ISTORIE=GRECIA

Pagina 3 din 6 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

ISTORIE=GRECIA

Mesaj Scris de Admin la data de 28.05.06 11:10

Rezumarea primului mesaj :


Cetățile-state
Grecia Antică nu era un stat unitar, ci o grupare de cetăți-state care se autoguvernau. De fapt, cuvântul modern “politică” provine chiar din “polis”, care în greacă înseamnă “cetate-stat”. Aceste cetăți au înflorit în perioada arhaică (c. 800 î.e.n. – 300 î.e.n.), fiind întemeiate pe principiul cetățenesc, cu diferite drepturi și privilegii pentru cetățenii de sex masculin sau feminin, pentru copii, pentru rezidenții străini sau pentru sclavi. Toți cetățenii de sex masculin, oricât de săraci ar fi fost, aveau drepturi politice. Trei dintre cele mai puternice cetăți-state erau Atena, Sparta și Corintul. Cea mai importantă dintre acestea era Atena, locul de naștere al culturii și democrației, o cetate celebră în toată lumea antică pentru frumusețea sa.


Sparta, situată în Peloponez, în sudul Greciei, era marea rivală a Atenei. Sparta era o putere militară de temut, având cea mai bună infanterie din lumea grecească. Acest lucru nu este deloc surprinzător, având în vedere că toți băieții spartani erau luați de lângă mamele lor la vârsta de numai șapte ani, pentru a face timp de 13 ani o instrucție militară extrem de dură. Spartanii nu puneau preț pe cultură sau frumusețe, ducând în schimb o existență “spartană”, bazată pe simplitate și răbdare.


Corintul și-a clădit prosperitatea datorită meșteșugarilor săi și comerțului pe mare. Era cunoscut în întreaga lume antică drept un centru al luxului, un loc de recreere pentru cei bogați, care se înghesuiau să le viziteze pe prostituatele-preotese de la Templul Afroditei.



Sisteme de guvernare
Înainte de nașterea democrației, cele mai multe cetăți-state erau conduse ca aristocrații – cuvânt care în greaca veche însemna “domnia celor mai buni”. Puterea era împărțită de un cerc restrâns de bărbați din familiile nobile.


Spre anul 600 î.e.n. însă, a apărut clasa de mijloc. Comerțul le adusese mai multă prosperitate celor din această clasă, iar progresele militare le confereau mai multă putere, făcându-i să dorească să participe la guvernare. În anumite orașe, inclusiv în Corint, clasa de mijloc s-a revoltat și i-a înlăturat pe aristocrați, în favoarea unor dictatori care au devenit cunoscuți sub numele de “tirani”. În alte orașe, schimbările s-au produs în moduri mai pașnice, căci aristocrații au permis clasei de mijloc să facă parte din consiliile cetăților. Aceste regimuri au devenit cunoscute sub numele de “oligarhii”, adică “domnia celor puțini”. Cea mai ferventă oligarhie de acest tip era Sparta.


Locuitorii Atenei au avut însă o altă idee. La sfârșitul anilor 500 î.e.n., aici s-a născut prima democrație – “domnia poporului”. Influențele acestei revoluții s-au făcut simțite în toată lumea antică, ajungând să dăinuie până în zilele noastre. Nu exista un conducător unic, ci o adunare cetățenească alcătuită din cetățeni de sex masculin, care se întruneau de 40 de ori pe an pentru a vota deciziile de stat. Cei care stabileau programul întrunirilor și puneau în aplicare decretele erau membrii unui consiliu alcătuit din 500 de oameni, aleși prin tragere la sorți să îndeplinească această funcție timp de un an.

Tiranii
Fântâna din Pirene, Corint, locul de baștină al lui Cypselus și al fiului său Periandru.
Pentru vechii greci, termenul de “tiran” nu implica neapărat acte de cruzime sau abuzuri în funcție, ci denumea, pur și simplu, un uzurpator care deținea puterea supremă. Conducătorii pe care îi cunoaștem acum sub numele de “tirani” erau un grup de indivizi care au preluat conducerea în multe dintre cetățile-state grecești în timpul revoltelor clasei de mijloc, în secolele VI și VII î.e.n. În multe cazuri, aceștia doreau o viață mai bună pentru oamenii de rând, asumându-și programe ambițioase de construcții publice, pentru a oferi locuri de muncă și mai multe facilități cetățenilor săraci.


Unii dintre cei mai cunoscuți tirani au fost Cypselus (și ulterior fiul său Periandru) din Corint, Cleistenes din Sicyon, Pheidon din Argos, Polycrate din Samos și Pisistratus cu fiul său Hippias din Atena.


Totuși, domnia acestor tirani era nesigură, iar aceștia erau în permanență amenințați de aristocrația care își dorea cu ardoare să preia din nou controlul, adesea cu ajutorul aliaților săi, puternicii spartani. În anul 510 î.e.n., trupele spartane l-au alungat de la putere pe Hippias, unul dintre ultimii tirani. Ironic a fost însă faptul că, în loc să asigure reîntoarcerea la putere a aristocrației, această manevră nu a făcut decât să pregătească apariția primei democrații.


http://www.discovery.ro/grecia_antica/politica/index.shtml


Ultima editare efectuata de catre in 17.01.07 9:50, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Re: ISTORIE=GRECIA

Mesaj Scris de Admin la data de 01.09.12 12:02

Bătălia de la Aigos Potamos

Bătălia de la Aigos Potamos – victorie navală a Spartei asupra Atenei, în lupta finală din Războiul Peloponesiac (405 î.Hr.)

Spartanii, conduși de Lysandros, i-au surprins pe atenieni, care ancoraseră la vărsarea râului Aigos Potamos, în Tracia, și i-au învins categoric. Atenienii au fugit cu doar 20 dintre cele 180 de corăbii, iar spartanii au capturat și ucis aproape 4000 de atenieni.

Victoria a dus la marșul spartan către Atena și la capitularea atenienilor în 404 î.Hr.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GRECIA

Mesaj Scris de Admin la data de 01.09.12 12:01

Pericle – omul care a dat numele unei epoci


Cel mai mare noroc pe lumea asta e să te naști la momentul potrivit. E foarte probabil că frecare generație își are Cezarii, Auguștii, Napoleonii și Washingtonii săi. Dar dacă toți aceștia se nimeresc într-o societate care nu-i acceptă, fie că este încă nematurizată, fie că e prea putredă, asemenea oameni, în loc să ajungă la putere, sfârșesc de obicei ori în furci, ori în beznă. Pericle a fost unul din puținii norocoși. A avut de partea lui mai multe și fericite împrejurări și s-a văzut înzestrat cu însușiri ce răspundeau atât de bine timpului său, încât istoria – care întotdeauna se înclină în fața norocului – a sfârșit prin a da numele său celei mai glorioase și mai prospere perioade a vieții ateniene. Epoca lui Pericle este epoca de aur a Atenei.

Era fiul lui Xantip, un ofițer de marină care, la Salamina, și-a câștigat tresele de amiral, și a comandat apoi flota în victorioasa bătălie de la Mycale; mamă i-a fost Agariste, strănepoată a lui Clistene. Era deci un aristocrat, însă cu idei legate de partidul democrat, cel cu viitorul cel mai sigur. Încă de copil, ceva trebuia să-i conducă destinul către un loc de prim rang, pentru că încă de pe atunci, asupra originii sale circula o legendă care se învecina cu supranaturalul. Se spunea că Agariste, cu puțin înainte de a-l aduce pe lume, a primit în somn vizita unui leu.

În realitate, micul Pericle prea mult a leu nu aducea. Era mai degrabă delicat și fragil, cu un cap ciudat, în formă de pară, care mai târziu a ajuns ținta tuturor glumelor și a șansonetiștilor Atenei, ce-și făcuseră din asta subiect de nenumărate zeflemeli. Dar, în familie, i se dăduse încă de mic o educație de prinț moștenitor, lucru de care el a profitat cu multă râvnă și inteligență. Istoria, economia, literatura, strategia erau hrana sa zilnică. I-o ofereau cei mai cunoscuți profesori din Atena, printre care se remarca filozoful Anaxagora, căruia elevul i-a rămas și mai târziu foarte atașat.

De la început, Pericle trebuie să fi fost un copil prea serios, prea devreme preocupat de propria sa importanță, și cu evidente trăsături de „cel dintâi din clasă”, înțelept și cumințel, ceea ce probabil că nu îl făcea popular în fața colegilor de aceeași vârstă. Pentru că, din prima clipă când a intrat în politică – și a intrat foarte repede -, el nu a comis nici una din acele greșeli în care, de obicei din impetuozitate, cad debutanții. Dovadă este porecla de Olimpianul pe care repede i-au dat-o și i-au păstrat-o înșiși adversarii, chiar dacă o făceau și cu ușoare nuanțe de ironie.

Cu adevărat, era în el ceva care părea să-i vină de sus. Poate felul său de a vorbi să fi lăsat această impresie. Pericle nu era un orator volubil, îndrăgostit de propriul său glas, ca Cicero și Demostene. Discursuri pronunța rareori, și le menținea în limite discrete; se asculta, da, însă numai pentru ca să se controleze, nu ca să se lase furat de propria-i elocință. Disctusurile sale nu erau făcute pentru a entuziasma, ci doar pentru a convinge. Poseda logica geometrică a monumentelor și a arhitecturii acelei epoci. În ele nu exista pasiune. Existau numai fapte, date, cifre și silogisme.

Pericle era un om onest, dar nu în genul lui Aristide, care își făcuse din cinste o religie, printre niște compatrioți pungași cărora le plăcea să fie conduși de un gentleman ce-i lăsa totuși să fure în continuare. Pericle era cinstit din fire, și adevărul e că a părăsit politica având aceeași avere cu care a intrat în ea; în privința altora, însă, a fost mai tolerant. Și credem că, tocmai din cauza acestui bun simț al său, atenienii nu s-au plictisit să-l tot aleagă, timp de aproape patruzeci de ani fără întrerupere, din 467 până în 428, în cele mai înalte funcții; și i-au recunoscut, în calitatea sa de strategos autokrator, mai multă putere decât îi acorda Constituția.

Autentic democrat, dar fără bigotisme, Pericle nu a abuzat de democrație. Pentru el, cel mai bun regim era acela al unui liberalism luminat, cu un reformism progresiv, care să garanteze cuceririle poporului în ordinea de stat, și să excludă vulgaritatea demagogică. Este visul pe care îl au toți oamenii politici înțelepți. Și norocul lui Pericle consta tocmai în faptul că Atena, după Pisistrate, Clistene și Efialte, era în măsură să poată realiza asta, având o clasă conducătoare pregătită să o facă.

Democrația, consfințită de lege, mai întâmpina încă niște greutăți în aplicarea ei peste denivelările economice dintre clase. Pericle a introdus în armată ,,solda”, pentru ca chemarea sub arme să nu însemne pentru cei săraci ruinarea familiei; și un mic stipendiu pentru jurații din tribunale, tocmai pentru ca această funcție delicată să nu rămână un monopol al bogaților. A extins cetățenia asupra unei numeroase categorii de persoane care, dintr-un motiv sau altul, erau lipsite de acest drept. Dar a impus, sau a lăsat să fie impus, un gen de rasism, interzicând legitimarea copiilor avuți cu străinii. Măsură absurdă, pentru care el însuși avea să plătească mai târziu.

Cea mai însemnată armă politică a sa au fost lucrările publice. Putea să întreprindă oricâte voia, pentru că, având mările libere, și cu o flotă ca cea ateniană, comerțul naviga cu toate pânzele sus, și vistieria îi era plină de bani. De altfel, toți marii oameni de stat sunt și mari constructori. Dar ceea ce îl deosebea pe Pericle de ceilalți nu este atât volumul lucrărilor, cât desăvârșirea tehnică și gustul artistic care le-au inspirat.

Avea și oameni care s-o facă, se înțelege: meșteri ca Ictinos, Fidias, Mnesicle. Dar la Atena Pericle a fost cel care i-a chemat, el i-a selecționat, și el le-a direcționat ideile. Așa a fost realizat zidul uriaș care avea să izoleze pe uscat orașul și portul. Văzând în asta o fortăreață de necucerit, spartanii au trimis o armată care să-l distrugă. Dar el a rezistat.

Pericle a întâmpinat oarecare opoziție ca să-i convingă pe concetățenii săi în ridicarea Partenonului, cea mai bogată moștenire arhitectonică și de artă pe care ne-a lăsat-o Grecia. Devizul prevedea o cheltuială de peste zece miliarde de lire. Și atenienii, oricât erau ei de iubitori de frumos, nu se simțeau dispuși să cheltuiască atât. E caracteristică pentru Pericle stratagema folosită ca să-i convingă. ,,Bine“, a spus el resemnat, „atunci fiți de acord să-l construiesc eu pe propria mea cheltuială. Adică să scriu pe fronton, în loc de Atena, numele meu, Pericle.” Și invidia, la un loc cu emulația, au reușit să obțină ceea ce îi refuzase zgârcenia!

Deși trecea drept un frigid, și poate că era chiar, și Pericle, ca toți oamenii stăpâniți de ambiții politice, a trebuit să plătească într-o zi tribut celei mai omenești dintre toate slăbiciunile – amorul – și să-și piardă capul pentru o femeie. Lucrul era puțin cam neplăcut, din două motive: mai întâi, pentru că omul era deja însurat și, până atunci, se dovedise cel mai virtuos dintre soți; iar al doilea, pentru că femeia de care se îndrăgostise era o străină, cu un trecut și cu o poziție oarecum discutabile. Aristofan, limba cea mai otrăvită a Atenei, zicea că Aspasia era o fostă curtezană din Milet, unde patronase o casă de moravuri dubioase. Nu deținem elemente, nici care să confirme, dar nici care să dezmintă acest lucru. Oricum însă, odată venită la Atena, ea a deschis aici o școală care nu diferea cu mult de cea înființată la Lesbos de Safo. Aspasia nu scria poezii, dar era o intelectuală care lupta pentru emanciparea femeii, voind s-o sustragă gineceului și s-o facă părtașă la viața publică, egală în drepuri cu bărbatul.

Sunt lucruri care astăzi ne lasă indiferenți, dar care, pe atunci, păreau de-a dreptul revoluționare. Aspasia a avut o mare influență asupra obiceiurilor ateniene, creînd acel prototip de ,,hetairă” care mai târziu a devenit un lucru obișnuit în oraș. Nu știm dacă era frumoasă. Lăudătorii ei ne vorbesc de „glasul său de argint”, de „părul său de aur” și de „piciorul cambrat“: însușiri care pot aparține foarte bine și unei femei urâte. Dar farmec trebuie că avea, pentru că toți sunt de acord în a-i lăuda arta de a conversa și manierele. Unii spun că, atunci când a cunoscut-o Pericle, că era iubita lui Socrate, care, fiind prea puțin amator de femei, i-a cedat-o cu plăcere și i-a rămas în continuare prieten. E sigur că salonul ei era frecventat de cele mai distinse persoane din Atena. Aici veneau Euripide, Alcibiade, Fidias. Ea se pricepea atât de bine să-i întrețină pe toți încât Socrate a recunoscut, poate exagerând puțin, că de la ea a învățat arta de a purta o discuție.

Sigur că mai mult astfel de însușiri intelectuale decât cele fizice l-au atras pe Olimpian care, de astă dată, nu a mai rezistat tentației de a coborî pe pământ și de a se comporta ca orice muritor obișnuit. Se pare că, simțindu-se bine, s-a hotărât să observe că, în acel moment, nevastă-sa era ceva mai puțin virtuoasă decât el. Și, în loc să i-o reproșeze, foarte drăguț, i-a propus divorțul, pe care ea l-a acceptat. Și, așa, a condus-o la el acasă pe Aspasia care, devenită astfel „prima doamnă a țării”, a deschis un salon și, între o conversație și alta, i-a mai dăruit lui Pericle și un fiu. Dar, vai, Pericle era autorul legii care interzicea legitimizarea și acordarea cetățeniei copiilor rezultați din uniuni cu străinii. Acum îi căzuse el însuși victimă, și a fost una plină de demnitate.

Se pare că Aspasia l-a făcut fericit dar, din punct de vedere politic, nu i-a purtat noroc. Progresiști în Parlament, atenienii în familie erau conservator și nu s-au împăcat cu exemplul acestui autokrator care își trata concubina de la egal la egal, îi săruta mâna și o făcea copărtașă la viața și preocupările sale. Devenind din ee în ce mai izolat, Pericle a început să piardă legătura cu masele și cu poporul, care i-a acuzat de snobism și a început să nu se mai uite la el cu simpatie. Au continuat totuși, mulți ani, să-i dea votul și să-l confirme pe postul suprem de conducător. El a căzut, putem s-o spunem, o dată cu Atena, atunci când s-a sfârșit primatul pe care el însuși, printr-o politică înțeleaptă, internă și externă, l-a conferit orașului.

Acest primat luminos și scurt ca un meteorit sc confundă cu cel al Greciei, a cărei civilizație a atins împlinirea și înflorirea pentru un timp ceva mai lung de trei generații. Pericle a avut fericirea să contemple, aproape în întregime, acest minunat curcubeu și să-i dea numele său. Și, oricât de înduioșătoare i-a fost, până la urmă, soarta, în ingratitudinea oamenilor și în durere, ea a reprezentat, totuși, destinul cel mai frumos ce poate fi hărăzit vreodată unui om.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GRECIA

Mesaj Scris de Admin la data de 30.08.12 17:27

Cei trei mari ai tragediei grecești


„Aici odihnește Eschil, pentru a cărui vitejie sunt chezași codrii Maratonului și perșii, cei cu părul lung, care i-au cunoscut-o bine”. Acesta este epitaful pe care el însuși, Eschil, l-a dedicat propriului său mormânt, cu puțin timp înainte de a muri. Este limpede că el nu a acordat mare importanță meritelor sale de dramaturg, ci a preferat să le.. sublinieze pe cele câștigate în luptă, ca soldat, de parcă numai acestea singure puteau să-l impună recunoștinței și admirației urmașilor. Eschil, mai înainte de a fi un incomparabil artist, a fost și un adevărat și exemplar cetățean. Și cel dintâi premiu și l-a câștigat nu pe scenă, ci în luptă unde, împreună cu cei doi frați ai săi, a săvârșit asemenea acte de eroism, încât guvernul a comandat unui pictor să le imortalizeze într-un tablou.



În teatru debutase cu nouă ani mai devreme, în 499 înainte de Christos, la vârsta de douăzeci și șase de ani. S-a impus de îndată atenției publicului și criticii. Dar, când războiul contra lui Darius a bătut la porțile Atenei, și-a schimbat pana cu spada și nu s-a mai înapoiat acasă decât după obținerea victoriei. Nimeni nu putea mai mult decât el, care participase la lupte, să-și exprime atât de putemic bucuria și mândria față de acest sfârșit de război și să le fie interpret. Pentru sărbătorirea triumfului asupra perșilor, statul a finanțat spectacole dionisiace nemaivăzute până atunci, și totul ne face să credem că Eschil a luat parte la organizarea lor.

În anul 484 a câștigat cel dintâi premiu. Patru ani mai târziu, perșii au revenit, cu Xerxe, să-și ia revanșa. Eschil, om de patruzeci și cinci de ani și poet laureat, ar fi putut să se eschiveze. Dar nu; el și-a părăsit din nou pana pentru a pune mâna pe spadă și, la Artemisio, Salamina și Plateea, s-a bătut cu entuziasmul unui tânăr de douăzeci de ani. În anul 479 și-a reluat activitatea de dramaturg, câștigând cu regularitate în fiecare an premiul întâi, până în 468, când a trebuit să-l cedeze unui tânăr de douăzeci și șase de ani, pe nume Sofocle. A revenit în anul următor. Dar apoi a fost din nou învins, până în 458, când a obținut trimful cu Orestia. Totuși a înțeles că Sofocle avea să-i ia locul și, poate tocmai din acest motiv, a emigrat la Siracuza, unde mai fusese și altădată, și unde Hieron i-a acordat mari onoruri. A murit aici la șaptezeci și doi de ani; spune lumea că din pricina unui vultur care, zburând pe deasupra lui cu o broască țestoasă în gheare, a scăpat-o drept pe capul său chel, pe care l-a confundat cu un bolovan. Atena a vrut să-i cunoscă și tragediile compuse în Sicilia și i-a conferit postum premiul întâi.

Lui Eschil i se datorează mai întâi o mare reformă tehnică în teatru: introducerea pe scenă a altui actor pe lângă cel propus de Tespi. Și, ca urmare, cântul dionisiac s-a transformat definitiv din oratoriu în dramă. Dar și mai importantă a fost tema aleasă de el; rămasă de atunci 0 regulă de bază în tot teatrul care i-a urmat: lupta omului contra destinului, adică a individului contra- societății, a gândirii libere contra tradiției. În cele șaptezeci (sau nouăzeci) de tragedii ale sale, Eschil acordă victoria cu regularitate destinului, societății și tradiției. Și nu este vorba aici de ipocrizie, pentru că însăși viața sa a fost un exemplu de supunere spontană în fața acestor valori. Dar în cele șapte lucrări care au ajuns până la noi, și mai ales în Prometeu, se întrezărește simpatia autorului pentru rebelul condamnat de zei.

Această simpatie trebuie să fi fost împărtășită și de publicul care, pe cât se vede, a primit rău Orestia, considerându-i prea bigote concluziile, și i-a fluierat pe judecătorii care au premiat-0. Dar Eschil era de bună credință atunci când punea în gura protagoniștilor săi niște tirade moralizatoare, ce îi încarcă de multe ori dialogurile și-i împotmolesc acțiunea; el avea stofă de quaker și de călugăr predicator. Iar la mai mult de două mii de ani după aceea, filozoful german Schlegel, care în multe privințe îi semăna, spunea că Prometeu nu este ,,o” tragedie, ci ,,tragedia”.

Părintele aceluia care i-a urmat la favorurile atenienilor ne este prea puțin cunoscut, dar sigur că două lucruri le-a izbutit în viață: meseria și renumele băiatului. Era armurier la Colona, o suburbie a Atenei, așa că războaiele cu perșii, care îi sărăceau aproape pe toți concetățenii săi, pe el l-au îmbogățit și i-au permis să-i lase o frumoasă moștenire odraslei, care se numea
Sofocle, adică “înțeleptul și onoratul”.


La un astfel de nume frumos și la o astfel de avere, Sofocle mai venea și el cu restul: era arătos, sănătos ca un atlet perfect și excelent muzicant. Mai înainte de a se face cunoscut ca dramaturg, el devine popular ca mare jucător de volei și cântăreț din harpă: iar după victoria de la Salamina, a fost însărcinat să conducă un balet, format din tineri goi, aleși printre cei mai frumoși din Atena, pentru a celebra triumful. De altfel, în afară de teatru, el a făcut și o splendidă carieră politică: Pericle l-a numit ministru de Finanțe și, în anul 440, i-a conferit tresele de general la comanda unei brigăzi în campania contra orașului Samos. Trebuie să credem totuși că, în calitate de strateg, mare lucru n-a prea făcut, deoarece însuși autokrator -ul a spus că îl preferă ca dramaturg.

Lui Sofocle i-a plăcut viața à la grecque, adică bucurându-se de toate plăcerile pe care i le oferea ea. Venit pe lume în epoca fericită a Atenei, a profitat din plin de ea, așa cum i-o permiteau averea, sănătatea și apetitul de găman. Iubea banii, a administrat cu pricepere ce i-a lăsat taică-său, ba a mai câștigat și singur destui. Cu zeii se purta frumos, le adresa rugăciuni și le aducea, cu mare regularitate, sacrificii. În schimb, însă, le-a cerut permisiunea să-și înșele nevasta și să-i frecventeze pe cei mai dubioși tineri din Atena. S-a „normalizat” abia la bătrânețe, când a început să fie galant și cu femeile, și s-a îndrăgostit de o curtezană, una Teorida, care l-a mai pricopsit și cu un bastard. Fiul legitim, Iofonte, temându-se ca nu cumva să-l dezmoștenească tatăl său în favoarea fratelui, l-a citat pe bătrân în tribunal ca să-l pună sub interdicție pe motiv de ramolisment. Acesta s-a mărginit doar să citească judecătorilor o scenă din tragedia pe care tocmai o scrisese atunci: Edip la Colona. Iar judecătorii nu numai că l-au achitat, dar l-au însoțit și până acasă, în semn de respect.

Avea aproape nouăzeci de ani, în 406, când a murit. La belle époque a Atenei se terminase, iar spartanii asediau orașul. Printre oamenii din popor se spunea că Dionysos, zeul teatrului, îi apăruse în vis lui Lisandru, regele Spartei, și-i ceruse să acorde un permis de liberă trecere peste linii prietenilor lui Sofocle, care voiau să transporte mortul la Deceleea, pentru a fi îngropat în mormântul familiei. Fantezii, se înțelege. Dar care dovedesc de câtă popularitate se bucura acest personaj extraordinar.

A scris o sută treisprezece tragedii; și nu s-a mărginit doar să le pună în scenă: a jucat chiar și ca actor, și a continuat s-o facă atâta vreme cât l-a ținut vocea. Cu el, personajele deveniseră trei, iar corul își pierdea tot mai mult din importanță. Era 0 evoluție tehnică firească; însă la ea a contribuit mult și o înclinație a lui Sofocle către psihologie. Spre deosebire de Eschil, care era cu totul pentru ,,teză”, Sofocle pleda pentru “caractere”. Omul îl interesa mai mult decât Ideea; și în asta constă, mai ales, modemismul său.

Cele șapte lucrări care ne-au mai rămas de la el ne arată că acest cel mai norocos dintre oameni, spiritual, veșnic vesel în viața de toate zilele, dimpotrivă, în poezie era pesimist. Socotea, la fel ca și Solon, că pentru om cel mai mare noroc este să nu se nască, sau să moară încă din leagăn. Dar exprima aceste gânduri într-un stil atât de viguros, de senin și de categoric, încât ne face să ne îndoim de sinceritatea lor. Era un ,,clasic”, în sensul cel mai adevărat al cuvântului. Ca tehnică teatrală, țesătura -de intrigi din piesele sale era perfectă. Iar personajele care îi dădeau viață, în loc să țină predici, ca la Eschil, tindeau să ne demonstreze ceva. „Eu le înfățișez așa cum trebuie să fie”, spunea el. „Așa cum sunt ni le prezintă Euripide.”



Euripide, acest tânăr rival al marelui Sofocle, se născuse la Salamina; se spune că tocmai în ziua când a avut loc faimoasa bătălie. Părinții săi fugiseră din Fila; erau oameni aparținând bunei clase de mijloc, deși Aristofan insinua că maică-sa vindea flori în piață. Copilul a crescut cu patima filozofiei, a studiat cu Prodicos și cu Anaxagora, și a legat o atât de strânsă prietenie cu Socrate, că a fost acuzat mai târziu că l-ar fi pus pe acesta să-i scrie dramele. Ceea ce este fals, desigur.

Cum a ajuns scriitor de teatru nu se știe. Dar după cele optsprezece lucrări care ne-au rămas dintr-un total de șaptezeci, câte îi sunt atribuite, reiese clar că pe Euripide îl interesa prea puțin teatrul, pe care îl considera doar un mijloc de a-și expune tezele filozofice. Aristotel are dreptate când afirmă că, din punct de vedere al tehnicii dramatice, el reprezintă, față de Eschil și de Sofocle, un pas înapoi. În loc să dezvolte acțiunea, el trimitea un mesager pe scenă ca s-o rezume sub formă de prolog, încredințând corului lungi discursuri pedagogice; iar când ițele se încurcau, cobora din tavan un zeu care, printr-un miracol, le rezolva pe toate. Expediente ridicole, de teatralist deficitar, care i-ar fi atras teribile fluierături, dacă nu le-ar fi
compensat cu simțul său de fin psiholog și n-ar fi reușit să-și prezinte eroii, poate chiar fără să vrea, ca pe niște personaje adevărate. Electra, Medeea și Ifigenia sunt cele mai reale caractere ale tragediei grecești. Și la asta trebuie să mai adăugăm și forța polemică a argumentelor sale la marile întrebări ce se puneau conștiinței contemporanilor. Exista în Euripide un Shaw de proporții gigantice, care lupta pentru o nouă ordine socială și morală; în fiecare dramă a sa se făcea tam-tam contra tradiției. El conducea cu abilitate această cruciadă, conștient de riscurile pe care și le asuma, pentru că Atena de atunci nu era Anglia de azi.

Așa, spre exemplu, ca să demoleze unele tendințe religioase, se preface că le ridică în slăvi, dar o face în așa fel, încât să le dovedească tocmai absurditatea. Din când în când, întrerupe un raționament periculos în gura vreunui personaj, ca să dea posibilitatea corului să înalțe un imn lui Dionysios, cu scopul de a liniști cenzura și de a potoli eventualele proteste ale ascultătorilor bigoți. Dar adesea îi scapă fraze ca: ,,O, Doamne, admițând că exiști, pentru că despre Tine știu doar din auzite. . .“, care stâmeau furtună în staluri. Și când, în Hippolit, l-a făcut pe erou să spună: ,,Da, limba mea a jurat, dar sufleteul mi-a rămas liber”, atenienii, care erau foarte obișnuiți cu sperjurul, dar nu acceptau să-l audă spus, au vrut să-l linșeze. Atunci autorul a trebuit să se prezinte pe scenă ca să-i calmeze, cerându-le să aibă răbdare și să aștepte: Hippolit urma să fie pedepsit pentru astfel de vorbe nelegiuite.

La Luvru se află un bust al lui Euripide, care ni-l înfățișează bărbos, grav și melancolic, corespunzând cu descrierea pe care ne-au lăsat-o prietenii săi. Ei ni-l prezintă ca pe un tip taciturn, mai degrabă un mizantrop, mare pasionat și devorator de cărți. Polemica lui modemistă îi atrăsese ostilitatea conformiștilor; conservatorii îl urau, iar Aristofan l-a criticat fără menajamente în trei din comediile sale satirice. Și, totuși, ce semn mai bun de educație cetățenească decât faptul că cei doi se întâlneau în agora, sau la cafenea, și se purtau ca cei mai buni amici de pe lume.

Judecătorii au îndrăznit doar de cinci ori să-i acorde premiul întâi. Cât despre spectatori, aceștia se indignau sau se prefăceau că se indignează. Și, totuși, la premierele sale nu mai găseai, să-l plătești cu aur, un loc liber.

În anul 410 i-au intentat proces pentru imoralitate și sacrilegiu. Iar printre martorii acuzării a apărut și nevastă-sa, care, zicea ea, nu-i putea ierta pacifismul manifestat atunci când Atena se afla încleștată, pe viață și pe moarte, în războiul cu Sparta. Ca document al acuzării a fost prezentat și discursul lui Hippolit al său. Dar acuzatul a fost achitat. Însă primirea pe care au făcut-o, după aceea, noii sale drame, Troienele, i-a dat de înțeles că devenise deja un străin în propria-i țară. La invitația regelui Arhelau, s-a mutat la Pella, capitala Macedoniei. Și acolo a murit, spun grecii, sfâșiat de niște câini care îi răzbunau pe zeii ofensați.

Socrate spusese că, pentru o dramă a lui Euripide, n-ar fi ezitat să meargă pe jos până la Pireu: ceea ce pentru un puturos ca el era un mare sacrificiu. Și Plutarh povestește că, atunci când siracuzanii au luat prizonier tot corpul expediționar atenian, le-au cruțat viața și i-au eliberat pe soldații care știau să recite vreo scenă din Euripide. După Goethe, nici măcar Shakespeare nu-l egalează. Este adevărat că el a fost primul dramaturg ,,de intenție” pe care l-a avut lumea, și acela care a adus pe scenă, îmbrăcat în veșmânt de tragedie, marele conflict al tuturor timpurilor: cel dintre dogmă și gândirea liberă.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GRECIA

Mesaj Scris de Admin la data de 05.08.12 12:07

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9604/33/

Fiul cel mare al lui George I, regele Constantin I al Greciei, a avut o existenta zbuciumata, cu doua perioade de domnie si doua abdicari. El a fost suveran în 1913-1917 si 1920-1922. A doua oara a abdicat din cauza pierderii razboiului cu Turcia (1921-22), s-a autoexilat în Sicilia si a murit în 1923, la 54 de ani. Constantin I s-a nascut în 1868 la Atena si a fost imediat declarat print mostenitor. A avut o educatie aleasa si a urmat o cariera militara stralucita, ajungand, în cele din urma, comandantul Armatei Greciei. În 1890 era deja general-maior.

În calitate de print mostenitor, el se implica în politica interna si a intrat în conflict cu prim-ministrul Charilaos Trikoupis, care a si demisionat din acest motiv. Principala divergenta s-a ivit din cauza gazduirii primei editii a Jocurilor Olimpice Moderne de Vara, din 1896, pe care printul voia sa le organizeze la Atena. Trikoupis s-a opus, si a fost înlocuit cu un prim ministru care era de acord cu printul Constantin – laudat si de Pierre de Coubertin. El a renovat si Stadionul Panatinaikos cu ajutorul magnatului grec Averoff.
Popularitatea lui a crescut cand grecii au castigat Razboiul Balcanic (1912-13, cand Romania a primit Sudul Dobrogei, pe care l-a detinut pana în 1940). Tatal sau a fost asasinat de un anarhist în 1913 si devine regele Greciei, Constantin I. Dar în 1917, din cauza divergentelor privind aliantele în Primul Razboi Mondial (regele fiind progerman), el abdica. Urca la tron fiul Alexander, care moare ciudat în 1920, muscat de doua maimute. Constantin I revine pe tron, dar înfrangerea în fata turcilor din 1922 îl sileste sa abdice din nou, urmare a revoltei armatei sale. Devine rege George II, fiul sau, care se casatoreste cu printesa Elisabeta de Romania – fiica lui Ferdinand I si a reginei Maria.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GRECIA

Mesaj Scris de Admin la data de 06.06.12 10:31

Cei mai influenți greci din antichitate…

Impactul Greciei Antice asupra culturii europene este de netãgãduit, iar moștenirea sa culturalã este una din cele mai bogate, variind de la literatura, arhitecturã, jocuri olimpice, științã, pânã la matematicã și politicã. Iatã doar câțiva dintre cei mai memorabili greci care au avut ceva de oferit omenirii…

Alexandru cel Mare. Nãscut la Pella în 356 a. Hr., Alexandru îl are ca tuture pe Aristotel pãnã la vârsta de 16 ani. La 30 de ani este fãuritorul unuia dintre cele mai vaste imperii din lumea anticã, care se întinde la Marea Ionianã la Himalaya. Rãmâne neînvins în bãtãlie și este considerat unul dintre cei mai mari comandanți din istorie. Alexandru îi urmeazã la tron tatãlui sãu în 336 a.Hr., dupã ce acesta este asasinat. Ca general continua expansiunea începutã de Filip. In 334 a.Hr. invadeazã Asia Micã aflatã sub control person și întreprinde o serie de campanii care se întind pe 10 ani. Alexandru nimicește puterea persona în mai multe rânduri, notabile fiind luptele de la Issos și Gaugamela. Ulterior îl rãstoarnã pe Darius al III-lea și cucerește întregul Imperiul Persan. La momentul respective imperiul se întinde de la Marea Adriaticã la Indus.

Urmãrind sã ajungã la capãtul lumii, invadeazã India în 326, dar este forțat sã comande retragerea trupelor. Moare în Babylon în 323, fãrã a duce la bun sfârșit campanile plãnuite care ar fi început cu o incursiune în Arabia. În anii de dupã moartea sa rãzboaiele civile scindeazã imperiul în mai multe state cârmuite de diadohi. Moștenirea lui Alexandru include difuziunea culturalã pe care au presupus-o cuceririle sale. Fondeazã cam 20 de orașe care îi poartã numele, cel mai important fiind Alexandria Egiptului. Plasarea de coloniști greci și rãspândirea culturii grecești în est rezultã în civilizația elenisticã, ale cãrei aspect încã mai persist în tradiții bizantine de secol 15. Alexandru devine un personaj legendary în genul lui Ahile, figurând adesea în istoria și mitologia greacã.

Socrate. Creditat drept unul dintre fondatorii filozofiei vestice, este o figurã enigmaticã cunoscutã mai ales prin scrierile elevilor sãu Platon și Xenofon, precum și comediile lui Aristofan. Prin portretul pe care i-l face Platon, Socrate capãtã un renume în domeniul eticii și tot el dã numele conceptelor de ironie socraticã și metodã socraticã. Ultima reprezintã un instrument foarte uzitat în dezbateri și este un tip de pedagogie în care se pun întrebãri nu numai pentru a atrage rãspunsuri, ci și pentru a încuraja analiza. Tot Socrate al lui Platon aduce contribuții în domeniul logicii și epistemologiei, iar influența ideilor sale rãmâne puternicã în cultura occidentalã, fiind perceput ca un fel de idol, maestru al filozofiei.

Homer. Autorul Iliadei este celebrat în tradiția vesticã drept cel mai mare poet epic grec. Ciclul sãu epic stã la baza canoanelor literaturii, având o influențã covârșitoare asupra istoriei literaturii. Contribuția pe plan formativ a lui Homer, în conturarea culturii grecești, este recunoscutã de majoritatea cercetãtorilor. Opera sa relevã multe trãsãturi ale grecilor din epoca arhaicã, poetul elogiind curajul, onoarea sau elocința care rãmân emblematice de 3000 de ani pentru scritori și artiști din toatã lumea.

Aristotel. Filozof multivalent, se ocupã de multe subiecte, incluzând fizica, metafizica, poezia, teatrul, muzica, logica, retorica, lingvistica, politica, etica, biologia sau zoologia. Împreunã cu Platon și Socrate, Aristotel este și el un personaj fondator al culturii occidentale. Scrierile sale creeazã pentru prima datã un sistem complex care cuprinde morala, estetica, logica și știința, politica și metafizica. Abordãrile sale privitoare la științele natural au avut efecte considerabile asupra dezvoltãrii învãțãturiii medievale și renascentiste. În zoologie afirmațiile sale capãtã valoare de adevãr abia în secolul al 19-lea. Lucrãrile sale conțin cele mai timpurii studii de logicã formalã. Gândirea teologicã și filozoficã din tradițiile islamicã și iudaicã îi datoreazã la rândul lor destul de mult, ca sã nu mai vorbim de tradiția scolasticã a bisericii catolice. Toate aspectele filozofiei sale continua sã fie obiect de studio în mediile academice. Din pãcate, doar o treime din scrierile sale s-a pãstrat.

Platon. Elev al lui Socrate și fondator al Academiei din Atena, prima instituție de învãțãmânt avansat din vest. Împreunã cu Socrate și Aristotel, este unul din pãrinții culturii occidentale. În faimoasele cuvinte al lui A.N. Whitehead: “Cea mai sigurã caracterizare a tradiției filozofice occidentale este aceea cã ea constã din niște note de subsol la filozofia lui Platon. Nu mã refer la schema sistematicã de gândire pe care învãțații au extras-o din scrierile sale. Mã refer la bogãția de idei generale care se regãsesc acolo”. Dialogurile sale sunt un instrument util în învãțarea logicii, matematicii, eticii, retoricii.

Pericle. Om de stat remarcabil, orator și general atenian în timpul epocii de aur a orașului. Influenta sa asupra societãții ateniene este atât de proeminentã încât istoricul Tucidide îl declarã “primul cetãțean al Atenei”. Pericle transformã Liga de la Delos într-un veritabil imperiu atenian și este commandant în primii doi ani ai rãzboiului peloponeziac. Periada dintre 461 și 429 a.Hr. este cunoscutã și drept epoca lui Pericle, deși perioada respective poate include vremuir mai timpurii, ca de pildã rãzboaiele Greco-persane. Pericle a susținut artele și literature, motiv pentru care Atena se afirmã ca central cultural și educațional al lumii antice. Elaboreazã un proiect ambițios care genereazã majoritatea structurilor de pe Acropole. Proiectul înfrumusețeazã orașul, îi expune Gloria, dar oferã și de muncã oamenilor. Mai mult, Pericle mizeazã atât de mult pe democrația atenianã încât unii critici l-au numit populist. Cea mai vizibilã moștenire se gãsește în operele literare și artistice ale epocii de aur, despre care un istoric grec spunea cã sunt suficiente pentru a înscrie numele Greciei în eternitate. Discursul la funeraliile celui valorizat ca idealul omului de stat devine sinonim cu chemarea la lupta pentru democrația participativã.

Pitagora. Are contribuții majore în religie și teologie în secolul al VI-lea. Adesea este apreciat drept un mathematician talentat, un mistic și om de știinta, dar cel mai cunoscut este pentru teorema omonimã. Totuși, pentru cã legenda umbrește opera sa în și mai mare mãsurã comparative cu alți filozofi presocratici, se pot spune relative puține despre învãțãturile sale. Multe dintre realizãrile sale este posibil sã fie de fapt ale colegilor sau succesorilor sãi. Se spune cã este primul care s-ar fi numit filozof, sau iubitor de filozofie,iar ideile pitagoreice au avut un impact deosebit asupra lui Platon și implicit asupra întregii culturi europene.

Arhimede. Arhimede din Syracuza a fost mathematician, fizician, inginer, inventator și astronom. Deși se cunosc puține detalii despre viața sa, este privit ca unul din principalii oameni de științã din antichitatea clasicã. Printer inovațiile sale din fizicã se numãrã principiile hidrostaticii, staticii și principiul levierului. Concepe mașinãrii precum dispositive de asediu sau pompa care îi poartã numele. Experimentele moderne au confirmat cã Arhimede a construit mașini capabile de a da foc corãbiilor folosind un sistem de oglinzi. Mathematician eminent, calculeazã aria de sub arcul de parabolã și oferã o arpoximare destul de exacta a lui pi. Definește de asemenea spirala care îî poartã numele, calculeazã formulele pentru volumele suprafețelor de revoluție și realizeazã un sistem ingenious pentru a exprima numere foarte mari. Spre deosebire de invențiile sale, scrierile matematice sunt mai puțin cunoscute în antichitate. Matematicieni din Alexandria îl citeazã , dar prima compilație serioasa apare în 530 a.Hr. sub pana lui Isidor din Milet, în vreme ce comentariile lui Eutocius din secolul al VI-lea deschid calea unui public mai numeros. O importantã descoperire se face în 1906, când se scot la ivealã opera necunoscute pânã atunci, care oferã o nouã perspective asupra rezultatelor sale matematice.

Leonida. Eroul-rege al Spartei, al 17-lea pe linia Agizilor, unul dintre fiii lui Anaxandridas al II-lea, ilustrat în mitologie sub chipul unui descendent al lui Herakles. Notabil pentru nãtãlia de la Termopile, cea mai faimoasã mișcare de rezistentã din antichitate. Povestea luptei cu soarta ne este transmisã de Herodot. Deși cifrele sunt exagerate (300 vs. 2 milioane), apar astfel în multe lucrãri vreme de secole, performanța apãrãtorile servind ca exemplu crucial de bravurã și exploatarea a condițiilor de teren. Ba mai mult, servește și ca exemplu de superioritate a unei armate de voluntari. Sacrificiul spartanilor dã naștere unei referinte culturale de necontestat.

Herodot. Istoric grec din Halicarnassus, Caria, trãiește între circa 484 și 425 a.Hr. Pãrintele istoriei este primul care adunã materialele sistematic și le analizeazã oarecum acuratețea, aranjându-le într-o formã narativã vivace. Istoriile, capodopera sa, este o documentare a cercetãrii sale, o investigare a originii rãzboaielor greco-persane care include o sumedenie de informații geografice și etnografice. Deși unele dintre relatãri nu sunt precise, el pretinde cã relateazã din ce i se spune. Despre istoric existã informații preacare.

Democrit. Nãscut în Abdera, elev al lui Leucip, care formuleazã teoria atomica. Contribuțiile sale exact sunt greu de disociat de cele al profesorului sãu. Speculațiile lor în privința atomilor se aseamãnã cât de cât cu înțelegerea structurilor în secolul al 19-lea, de aceea sunt considerați mai mult oameni de știinta decât filozofi, cu toate cã ideilor lor au rãdãcini diferite. Ignorat în Atena, ii este binecunoscut lui Aristotel. Platon în schimb îl detestã pe cel vãzut de mulți pãrintele științei moderne.

Solon. “Evaluându-l pe Solon, sursele antice se axeazã pe cât de democraticã este constituția. Dar Solon își primește extraordinara sarcinã de la nobili, care vor ca el sã elimine posibilitatea ca poziția nobililor sã fie rãsturnatã” (Stanton). Solon este om politic, legislator și poet. Este reținut mai ales datoritã eforturilor de a opri declinul politic, economic și moral în Atena arhaicã. Reformele sale eșueazã în scurt timp, și totuși i se atribuie punerea bazeolor democrației ateniene.

Fidias. Sculptor, pictor și architect din secolul al V-lea. Statuia lui Zeus din Olimpia, capodoperã a sa, era una din cele șapte minuni ale lumii antice. Fidias mai elaboreazã și statuia Atenei pe Acropole, Athena Parthenos, mai précis în interiorul Parthenonului, și statuia Athenei Promarchos, de bronz, aflatã între Parthenon și Propylaea, o poartã monumental de la intrarea în Acropole. Înainte de rãzboiul peloponeziac, Fidias este acuzat de sustragere de aur pãstrat statuia Athenei din Parthenon. Dușmanii lui Pericle gãsesc un martor fals pe nume Menon. Fidias moare în închisoare, deși Aspasia, soția lui Pericle, este achitatã de acuzații.

Thales. Filozof din Milet și unul din cei șapte înțelepți ai lumii antice. Mulți îl privesc drept primul filozof în tradiția greacã. Potrivit lui Bertrand Russell, filozofia occidentalã începe cu Thales. El a încercat sã explice fenomenele natural fãrã apelul la mitologie. În domeniul matematic, utilizeazã geometria pentru a rezolva probleme, cum ar fi calculul înãlțimii piramidelor și a distantelor corãbiilor de țãrm. Este creditat cu prima folosire a raționamentului deductiv în geometrie, derivând patru corolare din teorema omonimã. Drept urmare este salutat ca primul mathematician în toatã puterea cuvântului, primul personaj cãruia I se atribuie o descoperire matematicã. Este și primul care studiazã electricitatea.

Hippocrate. Medicul din Cos care a trait în era lui Pericle este o figurã remarcabilã în domeniul medicinii, numit pãrintele sãu în virtutea cercetãrilor întreprinse și fondãrii Scolii Hippocratice. El revoluționeazã domeniul, delimitând disciplina de altele cu care a tot fost asociatã (teurgia, filozofia) și definind-o ca pe o profesie.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GRECIA

Mesaj Scris de Admin la data de 06.06.12 10:29

Demența în lumea greco-romanã


Medicii romani și greci au dezvoltat anumite idei care ar putea trece drept o configurare precoce a conceptului modern de demențã. Mai multe surse clasice oferã descrieri uneori chiar intrigante privind simptomele comportamentale si cognitive folosite în mod curent în diagnosticarea acestei boli, dar limitãrile terminologice și cunostințele epidemiologice restrânse nu au permis o monografie completã a demenței. Doar o micã parte din sursele antice referitoare la aceastã problemã sunt citate de cãtre iluminiștii care au dorit studiul simptomatologic amãnunțit.

Clasificãrile internaționale ale bolilor sunt produse abia ale secolului al XX-lea, dar existã un numãr de publicații care le acordã grecilor onoarea de a fi primii care au formulat conceptual de demențã. Ocazional se afirmã cã modernele categorii de diagnosticare au origini în sursele antice, surse care pot fi factual sau fictive. Textile medical-filosofice le aparțin lui Platon, Aristotel, Galenus, Hippocrate, celsus sau Aretaeus, în vreme ce aluzii literare gãsim la Cicero, Iuvenal, Marcus Aurelius, Seneca sau Pliniu. Nu existã un text medical antic care sã se ocupe exclusive de pierderea abilitãților intelectuale, dar în schimb apar tot soiul de afirmații referitoare la simpotomatologie. De pilda, pe baza unui sistem complex al umorilor corporale, Platon explicã originea fenomenului: când umorile acide sau amare traverseazã corpul și intervin în mișcãrile sufletului amestecându-se cu acesta, îi provoacã neplãceri care variazã în intensitate și se rezumã la prostealã sau uitare.

Aristotel indicã faptul cã pierderile memoriei se datoreazã exclusiv afecțiunilor fizice. Introduce douã idei care își vor menține valabilitatea și 2000 de ani mai târziu: declinul mental este direct proporțional cu înaintarea în vârstã, iar bãtrânețea însãși reprezintã un fel de boalã. Cea din urmã idee o regãsim și la Terentius în comedia “Phormio”, care subliniazã cã îmbãtrânirea este determinatã de scãderea capacitãților intelectuale. Așadar doctrina aristotelicã influențeazã viziunea medicalã cum cã îmbãtrânirea este legatã în primul rând de diminuarea puterii cognitive. Neurologii moderni poate cã ar fi surprinși sã constate cã degradarea mentalã nu apare în niciun text hippocratic. Sunt câteva indicatii asupra efectelor îmbãtrânirii, autorul schițând chiar un inventar de 28 de medicamente, dar nu menționeazã nimic în legãturã cu capacitãțile intelectuale.

O sursã perpetuã de confuzie este opera enciclopedistului Aulus Cornelius Celsus. El este cel care probabil a întrebuințat pentru prima oarã termenul de “demențã” în sens medical: de>fãrã, ment>minte, ia>stare. La Celsus însã apare în urmãtorul context: nebunia începe odatã cu demența continua, atunci când pacientul, deși își menține simțurile, nutrește tot felul de închipuiri, instalându-se odatã ce mintea se supune acestor elucubrații. Aici demența se referã la o condiție psihopatologicã greu de clasificat, implicând tulburãri cognitive cronice și halucinații. Înțelesul medical actual al termenului se îndepãrteazã deci de sensul pe care i-l atribuie Celsus, totuși el descrie acceptabil o formã de demențã vascularã ce poate fi rezultatul unui atac cerebral.

La fel ca Celsus, Aretaeus, medic cappadocian, descrie condiția fãrã un vocabular specific: el vorbește despre o decrepitudine care este urmarea vârstei înaintate, care slãbește simțurile și anihilieazã facultãțile mentale. Galenus, alt medic faimos al antichitãții, nu reușește nici el sã îmbine aceste informații fragmentare într-un concept unificat, dar chiar și termenul contemporan presupune unele nuanțãri etiologice și clinice care îl fac greu de definit. Prolificul autor al antichitãții târzii privește bãtrânețea drept treapta dintre sãnãtate și boalã. Ca și Aristotel, și Galenus crede cã pierderile de memorie indicã senilizarea. În timp ce la Aristotel cauza ia forma unei uscãri a organelor senzoriale, Galenus localizeazã cauza decisivã într-o alterare a creierului care nu mai poate pãtra pe termen lung percepțiile. Sunt adãugați și factorii externi precum alimentația, medicamentele sau viața sexualã, care în absența moderației pot conduce la un dezechilibru al umorilor. Aceste forme de manifestare au acordat medicilor din secolele ulterioare posibilitatea unei intervenții reglatoare prin purificarea organismului sau combaterea factorilor nocivi prin intermediul opușilor lor.

Cu alte cuvinte, dacã analizãm textile medicale scrise între 500 a.Hr. și 500 p.Hr. vom conchide cã specialiștii greci și romani au ajuns la o întelegere relativ adecvatã a consecințelor îmbãtrânirii, corect pusã în relație cu devieri comportamentale sau intelectuale. Se întrebuințeazã mai mulți termeni pentru a descrie starea: demența este doar unul dintre ei și nu cuprindea întreaga simptomatologie. Etiologiile sunt în bunã mãsurã raționale, dar pãstreazã și o alurã speculativã din moment ce nu se supun experimentelor și observațiilor în sens modern. Aceste lucru se întrevede mai ales în teoria umorilor, care servea drept fundament al tratamentelor medicale.

Pe lângã textele mai specializate, beneficiem și de un numãr de texte literare care se ocupã de problematica îmbãtrânirii, fenomen și condamnabil, și lãudabil. Ptah-hotep scria în secolul al XXIV-lea a .Hr. cã timpul va ajunge sã distrugã trupul, care va deveni tot mai vlãguit, iar toate calitãțile umane se vor pierde, idee împãrtãșitã și de Lucretius. Lucretius are ecou în scrierile lui Marcus Aurelius, care se plânge cã zilele trec și chiar dacã trãim mult, este improbabil ca intelectul sã-și mai pãstreze vigoarea. Dacã mintea începe sã decadã, atunci nu va mai fi loc de întrebãri, contemplãri, speculații, iar orice judecatã va fi de prisos. Etatea nu are așadar un sens pozitiv, pentru cã deteriorarea mentalã este inevitabilã.

Cu toate acestea, Cicero, când ne povestește despre arta de a îmbãtrâni, are o opinie distinct. Și el este conștient de efectele fizice și mentale, dar nu le percepe ca pe o boalã. El susține cã o viațã responsabilã, activã, plinã de provocãri intelectuale, ar putea preveni degenerarea. Când pomenește și el de senilitate, nu folosește termenul de “demențã”, deci acesta nu se încetãțenise. Pentru el senilitatea îi poate atinge doar pe acei oameni cu caracter slab, cu preocupãri trivial. Cicero recomandã o antrenare constantã a memoriei, lucru esențial în profilaxia demenței precoce. Se poate lupta cu succes împotriva îmbãtrânirii prin atenția acordatã exercițiilor cognitive, prin provocãrile permanente adresate gândirii și înțelegerii. Faptul cã totuși în ciuda acestor sfaturi benefice nu se poate evita întâlnirea cu moartea ni-l reamintește Iuvenal, care picteazã cu pensula lui sarcasticã destinul celor care se apropie de vârsta periculoasã: bolile vor dansa în jurul lor, mintea îi va pãrãsi, nici mãcar copiii nu vor mai fi chipuri prietenoase…Si în literaturã avem deci exemple concludente de simptomatologie, dar sub vãlul experiențelor personale.

În concluzie, în lumea anticã atât textele medicale cât și cele non-medicale trateazã problema fragilitãții mentale asociate cu vârsta. Decrepitudinea și schimbãrile de comportament sunt descries amãnunțit, asemãnându-se cu descrierile moderne ale maladiei Alzheimer. Frecvența subiectului îi atestã importanța în studiile care pornesc de la observații și preocupãri cotidiene. Conceptul antic de “demențã” este însã limitat, pentru cã nu avem un limbaj standard sau un consens între medici privind elaborarea unui concept uniform. Oricum, manifestãrile psihopatologice ale bãtrâneții sunt totuși o problemã marginalã comparative cu alte situații medicale ținând cont cã doar în jur de 5 procente din populație ajungea la vârsta de 60 de ani. Abia în secolele XVII-XVIII crește interesul pentru demențã, odatã cu apariția psihiatriei ca științã, a evoluției medicamentației, a creșterii rolului medicului, ceea ce va determina apariția paradigmei contemporane a demenței.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GRECIA

Mesaj Scris de Admin la data de 11.05.12 9:51

Lycurg, intemeietorul Spartei

V. Întorcându-se deci Lycurg, când spartanii nutreau astfel de gânduri și sentimente, a pornit de îndată să pună totul în mișcare și să schimbe constituția, gândind că legile parțiale n-au nici un efect și nici un folos, dacă cineva, întocmai ca într-un corp șubred și plin de tot felul de boli, nu va distruge și schimba starea de față, și nu va începe o nouă dietă cu medicamente și măsuri de curățire. Punînd el asta la cale, mai întâi s-a dus la Delphi și, aducând jertfe zeului, s-a întors cu acel vestit oracol prin care Pythia l-a numit iubitor de zei, și mai mult zeu decât om, și i-a spus că zeul, când i-a cerut legi bune, i le-a dat și i-a făgăduit o constituție care se va dovedi a fi cu mult mai puternică decât celelalte.

Încurajat de acel oracol, Lycurg s-a dus la aristocrați și a început să-i îndemne să s-apuce alături de el de lucru, vorbind, mai întâi, pe ascuns cu prietenii, apoi, puțin câte puțin, câștigînd mai mulți cetățeni de partea sa și punându-i la treabă. (...)

Multe au fost înnoirile aduse de Lycurg, dar cea mai de seamă a fost întocmirea gerousiei, despre care Plato spune că, amestecându-se cu puterea regilor, care era prea umflată, și ajungând să aibă drept de vot egal, a adus multă înțelepciune și salvare în cele mai de seamă lucruri. Într-adevăr, în timp ce puterea politică înclina când către regi spre tiranie, cănd către popor spre democrație, punând puterea bătrânilor ca pe o greutate la mijloc și cumpănindu-se, și-a găsit cea mai de nezdruncinat orânduială și așezare, deoarece cei douăzeci și opt de bătrâni se adăugau regilor, pentru ca să se împotrivească lunecării spre democrație, dar întăreau iarăși poporul, pentu ca puterea să nu se transforme în tiranie.

VI . Iar când se întrunea poporul, Lycurg nu îngăduia nimănui altcuiva să-și spună părerea, ci numai poporul era stăpân să judece propunerea făcută de geronți și de rege. Totuși, mai târziu, deoarece poporul, îndepărtând sau adăugând ceva la propunerile bătrânilor și regilor, la stâlceau sau le stricau, regii Polydoros și Theopompos au mai adăugat la rhetră aceste cuvinte: „Dacă poporul o va lua pe o cale întortochiată, bărtânii și conducătării să se retragă”, adică să nu crăinicească nimic, ci numai să să se ridice și să împrăștie apella, pentru ca poporul să-și întoarcă găndurile și să le facă mai bune. (...)

VII . Deși Lycurg a închegat în acest chip constituția, totuși, cei care au venit după el, văzând că această curată și nesuferită oligarhie se umflă și se înfumurează după cum spune Plato, îi opun, ca un fel de frâu, puterea eforiilor.

VIII . Unii spun că Lycurg a făcut șase mii de loturi, dar că Polydoros a mai adăugat după aceea încă trei mii, iar alții zic că numai jumătate din cele nouă mii le-a împărțit Polydoros, iar jumătate Lycurg.

Iar lotul de pământ era atât de mare, încât putea să aducă un venit de șaptezeci de mii de medine de orz și douăsprezece pentru soția lui și, la fel, o cantitate de lichide, căci el le socoate că le este de ajuns atât, deoarece aveau nevoie de hrană doar spre a-și păstra bunăstarea și sănătatea, dar pentru nimic altceva.

IX . Astfel, mai întâi a scos în afara legii orice monedă de aur și de argint, orânduind să se folosească doar cea din fier, dar și acestei monede, care cântărea greu și era mare, i-a dat o valoare atât de mică, încât echivalentul a zece mine avea nevoie de o mare încăpere în casă, ca s-o depună, și de un car tras de doi boi ca să o transporte. (...)

După aceasta, a izgonit și meșteșugurile nefolositoare și ușuratice. De altfel, și fără să le izgonească cineva, multe dintre aceste meșteșuguri se prăbușeau o dată cu noua monedă de vreme ce lucrurile nu-și mai găseau posibilități de vânzare, căci moneda de fier nu circula în celelelte cetăți grecești, și, luată în râs, nici nu avea preț, astfel că nici nu era cu putința să cumpere lucruri străine și ieftine, și în porturile Laconiei nu intra nici o încărcătură de marfă și în Sparta și Laconia nu se aducea nici un sofist, meșter la vorbe deșarte, nici un prezicător șarlatan, nici un întreținător de hetaire, nici un lucrător de podoabe de aur sau de argint de vreme ce nu exista monedă.

X. Dar plănuind să dea lovituri și mai puternice luxului și să nimicească pofta de bogăție, a pus în ființă o a treia și foarte frumoasă treabă politică, și anume a orânduit sisitiile. Sisitiile erau mese în comun, la care [spartanii] se ospătau cu mâncăruri și alimente anume statornicite, iar acasă nu mai obișnuiau să mănânce întinși pe paturi scumpe și luând bucate de pe mese de mare preț, fiind îngrășați la întuneric- întocmai ca niște animale lacome- de mâinile slujitorilor și bucătarilor, stricându-și o dată cu trupurile și moravurile...

XII. Spartanii se duceau la masă câte cincisprezece sau cu ceva mai mulți sau mai puțin. Fiecare spartan aducea la lună un medimn de făină, opt măsuri de vin, cinci mine de brânză, o jumătate de mină de smochine și, pe lângă aceasta ceva bani pentru carne.(...) La sisitii se luau și copiii, fiind aduși de părinți ca la niște școli de înțelepciune și aci ascultau multe discuții politice și vedeau și mulți dascăli, care-i învățau lucruri potrivite cu oamenii liberi și ei înșiși se obișnuiau să glumească și să ia în râs, fără obrăznicie, și să nu se supere când, la rândul lor, erau luați în râs (...).

XV (...) Mai întâi Lycurg socotea că copiii nu sunt ai părinților ci țin de obștea cetății....

XVI Iar pruncul nu era împuternicit tatăl său să-l crească ci-l ducea într-un anumit loc, numit leshe, în care ședeau bătrâni oameni ai tribului și, cercetând pruncul, dacă era bine legat și voinic, îl îndemnau să-l crească, dându-i un lot dintre cele nouă mii. (...) Iar doicile se îngrijeau de copii cu multă dibăcie, crescându-i fără scutece, le lăsau corpul, mâinile și picioarele libere și-i obișnuiau să mănânce orice, nelăsându-i să ajungă firavi și obișnuindu-i să nu se sperie de întuneric și să nu le fie teamă de singurătate (...) Lycurg a luat de îndată toți băieții care aveau 7 ani și i-a împărțit în cete și i-a supus acelorași reguli și i-a crescut împreună, obișnuindu-i să se joace și să învețe împreună. Iar conducători ai cetelor de copii a pus pe cei care se deosebeau prin înțelepciune și prin curajul în luptă. La ei se uitau copiii, pe ei îi ascultau când le porunceau ceva și pedepsele le îndurau când îi pedepseau, astfel că educația era un exercițiu de supunere și ascultare. Și bătrânii îi priveau cum se joacă, iar unii dintre bătrâni îi puneau să se lupte între ei și să se ia la întrecere (...) Carte învățau numai cîtă nevoie aveau. Tot restul educației avea drept țel să-i facă ascultători, să reziste la munci și să învingă în lupte...

XVIII Iar după cină, eireneul (un tânăr în vârstă de 20 de ani, ales dintre cei mai înțelepți și mai buni luptători de seama lui) șezând întins la masă, unui copil îi dă poruncă să cânte, iar altuia îi pune o întrebare care cere un răspuns bine chibzuit, cam în acest fel: cine este cel mai bun cetățean sau cum este purtarea lui ? În felul acesta copiii erau obișnuiți chiar de la început să judece faptele bune și să se informeze asupra cetățenilor. Căci dacă cel întrebat nu putea răspunde, îl socoteau că are suflet leneș și lipsit de dorința de a dobândi virtutea. Și răspunsul trebuia să fie însoțit de motivare și cu un exemplu, rezumat la cuvinte scurte și concentrat. Cel care răspundea cu cuvinte multe și de prisos era pedepsit cu o mușcătură la degetul mare al mâinii. (...) De multe ori eireneul pedepsea pe copii când erau de față bătrâni și demnitari, vrând să arate dacă pedepsește cu socoteală și cum trebuie. Când aplica pedeapsa, cei de față nu-l împiedicau dar după ce copiii plecau de acolo, dădea socoteală dacă aplicase o pedeapsă prea aspră sau, dimpotrivă, prea ușoară și blândă.

XXIV Iar educația se prelungea până la maturitate, căci nimeni nu era slobod să trăiască după bunul său plac ci ei trăiau în cetate ca într-o tabără, având bine statornicit și felul lor de viață și îndeletnicirile cu trebile obștești și, îndeobște, ei socoteau că nu sunt ai lor înșiși ci ai patriei. (...) Iar hiloții lucrau pentru ei pământul...

XXVI Iar pe bătrânii din gerousie la început i-a ales Lycurg însuși, dintre cei cu care se sfătuia. Apoi, a orânduit ca, în locul unuia care murea, să pună cel socotit cel mai bun în virtute, dintre cei care aveau peste 60 de ani. (...) Iar alegerea se făcea în felul următor: când se întrunea poporul, anumiți bărbați aleși stăteau închiși într-o casă lângă locul adunării, fără să vadă mulțimea sau să fie văzuți, ci auzeau numai strigătele oamenilor din adunare. Căci spartanii votau pe candidați aci, ca și în alte adunări, prin strigăte, dar nu pe toți o dată ci fiecare candidat era introdus, prin tragere la sorți, în apella, și trecea în tăcere prin mijlocul cetățenilor. Având deci cei care erau închiși în casă niște tăblițe, însemnau puterea strigătului scos de cetățeni pentru fiecare în parte, neștind pentru cine era, în afară numai că ei însemnau că era primul sau al doilea sau al treilea sau al câtelea se nimerea să fie trecut prin apella. Și pe cel pentru care se strigase mai mult și mai tare, pe acela-l alegeau.

XXVII. Lycurg a pus rânduială și în cele ce se făceau la înmormântare. Astfel, mai întâi, suprimând orice teamă de zei, a îngăduit să se îngroape morții în cetate, iar mormintele să fie lângă temple, făcând astfel ca tinerii să fie familiarizați și obișnuiți cu astfel de lucruri, ca să nu se mai tulbure și să nu mai aibă groază de moarte, închipuindu-și că cei care se ating de un trup mort sau care trec peste morminte se pângăresc. Apoi n-a mai îngăduit să se îngroape o dată cu trupul nici un lucru, ci înfășurând trupul într-o pânză roșie și în frunze de măslin îl îngropau Nu era îngăduit să se scrie numele mortului, în afară de numele unui erou în luptă sau de al unei preotese. A limitat doliul la 11 zile, iar în ziua a 12-a trebuia să se aducă jertfă Demeterei și să se înceteze doliul.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GRECIA

Mesaj Scris de Admin la data de 11.05.12 9:50

Spartanii și riturile de trecere



Riturile de trecere au o importanțã fundamentalã în integrarea socialã a tinerilor spartani. Spartanii întrebuințau aceste rituri în cadrul sistemului educațional în vederea optimizãrii socializãrii, cu accent deosebit pe activitãțile fizice.

Fascinanta tradiție spartanã deține un loc de cinste și în gândirea occidentalã. Dintre toate instituțiile spartane cea mai mare admirație o trezește sistemul de antrenament (agogi), un sistem aflat sub oblãduirea statului, cheia succesului incredibil al Spartei pe plan militar. Educația este obligatori și uniformã, uniformitate care impune restricții asupra etalãrii averii, în contrast cu alte orașe grecesti precum Athena. Uniformitatea educației este asiguratã de o serie de rituri care marcheazã o faza tranzițonalã în contextul ierarhiei sociale. Riturile de trecere sunt ceremonii din jurul unor evenimente precum nașterea, mariajul sau moartea și sunt caracterizate de mai multe etape: separarea de comunitate, izolarea și reîncorporarea.

Socializarea presupune adoptarea unor modele de comportament specifice unei culturi, descriind procesul prin care oamenii sunt integrati în societate. Cu cât este mai eficientã socializarea, cu atât se pot integra mai ușor normele și valorile. Presiunea și coerciția socialã nu se exprima prin limitãri, ci prin internalizarea conștiinței colective.

Festivalurile spartane cu precãdere, gymnopaidai, karneia și yakintheia, sunt scena competiției dintre diverse grupuri de vârstã, presupunând participarea întregului corp politic. Particioparea la evenimentele religioase și publice este obligatorie și constituie o formã oficialã de antrenament social. Performantele obțineute de tineri au un rol definitoriu și sunt evaluate de tot corpul politic. Gymnopaidiai implicã toți cetãțenii. Din câte ne povestesc sursele, fiecare grup participã cu patru reprezentații: trichoria, un cor de copii, unul de adolescenți și unul de tineri. Competițiile sunt considerate un test de rezistențã și parte integrantã a educației. În cadrul acestui festival identificãm elemente care servesc incorporãrii precum dansul și nuditatea. Jocul cu sfere este un alt ritual care caracterizeazã tranziția la maturitate.

La Karneia rolul tineretului este diferit: vârsta trebuie sã fie de minim 20 de ani, o vârstã destul de marginalã pentru educație, iar tinerii spartnai nu doar participau la jocuri, ci le și organizau, ceea ce indicã statutul lor de viitor al comunitãții. La celebrarea Yakintheia femeile spartane își dovedeau capacitãțile de a se descurca într-un mariaj. În toate cele trei festivaluri religioase tinerii membrii ai comunitãții joacã un rol semnificativ nu la nivel individual, ci în contextul societãții unde își expun talentele și competentele.

Comentând asupra trãsãturilor democratice ale Spartei, Aristotel recunoaște cã s-ar putea identifica astfel de caracteristici: uniformitatea educației, a îmbrãcãminte și hranei, sectoare din viața cotidianã în care averea nu este decisivã. Copiii spartani își petrec majoritatea timpului antrenându-se cu alți copii, renunțând la familie. Efectul acestei fraternitãți și coabitarea copiilor este expresia unei presiuni de conformare la regulile comunitãții și la comportamentele acceptate de societate.

Agogi dureazã între 7 și 18 ani. Copiii experimenteazã viața la comun și educatia lor se împarte în trei perioade corespunzãtoare vârstei: paides (copii), meirakia (copilandri) și epheboi (adolescenți). Fiecare ciclu presupune anumite antrenamente și un program dur de formare fizicã și intelectualã. Scris, citit, muzicã, poezie, atletism, dar și pederastie sau furt...Toate acestea reprezintã diverse metode de exprimare, achiziționare și aplicare a cunoașterii, precum și modul de socializare. Cetatea se strãduiește astfel sã inițieze noii membri în cultura sa. Datoria statului este de a crea cetãteanul perfect care sã aibã conștiința profundã a datoriei politice, militare și sociale, pentru a aduce glorie comunitãții și a-i prezerva tradițiile și valorile. Educația spartanã vizeazã modelul cetãțeanului-soldat. Supunerea este esențialã și cuprinde totalitatea recompenselor și sancțiunilor, depinzând de acceptarea controlului comportamentului individual.

Așadar, atitudinea copiilor spartani se aflã permanent sub supravegherea a paidonomos și ephoros. Istoricul Plutarh menționeazã cã la anumite ceremonii religioase tinerele fete compuneau cântece prin care lãudau sau blamau faptele bãieților. Astfel de cântece au același efect ca și admonestarea adulților. Fetele învațã sã judece critic pentru a-i constrânge pe bãieți sã acționeze corespunzãtor. Pederastia este și ea încorporatã în sistemul militar ritual al agogi. Amantul mai în vârstã, eispnilas, își asumã responsabilitatea pentru valorile și performanțele mai tânãrului sãu iubit, aitas. Relația dintre ei contribuie de fapt la acceptarea treptatã de cãtre sociateta. Accentul cade deci pe procesul de socializare, în care legãturile cu adulții și contribuția la discuțiile politice sunt vitale.

Practicile precum jocurile de la Platanistas, furtul ritual de brânzã din altarul Artemidei sau vânãtoarea de hiloți marcheazã și ele trecerea la maturitate. Furtul și krypteia înseamnã ün fel de ”v-ați ascunselea”, un exercițiu menit sã predea supravietuirea prin forțele proprii. Platon subliniazã importnața comensalitãții, gimanasticii, vânãtorii și testelor de rezistențã cum ar fi luptele corp la corp sau biciuirea ritualã. Jocul cu sferele, furtul și biciuirea ritualã vor alcãtui mai târziu competiția numitã karteria. În fara luptei, dansul puncteazã și el socializarea. Toate se întrepãtrund cu sensul ritualic care faciliteazã și valorizeazã intrarea în ”rândul lumii”. Dansul în horã semnificã formarea unui microcosm în care cetãtenii sunt interconectați. Chorostasio, arealul în care grupurile au în comun vârsta, sexul și poziția socialã, precum și scopurile (celebrarea, invocarea divinitãților), se angajeazã în dansuri rituale prin care se pot afirma ca forte sociale, comportând ideea de unitate și uniformitate. Astfel, muzica și dansul sunt pe picior de egalitate cu luptele. Concursurile de muzicã din cadrul Yakintheia au caracter de inițiere. Se ține un banchet extravagant la care copiii cântã la instrumente și recitã imnuri adresate zeilor. Muzica și dansul sunt parte și a festivalului Karneia, dupã cum ilustreaza scenele de ceremonial ritual din Tarent, colonie a Spartei în sudul Italiei.

Nici fetele nu sunt scutite de ritualurile de trecere. Educația lor nu se restrânge la spatiul privat, pentru cã timpul petrecut în public contribuie la desãvârșirea rolului lor de bune soții. Procesiunile religioase, festivalurile și competițiile promoveazã egalitatea cu sexul masculin. Exercițiile fizice sistematice servesc la pregãtirea pentru durerile nașterii și nașterea de copii sãnãtoși. Xenophon și Plutarh ne informeazã cã la anumite ritualuri participau nude, expunându-și constituția fizicã perfectã, ideal al educației spartane. Competițiile atletice comportã un sens inițiatic extrem de pronuntat. Autori precum Alcman, Pausanias sau Hysichius raporteazã despre condiția fizicã de indiviat a femeilor spartane, care iau parte inclusiv la concursuri de care. In nicio altã cetate greceascã femeia nu mai joacã un rol public atât de activ. Femeile, deși formal nu sunt membre ale instituțiile, participã la procesul decizional având libertate de exprimare. Riturile pretind sã transforme femeia în soția și mama perfectã, pentru cã așa cum rãzboiul este pentru bãrbat manifestarea supremã a naturii sale, tot așa este pentru femeie mariajul.

În concluzie, festivalurile care comportã un sens ritual profund asigurã coeziunea socialã inițiindu-i pe adolecenți în viața de adult. Cei care nu fac fațã provocãrilor sunt declarați inapți de a deveni membri absoluți ai comunitãții. Învãtãmintele din timpul antrenamentelor au menirea de a-l ajuta pe tânãr sã supraviețuiascã departe de comunitate, pentru ca atunci când se întoarce sã fie capabil sã susținã eficient sistemul politic. Sparta este unicã în ceea ce privește relația dintre dimensiunile politice, sociale și religioase ale educației, educație care promoveazã supremația comunitãții construite prin supunerea, obediența și disciplina cetãțenilor.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GRECIA

Mesaj Scris de Admin la data de 14.03.12 9:32

Clătitele, de la „teganites” la „firimiturile...


Clătitele fac parte dintre puținele feluri de mâncare de care gurmanzii-șefi ai Greciei Antice ar trebui să fie mândri, pentru că au trecut testul timpului (și încă ce test!), ajungând să fie gătite chiar și în bucătăria secolului XXI.

Dacă ar fi să traducem denumirea originală (adică grecească) a clătitei i-am spune „tigăită”, pentru că și atenienii îi spuneau „tagenites”, „teganites” sau „tagenias” (toate variantele fiind derivate ale cuvântului „tegano” care desemna tigaia de prăjit).

Cronicarul Athenaeus povestește cum era preparat acest desert: plakous-ul (compoziția formată din 500 gr. de făină, 60 ml de vin alb, 60 ml de lapte acru, o jumătate de linguriță de sare) era prăjit într-o cantitate mică de ulei de măsline. După ce compoziția începea să facă bășici și era rumenită pe ambele fețe, se servea caldă, dimineața. Se asezona neapărat cu miere și semințe de susan, uneori și cu brânză.

Rude vechi ale pâinii, lipiei și chiar ale blatului de pizza, clătitele s-au răspândit peste tot în lume, de cele mai multe ori schimbându-și ba compoziția, ba aspectul. În America, amestecul pentru clătite conține și praf de copt și e prăjit într-o formă mai pufoasă și mai groasă, în Asia grosimea diferă de la o zonă la alta, dar e umplută cam peste tot cu ingrediente sărate (brânză, carne, legume); în Africa, pe de altă parte, clătitele sunt suport pentru diferitele sosuri și humus-uri, neamurile germanice le consumă deopotrivă ca desert și ca blat moale peste care se pun diverse topping-uri sărate, în timp ce europenii de gintă latină păstrează destinația, rețeta și aspectul clătitelor realizate de greci în Antichitate.

Una dintre cele mai neobișnuite rețete de clătite s-a născut în timpul Imperiului Austro-Ungar și poartă o denumire care te duce cu gândul la conducătorii acelor vremuri: kaiserschmarrn. „Firimiturile împăratului” au fost preparate pentru prima dată pentru Francisc Iosif I (1830-1916) și imediat ce vezi rezultatul realizezi cât de inspirat e numele desertului – fâșii rupte din clătite (făcute din făină, ouă, lapte), caramelizate, amestecate cu gem și alune de pădure mărunțite. Soția împăratului, Elisabeta a Bavariei (cunoscută mai degrabă sub denumirea de Sisi), fiind preocupată de silueta sa, dăduse ordin bucătarilor să-i facă doar deserturi ușoare, care să nu îngrașe. La vederea „bombei calorice”, împărăteasa a refuzat să mănânce clătitele astfel pregătite. Exasperat, soțul ar fi exclamat înainte de a mânca deopotrivă porția sa și a consoartei: „Ia să văd ce firimituri (schmarrn) a gătit bucătarul!”.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GRECIA

Mesaj Scris de Admin la data de 04.03.12 16:37

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9264/7/

Insula Rodos a intrat in memoria colectiva a continentului nostru ca una in care s-a dezvoltat o civilizatie stralucita, autoare a vestitului "Colos", considerat una dintre "Cele sapte minuni ale lumii antice". Pe langa acest simbol al locurilor, insula a devenit cunoscuta si pentru faptul ca mai bine de 200 de ani a oferit gazduire "Cavalerilor Ioaniti". Ordinul Cavalerilor Sfantului Ioan - "Ioanitii" sau "Ospitalierii" cum li se mai spune a fost intemeiat la Ierusalim, in timpul primei Cruciade (1099). Dupa cucerirea orasului de catre turcii selgiucizi cavalerii s-au mutat in Cipru, in 1291 si, in 1310 in Rodos.

Cand insula a fost ocupata de turcii otomani, in 1530, s-au mutat in Malta, primind numele "Calaveri de Malta", si de aici la Roma, puterea lor politica si militara diminuandu-se in mod evident. Pe unde au trecut insa au lasat opere durabile ilustrand o istorie la fel de intersanta pe cat de zbuciumata. In insula Rodos, asa-zisul "oras medieval" este dominat de bisericile si palatele Ordinului. Astazi, aici locuiesc in jur de 6000 de persoane care muncesc si traiesc in cladirile inaltate cu peste sase veacuri in urma. Orasul este un monument viu, in miscare, unul dintre putinele de acest fel din Europa daca nu din lume. Asezarea care s-a dezvoltat in jurul castelului cavalerilor s-a impartit in doua: partea de nord care a fost numita Collachium si cea de sud, ceva mai mare, numita Chora sau Burgo.
Partea de nord este dominata de castelul de pe Acropola Cavalerilor, in vreme ce in sectiunea sudica se resimte din plin influenta otomana. La Castelul Cavalerilor se ajunge parasind portul Mandraki si intrand in Piata Symi prin Poarta Eliberarii, deschisa de italieni in 1924, cu convingerea ca ei au eliberat Rodosul de sub stapanire turceasca. In partea opusa, se afla ruinele Templului Afroditei, ridicat in secolul al III-lea i.Hr. In spatele acesteia este o cladire din 1507, in care locuiau cavalerii originari din Auvergñe. Dupa cum se stie cavalerii se grupau si locuiau impreuna dupa locul de bastina si limba pe care o vorbeau. Casa cavalerilor din Auvergñe gazduieste acum birouri guvernamentale.
Piata Symi este numita si Piata Arsenalului, deoarece se crede ca aici era depozitul de arme al Ioanitilor. In jurul castelului se afla in zilele noastre Institutul de Arheologie, Muzeul de Arta Populara si vechi biserici cum sunt "Catedrala Cavalerilor" si Biserica Maicii Domnului de la Castel. In apropierea acestuia din urma se inalta Casa Cavalerilor de limba engleza si Spitalul Cavalerilor. Pe cel mai inalt punct al Acropolei, in fata Bisericii Sfantul Ioan, este Palatul Marilor Maestri. Palatul are dimensiuni impresionante si fortificatii defensive. Este o constructie puternica si a reusit sa supravietuasca asaltului din 1522 cu foarte putine stricaciuni. Intrarea larga, impunatoare, se afla in partea sudica. Construit in stil predominant bizantin, a fost transformat in puscarie dupa ocupatia turca si apoi lasat in parasire. Distrus in intregime de marea explozie a bisericii Sfantul Ioan din 1865, a fost refacut partial de italieni in 1940. Etajele au fost impodobite cu mozaicuri aduse din Kas, si apartinand perioadei helenistice si celei romane. Din aceeasi perioada dateaza si statuile din curtea interioara. Exista presupunerea ca sub fundatiile castelului se afla Templul lui Helios.
In mijlocul orasului medieval se afla Muzeul de Arheologie cu faimoasa Afrodita din secolul al IV-lea i.Hr. dar si Galeria Municipala cu colectiile de arta moderna ale artistilor greci.
Chora sau Burgo, partea de sud a orasului vechi, aflata in afara zidurilor de aparare ale Castelului, este faimoasa prin bazarul sau, unul dintre cele mai mari din Grecia dar si prin Moscheea lui Suleiman, construita in 1808 de cuceritorul insulei. In fata ei poate fi admirata Biblioteca Musulmana Ahmed Hafuz, fondata in 1794. Tot aici se afla biserica Sfantul Gheorghe datand din secolul al XV-lea si transformata de turci in scoala teologica musulmana, biserica Sfanta Paraschiva, ramasa neschimbata, Moscheea Mustafa si vechiul teatru al orasului. Fantana ridicata de cavaleri, cunoscuta sub numele "Castellania" strajuieste piata dinspre port din 1597, de cand a fost construita, iar Palatul Amiralitatii, din secolul al XV-lea, impreuna cu alte biserici ortodoxe si catolice continua sa infrunte vremea cu zidurile lor innegrite de ani.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GRECIA

Mesaj Scris de Admin la data de 28.02.12 9:11

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/sa-imbinam-modernul-anticul

Cultura contemporanã pune foarte mult accent pe noutate. Profesorul Armand D'Angour de la Jesus College, Oxford, autor al unei cãrți care încearcã sã arate relevanța îmbinãrii dintre vechi și nou în cadrul receptãrii civilizației grecești (”The Greeks and the New”, Cambridge University Press, 2001), argumenteazã cã ar trebui sã avem o viziune mai echilibratã asupra antichitãții , îndeosebi asupra Greciei clasice.

Noile mijloace media, noile tehnologii, noile politici sau servicii, noile mode...totul nou. Se pare cã lumea aceasta este devotatã noutãții și inovației. Ceea ce nu este deloc nou este interesul și entuziasmul, precum și îngrijorarea sau anxietatea produse de aceste noutați. O ambivalențã similarã regãsim și într-o altã epocã de creativitate intensã, și anume în Grecia secolelor VIII-IV, când grecii aduc inovații care vor forma bazele civilizatorii a douã milenii de culturã occidentalã și realizãri în domeniul gândirii, literaturii, politicii, medicinii sau matematicii.

Grecii pot sã pretindã chiar ”descoperire” inovației, din moment ce sunt primii care au utilizat noțiunea. Prima folosire a termenului grecesc pentru inovație, ”kainotomia”, o întâlnim într-o comedie de-a lui Aristofan din 422 a. Hr. Grecii au inovat mai degrabã sfera intelectualitãții și artei decât pe cea a tehnologiei și practicii, dar principiile pe care se fundamentau și acestea funcționeazã în paralel cu cele de astãzi. Atunci e mai e nou sub soare? (chiar și expresia aceasta, mai cunoscutã din Ecleziastul, derivã din ideile unor filosofi greci timpurii ca de pildã Pitagora). Procesele moderne de inovație diferã din anumite puncte de vedere semnificative, dar dacã privim noutatea prin ochii unui grec din epoca clasicã avem ceva prețios de învãțat. O sugestie o avem de la Aristotel (384-322 a.Hr.), omul cu cea mai cuprinzãtoare gândire din lumea anticã, a cãrui operã include lucrãri de logicã, eticã, literaturã sau biologie. Aristotel a sesizat cã inovația poate avea mai multe semnificații, depinzând de domeniu: inovația politicã este de exemplu diferitã de inovația tehnologicã. Cei care investigheazã noutatea ar trebui sã se gândeascã de la început: ce înseamnã noul în acest context? De ce tip de inovație este nevoie?

Numeroase alte principii care își au rãdãcinile în experiența greceascã a inovației pot fi sustrase din compendiile de texte care ne-au parvenit din epoca clasicã. Un aspect important este cã inovația trebuie sã fie dinamicã: adicã presupune un schimb interactiv într inovatorii individuali și public, între tradiție și modernitate, între nou si vechi. Muzicienii atenieni din secolul al V-lea din Athena de pildã compuneau melodii care contemporanilor li se pãreau total divorțate de tradiție. Platon, un critic acerb al noii muzici, ar fi interzis-o complet argumentând cã inovația ar trebui sã se rezume doar la o variație modestã a structurilor familiare. Respectul pentru tradiție reprezintã un fundament deosebit al inovației: pentru ca noutatea sã se poatã impune trebuie sã ținã seama de concepțiile preexistente în legãturã cu ce este valoros și eficient.

Dar mediile pluraliste în care se produc inovațiile genereazã rãspunsuri diverse. Deși muzicanții ”avangardiști” ai lumii antice nu au lãsat o urmã vizibilã în tradiția muzicii occidentale, erau extrem de populari în multe rânduri ale publicului atenian. Nu numai cã au dobândit faimã și succes financiar în timpul vieții, dar unii dintre cei mai radicali creatori, de exemplu Timotheus din Milet, devin repere clasice în epocile urmãtoare. Am putea sã forțãm o analogie cu The Beatles, doar cã melodiile lui Timotheus încã se mai cântau la 700 de ani de la moartea sa...

Mediciniștii greci erau de asemenea inovatori radicali pentru timpul lor, primii care abordeazã rational corpul uman și bolile la care este supus acesta. Cu toate acestea doctorii de pe linia lui Hippocrate respingeau noi teoretizãri medicale, considerându-se tradiționaliști. Reteoretizarea este totuși o formã de succes a inovației: vreme de apropae 2000 de ani pâna la ascensiunea medicinii moderne practica medicalã se baza pe teoria nouã a umorilor, uneori producând pagube mari pacienților. Acest tip de inovație pare sã implice doar simple cuvinte – o retoricã a noutãții. Dar retorica este o tehnicã a prezentãrii într-un mod persuasiv și atribuirea adjectivului ”nou” încã este o unealtã retoricã eficientã (gândiți-va la noua ordine mondialã). Doar pentru cã numim ceva nou, asta nu înseamnã cã este chiar vorba de o inovatie, deși vrem sã facem distincția între ceea ce este cu adevãrat nou și ceea ce doar ne-am obișnuit sã numim nou. Dar într-o lume în care noutatea atrage, ”noul” vinde. Fie cã este vorba de un un produs vechi relansat sau o idee veche reciclatã, retorica poate face diferența, așa cã nu ar trebui s-o ignorãm.

Ce fel de indivizi, organizații sau culturi atrag sau genereazã inovația? Liberalismul și competitivitatea sunt larg recunoscute ca fiind cheile culturii inovației. Vechii greci nu erau strãini de aceste noținui: ei au fost cei care au inventat conceptele de democrației și libertate în limitele legii, au creat primul sistem monetar la scarã mare și mai erau și extrem de competitivi. Dar noul ia locul vechiului și de vreme ce asta presupune uneori pierderea anumitor valori, trebuie sã învãțãm și cum sã nu inovãm. Pentru a-și pãstra creativitatea, indivizii și societãțile axate pe inovație trebuie sã recunoascã valorile de duratã. Grecii antici țineau foarte mult la tradiție, acordând mare atenție ritualurilor religioase și practicii virtuților cetatenești. Lumea modernã are prea puțin timp pentru a reflecta asupra potențialelor distrugeri aduse de unele inovații. Dacã înnoirea permanentã din epoca contemporanã aduce pe lângã entuziasm și angoasa, am putea sã ne reîmprospãtãm perspectiva aruncând o privire pe experiențele trecutului.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GRECIA

Mesaj Scris de Admin la data de 25.01.12 8:45

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/roirea-greceasca-intemeierea-cetati

După o perioadă de generală decădere în lumea greacă, se produce un salt către o nouă organizare statală, către epoca arhaică. Din punct de vedere cronologic, aceasta debutează la sfârșitul secolului al IX-lea. Prin ce se remarcă noua etapă din istoria Greciei? Prin câteva procese deosebite. Este vorba despre reapariția organizării statale, alături de reapariția scrierii, dar și de colonizare, elemente ale formării polis-ului grecesc. Se cristalizează primele insituții politice și primele reforme.

Are loc o așa-numită renaștere greacă. Aceasta nu este însă unitară și se produde pe parcursul unui secol. Oikoi, comunitățile rurale, se dezvoltă demografic, iar economic vorbind pe lângă ocupațiile agrare mai menționăm și creșterea animalelor sau olăritul. Ca observație socială se întrevăd diferențe între grupurile care ocupă un anume teritoriu, ceea ce conduce la conturarea unor elite, cu funcții administrative, militare sau judiciare. Există de acum și centre în jurul cărora gravitează viața comunității. Se valorifică vechile locuri miceniene, care devin leagăn de legendă.

În epoca arhaică putem vorbi de două tipuri principale de stat. Unul din ele este statul-ethne (Elida, Thessalia, Epir), după conceptual de ethnos-popor, iar al doilea statul-polis (Athena, Sparta, Theba, Megara, Chalcis). Polisul presupune un nucleu urban, orașul (asty), cu clădiri administrative și edificii de cult, plus piața publică (agora) unde au loc activitățile comerciale și dezbaterile, și teritoriul rural care alimentează orașul (chora). Procesul prin care se formează o astfel de comunitate, descris de către Aristotel, se numește synoicism, acre se reduce de fapt la unificarea mai multor comunități rurale. Nu este însă un process liniar, pentru că uneori avem de-a face cu acțiuni de cucerire și evoluții interne (Sparta) sau cu o integrare a unor zone într-un teritoriu deja stability. Zona civilizației este delimitată de sanctuare, fie de interior, fie de margine. În acest sens, lăcașuri miceniene vechi vor constitui reperele noilor cetăți.

Alceu din Mitilene spune ceva relevant pentru definirea cetății: “Nu pietrele, nici lemnul de pe acoperiș, nici arta tâmplarilor nu fondează cetatea – ci pretutindeni unde se regăsesc oameni care-și asigură exsitența și securitatea lor, acolo se regasesc zidurile, acolo se află cetatea”. Ideea de bine al comunității ca fundament al cetății apre și mai târziu, într-un discurs atribuit de Tucidide lui Pericle. Comunitatea de oameni este importantă, definită nu atât politic sau geographic, cât mai ales ca mod de funcționare. Primele decrete consfintesc faptul că deciziile au fost luate pentru că așa a dorit cetatea. A fi cetățean înseamnă mai multe lucruri: participare la viața politică, proprietatea de pământ, implicarea pe plan religios și militar. Lotul de pământ permitea procurarea de echipament militar. Pe lângă colaborarea militară, care se organizează în infanteria greu înarmată din secolul al VII-lea, cetăteanul mai contribuie și la nivel de discurs politic, principiu al unei comunități solidare. Tot un mod de a înfățișa coerența cetății îl reprezintă participarea comună și egală a elitelor militare la actele sacrificial. În Iliada sunt prezentate mai multe scene de banchet, la care participă toți oștenii.

Ca forme de organizare statală, mai intâi avem regalitatea, apoi oligarhia, adică guvernarea unor familii strâns legate între ele (aristocrația attică, euboică, argiană, corinthică). Oligarhia se baza fie pe renume, fie pe o constituție, fie pe o împărțire cenzitară. Oligarhia se manifestă prin trei instituții: consiliile, adunările de cetățeni și magistrații (care nu au de regulă responsabilitatea actelor săvârșite).

Statul reapare simultan cu ceea ce s-a numit “roirea grecilor”, adică fenomenul migrării, colonizării și întemeierii de noi cetăți. Înainte s-a crezut că ar fi vorba de o nevoie de piețe de desfacere pentru surplusul de produse din metropole. Lucrurile nu stau chiar așa. Gradul de comercializare din colonii nu este chiar atât de ridicat. În plus, în unele metropole sunt tulburări de ordin politic și social, din cauza lipsei de pământ sau a diminuării statutului de cetățean. Colonizarea coincide cu perioada definitivării statelor de tip polis (secolele VIII-VI), ba mai mult, Eretria colonizează în faza de organizare a spațiului civic. Deci, colonizarea este parte a constituirii polisului grecesc.

Cetățile întemeiate sunt fie de tip agrar (apoikii), fie de tip commercial (emporii), fie de tip pirateresc (ca cetatea de la Lipari). Este oricum rezultatul unei decizii colective. Comparativ cu colonizarea moderna, individualist, colonizarea greacă reprezintă un fenomen colectiv, iar zonele preferate sunt cele slab populate, evitându-se regiunile cu istorie. De aceea, în nordul Africii fondează o singură cetate – Cyrene. Comandantul desemnat de cetate (oikistes) pleacă împreună cu coloniștii purtând cu sine pământ din cetatea-mamă și focul din vatra sacră a metropolei, după ce consultă oracolul din Delphi. Se trasează orașul, se construiesc edificiile de cult, se întemeiază cultele fondatoare, se parcelează teritoriul agrar, se trag la sorți loturile (Kleroi). O asemenea întreprindere era relative dificilă, mai ales că unii greci refuzau să părăsească cetatea-mamă, cum este cazul celor plecați din Cirene, plecati din Thera și amenințați cu pedeapsa capital în cazul refuzului.

Herodot, Tucidide, Polybios, Diodor sau Strabon menționează legătura speciala dintre metropolă și colonie, care este în primul rând religioasă (același pantheon, aceleași culte), apoi culturală (același dialect), comercială, politică. Există o oarecare subordonare politică, sub forma protectoratului din partea metropolei și a obligației coloniei de a apela la ajutorul cetății-mamă în caz de nevoie. Să vedem acum care au fost cele mai importante puncte stabilite de greci, cu precizarea că direcțiile de colonizare au fost în principiu trei: spre Mediterana central și vestică, apoi spre sud și spre nord-nord-vest. Metropole prolific au fost: Chalcis (coloniile Mende, Torone în Pen,. Chalcidică, Metone în Macedonia, Cumae, Naxos în vest), Corinth ( coloniile Potideea în nord, Siracuza în vest, Apollonia Illirică, Anactrion, Ambracia, Leucade în marea Ionică), Milet (coloniile Cizic, Sinope, Histria, Olbia, Odessos, Apollonia în Pont, Ponticapaion, Teodosia în Pen. Crimeea, Phoceea (coloniile Massalia, Emporion, Mainake în vest), Megara (coloniile Chalcedonia, Heracleea Pontică, Mesembria). Sparta are o singură colonie, Tarentul, iar Athena întemeiază abia în secolul al V-lea colonii militare (cleruchii). Coloniile pot fonda și ele alte colonii (Sinope este metropolă pentru Trapezunt, Corcyra pentru Epidamos etc.). Uneori coloniștii provin din mai multe cetăți, cum este cazul Naucratis.

Este deci vorba despre un proces complex, care include și relațiile cu localnicii, cu care grecii se pot și înrudi. Inflența grecească asupra mediului colonizat este incontestabilă și explicabilă: grecii ajung acolo deja cu un bagaj instituțional consistent și o tradiție bine închegată.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GRECIA

Mesaj Scris de Admin la data de 18.01.12 10:51

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/inceputurile-greciei-antice

Existența istoricã a grecilor se remarcã în primul rând prin elaborarea unei formule de organizare politicã proprie, precum și forța de iradiere culturalã. Centrele politico-socilae sunt de sine-stãtãtoare, fie cã este vorba despre cetãțile palațiale cretane, fortãrețele miceniene sau polisurile grecești. Nu poate fi vorba despre o formulã unitarã de stat teritorial, în ciuda alianțelor aspectul individual primeazã. Termenul de ”greci” are conotații lingvistice, nu politice. Importantã pentru grecitate este și definirea cetãțeanului, ca parte dintr-un tot colectiv, participant la viața politicã, militarã și religioasã.

La un moment dat istoria Greciei începea de la Homer. Aceasta este împinã înainte prin inițiativele lui Schliemann, care în 1870 dezvãluie Troia, continuând apoi sãpãturile la Micene. Cercetarea ulterioarã a lui Dörpfeld, Blegen sau Evans conduc la apariția unui nou orizont istoric, cel al lumii egeene și civlizației bronzului din spațiul grecesc. Datarea s-a putut realiza prin compararea dovezilor arheologice din teritoriul cretan și micenian cu cele egiptene, de cãtre Flinders Petrie, în 1880, prin care se evidențiazã corespondența cronologicã a vaselor miceniene din oaza Fayum cu documentele datate din vremea Regatului Nou Egiptean (Amenophis al III-lea, Ramses al VI-lea, anii 1400-1050 a.Hr.). din 1953, odatã cu descifrarea scrierii silabice, linearul B, întrebuințate de cãtre micenieni, prezența grecilor la sud de Balcani este împinsã în mileniul al II-lea a.Hr. Epoca bronzului se împarte în trei perioada: timpuriu (3000-2000/1900 a.Hr., mijlociu (2000/1900-1600 a.Hr.) și târziu (1600-sec. al XII-lea a.Hr.). ultimel douã perioade sunt cele în care se dezvoltã civilizațiile palațiale (minoicã în Creta, helladicã în Grecia continentala, cicladicã în Egeea).

Trecerea la epoca fierului este marcatã de secolele obscure, care alcãtuiesc epoca geometricã sau homericã (XII-IX), urmate de epoca arhaicã (VIII-VI) și cea clasicã (îndeosebi secolul al V-lea a.Hr.). în secolul IV lumea greceascã este supusã unor frãmântãri, pentru ca odatã cu înfrângerea de cãtre macedoneni la Cheroneea sã intre în faza elenisticã. O primã dezvoltarea poate fi atribuitã neoliticului, asociat cu o creștere demografica, un grad mai mare de ocupare teritorialã, o mai bogatã activitate meșteșugãreasca. S-a emis ipoteza unor deplasãri de populație dinspre teritoriile microasiatice, datã fiind cunoașterea meșteșugurilor șlefuirii și perforãrii pietrei, precum și a cerealelor care se cultivã în Orient. Pe de altã parte însã, neoliticul din Thessalia și Peloponez prezintã aspecte de dezvoltare localã. În aceastã epocã se intensificã navigația în Egeea, au loc instalãri de populație în insule, apar schimburile la distanțã. Totodatã apar și ierarhiile sociale, atestate prin descoperirile de la Dimini și Sesklo, unde clãdirile de tip ”megaron” dovedesc existența unei elite locale.

În ceea ce privește epoca bronzului, nu avem de-a face cu o dezvoltare uniformã, în prima parte înflorește civilizația în insule, apoi o dezvoltare în Creta, pentru ca în cele din urmã sã o ia înainte comunitãțile miceniene din Grecia de sud. Sunt atestate locuințele de mari dimensiuni (casele cu coridor), atestate la Lerna, Theba sau Messenia, se accentueazã stratificarea socialã, dupã cum o dovedește inventarul funerar (la Phaistos de pildã s-au descoperit multe arme și podoabe), se specializeazã meșteșugurile și sistemul de organizare. Sistemul palațial este notabil, definit prin gravitarea unor comunitãți în jurul unui centru de putere. O problemã greu de disecat în aceastã perioadã o reprezintã cea a ultimei etape de indo-europenizare, trasarea direcțiilor de mișcare și a etapelor invaziilor fiind anevoioasã. Lingvistic se constatã cã începând cu mileniul al XV-lea vorbitorii de graiuri grecești sunt deja stabiliți în Peloponez, adicã purtãtorii civilizației miceniene. Ceea ce se poate constata arheologic este prezența unor nivele de distrugere la finele bronzului timpuriu, dar introducerea de noi tehnici de prelucrare a metalelor, a unor construcții cu absidã, a tumulilor, a noi forme ceramcie, nu poate fi încadratã intr-un tablou coerent spațio-temporal. Cel mai probabil înainte de dezvolatrea poleis-urilor au existat mai multe sensuri de deplasare de populație. A fost un sens dinspre Asia Micã, au fost dupã aceea contacte ale insulelor, a fost un sens dinspre Grecia continentalã. Rezultatul complexului proces este o relativã omogenizare a ariei dintre sudul Peninsulei Balcanice, bazinul egeean și coasta vesticã a Asiei Mici, resimțitã mai ales lingvistic prin existenta mai multor dialecte ale unei singure limbi, cea greceasca: dialectele ionic (Attica, Eubeea, Ciclade, Chios), eolic ((Thessalia, Beoția, Lesbos), doric (Argolida, Creta, Rhodos, Kos), greaca de nord-vest (Peloponez, Focida, Etolia).

Civilizatia palatiala


Sã vedem acum câteva trãsãturi ale epocii palațiale. In Creta (anii 2000-1450 a.Hr.) palatul reprezintã punctul de coordonare și decizie politico-religioasã. Palate au fost dezgropate la Cnossos, Mallia, Haghia-Triada, Phaistos, Zagros. Cel mai de seamã se pare cã a fost Cnossos. Prosperitatea se întrevede din ceramica finã și policromã, metalurgia bronzului, lucrãrile edilitare precum depozitele i hambarele, sistemele de scriere (hieroglifele și linearul A). Ierarhia socialã reiese din existenta mormintelor familiale, completate de complexele sepulcrale individuale, în care se folosește ritul înhumației. Realțiile cu Orientul și Egeea sunt destul de numeroase, cretanii apãrând menționați la Ugarit și Mari, iar în documentele egiptene sunt denumiți keftai. În perioada despre care vorbim dezvoltarea Greciei continentale nu se comparã cu cea din Creta. Notabilã este cetatea Orchomenos totuși, unde avem ceramica monocromã minyanã. Creta deține monopolul comercial cu Orinetul în domeniul ceramicii (stilul Kamares). Remarcabile sunt și sanctuarele pe înãlțimi (la Kato-Symni de pildã, dedicat lui Hermes și Afroditei).

Care este rolul palatului cretan? Si Orientul cunoaște un sistem palațial centralizat, dar sunt și state în care controlul regal în teritoriu este unul lax, regele mulțumindu-se doar cu plata de impozite. Rolul de loc de depozitare deținut de palatul cretan a indus ideea cã situația ar fi similarã statului orinetal centralizat, dar arheologic s-au documentat palate precum cele de la Haghia-Triada sau Mallia, care funcționeazã mai mult sau mai puțin independent. Mai mult, în cea de-a doua perioada palațialã apar cartierele meșteșugãrești, care restrâng spațiile de depozitare. Pe plan religios, nu existã o singurã divinitate asociatã puterii regale, dacã la Cnossos îl avem pe Zeus, la Kato-Zagros îl avem pe Poseidon. În ceea ce privește puterea maritimã (thalassocrația de care vorbea Tucydides) nu avem indicii despre o hegemonie politicã sau metode de control economic așa cum le-a avut Athena în Liga dello-atticã. Rolul comercial al insulei și prosperitatea sa economicã sunt de necontestat, dar comparația cu situația atenienilor în secolul al V-lea a.Hr. este exageratã. Dupã faza de distrugere, centrul de greutate se mutã de la Cnossos la Kydonia, dar per ansamblu civilizația decade.

Cât despre civilizația micenianã, aceasta o integreazã în continuare pe cea cretanã, dar și în Grecia continentalã se constatã continuitate între bronzul timpuriu și cel târziu. Într-o primã fazã (pânã în secolul al XV-lea a.Hr.) are loc sinteza cu elemente locale și alcãtuirea unei grupãri de aristocrați rãzboinici, în faza a doua este maxima dezvolatare (1450-1370 a.Hr.), dupã care urmeazã declinul (secolele XII-XI a.Hr.). comunitãțile din Peloponez vor evolua în așezãri proto-urbane cu centrul reprezentat de palatele de mari dimensiuni (ciclopice). Deosebirea fațã de cele cretane constã în sistemul de fortificații, relevat la Mycene, Tirynth, Pylos, care denotã o societate rãzboinicã. Regele este principala autoritate politicã și militarã, apãrând în textele miceniene drept wa-na-ka, este stãpânul oamenilor și teritoriilor pe care producãtorii, da-mo, îl lucreazã plãtind centrului o parte din venituri. Tãblițele în linear B amintesc și de te-re-ta, o categorie socialã aristocraticã, sub rege. Proprietarul nominal al pãmânturilor este regele, cel care controleazã și domeniul militar. În texte luptãtorii de elitã sunt numiți e-ge-ta. Așadar avem de-a face cu o ierarhie dublã: una militarã și una economicã.

În urma extinderii politico-militare a civilizației aheene în bazinul egeean are loc o sintezã religioasã între elementele continentale și cele insulare, dupã cum se observã în sanctuarele de la Phylakopi sau Keos. Sunt atestate divinitãți din panteonul grec tradițional, precum și vechi culte de sorginte cretana (Zeus-copil, Potnia – zeita fiarelor). Rolul important al divinitãților feminine este înlocuit în mare mãsurã de suveranitatea rãzboinicã masculina. Ce raporturi existau între centre? Este dificil de vorbit despre subordonare, dar probabilitatea, de pildã, a unei campanii de anvergurã la Troia, care sã adune mai multe cetãți, nu este exclusã. Bogata civilizație micenianã își va extinde controlul asupra Cretei, dar la rândul sãu va intra în colaps. Dispar piramida cu vârful în acel wa-na-ka, dispare scrisul, ultimele tãblițe fiind redactate la Pylos în prima jumãtate a secolului al XIII-lea, la Tirynth prin 1180, iar la Mycene tot prin secolul al XIII-lea.

Harta distrugerilor nu este coerentã, avem de-a face cu o mișcare dezordonatã de populații care caracterizeazã tot bazinul est-mediteraneean și se întinde pe câteva secole. Se mai adaugã și transferul de populație greacã spre insule și Asia Micã, schimbãri climatice, modificarea raporturilor de forțe, multã vreme în favoarea aheilor, prãbușirea demograficã. Intrãm în epoca obscurã.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GRECIA

Mesaj Scris de Admin la data de 17.01.12 9:59

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/romani-vs-macedoneni-batalia-pydna
Pydna este un port grecesc la Marea Egee, la nord de muntele sfânt
Olimp, într-o regiune denumitã Pieria. La începutul secolului al V-lea
a.Hr., când Alexandru I Philohellenos (498-58) este rege al
Macedoniei, Pieria este parte a regatului și orașul, deși independent,
îl recunoaște drept conducãtor.

În 432 a.Hr., atenienii asediazã orașul, dar pentru cã aveau nevoie de
soldați la asediul mai important de la Potidaea, ajung la o înțelegere
cu regele macedonean Perdiccas al II-lea, un fiu al lui Alexandru.
Tucidide, care ne informeazã cu privire la acest asediu, nu oferã
detalii, dar faptul cã este încheiat un tratat sugereazã cã atenienii
au niște cerinte pe care Perdiccas le recunoaște. Este posibil ca o
facțiune greacã din oraș sã fi solicitat odatã protecție Atenei, dar
facțiunea pro-macedoneanã sã fi fost mai puternica. Facțiuni similare,
una care valorizeazã originea greacã și una care preferã cooperarea cu
populația autohtonã, sunt cunoscute din alte colonii grecești și cu
siguranțã ca au fost caracterisitice și pentru Pydna.

În 410/409, orașul se revoltã împotriva regelui Archelaus, fiul lui
Perdiccas, care primește ajutor de la comandantul atenian Theramenes
când asediazã orașul. În cele din urmã macedoneanul acapareaza Pydna
fãrã ajutor de la aliatul sãu. Diodor din Sicilia spune cã a ordonat
localnicilor sã-și abandoneze locuințele și sã reconstruiascã orașul
la 4 km. de coastã. Orașul și portul vechi sunt controlate de
macedoneni, dar orașul grec propriu-zis își pãstreazã independența
pânã când este cucerit de comandantul atenian Timotheus în timpul
crizei de succesiune care destabilizeazã pentru scurt timp Macedonia
în 360. Noul rege, Filip al II-lea, cu toate acestea cucerește
definitiv Pydna in 357. Orașul avea sã aparținã Macedoniei pânã în
antichitatea târzie.

Dupa moartea lui Alexandru cel Mare în 323, regina-mamã Olympia se
refugiazã în Pydna împreunã cu soția lui Alexandru, Roxana, și copilul
lui Alexandru. Aici este asediatã de Cassandros în 316, iar când se
predã, este numaidecât executatã, la fel ca nora și nepotul ei.

Pydna este din nou scena unor evenimente importnate în 168 a.Hr.,
când comandantul roman Lucius Aemilius Paullus îl învinge pe regele
macedonean Perseus, ceea ce înseamna pierderea independenței vechiului
regat. Pydna sufera grav în moemntul ocupãrii de cãtre romani. Orașul,
din fericire, iși revine, urmând sã aparțina provinciei Macedonia.

Relatarea bãtãliei, care are loc pe 22 iunie 168, o regãsim la Titus
Livius, care se folosește de Polybios din Megalopolis, contemporan cu
evenimentele și care scrie o istorie a lumii, parțial recuperata.
Acesta ne povestește cã lângã tabere curgea un râu de unde ambele
armate își iau apa. În toatã liniștea de atunci, lipsitã de orice
provocare, un catâr scapã la 3 dupã-amiaza și trece râul la inamic.
Trei soldați îl fugãresc. Doi traci scot animalul din apa, dar sunt
acostați de romanii care ucid pe unul din ei și recaptureazã catârul.
Pe malul inamic se aflã 800 de traci. O parte din aceștia, vãzând cele
întâmplate, trec râul în cãutarea ucigașilor camaradului lor. Un
contingent aliat roman, paelignienii, suferã pierderi. Regele Perseu
ordonã armatei sã se pregãteascã.

Oamenii sunt impresionați de hotãrârea de care dã dovadã, de reputația
acumulatã, de puterea sa în ciuda vârstei înaintate. Intervalul dintre
caetrati (infanterie ușoarã) și diviziuile falangei este umplut de
legiune, așadar linia inamicã este întreruptã. Lucius Albinus, fost
consul, comandã legiunii a doua sã atace falanga. Pe flacul drept,
unde începe mãcelul, aproape de râu, el aduce elefanții și trupele
aliate. Aici macedonenii cedeazã prima oarã. Elefanții macedonenilor
se dovedesc complet inutili, romanii respingând aripa stângã. A doua
legiune rupe falanga. Cea mai probabilã explicație a victoriei este
aceea cã mai multe detașamente separate se perindã pe teren, care mai
întâi zguduie un pic falanga pentru ca mai apoi sã o rupã de tot.
Atâta vreme cât falanga se menținea compactã era puternicã, dar prin
atacul sãu în mai multe puncte oamenii devin dezorientați și își
învârtesc sulițele care încotro. Corpurile de armatã mici atacã des
pentru a disloca linia, iar oriunde se creeazã goluri romanii
înainteazã.

Infanteria este mãcelãritã peste tot, doar cei care aruncã armele mai
au șanse sã scape. Cavaleria, pe de altã parte, este capabilã sã se
retragã fãrã pierderi. Perseus se îndreaptã spre Pella, urmat de
regele trac Cotyso și de odrisi. Restul cavaleriei este și el
nevãtãmat, din cauza interpunerii infanteriei nimicite. Falanga este
copleșitã din toate pãrțile, dar nici cei care fug nu au o soartã mai
bunã, fiind ori omorâți în timp ce înotau de cãtre arcașii din
corãbiile romane sau cãlcați în picioare de catre elefanți. Niciodatã
nu au fost uciși atâia macedoneni într-o bãtãlie (cam 20.000). 6000
care fug la Pydna cad în mâinile inamice, alți 5000 sunt înrobiți.
Conform lui Livius, evident exagerat, doar 100 de romani mor în luptã.
Chiar dacã bãtãlia nu pune capãt celui de-al treilea rãzboi
macedonean, cu siguranțã atinge grav puterea Macedoniei. La scurt timp
dupã bãtãlie, Perseus i se predã lui Paulus și este luat prizonier la
Roma. Macedonia înceteazã practic sã mai ființeze ca stat independent
și devinde regat clientelar. Este victoria legiunii romane asupra
falangei macedonene.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GRECIA

Mesaj Scris de Admin la data de 15.01.12 14:11

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cei-mai-influenti-greci-antichitate

Impactul Greciei Antice asupra culturii europene este de netãgãduit, iar moștenirea sa culturalã este una din cele mai bogate, variind de la literatura, arhitecturã, jocuri olimpice, științã, pânã la matematicã și politicã. Iatã doar câțiva dintre cei mai memorabili greci care au avut ceva de oferit omenirii…

Alexandru cel Mare. Nãscut la Pella în 356 a. Hr., Alexandru îl are ca tuture pe Aristotel pãnã la vârsta de 16 ani. La 30 de ani este fãuritorul unuia dintre cele mai vaste imperii din lumea anticã, care se întinde la Marea Ionianã la Himalaya. Rãmâne neînvins în bãtãlie și este considerat unul dintre cei mai mari comandanți din istorie. Alexandru îi urmeazã la tron tatãlui sãu în 336 a.Hr., dupã ce acesta este asasinat. Ca general continua expansiunea începutã de Filip. In 334 a.Hr. invadeazã Asia Micã aflatã sub control person și întreprinde o serie de campanii care se întind pe 10 ani. Alexandru nimicește puterea persona în mai multe rânduri, notabile fiind luptele de la Issos și Gaugamela. Ulterior îl rãstoarnã pe Darius al III-lea și cucerește întregul Imperiul Persan. La momentul respective imperiul se întinde de la Marea Adriaticã la Indus.

Urmãrind sã ajungã la capãtul lumii, invadeazã India în 326, dar este forțat sã comande retragerea trupelor. Moare în Babylon în 323, fãrã a duce la bun sfârșit campanile plãnuite care ar fi început cu o incursiune în Arabia. În anii de dupã moartea sa rãzboaiele civile scindeazã imperiul în mai multe state cârmuite de diadohi. Moștenirea lui Alexandru include difuziunea culturalã pe care au presupus-o cuceririle sale. Fondeazã cam 20 de orașe care îi poartã numele, cel mai important fiind Alexandria Egiptului. Plasarea de coloniști greci și rãspândirea culturii grecești în est rezultã în civilizația elenisticã, ale cãrei aspect încã mai persist în tradiții bizantine de secol 15. Alexandru devine un personaj legendary în genul lui Ahile, figurând adesea în istoria și mitologia greacã.

Socrate. Creditat drept unul dintre fondatorii filozofiei vestice, este o figurã enigmaticã cunoscutã mai ales prin scrierile elevilor sãu Platon și Xenofon, precum și comediile lui Aristofan. Prin portretul pe care i-l face Platon, Socrate capãtã un renume în domeniul eticii și tot el dã numele conceptelor de ironie socraticã și metodã socraticã. Ultima reprezintã un instrument foarte uzitat în dezbateri și este un tip de pedagogie în care se pun întrebãri nu numai pentru a atrage rãspunsuri, ci și pentru a încuraja analiza. Tot Socrate al lui Platon aduce contribuții în domeniul logicii și epistemologiei, iar influența ideilor sale rãmâne puternicã în cultura occidentalã, fiind perceput ca un fel de idol, maestru al filozofiei.

Homer. Autorul Iliadei este celebrat în tradiția vesticã drept cel mai mare poet epic grec. Ciclul sãu epic stã la baza canoanelor literaturii, având o influențã covârșitoare asupra istoriei literaturii. Contribuția pe plan formativ a lui Homer, în conturarea culturii grecești, este recunoscutã de majoritatea cercetãtorilor. Opera sa relevã multe trãsãturi ale grecilor din epoca arhaicã, poetul elogiind curajul, onoarea sau elocința care rãmân emblematice de 3000 de ani pentru scritori și artiști din toatã lumea.

Aristotel. Filozof multivalent, se ocupã de multe subiecte, incluzând fizica, metafizica, poezia, teatrul, muzica, logica, retorica, lingvistica, politica, etica, biologia sau zoologia. Împreunã cu Platon și Socrate, Aristotel este și el un personaj fondator al culturii occidentale. Scrierile sale creeazã pentru prima datã un sistem complex care cuprinde morala, estetica, logica și știința, politica și metafizica. Abordãrile sale privitoare la științele natural au avut efecte considerabile asupra dezvoltãrii învãțãturiii medievale și renascentiste. În zoologie afirmațiile sale capãtã valoare de adevãr abia în secolul al 19-lea. Lucrãrile sale conțin cele mai timpurii studii de logicã formalã. Gândirea teologicã și filozoficã din tradițiile islamicã și iudaicã îi datoreazã la rândul lor destul de mult, ca sã nu mai vorbim de tradiția scolasticã a bisericii catolice. Toate aspectele filozofiei sale continua sã fie obiect de studio în mediile academice. Din pãcate, doar o treime din scrierile sale s-a pãstrat.

Platon. Elev al lui Socrate și fondator al Academiei din Atena, prima instituție de învãțãmânt avansat din vest. Împreunã cu Socrate și Aristotel, este unul din pãrinții culturii occidentale. În faimoasele cuvinte al lui A.N. Whitehead: “Cea mai sigurã caracterizare a tradiției filozofice occidentale este aceea cã ea constã din niște note de subsol la filozofia lui Platon. Nu mã refer la schema sistematicã de gândire pe care învãțații au extras-o din scrierile sale. Mã refer la bogãția de idei generale care se regãsesc acolo”. Dialogurile sale sunt un instrument util în învãțarea logicii, matematicii, eticii, retoricii.

Pericle. Om de stat remarcabil, orator și general atenian în timpul epocii de aur a orașului. Influenta sa asupra societãții ateniene este atât de proeminentã încât istoricul Tucidide îl declarã “primul cetãțean al Atenei”. Pericle transformã Liga de la Delos într-un veritabil imperiu atenian și este commandant în primii doi ani ai rãzboiului peloponeziac. Periada dintre 461 și 429 a.Hr. este cunoscutã și drept epoca lui Pericle, deși perioada respective poate include vremuir mai timpurii, ca de pildã rãzboaiele Greco-persane. Pericle a susținut artele și literature, motiv pentru care Atena se afirmã ca central cultural și educațional al lumii antice. Elaboreazã un proiect ambițios care genereazã majoritatea structurilor de pe Acropole. Proiectul înfrumusețeazã orașul, îi expune Gloria, dar oferã și de muncã oamenilor. Mai mult, Pericle mizeazã atât de mult pe democrația atenianã încât unii critici l-au numit populist. Cea mai vizibilã moștenire se gãsește în operele literare și artistice ale epocii de aur, despre care un istoric grec spunea cã sunt suficiente pentru a înscrie numele Greciei în eternitate. Discursul la funeraliile celui valorizat ca idealul omului de stat devine sinonim cu chemarea la lupta pentru democrația participativã.

Pitagora. Are contribuții majore în religie și teologie în secolul al VI-lea. Adesea este apreciat drept un mathematician talentat, un mistic și om de știinta, dar cel mai cunoscut este pentru teorema omonimã. Totuși, pentru cã legenda umbrește opera sa în și mai mare mãsurã comparative cu alți filozofi presocratici, se pot spune relative puține despre învãțãturile sale. Multe dintre realizãrile sale este posibil sã fie de fapt ale colegilor sau succesorilor sãi. Se spune cã este primul care s-ar fi numit filozof, sau iubitor de filozofie,iar ideile pitagoreice au avut un impact deosebit asupra lui Platon și implicit asupra întregii culturi europene.

Arhimede. Arhimede din Syracuza a fost mathematician, fizician, inginer, inventator și astronom. Deși se cunosc puține detalii despre viața sa, este privit ca unul din principalii oameni de științã din antichitatea clasicã. Printer inovațiile sale din fizicã se numãrã principiile hidrostaticii, staticii și principiul levierului. Concepe mașinãrii precum dispositive de asediu sau pompa care îi poartã numele. Experimentele moderne au confirmat cã Arhimede a construit mașini capabile de a da foc corãbiilor folosind un sistem de oglinzi. Mathematician eminent, calculeazã aria de sub arcul de parabolã și oferã o arpoximare destul de exacta a lui pi. Definește de asemenea spirala care îî poartã numele, calculeazã formulele pentru volumele suprafețelor de revoluție și realizeazã un sistem ingenious pentru a exprima numere foarte mari. Spre deosebire de invențiile sale, scrierile matematice sunt mai puțin cunoscute în antichitate. Matematicieni din Alexandria îl citeazã , dar prima compilație serioasa apare în 530 a.Hr. sub pana lui Isidor din Milet, în vreme ce comentariile lui Eutocius din secolul al VI-lea deschid calea unui public mai numeros. O importantã descoperire se face în 1906, când se scot la ivealã opera necunoscute pânã atunci, care oferã o nouã perspective asupra rezultatelor sale matematice.

Leonida. Eroul-rege al Spartei, al 17-lea pe linia Agizilor, unul dintre fiii lui Anaxandridas al II-lea, ilustrat în mitologie sub chipul unui descendent al lui Herakles. Notabil pentru nãtãlia de la Termopile, cea mai faimoasã mișcare de rezistentã din antichitate. Povestea luptei cu soarta ne este transmisã de Herodot. Deși cifrele sunt exagerate (300 vs. 2 milioane), apar astfel în multe lucrãri vreme de secole, performanța apãrãtorile servind ca exemplu crucial de bravurã și exploatarea a condițiilor de teren. Ba mai mult, servește și ca exemplu de superioritate a unei armate de voluntari. Sacrificiul spartanilor dã naștere unei referinte culturale de necontestat.

Herodot. Istoric grec din Halicarnassus, Caria, trãiește între circa 484 și 425 a.Hr. Pãrintele istoriei este primul care adunã materialele sistematic și le analizeazã oarecum acuratețea, aranjându-le într-o formã narativã vivace. Istoriile, capodopera sa, este o documentare a cercetãrii sale, o investigare a originii rãzboaielor greco-persane care include o sumedenie de informații geografice și etnografice. Deși unele dintre relatãri nu sunt precise, el pretinde cã relateazã din ce i se spune. Despre istoric existã informații preacare.

Democrit. Nãscut în Abdera, elev al lui Leucip, care formuleazã teoria atomica. Contribuțiile sale exact sunt greu de disociat de cele al profesorului sãu. Speculațiile lor în privința atomilor se aseamãnã cât de cât cu înțelegerea structurilor în secolul al 19-lea, de aceea sunt considerați mai mult oameni de știinta decât filozofi, cu toate cã ideilor lor au rãdãcini diferite. Ignorat în Atena, ii este binecunoscut lui Aristotel. Platon în schimb îl detestã pe cel vãzut de mulți pãrintele științei moderne.

Solon. “Evaluându-l pe Solon, sursele antice se axeazã pe cât de democraticã este constituția. Dar Solon își primește extraordinara sarcinã de la nobili, care vor ca el sã elimine posibilitatea ca poziția nobililor sã fie rãsturnatã” (Stanton). Solon este om politic, legislator și poet. Este reținut mai ales datoritã eforturilor de a opri declinul politic, economic și moral în Atena arhaicã. Reformele sale eșueazã în scurt timp, și totuși i se atribuie punerea bazeolor democrației ateniene.

Fidias. Sculptor, pictor și architect din secolul al V-lea. Statuia lui Zeus din Olimpia, capodoperã a sa, era una din cele șapte minuni ale lumii antice. Fidias mai elaboreazã și statuia Atenei pe Acropole, Athena Parthenos, mai précis în interiorul Parthenonului, și statuia Athenei Promarchos, de bronz, aflatã între Parthenon și Propylaea, o poartã monumental de la intrarea în Acropole. Înainte de rãzboiul peloponeziac, Fidias este acuzat de sustragere de aur pãstrat statuia Athenei din Parthenon. Dușmanii lui Pericle gãsesc un martor fals pe nume Menon. Fidias moare în închisoare, deși Aspasia, soția lui Pericle, este achitatã de acuzații.

Thales. Filozof din Milet și unul din cei șapte înțelepți ai lumii antice. Mulți îl privesc drept primul filozof în tradiția greacã. Potrivit lui Bertrand Russell, filozofia occidentalã începe cu Thales. El a încercat sã explice fenomenele natural fãrã apelul la mitologie. În domeniul matematic, utilizeazã geometria pentru a rezolva probleme, cum ar fi calculul înãlțimii piramidelor și a distantelor corãbiilor de țãrm. Este creditat cu prima folosire a raționamentului deductiv în geometrie, derivând patru corolare din teorema omonimã. Drept urmare este salutat ca primul mathematician în toatã puterea cuvântului, primul personaj cãruia I se atribuie o descoperire matematicã. Este și primul care studiazã electricitatea.

Hippocrate. Medicul din Cos care a trait în era lui Pericle este o figurã remarcabilã în domeniul medicinii, numit pãrintele sãu în virtutea cercetãrilor întreprinse și fondãrii Scolii Hippocratice. El revoluționeazã domeniul, delimitând disciplina de altele cu care a tot fost asociatã (teurgia, filozofia) și definind-o ca pe o profesie.

listverse.com
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GRECIA

Mesaj Scris de Admin la data de 31.12.11 15:28

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9143/7/

...atunci e limpede ca suntem în preajma petrecerilor de sfârsit de an si buna dispozitie trebuie sa aiba o „locomotiva” cât mai agreabila, adica un vin bun si fara dureri de cap matinale. Oricum am vrea sa denumim petrecerea de la cumpana dintre ani, aceasta ramâne un fel de plagiat (mai mult sau mai putin anemic) al festinului dionisiac (la greci) sau bahic (la romani). Adevarul istoric ne spune ca acest zeu al vinului si fertilitatii provenea din Anatolia, iar grecii si romanii l-au primit cu bratele deschise, dedicându-i un cult mereu expus exagerarilor etilice.
Marii maestri ai picturii universale, conform temelor traditionale perpetuare si ajustate epocilor lor, nu au avut drept tema principala petrecerea. Vazuta ca un subiect minor (caci implica mai ales participarea oamenilor simpli), adunarea petrecaretilor în jurul carafelor cu vin ne uimeste atunci când devine tema predilecta pentru un pictor de mare valoare. Aceasta exceptie de la regula apartine olandezului Jan Steen (1626-1679), un maestru al epocii de aur a barocului. Acest pictor, contemporan cu Rembrandt, a fost un om plin de voiosie, un îndragostit al vietii de la tara, un atent observator al obiceiurilor familiei taranesti si un om plin de umor (spre deosebire de sobrietatea lui Rembrandt). El însusi a deschis o taverna, atât din motive financiare (vânzarea pânzelor sale mergea greu), cât si pentru a studia comportamentul petrecaretilor.
În consecinta, cele mai frumoase picturi cu petreceri rurale le întâlnim la acest artist al bunei dispozitii (cum a mai fost numit). Oamenii simpli adunati în jurul mesei cu zâmbetul pe buze, femeile aducând mâncare si vase cu vin, lautarii care-i provoaca la dans, copiii care se joaca nestânjeniti pe podele, câini si pisici care se tachineaza, totul sugereaza o veselie autentica pe care autorul ne transmite cu un talent inegalabil. Uneori este ironic, imortalizând chiar o femeie ametita care merge sontâc, sprijinita de barbati...
Marii maestri care au ignorat petrecerile populare nu au uitat însa de alaiul lui Dionisos si de prezenta pitoreasca a unui personaj care simbolizeaza magistral barbatul ametit de licoarea bahica. Acest personaj faimos este Silenius, inventat de folclorul antic grec, prezenta de marca în perioada orgiilor dionisiace. Dar cine-l dispretuieste pe cel care cam exagereaza cu licoarea etilica uita ce spune legenda: la betie, simpaticul Silenius avea darul profetiei. Poate ca asa s-a lansat zicala conform careia vinul adaposteste adevarul, deschide inimile si stimuleaza vorbaria.
Se spune ca însusi regele Midas l-a chemat la el, i-a amenajat o fântâna cu vin pentru a-i asculta previziunile. Peter Paul Rubens, ca si Jusepe de Ribera (printre altii) l-au imaginat pe Silenius ca pe un batrânel cam dolofan, aproape dezbracat, cu obrajii bucalati si rumeni în permanenta, sprijinit de alti membri ai alaiului (în special de Satyri, simboluri ale energiilor sexuale) sau pur si simplu prabusit si alinat în somnul sau etilic. Uriasul Rubens este cel care îi dedica mai multe pânze, în toate identificând duiosia cu care îl priveste marele flamand.
Nu putem sa nu observam o asemanare – vinovata sau nu – între fizionomia lui Silenius si cea a lui... Mos Craciun. Batrânul înca energic, cu plete albe, cam plinut si cu obraji rosiatici (de la ger, nu de la vin) pare o prelungire decenta a eroului grec, asa cum a aparut ea pe la începutul secolului XX. Nimeni nu a contestat aceasta asemanare fizionomica, aducatoare de buna dispozitie la zile mari.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Legendele templelor grecești

Mesaj Scris de Admin la data de 13.12.11 10:36

Legendele templelor grecești
Despre etimologia cuvântului templu, aflăm că în greaca veche ναός (NAOS) se traduce prin “locuință”; în limba latină este templum. Templul a fost un edificiu sacru în care se oficia serviciul religios, închinat zeului ce era divinizat și adorat de anumite popoare antice, printre care și grecii.

La început, sacrificiile și ritualurile în cinstea zeilor aveau loc în afara templului. Templul putea reprezenta și un depozit votiv.P ână prin secolul al IX-lea î.Hr. grecii construiau temple din cărămizi suprapuse din lut, apoi, odată pătrunse în arta elenă, ordinele dorice, corintice și ionice au revoluționat arhitectura greacă.

Sanctuarul reprezintă partea sacră a templului, fiind cunoscut și sub numele de altar; el interzis profanilor.Sanctuarul este un loc de cult; în limba greacă fiind numit naos sau sanctuarium în latină.

O să începem cu templul zeiței Aphaia/Ἀφαία construit special pentru această divinitate, aflat în Attica, pe insula Aegina, la 30 de km de Atena. Sub hegemonia ateniană, zeița Aphaia a fost identificată cu Pallas Atena, Artemis sau Britomartis.

Templul a fost construit în secolul al VI-lea î.Hr. pe locul unui alt templu vechi, care a fost distrus la sfârșitul aceluiași secol, rămășițele fiind îngropate în pământ pentru conservare. Pausanias a fost cel care a menționat pentru prima dată în operele sale despre templul zeiței Aphaia, în secolul al II-lea d.Hr. Sanctuarul dedicat zeiței Aphaia a fost ridicat în vârful unei coline de aproximativ 160 m, în partea de Nord-Est a insulei Aegina .

Templul de la Didyma/Δίδυμαa fost un templu ionian închinat zeului Apollo, situat în orașul din zilele noastre numit Didim, în Vestul Turciei, pe coasta mării Egee. În vechea Ionie a fost întrecut ca mărime și splendoare doar de templul Heraion de pe insula Samos și templul Artemisei din Efes. În prezent, acest templu se află printre cele mai bine conservate temple din perioada antică, fiind vizitat de zeci de mii de turiști anual. Templul a fost construit în jurul anului 300 î.Hr. pe locul unui alt templu vechi, de secolul VI i.Hr. numit se pare Didymaion, fiind înconjurat de două șiruri de coloane, care pornesc ca două aripi spre dreapta și stânga lui. Aceste coloane înconjurau o cameră sacră, ce adăpostea statuia marelui zeu Apollo. Coloanele sunt în stilul ionic și au 19.5 m înălțime, înfățișându-ne grandoarea pe care acest templu sfânt o avea acum mai bine de două mii de ani. Pausanias de asemenea a vizitat templul, iar Pliniu cel Bătrân a scris despre el.

Un alt templu al lui Apollo se află la Delphi (sau Delfi), fiind localizat în partea centrală a Greciei, la nord de Golful Corintului. Numele de Delphois/δελφύς-delphusînseamnă “uter” și reprezintă un vechi epitet al Mamei Mari (Terra Mater) sau Gaia ce simbolizează femininul pământ.

În această locație se află un întreg complex spiritual; originile acestui complex fiind pre-elene (pelasge). Mnaseas din Patras, discipolul lui Eratosthene, ne spune că locuitorii din Delphi erau de naționalitate Hiperborei (fragment făcând parte din Istoria grecilor III pag. 153 frag. 24.) Clearch din Soli, discipolul lui Aristotel, ne spune că Leto (Latona), după ce a născut pe Apollo și Artemis (Diana) a venit la Delphi. (Istoria grecilor, Ed. Dodot II pag. 318, frag. 46) Locuitorii din Delphi adresau în fiecare an rugăciuni lui Apolo, că zeul să vină în timpul verii de la hiperborei la ei. (Prefer, Griech Myth I 1854 pag. 157-158).

O altă legendă ne spune că Apollo, dorind să se răzbune pe odiosul Python pentru răul pricinuit de acesta mamei sale Leto, îl caută pe Python, îl găsește, urmând apoi să-l ucide cu săgețile lui care nu ratau niciodată ținta. Apoi Apollo îngropă cadavrul lui Python în locul unde se află orașul sfânt Delfi, punând acolo temelia unui altar și al unui oracol, pentru a profeți oamenilor dorințele tatălui său, Zeus. Cum zări pe mare niște marinari cretani, Apollo se duse pe vasul acestora însărcinându-i pe marinari să aibe grijă de oracolul din Delfi. Despre aceștia se spune că au fost primii preoți ai oracolului.

Un alt mare templu dedicat zeului Apollo se afla în Arcadia, la Bassae, fiind cunoscut și sub numele de “Templu lui Apollo Epicurius”. Data construcției lui se situează la jumătatea secolului 5 î.Hr. Templu a fost dedicat lui Apollo Epikourios (Apollo Ajutătorul) și a fost construit de arhitectul Iktinos. Pausanias a menționat acest templu în scrierile sale. În prezent face parte din patrimoniul mondial UNESCO.

Templul lui Zeus din Olympiase afla în partea de Vest a Peloponezului, în regiunea unde aveau loc jocurile olimpice în perioada clasică, comparabile cu jocurile Pițiene ținute la Delphi. Aici se afla o statuie imensă ce reprezenta pe Zeus, construită din fildeș și aur și făcând parte din Cele Șapte Minuni ale Lumii, operă a marelui meșter Phidias. Se spune că statuia a fost găzduită la început în atelierul lui Phidias unde a fost creată, urmând ca acel atelier să fie transformat în templu.

Săpăturile din jurul templului efectuate de către arheologii germani la sfârșitul secolului XIX au ajutat și la descoperirea statuii lui Hermes de Praxiteles și a stadionului, unde se desfășurau întrecerile sportive. Acest sit a fost înscris în 1989 pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

Templul zeiței dragostei Afrodita(Venus la romani) se află în orașul antic Aphrodisias, în Asia Minor (Vestul Turciei de azi). Marele Templu Olimpian (Olympieion) al lui Zeus (Ναός του Ολυμπίου Διός) se află în centrul orașului Atena. Construcția acestui templu începe în secolul al VI-lea î.Hr. În timpul tiraniei ateniene, fiind terminat în timpul împăratului roman Adrian, în secolul al II-lea d.Hr. Durata lui nu a fost foarte mare, în următorul secol fiind distrus de o invazie barbară, lăsând în urmă doar ruine. Templul este localizat la aproximativ 500 m Sud-Est de Acropolis fiind construit în stilul corintic.

Un alt mare templu al antichității a fost dedicate zeiței Artemis (Diana la romani, Artume la etrusci, probabil Bendis la traci). Aceasta era sora zeului Apollo. Templul zeiței se numea Artemision, (latină Artemisium), și se află în faimosul oraș Efes din Vestul Turciei, la 50 km sud de orașul Izmir. Templu a fost ridicat în anul 550 î.Hr, perioadă când orașul Efes se afla sub Imperiul Ahemenid, făcând parte din Cele Șapte Minuni ale Lumii.

Se spune că durata construcției a fost de 120 de ani. Clădirea avea 51 m lățime și 105 m lungime. Acoperișul era susținut de 127 coloane, fiecare măsurând 18 m înălțime. În interiorul acestui templu se afla statuia zeiței Artemis, înaltă de 2 m, fiind acoperită cu aur masiv și argint. Philon, un mare architect atenian, a spus despre templu:


Am văzut zidurile din Babilon, am văzut grădinile din Semiramis, am văzut statuia lui Zeus din Olimp, Colosul din Rodos, piramidele. Dar când am văzut templul din Efes, celelalte minuni au dispărut ca în ceață."
La 22 iulie 356 i.Hr., templul a ars într-un incendiu. Se spune că un om numit Herostratus a aprins focul, urmând a-și pierde viața în incendiu. Istoria acestui om este una din cele mai dramatice și pline de învățături din antichitate. El nu se deosebea prin nimic de semenii săi, însă în dorința de a se menține în conștiința oamenilor și în istorie, comite această crimă. De aici a luat naștere expresia "Slavă lui Herostrate". O legendă ne spune că în noaptea în care templul a ars, s-a născut Alexandru cel Mare, iar Artemis a fost prea ocupată cu nașterea lui și nu a avut grijă de templu. În 356 templul a fost reconstruit de către cetățenii orașului Efes, dar a fost dărmat odată cu apariția creștinismului.

Ne întoarcem din nou în Atena unde avem templul Atenei Nike, aflat pe Acropolis, fiind cel mai vechi templu ionic de pe Acropolis. Templul zeiței se află la în partea dreaptă depropylaea, intrarea sacră în Acropolis. Acest edificiu religios mai purta numele și de “Templul victoriei neînaripate”. Construcția templului a fost finalizată în 410 î.Hr., și avea ca scop comemorarea victoriei grecilor asupra perșilor, fiind decorat cu ilustrații ce reprezentau scene de luptă de la războaiele medice. În vremurile de demult, atenienii aduceau omagii “fără aripi” zeiței Atena Nike astfel încât zeița să nu poată zbura dintre ei.

Hefaistos (Ἥφαιστος Hephaistos), la romani Vulcan, era zeul metalurgiei și simboliza focul din cuptoarele în care se confecționau arme și unelte, dar și focul din vetrele oamenilor, necesar preparării hranei. Hefaistos era protectorul fierarilor. Templul lui, numit Hephaisteion (Ηφαιστείον) sau Theseion (Θησείον), se află în partea de Nord-Vest față de Agora din Atena. A fost construit în stilul Doric, în perioada 449-415 î.Hr. Fiind inaugurat oficial în 416 sau 415 î.Hr. Nu se cunoaște numele arhitectului, dar putem spune despre acest templu că a fost construit din marmură masivă și bucăți de calcar. Dimensiunile templului sunt de 13,708 m (nord spre sud) și 31,776 m (Est spre Vest). Edificiul conține șase coloane scurte în partea de Est și Vest și treisprezece coloane lungi în partea de nord și sud, c ele patru coloane din colț fiind numărate de două ori.

Hera (Juno la romani) avea și ea un sanctuar, în Corint, numit “Heraion de Perachora”. Acest sanctuar se află în golful Corint, la capătul peninsulei Perachora. O legendă relatată de Euripide ne spune că Medeea și-a îngropat copii uciși la sanctuarul Hera Akraia, apoi a părăsit Corintul. Strabo, în primul secol d.Hr., scria că aici se află și un oracol asociat cu acest sanctuar.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

În Sparta antică homosexualitatea era obligatorie!

Mesaj Scris de Admin la data de 28.11.11 9:09

În Sparta antică homosexualitatea era obligatorie!

Subiect tabu în cercurile academice pânã în secolul al XX-lea, homosexualitatea în lumea anticã este departe de a fi clarificatã. Nu se poate afirma cu certitudine dacã a fost o practicã curentã în antichitate sau dacã este vorba doar despre o interpretare greșitã a surselor.

Puține aspecte ale societãții antice au stârnit polemici la fel de virulente cum au fãcut-o pederastia greacã respectiv homosexualitatea în genere. Dupã apariția studiului istoricului de epocã clasicã K.J. Dover, Homosexualitatea greacã, în 1978, s-a produs o avalanșã de noi studii, mergând în principiu pe douã direcții: o abordare diacronicã, ce vizeazã relevarea unor rituri inițiatice strãvechi care sã cuprindã ca etapã pederastia, dar sursele sunt sãrace, și o abordare sincronicã, care se concentreazã asupra secolelor V-IV î.Hr., când era o parte integrantã a vieții sociale din cetãțile grecești. Practicile homosexuale sunt menționate, lãudate sau condamnate în poezia liricã, inscripții, reprezentãri ceramice, tragedie, comedie, tratate filozofice, discursuri, imprecații sau anecdote.

Termenul de “homosexual” a fost introdus de medicul maghiar Karoly Maria Bleckert în 1869. În Grecia Anticã nu exista un concept asociat practicilor homosexuale, ele erau pur și simplu parte din aphrodisia, din iubire, care se oferea tuturor indiferent de sex. Filozoful și sociologul Michel Foucault se întreba dacã putem aplica un concept care presupune o anumitã calitate sau înclinație psihologicã pentru a descrie ce se întâmpla în Sparta sau Atena. El credea cã nu, pentru cã termenul lui Bleckert era vãdit peiorativ. Morala și obsesiile creștine sau evreiești n-au avut niciun rol în viața sexualã din Grecia anticã. În concepția lor, nu era deloc imoral ca un bãrbat însurat sã aibã relații cu alți bãrbați, deși atenienii se așteptau ca acesta sã aibã urmași cu soția legitimã. Exista și o diferențã destul de mare între comportamentul sexual din Atena și cel din Sparta. Legile ateniene prevedeau cã orice cetãțean al Atenei care era surprins întreținând relații homosexuale (etairese) nu mai avea dreptul de a deveni edil al cetãții, de a intra în temple, de a pleda cauze în fața judecãtorilor, de a se ocupa de negustorie sau de a participa la dezbaterile și sacrificiile publice. În Sparta lucrurile erau puțin diferite…

Moravuri grecești

În unele cetãți un adolescent putea sã-și aleagã un partener mai tânãr, în altele bãrbatul matur putea sã-și curteze alesul mai tânãr, dar se pare cã în Sparta pederastia era obligatorie. Legãturile între cei doi se oficializau prin banchete, pãrinții tânãrului suportau cheltuielile și îl invitau pe învãțãtor sã petreacã o primã noapte în compania celui ce urma inițiat în rãzboi…și nu numai. Homosexualitatea spartanã era destul de comunã în rândurile armatei, deoarece se credea cã legãtura afectivã îmbunãțea performanțele militare. Normele cu privire la cãsãtoriile heterosexuale erau și ele prezente, pentru cã trebuia asiguratã și menținerea natalitãții. Astfel, tinerele fete erau obligate sã execute exerciții fizice în preajma rãzboinicilor, fãrã a purta vreun obiect vestimentar, cu scopul de a le reaprinde acestora instinctele normale. Dar vechile obiceiuri persistau. În noaptea nunții, și eventual și în nopțile urmãtoare, miresele îmbracau tunica militarã dupã ce, în prealabil, le era tãiat pãrul, pentru a obține cât mai multe trãsãturi masculine în vederea acceptãrii de cãtre soții obișnuiți cu altfel de realții amoroase.

Deși controversatã, politica spartanã a dat roade în nenumarate rãzboaie ale ostașilor renumiți pentru ferocitatea lor. Sã ne amintim de celebrul episod de laTermopile, în care regeleLeonidas, alãturi de 300 de luptãtori, reușea sã reziste eroic imensei armate persane conduse de Xerxes. Spartanii aveau sã-și gãseascã, însã, un adversar pe masurã în celebra Armata Sacrã a Tebei, grup militar format din 150 de perechi de luptãtori, antrenat în conformitate cu aceleași regului ca și urmașii lui Leonidas. În bãtãliade la Leuctra, din anul 340 î.Hr., rãzboinicii spartani sufereau o înfrangere zdrobitoare în fața soldaților tebani, înfrangere in care chiar regele Spartei, Cleombotrus I, își pierdea viața.

Pederastia pedagogicã

Istoricii care adoptã o viziune diacronicã a problemei susțin cã practica își are originile în ritualurile de inițiere doriene. Dorienii, ultimul trib care a migrat în Grecia, sunt adesea descriși în termeni foarte masculini. Pederastia s-ar fi dezvoltat în Creta, unde bãrbații mai în vârstã ar fi rãpit tineri, obicei care s-a rãspândit și pe continent. În cercurile aristocrate era ceva comun. Existã destule reprezentãri pe amfore ale amantului matur, erastes, care curteazã pe mai tânãrul eromenos. Se presupune cã erastes era cel care avea inițiativa și cã eromenos era pasiv, ba chiar cã i-ar fi displãcut relația, pentru cã în reprezentãri doar personajul cu barbã pare a se bucura de plãcerile sexuale. Relația dura pânã când eromenos devean la rândul sãu erastes. Era rușinos ca un om ce purta barbã sã fie partenerul pasiv (pathikos), și nu se cuvenea nici sã existe o relație între doi oameni la fel de maturi, numiți kinadoi și satirizați de autori precum Aristofan, care îi înfãțișeazã îmbrãcați în femei, cu peruci și mantii și îi numește peiorativ euryproktoi (“fundurile mari”). În aceastã reconstrucție a comportamentului sexual antic amantul mai în vârstã se interpreteazã ca un tatã-surogat: el are rolul de a-l asista și îndruma pe tânãr pe calea maturitãții și bãrbãției. El își arãta afecțiunea prin diferite daruri: un animal de companie, o sticlã de ulei, o ghirlandã, o bucatã de carne sau bani. Relația ar fi fost bazatã pe reciprocitate sexualã.

Explicații mai recente

Între timp imaginea pederastiei pedagogice a fost contestatã în studii mai recente, de pildã teza lui Charles Hupperts, Eros Dikaios, din 2000. Ideea de bazã este cã pederastia nu era singura formã de homosexualitate acceptatã. Nu toți erastes purtau barbã și nu doar erastes era adus într-o stare de excitare. Sursele literare pomenesc sentimentele tinerilor. Poetul atenian de secol VI î.Hr., Theognis, se plângea de promiscuitatea și nestartornicia iubitului sãu. Mai multe amfore conțin reprezentãri de tineri cu falus erect, nestingheriți de prezența iubitului care curteazã. În plus, nu sunt dovezi cã darurile ar fi avut vreun scop educațional, putând avea doar rolul de mijloc de seducție. Diferențele de vârstã se pare cã contau mai puțin decât idealul de frumusețe: umeri lați, piept larg, mușchi, talie subțire, coapse groase, pulpe lungi, nas drept, frunte joasã, bãrbie rotunda, buzã inferioarã groasã, pãr leonin, ochi de șoim și organ genital mic.

Nici caracterul aristocratic al practicii nu se susține întrucât gama de vase nu se schimbã dupã evoluția democraticã a Atenei, deci începând cu 507 î.Hr., ci dimpotrivã, cunoaște o creștere a cantitãții de reprezentãri homosexuale. Multe se referã la întâlnirile din școlile de arte marțiale, unde se fãceau exerciții fãrã vestimentație în jurul statuii zeului Eros. Altele sugereazã cã viața amoroasã era o chestiune cât se poate de publicã. Nu avem informații cum cã s-ar fi ridicat obiecții împotriva sexului public. Nu doar în școlile de lupte se nãșteau povești de amor, ci și în bordeluri și “cazinouri”, kybeia. Portul Pireu sau cimitirele din afara cetãții se bucurau și ele de popularitate, iar linia de demarcație între amor și prostituție era adesea arbitrarã. Totuși nu se cãdea ca un cetãțean respectabil sã-și vândã trupul, iar în 450 î.Hr., odatã cu monetarizarea economiei ateniene, se adoptã o lege care prevedea ca cei care se prostituaserã sã nu mai poatã candida la vreo funcție. Dacã cineva s-a vândut, înseamnã cã era capabil sã vândã și interesele comunitãții. De acum nu se mai gãsesc vase pe care sã fie reprezentat erastes oferind compensații pecuniare lui eromenos, ceea ce ar putea valida acuratețea informațiilor vizuale. Legea însã nu s-a mai aplicat din secolul al IV-lea, când doi iubiți puteau împãrți chiar și același domiciliu. Se adâncea discrepanța dintre morala oficialã și practicile curente.

Platon

Dacã imaginea tradiționalã a pederastiei pedagogice este eronatã, care sã fi fost originea ei? În filozofia lui Platon avem indicii. Când vorbește despre Socrate, Platon spune despre el cã se pierdea cu firea în prezența adolescenților. Îl poseda un fel de mania și nu putea sã reziste simțirilor sale. Se plângea de incapacitatea de a depãși instinctul și declara cã singurul mod de a face fațã problemei era sã-i învețe filozofie. Își sublima deci pasiunile. Și Xenofon, alt elev de-al sãu, coroboreazã informația despre maestru: Socrate se controla, dar își lua mãsuri de precauție – nu permitea contactul fizic cu tinerii. El credea cã relația dintr erastes și eromenos nu se rezuma doar la sexualitatea, ci tindea cãtre valorile înțelepciunii și tãriei morale, cãtre idealul educațional. Metafora introdusã de Platon este influentã. El face diferența între iubirea fizicã, exprimatã fațã de frumusețea trupeascã, și cea spiritual, aflatã pe un nivel superior. A doua poate fi descrisã ca o aspirație spre bine. Adevãratul erastes preferã iubirea spiritualã, care genereazã virtute și cunoaștere. Înțelegerea unui eromenos crește pânã când acesta nu vede decât frumusețea care depãșește standardele lumești. Cu alte cuvinte, iubind spiritual iubitul frumos, cel ce iubește atinge înțelegerea frumuseții absolute. Filozofia este, deci, o îndeletnicire eroticã.

Din Symposium și Phaedrus reiese faptul cã pentru Platon singurul tip de iubire generator de educație și cunoaștere este cel homoerotic. Totuși, el este destul de inconsecvent asupra pãrerilor privind pederastia. Dacã unele pasaje din lucrãri dau de înțeles cã homosexualitatea poate fi privitã ca o virtute, o privire atentã va remarca și o altã nuanțã. Platon nu numai cã a catalogat relațiile sexuale între bãrbați drept nenaturale (para physin), dar ține o veritabilã pledoarie și în favoarea cãsãtoriilor heterosexuale pe care le considera naturale (kata physin) și necesare. În 399 î.Hr., Socrate era acuzat de coruperea tinerilor atenieni. Dar nicio lege atenianã nu stipula ca cel ce învațã idei greșite sã fie ucis. Concetãțenii se poate sã fi interpretat literalmente, în termeni de corupere sexualã, metafora lui cum cã iubește adolescenții, ceea ce era o încãlcare a legii împotriva prostituției din 450 î.Hr. Platon îi venea în apãrare subliniindu-I scopurile spirituale și nobile. În Gorgias, Socrate se declarã împotriva actelor sexuale excesive, iar în Republica respinge toate formele de contact fizic ca sclavie în fața pasiunilor: cel ce iubește își trateazã iubitul așa cum își trateazã un tatã fiul.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Misterele originilor tragediei grecești

Mesaj Scris de Admin la data de 11.11.11 15:20

Misterele originilor tragediei grecești
Cel mai dificil lucru în discuția despre tragedia greacă este, probabil, abordarea subiectului cu privire la originile acesteia, deoarece „atunci când te interesezi de chestiunea originii riști întotdeauna să înfrunți misterul”. O teorie precisă și unanim acceptată privind adevărata origine a tragediei grecești nu a fost încă formulată și, probabil, nici nu va fi, deoarece avem de a face cu un subiect mult prea complex și dificil de înțeles pentru omul modern, a cărui mentalitate nu poate pricepe tragedia greacă în întreaga-i însemnătate.


Într-o investigație asupra originilor tragediei nu poate fi vorba despre o abordare cronologică sau evenimențială, ci despre una filosofic-spirituală, în care trebuie analizat în primul rând conceptul de „tragic” și cum acesta s-a dezvoltat în spiritualitatea elenă. Despre originile tragediei ca specie literară nu se pot emite decât ipoteze mai mult sau mai puțin relative, la fel cum și orice definiție pe care am încerca să o dăm tragediei nu ar putea ieși din sfera relativului – pentru că în spatele a ceea ce noi numim astăzi tragedie sau tragic se află un întreg ansamblu spiritual și cultural de idei și sentimente ce nu poate fi cuprins sau, mai bine spus, îngrădit în marginile unui cuvânt. Într-adevăr, „fără cuvinte nu ar exista cunoaștere, dar tot cuvintele se constituie în entități independente, obstacole care se interpun între noi și ’lumea adevărată’; ne apropie și în același timp ne îndepărtează de esența lucrurilor” (2).

Ce este tragedia?


Cu toate acestea, trebuie, oricât de dificil ar fi, să încercăm o definiție. Ne interesează mai puțin tragedia ca specie a genului dramatic, așa cum este ea astăzi înțeleasă, ci tragedia ca formă de manifestare a spiritului grec. Nietzsche, care a dedicat acestui subiect o carte intitulată Nașterea tragediei, o definește, simplu, drept „manifestarea cea mai profundă a geniului elen”. Deoarece această definiție poate părea imprecisă, ne putem întoarce spre alta, dată de filologul german Ulrich von Wilamowitz-Moellendorf. El spune că tragedia greacă este „un fragment, complet în sine, al legendei eroice, tratat poetic în genul sublim, destinat a fi reprezentat, ca parte integrantă a cultului public, în sanctuarul lui Dionysos, de către un cor de cetățeni atenieni și de către doi sau trei actori”. Această definiție oferă informații exacte asupra tragediei și a modului în care era reprezentată, însă, după cum observă Guy Rachet, „îi lipsește orice entuziasm, tocmai acel entuziasm dionysiac, al instinctului dionysiac care, unit cu țâșnirea spiritului apollinic, îi apare lui Nietzsche drept origine și esență ale tragediei grecești” (3). Totuși, filologul observă un element important, anume sfera legendară în care este construită tragedia – personajele sunt întotdeauna zei, eroi sau regi mitici (singura excepție ar fi Perșii a lui Eschil).

Aristotel reușește să surprindă o mică parte a acelui spirit mai sus menționat în definiția pe care o dă el tragediei, în tratatul Poetica, anume „imitația unei acțiuni alese și întregi, de o oarecare întindere, în grai împodobit cu felurite soiuri de podoabe osebit după fiecare din părțile ei, imitație închipuită de oameni în acțiune, ci nu povestită, și care, stârnind mila și frica, săvârșește curățirea acestor patimi” (4). El explică apoi propria definiție, adaugând că “tragedia nu e imitarea unor oameni, ci a unei fapte și a vieții” (5).
Așadar, Aristotel identifică un important mecanism al tragicului: catharsisul. Tragedia care nu stârnește aceste sentimente menite a elibera spiritul uman nu este tragedie în adevăratul sens al cuvântului.

Tragicul.

Înainte de a discuta despre tragedie, trebuie, în primul rând, să discutăm despre tragic.

Trebuie înțeles faptul că tragedia nu ar fi apărut dacă sentimentul tragicului nu ar fi fost o parte importantă a spiritualității grecești – îl regăsim în toate manifestările vieții grecilor antici începând cu religia. În credințele acestora, zeii sunt omniprezenți, făcându-se simțiți în toate aspectele vieții, aducând atât bucurii, cât și suferințe. Pe de-o parte, putem considera că sentimentul tragicului precede tragedia și că-și va găsi cea mai sublimă expresie sub forma acesteia; pe de altă parte, putem merge pe ipoteza lui C. Cusset, care afirmă că „tragicul se naște cu adevărat din tragedie, dar nu se reduce la ea.” (6)
Am putea spune că, în genere, esența tragicului stă în lupta inutilă purtată de om împotriva condiției sale limitate, împotriva Destinului ce i-a fost dat. Totuși, nu putem limita substanța tragediei la o simplă luptă împotriva zeilor (căci în tragedia antică voința zeilor se confundă cu Soarta), deoarece de multe ori tragedia se naște nu din rea-voința Zeilor, ci din alegerile făcute în mod conștient de către eroi. Deseori voința zeilor se transpune în alegerile eroilor, care sunt întotdeauna alegeri libere. Astfel, la sfârșit, ei ajung la concluzia tragică a faptului că nu se pot sustrage destinului deoarece acesta se manifestă, fără ca ei să realizeze, chiar în conștiința lor; soarta lor stă sub semnul necesității (Ananké), de aceea nu o pot schimba.

”Tragedia greacă este cea mai profundă manifestare a geniului elen. ”

Punctul central al acțiunii tragice este greșeala, sau hamartia. Aceasta poate fi o greșeală de alegere a eroului sau o greșeală comisă de strămoșii săi. Dacă hamartia este eroarea lipsită de rea intenție, așa cum o definește Aristotel, mai există și un alt tip de greșeală, até, cea săvârșită ca urmare a unei rătăciri trecătoare. De cele mai multe ori, greșelile eroilor tragici sunt în strânsă legătură cu hybris-ul, orgoliul nemăsurat ce-l face pe om să-și dorească să fie egal cu zeii sau să se ridice împotriva lor.

Putem conclude, deci, că mecanismele esențiale ale tragicului sunt Fatalitatea și Greșeala. Totuși, Destinul nu se limitează doar la forța nimicitoare pe care o are asupra vieții umane, ci la ansamblul elementelor care limitează voința umană, lucru împotriva căruia omul este, într-adevăr, neputiincios.



Teatrul Epidaurus


O confuzie pe care o face în mod curent omul modern este în a crede că tragedia trebuie să aibă un sfârșit tragic pentru a fi tragedie. Însă citind scrierile grecești, vom găsi destule exemple pentru a susține contrariul. Pentru tragicii antici, așa cum observă Jacqueline de Romilly, „dezastrul final nu este o condiție sine qua non” (7). Funcția acestor evenimente tragice în viața eroilor este angajarea vieții, provocarea eroilor să aibă curajul de a risca, punând astfel în mișcare acțiunea tragediei.

Tragôidia


Originea cuvântului “tragedie” ar putea oferi multe explicații cu privire la originea tragediei, dacă nu ar fi și ea la fel de misterioasă. Sensul cuvântului tragôidia nu este clar. Ea ar putea desemna activitatea unui tragôidios, membru al corului tragic. Al doilea element component al cuvântului (ôidia, ôidios) provine de la cuvântul aeidô – a cânta, în timp ce tragos înseamnă țap. Dar de unde acest țap? Pe de o parte, poate fi vorba despre premiul ce era oferit în concursurile de ditirambi, acesta constând într-un țap (uneori și taur). Pe de altă parte, ar putea fi țapul ce servea drept victimă de sacrificiu în cadrul ritualurilor de purificare ale lui Dionysos. În orice caz, originea tragediei ca un “cântec al țapului” sau “cântec pentru/în onoarea unui țap” nu poate fi concludent explicată; este una din multele întrebări fără răspuns cu privire la problema originilor.

Principalele influențe


Am mai spus deja că esența tragediei este în strânsă legătură cu religia grecilor. Această formă de exprimare artistică are un caracter eminamente religios – întâlnim toate elementele esențiale credințelor religioase: permanenta prezență a zeilor (transpusă chiar și pe scena, în theologeion), sensul purității și al impurității, importanța sacrificiului, a sacrului și a păcatului etc. Aspectul religios este unul intrinsec tragediei și spiritului său.

Așadar, putem găsi elemente premergătoare tragediei în diferite curente religoase elene. Un astfel de curent ce pare a fi important în procesul dezvoltării tragediei este Orfismul, apărut prin secolul al VI-lea î.e.n. pornind de la legendarul personaj Orfeu. Cu toții cunoaștem tragica poveste a lui Orfeu, muzician înzestrat a cărui soție, Euridice, moare, ca apoi el să încerce să o recupereze din infern prin magia cântecului său, dar pe care o pierde din cauza faptului că se întoarce, pe drumul ieșirii din iad, pentru a o privi în ochi. Din acel moment, Orfeu va rătăci pe pământ, singur, până când va muri sfășâiat de menade, preotese trace, în timpul ritualurilor închinate lui Dionysos. Mitul lui Orfeu va influența misterele dionisiace – Dionysos s-ar fi născut după ce Zagreus, corespondentul său, ar fi fost sfășâiat și devorat de titani, cu excepția inimii, pe care Zeus o înghite, și din care se naște noul zeu (totuși, Dionysos nu este o divintate introdusă în perioada arhaică, ci el era cunoscut chiar și în Grecia Miceniană a secolului XIII î.e.n.).

Orfismul ca religie presupunea un mod de viață ascetic și credința în nemurirea sufletului. Acesta preconizează dualismului corp-suflet și concepția conform căreia sufletul, întemnițat în corp, trebuie eliberat prin diferite ritualuri și prin metempsihoză.

Conform teoriei lui Guy Rachet, predecesorii tragediei grecești sunt religia greacă în ansamblul său (dominată de sentimentul tragicului), Misterele Eleusine (sărbători dedicate zeițelor Demetra și Persefona), de Homer – în ale cărui epopei tragicul este cel ce conferă caracterul grandios și etern operelor, gânditorii presocratici – Pitagora, Heraclit (filosofia heraclitiană ca punctul inițial al luptei tragice a omului contra zeilor din cauza creării unei tensiuni în armonia universului). „Aceste elemente, spune el, au contribuit la formarea unui ansamblu de concepții tragice asupra lumii care va impregna spiritul creatorilor tragediei.” (Cool

Ipotezele cu privire la originile tragediei


Cea mai veche ipoteză cu privire la originile tragediei este cea emisă de Aristotel în Poetica, una însă destul de vagă: “ivită pe calea improvizărilor, tragedia s-a desăvârșit puțin câte puțin, pe măsura dezvoltării fiecărui nou element dezvăluit în ea, până când, după multe prefaceri, găsindu-și firea adevărată, a încetat să se mai transforme”.

O ipoteză mai modernă este cea a lui Nietzsche, care consideră că tragedia s-a născut din corul tragic, fiind astfel în strânsă legătură cu vechile culte dionisiace. Filosoful german mai subliniază că tragedia este rezultatul și expresia colectivă a celor două “impulsuri artistice” – spiritul apolinic și instinctul dionisiac; în opinia sa, acea “beție dionisiacă” este exprimată prin muzică, esența și originea profundă a tragediei.

O altă teorie, acceptată de mulți savanți, este cea conform căreia originile tragediei rezidă în ditirambi. Ditirambul este un poem liric în onoarea lui Dionysos, având o importantă semnificație ritualică. Era interpretat în cadrul unor concursuri de un cor format din 50 de oameni, așezați în cerc, care executau un dans rapid pe muzică de flaut. De multe ori, în cadrul concursurilor de ditirambi era oferit câștigătorului un premiu – un țap. Ditirambul va deveni un adevărat gen literar datorită lui Arion, un poet ce a trăit în a doua jumătate a secolului VII î.Hr.

Oficial, tragedia s-a născut în secolul VI î.Hr., în vremea tiranului atenian Pisistrate, când Thespis prezintă pentru întâia oară, cândva între anii 536-533 î.Hr., o tragedie la sărbătoarea Dionisiilor. Pisistrate este cel care creează Marile Dionisii, ambele festivități având un rol inițiatic. Astfel, apariția tragediei așa cum o știm astăzi pare a fi legată de regimul tiranic. Mai mult decât atât, subiectele teatrului tragic, așa cum se observă din cele 32 de tragedii ce ne-au parvenit, nu sunt străine de conotații politice.

Concluzii

Așadar, originile tragediei rămân pentru noi un mister. Nu putem ști în ce măsură fiecare dintre elementele discutate și-a lăsat amprenta mai adânc în arta tragediei, sau care filosofie antică atârnă mai greu în edificiul cultului tragic. Tot ce putem spune este că tragedia, ca formă de exprimare a unui suflu artistic, nu a avut o evoluție rectilinie, parcurgând multe schimbări pe parcursul asimilării mai multor elemente religioase și culturale. Din păcate, din cele minim 200 de tragedii scrise de cei trei mari clasici antici ai acestui gen – Eschil, Sofocle și Euripide, nu ne-au rămas decât 32, confruntându-ne astfel cu o gravă lacună în ceea ce privește materialul de studiu.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Epicur, o filosofie a plãcerii supreme?

Mesaj Scris de Admin la data de 28.10.11 11:35

Epicur, o filosofie a plãcerii supreme?

Multã vreme blamatã pentru accentul pe cultivarea plãcerii, fapt datorat în mare mãsurã scrierii filosofiei de cãtre idealiști, filosofia epicureicã este departe de trivialitatea și simplismul cu care tinde sã fie asociatã. Ea apare, dimpotrivã, radioasã și bogatã, odatã ce renunțã, la prejudecãți platonice și o analizãm puțin în rãspãr cu filosofia ”oficialã. Epicur (341-270 a.Hr.) este întemeietorul moralei plãcerii, opusã școlii severe a moralei cinice. Nãscut în insula Samos, își începe educația filosoficã la 14 ani, sub auspiciile platonismului. Dar plecând din Atena în Teos, intrã sub influenț lui Nausiphanes, adept al filosofiei lui Democrit. El însuși întemeiazã o școalã la Mitilene, apoi la Lampsac, pentru ca în cele din urmã sã o mute la Atena, în grãdina din nord-vestul orașului, care de atunci se va numi ”Grãdina lui Epicur”.

Din operele lui Epicur s-au pãstrat fragmente, unele scoase la ivealã cu prilejul sãpãturilor de la Herculanum, în sudul Italiei. El își împãrțea filosofia în trei discipline: canonica, referitoare la natura adevãrului; fizica, adicã viziunea despre lume și etica, nucleul filosfiei sale. Foarte pe scurt, în canonica sa Epicur susține cunoașterea prin senzație, prin experiențã empiricã, dacã senzațiile sunt clare și evidente. Imaginea pe care ne-o formãm despre lucrurile din afarã trebuie sã corespundã lucrurilor reale. Cum imaginile intrã în suflet prin intermediul percepției, trebuie sã fie adevãrate pentru cã imaginile sunt practic desprinderi din lucruri. Totuși, Epicur recunoaște o contopire inconștientã de mai multe senzații care conduc la nașterea unui adevãr. Fizica în antichitate avea și importante dimensiuni psihologice și teologice. Natura trebuie cercetatã dintr-un interes practic, pentru cã dacã știm, spune Epicur, cum se petrec lucrurile în naturã, vom putea scãpa de superstițiile și temerile religioase, care tulburã liniștea sufletului (ataraxia). Zeii nu au nicio importanțã pentru cã natura funcționeazã foarte bine prin mișcãrile atomilor (o revigorare a materialismului lui Democrit). Totuși Epicur salveazã libertatea omeneascã prin ideea de deviere spontanã a atomilor (clinamen). Zeii nu intervin însã în lumea, pentru cã sunt alcãtuiți tot din atomi și locuiesc în spațiile dintre lumi. Materialismul se extinde și asupra sufletului omenesc.

Morala cuprinde patru leacuri sufletești menite sa elimine tulburãrile și sã asigure starea de liniște. Acestea sunt: divinitatea nu este ceva de care sã ne temem, pentru cã legile necesare sunt baza lumii; nici de moarte nu avem de ce sã ne temem, pentru cã în viațã nu știm ce eset aceasta și dupã nu mai simțim nimic; binele nu este greu de dobândit, rãul se poate suporta. Prin respectarea acestor principii simple se poate atinge o plãcere mai mare a vieții, plãcerea fiind nãzuința naturalã a oricãrei ființe și neavând importanțã dacã aceasta este carnalã sau sufleteascã. Morala lui Epicur este un hedonism care face din plãcere scopul suprem, dar aceasta nu este, așa cum de multe ori s-a suținut, o exacerbare a instinctelor primare, ci mai mult o placere negativã, adicã filosoful nostru pune mai mult accent pe plãcerea negativã: lipsa neplãcerii, netulburarea, liniștea, seninãtatea. Înțeleptul trebuie sã știe sã-și cultive plãcerile. Nu devenim înțelepți profitând de orice stare corporalã.

Epicur a fost un opozant al idealismului platonic și creștin, și din multe puncte de vedere pare mai apropiat de viațã decât ce ne povestea Platon, care se jena de trup și de condițiile sale biologice și istorice pentru a lua în seamã doar ideile pure. Asta nu înseamnã nici cã Epicur ar glorifica excesiv trupul. Pentru el însã conteazã realul, palpabilul. Gândirea unui om implicã și trupul sãu, cele douã constituind o singurã realitate materialã. Meritã Epicur, care dispune de un trup bolnav și plãpând (dupã cum rezultã din cartea ”Despre slaba constituție a lui Epicur” a discipolului sãu Metrodoros, sã fie acuzat cã ce își dorește este lipsa suferinței? O existențã plasatã sub semnul durerii creeazã o filosofie centratã pe evitarea neplãcerii. Pânã la urmã gândim pentru a trãi...

O filosofie porceascã?

De ce proasta reputație a lui Epicur, asociat promovãrii unui cult cvasi-orgiastic al excesului și nestãpânirii de sine? Contextul epocii nu prea îi este favorabil. Pe lângã condițiile personale precare – Epicur este sãrac, exilat, provincial- dupã ce Atena pierde bãtãlia de la Cheroneea (338) aceasta trece printr-o perioadã a mizeriei generalizate. Și vine Epicur cu idei inovatoare, oferind filosofia și altcuiva decât elitelor. Are de suferit pentru cã ne propune o schimbare a persoanei proprii ca rãspuns la o lume în degenerare. Timon îl numește porc. Horațiu îi perpetueazã imaginea de purcel epicurian, condamnat sã rãmânã departe de esentele pure. Pentru Platon sufletele damnaților vor merge sã ținã companie animalului vestit pentru necumpãtare. A avut Epicur o filosofie porceascã? Stoiciii și patrologii stigmatizeaza pânã la bestializare o filosofie a plãcerii grosiere, fãrã prea mare investigare a faptelor. Dintre calomniile aduse filosofului amintim: se culcã cu femeile de la școala sa, își prostitueazã fratele, vomitã din cauza exceselor, îi plac obscenitãțile, se dedã practicilor sectare, preia filosofia altora, nu e cetãțean atenian... Adevãr: la școala sa erau admise și femei, dar nu serveau la desfãtãri; se cheltuia cu mâncarea, dar pe seama școlii; nu se știe, dacã textele sunt fragmentare, cât de mult s-a inspirat de la Democrit; comeptiția cu alte școli de gândire era o practicã curentã. Ce face de fapt Epicur? Trãiește practic un hedonism ascetic similar ordinelor cãlugãrești...în niciun caz nu se poate reduce filosofia sa la o filosofie aplãcerii supreme. Asta ține mai mult de ce ne povestește Athenaios în ”Banchetul înțelepților”. Dacã filosofia sa e atât de trivialã, de unde etica exigentã pe care o propune, în care conteazã rațiunea, voința, cultura, judecata? ”Epikourein” înseamnã pâna la urmã ”a ajuta”...

Epicur ne ajutã sã eliminãm teama și durerea. Declarã rãzboi miturilor și dogmelor și vrea sã se evite rãul, pentru cã el înțelege filosofia ca pe un soi de medicinã preventivã. Nu se poate desigur recrea tot sistemul lui Epicur, ținând cont cã avem doar scrisorile cãtre Pythocles, Herodot și Menoiceus, precum și aforismele adunate în ”Maxime capitale și sentințe vaticane”. Bazele gândirii, dupã cum am mai spus, pot fi rezumate într-o fizicã eticã, ateism liniștit, ascetism hedonist. El ne propune renuntarea la fabulații. Totul decurge din atomi, vid și mișcare. Lumea e un mecanism cu legi care pot fi cunoscute. În virtutea atomismului, sufletul este sediul sensibilitãții și are o legãturã indisolubilã cu trupul, deci și consistențã materialã. De ce este Epicur împotriva lui Platon? Pentru cã discursul sãu poate crea niște oameni dominați de frica indusã de mitologia morții și vieții dupã moarte. Singura perspectivã propusã de el este cea a dezagregãrii, dar materia se reorganizeazã pentru cã este eternã. Moartea nu înseamnã nimic pentru noi pentru cã atunci când suntem prezenți, ea e absentã. Epicur se alãturã îndemnului cirenaic de a trãi intens prezentul și a nu-l strica prin teama de viitor. Viața valoreazã prin calitate, prin celebrarea sa. Zeii existã, dar trebuie sã ni-i imaginãm ca pe niște perosane veșnic fericite, care ocupã același univers cu noi, dar nu comunicã, deoarece cosmogonia epicurianã presupune lumi infinite cu variații ale materiei. Sunt un fel de modele ale meditației epicuriene, pentru cã sunt autonomi, impasibili, autosuficienți, indiferenți, lipsiți de pasiuni.

Ce ne spune Epicur despre buna utilizare a durerii? Pentru el tot ce este rãu este ceea ce aduce suferința. Rãul se reduce nu la o datorie contractatã de om în Vârsta de Aur, pe care ar trebui sã o achite, ci la niște condiții existențiale reparabile în viața cotidianã, la un dezechilibru atomic. Trebuie sã luptãm contra suferinței cu voințã. Chiar și durerile cele mai mari sunt suportabile, din moment ce nu ucid...O lecție nu foarte diferitã de cea oferita de stoici. Și acum, cum obțin plãcerea? Discursul lui Epicur despre plãcere figureazã printre paginile clasice ale filosofiei. El face deosebirea într dorințele naturale și necesare; cele naturale nenecesare și nenaturale nenecesare. Primele sunt legate de sete și foame, dar nu numai, în general de tot ce face posibilã senzația de bine pentru corp. Cea de-a doua categorie se referã la sexualitate, comunã și fireascã și dezirabila dacã nu produce neplãceri dupã consumare. În fine, ultimele sunt cele create de om: faima, gloria, ambiția, puterea, dorințe zadarnice care revin cu aceeași energie ca si cum nu ar fi fost satisfãcute. Odatã realizatã aceastã clasificare, concluzionãm cã singurele plãceri sunt acelea naturale ș necesare. Fericirea rezidã în sãnãtatea trupeascã și absența tulburãrilor, deci armonia. A cunoaște logica dorintelor, a recunoaște diversitatea lor, a ști sã le rãspunde, a ști sã le evitãm, a nu ignora posibilele consecințe determinã accederea la adevãrul hedonist. Aspirația la filosofie, sens, rafinament sau plãcere esteticã este dezirabilã, dar nu necesarã. Ea genereazã însã plãcere, este bogatã în potențialitãți hedoniste. Dar Epicur este adeptul unei plãceri austere.

Cuvântul ”plãcere” a fost caricaturizat multã vreme. Proasta reputație a lui Epicur ne învațã nu despre natura Grãdinii, ci despre complexele adversarilor sãi filosofici. Antihedonismul dezvãluie pânã la urmã ura de sine îndreptatã împotriva unui obiect susceptibil de a îngloba toatã negativitatea: plãcerea. Dar plãcerea înseamnã pentru Epicur o reducere a dorințelor la ce este esențial, practicarea cumpãtãrii și exercițiul spiritual efectuat în comunitate. E un bine suveran al celor care renunțã la suferințã. Epicur nu cade la învoialã cu ceea ce dãuneazã trupului și sufletului. Suferința desemneazã lipsa și cere plãcerea. Dispariția ei este sinonimã cu mulțumirea, restabilirea, armonia. Se remarcã o prudențã utilitaristã și pragmaticã în sistemul epicureic, pentru cã orice placere care pune în pericol ataraxia este definitã ca indezirabilã și trebuie îndepãrtatã. Renunțarea este și ea o cale de acces a plãcerii. Vedem deci cã filosoful nu susține nicicând cedarea în fața pasiunilor, ci adoptarea celor care sunt utile pentru suflet. Plãcerile trupului nu sunt separate de cele ale sufletului, pentru cã ambele sunt expresia aceleiași unitãți imanente. Numai sufletul, prin alcãtuirea sa atomicã și funcția sa organicã face posibilã conștientizarea plãcerilor. Ce înregistreazã carnea este decodat de suflet. Nu se cuvine aplicarea dualismului platonician la principiile filosofului din Samos.

În plus, în Grãdinã se practicã ideile care nu își au rostul pânã nu sunt întrupate. Discipolul epicureic, preocupta mai degrabã sã se schimbe pe sine decât sã schimbe lumea, se desprinde de lumea trivialã a familiei, muncii sau patriei, adoptând o atitudine potrivnicã fațã de exaltarea bogãțiilor și onorurilor. Grãdina se vrea o anti-republicã a lui Platon, pentru cã are materialitate și se bazeazã pe egalitate, nu pe o ficțiune a ordinii și ierarhiei în care individul nu existã decât pentru comunitate. Ce domnește în Grãdina este contractul, pentru cã aici se elaboreazã în comun regulile jocului social. Hedonsimul presupune niște condiții obligatorii: afisarea intențiilor, elaborarea în comun a proiectelor, decizia de a le respecta. Sunt soluții simple pentru ca toți sã acceadã la fericire. Bunãtatea și virtutea se pot atunci manifesta. Acest contract hedonist împiedicã efecetele ignorantei și permite în cadrul relațiilor cultivarea binelui și evitarea durerii. Deci ce ne învațã Epicur? O filosofie care nu se constituie împotriva trupului, ci împreunã cu el.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Louis Spiridon, maratonistul care vindea apă la periferia At

Mesaj Scris de Admin la data de 24.10.11 17:59

Louis Spiridon, maratonistul care vindea apă la periferia Atenei

29 martie 1896, după Calendarul Iulian, a fost una dintre zilele acelea mari, zilele ca niște cărămizi de la începutul națiunilor. Atunci, la Atena, Louis Spiridon a câștigat primul Maraton, în prima ediție a Jocurilor Olimpice moderne. Elada și Regele ei i s-au așezat, firește, cuminți la picioare.

Îi vedeți, uneori, prin parcurile noastre noi, alergând printre câini fără stăpân și copii fără viitor, pregătindu-se pentru ceea ce șablonarzii numesc, de fiecare dată, „cursa vieții“. Noii maratoniști și ultramaratoniști amatori își depășesc limitele într-o istorie a acestui prezent bezmetic. Ei, dar nu doar ei, îi privesc pe ceilalți – profesioniștii Olimpiadelor – ca pe niște zei. Istoria acestor zei este, ca a tuturor zeilor, veche. Ne întoarcem, deci, două milenii și jumătate, la cursa lui Philippide, de după victoria de la Maraton, la ultimul său cuvânt, cuvântul care anunța victoria, și la moartea sa, poate eroică, oricum poetică.

Înaintăm, totuși, până în 1894, când unui francez, Michel Bréal, i-a venit gândul cel bun: la Jocurile Olimpice de la Atena, doi ani mai târziu, să se alerge, din nou, patruzeci de kilometri într-o probă care să se numească exact așa, Maraton.

În 1894, Louis Spiridon era în Armată, sub comanda colonelului Papadiamantopoulos. E important, căci doi ani mai târziu, chiar colonelul Papadiamantopoulos se ocupa de pregătirea atleților greci. El și-a amintit de tânărul acela care vindea apă la periferia Atenei, el l-a căutat în satul său, el i-a dat ordin să alerge, și Louis, învățat să asculte, a alergat. Am mai scris – e ceva de atunci – într-un cotidian central, acum muribund, cronica victoriei sale unice, chiar unică, neurmată de niciun bis, fără să îi înțeleg, însă, adevărata substanță.

Am scris că fiii fermierilor săraci, crescuți fără bone în uniforme impecabile, n-au niciodată de ales. Pentru banii de mâncare, Spiridon vindea apă minerală în Atena dinainte să treacă de la pantalonii scurți la cei lungi.

Am scris că Maratonul l-a câștigat sub un cor de urlete fericite, într-un stadion în care până și înaltele fețe laice își ieșiseră din minți. Biografii au numărat atent: pe drum, Louis Spiridon a băut un pahar cu vin și unul cu lapte, o halbă cu bere, un strop de suc de portocale și a mâncat un ou.

la urmă, Regele însuși i-a spus, ca în povești, că îi dăruiește orice, numai să ceară. Louis Spiridon s-a scărpinat în ceafă și a cerut: o trăsură, un cărucior, ceva, să transporte mai ușor apa minerală.

în noaptea aceea s-a întâmplat un cutremur de bucurie, pescarii s-au aruncat în mări, Grecia toată s-a abandonat zaiafeturilor, s-a băut vin, s-au spart pahare, s-a dansat drăcește, s-au făcut și s-au desfăcut iubiri.

Louis Spiridon s-a retras în satul unde se născuse și de unde n-a găsit niciun rost să plece, a lucrat pământul neroditor, a crescut animale căpoase și o vreme a făcut chiar pe polițistul.



Credeam că adevărata cheie a acestei istorii se găsește în acele câteva clipe de răgaz pe care Louis Spiridon și le-a oferit cu douăzeci de kilometri înainte de final, când bărbatul tânăr și mucalit care-și purta orgolios mustața tunsă neglijent a oprit la un han, pentru un vin. Sau măcar în epilogul vieții sale, decenii mai târziu, când poeții puriști lăsaseră deja locul poeților revoluționari și alcoolici. În disprețul rezervat, dar înțelept, cu care l-a privit pe Hitler, în 1936, la Jocurile Olimpice de la Berlin, un oraș în haine de militar, care nu i-a plăcut.

Căci,Louis Spiridon, cu mâinile crăpate și spatele drept, era îmbrăcat simplu și curat – într-un costum popular. Hitler i-a dat o ramură de măslin și i-a spus câteva cuvinte protocolare și ipocrite despre pace și binefacerile ei. Se povestește că Spiridon n-avea niciun chef să zâmbească.

M-am înșelat. Istoria lui Spiridon Întâiul are un alt înțeles, mai adânc. Victoria sa, prima victorie a unui om într-un Maraton Olimpic modern, nu vorbește, cu detașare, despre depășirea limitelor, ci despre datoria față de istorie. Căci nu pe colonelul Papadiamantopoulos l-a ascultat Spiridon când a acceptat să alerge într-o cursă, cursa pe care avea să o câștige fiindcă a alergat cel mai încet dintre toți, atunci, la început. Nu.

Spiridon Întâiul asculta de o voce mai gravă, astăzi ignorată – însăși vocea istoriei. Acest țăran, deloc oarecare, avea ceva fundamental diferit de sportivii care au scris istorie în urma lui: el nu alerga nici ca să se îmbogățească, nici ca să intre în istorii, ci alerga fiindcă i-o cerea istoria. Erau timpuri ciudate, când o moarte, să zicem moartea lui Philippide, deși atât de veche, putea încă să nască un ideal și, mai ales, nu era încă de vânzare.

„Pentru sport, trebuie să fii tânăr, ușor de mulțumit, primitiv“, credea Gog, probabil cel mai important personaj inventat de scriitorul Giovanni Papini. Se înșela și Gog. Când a devenit primul campion olimpic grec din modernitate, Louis Spiridon, de pildă, avea 23 de ani, era ușor de mulțumit, dar nu era deloc un primitiv. Să nu credeți că e puțin, căci nu e: Louis Spiridon înțelegea istoria, iar acesta este, de fapt, și înțelesul istoriei sale.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GRECIA

Mesaj Scris de Admin la data de 17.10.11 10:01

Cum ne-au vorbit vechii greci – Scrierea liniar B
Una dintre cele mai mari descoperiri științifice ale epocii contemporane o reprezintã descifrarea scrierii în liniar B care ne-a oferit oportunitatea incredibilã de avea acces la o cantitate de informații privind culura greacã care multã vreme a fost posibilã doar prin contemplarea monumentelor. Cea mai renumitã cetate ale vechii Grecii se aflã pe o colinã de doar 278 de metri, un loc care a furnizat material poetic întregii culturi occidentale.

Agamemnon, regele din Micene, întreprinde o expediție fabuloasã împotriva Troiei sub pretextul rãpirii Elenei, soția lui Menelaos, de cãtre Paris, ocazie cu care se înfruntã cu eroicul Ahile. Subiectul epopeii cântate de Homer în secolul al VIII-lea a.Hr. a fost exploatat și supraexploatat secole în șir. Perioada de înflorire a orșsului poate fi trasatã între 1400 și 1150 a.Hr., iar rãzboiul troian este încadrat între 1194 și 1184 a.Hr. Schliemann este cel care prin credința sa nestrãmutatã în adevãrul istoric al operei lui Homer, scoate la ivealã nu doar Troia, ci și Tirin și Micene în Peloponez, sedii ale culturii prehomerice. John Evans, unul dintre cei mai importanți arheologi ai secolului al XIX-lea, începe în 1893 sãpãturile în insula Creta, degajând palatul din Cnossos și cultura minoicã. Pe insula Creta au fost construite palate în douã rânduri. Primele iau ființã în 2000 a.Hr. la Cnossos, Phaistos și Malia, iar celelalte, alãturi de curți nobiliare, în jurul anului 1600 a.Hr. catastrofa din 1525-1520, încã neelucidatã, a provocat acestora distrugeri uriașe. O posibilitate ar fi cã erupția din insula Santorin/Tera ar fi dezlãnțuit maree uriașe și cutremure care ar fi ras palatele. Teoria se bazeazã pe faptul cã pe coasta sudica a insulei vecine au fost gãsite sub un strat de piatrã ponce resturile unei așezãri minoice din perioada 1800-1500 a.Hr., erupția fiind atât de teribilã încât conul vulcanic s-a prãbușit și marea s-a revãrsat în bazinul craterului. Pe de altã parte, s-ar putea și ca grecii arhaici sã fi atacat insula, și totuși chiar dupã catastrofã viața în Creta a mai prosperat timp de 100 de ani.



Trei feluri de scriere au fost descoperite în Creta: hieroglifele, liniarul A și liniarul B. Hieroglifele întrebuințate între 2000 și 1750 a.Hr. au fost simplificate și transformate în liniarul A, documentat de pildã pe 150 de tãblițe de lut dintr-un palat în apropiere de Phaistos. . urme de liniar A a mai fost descoperit și pe insula Melos și în Cipru. Probabil în jurul anului 1400 a.Hr. și acest tip de scriere a fost înlocuit cu liniarul B, documentat însã, în mod bizar, doar în palatul Cnossos. Singura cale de supraviețuire a tãblițelor este printr-o ardere extremã, care a avut loc într-adevãr, dar asta nu explicã absența lor din alte palate care au suferit urme similare de distrugere. Pentru care limbã fusese creatã scrierea? Enigma nu este rezolvatã prin comparația cu semnele egiptene, hitite, feniciene sau etrusce. Carl Blegen de la Universitatea din Cincinnati, crezând și el în istoricitatea figurilor homerice, ia într-o zi decizia de a sãpa la palatul lui Nestor din cetatea Pilos. In Messenia, în sud-vestul Peloponezului, el descoperã circa 600 de tãblițe în liniar B, datând din perioada de dupã 1300 a.Hr. tãblițe cu liniar B sunt descoperite și la Micene și Tirin. Deci în Grecia exista o scriere enigmaticã cu mult mai devreme de 776 a.Hr., de când data scrierea preluatã de la fenicieni. Tãblițele de la Cnossos sunt însã cu 100 de ani mai vechi decât cele din Grecia. O posbilitae ar fi ca dupã marile distrugeri din Creta sã fi venit aheii care au ordonat scribilor sã adapteze scrierea cretanã limbii grecești. Cum scrierea cuneiformã presupunea învãțarea a 300 de semne, iar cea hieroglificã 350, liniarul B se dovedește o soluție viabilã pentru comer, contabilitate și inventare, punând la dispoziție 80 de semne. Liniarul A ar fi fost așadar transformat în liniar B și apoi introdus în Grecia.

Sãpãturile lui Blegen au adus știintei mai multe tãblițe în liniar B pentru a realiza comparația și a descifra scrierea și limba. În 1952 Michael Ventris reușește sã citeascã un numãr de semne și sã recunoascã limba greacã, ajutat fiind de un specialist în filologie clasicã de la Cambridge, John Chadwick. Inițial Ventris credea cã este vorba despre limba etruscã, dar ulterior a devenit cert cã pe tãblițele de la Pilos, Tirin, Cnossos sau Micene este înregistratã o formã veche a limbii grecești. Profesorul Fritz Schachermeyr a explicat însã ca înțelegerea textelor nu este ușoarã nici dupã descifrare, pentru cã majoritatea cuprind doar liste de inventar și înregistrãri contabile, care și atunci ca și acum, puteau fi pricepute de oameni cu pregãtire în domeniu. Noțiunile economice se limitau la o uzanțã a contabililor și specialiștilor. Tãblițele cuprind date despre turme de berbeci, oi, capre, mistreți, tauri, vaci, despre turnãtorii în bronz, vase, mobilier, vin, alimente, despre care de luptã, sclavi etc. La Pilos gãsim menționatã chiar cantitea de ulei și substanțe aromatice folosite de servitorii regelui. Oricum, cert este ca prin descifrarea scrierii în liniar B istoria grecilor s-a prelungit în trecut cu sute de ani, oferind o imagine mult mai completã a civilizației care a marcat atât de mult destinul umanitãții.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GRECIA

Mesaj Scris de Admin la data de 21.08.11 19:22


18 august 1917 - Marele incendiu din Thessaloniki


Una dintre marile catastrofe ale primei jumatati de secol XX s-a petrecut in orasul grecesc Thessaloniki, in vara anului 1917. Important centru de tranzit pentru trupele Aliate, in Primul Razboi Mondial, orasul adapostea, la data izbucnirii incendiului, aproape 100.000 de soldati britanici si francezi, pe langa o populatie autohtona de circa 200.000 de oameni. Potrivit investigatiilor desfasurate ulterior, focul a izbucnit in ziua de sambata, 18 august, la ora 3 dupa-amiaza, in mod accidental, intr-o casuta care adapostea mai multi refugiati, din cartierul Mevlane.
O scanteie sarita dintr-un cuptor a aprins un brat de fan, iar focul s-a extins rapid, favorizat de zapuseala estivala si de un vant puternic, care a manat flacarile spre casele invecinate. Acestea au fost imediat mistuite de flacari si, din cauza lipsei de reactie a autoritatilor, incendiul s-a raspandit spre centrul orasului. Dar, in dimineata zilei urmatoare, vantul si-a schimbat directia, asmutind uriasele limbi de foc si spre cartierul comercial al urbei. La amiaza, flacarile ajunsesera langa biserica Hagia Sofia, dar, in mod miraculos, aici
s-au oprit.

In seara aceleiasi zile, focul a fost invins definitiv de miile de pompieri si voluntari. Grecii i-au acuzat, la data respectiva, pe Aliati, ca impiedicasera voit stingerea focului, dirijand toate rezervele de apa spre taberele si spitalele lor din apropierea orasului. Soldatii francezi aveau sa fie acuzati de localnici ca ar fi jefuit magazine si pravalii, fortandu-i pe proprietari, sub amenintarea armelor, sa le cedeze bunurile. Pentru a potoli spiritele, comandantul francez, generalul Maurice Sarrail, a ordonat, a doua zi, executarea prin impuscare a doi soldati din subordinea sa, prinsi in timp ce furau bijuterii. Dimpotriva, militarii britanici au avut o atitudine ireprosabila si, fara interventia lor hotarata, focul n-ar fi putut fi stins atat de usor. Se apreciaza ca doua treimi din oras au fost mistuite de flacari si peste 70.000 de oameni au ramas fara adapost.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

4 august 1936 - Instaurarea dictaturii lui Metaxas

Mesaj Scris de Admin la data de 06.08.11 15:48


4 august 1936 - Instaurarea dictaturii lui Metaxas


Ioannis Metaxas a fost un general grec, numit prim-ministru al Greciei in aprilie 1936 si autoproclamat dictator cateva luni mai tarziu. Venirea lui la putere a fost posibila ca urmare a ascensiunii partidului comunist, de care regele George al II-lea se temea extrem de mult. In conditiile in care riscul unei lovituri de stat a comunistilor devenea tot mai mare, parlamentul grec a acceptat numirea lui Metaxas ca premier. Grevele masive din luna mai i-au permis acestuia sa declare stare de urgenta in intreaga tara. El a suspendat parlamentul, pe termen nedefinit si a abrogat anumite libertati cetatenesti prevazute in Constitutie.

Pe 4 august 1936, Metaxas a instaurat un regim personal, iar propaganda oficiala l-a prezentat drept „primul taran”, „primul muncitor” si „parinte al natiunii”. Generalul a adoptat titulatura de Arhigos, „Capitan” si a pretins ca va conduce „a treia civilizatie elenica”, dupa Grecia Antica si Imperiul Bizantin. Inspirandu-se din modelul fascist al lui Mussolini, Metaxas a interzis partidele politice, grevele si a introdus cenzura presei. Unitatea natiunii elene nu putea fi obtinuta, sustinea el, decat prin abolirea sistemului parlamentar, care o dezbinase pana atunci.



In scurt timp, ministerul Securitatii a fost capabil sa distruga partidul comunist, arestandu-i liderii si distrugand pana si literatura socialista si nu numai, considerata „antigreceasca”. Cu acest prilej au fost arse carti de Freud, George Bernard Show si chiar Goethe! Pe tot parcursul regimului sau despotic, generalul s-a bazat pe sprijinul armatei si al regelui. Pe plan extern, a incercat sa adopte neutralitatea, dar atunci cand Mussolini i-a cerut unele concesii teritoriale, el a raspuns, sec: „Ohi!” (Nu!), ziua de 28 octombrie 1940 devenind, de atunci, pentru greci, „Ziua Nu-ului”. Cateva ore mai tarziu, trupele italiene invadau Grecia. Metaxas nu va apuca sa vada sfarsitul acestui conflict, decedand, pe 29 ianuarie 1941, din cauza unei septicemii.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

De ce se temeau vechii greci?

Mesaj Scris de Admin la data de 26.07.11 18:35

De ce se temeau vechii greci?
Un loc central in conștiința religioasã a vechilor greci îl ocupã conceptul de pângãrire (miasma). Grecii erau aproape obsedați de ceea ce desemna un anume act interzis care ofensa zeii și deteriora puritatea individului și a comunitãții. Consecințele încãlcãrii îl afectau în primul rând pe ofensator, cãruia nu îi mai era permisã intrarea în temple, dupã care efectul se rãspândea în întreaga cetate.

Pângãrirea

Tragediile grecești abundã în exemple: patricidul și incestul lui Oedip sunt responsabile de ciuma din tragedia lui Sofocle, în Antigona, refuzul lui Creon de a-i permite Antigonei sã-l îngroape pe fratele ei, Polinice, rezultã în transportarea bucãților din cadavru în altar, pângãrind sanctuarul și blocând legãtura între om și zei, în Orestia lui Eschil, Orestes, temându-se de profanarea care ar rezulta dacã ar eșua în rãzbunarea uciderii tatãlui sãu, îi ucide pe Aegyst și Clytaemnestra, deși matricidul induce o altã profanare.

Grecii priveau cu seninãtate moartea, dar erau înspãimântați de miasma. “Puritatea și pângãrirea nu sunt stãri fizice sau mentale naturale. Trebuie înțelese drept douã categorii construite în relație cu convențiile religioase și sociale. Ele creeazã diferențieri temporare între lucruri ce în alt context sau timp ar rãmâne nediferențiate”[1]. Pângãrirea o socoteau contagioasã, aducând, prin simpla prezențã a celui impur, un rãu și celor din jur, atrãgând pedeapsa zeilor, de aceea era necesar un ritual complex de purificare. Moartea, omorul, contactul cu un cadavru și sfera opusã a nașterii, sunt exemplele cele mai frecvent întâlnite în textele grecești, dar și consumul de anumite mâncãruri, menstruația, relațiile sexuale. Toate sunt acceptate în majoritatea cazurilor, împreunã cu consecințele lor naturale, dar depinzând de situația socialã și de contextul temporal, aceste evenimente naturale puteau la fel de bine deveni ilustrãri de pângãrire ritualã. “Puritatea și pângãrirea sunt douã categorii religioase puternice prin intermediul cãrora religia greacã impune o viziune religioasã asupra vieții cotidiene. Oricând oamenii acceseazã tãrâmul divin (care este pur) și oricând se întorc de la o stare de pângãrire la normalitate, religia cere purificarea. Scrupulele religioase ale puritãții limiteazã accesul la divinitate, scrupulele religioase interpreteazã nașterea, moartea, menstruația, hrana sau sexualitatea ca pângãrire ritualã[2].

Tabu

Tabu-urile legate de naștere se conturau încã de la începutul sarcinii, când se cerea ca femeia sã stea izolatã 40 de zile și alte 3 dupã naștere, timp în care ar fi întinat pe oricine s-ar fi apropiat de ea. Similar, în momentul morții întreaga casã era pângãritã și se cereau ritualuri pentru a îndepãrta pericolul. O lege din secolul al 5-lea a.Hr. din Iulis, Keos, descrie procedura ulterioarã morții: un vas cu apã de la o gospodãrie vecinã neîntinatã era adus în fața casei pentru a-i purifica pe cei ce treceau pe acolo, și corpul însuși era spãlat, miruit, îmbrãcat în haine curate și așezat pe catafalc pentru ca sã fie pur în mijlocul impuritãții. În a 3-a zi corpul era transportat în afara orașului, departe de temple, iar niciun preot nu asista la ceremonia de îndepãrtare a trupului întrucât proximitatea ar fi cauzat pângãrire. O moarte nenaturalã era un caz mai grav: sângele unei victime îl murdãrește pe ucigaș, dar pângãrirea este amplificatã de mânia victimei, care îl poate urmãri sub forma unor “avenging demons”[3].

În piesa lui Eschil, Eumenides, demonii sunt Eriniile, care amenințã sã pângãreascã întreaga Atenã pentru cã nu fusese exilat criminalul. O altã crimã ce cauza impuritate era sacrilegiul, pângãrirea unui altar ducând la transmiterea contaminãrii cãtre zei, ceea ce impunea reguli stricte de comportament. Se nega dreptul de acces în sanctuare și la festivaluri sclavilor, strainilor, celor impure și, depinzând de festival, bãrbaților sau femeilor. Obiecte de genul sãbiilor, obiectelor metalice, animalelor de povarã sau pieilor erau tabu și anumite ritualuri precum misteriile Eleusine sau Thesmophoria aveau un caracter secret. Încãlcarea regulilor era sinonimã cu rãzbunarea divinã sub forma nebuniei, bolii sau morții.

Rușine

Pângãrirea însã nu implica ideea de pãcat în sens moral, iar pedeapsa sau rãsplata nu sunt transpuse în perspectiva lumii de dincolo. O instanțã de judecatã transcendentã apare la Platon, la care cei trei judecãtori din Hades, și anume Minos, Eakos și Radamanthys, se pronunțã cu privire la actele sãvârșite de defuncți pe pãmânt, dar viziunea filosofului are o corespondențã redusã cu credințele populare. Misteriile Eleusine promit beatitudinea lumii de dincolo pentru inițiați, dar în virtutea unui nivel aparte de spiritualitate, nu de moralitate. Dacã însã moralul nu se exprimã în lumea de dincolo perceputã vag, el iși gãsește manifestarea în societatea descrisã în termenii unei culturi a rușinii și ulterior a vinovãției.

Cea homericã se înscrie în prima categorie, deoarece “pentru omul homeric, lucrul cel mai de preț nu e sã te bucuri de o conștiințã liniștitã, ci de stima publicã (time)”[4]. Ahile se întreabã de ce ar mai fi necesar sã lupte dacã nu primește mai multã cinste decât cel ce nu luptã. Când Hector pleacã sã-și înfrunte moartea și destinul, declarã cã o face din rușine de Troia. Atitudinea își are originile în “tensiunea existentã între impulsul individual și presiunea conformitații sociale, caracteristicã culturii-rușinii”[5]. Cu alte cuvinte, omul resimte ca insuportabil tot ceea ce îl poate supune batjocurii semenilor sãi, ceea îl face sã proiecteze devierile de la sistemul moral și caracterial asupra unei intervenții divine, “impulsurile nesistematizate, non-raționale și actele care rezultã din ele, tind sã fie excluse din eu și atribuite unei origini diferite”[6].

Culpã



Într-o epocã mai târzie senzația de culpã, nu de rușine, tinde sã fie mai degrabã dominantã, iar ate-ul homeric (ispita divinã) se preface în pedeapsã, cu agenți executor Eriniile și judecãtor Zeus. Ideea cã omul va fi pedepsit fie el însuși, în viața asta sau într-o alta, fie prin urmașii sãi, mãrturisește o credințã în calitatea de unitate moralã a familiei și în legãtura indisolubilã între crimã și pedeapsã. “A fost o nenorocire pentru greci cã ideea de dreptate universalã, care reprezentase un progres fațã de vechea noțiune a puterii divine arbitrare și constituise o consfințire a noii moralitați civice, a rãmas asociatã unei concepții primitive a familiei; era un semn cã ponderea sentimentului religios și a legii religioase opuneau încã rezistențã apariției unei adevãrate concepții a individului ca persoanã, cu drepturi personale și rãspunderi personale[7].

Fantoma solidaritãții a bântuit multã vreme spiritul grec, înainte ca democrația atenianã și raționalismul sã elibereze individul de legãturile de clan. Un alt aspect al moralitãții arhaice este definirea acesteia aproape exclusiv prin prisma negativã. Supranaturalul cu funcție penalã nu dispune și de componenta complementarã a rãsplatei virtuții. “Fãrã îndoialã aceasta reflectã ideile juridice ale vremii; legea penalã a precedat legea civilã, iar funcția primarã a statului a fost coercitivã. De altfel, legea divinã, ca și legea omeneascã timpurie, nu ține cont de motivație și nu face nicio concesie slãbiciunilor omenești; ea este lipsitã de acea calitate umanitarã a compasiunii pe care grecii o numeau epieikeia sau philanthropia”[8].

Pentru cã moralizat olimpianismul devine o religie a fricii și nu mai existã compasiunea din Iliada, când Zeus îi compãtimește pe Hector, Ahile, și chiar pe caii lui Ahile. Din angoasa religioasã derivã și teama universalã de pângãrire, alãturi de necesitatea purificãrii (catharsis). Profanarea este caracteristicã epocii arhaice și acest fapt este evidențiat de diferențele între Oedip-ul homeric, care continuã sã domneascã în Teba, în vreme ce Oedip al lui Sofocle este bântuit de o vinã care îl transformã în proscris.

Neliniștea epocii lui Homer evolueazã în sentimentul vinovãției din epoca arhaicã, “la fel cum teama obsedantã de a cãdea în pãcatul capital exprimã sentimentul de vinovãție al creștinului”[9]. Puritatea nu mai are doar un sens magic, ci și unul moral, deși pânã sã ajungã explicitã, credințele acționeazã inconștient, obscur. În cel mai groaznic tip de miasma (agos) regãsim ingrediente vechi de pângãrire, blestem și pãcat. Existã numeroase expresii lingvistice ale conceptelor de puritate și pângãrire, precum hagnos, katharos, miasma, musos, dar agos sau enages, cu rãdãcina semanticã în hag-, însemnând ‘consacrat’ sau ‘sacru pentru un zeu’, poate fi utilizat în legãturã cu rãzbunarea divinã și o profanare de un anume tip[10]; juxtapunerea în agos a sacrului și a unei impuritãți ambivalente a condus în bunã mãsurã la aplicarea conceptului de tabu celor douã noțiuni, deși în textele grecești juxtapunerea nu este atât de relevantã pentru cã în genere sacrul este considerat pur.

Norme religioase

Paradoxul inerent regulilor puritãții religioase este cã lipsa excepționalului poate sugera și ea o transcendere. Și contrar obișnuinței, opusul pângãririi nu este puritatea: opusul ambelor este normalitatea[11].

Interesant de observat este faptul cã s-ar putea deduce o relație cauzalã între mediul urban neigienic și epidemii, pe de-o parte, și obsesia pentru purificare pe de alta. Autorii corpusului hipocratic, când oferã o explicație medicalã o cautã în poluarea patogenã a aerului umed care transportã boala de altundeva (nosera miasmata)[12]. Când autorii corpusului localizeazã cauza unei epidemii în poluarea aerului (miasma), se bazeazã pe un model interpretativ tradițional care afirmã cã bolile contagioase sunt rezultatul miasmei umane și deci o pedeapsã divinã. Dar astfel de cauzalitãți presupun un transfer de noțiuni ale noastre despre ce ar trebui și nu sã intre în categoria de profanare, iar generalizãrile sunt periculoase.

De exemplu, deși îngroparea este privitã ca o profesie ‘murdarã’ în antichitatea greco-romanã, “ar fi pripit sã afirmãm cã etichetarea religioasã a morții drept întinare ritualã reflectã noțiuni mai generale despre concepția socialã asupra morții la greci. Dimpotrivã, când reglementãrile funerare detaliazã atât pângãrirea ce afecteazã casa mortului cât și mijloacele și condițiile purificãrii, ele categorisesc familia drept întinatã temporar și limiteazã starea la gospodãria în cauzã și la persoanele care intrã acolo; acestea pot atinge normalitatea prin purificarea post-întinare”[13]. Clasificarea în pur și profan depinde oricum de context, iar separarea categoriilor “trebuie sã disparã dacã dorim sã ne întoarcem la o viațã normalã. Pentru cã dacã ar predomina doar o singurã situație, aceea in care apropierea de cadavru, nașterea sau consumul de usturoi ar produce pângãrire, viața cotidianã în Grecia s-ar petrece cu scrupule religioase și purificãri rituale permanente, ceea ce ar face-o insuportabilã”[14].

Purificarea

Restaurarea puritãții se poate realiza în mai multe moduri. Apa îndepãrta impuritãțile contractate prin contactul cu cadavrul sau alt poluant și constituia și o fazã premergãtoare a participãrii la ritualuri. Și focul eradica impuritãțile; dupã ce perșii s-au retras în 479 a.Hr., plateenii au fost sfãtuiți de oracol sã nu sacrifice înainte de a stinge focul din cetate, pentru cã fusese poluat de cãtre barbari, și au adus foc pur din vatra comunã de la Delphi; iar la Argos se aducea foc proaspãt de la casa vecinã la cea a decedatului dupã sfârșitul doliului. Purificarea prin sânge, ștergând paradoxal culpa celui ce sãvârșise o crimã, realizatã prin clãtire cu sângele unui animal sacrificat, este menționatã în legea catharticã din Cyrene din secolul al IV-lea a.Hr., dupã ce fusese deja condamnatã de cãtre Heraclit în secolul al VI-lea a.Hr. În mod similar, nebunia și epilepsia (boalã divinã) sunt atât pedepse pentru violarea tabu-urilor, cât și agenți de purificare. Menadele sunt eliberate de nebunia cauzatã de respingerea lui Dionysos când se dedau sãlbatic riturilor dionisiace, iar Aristofan menționeazã riturile coribantice printre metodele de purificare[15].

Funcția catharticã a ritualului dionisiac era aceea de a-l “elibera pe individ de acele impulsuri iraționale contagioase care, atunci când erau îngrãdite, dãdeau naștere, așa cum s-a întâmplat și în alte culturi, la izbucniri de dans maniacal și la manifestãri similare de isterie colectivã; îl elibera pe om oferindu-i o supapã ritualã”[16]. Într-un fel oferea o posibilitate de alinare într-o culturã a vinovãției, în care omul era mereu tensionat, având “sentimentul zdrobitor al ignoranței și nesiguranței omenești, teama de divinul phtonos, groaza de miasma[17]. Povara ar fi fost de nesuportat fãrã senzația de libertate a cultului dionisiac sau siguranța unui sfetnic divin de genul oracolului. Și ritualul coribantic din secolul al V-lea presupunea obținerea catharsis-ului prin dans și muzicã orgiastic, care induceau un fel de transã care ar fi vindecat ceea ce Platon numea sentimente de anxietate[18].

Cum pângãrirea era contagioasã, o purificare a întregii cetãți era de obicei necesarã și în aceste sens se folosea un țap ispãșitor, pharmacos sau katharma, ce cãra impuritãțile în afarã. Vechea magie catharticã a țapului ispãșitor se practica în secolul al VI-lea în Ionia, dar și în Attica, ritual exclus din poemele Iliadei și Odiseei, care oferã doar “o selecție din creația tradiționalã – selecție care se potrivește unei culturi aristocratice și militare”[19]. O legendã îl pomenește pe personajul numit Pharmakos, prins în timp ce fura pocaluri sacre de la Apollo și pietrificat de cãtre prietenii lui Ahile. Pharmakos-ului ritualic ii era atribuitã o vinã care ar fi adus ciumã sau secetã asupra comunitãții. În practicã, un membru disprețuit din comunitate, un cerșetor sau criminal, era plimbat prin cetate ca sã absoarbã impuritãțile și apoi izgonit cu pietre dincolo de granițele acesteia, dar nu și omorât[20]. În Atena, în secolul al V-lea a.Hr., țapii ispãșitori erau trimiși în afarã în timpul festivaului Thargelia, festival al lui Apollo și al primelor fructe din an, ritualurile pharmakos fiind parte a anului religios. O soluție mai dezirabilã decât purificarea era însã evitarea pângãririi.

Reguli pitagoreice

Un exemplu concludent îl ilustreazã pitagoreicii și regulile dezvoltate de aceștia: la un festival nu aveai voie sã-ți tai unghiile și pãrul, nu aveai voie sã consumi ouã, pește, carne, în templu trebuia sã intri desculț și prin dreapta, libațiile se turnau de la o margine a pocalului în așa fel încât oamenii și zeii sã nu bea din aceeași parte, erai în pericol dacã te întorceai din drum la o granițã pentru cã te așteptau Eriniile, trebuia sã eviți mãcelarii pentru cã erau impure, ca novice nu aveai voie sã vorbești și multe alte prescripții de felul acesta.

Ideile de bazã pe care se întemeiau regulile erau: trupul ca temnițã a sufletului, vegetarianismul ca lege esențialã a vieții, anihilarea consecințelor pãcatului, și în lumea asta, și în cealaltã, prin mijloace ritual. Catharsis-ul capãtã la pitagorici un nou sens, mai imperative decât în epoca arhaicã: “omul nu urma doar a fi curãțat de o impuritate sau alta, în mãsura în care era posibil, ci de orice urmã de carnalitate – aceasta fiind condiția izbãvirii lui”[21]. Puritatea devine calea principalã de mântuire, iar tehnicile sunt de ordin magic, de tipul incantației prin muzicã sau askesis-ului. Vegetarianismul, deși corolar al teoriei transmigrației, ascunde totuși ceva mai vechi: spaima teribilã de vãrsarea de sânge, moștenitã din cultura arhaicã a vinii, generalizatã în cultura de tip șamanic a pitagoreicilor. În “psihologia puritanã”[22] eliberarea se obținea prin tehnici precum cãlãtoria mental sau retragerea deliberate, askesis, exersarea conștientã a puterilor psihice prin exerciții spiritual, menite sã rupã lanțul suferinței care caracterizeazã perioada de educare a sufletului, care culmineazã cu eliberarea sa finalã și întoarcerea la locul sãu de origine.

Toate aceste idei despre impuritatea ritualã, pe care Grecia le împãrtãșește în bunã mãsurã cu zona italicã și indianã, pot oferi o explicație a sentimentelor de vinovãție cauzate de dorințele refulate. Evoluția miasmei cãtre noțiunea de pãcat și a celei de catharsis cãtre ispãșire se produce relativ târziu în lumea elenã, printr-un proces de recunoaștere a importanței motivației și conștiinței. “În vreme ce catharsis-ul în perioada arhaicã nu era, adesea, mai mult decât o îndeplinire mecanicã a unor obligații ritual, noțiunea unei purificãri automate, cvasi-fizice era susceptibilã de a se transforma, prin infinitezimale nuanțãri, în ideea mai profundã a ispãșirii pãcatului”[23]. Grecul arhaic posedat de dorințe reprimate avea posibilitatea de a le înzestra cu o formã concretã, susținând cã a venit în contact cu miasma sau cu vina unui strãmoș și cã se poate elibera prin ritual cathartic. Nu este aici, pe lângã o cheie de înțelegere a pãcatului și ispãșirii prin precedentele grecești, și o curãțire de tip aristotelic care ne purificã de sentimentele negative prin proiecția lor artisticã?
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=GRECIA

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 3 din 6 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum