Fondane[v=]

Pagina 1 din 3 1, 2, 3  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Re: Fondane[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 03.11.15 19:05

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Fondane[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 03.11.15 19:05

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Fondane[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 16.09.15 14:28

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Fondane[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 01.09.15 16:02

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Fondane[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 24.03.15 13:18

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Fondane[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 09.03.15 21:41

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Fondane[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 09.03.15 21:38

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Fondane[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 27.01.15 20:49

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Fondane[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 14.11.14 21:07

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Fondane[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 07.10.14 22:05

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Fondane[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 12.09.14 13:13

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Fondane[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 04.12.12 19:04

Doina IOANID - „Sînt mulți oameni interesați de operele lui Fondane“


Michel Carassou, specialist în avangarda literară, editor și deținător al drepturilor lui Benjamin Fondane, s-a aflat săptămîna trecută la Gaudeamus, pentru a prezenta noile apariții ale Editurii Non Lieu, printre care volumul Théâtre complet de Fondane.



Domnule Michel Carassou știu că v-ați ocupat de domeniul avangardei și al suprarealismului. De unde vine acest interes și cum ați ajuns să-l descoperiți pe Fondane?
Am început să mă interesez de avangardă, de suprarealism și dada la sfîrșitul anilor ’70, începutul anilor ’80, ocupîndu-mă în special de cîțiva autori suprarealiști, de René Crevel, căruia i-am consacrat o biografie cîțiva ani mai tîrziu, și de alți scriitori marginali, precum Georges Ribemont-Dessaignes, de membrii grupului Le Grand Jeu, precum Gilbert-Lecomte, René Daumal, mai mult decît de nucleul dur, Breton, Aragon, Soupault. Am lucrat atunci foarte mult pe revistele literare, pentru că în anii ’20 se întîmplau enorm de multe lucruri în reviste. Și tocmai cercetînd revistele vremii am dat peste textele lui Fondane, despre care nu știam nimic, nu citisem nimic de el și nici nu auzisem de numele lui. Am dat peste un fragment din Rimbaud le voyou și peste un poem: era Ulysse. Citind aceste texte, am simțit ceva foarte puternic, apoi am început să caut informații despre Fondane. Cum intenția mea a fost să public Fondane, am încerat să aflu cine deținea drepturile de autor, cine avea manuscrisele. Cel care m-a ajutat foarte mult în privința asta a fost Cioran. Nu mai știu acum de unde am aflat, probabil de la Colomba Voronca, văduva lui Ilarie Voronca, care era o persoană foarte prezentă în avangarda pariziană, dar nu mai sînt sigur. Într-adevăr, Cioran a fost persoana potrivită, pentru că m-a pus în legătură cu moștenitorii lui Fondane și ai lui Șestov. În plus, mi-a vorbit despre experiența sa personală cu Fondane.

Și așa ați ajuns să dețineți drepturile lui Fondane.
N-am obținut imediat drepturile. În ce privește opera franceză, drepturile le deținea domnișoara Tissier, sora lui Geneviève Tissier, soția lui Fondane. După moartea lui Fondane, Geneviève a intrat la mănăstire, apoi a murit la scurt timp de cancer, în 1953. Prin urmare, drepturile le avea sora sa. Cum aceasta provenea dintr-un mediu destul de tradiționalist, nu era deloc interesată de Fondane, dar era dispusă să facă ceva în memoria surorii sale. Mi-a spus că-i mai bine să-mi dea mie drepturile, pentru că ea n-ar face nimic cu manuscrisele.

Ați publicat deja Fondane-Maritain, Correspondance de Benjamin și Geneviève Fondane avec Jacques et Raïssa Maritain, în 1997, și Fondane-Fundoianu et l’avant-garde, în 1999, la editura dumneavoastră, care se chema pe atunci Paris Méditerranée, ultima cu sprijinul Fundației Culturale Române, iar anul acesta, la Editura Non Lieu, ați scos teatrul lui Fondane. Înțeleg că este vorba de piese inedite.
Una dintre piese, cea care a fost editată în anii ’80, este deja cunoscută, iar două piese sînt inedite. Pentru descoperirea lui Fondane este un demers important. Sînt două piese terminate, care, după părerea mea, puteau fi foarte bine montate, plus o altă piesă, care este în stadiul de schiță de lucru. Prima piesă, Festinul lui Balthasar, a fost deja jucată.

Ce se întîmplă cu difuzarea operei lui Fondane în română și în alte limbi? Să începem cu România.
În România, rău.

Știu că ați împărțit opera literară și cea filozofică între două edituri, Limes și Art.
În ce privește România, e o poveste veche. Există cineva care a făcut mult pentru Fondane și aș vrea să-l amintesc, este vorba despre Paul Daniel, cumnatul lui Fondane, soțul Rodicăi, sora cea mică a lui Fondane. Paul Daniel a publicat un volum consistent de poezii și unul de proză. Munca sa a fost apoi preluată de Ovid Crohmălniceanu și de Mircea Martin. Dar cum Mircea Martin a avut dificultăți cu editurile unde a lucrat, la un moment dat, aflîndu-se într-un soi de impas, nu a mai avut nici un debușeu pentru a scoate textele lui Fondane. În acel moment, am fost contactat de Luiza Palanciuc, care lucra cu Mihai Șora. Mi-a spus că a tradus integral opera lui Fondane și că are posibilitatea de a o publica imediat. Prin urmare, i-am dat acordul pentru mai multe texte, dar ea voia tot mai mult și a intrat în conflict cu Mircea Martin, care avea totuși meritul de a fi fost cel mai vechi. Deci, nu se punea problema să-l deposedez pe Mircea Martin. Ceea ce am încercat să fac în acel moment a fost să găsesc un acord între cei doi. Este o operă imensă și cred că este de lucru pentru mai mulți oameni. Dacă și-ar fi reunit eforturile, lucrurile ar fi fost mai simple. Cum nu a existat o înțelegere, ca să terminăm, am ajuns la acest compromis: de o parte, opera filozofică, de cealaltă, literatura. Mircea Martin a scos deja un volum de literatură, mai este unul la tipar (ar fi trebuit să apară acum la tîrg, dar a fost la limită cu timpul, iar Mircea Martin era puțin dezamăgit) și alte cîteva în pregătire.

Cel care urmează să apară este Baudelaire et l’expérience du gouffre.
Da, care n-a fost niciodată publicat în română și care are o poveste interesantă. Cînd Fondane a fost deportat, volumul Baudelaire et l’expérience du gouffre nu era terminat. Sînt mai multe persoane care au lucrat pe text, iar primul a fost chiar Cioran, care i-a dat o primă formă manuscrisului, apoi au fost Boris de Schlöser (un om de mare cultură, muzicolog și traducătorul lui Șestov,) și Geneviève Fondane.

Dar la Limes știți de ce nu a apărut nimic?
În 2008, erau cîteva fragmente traduse, dar nu opera în întregime, așa cum s-a pretins în acel moment. De altfel, am aflat că editorul a renunțat, pentru că nu se putea lucra cu oamenii aceia. Apoi Luiza Palanciuc și Mihai Șora au găsit o altă editură, în 2009: Polirom. M-am întîlnit cu Silviu Lupescu și l-am întrebat ce se întîmplă. „Încă nu am primit nimic“, mi-a spus.

Păcat. În celelalte limbi, cum stau lucrurile cu traducerea și difuzarea lui Fondane?
În Germania, sînt două texte Rimbaud le voyou și Faux traité d’esthétique. Mi-aș dori foarte mult ca La conscience malheureuse să fie tradusă în germană, pentru că este o critică a filozofiei germane și ar fi bine să ajungă la public. În Italia, a apărut Rimbaud le voyou și sînt în curs de apariție Baudelaire și Faux traité d’esthétique.

Și în Anglia?
În Anglia, au apărut multe fragmente din poezia sa în reviste. Sînt mulți oameni care s-au interesat de operele lui Fondane, dar care nu aveau posibilitatea de a le publica.

La editura pe care o conduceți, Non Lieu, am remarcat că aveți mai multe colecții, roman, poezie, teatru, jurnal, studii. Cum reușiți să supraviețuiți mai ales în vremuri de criză?
Azi, e foarte greu. Sîntem obligați să scoatem tiraje restrînse. Adaptăm tirajele cererii. Facem parte dintr-un grup de difuzare, grupul Vilo. Se lucrează în amonte, iar în clipa în care trimitem la tipar știm care sînt și punctele de desfacere. Asta ne permite să adaptăm tirajul pieței. Ați văzut că avem și multe traduceri, dar acum nu mai putem să preluăm traduceri. Depindem în mod obligatoriu de subvenții. O traducere nu poate fi repercutată pe o vînzare de o mie de exemplare, nici chiar pe mai puțin, pe 700 de exemplare.

Editura Non Lieu scoate și revista ALTERMED, La Méditérranée autrement. Accentul cade pe culturile așa-zis mici.
Intenția noastră a fost să ne ocupăm de culturile din jurul Mediteranei. Cultura italiană și cea spaniolă sînt mai bine reprezentate, așa că ne-am gîndit să căutăm domenii mai puțin abordate.

Am văzut că ați scos deja trei antologii de literatură română și urmează o a patra antologie, de la 1945 pînă azi. Cum de v-ați decis să publicați această antologie și cum ați făcut alegerea textelor?
Știți, deseori alegerile se datorează unor întîlniri, iar autoarea acestei antologii este Andreia Roman, sora Marinei Perahim, iar cu Marina sînt prieten de multă vreme. Am format într-o vreme un cerc cu Perahim, Sebastian Reichmann, Petr Král și, cu siguranță, i-am uitat pe unii. Totul se leagă de povestea unei prietenii, iar această prietenie cu Perahim i se datorează tot lui Fondane, în măsura în care tot Colomba Voronca ne-a pus în legătură. Lumea e făcută din întîlniri. Dar această antologie nu am publicat-o doar pentru că Andreia este o prietenă, ci pentru că dă un frumos ansamblu al literaturii române de la origini pînă în prezent.

Și pentru că ați amintit de Sebastian Reichmann să spunem că...
Da, lui Sebastian Reichman i-am publicat un volum de poeme: La Moquette de Klimt.

Am văzut că scoateți și studii literare. Se mai caută, se vînd?
De la caz la caz. E greu să dai un răspuns global. Sînt autori care sînt mai citiți decît alții. Avem mai multe cărți în jurul lui Proust, care suscită încă un mare interes. Mai avem și Caietele Jean Cocteau, care au un public important.

Iar Gaudeamus a fost o ocazie bună ca să prezentați noile apariții.
Da, am venit ca să prezentăm cărțile publicate, dar și pentru a lua contact cu autorii și cu diverse instituții, în perspectiva Salonului de Carte de la Paris din martie, unde România este invitată de onoare. Așa că vom avea o producție românească mai importantă anul acesta.

Care sînt cărțile pe care le veți publica pentru Salonul de Carte?
Pentru Salon, avem un volum de Matei Vișniec, o carte de Alex. Leo Șerban, o carte despre Proust, scrisă direct în franceză, inedi­tă, care poate va fi apoi tradusă în română, dar deocamdată va apărea în franceză.

Și ați găsit susținere pentru proiectele pe care le aveți? Pe cine ați contactat?
Am contactat Institutul Cultural Român, care are un program de subvenții pentru publicare, la care am apelat de mai multe ori, dar care este puțin rigid și nu ține cont de evoluția actuală a pieței. În Franța, criza e puternică, iar tirajele sînt reduse peste tot. Să nu vrei să modulezi tirajele în funcție de piață nu pare realist. Despre asta aș fi vrut să vorbim.

Ce tiraj este cerut?
Cel puțin o mie de exemplare. În Franța, pentru Actes du Colloque, tirajul este de trei sute.

Există un interes pentru literatura română în Franța?
Da, există, dar trebuie ținut cont de faptul că publicul nu este uriaș. Cealaltă problemă este bugetul bibliotecilor, care a scăzut. Chiar și cel al bibliotecilor universitare.

Și ați avut succes în cele din urmă?
Ei bine, cred că am fost auzit. O să vedem rezultatul cînd comisia va da răspunsul, ceea ce se va întîmpla cît de curînd.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Fondane[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 04.12.12 19:03

Eric FREEDMAN - Benjamin Fondane și teatrul: un strigăt în text

Am descoperit teatrul lui Benjamin Fondane la Biblioteca literară „Jacques Doucet“ din Paris în 1968, cînd doamna Hélène Sernet, văduva poetului Claude Sernet (1902-1968), prieten cu Fondane, a depus manuscrisele acestuia. Dar a trebuit să aștept întîlnirea cu editorul Michel Carassou ca să pot publica Le Festin de Balthazar (Ospățul lui Balthazar) în 1985, pus în scenă, pentru prima dată la Paris, de André Cazalas, în 1987. O versiune românească a presei a fost regizată de Alexandru Dabija la Teatrul Nottara din București, în 1990. O primă lectură dramatică în public a lui Philoctète a avut loc la Teatrul „Les Ateliers d’Amphoux“, în cadrul Festivalului din Avignon, în 1998.

Benjamin Fondane a scris trei piese de teatru importante: Le Festin de Balthazar, Philoctète și Le Puits de Maule (Puțul din Maule), needitate și care nu s-au jucat în timpul vieții lui. Ne rămîne și ciorna unui Œdipe.

Se știe că teatrul a jucat întotdeauna un mare rol în viața și în opera lui Fondane, care a fost mai ales poet și filozof, dar și jurnalist, critic literar, traducător, scenarist. A scris dramaturgie poetică, numindu-și piesele „poeme dramatice“, „mistere“.

Lumea teatrului era prezentă în propria lui familie, în cercul prietenilor săi, al colegilor, al cunoștințelor. Lina, sora lui Fondane, era actriță, cumnatul lui, Armand Pascal, mai întîi actor, apoi devine administratorul Studioului din Champs-Elysées din Paris. Unul dintre cei mai buni prieteni, cu care a venit la Paris afost Luca Gridu adică Lucas Gridoux, actor. (1.)

După moartea lui Armand Pascal (martie 1929), Fondane scrie în Ulysse (1933): „Ce așteaptă (oamenii în viață) ca să pună în mișcare scripeții? […] Imensa cortină cădea îna­inte de final și totuși, viața aplauda simțindu-se emoționată […] de ce să nu venim să salutăm publicul?“.

În carnetul de adrese al lui Fondane (2.), regăsim numele a numeroși prieteni și colegi din lumea spectacolului și a teatrului Artaud, bineînțeles, Pascal Copeau, fiul lui Jacques Copeau, Steve Passeur, Marie-Ange Rivain…

Fondane l-a întîlnit pe Antonin Artaud în 1928, la cafeneaua Select din Montparnasse (3.), și a luat repede apărarea Teatrului „Alfred Jarry“, încurajîndu-l să meargă, cît se poate, spre un „teatru fără cuvinte“. Raporturile, cel puțin pe plan dramaturgic, sînt puternice între Artaud și Fondane (4.). Două dintre piesele sale, începute în română, continuate în franceză în mai multe variante, nu au fost jucate și nici editate în timpul vieții. Fondane le numește „poeme dramatice“ sau „mistere“. Este vorba despre Le Festin de Balthazar (Ospățul lui Balthazar), după Calderon, și Philoctète, după Sofocle și Gide.

La aceste două piese, se adaugă un Œdipe, în stadiu de proiect, precum și o adaptare teatrală, Le Puits de Maule (Puțul din Maule), după Hawthorne, scrisă în 1943.

Teatrul este locul unde se întîlnesc și se joacă poezia sa viscerală și filozofia sa existențială, strigătele și rugăciunile sale, magia și suferința sa. Acompaniați de coruri (măștile lui Balthazar) și de stîncile lui Philoctète, protagoniștii sînt niște revoltați, niște personaje care sfidează Ordinea.

Dramaturgia lui este una a modulațiilor strigătului, un apel la judecată, alegoric și purtător de mărturie, contra justificării estetice a frumosului, contra rațiunii Statului, pentru justiție și absolut.

Acest teatru este format din straturi succesive de interogații, de dezbateri. Apare vocea exilatului, a străinului, a emigrantului: evreul exilat din Le Festin de Balthazar (Ospățul lui Balthazar), Philoctète exilat pe insula sa, și putem să-l adăugăm pe Holdgrave, considerat străin în Le Puits de Maule (Puțul din Maule).

Personajele lui sînt toate în căutarea unei comori: cupa din Templu pentru Balthazar; pentru Ulysse, arcul lui Hercule, acum în mîinile lui Philoctète; un titlu de proprietate pentru familia Pincheon din Le Puits de Maule (Puțul din Maule).

Înainte de toate, teatrul lui Fondane este o luptă și un strigăt al tenebrelor și al luminii, ca în vorbele projectice ale lui Philoctète. „Am suferit și nu ți-am întîlnit chipul/ am cunoscut nedreptatea – și nu te-am găsit deloc/ cuvintele te acoperă ca o pleoapă obosită/ și tu leșini la văzul faptelor omenești/ deci cine ești? Răspunde!“

Citind variantele pieselor, remarcăm o dezvoltare și o mișcare dincolo de versurile clasice, în care există o formă de politețe, spre o anumită rugozitate, o vulgaritate a tonului. Putem să numim acest lucru „modernizane“, cum i-a semnalat Șestov, dorind ca Fondane să schimbe personajul Orgoliului în personajul Spiritului, înLe Festin de Balthazar?

Exemplele, în variante, sînt nenumărate, ceea ce nu înseamnă, bineînțeles, că toate variantele au fost reținute într-o ultimă variantă, considerată cea finală: la începutul piesei de teatru, evreul, fredonînd, vorbește despre „ziduri de mizerie“ sau „găuri în buzunare“. Continuă: „Sînt căsătorit… și nu o zic că e amuzant/ puteți să mă credeți…“. El adoptă un limbaj „popular“: „Vă rog să nu vorbim de gusturi și de culori/ ceea ce știu e că n-am venit singur/ am impresia că n-am fost chemat pentru ceai/ și… cum nu-mi place să fiu dezagreabil/ și că soldați erau niște băieți bravi, care mă rugau/ am venit … și uite că acum nu e bine…?“.

Și Balthazar utilizează un limbaj banal: „Dar cu ce drept/ pătați cu pete de ulei/ tot ceea ce mă atinge?/ Meritați să fiți aruncați în închisoare“. Nereținute sînt și variantele vorbind despre zei: „M-am pișat pe stîrvurile lor“, precum și „Dacă (Eufrat) te-a stropit, schimbă-ți chiloții!“ sau „N-am drug să mă fărîmițez!“. Într-o didascalie, variantă a sfîrșitului, Balthazar rupe cupa care este din hîrtie, în loc să o arunce, și „din cele două părți ale culisei… (doi) oameni ies și îi aruncă lui Balthazar o cămașă de forță“.

Chiar și în Franța își face o apariție inopinată (dar nereținută în varianta finală), într-o variantă zisă de nebunie: „Decadența noastră ne vine de la gramatică/ ce ne vine de la Franța și care ne vine de le Zei!“. Pentru cor, „arendașii“ au înlocuit varianta „preoții“, iar „remușcările“ au înlocuit „confortul“.

Am citat mai sus cuvîntul „modernizare“. În Philoctète, „Care este această insulă“ devine „Care este această Americă“. Într-o variantă a cîntecului Stîncilor, apar preoți, tineri marinari, ofițeri, femei însărcinate și chiar și Mesla, care nu mai apar în varianta finală. Pentru Néoptolème, „ziarele“ devin „oracole“. „Neguțătorul spaniol“ devine un simplu „Neguțător“. Înjurăturile lui Philoctète: „Gujat, ticălos, cretin!“ nu sînt păstrate. Pentru Ulysse, „Patria“ înlocuiește „Justiția!“. O didascalie finală anarhistă nu este păstrată nici ea: „Din înaltul stîncilor se ridică un steag negru“.

Există la Fondane o teatralitate poetică. Ne referim aici la un articol al lui Denis Guénoun („Brèves remarques sur la théâtralité du poétique“/ „Scurte remarci despre teatralitatea poeticului“), din Poésie, Paris, Editura Belin, nr. 120, 2007, pg. 373-375), pe care-l găsim complet aplicabil teatrului lui Fondane. Iată un extras :

„Teatrul […] ar fi această reconstruire poetică a corpului, cum profetismul, conform lui Levinas, este transformarea testimonială a lui psyché [Levinas este citat cu cartea sa De Dieu qui vient à l’idée Paris, Vrin, 1998, pg. 124]. Teatrul ar zice: iată corpurile pe care le arăt, dispuse vederii prin poeticul care le tranzitează și astfel le constituie […]. Poemul nu se conține în cuvinte: el vrea jocul exagerat al expunerii lor ostentative. Precum teatrul așteaptă de la poem ca acesta să se refacă fără încetare, poeticul, în intimitatea lui cea mai adîncă, face apel la impudoarea histrionică a scenei“. Ce rezumat mai bun al teatrului lui Fondane, cu Balthazar și cu Evreul, cu Philoctète și cu Ulysse, cu familiile Pincheon și Maule?

Teatrul lui Fondane este un teatru al măștilor, un teatru care maschează strigătul. De la „All the world’s a stage“ („Lumea întreagă este o scenă“) a lui Shakespeare, pînă la chelnerul lui Sartre din L’Être et le Néant (Ființa și Neantul), noi toți jucăm niște roluri în teatrul vieții cotidiene. Și însuși Fondane (a se vedea rolul său de „neînțeles“ în majoritatea corespondenței sale).

Purtăm toți măști, măști de identitate și măști de eschivare. Cîte măști pentru Fondane, pentru un evreu, pentru un român, un grec, un francez și cîte roluri pentru un călător al trecutului, al prezentului și al viitorului?

„În spatele cuvintelor, în ciuda cuvintelor, tragedia care are loc este adevărată“ (Fondane, Faux Traité d’Esthétique/ Fals Tratat de Estetică).

În spatele măștii, în spatele măștilor, există chipul unui om, pur și simplu.



Tradus de Manuela Leahu. Acest text este o adaptare și o dezvoltare a introducerii la Teatrul complet al lui Benjamin Fondane, care a apărut la Paris, la Editura Non Lieu, în 2012, și a fost lansat la Tîrgul de Carte Gaudeamus de la București, în luna noiembrie.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Fondane[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 29.11.11 19:11

Mircea MARTIN - Recitind Priveliștile lui Fundoianu

Priveliști – cuvîntul denumește simultan peisajul și privirea care îl contemplă, obiectul și subiectul privirii. El presupune o anumită distanță – s-o numim contemplativă? – de la care obiectul să poată fi cuprins: e vorba despre un obiect mare și despre o privire panoramică. Termenul, de origine slavă, exclude din aria lui semantică privirea de aproape, mioapă, ca și orice privire disociativă, analitică, pătrunzătoare, focalizantă; în schimb, indică privirea largă, învăluitoare, cuprinzătoare. Faptul că obiectul privirii nu e unul apropiat, ci îndepărtat nu înseamnă că atitudinea subiectului față de el este una distantă, rece; e mai degrabă caldă, atașantă, înglobantă, apropriantă. Depărtarea spațială este concomitentă cu o apropiere afectivă. O priveliște este privită, de obicei, și cu ochii sufletului.

Priveliștea este, firește, frumoasă. Nu obișnuim să numim astfel un peisaj urît. Ea este un peisaj care așteaptă să fie descoperit, valorizat de o privire, un peisaj menit să încînte ochiul, nu să-l dezguste. E rareori un peisaj neutru, pretabil la o descriere seacă, indiferentă.
Apoi, priveliștea este, de obicei, statică. Însăși distanța de la care ni se oferă estompează mișcările în cazul în care acestea există. Mișcarea e doar în reacția subiectului, în modul său de a o întîmpina; o mișcare ce se absoarbe în emoție, ea este emoție.

Nimic – sau aproape nimic – din toate acestea în Priveliștile lui B. Fundoianu. Cele mai multe dintre poemele incluse de autor în volumul său din 1930 par concepute anume spre a contraria așteptările induse de titlul sub care au fost așezate și, în același timp, spre a submina actul și ideea însăși decontemplație.

„Natura ca o baltă cu lintiți și noroi“ – un vers emblematic pentru peisajul ce apare înPriveliști. Acesta nu e numai banal, mizer, dar chiar urît și, nu o dată, de-a dreptul grotesc. Poetul refuză nu numai pitorescul, dar și frumosul sau grandiosul din natură, distribuindu-și indiferența și răceala asupra tuturor regnurilor. Dacă vegetalul și mineralul îl lasă, în genere, insensibil, regnul animal îi stîrnește o repulsie stupefiată. Evocarea spețelor e cît se poate de semnificativ selectivă: boi „urîți și teferi“, capre „rîioase și murdare“, porci „cu sufletul de baltă“. Somnul „stupid“ al acestor vietăți „desface haosul“ în lume. Imaginea prostrației animale îi produce poetului o iritare surdă – nu-l mai lasă, așadar, indiferent –, dar parcă îl și fascinează: o fascinație oripilată.

Scrie G. Călinescu în „Universul poeziei“ (1948): „În genere, stupiditatea cînd e grandioasă turbură ca un fenomen natural“ (1.) Și tot el va explica prezența animalelor gregare în poezie prin faptul că „aceste monumente de carne sugerează trecerea unei cantități de pămînt la viață, lucru indicat și de aspectul pămîntos al acestor ființe“ (2.) Chiar poezia lui Fundoianu i-ar fi putut da criticului o asemenea idee – pe care el preferă s-o ilustreze, însă, prin citate din alți autori.

Oricum, sensul prezenței acestor animale este altul în viziunea poetică fundoiană. Se vede prea bine că poetul nostru nu iubește natura, varietatea spectaculoasă, fascinantă a peisajelor îl lasă indiferent, cum singur declară în cîteva articole. Natura nu e pentru el decît „complementul sensibilității noastre“. „N-am descoperit niciodată“, declară el cu convingere. Evident, atitudinea sa nu e una de admirație și încîntare în fața naturii, nu e o atitudine contemplativă. Îi lipsește nu doar fiorul descoperirii, ci și acela al comuniunii cu natura, cu ființele care o populează.

În plus, în cuprinsul Priveliștilor, inițiativa recurentă a autorului este aceea de a ieși din cadrele descriptive, spațializante și statice ale pastelului, de a le submina sau, la nevoie, de a le sparge: „Șoseaua umblă ca o rîmă pe bolovani“ (Sinaia, IV), „și cărăruia pleacă în munte, să s-ascunză“ (Sinaia III). În altă parte, „drumul aleargă printre brazi“. Nu personificarea, figură extrem de frecventă la Fundoianu, ne interesează acum, ci o răsturnare de funcții care e o marcă a poetului nostru. Șoseaua „umblă“ ea însăși, nu e umblată, înaintează călcînd de pe un bolovan pe altul. Se spune în mod curent despre o șosea că „șerpuiește“; dar aici platitudinea locului comun e înlocuită de prospețimea concretă a unei comparații inedite.

Lună, talangă, amurg – iată trei elemente din care s-ar putea compune un peisaj liniștit, tradițional și idilic, modelul distant putînd fi chiar eminesciana Sara pe deal. Sinteticul vers fundoian sună astfel: „Talanga scoate luna și-o sprijină-n amurg“. Dinamizarea peisajului constituie o constantă aPriveliștilor.

Tăcerea, întunericul, lumina sînt atenuate, implicate în dinamismul imaginilor. Tăce-rea „cîntă la patru mîini pe clape“, lumina cade „cu buzele în lut“, noaptea nu se lasă încet, pe nesimțite, nu vine coșbucian, „pe furiș“, nu: „noaptea-și sparge haotice păstaie/ și leapădă, prea coapte, semințele de sus“ (Herța VII).

Contrastul cu reprezentarea pe care, în mod tradițional, o presupune „priveliștea“ este mai mult decît evident. Această reprezentare a fost, este, la rîndul ei, puternic infuzată de romantism; n-ar fi, prin urmare, greșit să conchidem că „priveliștile“ fundoiene sînt, cu tenacitate și ardoare, antiromantice.

Spre deosebire de atitudinea clasică față de natură – contemplație detașată ce nu ex-clude elogiul, un elogiu distant în chiar actul său celebrator –, atitudinea romantică este una simpatetică, de participare a subiectului la obiect, uneori chiar de identificare. Poetul romantic transferă emoția sa peisajului, îl face să freamăte de propriile sale elanuri; își dă cîteodată întruchipări naturale colosale, împrumută statura munților și puterea dezlănțuită a elementelor. Un transfer se petrece, un dialog afectiv se înfiripă între om și natură în tradiția romantică și, mai ales, în poezia romantică. Natura ascultă confesiunile poetului, îi absoarbe și-i potolește patimile. Poetul romantic transformă, de fapt, peisajul după chipul și asemănarea sa, iar acest chip este unul întotdeauna idealizat – în suferință ori în tumult pozitiv.

Soluția parnasiană încearcă o revenire la obiectivitatea clasică, cere poetului o observație rece, neutră, exactă pînă la minuțiozitate. Impasibilitatea este, aici, o reacție la efuziunea și sentimentalismul romantic.

Spre deosebire de parnasieni, mai toți poeții moderni intervin în peisaj, adică în compoziția lui poetică, îl anexează la mișcările sufletului, îl fac să participe la dialectica lui cea mai intimă. Dar o fac într-un mod mai degrabă indirect și discret, cenzurîndu-și efuziunile și ridicîndu-și confesiunea la o anume impersonalitate. „Corelativul obiectiv“, teoretizat și practicat de T.S. Eliot, dă măsura acestei atitudini.

Poeți prin excelență citadini, simboliștii, de care Fundoianu se simte apropiat cel puțin la începuturile sale, nu ignoră și nu disprețuiesc natura, în diversitatea și desfășurarea căreia descoperă semne ascunse, corespondențe secrete. La o primă vedere, s-ar părea că poetul nostru își plimbă plictisul de inspirație simbolistă la țară, oferindu-ne, astfel, în premieră, un caz de spleen în plin cîmp, în plină ruralitate: stare pe care, în loc să și-o atenueze, și-o agravează.

„...Poetul răsfrîngea lumea cu capul întors de scîrbă“, scrie, vorbind despre sine, Fundoianu în „Prefața“ sa din 1930 la volumul Priveliști, invocînd, drept scuză pentru tematica și tonalitatea acestuia, devastările produse de război, mutilările aduse firii de agresiunea abătută asupra ei. Dar soluția sa poetică nu va fi una alinătoare, vindecătoare sau compensatoare (cum pare să creadă el însuși, în aceeași prefață, iluzionîndu-se și provocîndu-ne), ci, dimpotrivă, o mutilare în continuare a peisajului natural și uman – cu un fel de cinism jucat pe care destinația estetică îl explică și îl justifică.

În orice caz, nu participă cu poemele lui la nici o inițiativă de reabilitare a banalului și de revalorizare a urîtului, precum atîția alți poeți – printre aceștia Baudelaire și Arghezi, principalii săi inspiratori. La el,urîtul este îngroșat, potențat. Peisajul stilizat de oroare și stupefacție, mai rar de îngăduință sau compasiune, din Priveliști, este unic în literatura română.




Volumul lui Fundoianu nu este însă nici monoton, nici monocord. Nu e deloc întîmplătoare – cred chiar că e premeditată de autor – dispunerea alături, în sumar, a unui poem intitulat Urîtul și a acestei Rugi simple în care adeziunea și efuziunea lirică ne surprind și ne covîrșesc: „O, ploaia primăverii care-a căzut din timp!/ lasă să-mi spăl în tine picioarele desculțe,/ lasă să-mi spăl în tine sufletul meu desculț!// O, ploaia răcoroasă care-a căzut din timp!/ am întîlnit-o-n drumuri, oblică, pe moșie,/ cu stropii grei de soare ca boabele din spicuri.// [...] Lasă să se reverse podgoriile lumii!/ Fă să se coacă via și dă-ne vinul nou,/ ce ostenește capul și limpezește trupul.// Iar mie dă-mi femeia pămîntului tău negru,/ albă ca și lumina pămîntului tău negru,/ bună ca și nutrețul pămîntului tău negru.// Și-n urmă, prăbușește-mi lumina din văzduh,/ îngroapă-mă sub toată lumina din văzduh,/ agheasmă blestemată, ploaie de primăvară“.

Am vorbit în altă parte (3.) despre complexitatea și polivalența mai tuturor poemelor alese de autor pentru volumul Priveliști, despre potențialul semnificant ireductibil al fiecăruia în parte la o simplă ipoteză lirică, la o singură figură sau la un singur plan. Ce înseamnă, din perspectiva autorului, această stratificare a poemului? Neputința de a alege o singură atitudine lirică sau un mesaj unitar în care poemul să fie angajat, neputința de a se alege pe sine într-o singură ipostază? Sau, dimpotrivă, voința de a procedaastfel, cu alte cuvinte, caracterul programatic al suprapunerilor? Retrospectiv privind lucrurile, el însuși, în „Prefața“ din 1930, vorbește despre „suprafețe potrivite“ și „conjugări de echilibruri“ ca argument suplimentar în favoarea adoptării acestei ipoteze.

Interesant și simptomatic mi se pare faptul că Fundoianu nu operează uneori această alegere nici măcar la nivelul poemului ca unitate izolată și autonomă. El ar fi putut să-și rezolve nevoia de complexitate artistică – sau de sinceritate cu sine însuși – la nivelul volumului în ansamblu, în care ar fi putut să intre poeme diferite și chiar opus direcționate. (Ceea ce oricum se întîmplă, căci, pînă la urmă, se poate descoperi o dominantă, un sens global în cuprinsul fiecărui poem în oricît de multe și diferite planuri ar fi acesta angajat.)

Dar poetul nu se mulțumește cu o complexitate care ar urma să fie identificată abia după lectura volumului în întregime. El vrea să se asigure de fiecare dată, să-i asigure fiecărui poem această complexitate și să-l protejeze de lecturi reductive. Faptul că principiul de selecție pentru poemele care au intrat în compunerea volumului a fost tocmai acesta, adică structura multiplană, stratificată, greu reductibilă – e ipoteza pe care am formulat-o în 1978 și pe care o susțin în continuare –, reprezintă o probă clară a unei opțiuni programatice.

Această opțiune nu rămîne, desigur, fără consecințe. Ce se întîmplă? Dacă unele poeme, în succesiunea lor, evoluează de la o direcție la alta sau pun în scenă poziții diferite, printr-o anecdotică oarecare sau printr-un dialog imaginar, altele ni se înfățișează ca o serie de secvențe fără legătură una cu cealaltă, ca o serie de pasaje; pasaje care nu asigură o trecere de la unul la altul, secvențe lipsite de consecvență.

Iată, spre exemplu, Sinaia II și secvențele sale: „Simți munții ca un bulgăr de apă în obraz./ Și umezeala-i vîrsta pe care-o smulgi din brazi“ și „grei de genunchi, cu coame de noapte în spinare,/ cai nărăviți de-atîta nechiez și nemișcare“. Urmează alte trei versuri pe care o lectură imaginativă le-ar putea strînge într-o secvență: „Pe unde-ncepe balta cu genele în prund,/ știu rîsuri de femeie cîte-au căzut în fund/ și cîte priviri limpezi s-au înverzit ca blidul“. Apoi, poemul se risipește mai tare: „O flacără vestește de unde-ncepe vidul,/ și drumul ocolește balta, ca un cuțit“. Legătura cu versul următor e forțată, artificială: „Cît sînge! Ceasul, ceasul se rupe-n asfințit“ și cu cel ce îl completează „și seara-și fierbe codrul cu energii de vrană“. În fine, ultimele cinci versuri se adună într-o secvență unitară care rezolvă poemul și care, la rigoare, l-ar putea substitui: „Cerbii nu știu nimica din toamna roșcovană,/ și-așa cum dorm, cu inimi de frunză și desculți,/ visează copoi, goarne și vînători temuți,/ veniți să prindă codrul cu coarne și copite –/ și codrul, căzut, plînge, cu nările mărite“.

Cu toate că ritmul, rimele acționează ca un liant, disparitatea rămîne, totuși, mare. Și ea se întoarce, se răsfrînge asupra poemului în întregime, destinîndu-l unei lecturi mai degrabă tabulare, spațializante. A căuta o logică a succesiunii în asemenea cazuri e și inutil, și nepotrivit. Arbitrarul imaginației dictatoriale se impune, deși uneori nici dictatura rimei nu ar trebui ignorată, adică scontarea pe rima cerută de versul anterior și căderea pe ea în disprețul conținutului și al logicii succesiunii. Nu o dată, „și“-ul cu care încep frecvent versurile fundoiene are o funcție pur adițională și spațială, deloc temporală și consecutivă.




Totuși, la o privire de ansamblu, se pot desluși trei mari atitudini ale poetului față de natură și întruchipările ei.

Atitudinea negativă variază de la o indiferență programatică la răceală și sarcasm, pe de o parte, iar pe de altă parte, la oroare și disperare în fața vitalității nesimțitoare și neștiutoare, a inconștienței, anomiei și haosului: „...Trec porcii, cei cu suflet de baltă, spre noroi,/ trec porci urîți să doarmă stupid într-o băltoacă – ca haosul pe lume din nou să se desfacă“ (Herța V).

Opacitatea care îl înconjoară, inconștiența care se perpetuează de la un regn la altul îl disperă pe poet: „Cerbii nu știu nimica din toamna roșcovană“ (Sinaia I), „Vechilul tot nu știe ce albă-i e nevasta,/ Ileana tot nu știe decît să mulgă vaci –/ și via să-și înnoade azurul pe-araci“ (Lui Taliarh). Ceea ce detestă el cu precădere este viața dusă fără conștiință de sine. „Nu-i nimeni să audă...“ – acest strigăt se aude nu o singură dată în poemele fundoiene, semnalînd exasperarea autorului, dar și singurătatea lui. Singurătatea în a presimți amenințarea care crește nevăzută, neauzită, din peisajul imediat. Și cum ar putea-o presimți dobitoacele tîmpe și țăranii îndobitociți la rîndul lor, cînd, de fapt, ei înșiși participă la ea? Inerția, gregaritatea, cantitatea mută, inconștiența constituie un potențial de agresivitate, o agresivitate difuză ce se insinuează în peisaj, contaminînd și așezările omenești: „...Pustiu, din șes, se urcă cirezile de boi,/ și cum mugesc, cu capul întors de parc-ar suge –/ Cu ochii roșii, tîrgul cuprins de spaimă, muge“ (Herța I).

Desigur, mugetul tîrgului, imagine colosală în ordine poetică, e diferit de acela al vitelor care l-a provocat. Simbol al unei spaime colective, acest muget poate fi și corelativ obiectiv al propriei spaime și exasperări ale poetului.

De aici, probabil, reacția sa denigratoare ce vizează nu numai torpoarea animală, dar și turpitudinea umană. O reducție la scară, o decădere din regn au loc sub ochii noștri uimiți, năuciți de o asemenea îndrăzneală. Într-unul dintre puținele sale pasteluri, adică într-un text predominant descriptiv, după un vers în care „se-aude cum încolțește grîul“, poetul adaugă următoarele patru versuri: „și trec țărani cu rapăn, ca niște boi: trec boi/ cu pîntecele pline de miros de trifoi/ și idioți de toamnă; și toamna e cuminte/ peste țărani, și peste ovăz, și peste linte“ (Herța VIII).

Într-un articol, „Voroava“ (4.), Fundoianu evoca în acest fel un țăran oarecare: „Țăranul de aici, din ogradă, cu plămînul cum e sita prin care și-a cernut făina, suferă mai puțin ca vaca. Noptit pe stuhul vechi, ascultă plînsul broaștelor. [...] Se complace în natură, cum se iubesc rîmele sub pietre. Tresare și-și cheamă nevasta pentru cald...“.

Să recunoaștem că unei astfel de coborîri a omenescului nu-i putem găsi corespondențe decît în blesteme: în cele populare și în cele argheziene, cu deosebirea că, așa cum se poate lesne observa, descalificarea fundoiană este aruncată în trecere, cu un aer firesc, impasibil, fără nici o încrîncenare aparentă.

Dar amenințarea presimțită de poet izbucnește sau plutește pretutindeni, ea poate veni de sus, de unde „o lumină sălbatică și rea“ poate să cadă „cu buzele în lut“, după cum poate veni din adînc, umflînd pămîntul și culcînd oamenii „cu sufletu-n noroi“, sau ieșind din pămînt sub forma unei flăcări „teribile“: „dar dacă poți, privește aici, în pămîntul copt,/ sub flacăra-n genunche la căpătîiul nopții, figura nevăzută, teribilă, a forții“ (Herța VII).
O teroare opacă sau, poate, mai exact, o opacitate terifiantă își face simțită prezența într-un peisaj care nu mai pare unul local, ci universal. Natura, la Fundoianu, nu-i o „stihie blîndă“, ca în reprezentarea lui Blaga. Semnele, „tainele“ pe care el nu le caută și nu le cere și, cînd le întîlnește, nu le protejază, ci le dezvăluie sînt mai degrabă rele. Cînd nu e impenetrabilă și indiferentă, natura e malefică în viziunea fundoiană. Poetului pare să-i lipsească sentimentul solidarității cosmice și, din această cauză, ea, natura, apare deseori în „priveliștile“ sale ca un simplu decor, nu ca o prezență. Negăsind decît rareori soluții de a sparge opacitatea masivă din jur și de a intra într-o comunicare cu stihiile, el produce, construiește în fața noastră un peisaj aproape mecanic – din nou fără precedent în poezia autohtonă. În anumite momente, acesta pare că nu e considerat în sine pentru calitățile lui constitutive, ci doar pentru un rol pe care l-ar putea juca în trama sau drama închipuită de autor. Are, altfel spus, o funcție instrumentală.




Totuși, un pact cu natura pare că se stabilește în poezia fundoiană. Atitudinea pozitivă, de acceptare și întîmpinare a ei binevoitoare și chiar admirativă, nu lipsește din cuprinsul Priveliștilor. O identificare, fie și deziderativă, are loc și, nu o dată, o continuitate imaginară e invocată între om și peisaj: „E așa de calmă ora în suflet și-n coline,/ Că sîngele naturii continuă în tine/ și țelina arată continuă în noi“ (Herța VII). În finalul unei poezii din ciclul alpestru sau carpatin (Sinaia IV), poetul își găsește odihna „împietrind“ – prin simpatie, desigur, la poalele muntelui: „și-aș vrea trîntit de soare, jos, în amiazi s-adorm,/ cu inima de piatră ca muntele enorm“. Într-un alt poem, neintrodus în volum și nepublicat în periodice, transferul de energie e imediat, identificarea nu mai lasă loc interpretării sau dorinței: „...Tu treci prin fînul greu și tu ești fîn“ (Cîmpuri).


Aceste scufundări în „albia firii“ apar, probabil, dintr-o saturație a poetului de întrebări și complicații intelectuale, ca o încercare de a scăpa de angoasele care îl bîntuie. Exasperat de torpoarea și stagnarea din jur, de lipsa oricărei comunicări și de propria privire abuziv-analitică, incapabilă de adeziune, el vrea să fie o sămînță crăpată de umezeală, un „zămos“ plesnind de dulce, „un cocostîrc putred de bălți și de reumatisme“. Se așază el însuși în peisaj ca un liant împotriva risipirii, disparității, curgerii, ca un garant al unei unități organice altfel inimaginabile: „Natură ne-ncepută și noapte ne-ncepută, lasă să-ți culc în pene sufletul meu bătrîn/ și lasă-mă, cu boii, s-aștept din nou, în ierburi,/ vara care se duce în carele cu fîn“ (Herța III).

Poetul dă impresia că vrea să-și uite neliniștile și să se lase cotropit de efluviile naturii, să se bucure de prodigiile ei: „În desprimăvărarea de-nceput/ sufletul meu e ud de-atîta soare, ca un harbuz de vară ne-nceput/cu miezul plin de sîmburi și răcoare“ (Alte priveliști, II). Dar harbuzul cu care se identifică poetul e sortit spargerii: „coace-mă bine, Doamne, în cîmp, ca pe-un harbuz,/ și sparge-mă, în toamna aceasta care vine“ (Alte priveliști, III), finalul Rugii simple sună astfel: „Și-n urmă prăbușește-mi lumina din văzduh,/ îngroapă-mă sub toată lumina din văzduh,/ agheasmă blestemată, ploaie de primăvară“.

O mulțumire pentru belșug (Vreau toamnă, via) se încheie cu această interpretare a liniștii care conține mai mult decît o sugestie de amenințare: „Poate/ liniștea ce se-așază cuminte, peste toate/ e-o prevestire numai a altor vremuri, cari/ își fac gospodăria în noi, ca niște cari“.

„Pierderea“ evocată sau invocată de poet într-una dintre cele mai frumoase poezii ale sale, E ziua cea din urmă, are o rezonanță cel puțin echivocă: „..de-acum te pierzi în orzuri, în ziuă și în toamnă/ și toamna-i cu fînețe, cu vin și poamă coarnă“.

Elogiile aduse naturii, momentele de adeziune la peisaj sînt umbrite de un presentiment al sfîrșitului, al morții sau al unei catastrofe universale. Identificarea încercată uneori de poet fie nu e dusă pînă la capăt, fie acest capăt nu este fericit. Contactul cu natura nu pare a fi, pînă la urmă, nici liniștitor, nici regenerator.
Peisajul e, în poezia fundoiană, „incurabil“. O recunoaște autorul însuși, conștient sau nu de conotațiile profund reflexive ale acestei afirmații.Dezolarea e sentimentul major-minor care însuflețește, la el, poezia naturii.

Putem vorbi despre nostalgie, despre o nostalgie a purității și a autenticității rămasă în urma contactului cu natura? Unele indicii ar putea încuraja o astfel de ipoteză: poetul exaltă, cum am văzut la un moment dat, o „natură ne-ncepută“ și pomenește, în trecere, „cărarea (care) duce-n codri, iarăși ca la-nceput“ (Sinaia III). Dar nu cred că e vorba aici de evocarea nostalgică a unor timpuri necorupte de civilizație, cum s-ar părea și cum există nu puține exemple în poezia autohtonă de la Eminescu la Blaga. Poziția lui Fundoianu e, mai degrabă, una opusă. El remarcă oripilat tocmai coruperea civilizației sau insuficienta ei implementare, instabilitatea, precaritatea, fragilitatea ei, el pare să se teamă de degradarea civilizației, de recăderea în stadii primare, primitive de viață, de invazia vegetației, a cîmpului, a animalelor asupra tîrgului, de decăderea oamenilor în animalitate. E o temă subiacentă în poezie, bine marcată și tratată în publicistica sa.

Nostalgia lui Fundoianu se îndreaptă spre alte începuturi, spre momente de început ale omenirii, momente mitice, biblice. De fapt, cînd poetul se raportează la natură ca la un paradis pierdut, unda nostalgică se transformă în bucuria unui prezent etern. „Sufletul său bătrîn“ vibrează puternic la acest stimul și avem, astfel, parte de-o adeziune fără rezerve, de un elogiu deplin al naturii (al acelei naturi): „Femeie luminoasă ca șesurile-n toamnă/ Dă-mi gîtul tău, cuib moale cu paseri de azur,/ Dă-mi mînele, mai pure ca pietrele din rîuri –// Femeie, pămînt negru, te vreau și te iubesc,/ Te vreau, cum vreau, femeie, pămîntul bun și negru,/ Pămînt proaspăt în care dormiră toți ai mei/ Pămînt tînăr în care mi-i tînără chemarea,/ Pămîntul unde-n urmă vreau s-adorm și eu“ (Femeie luminoasă).

Deloc întîmplător, poezia naturii se confundă aici cu poezia de dragoste, lauda materiei, a pămîntului „bun și negru“ devine laudă a femeii, a unei femei generice, îmbietoare, prin carnalitatea ei suculentă, „zămoasă“ și prin promisiunea procreației. Modelul livresc este, nu încape îndoială, Cîntarea Cîntărilor.

Dar modelul biblic nu e prezent numai în acest poem sau în altele cu o tematică imediat recognoscibilă. El e prezent în chiar matricea imaginantă a poetului, acolo de unde ideile și analogiile se distribuie indiferent de teme și, uneori, chiar de intenții. O lectură în paralel a unor „priveliști“ și a unor psalmi ai autorului ar fi convingătoare în acest sens, adică, în sensul că – cel puțin secvențial – ar produce dificultăți de atribuire. Se vede clar aici că poetul translatează, uneori, un timp în altul și, mai ales, transferă un peisaj într-altul: ele se suprapun, dar nu complet, se acoperă fără să coincidă. Atunci cînd apare, palimpsestul e parțial; desigur, nu în toate poemele fundoiene poate fi găsit acest tipar. Dar e interesant să subliniem faptul că singurul elogiu nedrămuit, total, absolut care se poate întîlni în Priveliști este adus unei naturi livrești.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Fondane[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 12.11.11 17:05

Benjamin FUNDOIANU - biografie - (opera si scrierile)



(pseud. lui Benjamin Wexler), n. 14 nov. 1898, Iasi - m. 2 oct. 1944, Auschwitz (Polonia).

Poet si eseist, luandu-si numele literar de la mosia Fundoaia (jud. Dorohoi), unde bunicul dinspre tata fusese arendas.

Studii la Liceul National si la Facultatea de Drept a Univ. din Iasi (trei ani, fara licenta). Debutul poetic in rev. Valuri, Iasi, 1914. Debutul editorial are loc in 1918, cu o povestire de inspiratie biblica, Tagaduinta lui Petru. Colaboreaza cu poeme si foiletoane pe teme diverse la Viata noua, Rampa, Adevarul literar si artistic, Sburatorul literar, Contimporanul, Integral etc. Membrii al cenaclului "Sburatorul". O parte din eseuri vor fi adunate in voi. Imagini si carti din Franta (1922). infiinteaza si conduce primul teatru de avangarda - "Insula" -, pe care, din lipsa de mijloace materiale, e nevoit sa-1 desfiinteze in 1923, cand se si expatriaza. De la Paris, cu ajutorul prietenilor din tara si al lui Ion Minulescu" class="navg">Ion Minulescu in mod deosebit, face sa apara voi. Privelisti (1930), in care aduna tot ce era mai reprezentativ in poezia scrisa de el in romaneste. (Ms descoperite recent nu fac decat sa confirme alegerea poetului.) La Paris, dupa o perioada de tribulatii materiale, se angajeaza la studiourile "Paramount", lasandu-se o vreme captivat de arta filmului. Publica, in 1928, Trois scena-rios-cine-poemes, intreprinde doua calatorii in Argentina, din a caror experienta innoitoare rezulta doua voi. de versuri: Ulysse (1933) si Titanic (1937). Lucrarile in lb. franceza vor fi semnate Benjamin Fondane. O inclinatie nativa, precum si prietenia cu Jules de Gaultier, si mai ales cu Sestov, fac din studiile filosofice preocuparea centrala a perioadei franceze. Colaborator permanent la Cahiers du Sud si intermitent la Revue Philosophique, Nouvelles litteraires etc. precum si la rev. belgiene, elvetiene si chiar argentiniene. O parte din eseurile inchinate unor filosofi contemporani vor constitui materia voi. La conscience malheureuse (1936). La cartea de rasunet despre Rimbaud {Rimbaud, le Voyou, 1933) vin sa se adauge Faux traite d esthetique (1938) si, postum. Baudelaire et Vexperience du gouffre (1947). Devenit, in 1939, cetatean francez, combatant in 1939-1940, FUNDOIANU este arestat, in 1944, de Gestapo, deportat la Auschwitz si gazat. Ramane in istoria literaturii romane ca innoitor de sensibilitate si tehnica poetica, iar in constiinta literara franceza si europeana ca deschizator de drumuri in exegeza poeziei moderne.

In Privelisti (1930) - titlul este polemic si ironic fata de o intreaga traditie contemplativa - scenele agreste, familiaritatea cu ritualurile campenesti nu trebuie sa ne induca in eroare. Bucolismul acesta e fals, FUNDOIANU nu este nici un poet sentimental, nici unul descriptiv. El nu se supune la obiect in chip parnasian, nu exulta in modul lui Jammes, nici nu evoca nostalgic precum Pillat. Contemplatia nu-i provoaca adeziune, euforie, ci, mai degraba, neliniste si tristete. FUNDOIANU e un nelinistit care nu cauta alinare in peisaj -ca un romantic sau ca un citadin -, dar care alearga in natura pentru a-si exacerba suferinta, pentru ca pe un fundal impasibil zbuciumul sau sa capete o mai mare acuitate. Natura e un amplificator in sensul ca freamatul interior se izbeste de indiferenta si de taria ei. Aceasta e semnificatia tacerii in poemele lui si din aceasta cauza, in reprezentarea lui, codrul sau muntele apar ca niste entitati mute. La Blaga, tacerea nu era decat preludiul unor taine, la Sadoveanu, prelungirea unui ecou. Aici, tacerea inseamna opacitate absoluta, neputinta oricarui dialog, accesul spre "celalalt" interzis. Lumea pe care o inchipuie FUNDOIANU a pierdut cifrul magic al comunicarii si surzenia generalizata nu e, din acest punct de vedere, decat un simptom si un eufemism. Oamenii sunt surzi, boii insisi sunt surzi, surzenia se extinde in increat ca un blestem: " femeile in care tipa copiii surzi". Privelistile transcriu o experienta a insingurarii, nu a comuniunii. Nu putem refuza legatura propusa retrospectiv de autorul insusi (in prefata la volum) intre viziunea acestor poeme si razboiul cu care nasterea lor a fost simultana. Cu elementele agreste poetul nu compune o idila, complacan-du-se, dimpotriva, s-o conturbe prin interventii stridente. Nu vom intalni fumul exploziilor in poemele lui, dar o "febra de distrugere" le bantuie, un sarcasm desfigurator. Privelistile nu abolesc numai peisajul mutilat de razboi, ci peisajul insusi. Rezultatul in plan artistic al ororii pe care razboiul i-o provoaca nu este o incercare reparatoare, o rascumparare prin frumusete si armonie, ci mutilarea in continuare a lumii, cu un gust al excesivului ce a constituit de la inceput pentru FUNDOIANU un veritabil program. Insistenta asupra unor detalii grotesti, prozaismele ostentative etc. sunt tot atatea semne ale unei interventii denigratoare si tot atatea profituri scontate. Se cuvine deci sa nu ignoram o componenta de natura strict estetica. Inaderentei afective a poetului la obiect i se adauga un voluptuos cinism, o patima artistica rece, intensificatoare de efecte. E sigur, in orice caz, ca autorul e absorbit mai mult de constructie decat de traire, de stilizare si nu de participare, mai exact spus, participarea lui se traduce prin stilizare. Desi poetul pune plasticitate, forta si chiar surpriza in reconstituire, privirea sa e mai degraba absenta, in sensul ca nu se lasa solicitata dinlauntru. "Ai vrea macar privirea s-o tii in loc sub pleoape" - noteaza el intr-un poem. Ceea ce nu inseamna ca peisajul e neaparat si exclusiv interior, dar ca ochiul interior modeleaza, deformeaza peisajul exterior si-1 asuma intr-un chip propriu. Se intampla chiar ca notatia exterior aservita sa devina o simpla divagatie, un repaos eficient de-a lungul si prin intermediul caruia au loc metamorfoze a caror incoerenta acuza uneori somnul sau visul. Exista momente in care privelistile fundoiene par vazute cu ochii inchisi. Plasticitatea insasi a imaginilor nu e intotdeauna un efect al vazului. Cand poetul spune: "Simti muntii ca un bulgar de apa in obraz", intelegem ca apropierea s-a facut pe o cale mai putin obisnuita si ca justificarea comparatiei nu rezida in latura vizibila a peisajului, ci intr-un efect al acestuia resimtit mult mai direct. Proximitatea muntilor, purtatori de nouri si de racoare, invioreaza epiderma ca rafalele unei ploi. Vizualul trece deseori in tactil, in olfactiv ori auditiv. Culorile toamnei sunt sesizate astfel: "Auzi cum [ploaia] invecheste frunza in clopote de-arama". Lumina insasi are la FUNDOIANU nu numai materialitate, dar o densitate compacta, obiectuala. Poetul intinde "fata de masa a luminii" peste lucruri, aude carutele cu fan care "au spart fetele luminii". Blaga auzea lumina de luna, FUNDOIANU pipaie "samburii de soare". In general, configuratia imaginii nu depinde atat de natura modelului, cat de o intentie estetica si de un efect psihologic scontat. Nu intamplator poetul evita privelistile frumoase si pitoresti. Interesul pentru pitoresc nu e considerat un interes estetic, frumusetea lui - urmand sugestii moderne - "va fi convulsiva sau nu va fi deloc". Reactie complementara, desi aparent contrara, la estetizarea baudelairiana a uratului. Nu sunt cautate armonia si disonanta, asa-ziselor imagini poetice le sunt preferate cele cu agresivitate prozaice. Se submineaza astfel idealizarea conventionala a naturii si retorica traditionala a pastelului. Procedeele lui vor sa fie antiretorice, dar sfarsesc firesc prin a fi retorice in alt fel. In orice caz, retorica lui FUNDOIANU e descendenta, nu ascendenta. Anticlimaxul revine ca un refren. Dupa ce creeaza o atmosfera de pasnica reculegere cu grau ce se aude incoltind si fum plutitor peste campuri, in lumina idealizata a lunii se ridica mugetul tamp al imperecherii: "E-atata liniste in camp-/plansul campiei lung, ca dupa ploaie; / greoiul fum de pe gunoaie / se suie - ca alt cer -in camp. / Un taur sta c-o vaca-n camp, / pe pata alba, pusa jos de luna, / si speriosi ca se-mpreuna / mugesc spre luna lung si tamp".

Poezia se cheama Seara mistica si intentia de a buscula cadrul pios traditional si "poetic" este in afara de discutie. Depoetizarea peisajului consti-uiie la FUNDOIANU initiativa estetica fundamentala, iar antipastelul, forma ei specifica de realizare. De altfel, atitudinea de ansamblu a poetului fata de natura se cere definita prin categorii negative. Concretetea insasi a reprezentarii nu presupune prospetime si puritate, confundandu-se de cele mai multe ori cu o aglomerare derutanta de termeni antipoetici. Peisajul e montat si demontat ca un mecanism, cu o dexteritate aproape tehnica. Poetului par sa-i lipseasca fiorul cosmic si sfiala rituala in fata tainelor nepatrunse ale vesniciei. Privelistile lui marcheaza o etapa avansata intr-un proces de demistificare a naturii, pe care poezia romaneasca nu 1-a cunoscut pana la el. Nu mai putin importanta si originala este contributia eseistului F., comentator avizat si profund al cartilor si al ideilor, om de gust si de atitudine, unul din spiritele critice cele mai evoluate din cultura romaneasca a anilor 20. Putini stiu astazi cate pagini pline de simpatie si exacta judecata critica a scris FUNDOIANU despre scriitorii romani mai vechi sau mai recenti, despre Creanga si despre Anghel, despre Bacovia, Minulescu sau Maniu, cu cata generoasa si clarvazatoare pasiune s-a angajat el in campania de aparare a lui Arghezi - pe care cel dintai 1-a asezat in vecinatatea imediata a lui Eminescu. Asemenea texte erau menite sa compuna un al doilea volum de impresii critice, sub titlul Imagini si carti romanesti, care ar fi constituit un complement si o replica la Imagini si carti din Franta (1922) si mai ales un corelativ implicit la faimoasa si hazardata acuzatie de "parazitism" adusa literaturii romane in raport cu literatura franceza. Nu trebuie sa uitam ca, de-a lungul anilor in care isi taia drum in literele franceze, FUNDOIANU a fost un propagator al valorilor romanesti. El a incercat prin traduceri proprii in franceza sa faca mai cunoscuta poezia romana contemporana si pe cea argheziana in special. A scris despre Brancusi, despre Voronca si despre Stefan Lupascu, renovator al logicii si al epistemologiei, care ii era prieten si care avea sa-i evoce mai tarziu amintirea. Nume si titluri romanesti nu au putut fi citate in lucrarile sale datorita obstacolelor lingvistice si necunoasterii generale. Dar cel putin exemplele romanesti trebuie sa fi fost implicate in dezbaterea lui teoretica. Conceptul fondanian de poezie e modelat obscur de experienta poeziei romanesti si de propria sa experienta de poet. Intre Fattx traite d esthetique si Privelistile, cu mult anterioare, se pot stabili unele instructive paralelisme: teoreticianul francez pare ca transpune, pe alocuri, in termeni existentialisti, intuitiile poetului roman. Acestea dovedesc ca Fondane este mai indatorat lui FUNDOIANU decat voia sa recunoasca la un moment dat. Ca "datoria" nu este semnul dependentei absolute a culturii romane fata de cultura franceza, ci, dimpotriva, al unui statut de autonomie si al unui nivel de la care dialogul devine posibil. Translatia relativ usoara a tanarului FUNDOIANU si a altora ca el (Ilarie Voronca, Tristan Tzara s.a.) in spatiul literar francez verifica implicit latentele de universalitate ale unei culturi nationale. Pentru a putea irumpe in spatiul autarhic al culturii franceze, acesti autori trebuia neaparat sa poarte alti germeni, sa infranga alte oprelisti, cu alte cuvinte sa se sincronizeze diferentiat.

Reusita lor constituie, intr-o oarecare masura, o reparatie tardiva, o compensatie precara pentru destinul unor creatori romani cu mult mai mari, ramasi necunoscuti in Europa. Privita astfel, plecarea lor inseamna intrarea noastra intr-un circuit mai larg, pierderea devine sinonima cu o regasire.

OPERA

Tagaduinta lui Petru. Cu o lamurire despre simbolism, Iasi, 1918; Imagini si carti din Franta, Bucuresti, 1922; Trois scenarios-cine-poemes. Bruxelles, 1928; Privelisti, Bucuresti, 1930; Rimbaud, le Voyou, Paris, 1933; Ulysse, Bruxelles, 1933; La con-science malheureuse, Paris, 1936; Titanic, poezii, Bruxelles, 1937; Faux traite d esthetique. Essai sur la crise de la realite, Paris, 1938; Baudelaire et iexperience du goujfre. Paris, 1947; L Exode. Super flumina Babylonis, Paris, 1965; Poezii, ed. ingrijita si trad. de V. Teodores-cu, Bucuresti, 1965; "Privelisti" si inedite, introducere si note de P. Daniel, Bucuresti, 1974; Poezii, ed., note si variante de P. Daniel si G. Zarafu, Bucuresti, 1978; Imagini si carti, ed. de V. Teodorescu, 1980; Poezii, I-II, pref. de D. Micu, tabel cronologic de P. Daniel si G. Zarafu, Bucuresti, 1983; Constiinta nefericita, trad. din lb. franceza de Andreea Vladescu, Bucuresti, 1993; Ora de vizita, versuri, selectie de L. Butnam, Chisinau, 1993.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Fondane[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 20.03.11 16:56

Premiul de excelență „B. Fundoianu / Benjamin Fondane“
Programul Restitutio Benjamin Fondane, inițiat și coordonat de Luiza Palanciuc și Mihai Șora, își propune punerea în circulație a patrimoniului intelectual și moral lăsat de Benjamin Fondane: direct – soției sale, Geneviève Tissier-Fondane (prin testamentul literar care însoțea ultima scrisoare, trimisă din lagărul de la Drancy, în 29 mai 1944, cu o zi înainte de a fi deportat la Auschwitz) sau indirect, prin scrierile sale, atitudinile publice ori private.
Începând cu anul 2010, programul Restitutio Benjamin Fondane cuprinde și acordarea unui Premiu de excelență „B. Fundoianu/Benjamin Fondane“, prin care sunt recunoscute creativitatea, onestitatea intelectuală și generozitatea unei personalități a culturii, publicisticii sau învățământului. Premiul este acordat în luna noiembrie a fiecărui an, cu prilejul Festivalului de poezie care are loc la Iași, prin străduința lui Emil Stratan și sprijinul editurii Eis Art, al Galeriilor Eleusis, al Universității „Petre Andrei“ și al Primăriei Municipiului Iași.
În 2010, festivitățile de premiere au avut loc în zilele de 26 și 27 noiembrie, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu“ din Iași, iar laureatul este filosoful Sorin Vieru.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Fondane[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 23.01.11 16:54

Viețile scriitorilor români - Fondane, poetul ieșean gazat la Auschwitz

În 1944, deși prietenii i-au obținut eliberarea, Benjamin Fondane, puțin cunoscut în România, a refuzat să iasă din lagărul nazist fără sora sa. Astăzi, opera scriitorului Benjamin Fondane, originar din Iași, este mai cunoscută în Franța decât în țara lui natală.

La Paris s-au înființat Societatea de Studii „Benjamin Fondane", precum și „Caietele" cu același nume, iar o piațetă îi poartă numele.în România, la mai mult de o jumătate de secol de la moartea scriitorului, integrala operei este în curs de editare. Cu câțiva ani în urmă, Institutul Cultural Român a creat un premiu pentru poezie francofonă „Benjamin Fondane".

În avangarda bucureșteană
În 1898 a venit pe lume Benjamin Wechsler, într-o familie de evrei ieșeni. Până să devină Benjamin Fondane, poet de renume, consacrat în Parisul avangardist al anilor '30, Benjamin Wechsler a parcurs un drum sinuos ca vremurile. Vocația de scriitor s-a afirmat devreme. La 14 ani, deja publică poezii în reviste sub pseudonimul Fundoianu, derivat de la Fundoaia, moșie a familiei mamei. Schimbarea pe care acest nume a suferit-o mai târziu exprimă alegerea care va hotărî cariera de scriitor a evreului născut la Iași.
Odată stabilit la București, se implică în mediul avangardist animat de Sașa Pană, la a cărui revistă, „Unu", publică poeme și articole Ion Vinea, Ilarie Voronca, Marcel Iancu etc. La 23 de ani debutează cu volumul „Imagini și cărți din Franța", unde afirmă o teză care stârnește o lungă polemică: literatură română este doar o anexă a literaturii franceze. Spiritul de frondă care îl caracteriza era în consonanță cu atitudinea intelectualilor din epocă. Cele 550 de poezii și articole publicate până în 1923, anul care i-a pecetluit soarta, și Teatrul „Insula" pe care l-a înființat în Capitală, dar care a dispărut fulgerător din cauza reacțiilor antisemite, o dovedesc.
Fundoianu devine Fondane
La sfârșitul lui 1923, ajuns în Parisul cosmopolit în care se luptă mai multe avangarde, Benjamin Fundoianu devine Benjamin Fondane. La început locuiește acasă la renumitul eseist Remy de Gourmont, căruia îi e bibliotecar și secretar. Renunțând la poezia în limba română și alegând să scrie în franceză, optează pentru o nouă identitate. Publicat în 1929, volumul „Paysages" („Priveliști") are o prefață în care autorul recunoaște ruptura și opțiunea pentru exil: „Volumul acesta aparține unui poet mort în 1923 la vârsta de 24 de ani. Am tăcut timp de 4 ani, ca un mut, mutilat în întregime de război". Totuși, continuă să le trimită revistelor din România articole, unele în română, altele în franceză. Face filme, călătorește în Argentina, lucrează la „Le Mal des Fantomes" („Boala fantomelor").
Până în '30 scrie mult pentru publicații franțuzești, iar după întâlnirea cu filosoful rus Leon Șestov, care îi influențează gândirea, se concentrează asupra filosofilor modernității. Titular al rubricii „Filosofia vie" în „Cahiers du Sud" până în '40, militează împotriva socialismul de stat și a politizării avangardei, insistând pe ideea că reformele sociale nu pot schimba întrebările existențiale.
Luptă împotriva fascismului, iar în 15 decembrie 1934 publică un „Apel către studenți", afirmându-și sprijinul pentru Congresul de la Paris al Uniunii Studenților din România și pledând pentru dreptul la libertate al omului și al scriitorului.
Exclus din viață
„Exodul", poemul care-l reprezintă cel mai bine, e deja în lucru. În el criticii au văzut expresia cea mai transparentă a identității și a suferinței lui Fondane. În '36 îi apare „Conștiința nefericită", meditație despre condiția umană și insuficiența rațiunii.
În '40, guvernul de la Vichy stabilește statutul evreilor, care sunt excluși din viața publică. Dar Benjamin Fondane nu poartă niciodată steaua galbenă, deși e obligatoriu. Continuă să scrie și să-și semneze articolele, deși evreilor li se ia dreptul la semnătură. Nu își reneagă niciodată identitatea iudaică. La sfârșitul lui '41 iese foarte rar din casa de pe strada Rollin nr. 6, unde locuia împreună cu soția (care nu era evreică) și cu sora lui, Lina. Emil Cioran avea să spună că Fondane, împăcat cu condiția sa de victimă și în „complicitate cu Ineluctabilul", nu și-a luat nicio măsură de precauție și nu a dorit nici măcar să-și schimbe domiciliul.
Împreună cu sora sa e arestat la 7 martie 1944. Este dus la Poliție, unde sosesc imediat soția și prietenii Emil Cioran și Stéphane Lupasco (filosoful de origine română Ștefan Lupașcu). Prima a povestit mai târziu: „Stă în picioare, în lumina aceea murdară de după-amiază de iarnă, privindu-mă cu ochii lui albaștri și limpezi, strălucind, deși avea chipul răvășit, atât de demn, atât de calm, zâmbind călduros și malițios, tăcut în fața emoției mele, pe care nu mi-o puteam controla."
În lagărul de la Drancy ajunge cam la 20 martie. Vizitele sunt interzise. Dar apropiații și Legația România reușesc să înduplece autoritățile germane să nu-l trimită în Germania. Mai mult, Cioran și Lupasco îi obțin eliberarea. Acasă îl așteaptă prietenii și o masă cu bunătăți. Dar Benjamin nu vine. Refuză să părăsească lagărul fără sora sa. La 3 sau 4 octombrie 1944, cu puțină vreme înainte de a împlini 46 de ani, e gazat la Auschwitz-Birkenau.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Avangarda românească

Mesaj Scris de Admin la data de 18.04.10 16:32

Avangarda românească

Momente și nume ale avangardei românești





În urmă ci câțiva ani, am publicat în „România literară” un articol cât s-a putut de concentrat, cu titlul „Un secol de modernism românesc”. Postat de un redactor, probabil antimodernist, articolul a apărut pe penumilta pagină cu litere de 9 sau mai mici, iar singura satisfacție a fost un telefon de la un artist plastic care mi-a mulțumit și m-a felicitat. Nu discut de remunerare, nimeni nu trăiește din scris, ci din furat, să mă ierte specialiștii. Reiau tema într-o cheie mai atractivă, zic eu , pornind de la o carte merituoasă semnată de Ovidiu Morar , „Avangardismul românesc” (Ed.Ideea Europeană- 2005).

Avangarda nu a fost bine primită de România interbelică. Oficialii nu gustau modernitatea, extrema dreaptă nu era mulțumită că printre avangardiști erau și evrei, chiar numeroși, extrema stângă, adică PCR și simpatizanții erau temători că avangarda „abate” pe muincitor de la scopul luptei de clasă. Totuși, orientarea avangardei, ca și în Franța era de stânga. Fondatorul DADA-ismului, care a premers suprarealismului, a fost Tristan Tzara ce avea să se înscrie în PC Francez. Presa legionară și legionaroidă a combătut cu vehemență, ca și naziștii din Germania, „arta degenerată” a avangardei. Dar Geo Bogza, Miron Radu Paraschivescu, Gh. Dinu cu pseudonimul Stephan Roll, ș.a. au susținut și au participat la manifestările avangardei. Ion Vinea, Ilarie Voronca, B. Fundoianu s-au afiliat și au fost promotori ai avangardei. La fel Paul Păun, Sesto Pals, alți poeți, prozatori mai puțin cunoscuți. Mai vizibilă a fost avangarda din artele plastice – Victor Brauner, Maxy, Perahim, Marcel Iancu, Ianchelevici, ș.a au ilustrat această tendință majoră din veacul XX. Chiar și Mihail Sebastian a admirat , fără a participa, noile tendințe. Adversarii cei mai acerbi ai modernismului au fost Nicolae Iorga și Brătescu-Voinești. Vladimir Streinu a încercat să ia apărarea artiștilor și scriitorilor avangardiști, dfin păcate, tradiționalismul este mereu învingător, dar pentru o scurtă perioadă, de obicei, avangarda nu mai este avangardă, modernismul nu mai este modern și apar alte tendințe, mai violente, dacă nu intervine un realism necruțător precum cel nazist sau socialist. Printre ultimii avangardiști, rămași în țară amintim pe Sașa Pană, Ionathan X..Uranus (Mihai Avramescu),Virgil Teodorescu, oarecum Margareta Sterian, Gellu Naum. Muzica nu a avut răsunetul avangardist așteptat, sincronismul european a funcționat mai puțin. În 1983, Marin Mincu a publicat o antologie de „Avangardă literară românească”. Unul dintre martirii avangardei a fost Urmuz (Demetrescu) care s-a sinucis în 1923, când avangarda abia se încropea. Alt martir a fost Ghersaim Luca, poet stabilit la Paris, unde a suferit mult sub aspect material și s-a sinucis în 1994, aruncându-se de pe Sena, de pe vestitul Pod Mirabeau, cântat de Edith Piaf. Nici astăzi avangarda nu este apreciată cum ar merita, cel mai proeminent istoric literar, Nicolae Manolescu fiind refractar la acest fenomen pe care nu prea l-a înțeles. Mai receptivi au fost regretații Adrian Marino și Matei Călinescu, care au încercat să definească avangarda în coordonatele ei românești. Tradiționalismul sub forma pășunismului, poporanismului, semănătorismului, neaoșismului, tracomaniei, protocronis mului, realismului „real” și apoi socialist, apoi național-comunist, patriotard, fals, toate aceste ghiulele au frânat evoluția normală a artei și lșiteraturii, astfel că nu este de mirare că pe plan literar și artistic, românii s-au afirmat mai mult în afara țării, decât în interior. Același lucru s-a întâmplat în cinematografie. Iorga, Pârvan, Nae Ionescu, Eliade, Noica au rămas neclintiți în condamnarea avangardei. Pentru Eliade este de mirare , fiind cunoscut faptul că modernismul a avut ca surse de inspirație și culturile asiatice, iar prietenia cu Eugen Ionescu, a lui Eliade ar fi trebuit să-l inițieze în teatrul absurdului. Arghezi a cochetat cu avangardiștii, i-a încurajat, fără a se afilia sau a se lăsa influențat. Nici Ion Barbu nu poate fi considerat un avangardist, deși ermetismul poezie sale l-ar recomanda, dar poetul nu s-a recomandat ca atare. Poziția sa se aseamănă cu aceea a lui Paul Valery, un matematician-poet ca și Barbu. Mulți adulți și copii cunosc poezia lui Urmuz, „Cică niște cronicari” , titlu sub care Iordan Chimet a publicat la Ed. Universal Dalsi, în 1999 o antologie unde găsim numele lui Urmuz, Sașa Pană, Jacques Costin, Uranus, Cugler, Geo Bogza, Arghezi, Ștefan Zeletin, Brunea-Fox, H. Bonciu, Eugen Ionescu, Tzara, Voronca, Virgil Gheorghiu, G. Ciprian, Gellu naum, toată „floarea” modetrnismului românesc, fără ca toți să fie și avangardiști, cum am arătat. „Contimporanul”, „Punct”, alte reviste, unele cu titluri licențioase au promovat avangardismul interbelic înfruntând riscul unor suspendări, iradieri, arestări, etc. Indiferent cum s-a numit curentul, expresionism, constructivism, futurism, suprarealism, obiectivul era de a rupe punțile spre trecut, uneori , poate prea brutal, dar în genere necesar. Stagnarea în artă înseamnă sinucidere. Ov.S. Crohmălniceanu a lăsat un studiu publicat postum de Geo Șerban , „Evreii în mișcarea de avangardă românească”. Sunt parcurse itinerariile lui Tzara, Fundoianu, Voronca, Costin, Brunea Fox, Sașa Pană, Dan Faur, H.Bonciu, Raul Iulian, Gherasim Luca, Paul Păun, D.Trost, Sesto Pals. Nici unul nu mai trăiește.

În domeniul artelor plastice vom aminti pe sculptorul Idel Ianchelevici, născut la București în 1909, devenit apoi cetățean belgian, Marce Iancu, arhitectul cu numeroase proiecte realizate în București, strămutat în Israel, unde s-a dedicat exclusiv artelor plastice, pictorul Victor Brauner ( au scos albume, cu lucrări ale lui Brauner, Amelia Pavel , Emil Nicolae, ș.a.), M.H. Maxy, un post-avangardist, Vadsile Cazar, ș.a. O avangardă puternică, în artele plastice, comparabilă cu aceea din Franța sau din Germania (până în 1933) nu a existat în România. Cel mai important a fost, fără îndoială Victor Brauner ( n. 1903 la Piatra neamț, decedat în 1966, la Paris) , artist ce poate sta alături de Salvador Dali, ș.a.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Revenind la Fundoianu

Mesaj Scris de Admin la data de 07.03.10 15:39

Revenind la Fundoianu

„Crier toujours jusqu”a la fin du monde” este o emblemă a ceea ce a fost și este opera lui Fundoianu care, în octombrie 1944 s-a ridicat la ceruri cu fumul cuptoarelor... naziste, dacă și cuptoarele pot fi clasificate pe baze ideologice. S-a scris enorm despre Fundoianu- Fondane ( numele său de scriitor francez), născut Benjamin Wechsler sau cum îi spunea Galction -„Veniamin al nostru”. A mai semnat și Barbu Fundoianu, numele „de familie” provenind de la o moșie din județul Neamț, unde era arendaș bunicul său, numită Fundoaia. Admirat de Cioran, care s-a întreținut cu el în lungi discuții, în timpul ocupației germane a Parisului, regretat de Arghezi, când acesta a aflat de moartea poetului-filosof în lagărul de la Auschwitz, evocat de Chagall, pictorul genial sosit din Vitebsk în capitala Franței, Fundoianu rămâne un nume prin destinul său tragic, dar și printr-o operă de prestigiu. La Institutul Cultural Român din București s-au lansat în ultimii ani trei lucrări dedicate acestui creator, una dintre acestea, semnate de Nedeea Burcă fiind mai bine structurată - tema dezrădăcinării, a continuității și discontinuității în opera lirică, despre preocupările filosofice, pornind de la maestrul lui Fundoianu, filosoful evreu-rus-.francez Lev Șestov (Leon Chestov) . Stagiunea Teatrului Nottara din 1990-1991 s-a deschis cu o piesă de Fundoianu, „Ospățul lui Baltazar”, scrisă în 1922, jucată la Paris în 1932 și 1987. La București, piesa a fost regizată de Alexandru Dabija, cu Dorin Varga în rolul principal. Fiind o alegorie la dictatură, la totalitarism, piesa nu putea fi jucată înainte de 1990. Nici poezia, nici filosofia, preocupările pentru iudaism și elinism ( o paralelă) nu au avut „priză” la diriguitorii culturii sub Dej și Ceaușescu.

Jean Paulhan, Yves Bonnefoy , oameni din elita intelectuală a Franței au avut cuvinte de necondiționată apreciere, vorbind de nevoia unui Fundoianu, cu spiritul său critic la adresa unor tare politice și sociale. La Paris există o colecție „Caietele lui Benajamin Fondane”. Nici G. Călinescu nu l-a neglijat în Istoria sa, referindu-se , desigur, la poezia scrisă în limba română ( „panteism olfactiv și tactil”).

Benjamin Wechsler s-a născut în 1898, la Iași, era al doilea fiu al unui comerciant, mama fiind din familia cărturarilor Schwatzfeld, cunoscuți în istoria evreilor din România. Începe să scrie versuri la vârsta de opt ani, învață la Iași, la „Trei Ierarhi”, apoi la Liceul Național. Începe să facă traduceri din franceză, colaborează cu poezii originale la „Viața nouă” a lui Ovid Densușianu, unde a și debutat, la vârsta de 16 ani, la „Cronica”, ș.a. Studiază la facultatea de Filosofie și la Drept, dar nu finalizează studiile. Face cunoștință cu Galaction care îl apreciază pentru originalitate și maturitate artistică. Arghezi îl publică în revista sa, îi face și un portret ... de scriitor. În 1918 îi apare volumul „Tăgăduința lui Petru”, publică articole, versuri la „Însemnări literare”, „ Sburătorul”, „Rampa”, „Clopotul”, ca și la reviste evreiești de limba română. În casa lui Bogdan-Pitești se întâlnește cu avangardiștii, afiliindu-se grupului. Devine colaborator la „Contemporanul”, publică în 1922 „Imagini și cărți din Franța”, unde îi comentează pe Baudelaire, Mallarme, Francis Jammes, Andre Gide, ș.a. Se exprimă dur când se referă la literatura română, comparând-o cu cea franceză, ceea ce trezește antipatia lui E. Lovinescu. Nici Arghezi nu-l elogiază prea mult, deși Fundoianu îl admira total pe maestru. În schimb Galaction îl pune imediat după Arghezi și Bacovia, ca poet. În 1923 pleacă la Paris, unde se afla și sora sa, Lena. Fatalitate, de aici și împreună cu ea, vor pleca, în 1944 pe calea morții, spre Auschwitz. Colaborează în anii 20 la reviste din România, „Integral”, „Unu”, „Adam”, ș.a. Îl cunoaște pe filosful Leon Chestov (Șestov), devine adeptul misticismului, nihilismului existențialist al acestuia. În 1929 se află în Argentina, este prieten cu Victoria Ocampo, scriitoare apreciată de mari personalități, printre care și Borges. Fundoianu se ocupă de cinematografie, scrie scenarii, realizează filme, scrie cronici. În 1930 apare în România volumul de versuri „Priveliști”, cu un portret al autorului , semnat de Brâncuși. Traduce în franceză poezii de Arghezi, Bacovia, Vinea, Adrian Maniu, Philippide, Minulescu, Voronca. Publica în Franța volume de eseuri despre Heidegger, Rimbaud, Baudelaire, despre estetică, de asemenea, volumele de poeme „Ulysse”, „Titanic”, dar ecoul poemelor sale nu se compară cu cel din România, când au apărut „Priveliști”. La izbucnirea războiului cu Germania nazistă se înrolează, cade prizonier, evadează, este din nou arestat, apoi, după capitularea Franței este eliberat. La 3 martie 1944, deși fusese avertizat de prieteni, este, mai exact, se lasă arestat de Gestapo, pentru a putea să-și vadă sora deja arestată. Soția sa, Genevieve, catolică ferventă, a încercat în zadar să-l oprească. Moare în octombrie 1944, fiind gazat la Auschwitz. Lasă în urmă, printre altele un poem de proporții – „Super Flumina Babylonis”, cuvinte cu care începe Psalmul 137, despre primul exil al evreilor , în antichitate.

Dar, emblematic pentru soarta lui Fundoianu, ca și a celor șase milioane de victime ale Holocaustului rămân versurile finale din „Exod” – „ Veți ști atunci că inocent am fost/ și că, la fel ca voi, aveam și eu/ obrazul încrustat de bucurie/ de milă și de furie, un chip/ de om la fel ca voi – și-atât”. Desigur, ne-am putea opri la minunatele poeme scrise în România, despre Herța, despre Bucovina, cu o măiestrie greu de egalat, ca și la eseurile sale filosofice, la poemele în limba franceză, la corespondența bogată cu Șestov, Maritain, despre prietenia cu Brâncuși, cu Marcel Iancu, avangardiștii din Franța, etc. Au scris despre opera și viața sa, Crohmălniceanu ( despre avangardiști) , Paul Cornea ( despre volumul „Iudaism și elinism”), Leon Volovici (Israel), Carol Iancu (Franța), Dieter Schlesak (Germania), mulți alții.

Noi îl vom regăsi mereu în scrierile sale, ne vom vedea pe noi înșine, pentru că el era „ un chip de om” ca și noi.



Boris Marian
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Conferin despre Benjamin Fondane a fost anu

Mesaj Scris de Admin la data de 31.01.10 8:12

Conferința lui Mihai Șora despre Benjamin Fondane a fost anulată, de Restitutio Benjamin Fondane: Asa se incheie cuvantul inainte al lui Ion Barbu care ofera Premiile anuale Ion. D. Sarbu (Editura Ha, ha & ha, 2009) politicienilor romani. Regasim haioasele “diploma pentru ceva, nu cineva”, “diploma pentru nimic pur si simplu”, “premiul niemand im nichts”, “titlul de senilissim”, “ordinul demagog de vitrina si latrina”, “opera omnia: nici prea-prea, nici foarte-foarte”, “foaia de diabet politic”, “diploma de destept, dar prost ca orice destept”, “titlul de doctor in claustrologie”, “distinctia obraz calit”, “diploma de marxism hormonic” etc. Merita vazute capetele pe care stau coronitele de fier forjat.

Prietenii ii spuneau Gary lui Sarbu din Petrila. Cine e Gary? Cel care a spus “copiilor trebuie sa le spui povesti ca sa le inmugureasca mintea”. Nu se bucura de aceeasi posteritate precum Stefan Augustin Doinas sau Nicu Steinhardt, desi ar merita-o din plin. Macar pentru ca nu si-a vandut nicio secunda mintea si sufletul securitatii, desi a fost tradat de bunul sau prieten Doinas, dupa care a infundat o detentie cumplita alaturi de Corneliu Coposu. Macar pentru spiritul sau viu si inconfundabil.

Ion Barbu si prietenii lui, Clara Mares, cercetator la CNSAS, care ii studiaza dosarul de peste 1800 de pagini, Sandra Pralong care a organizat o serata culturala in memoriam prin care se lupta sa populeze constiinta noastra cu acest personaj romanesc inconfundabil (I. D. Sarbu), frumoasa si nebuna Ada Milea si altii cativa si-au unit eforturile pentru a-i reda locul bine-meritat. Minunat! Am simtit cu adevarat ca “am fost platita cu ora ca sa traiesc".

Ce ne-ar raspunde azi la intrebarea “Ce mai taci, Gary?”

“Din 100 de indivizi, 25 la suta sunt superior dotati (unul e eminent), 50 la suta sunt mediocri si alti 25 la suta sunt inferior dotati (dintre ei, unul singur e cretin). Ei bine, inferior cretinii rezista fantastic la noile sisteme de invatare; ei promoveaza, ei se descurca la trepte, ei isi impun stilul intregului sistem de invatamant. Asta e cea mai uriasa din revolutiile care au avut loc, dupa revolutie, la noi: schimbarea curbei lui Gauss, prostii declarati genii, desteptii declarati incapabili”.

“Trecatorule, nu ma judeca dupa cele ce am facut, ci dupa cele ce le-am refuzat a le face”
I. D. Sarbu

“Domnul a dat, domnii le-au luat.”
I. D. Sarbu

“Orice rahat, o spunea si Blaga, are dreptul sa-si scrie memoriile sale de trandafir.”
I. D. Sarbu

“Orice vis se razbuna.”
I. D. Sarbu

“Petrila va misca, Bucurestiul va tresari, Moscova va ramane pe ganduri.”
citeste[...]
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Anunturi: Benjamin Fondane-un alt existentialism

Mesaj Scris de Admin la data de 03.01.10 8:42

Anunturi: Benjamin Fondane-un alt existentialism
Scris la Sunday, December 06 @ 10:55:55 CET de catre asymetria
Marti, 8 decembrie 2009, de la ora 18.00, la Institutul Cultural Roman (Aleea Alexandru, nr. 38, Bucuresti) va avea loc o intalnire consacrata poetului si filosofului B. Fundoianu / Benjamin Fondane.


Benjamin Fondane-un alt existentialism

Dezbatere, lansare si film la Institutul Cultural Roman
Marti, 8 decembrie 2009, de la ora 18.00, la Institutul Cultural Roman (Aleea Alexandru, nr. 38, Bucuresti) va avea loc o intalnire consacrata poetului si filosofului B. Fundoianu / Benjamin Fondane. Intitulat Benjamin Fondane – un alt existentialism,evenimentul face parte din programul Restitutio Benjamin Fondane, dedicat traducerii in limba romana si punerii in circulatie a patrimoniului intelectual si moral lasat de Fondane.
Vor participa Mihai Sora, Radu Bercea si Luiza Palanciuc.
Dezbaterea din cadrul intalnirii va viza, alaturi de dimensiunea originala a existentialismului fondanian, aspecte concrete ale editarii operei in limba romana. Va fi urmata de lansarea primului numar al revistei Academia de Poezie, in prezenta catorva dintre autorii semnatari si a fondatorului revistei, Emil Stratan. Seara se va incheia cu proiectia filmului Super abyssa sedimus (texte: Benjamin Fondane, imagini: Alain Maison, realizare si montaj: Luiza Palanciuc)
B. Fundoianu / Benjamin Fondane s-a nascut la Iasi, pe 14 noiembrie 1898. A publicat poeme si traduceri in periodice romanesti si evreiesti, semnand B. Fundoianu, dupa toponimul Fundoaia, localitatea de provenienta a tatalui. Cartile scrise si publicate in limba romana vor aparea sub acest pseudonim. In decembrie 1923, emigreaza in Franta, unde este in continuare prezent in cercurile avangardiste. Opera in limba franceza va fi publicata doar partial in timpul vietii. In martie 1944, ca urmare a unui denunt, este arestat, impreuna cu sora sa, Lina, si inchis in lagarul de la Drancy. Cativa prieteni obtin eliberarea lui Fondane, care insa nu accepta sa paraseasca lagarul fara Lina. La 30 mai 1944, sunt deportati impreuna la Auschwitz. Fondane va fi gazat in octombrie 1944.
„Exista, la B. Fundoianu/Benjamin Fondane, un ireductibil uman, pe care atat filosofia, cat si poezia sa il articuleaza febril si tensionat, cu un exceptional simt al premonitiei. Fondane se afla in cautarea esentei insesi a existentului, acea differentia specifica prin care fiinta umana scapa oricarei teorii (sau teoretizari), depasind tendintele logocentrice, strict retorice. Tocmai aceasta differentia specifica inseamna participarea la realitate; din ea, precum si din intalnirea cu Lev Sestov, va lua nastere gandirea existentiala a poetului si filosofului Benjamin Fondane: sub semnul fulgurantei, al disperarii si al revoltei unui om aflat in neostoita zbatere interioara; raspunzand unui principiu autentic, anume: orice efort de a gandi fiinta umana trebuie sa aiba ca referent unic existentul insusi, in concretetea lui, nu o abstractie ipostaziata.“ (Luiza Palanciuc, Mihai Sora)
Detalii: http://fondane.wordpress.com/
Contact media: Serviciul Presa al ICR, tel.: 031 71 00 622
e-mail: biroul.presa@icr.ro RESTITUTIO BENJAMIN FONDANE,
e-mail: palanciuc_sora@fondane.fr
http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=866
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Fondane[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 24.11.09 15:49

Dovada neîndoielnică a faptului
că Ofir e un pseudonim comun ne-o furnizează republicarea textului,
în traducere revăzută, cum de multe ori va proceda Fundoianu
de aici înainte, a doua oară numele autorului și acela al
traducătorului fiind menționate separat:



Iacob Groper

Peste ape

(Romanță)



„Peste ape nici un murmur

Și copacii dorm visînd

Printre florile grădinii

Vin, iubito, surîzînd



Dintre palidele roze

Te desprinzi și mă dezmierzi,

Dar cînd brațu-ntind spre tine

Tu te mistui și te pierzi.



Farmecul acelor zile

Nu-ți mai stă demult în față;

Peste freamătul de valuri

Stă o pătură de gheață.



Și eu cat în limpezi lacuri,

Așteptînd să-mi cazi la piept.

Dar eu știu că stau zadarnic

Și aștept. Ce mai aștept?



Peste ape nici un murmur

Nici o șoaptă de zefir,

Nu se bate-n depărtare

Nici o frunză, nici un fir“.

(Traducere de B. Wechsler,

Hatikvah, an I, nr.20-21,15 Nissan
5676,

5 aprilie 1916, p. 344)



Deosebirile dintre prima și a doua
versiune a textului arată cît de marcată fusese totuși, în
primă instanță, contribuția traducătorului. Și dovedesc și că
acesta rămăsese constant în folosirea imaginilor,
muzicalității și atmosferei romanțelor eminesciene. Celelalte
traduceri, influențate și ele de Eminescu, dar în mai mică
măsură, repetă probabil simbioza dintre autor și traducător.



Noapte de vară

„Peste bolți plutește luna cu
zîmbirile

amare,

Podobește cu arginturi unde raza și-a

trimis,

Înfășoară cu seninuri și cu
pace armonia

Și presară peste arbori vraja tainică
de

vis.

Somnoros privește satul prin mărunte

ferestruice

Și pădurea înfiripă visul
anilor apuși,

Teiul parcă mai ascultă ale iernii
vînturi

repezi

Și de-a nopții fricoșare crengile în
jos și-a dus.



Printre crengi, în depărtare,
luminos

lucește lacul

Și răchițile-aplecate peste el se
împletesc,

Vecinicie de odihnă și de liniște-i
în

noapte...

Doară greierii în ierburi între
ei de țîrîiesc.



În splendoarea și în vraja
de arginturi și

tăcere

Două suflete pierdute meditează

pribegind,

Pe tărie luna plină străjuiește
mers de

aștri,

Pe pămînturi al meu suflet
contemplează

tremurînd“.

șLa sumar: I.G. Ofirț

(Floare-albastră, an I, nr.1, 15 mai
1912, p. 3)





Creație

„O singură rază! O singură clipă

Și moară-n amurg universul,

Din marea de soare un strop pe aripă

Și prins pe vecie e mersul.



Din jarul luminii furare-aș scînteia

Și sclavă e noaptea de gheață,

Un fulger în minte: creată-i
ideea,

O rază : și-i iar dimineață“.

I.G. Ofir

(Floare-albastră, an I, nr. 2,

15 iunie 1912, p. 21)



Doi ani mai tîrziu, poemul semnat
I. Hașir, pseudonim folosit o singură dată, este probabil tot
rodul colaborării celor doi. Traducătorul îl imită de astă
dată pe Șt.O. Iosif.





Cîntare

„Un cîntec primăverii voi să-i
cînt

Brodat din zori, azur și viorele

Ca ochii-nseninați ai dragei mele,

Ca sufletu-i senin, duios și blînd.



Să-l cînt în zile triste
spre-nserare

Cînd ramurile veștede se zbat

Și apa stă să-nghețe lîngă
vad,

Cuprinsă de o rece-nfiorare.

Să-l cînt, cînd
roșieticele fumuri

Se împrăștie grăbite din
cămin,

Al viforului prelungit suspin

Prefacă-l în zefiri și în
parfumuri.



Iar cînd a bătrîneței
pale șoapte,

Ninsori albinde, fruntea-mi vor
așterne,

Să-mi pară flori din primăveri
eterne,

Pe capu-mi scuturate peste noapte.



Un cîntec primăverei voi să-i
cînt,

Să-l cînt și să se peardă în
văzduhuri,

Prin lunci pribeag și rătăcind prin
stuhuri

Să-l redeștepte-un sunet cînd
și cînd...“

I. Hașir

(Absolutio, Iași, an I, nr. 3,

25 ianuarie 1914)



După două luni, în publicația
ieșeană Versuri și proză vor apărea două mici medalioane
semnate F. (Jules Brun și Octav Băncilă), iar în mai, în
același număr al revistei Valuri vor apărea două texte: Dorm
florile, iscălit Fondoianu, și Idilă, iscălit Fundoianu, ceea ce
ne face să bănuim că prima semnătură e doar o greșeală de
tipar.Din Groper, B. Wechsler a mai tradus,
în afară de textele citate, în 1915, în Hatikvah
(nr. 8, 5 octombrie), Nocturna proletarului – în stilul și
metrica lui Coșbuc din Noi vrem pămînt („Stăpînu-mi
ia întreaga zi/ Și-o ia cu drept – că-i se cuvine!/ El
pîne-mi dă, și bani, și strai,/ Iar eu – doar sufletul din
mine) – și abia în 1919, în Mântuirea (nr. 27,
19 februarie), Nervi de primăvară, iscălind B.F. Apăruse, în
1916, Bacovia, iar tînărul se declara ritos simbolist.
Urmărind influențele stilistice exercitate asupra traducerilor din
Groper, putem trasa și parcursul intelectual al lui Fundoianu: de la
Eminescu la Bacovia, cu două scurte etape: Șt.O. Iosif și G.
Coșbuc.



Așa cum spune el însuși, la
originea celorlalte traduceri din idiș se află Groper. Este foarte
probabil că acesta era cel care selecta textele și îl ajuta
pe tînărul Fundoianu să le înțeleagă exact. Nu putem
aprecia cît de bine ajunsese Fundoianu să știe idiș sau
dacă, în afara textelor traduse, avea și alte lecturi în
acest idiom. După ce simbioza poetică cu Groper a încetat,
Fundoianu nu a mai tradus nici un text nou din idiș. Le-a retipărit
pe cele vechi, revăzute. Autorul tradus cu precădere este Chaim
Nachman Bialik, considerat la vremea respectivă cel mai de seamă
reprezentant al poeziei ebraice moderne. Din el apar: Lied de
dragoste (Hatikvah, 25 octombrie 1915; reluat în Hasmonea,
1923, nr. 8-9, ianuarie-februarie); Cînd n-oi mai fi (Hatikvah,
25 octombrie 1915; reluat în Rampa, 1921, 31 iulie); În
iarbă (Hatikvah, 5 aprilie 1916; reluat în Mântuirea, 3
februarie 1919); Lumina (Hatikvah, 6 martie 1916; reluat în
Hasmonea, 1923, nr. 8-9, ianuarie-februarie).

Au mai fost traduși – A. Reisen:
Lied (Hatikvah, 6 februarie 1916; reluat în Mântuirea, 20
februarie 1919); Ghetto (Hatikvah, 7 iulie 1915; reluat în
Rampa, 27 iulie 1921); S. Frug: Ca lacrima-i limpede cerul (Hatikvah,
29 iulie 1915); Moris Rosenfeld, Poporului meu (Hatikvah, 8 mai
1916); Z. Schneyur, O piatră (Hatikvah, 15 septembrie 1915; reluat
în Rampa, 23 iulie 1921). Se vede clar că B. Wechsler traduce
din idiș în primii ani ai manifestării sale poetice, în
1915-1916, publicîndu-și textele cu precădere în
revista studenților evrei, apărută la Galați, Hatikvah. Aceasta e
probabil perioada de maximă comuniune intelectuală cu Groper.



În Hatikvah mai apare o
traducere, de primă importanță pentru spiritualitatea iudaică,
semnată B. Wechsler. Și apare, timp de un an, între 27 iunie
1922 și iulie-august 1923, număr de număr, într-o perioadă
cînd relația cu Iacob Groper, rămas la Iași în timp ce
Fundoianu se mutase la București, era foarte slabă sau întreruptă.
Ceea ce ar însemna că, între timp, Fundoianu învățase
destul de bine idiș pentru a se angaja în traducerea unui text
dificil, legenda dramatică în 4 acte Dybuk de Ansky (Solomon
Rapaport). În 1922, Fundoianu a întemeiat și a condus,
la București, teatrul de avangardă „Insula“. Se gîndea
la o eventuală reprezentare a legendei, întemeiată pe vechi
credințe și obiceiuri iudaice? Ar fi fost, în acest caz, o
reprezentație în stil avangardist a unui text cu valoare
arhetipală. Se gîndea Fundoianu, sofistul, la reunirea a două
tendințe contrarii într-un singur spectacol? Multe speculații
se pot face pornind de la acest text. Traducerea e integrală și
dovedește o bună stăpînire a limbii române, e lucrarea
unui scriitor format. Cînd s-a încheiat tipărirea ei,
traducătorul pleca la Paris. Pentru că a apărut într-o
publicație de provincie, cu circulație restrînsă, nu a fost
pînă acum luată în considerare de nici un exeget al
operei lui Fundoianu.

O întrebare la care răspunsul nu
poate fi decît o supoziție este: de ce s-au răcit relațiile
dintre Wechsler, devenit Fundoianu, și Groper, după 1916-1917?
Primul răspuns posibil este că Fundoianu depășise vîrsta
literară a lui Groper. Judecînd după traducerile care s-au
publicat din opera acestuia începînd din 1915-1916 (în
presă, numărul textelor traduse în limba română e mai
mare decît numărul textelor tipărite în idiș cu litere
latine), traduceri făcute, în afară de Fundoianu, de G.
Poria, Enric Furtună, Barbu Nemțeanu, scriitorul a rămas un
romantic sentimental, pe care V. Nemoianu l-ar numi Biedermeier,
dublat de un revoltat social în stil profetic. Fundoianu
depășise această etapă, ajunsese la simbolism, se afla în
sfera de influență literară a lui Ion Minulescu, devenise fervent
arghezian, cultiva el însuși un cu totul alt tip de scriitură,
descriptivist nonsentimentală, dar sugestiv nostalgică, al cărui
model îl afla în noul lui idol literar, Francis Jammes. Al doilea răspuns se întemeiază
pe o presupunere. În Hatikvah din 2 ianuarie 1916, apar trei
Sonete biblice (Eva, Scara lui Iacob, Moise), iscălite F. Benjamin.
Nu se menționează nicăieri că ar fi vorba de o traducere. În
aceeași perioadă, Groper își scria viitorul ciclu de poeme
Biblice, multe fiind sonete. Probabil că textele iscălite F.
Benjamin sînt fie inspirate foarte strîns din textele
prietenului său, fie o traducere atît de liberă a acestora,
încît ar putea fi considerate o creație proprie.
Fundoianu nu va mai pomeni niciodată de aceste poezii, care nu
figurează nici în ediția alcătuită de Paul Daniel. În
1919, cînd apare textul Cuvinte despre un prieten, relația
dintre cei doi, care nu mai locuiau în același oraș, se
simte a fi destul de rece.

Eterna poveste, femeia



Să revenim la anul de început,
1912, cînd Beniamin Wechsler devenea discipolul spiritual al
lui Iacob Groper. Între 14 și 16 ani, cînd se formează
intelectual, se desfășoară perioada cea mai tulbure din viața
personală a viitorului scriitor. În clasa a treia de liceu, la
14 ani, rămîne de două ori repetent. (Își va da
bacalaureatul la 21 de ani, după ce scrisese Tăgăduința lui
Petru, Priveliști, Iudaism și elenism.) Episodul repetenției,
peste care biografii trec cu discreție, a fost relatat detașat și
cu umorul cuvenit doar de Fundoianu însuși, e drept, atunci
cînd nu devenise decît o amintire picantă. În
fragmentele de Jurnal publicate de Paul Daniel (în
Manuscriptum, 1976 (23), nr. 2, p. 81-91) se află explicația:
eterna poveste, femeia.„Cînd m-am înamorat
întîia oară aveam doisprezece ani. Eram mic, urît,
elev în clasa III sec. la liceul Bîrzea, mai mult ras
decît tuns cu mașina nr. 3, leneș, fricos, prost îmbrăcat
și întemeietorul unei societăți de binefaceri, cu binefaceri
și capital anonim. [...]



Mai aveam, pe lîngă o extremă
afinitate pentru alimentele dulci și o sensibilitate delicată ce-mi
sîrmuia tot trupul ca o vînă roșie ori neagră pe
cîmpul unui marmor alb. Și anexat acesteia aveam un inexorabil
gust pentru cetit și eram unul din cetitorii (se pretinde că există
și de aceștia) cei mai asidui ai tomurilor de literatură, începînd
cu almanahurile mucegăite și resuscitate de prin poduri, pînă
la versurile impregnate de mistuitoare suferinți ale lui Eminescu.

Dînsa era înaltă, blondă,
voluptuoasă, zveltă. O prietenă a sor-mi. Nu știu ce farmec avea,
dar exala așa îmbătătoare senzații, că fiori cu variații
de robinete reci ori calde îmi străbăteau tot trupul. [...]“

După o perioadă de adorație „naivă
și plîngătoare“, domnișoara de 18 ani începe să-i
dea oarecare atenție copilului de 12:„Nu-mi aduc aminte să fi rîs
ori să fi avut în glas o singură nuanță de batjocură ori
de dispreț; ba, lucrul fiind grav [...], mi-am reamintit că
primisem – dar divin al Junonei către Prometeu – o sărutare
lungă, caldă, vagă, amețitoare“.



Lucrurile nu se opresc aici, evoluează:

„[...] din primitiv, sub veșnica
aglomerare a îngrășămintelor de nervi și de senzații, mă
rafinai. Părăsii deci cu plăcere barbaria naivității și a
platonismului, ca să primesc acolada unei forme moderne și
sensibile fiecărui.

Nu mai priveam cu admirație sedentară
marmora gîtului d-rei Marguerite. Ci năvăleam galant ca un
rege al Franței și nesupus ca un hotentot, ca să-mi înfig în
gîtul ei dinții mei avizi de acadele“.

Pasiunea ia sfîrșit, după
suferința de rigoare, cînd domnișoara fuge cu un ofițer.
Concluzia înțeleaptă și resemnată o pune Isac Wechsler,
tatăl :

„Iaca, ai pierdut doi ani să-i faci
versuri și cînd a fost să fie, nici n-a fugit măcar cu
tine“.

În acest amor total, început
pe la 12 ani și încheiat pe la 16, cu perioada de vîrf
între 14 și 16 ani, ce rost mai putea avea școala?
Adolescentul își pierduse capul. Întrebat de profesori,
nu înțelegea ce i se spune și răspunsul era tăcerea:„Eram amețit, pierdut, fricos. [...]
Rămîneam prostănac, mut și clipeam des cu ochiul...
Consecințele au fost grave. Dragostea ieșise din crisalidă, fusese
larvă și ajunsese subt tutela aripelor pudruite. Iar clasele au
rămas în urmă, am pierdut numai doi ani“.



Dacă în această stare nu l-ar
fi întîlnit pe Groper, care să-i mențină viu interesul
intelectual, Wechsler ar fi devenit probabil un ratat. Deocamdată nu
face decît să-i scrie versuri domnișoarei. Versuri
eminesciene, desigur.

Din „revista lunară pentru
literatură“ la care a debutat I.G. Ofir, Floare-albastră, au
apărut, în 1912, șase numere. Directoare era Constanța
Hodoș, care alesese numele publicației din admirație pentru
Eminescu și din spirit de continuitate față de revista cu același
nume publicată în 1898-1899 și dominată spiritual de
eminescianizantul Șt.O. Iosif, cel care îi dăduse numele.
(Fiind o publicație rară, această a doua Floare-albastră nu e
consemnată în Dicționarul General al Literaturii Române.)
Revista se simțea obligată să-și onoreze numele publicînd
literatură de influență eminesciană. În primul număr, pe
lîngă traducerile care imitau stilul maestrului, o Dona Clara
(foarte posibil chiar directoarea revistei) publică o Scrisoare I.
Și tot așa. În numărul dublu 3-4, publicația anunță o
descoperire: o poezie inedită de M. Eminescu, dedicată Copilei cu
ochi albaștri, publicată, desigur, pe prima pagină a revistei. Pe
copertă apare portretul poetului matur, redacția dorind desigur
să-și evidențieze cît mai bine tezaurul. Transcriem textul:



Copilei cu ochi albaștri...

„Tu dorești să scriu în
versuri

Să uit viața-n poezie,

Să adorm a mele simțuri

Cu un dram de nebunie?



Să zdrobesc aceste lanțuri

Ce mă leagă strîns de lume

Și să uit acele glasuri

Ce mă cheamă trist pe nume?



Vreau să-mi mai aduc aminte

De trecut, de vorba dulce,

De dureri, de-Amor ce minte...

De tot veacul ce se duce,



Să trăiesc cu alte visuri

Cu alți sori, cu alte stele,

Și să-ndrept a mele gînduri

Către-o lume fără rele.



Tu, copil, rămîi cu bine...

Eul meu cine-l mai poartă?

Căci iubirea fără tine

E zdrobită și e moartă!...“

Mihail Eminescu

Nu trebuie să verificăm în
toate edițiile Eminescu pentru a descoperi că poezia nu îi
aparține. Am făcut-o totuși, spre a fi cu conștiința împăcată.
E desigur o pastișă, a cuiva care credea că Eminescu poate folosi
într-o poezie expresia modernă „eul meu“ și că poate
încheia în forță, cu semn de exclamare și puncte de
suspensie, o declarație despre iubirea zdrobită și moartă.
Dincolo de ridicolul strofei finale, celelalte versuri sînt
prelucrări ale motivelor comune eminesciene, în metrul iambic
preferat de acesta. Autorul era cineva care îl citise cu talent
pe Eminescu, versifica asemeni lui și se forma prin imitație. Și
care trecea, bineînțeles, prin experiențe erotice similare.
Și care, asemeni lui Eminescu, mai rămăsese și repetent. Iar
pentru a-și recîștiga încrederea în sine avea
nevoie să se simtă egalul celui mai bun. Ce scria el, un adolescent
de 14 ani, putea să fi scris Eminescu în persoană. A găsit o
redacție care să-l ia în serios (probabil nu pe el, ci pe
I.G. Ofir cel mare) și să-i publice producția. Talentul i-a fost
confirmat. Dar va rămîne cu sechele: cu greu se va dezobișnui
de tendința de a scrie pastișînd un model admirat. Cine putea
să fie? Un viitor poet care încă nu avea nume. Scria sub
pseudonim. Primul pseudonim pe care l-a găsit demn de el a fost
Mihail Eminescu.



Succesiune de personalități
literare

Problema în analiza evoluției
literare a lui B. Fundoianu e însă alta: acești ani de
ucenicie, descriși destul de minuțios mai sus, nu au lăsat aproape
deloc urme în poezia pe care o putem socoti de maturitate, atît
în cea adunată în volumul Priveliști, cît și în
cea publicată postum, în ediția din 1978, alcătuită de Paul
Daniel. Cazul e destul de curios: tînărul Wechsler –
Fondoianu-Fundoianu pare a nu-l fi influențat aproape deloc pe
poetul Fundoianu, cel care s-a impus în literatura română,
tot așa cum, atunci cînd va schimba limba română cu
limba franceză, poetul Fondane va fi prea puțin influențat de
poetul Fundoianu. Nu am încă o explicație serioasă pentru
această succesiune de personalități literare deosebite între
ele. Gîndul îl invocă pe Fernando Pessoa, dar la acela
concomitența personalităților era deliberată, act de voință
artistică, nu spontană, ca în cazul lui Fundoianu. Mă mai
gîndesc.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Fondane[v=]

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 1 din 3 1, 2, 3  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum