institutiilor constitutionale drepturile naturale, echilibrul si traditia occidentala. Admiratia fata de Benjamin Constant si de doctrinarii francezi il apropie de o linie liberala a conservatorismului angloamerican, dar si de un Aurelian Craiutu, in campul cultural de la noi. Refuzul de a accepta barbaria in numele Legii anunta, in cazul lui N. Steinhardt, propria traiectorie postbelica si detentia.

In definitiv, intr-un veac care aspira sa fie unul al Revolutiei, doctorul in drept ramane fidel unei "reactionare" viziuni "burgheze". Caci efemera Revista burgheza este, lasand la o parte verva parodica a unor texte, un manifest ce nuanteaza peisajul de idei interbelic. Atunci cand privim tiranofilia ca fiind dominanta in anii de pana la 1938, ignoram potentialul unor cercuri ce avanseaza o alternativa la gramatica colectivista. Oricat de marginala, reflectia liberala interbelica exista, iar gruparile din jurul Revistei burgheze si mai apoi al Libertatii sunt o proba irefutabila. Decalogul "burghez" al tanarului Steinhardt este cel in numele caruia martorul din procesul Noica-Pillat va refuza sa devina un instrument al terorii. Nobletea intransigenta a moderatiei si tagaduirea colectivismului mutilant sunt marcile unei optiuni pe care o vom regasi structurandu-i destinul.

Liberal-conservator, junimist si lovinescian, tanarul N. Steinhardt configureaza un canon ale carui repere sunt preponderent britanice si franceze. Elogiul criticului E. Lovinescu este si elogiul Istoriei civilizatiei romane moderne: unitatea dintre junimism si lovinescianism este refacuta, gratie presiunii unui colectivism proteic. A fi burghez, in acest moment al deciziilor etice, presupune, deloc paradoxal, un curaj suicidar. Din trunchiul textelor Revistei burgheze se desprinde si cel mai important document intelectual pe care il lasa posteritatii acest prim Steinhardt: vastul eseu din 1937, "Liberalism", indica, dincolo de orice ambiguitate, maturitatea unei viziuni si capacitatea de premonitie ideologica.

Este N. Steinhardt un "reactionar"? Textul din 1937 o dovedeste, definitiv. Mai aproape de monarhia din Iulie decat de democratia votului universal, afinitatile sale elective il situeaza in pozitia delicata de a se raporta demistificator la dogmele modernitatii. Insurgenta si iconoclasta, inscrierea socialismului in vecinatatea democratiei si corporatismului este o marca a temeritatii.

Doar in aparenta desuet, junimismul liberal al lui N. Steinhardt anunta, in filigran, un nou spirit al timpului. De la regimul reprezentativ pana la libertatea individuala, un set de valori este refuzat, in numele Revolutiei. Fie ea comunista sau fascista. Revolutiile nationale sau sociale ataca temeliile unui guvernamant limitat, dar ferm, temelii pe care reflectia politica a tanarului N. Steinhardt le priveste drept capitale. S-ar putea imagina, intr-un seminar de istoria ideilor, o lectura contrastiva a "Liberalismului" sau si a Revoltei maselor - numitorul comun este dat de un simt melancolic al prabusirii unei lumi. Viitorul este al maselor. Individul se va replia catre interioritate sau va fi exterminat.

In pragul lumii noi

N. Steinhardt revine in presa romaneasca dupa august 1944. Departe de fi o simpla continuare a unei cariere interbelice, acest ultim act este marcat de o gravitate ce se dovedeste profetica. Esopismul la care invita cenzura nu poate insela. Anii dintre 1944 si 1947 marcheaza tranzitia catre un liberalism al angajarii etice. Tragedia secolului inceteaza, pentru N. Steinhardt, sa mai fie doar o referinta academica. Odata cu Holocaustul, ceva din ecuatia omenescului se schimba definitiv. In aceasta abordare, nu evreitatea va conta, ci umanismul ale carui radacini sunt cele interbelice.

Ca multi dintre contemporanii sai, N. Steinhardt este dominat de un imperativ al urgentei examenului colectiv. Colaborationismul, suferinta, genocidul invita la un tip de formulare din care ambiguitatea sa fie eliminata, programatic. Imaginile lagarelor eliberate de trupele aliate nu este o nota de subsol, ci debutul unei noi istorii europene. Ca si la un Primo Levi, revelatia mortii tehnologice pune in cauza asezarea firii umane insesi. Auschwitz devine un nume al secolului insusi, cel care sfasie si convoaca spirite. Tranzitia de la liberalism la asumarea memoriei intervine organic. Holacaustul o precipita, in cazul lui N. Steinhardt, si nu numai. Vedere din Auschwitz (datand din 1945 si publicat in Victoria) este dedicat, simbolic, celor care nu isi pot imagina suferinta umana.

Anatomia Raului si a pactizarii cu acesta este una dintre temele ce definesc identitatea intelectuala a tanarului N. Steinhardt, cel de dupa 1944. Lectura unei biografii de Stefan Zweig, Castellio impotriva lui Calvin, poate fi citita ca o mise en abame a secolului insusi. Intre tiranie si libertatea spiritului, optiunea lui N. Steinhardt este una exprimata cu patetism. Teocratia devine un loc ideal al dictaturii moderne, iar Geneva lui Calvin un laborator in care se pot intrevedea tragediile viitoare. (Destinul lui Zweig insusi este parte din aceasta graduala dezvrajire ce urmeaza anului 1918. De la Viena la solitudinea suicidara a exilului brazilian traseul sau il aminteste pe acela al atator europeni.)

Elogiul libertatii este prezent in textul din 1946. Inca o data, taietura profetica devine evidenta, retrospectiv. In palimpsestul genevez, N. Steinhardt citeste un rau modern. Tirania moderna este o ideocratie. Doar ca locul cartilor sfinte este luat de religiile politice ale unei lumi desacralizate. Un fanatism secular se intinde, iar la capatul liniei se afla insusi liberticidul:

"Examinarea calvinismului arata unde risca sa ajunga puterea atunci cand un om sau un partid este lasat s-o exercite dupa conceptia lor unica, dupa credinta ca viata, toata, poate fi cuprinsa in cadrul explicativ al unui singur adevar. Ferindu-ne de aceasta permanenta tendinta a spiritului uman, nu vom cadea nici in excesul contrar, acela de a da libertatea pe mana adversarilor ei, din lipsa de pricepere si de aparare. Libertatea nu e o notiune abstracta. Ea constituie un regim cu legile lui, menite s-o asigure cu eficacitate impotriva numerosilor ei dusmani. Libertatea nu e numai un ideal, ci si o posibilitate, cu conditia sa stim s-o organizam si s-o pazim."
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Opere complete Steinhardt

Mesaj Scris de Admin la data de 14.11.08 16:40

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Metrologia lecturii

Mesaj Scris de Admin la data de 04.11.08 6:04

Metrologia lecturii
de Cosmin Ciotloș

Care e distanța corectă dintre primul și ultimul N. Steinhardt? Această interogație, reactivată acum, la începutul seriei de autor pe care i-a ...
mai mult...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

N. Steinhardt

Mesaj Scris de Admin la data de 15.10.08 18:38

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Steinhardt[v=]

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 2 din 3 Înapoi  1, 2, 3  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum