Napoleon[Bonaparte][v=]

Pagina 6 din 11 Înapoi  1, 2, 3 ... 5, 6, 7 ... 9, 10, 11  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Napoleon[Bonaparte][v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 25.04.06 19:30

Rezumarea primului mesaj :

NAPOLEON BONAPARTE-
65]Iertarea înseamnă a te ridica mai presus decât cei ce te-au insultat.
64]Viitorul unui copil este totdeauna fapta mamei sale.
63]Nu vă fie teamă, prieteni, glonțul care trebuie să mă omoare încă nu a fost turnat.
62]Imposibil este un cuvânt care se găsește doar în dicționarul proștilor.
61]Modestia este calitatea celor care nu au calități.
60]Iertarea înseamnă a te ridica mai presus decât cei ce te-au insultat.
59]Capacitatea de a cuceri victorii strălucite, constă și din capacitatea, la nevoie, de a suferi înfrângeri.
58]Orice obstacol are în el și bucuria omului care-l va depăși.
57]Succesele mele și toate faptele bune pe care le-am făcut, le datorez mamei mele.
56]Cel mai primejdios sfetnic este amorul propriu.
55]Actiunea este masura reala a inteligentei.
54]Comandantul trebuie sa aiba atata caracter cat si inteligenta, oamenii care au multa inteligenta si putin caracter sunt cei mai putini indicati.
53]Ne putem opri in timpul urcarii, dar niciodata in timpul coborarii.
52]Orice obstacol are in el si bucuria omului care-l va depasi.
51]Victoria apartine celui ce persevereaza.
50]Zece oameni care-si exprima parerea in public sunt mai puternici decat alte sute de mii care tac.
49]In viata poti face multe promisiuni, dar nu e neaparat nevoie sa le respecti.
47]Francezii fac revoluții fără reforme, iar englezii fac reforme fără revoluții.
46]Dintre toate instituțiile, cea mai importantă este învățămîntul. Totul depinde de el, atît prezentul, cît și viitorul.
45]China este un uriaș care doarme. Lăsați-l să doarmă. Pentru că, o dată trezit, el va zdruncina întreaga lume.
44]Soarta favorabilă e ca femeia: dacă nu profiți de ea când îți iese în cale, mâine n-o mai prinzi, că a avut-o altcineva.
43]Exista doar doua forte pe lume, sabia si sufletul. In perspectiva indepartata, sabia va fi intotdeauna cucerita de suflet.
42]Un soldat va lupta mult si din greu pentru o bucatica de pamblica colorata.
41]Nu trebuie sa te lupti prea des cu un singur inamic pentru ca astfel va invata arta razboiului de la tine.
40]Ce este viitorul? Ce este trecutul? Ce sîntem noi? Ce este acest fluid magic care ne înconjoară și ascunde lucrurile pe care trebuie să le cunoaștem? Trăim și murim în mijlocul minunilor.
39]Toți italienii sînt hoți.
38]Un conducător este un neguțător de speranțe.
37]Cel mai strălucit orator din lume este succesul.
36]Cine știe să flateze știe și să calomnieze.
35]Singurul mod de a ramane sarac este sa fi cinstit.
34]Adevaratul eroism consta in a fi superior fata de problemele vietii, in orice forma ne-ar provoca la lupta.
33]Nu am reușit să cuceresc nici măcar un continent, măcar pentru un sfert de secol, în ciuda armatei și a generalilor mei. În schimb, de-a lungul mileniilor, Isus cucerește popoare și civilizații fără puterea armelor.
32]Toate femeile sunt curve, in afara de mama si de sor-mea! Dar sa nu uitam ca si ele sunt femei!
31]Nu poti cuceri toate femeile din lume! Dar merita sa incerci!
30]Cuvantul "imposibil" nu exista in dictionarul meu.
29]Mă tem de trei ziariști mai mult decît de o mie de baionete.
28]Răzuiți primul strat al rusului și veți descoperi tătarul.
27]Nimic nu face viitorul sa para mai roz decat contemplatul printr-un pahar de Chambertin…
26]Inima unui om de Stat trebuie să fie în cap.
25]A muri nu inseamna a fi invins. Dar a trai invins si fara glorie inseamna a muri in fiecare zi.
24]Fara religie, adica fara teama si respectul de Dumnezeu, unde ar ajunge omenirea?
23]Femeia frumoasa e o bijuterie. Femeia buna e o comoara intreaga.
22]Sînt atît de multe legi, încît nimeni nu este scutit de spînzurătoare.
21]Succesul n-are nevoie de justificări. Eșecul nu se iartă niciodată.
20]Pe termen lung , sabia este infranta de inteligenta.
19]Curajul este ca dragostea, se hraneste din speranta.
18]Multi oameni, ca si cifrele, capata valoare numai prin pozitia lor.
17]Arta de a fi cind foarte indraznet, cind foarte prudent este arta de a reusi
16]Casatoria este fara indoiala, starea de perfectiune sociala.
15]Adevaratele victorii, si singurele care nu aduc regrete, sint cele obtinute in lupta cu ignoranta.
14]În dragoste, victoria barbatului este fuga.
13]Nu-ti intrerupe dusmanul atunci cind face greseli.
12]Eforturile isi arata roadele numai daca persoana care le face refuza sa se opreasca.
11]In politica, prostia nu e un handicap.
10]Femeia frumoasa place ochiului, femeia blanda place inimii. Prima este o adevarata bijuterie, dar a doua este o comoara.
9]Nimic nu e mai dificil, dar nici mai pretios, decit puterea de a lua hotariri.
8]Gloria zboara repede, obscuritatea este eterna.
7]Orice conducator este un negustor de sperante.
6]Multi oameni, ca si cifrele, capata valoare numai prin pozitia lor.
5]Eu poruncesc, sau tac.
4]In dragoste uneori fuga e un act de eroism.
3]Moartea nu inseamna nimic, insa a trai infrant si fara glorie inseamna a muri in fiecare zi.
2]Istoria este acea imagine a trecutului asupra careia toti au cazut de acord.
1]Prostul are un mare avantaj asupra omului de spirit. El e totdeauna multumit de sine.
=====
LOIS
ROLAND
JOSEPH


Ultima editare efectuata de catre Admin in 14.11.15 11:26, editata de 117 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Re: Napoleon[Bonaparte][v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 02.11.12 10:28

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Napoleon[Bonaparte][v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 16.10.12 19:58

Bătălia națiunilor

Desfășurată între 16-18 octombrie 1813, bătălia de la Leipzig – supranumită „bătălia națiunilor” – a fost cea mai mare confruntare militară din toate războaiele napoleoniene și cea mai mare din istoria lumii până la primul război mondial. Cele trei zile de luptă s-au încheiat cu victoria decisivă a Coaliției, Napoleon văzându-se obligat să se retragă în Franța.



După dezastruoasa campanie napoleoniană din Rusia, din 1812, la începutul anului 1813 s-a format o nouă coaliție antinapoleoniană care cuprindea Prusia, Rusia, Anglia și rebelii din Spania și Portugalia. În august 1813, Austria și Suedia s-au alăturat Coaliției, urmate de Bavaria, în septembrie.

Cea de a șasea coaliție antinapoleoniană s-a mărit, începând cu 18 octombrie, chiar în timpul bătăliei de la Leipzig, cu trupele formate din saxoni, care, deși inițial aliați ai francezilor, au întors armele împotriva acestora. Armata franco-aliată a fost formată din francezi, polonezi și italieni, atât din regatul Italiei, cât și din cel al Neapolelui.

Aportul armatei austriece și a forțelor suedeze ale lui Bernadotte a mărit considerabil efectivele aliaților, care numărau șase sute de mii de oameni, încercându-se mobilizarea unui milion de combatanți. Napoleon, reunind regimentele din Spania și mobilizând până și magazionerii din depozitele armatei, spera zadarnic că va dispune de cei cinci sute de mii de oameni pe care-i avea pe hârtie. Împăratul a putut aduna doar două sute șaizeci de mii de infanteriști și patruzeci de mii de cavaleriști, ceea ce era oricum foarte mult, și o mie două sute cincizeci de tunuri.


După o mare victorie obținută de Napoleon la Dresda, aliații și-au schimbat strategia și au evitat să mai lupte împotriva armatei conduse de împărat, concentrându-se împotriva corpurilor de armată ale mareșalilor săi, pe care au reușit să îi învingă într-o serie de bătălii, slăbind decisiv armata franceză. Ca urmare, Napoleon a decis să-și adune forțele pentru o bătălie finală. Aceasta a fost cea mai mare bătălie a războaielor napoleoniene și cea mai mare din istorie până la primul război mondial.


Trei armate, ale lui Schwartzenberg, Blücher și Bernadotte s-au îndreptat spre corpurile de armată franceze. Napoleon și-a împărțit și el forțele în trei grupe. Marmont i-a atras atenția că măsura nu era cea mai bună. „Prin crearea a trei armate distincte, majestatea-voastră renunță la avantajele pe care i le asigură prezența sa pe câmpul de luptă și tare mă tem că, în ziua în care veți fi repurtat o victorie și veți fi crezut că ați câștigat o bătălie hotărâtoare, veți afla că ați pierdut alte două bătălii”, spunea mareșalul francez, prevăzând cu exactitate ce urma să se întâmple.

Moreau și Bernadotte i-au sfătuit pe aliați să evite pe cât posibil orice confruntare cu Napoleon, să atace și să lupte împotriva secunzilor împăratului, oriunde s-ar întâlni cu armatele conduse de aceștia. În fine, o dată secunzii lui învinși și slăbiți, toate forțele aliate urmau să fie reunite și abia atunci trebuia lansat atacul de cisiv asupra lui Napoleon. Mareșalii, învinși ori de câte ori Napoleon nu se afla lângă ei, s-au demoralizat repede. Împăratul a semnat decretul prin care au fost chemați trei sute de mii recruți sub arme, care ar fi trebuit să fie gata de luptă, cel puțin așa credea Napoleon, în primăvara anului 1814. Se pregătea bătălia decisivă.

Napoleon a renunțat la cei treizeci de mii de oameni care ocupau Dresda, forță care avea să-i lipsească teribil de mult în timpul „bătăliei națiunilor”.

Bonaparte s-a lipsit și de ajutorul celor douăzeci și cinci de mii de soldați ai lui Davout, cantonați la Hamburg, de cei cincisprezece mii de combatanți ai lui Gérard, imobilizați la Magdeburg, precum și de cei zece mii de francezi risipiți prin alte garnizoane germane.


La 12 octombrie 1813, Napoleon a aflat că Bavaria a părăsit Confederația Rinului și s-a alăturat dușmanului. Mareșalii francezi i-au cerut împăratului să renunțe la ideea avansării spre Berlin, propunându-i să forțeze bariera Elbei, ceea ce ar fi permis armatei să ajungă la Rin și apoi în Franța. Napoleon a ordonat armatei să se îndrepte spre Leipzig.


La 16 octombrie 1813 s-a desfășurat la Wachau prima confruntare a groaznicei bătălii de la Leipzig, supranumită „bătălia națiunilor”. Nu departe de oraș, Napoleon a condus bătălia de pe înălțimea unei măguri a Galgenbergului, unde peste patruzeci și cinci de ani a fost ridicat un monument. Pozițiile au fost cucerite, apoi recucerite de cele două armate, în vreme ce pământul s-a cutremurat fără încetare sub miile de obuze. Lupta s-a dat cu o îndârjire nemaipomenită.

Napoleon și-a aruncat întreaga cavalerie în acțiune, dar cazacii și husarii țarului au izbutit să-l respingă pe Murat, care s-a bătut exemplar. Peste tot pozițiile au fost păstrate de francezi, dar în acea zi Napoleon a pierdut 26.000 de oameni. Tot statul-major al armatei franceze, adunat în stâna de la Meisdorf, nu se gândea la sfârșitul zilei decât la inevitabila retragere, dar nimeni nu a îndrăznit să pronunțe cuvântul în fața împăratului, care, în cortul său, la doi pași de stână, citea rapoartele, dându-și seama de superioritatea numerică zdrobitoare a inamicului. Să străbată din nou Leipzigul, să se angajeze din nou pe pod și să ajungă pe Rin, aceasta ar fi fost poate singura soluție pentru evitarea încercuirii, însă Napoleon a hotărât să-și mențină pozițiile.

A doua zi, într-o duminică, totul s-a redus la o intensă canonadă de-a lungul întregii linii a frontului. Între timp, aliații s-au întărit cu corpurile de armată sosite la Leipzig, conduse de Bernadotte și Colloredo. A doua zi, pe 18 octombrie 1813, Napoleon a găsit în fața lui 110.000 de soldați în plus față de ziua anterioară. Napoleon s-a instalat pe o colină aproape de Probsheyda, încă înainte de ivirea zorilor; acolo se află astăzi ridicat Napoleonstein, un monument mare și greoi, având în vârf legendarul său tricorn. Statul-major francez s-a instalat în moara de tutun din vecinătatea colinei.

Dimineața s-a arătat la început tot atât de liniștită ca și în seara din ajun. În curând cele o mie cinci sute de tunuri aliate au deschis focul. Armatele aliaților au învăluit din trei părți forțele franceze. Pentru prima dată, Bernadotte, ex-mareșal al Franței, cumnatul regelui Joseph, lupta împotriva lui Napoleon. Atacul a fost și mai violent decât cel din urmă cu două zile.


Între timp, munițiile s-au redus drastic; s-au tras două sute de mii de lovituri de tun de la începutul bătăliei. Saxonii au trecut în tabăra inamică și vechea gardă a fost nevoită să se arunce în luptă pentru a acoperi breșa deschisă de saxoni. Napoleon a trecut el însuși în fruntea a cinci mii de călăreți și i-a atacat pe suedezi și saxoni care, speriați, s-au retras din fața iureșului. Württemburghezii au trecut și ei în tabăra inamică și au întors armele împotriva francezilor. Bilanțul de la sfârșitul zilei a fost îngrozitor. Pentru francezi, ziua s-a încheiat cu peste douăzeci de mii de morți, răniți sau prizonieri.

Împăratul a hotărât să părăsească Leipzigul și a dat ordinul de retragere. Aceasta s-a desfășurat sub ghiulele inamicului. Manevra a început în timpul nopții, în zgomotul chesoarelor de pulbere, care n-au putut fi transportate din lipsă de cai și care au fost aruncate în aer. În aceeași noapte, împăratul a transmis garnizoanelor rămase în orașele germane ordinul de a se îndrepta spre Franța. În suburbiile Leipzigului luptele s-au dat cu îndârjire. S-au înfruntat aproape corp la corp peste patru sute cincizeci de mii de oameni într-un spațiu care avea o lățime de șapte sau opt kilometri.

O altă trădare a dezlănțuit panica în tabăra franceză. Ostașii din Hessa au trecut la inamic și au deschis focul asupra francezilor aflați în retragere. Într-o dezordine de nedescris, armata imperială s-a angajat pe podul de peste Elster. Învinșii au trăit ultimul dezastru: înnebuniți la vederea trupelor dușmane, care apăreau în depărtare, geniștii au aruncat podul în aer. Între 12.000 și 15.000 de francezi din ariergardă se mai aflau încă în oraș. Unii au încercat să treacă râul, aruncându-se în apă, însă cei mai mulți s-au înecat sub ochii camarazilor lor.

Astfel, prin această nouă pierdere s-a încheiat „bătălia națiunilor”, în care zece popoare unite au învins luptând sub comanda a trei împărați și a unui rege, fără a mai vorbi de prințul regal Bernadotte. Cu resturile armatei salvate din infernul de la Leipzig, Napoleon s-a îndreptat spre Rin, urmărit îndeaproape de inamic, care totuși nu a îndrăznit să-i atace pe cei învinși. Cu excepția celor din gardă, toți francezii s-au retras în dezordine, abandonându-și bagajele. În cele trei zile de lupte, Napoleon, cu o sută șaizeci de mii de oameni, a ținut piept celor peste trei sute douăzeci de mii de soldați din armatele aliaților. Cu cavaleria decimată și armata compusă majoritar din recruți înzestrați cu mult entuziasm, dar foarte puțină experiență pe câmpurile de luptă, Napoleon nu putea să obțină victoria. Francezii au pierdut în cele trei zile ale bătăliei aproximativ 70.000 de oameni (morți, răniți, dispăruți sau prizonieri). La Leipzig a căzut și prințul polonez Poniatowski, mareșal al Franței. Coaliția a pierdut la rândul său un număr mare de oameni, dar victoria sa a fost incontestabilă.

Ajuns pe teritoriul Franței, Napoleon a învins și respins în mai multe rânduri armatele mult superioare numeric ale adversarilor săi. În cele din urmă, în ciuda acestor victorii, aliații au reușit să ocupe Rinul și să forțeze abdicarea lui Napoleon și restaurarea dinastiei Bourbonilor.

st1:*{behavior:url(#ieooui) }
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Napoleon[Bonaparte][v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 27.09.12 15:40

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Napoleon[Bonaparte][v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 27.09.12 15:40

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Napoleon[Bonaparte][v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 26.09.12 14:35

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Napoleon[Bonaparte][v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 23.09.12 19:07

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Napoleon[Bonaparte][v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 06.09.12 19:28

Împăratul în exil. Conspirația (I)


Odinioară cel mai puternic conducător european, Napoleon Bonaparte și-a sfârșit zilele în exil, pe 0 insulă din Atlanticul de Sud. A murit în 1821, convins că era ucis de englezii care îl luaseră prizonier. În 1978 a apărut, însă, o acuzație senzațională: crima a fost comisă de unul dintre tovarășii săi francezi.

“Mor prematur, asasinat de oligarhia engleză și de asasinul ei plătit.” Cu trei săptamâni înainte de moartea sa la 5 mai 1821, Napoleon a adăugat aceste cuvinte la sfârșitul testamentului său. Stând în pat, cu o bucată de carton în chip de pupitru, fostul împărat francez, acum grav bolnav, și-a copiat cu dificultate cuvintele dictate mai înainte unuia dintre slujitorii săi, asigurându-se că, de data asta, scrisul său, în mod normal indescifrabil, putea fi citit. Cuvintele se doreau a fi un reptoș adresat națiunii care îl trimisese în exil pe Insula Sfânta Elena, în Atlanticul de Sud, și o acuzație la adresa guvernatorului insulei, Sir Hudson Lowe.

În după-amiaza care a urmat morții fostului împărat, șapte doctori britanici s-au întrunit la reședința exilatului pentru autopsia de două ore făcută de medicul lui personal, Francesco Antommarchi. Șase dintre doctorii britanici erau militari, și deci sub jurisdicția guvernatorului Lowe. Deși nu cunoșteau conținutul testamentului lui Napoleon, pentru ei era clar că moartea lui putea avea implicații internaționale. Cum nu au putut să se pună de acord asupra rezultatului autopsiei, doctorii au oferit patru rapoarte. Concluzia lui Francesco Antommarchi, conform căreia moartea a fost cauzată de un ulcer canceros al stomacului, este cea general acceptată.

Când știrea morții lui Napoleon a ajuns în Europa, lumea a răsuflat ușurată: omul care dominase continentul timp de un sfert de secol se stinsese. Acuzația formulată de Napoleon, divulgată mai târziu, a fost considerată ca fiind paranoia răzbunătoare a unui muribund.


O acuzație senzațională
În anii următori, s-au publicat nenumărate cărți despre el, inclusiv memoriile mai multor persoane care l-au însoțit în exil pe Insula Sfânta Elena. Ultima carte care prezenta ultimii ani de viață ai împăratului a fost autobiografia devotatului său valet, Louis Marchand, scrisă pentru fiica sa „ca să-ți arăt – ție și, mai târziu, copiilor tăi – ce a însemnat împăratul pentru mine”, și a fost publicată de un nepot în 1955.

Cartea a fost citită pe nerăsuflate de suedezul Sven Forshufvud, dentist, toxicolog și admirator al lui Napoleon. Mulți istorici puseseră la îndoială versiunea oficială a morții împăratului, dar nimeni nu putuse oferi suficiente dovezi pentru a formula 0 acuzație. Memoriile lui Marchand, considera dr. Forshufvud, conțin informații care probează că Napoleon a fost otrăvit. Investigațiile sale l-au purtat prin Europa, prin America de Nord și pe Insula Sfânta Elena, și au dus la o concluzie senzațională publicată în 1978, la 157 de ani de la moartea lui Bonaparte. Napoleon, susține suedezul, a fost otravit cu arsenic. Ucigașul? Nu Sir Hudson Lowe, guvernatorul englez pe care Napoleon îl disprețuia atât de mult, ci o persoană din propriul său anturaj, un companion francez.


Plictiseală de moarte

După ce a cucerit cea mai mare parte a Europei, Napoleon a făcut greșeala de a invada Rusia în 1812, dar a fost silit la o retragere umilitoare, pierzând o jumătate de milion de oameni. Inamicii săi s-au aliat împotriva Franței și au impus abdicarea sa în aprilie 1814. Un an mai târziu, Napoleon a plecat din exilul său pe insula mediteraneană Elba, dar încercarea de a recăpăta puterea s-a sfârșit printr-o înfrângere zdrobitoare la Waterloo, la 18 iunie 1815, și printr-o a doua abdicare. Sperând să găsească adăpost în Anglia, Napoleon s-a predat celor mai înverșunați dușmani ai săi, britanicii. Dar el a fost îmbarcat pe un vas de război și trimis pe lnsula Sfânta Elena – ,, o condamnare la moarte“, cum a numit-o furios fostul împărat.

Sfânta Elena, insulă de origine vulcanică, are aproximativ 60 de kilometri pătrați, la 15 grade sud de Ecuator și la 1600 km de coasta vestică a Africii. A fost descoperită de portughezi, dar cedată Companiei Indiilor Orientale ca stație de alimentare cu apă pentru corăbiile care făceau legătura cu India. Populația de 4.000 de oameni includea o garnizoană de 1.000 de soldați; forțele trimise să-l păzească pe Napoleon aveau să tripleze numărul militarilor de pe insulă. Văzând insula pentru prima dată la 15 octombrie, un doctor britanic de pe corabia lui Napoleon a spus că este „cea mai urâtă și mai mohorâtă stâncă ce se poate imagina… este ca o enormă excrescență pe suprafața apei”.

Lui Napoleon i se permisese să ia cu el în exil câțiva prieteni și servitori, printre care Henri-Gratien Bertrand, fostul mareșal al palatului, și contele Charles-Tristan de Montholon, un membru al aristocrației prerevoluționare. Bertrand era în slujba lui Napoleon din 1798, dar Montholon era un aderent de ultimă oră – după prima abdicare a lui Napoleon se grăbise să-și ofere serviciile monarhiei restaurate, dar a trecut de partea împăratului când acesta s-a întors de pe Insula Elba. El o adusese cu sine și pe tânăra și atrăgătoarea lui soție, ale cărei atenții față de Napoleon și vizitele nocturne pe care le făcea în dormitorul acestuia deveniră curând subiect de bârfă pe insulă.

Anturajul a locuit în conacul unui comerciant local până când a fost terminată o vilă galbenă cu 23 de camere, denumită reședința Longwood. Situată pe un platou înalt la câțiva kilometri de port, Longwood era 0 reședință inospitalieră, deprimantă, cu pereții mucegăiți și colcăind de șobolani. Rutina zilnică oferea prea puțină variație: Napoleon își petrecea cea mai mare parte a timpului dictându-și memoriile sau reexaminându-și cuceririle militare pe hărțile și globurile aflate în fosta sală de biliard. După cină, exilații jucau cărți și șah sau îl ascultau pe fostul împărat citind cu voce tare, până când, brusc, acesta anunța că era timpul să se meargă la culcare. Unul dintre membrii anturajului caracteriza săptămâna ca fiind „plictiseală“ de luni până sâmbătă, și „mare plictiseală“ duminica.

Generalul de divizie Sir Hudson Lowe a sosit pe Insula Sf. Elena la 14 aprilie 1816. În calitate de nou guvernator, el era, de fapt, gardianul lui Napoleon. Cunoscut pentru că era nehotărât și se răzgândea adesea, Lowe era caracterizat de foștii săi comandanți ca având „carențe de educație și judecată… prost… suspicios și invidios“. Napoleon l-a detestat din primul moment, spunând că Lowe avea „chipul cel mai ticălos“.

Dinspre partea lui, Lowe părea obsedat de ideea că prizonierul său ar putea evada. El a limitat drastic libertatea de mișcare a lui Napoleon, i-a selectat vizitatorii, i-a cenzurat corespondența și ziarele primite, și chiar a redus sumele alocate pentru întreținerea reședinței Longwood. Într-o discuție furtunoasă care a avut loc la 18 august, Napoleon i-a spus lui Lowe că face oficiu de călău. „Trebuie să-mi îndeplinesc ordinele“, a răspuns guvernatorul. ,,Și dacă ți s-ar ordona să mă asasinezi, ai face-o?“ a întrebat Napoleon. ,,Nu, englezii nu sunt asasini“, a replicat mânios Lowe și a plecat. Cei doi nu s-au mai întâlnit niciodată, comunicarea între prizonier și paznic făcându-se prin intermediari.



Credinciosul Bertrand a susținut cauza împăratului în fața guvernatorului. „Vreți sau nu să îl ucideți pe Împărat?“ a scris el. „Dacă veți continua să vă comportați astfel, veți fi răspuns afirmativ și, din păcate, probabil vă veți atinge scopul după câteva luni de agonie“. Bertrand se referea la limitarea libertății de mișcare pe insulă, dar exilatul însuși avea acuzații mai grave. Napoleon era convins că avea să moară lent, de pe urma unei otrăvi administrate într-ascuns. I-a împărtășit aceste temeri lui Barry O’Meara, medicul irlandez care îl trata încă de la plecarea din Anglia. Guta îl împiedica să facă suficientă mișcare; îi era mereu frig, dar soarele îi dădea dureri de cap; gingiile erau dureroase și sângerau la cea mai mică atingere.

Se pare că Lowe a reușit să-i păcălească pe emisarii puterilor europene în privința deteriorării sănătății fostului împărat. Aflând că doctorul trimitea mesaje secrete în Marea Britanie, guvernatorul l-a concediat în iulie 1818. Ajuns acasă, dr. O’Meara a povestit că guvernatorul Lowe îi vorbise despre „beneficiile care ar rezulta de pe urma morții lui Napoleon”.

Ultima îmbolnăvire

La 15 august 1819, Napoleon a împlinit 50 de ani, dar la Longwood evenimentul nu s-a sărbătorit în nici un fel. Anturajul său se micșorase, și printre cei plecați era soția contelui Montholon, care se întorsese în Europa cu cei trei copii ai săi – dintre care cel mai mic, o fiică numită Napoléone, se născuse pe insulă și se zvonea că ar fi copilul fostului împărat. Exilatul era gras, lipsit de vlagă și deprimat. Îi spusese valetului său, Marchand, că se aștepta să moară curând.

La un an de la plecarea doctorului O’Meara, lui Napoleon i s-a dat un nou medic personal. Francesco Antommarchi, un tânăr doctor corsican, a ajuns pe insulă la 19 septembrie, împreună cu doi preoți și un bucătar trimiși de la Roma de unchiul fostului împărat, cardinalul Fesch. Napoleon i-a spus lui Antommarchi că tatăl sau murise de cancer, și l-a întrebat dacă boala era ereditară. Încercând să mai atenueze temerile pacientului său, doctorul i-a prescris grădinăritul ca exercițiu, și o vreme exilatul părea că se simte mai bine.

Pe 19 iulie 1820, dr. Antommarchi a notat în jurnalul său că Napoleon avea “frisoane, febră, dureri de cap, greață, tuse uscată și frecventă, și vomă de tip biliar“. Aceste simptome marcau începutul bolii care a dus la moartea pacientului zece luni mai târziu. Deteriorarea sănătății sale a fost consemnată și în amintirile lui Marchand, studiate cu atâta aviditate de Sven Forshufvud după publicarea lor în 1955. Coroborând relatarea de martor ocular a lui Marchand cu alta anterioară, dentistul suedez a putut să urmărească în detaliu evoluția ultimei boli a lui Napoleon. Astfel, el a ajuns la niște dovezi noi și surprinzătoare în sprijinul acuzației de otrăvire cu arsenic. Între martie și mai 1820, lui Napoleon i s-a administrat tartrat de stibiu și potasiu, care i-a slăbit stomacul; o emulsie de migdale amare cu apă de flori de portocale, și 0 doză puternică de calomel, un medicament incompatibil cu migdalele amare. Acesta a fost preludiul otrăvirii cu arsenic, susține dr. Forshufvud, „metoda clasică de otravire… uciderea victimei slăbite, fără a lăsa vreo urmă de arsenic”.

Dușmanul dinăuntru

Ca ultime dorințe, Napoleon a cerut ca inima să-i fie scoasă din piept înainte de înmormântarea pe Insula Sf. Elena și să-i fie trimisă soției sale, Maria-Luiza, iar șuvițe din părul său să fie împărțite favoriților săi. Guvernatorul Lowe i-a refuzat îndeplinirea primei dorințe, dar suvițe din părul fostului împărat au fost înmânate ca amintire mai multor familii, inclusiv familiei lui Louis Marchand. Din relicva lui Marchand, dr. Forshufvud a obținut fire care, examinate în 1960, au relevat prezența „unei doze relativ mari de arsenic“ în corpul lui Napoleon înainte de moartea sa.

De atunci, această descoperire este subiect de dezbatere. Bazându-se pe alte teste, unii cercetători au tras concluzia că un nivel ridicat al arsenicului din sângele lui Napoleon putea fi cauzat, printre altele, de tapet. Aparent, un pigment din arsenic și cupru folosit în secolul al XIX-lea la obținerea vopselei verzi ar fi putut reacționa cu o ciupercă, și astfel ar fi putut produce niște vapori fatali, care ar fi contribuit la deteriorarea sănătății fostului împărat. Dar dr. Forshufvud era convins că ceva era putred, și ucigașul, pretindea el, era contele Montholon, acționând la ordinele Casei de Bourbon. În calitatea sa de „paharnic”, contele avea sub cheie provizia de vin sud-african a lui Napoleon – importată în butoaie și îmbuteliată pe insulă. În două ocazii în care vinul a fost oferit altor două persoane din greșeală, acestora li s-a făcut rău.

După înlăturarea Bourbonilor, Franța a trimis în 1840 0 delegație pentru a exhuma trupul lui Napoleon și a-l aduce înapoi în Europa, spre a fi înmormântat cu fast la Paris. Unii dintre foștii săi tovarăși de exil erau de față când a fost deschis coșciugul, dar Contele Montholon nu se afla printre ei: intrase în serviciul lui Ludovic Napoleon, un nepot care mai târziu va conduce Franta sub numele de Napoleon al III-lea. Deși îmbrăcămintea lui Napoleon era putrezită, corpul său era uimitor de bine păstrat. Oare Contele știa că arsenicul împiedică putrezirea, mai ales a unui trup care primise doze sistematice din această otravă?
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Napoleon[Bonaparte][v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 26.08.12 18:50

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9647/8/

Ultimii ani ai existentei lui Napoleon Bonaparte contin cateva elemente de mister, inevitabile pentru un personaj istoric proeminent. Cele mai atractive ipoteze provin din perioada detentiei din Insula Sfanta Elena, unde a fost exilat de britanici dupa infrangerea de la Waterloo (1815). Exista si acum voci care sustin ca imparatul ar fi fost salvat (in 1818) si dus in America de Sud, unde s-ar fi implicat direct in luptele de independenta ale chilienilor fata de Coroana spaniola. Cert este ca au existat planuri de eliberare care nu au fost finalizate. Sau poate ca...

Salvatorul englez, un fost inamic
Sunt doi ipotetici salvatori ai lui Napoleon in legendele evadarii lui din Insula Sfanta Elena. Cel mai important este amiralul englez Thomas Cochrane (1775-1860), un lord al Amiralitatii britanice pe care francezii l-au poreclit "Lupul marilor". Un eveniment umilitor l-a facut sa-si urasca tara si sa se razbune incercand salvarea lui Napoleon.
In 1814, el a fost acuzat de fraudarea Bursei de Schimb Regale din Londra, profitand de zvonul ca Napoleon ar fi fost ucis de cazaci (dupa infrangerea de la Leipzig, 1813). Lordul a fost pus la stalpul umilintei (o ora), inchis un an, amendat si cu averea confiscata. In aceste circumstante, fostul amiral se pune la dispozitia rebelilor din Chile, in 1817. El devine amic al liderului chilian Bernardo O'Higgins, si organizeaza flota dupa rigoarea britanica. Evenimentele politice din America de Sud erau favorabile obtinerii independentei Argentinei, Columbiei, Braziliei si altor tari fata de Spania si respectiv Portugalia. In acest scop, lordul Cochrane are o idee spectaculoasa: eliberarea lui Napoleon si punerea lui in fruntea unui imperiu sud-american!
Ideea de a-l scoate pe Napoleon de pe Insula Sfanta Elena (aflata in Pacificul de sud, la 2000 de kilometri distanta de Brazilia si Africa) a fost aflata de la sotia lui Cochrane. Fost inamic al imparatului, lordul stia ca va aduce in America de Sud un lider puternic si carismatic. In anul 1818, un anume Charles, un corsican in slujba lui Cochrane, este dus in insula si substituit lui Napoleon. Acesta ar fi ajuns in Chile si ar fi organizat miscarile de eliberare ale coloniilor spaniole. Napoleon ar fi murit in 1838, in palatul sau din Santiago de Chile, la 69 de ani... Atunci cine a murit in 1821 si cui i s-a luat masca mortuara de catre medicii englezi chemati anume?
Un submarin pentru imparat!
Fascinanta poveste a lui Cochrane este, culmea!, anulata tocmai de al doilea posibil salvator, generalul francez Charles Lallemand (1774-1839), un bonapartist pur sange care s-a salvat de la moarte (dupa Waterloo) plecand in America. Acolo s-a implicat in luptele Spaniei cu fortele SUA pentru Texas si Florida. Tot acolo, el a organizat o armata de 400 de bonapartisti, care urmau sa debarce pe insula si sa-l scoata in larg pe Napoleon cu ajutorul unui... submarin.
Din 1775 existau cateva submarine primitive, cu vasle, in SUA si Franta, cu performante ridicole. Faptul ca atat planul lui Lallemand, cat si tentativa lui Cochrane au esuat, o dovedeste (printre altele), testamentul lui Napoleon; acesta i-a lasat lui Lallemand 100.000 franci, pe care generalul i-a putut ridica numai dupa confirmarea mortii imparatului.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Napoleon[Bonaparte][v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 03.08.12 13:32

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Napoleon[Bonaparte][v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 18.06.12 18:17

Bătălia de la Waterloo


Pe 18 iunie 1815, acum 197 de ani, trei armate au luptat la Waterloo sub comanda a trei generali foarte diferiți. Cu greu am putea găsi un exemplu mai bun în care stilul de conducere al fiecărui general în parte a jucat un rol atât de important în bătălie.

Trei armate

La Waterloo, pe 18 iunie 1815, armata lui Napoleon Bonaparte era formată dintr-un număr destul de mare de veterani, o cavalerie bună și un contingent mare de artilerie. Era o armată omogenă și beneficia de comanda unui singur om care avea un singur obiectiv: victoria.

În schimb, armata ducelui de Wellington era formată din germani (cel mai mare contingent), belgieni, olandezi și englezi. Veteranii erau puțini la număr (dintre care majoritatea erau germani și englezi) și încercau să țină la un loc această armată mixtă și nestatornică, din care făceau parte chiar oameni care luptaseră pentru Napoleon cu un an înainte. Prusacii Mareșalului Blücher proveneau în mare parte din provincii germane, dar în unele unități existau și soldați de origine poloneză. Un număr semnificativ din oamenii săi proveneau din provinciile de pe Rin achiziționate recent, regiuni care fuseseră sub control francez în ultimele două decenii.

Armata lui Napoleon era, din toate punctele de vedere, mai puternică, dar nu suficient de puternică pentru a învinge cele două armate aliate. Pentru a câștiga, el trebuia să le separe și să le înfrângă individual. Wellington și Blücher erau la rândul lor conștienți că trebuie să se unească pentru a-l învinge pe Napoleon, însă asta era mai ușor de zis decât de făcut, mai ales că cei doi nu știau când avea să înceapă atacul francez. Astfel, forțele aliate au trebuit să se întindă de-a lungul întregii frontiere sudice a Regatului Țărilor de Jos, pentru a acoperi toate punctele din care Napoleon putea ataca. În schimb, francezii au putut să-și concentreze forțele într-un singur loc și au câștigat astfel, pe plan local, superioritatea numerică. Napoleon s-a folosit chiar de rețeaua de spioni parizieni ai lui Wellington pentru a trimite informații false la Bruxelles și și-a tachinat aliații de-a lungul întregii frontiere, nepermițându-i inamicului să-și dea seama exact de unde avea să vină atacul final.

Două strategii

Napoleon fusese întotdeauna un jucător, un comandant care își asuma destul de multe riscuri. Pe hârtie, el nu avea nicio șansă. Forțele Coaliției includeau armate nu doar din Anglia, Germania și Olanda; pe Rinul Superior și în Italia austriecii își adunau armatele, iar rușii înaintau dinspre vest. Odată ce toate aceste forțe s-ar fi unit, nu ar fi trebuit decât să invadeze Franța, iar Napoleon nu ar fi avut cum să se împotrivească. De aceea, el trebuia să atace primul pentru a obține o victorie locală decisivă care, spera el, avea să zguduie Coaliția.

În tabăra antifranceză, cele mai bine pregătite forțe aliate erau cele două armate din Țările de Jos. Sudul era o regiune francofonă și făcuse parte din Imperiul Francez până în 1814. Capturarea orașului Bruxelles ar fi putut destabiliza noul Regat al Țărilor de Jos (format din Belgia, Olanda și Luxemburg) și ar fi putut naște o revoltă în rândul soldaților. Atunci, aliații ar fi putut accepta negocierile pentru pace. Wellington și Blücher erau conștienți că, în ciuda superiorității numerice, victoria nu era sigură. În plus, ei știau că Bruxelles-ul trebuie apărat cu orice preț, astfel că s-au concentrat pe acest obiectiv. Însă în loc să-și adune forțele într-un singur loc pentru apărarea orașului, ei au mers pe o altă strategie, anume să avanseze pentru a se întâlni cu forțele lui Napoleon. Însă împotriva unui comandant atât de priceput precum împăratul francez, exista riscul ca forțele coaliției, dacă avansau, să fie înfrânte înainte de a se putea folosi de avantajul superiorității numerice.

Odată ce ținta atacului lui Napoleon devenea evidentă, Coaliția trebuia să avanseze rapid către aceasta și să-și unească toate forțele în mai puțin de 48 de ore. Abia atunci Wellington și Blücher ar fi putut beneficia de avantajul superiorității pentru a-l învinge pe Napoleon. Acesta, la rândul său, era conștient că orice confuzie în comandamentul aliat vizavi de intențiile sale, precum și orice întârziere în adunarea forțelor la un loc, ar putea avea consecințe catastrofice pentru adversarii săi, astfel că, în mod evident, s-a folosit din plin de această situație.

Trei comandanți



Campania a început bine pentru Napoleon. Deși aliații știau că francezii își concentrează forțele în zona Maubeuge și aveau destule informații cu privire la planurile lor, Napoleon a reușit să obțină întârzierea mișcărilor lui Wellington pentru 24 de ore. Primul atac a avut loc la 15 iunie, iar până la sfârșitul zilei planurile lui Napoleon mergeau ca pe roate.

Ziua următoare au avut loc două lupte importante: la Ligny, între forțele conduse de Napoleon în persoană și prusacii lui Blücher, și la Quatre Bas, unde Wellington s-a confruntat cu forțele franceze conduse de Mareșalul Ney.

Deși Napoleon a fost victorios în acea zi – penetrând forțele lui Blücher după o zi întreagă de luptă, în timp ce Ney l-a luat pe Wellington prin surprindere, el a pierdut șansa de a obține o victorie decisivă împotriva adversarilor săi. Astfel, noaptea de 16-17 iunie avea să fie punctul de cotitură din campania sa... Cu toate acestea, situația nu se arăta a fi atât de grea pentru Napoleon. Armata prusacă a început să se retragă după ce pierduse în acea zi 20.000 de oameni, dintre care 8.000 dezerstaseră. Wellington a pierdut la rândul lui 5.000 de soldați, în timp ce pierderile lui Napoleon au ajuns la circa 11.000 de oameni. Se părea că Napoleon avea șanse destul de mari să-și adune toate forțele și să-l înfrângă pe Wellington, iar apoi să intre în Bruxelles victorios.

Ziua de 18 iunie a început destul de bine pentru Napoleon. Se părea că situația îi era favorabilă. Wellington nu-și concentrase toată armata la Waterloo pentru confruntarea cu Napoleon. În plus, cel puțin jumătate din armata sa era formată din soldați mult mai puțin experimentați decât soldații lui Napoleon. Prusacii erau la kilometri depărtare și din cauza drumurilor noroioase nu puteau ajunge la fața locului prea repede. Însă prusacii și-au revenit după înfrângerea suferită cu două zile înainte, iar intervenția lor avea să întoarcă balanța în favoarea Coaliției. În plus, în această ultimă bătălie, strategia lui Wellington s-a dovedit a fi mai bună decât cea a lui Napoleon.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Napoleon[Bonaparte][v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 19.05.12 11:18

6 victorii militare franceze în secolul XX

În prima parte a secolului al XIX-lea, Franța lui Napoleon avea cea
mai temută armată de pe continent. După înfrângerea din 1814-1815,
lucrurile aveau să se înrăutățească pentru Franța din punct de vedere
al capacității militare, iar anul 1871 a adus lovitura finală:
dezastruoasa și umilitoarea înfrângere în fața Prusiei. Din acel
moment, francezii aveau să dezvolte un complex al inferiorității și o
obsesie pentru revanșă și pentru refacerea gloriei militare. Însă în
ciuda unor bătălii importante câștigate în secolul XX, Franța nu și-a
mai recăpătat niciodată – pe plan mondial – această glorie.

Francezii s-au aflat în tabăra câștigătoare în 1918, dar a fost o
victorie mai curând amară având în vedere numărul foarte mare al
morților. 20 de ani mai târziu, Franța era din nou umilită în fața
germanilor și după doar câteva săptămâni accepta un armistițiu. Au
urmat patru ani umilitori de ocupație. După 1945, nedorind să renunțe
la imperiul colonial, francezii au luptat în Indochina unde au fost
învinși de mult mai puțin experimentata armată a vietnamezilor. Și
pentru că nu au învățat nimic din războiul din Indochina, francezii au
luptat – fără succes – și pentru păstrarea Algeriei.

Cu toate acestea, francezii aveau să câștige unele bătălii în secolul
XX. Să vedem care au fost acestea.

1. Prima bătălie de pe Marna – 5 septembrie - 12 septembrie 1914

Bătălia de pe Marna a fost una din cele mai importante victorii
franceze din timpul primului război mondial și cea care a schimbat
cursul conflictului. Potrivit planurilor strategice – centrate în
jurul Planului Schlieffen, germanii se așteptau să ajungă la Paris în
doar o lună de zile. Armata franceză (sprijinită de englezi) a oprit
însă ofensiva germană, forțându-i pe germani să se retragă. Această
victorie – considerată un miracol (de aceea, bătălia mai este denumită
și „Miracolul de pe Marna”) – a reprezentat însă și începutul
războiului de uzură, al lungului războiul de tranșee.

Mai bine de 2 milioane de soldați au luptat în această bătălie;
500.000 au fost uciși sau răniți. Francezii au pierdut 80.000 de
oameni, iar alți 170.000 au fost răniți. Englezii au avut 13.000 de
victime, dintre care 1700 uciși. Numărul victimelor germane a ajuns la
220.000.

2. Bătălia de la Verdun - 21 februarie – 18 decembrie 1916

În general, bătălia de la Verdun nu e considerată o victorie din cauza
numărului foarte mare de victime. Atât germanii, cât și francezii au
pierdut foarte mulți oameni în această bătălie, una din cele mai
devastatoare din timpul războiului.. Din cauza numărului victimelor și
al impactului psihologic pe care Verdun l-a avut asupra francezilor,
unii istorici au deumit această bătălie „Stalingradul Franței”.

Atât francezii, cât și germanii au pierdut în jur de 350.000 de
soldați în această bătălie, la care se adaugă alte câteva zeci de mii
de răniți (potrivit unor estimări, se ajunge chiar la cifra de
100.000).

3. Bătălia de la Bir Hakeim - 26 mai –11 iunie 1942

Franța s-a aflat sub ocupație timp de patru ani, dar asta nu înseamnă
că unii francezi nu au luptat în război. Forțele franceze libere, sub
comanda generalului De Gaulle, au luptat alături de englezi și
americani, iar prima campanie importantă a avut loc în nordul Africii.
În mai 1942, francezii au luptat împotriva forțelor Axei conduse de
faimosul Rommel la Bir Hakeim, o oază în deșertul libian. Ei au reușit
să apere fortul și să rămână pe poziții timp de 2 săptămâni. Practic,
bătălia avea să fie câștigată în cele din urmă de Rommel, dar reușita
francezilor de la Bir Hakeim le-a permis englezilor să-și retragă
armata în siguranță. Francezii s-au folosit de această bătălie pentru
a arăta că Franța Liberă era gata de luptă și că Forțele Franceze
Libere reprezintă o armată în adevăratul sens al cuvântului, nu un
simplu grup de partizani (așa cum îi considera Hitler).

4. Bătălia pentru eliberarea Parisului – 19 – 25 August 1944

Bătălia pentru eliberarea Parisului începe la patru ani după ocupația
germană. Pe 19 august 1944, în condițiile în care Aliații se apropiau
de Paris, membrii Rezistenței franceze – 20.000 la număr – încep
ofensiva împotriva garnizoanei germane din oraș: s-au luptat pentru
fiecare stradă, au săpat tranșee, au bombardat automobilele germanilor
și au atacat clădirile unde germanii își stabiliseră administrația. Pe
24 august, au primit ajutoare din partea Forțelor Franceze și Libere
și a armatei a 3-a americane conduse de Generalul Patton, iar
comandantul garnizoanei germane, von Choltitz, se predă. Cuprins de
furie din cauza acțiunii francezilor, Hitler a ordonat distrugerea
orașului, ordin pe care von Choltitz l-a ignorat (de aceea, el avea să
se prezinte ulterior ca salvatorul Parisului).

Între 800 și 1300 de membri ai Rezistenței au murit, precum și 130
soldați din Forțele Franceze Libere. În tabăra cealaltă, germanii au
pierdut 3.200 de soldați, iar alți 12.800 au fost luați prizonieri.

5. Bătălia de la Vinh Yen - 13–17 ianuarie 1951

În ansamblu, prestația militară a Franței în războiul din Indochina a
fost considerată ca un adevărat dezastru, culminând cu înfrângerea de
la Dien Bien Phu din 1954. Totuși, francezii au avut parte și de
câteva succese. Bătălia de la Vinh Yen a fost unul dintre ele,
datorită faptului că soldații vietnamezi au făcut greșeala de a
renunța la tacticile de gherilă pentru a încerca o confruntare
deschisă. Generalul Giap i-a atacat pe francezi la Vinh Yen, la
nord-vest de Hanoi, însă strategia generalului Jean de Lattre de
Tassigny s-a dovedit a fi mai bună. Francezii au câștigat această
bătălie, iar soldații Viet Minh au învățat că nu-i pot înfrânge pe
adversari în lupte deschise și au revenit la tacticile de gherilă cu
ajutorul cărora, trei ani mai târziu, aveau să câștige războiul.

6. Bătălia pentru Alger - 30 septembrie 1956 - 24 septembrie 1957

În toamna anului 1956, Frontul de Eliberare Națională din Algeria
începe lupta pentru independență prin organizarea unor atacuri cu
bombă în capitala țării. Urmează un război de gherilă pentru cucerirea
Algerului, pe care F.E.N.-ul îl va pierde deoarece guvernul francez a
decis că trupele din colonie nu sunt suficiente, astfel că trimite
armata continentală. Generalului Massu, comandantul armatei, i s-a
permis să folosească orice mijloace necesare pentru înfrângerea
partizanilor algerieni, inclusiv tortura și execuțiile sumare.

În ciuda pierderii Algerului, F.E.N. va continua lupta, iar Franța va
fi atrasă într-un război îndelungat. După câțiva ani, timp în care
războiul din Algeria a devenit din ce în ce mai nepopular în rândul
francezilor, generalul De Gaulle acceptă, în 1962, acordarea
independenței.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Napoleon[Bonaparte][v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 23.03.12 0:40

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Napoleon[Bonaparte][v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 23.03.12 0:21

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Napoleon[Bonaparte][v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 22.03.12 20:44

Batalia pentru Smolensk sau prilejul ratat

In zorii zilei de 16 august 1812, Napoleon s-a trezit cu speranta ca va vedea armata rusa insiruita pe campul de batalie, dar grosul trupelor inamice s-a refugiat la adapostul puternicelor ziduri ale Smolenskului. Napoleon nu a avut parte de o batalie decisiva, asa cum si-ar fi dorit, rusii retragandu-se, dar nu inainte de a lasa orasul mistuit de flacari. In vara anului 1812, Marea Armata franceza incepuse campania impotriva Moscovei. Slabiciunea efectivelor tariste, intarzierea jonctiunii dintre armatele lui Barclay (130.000 de oameni) si Bagration (50.000 de oameni) au impus Inaltului comandament rus sa ordone retragerea. Tactica pamantului parjolit, fara sa fi fost luata in calcul inainte, era inevitabila pentru el. „Francezii n-au de ce sa se bucure ca noi ne retragem, aceasta e spre pieirea lor... Ne vom intoarce sa ne luam inapoi tara, pe care acum o parasim pustiind-o si infometandu-i”, spunea un ofiter din armata tarului. Armata rusa nu a opus nici o rezistenta in momentul in care francezii au intrat in Rusia. Linistea nu a fost tulburata decat de focuri rare de arma schimbate intre patrulele franceze si cazacii care observau miscarile inamicului, dupa care dispareau cu rapiditate. Tarul, lipsit de talent militar, ordonase retragerea, chiar daca o parte a generalilor rusi erau de parere ca Napoleon poate fi oprit la granitele imensului imperiu tarist. De partea franceza, coloanele de aprovizionare cu alimente si furaje, impotmolite in noroi, ramase cu mult in urma trupelor ce strabateau zilnic cincisprezece leghe, nu reuseau sa tina pasul. Cincizeci de mii de soldati care si-au parasit randurile, plecand in cautare de alimente, au ramas in urma coloanei principale. Cei ce au ramas sub flamurile cu acvile imperiale au continuat sa inainteze, fie sub rafale de ploaie, fie sub un soare arzator, invaluiti in nori de praf. In locurile de popas, flamanzi, insetati si sleiti de efort, francezii dormeau pe pamantul umed. Inca in momentul trecerii Niemenului a fost comisa imprudenta de a hrani caii cu grau verde amestecat cu paie smulse din acoperisurile colibelor. Dupa o saptamana, zece mii de cai de calarie sau de tractiune, atinsi de dizenterie, au si murit. Inainte de a da piept cu generalul Iarna, Marea Armata a cunoscut ravagiile generalului Vara. In acele zile, clima cumplita a ramas cel mai sigur ajutor al tarului. Tratativele de pace s-au incheiat fara nici un rezultat favorabil pacii. Napoleon stia ca fortele sale erau de trei ori mai numeroase decat cele ale rusilor, dar generalul rus Balasov, omul insarcinat de tar sa poarte tratativele in numele sau, l-a avertizat pe imparatul francezilor ca s-a angajat intr-o campanie ingrozitoare. „Acesta va fi razboiul unei intregi natiuni, ce reprezinta o masa de temut. Soldatul rus este viteaz si poporul este atasat patriei sale”, i-a spus Balasov lui Napoleon. Era triumful ideilor preconizate de contele Lieven si de Clausewitz. Acesta din urma nu afirmase, trecut in serviciul tarului la cartierul general rus, ca Bonaparte avea sa piara rapus de dimensiunile uriase ale acestui Imperiu, daca Rusia stia sa profite de pe urma acestei situatii; cu alte cuvinte, daca stia sa-si crute fortele pana in ultima clipa si sa nu incheie pace sub nici un pretext? El recomanda „sa se evacueze intregul tinut pana la Smolensk si sa nu inceapa intr-adevar razboiul decat in aceasta regiune.” Asa va glasui, dupa campanie, versiunea raspandita de rusi. Retragerea fortelor lor fusese deliberata. Relatand campania, Clausewitz a aratat limpede ca, in realitate, tactica pamantului parjolit nu a fost aplicata de cartierul general decat in mod accidental. Daca generalii rusi s-au retras, ei au facut lucrul acesta nu din calcul ci, in primul rand, din teama de a-l infrunta pe Napoleon si de a fi invinsi de el. La 12 august 1812, francezii incep marsul spre Smolensk. Napoleon isi dorea o mare batalie, pentru a zdrobi fortele rusesti. Imparatul spera ca rusii vor apara Smolenskul, important centru al Rusiei, care, totodata, era pentru rusi si sanctuarul Fecioarei facatoare de minuni. Inaintarea franceza a cunoscut aceleasi scene. Pentru rusi era vorba de un adevarat razboi sfant. Taranii si-au ars recoltele si bordeiele si au trebuit sa fie trimise detasamente mobile ca sa jefuiasca satele la mari distante de drumul principal. Unele dintre aceste detasamente au dezertat si s-au transformat in bande de jefuitori. Soldatii ramasi sub drapele nu au avut alta solutie decat sa devina si ei, la randul lor, hoti de alimente. Armata franceza, impartita in trei coloane, a ajuns in apropierea Smolenskului, la 14 august. La Krasnoi, o divizie rusa aflata in observatie nu a putut fi dizlocata cu toate cele patruzeci de sarje executate de Murat. Aceasta rezistenta eroica a salvat armata rusa. „Armata franceza a sosit la Smolensk cu 24 de ore inaintea armatei ruse, care se retragea in graba. O divizie de 15.000 de oameni, care se gasea acolo din intamplare, a avut onoarea de a apara acest oras o zi intreaga, dand timp lui Barcklay de Tolly sa soseasca a doua zi. Daca armata franceza ar fi surprins orasul Smolensk, ea ar fi atacat in spate armata rusa”, avea sa-si aminteasca Napoleon in insula Sf. Elena. La 15 august, Napoleon a ajuns in fata Smolenskului. Orasul, situat pe malul drept al Niprului, era puternic aparat de un zid lung, lat si masiv, flancat de 29 de turle din caramida rosie si cu creneluri varuite in alb. Fortificatii in stil tataresc, construite odinioara de Boris Godunov. De pe pozitiile avangarzii, Napoleon a observat importante miscari de trupe rusesti. Cu toate acestea, Napoleon n-a putut sa creada ca rusii ii vor ceda Smolenskul fara lupta. Imparatul era convins ca o astfel de fapta i-ar fi dezonorat pe generalii rusi. In zorii zilei de 16 august 1812, Napoleon s-a trezit cu speranta ca va vedea armata rusa insiruita pe campul de batalie, dar grosul trupelor inamice s-a refugiat la adapostul puternicelor ziduri ale orasului. Batalia a inceput cu furie la periferiile dispuse in terase pe trei viroage ce precedau fortificatiile, cucerite de francezi dupa grele pierderi. Trupele imperiale s-au izbit de puternicele ziduri de aparare. Batute cu tunurile, acestea au rezistat focului a treizeci si sase de piese de artilerie, ce au aruncat ghiulele mari, in speranta, zadarnica pana la urma, de a deschide o bresa. Coloanele de asalt au lasat in urma lor o dara lunga si larga de sange, de raniti si de morti. Atacul pentru cucerirea orasului a insemnat pierderea a cate 7.000 de oameni de ambele parti. Generalul Barclay a hotarat sa cedeze Smolenskul francezilor si a ordonat retragerea. Nu inainte insa de a da ordin ca orasul sa fie incendiat pentru a-si proteja noua repliere. In scurt timp, orasul nu a mai fost decat o uriasa flacara invartejita, ce devoreaza Smolenskul cu un trosnet sinistru. Dezamagit de faptul ca nu a putut obtine o victorie hotaratoare asupra rusilor, Napoleon a comparat orasul cuprins de flacari cu „un spectacol frumos”, „o adevarata eruptie a Vezuviului”. A doua zi, 17 august, caldura a devenit dogoritoare. Marea Armata a intrat in Smolenskul pe trei sferturi mistuit de flacari si ale carui strazi ofereau o priveliste oribila. Casele crutate de flacari au fost jefuite de francezii care sufereau in continuare de numeroase lipsuri. „Nu mai avem nimic pentru pansarea ranitilor; nu mai exista rufarie, suntem siliti s-o inlocuim cu hartia gasita in arhive. Pergamentele servesc drept atele si bandaje, iar scama nu poate fi inlocuita decat cu calti si cu puf de mesteacan”, se plangea un ofiter francez. Cu multa greutate, Napoleon a reusit sa restabileasca ordinea in randul trupelor sale. Sfarsitul bataliei pentru Smolensk ar fi putut fi altul, dezastruos pentru rusi. „Dar Junot, ca anchilozat, atins deja de nebunia ce va sfarsi prin a-i cuprinde bietul sau creier, refuza sa ia initiativa de a ordona trupelor sale sa inainteze”, dupa cum afirma Andr� Castelot. Trupele lui Bagration si Barclay au reusit sa se retraga cu pierderi minore. In ziua de 19 august, la Valutino, Murat, Davout si Ney au luat contact cu trupele rusesti. Potrivit planului lui Napoleon, Junot ar fi trebuit sa le cada in spate rusilor, dar acesta a refuzat sa execute orice miscare cu trupele sale. Prilejul unei batalii decisive a fost din nou ratat. In ciuda oboselii trupelor, Napoleon a reluat urmarirea. Sfarsitul campaniei avea sa fie insa dezastruos pentru Marea Armata. „Napoleon descoperea inca o data razboiul national, acela care amesteca patriotismul si fanatismul religios si arunca intregul popor in lupta impotriva cotropitorului. Razboiul conceput ca o partida de sah intre oameni din buna societate ceda locul unui conflict in care erau permise toate loviturile, in care regulile incetau sa mai fie respectate”, dupa cum afirma Jean Tulard. O retragere controversata Barclay a fost cel care a ordonat trupelor rusesti sa se retraga, in pofida lui Bagration care dorea sa se bata cu francezii si a reprezentantului Angliei la Cartierul general rus. „Am fost adesea acuzat pentru ca am ordonat evacuarea orasului – va explica Barclay mai tarziu. – Soarta imperiului depindea de pastrarea armatei ce imi fusese incredintata atata timp cat nu exista alta care s-o inlocuiasca. Nu mi-as fi tradat oare patria daca m-as fi lasat condus de dorinta de glorie? Nu stiu ce s-ar fi intamplat cu fortele noastre daca ar fi avut indaratul lor malurile abrupte ale Niprului si un oras in flacari.” Pe de alta parte, Bagration era revoltat de decizia lui Barclay. „Mi-e rusine sa mai port uniforma, pe legea mea, imi vine sa mor! – ii scrie el in franceza prietenului sau Ermolov, seful statului-major al lui Barclay. - „Am fost adusi la frontiera, apoi am fost risipiti, aruncati peste tot ca niste pioni, dupa aceea am ramas acolo, gura-casca, iar dupa ce ne-am lasat urmele pe toata frontiera, am luat-o la fuga. Marturisesc ca toate acestea ma fac sa innebunesc de dezgust. Domnul sa te aiba in paza, cat despre mine, o sa-mi schimb uniforma cu o rubasca de taran.” Ioan BOTIS
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Napoleon[Bonaparte][v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 17.03.12 12:15

Detaliul care l-ar fi putut salva pe Napoleon în Rusia


Din toate provocările cu care un general trebuie să se confrunte,
deplasarea armatelor a fost dintotdeauna cea mai mare. Acum 200 de ani
Napoleon invada Rusia, acțiune care ilustrează perfect cât de prost
pot merge lucrurile atunci când această provocare e subestimată.

Nu e suficient să-ți deplasezi armata de la locul A la locul B;
trebuie să-ți ții soldații bine hrăniți și aprovizionați. Arta
deplasării este, astfel, una dintre cele mai complexe și importante –
vitale chiar – deprinderi pe care un comandant de armată trebuie să le
stăpânească dacă vrea să iasă învingător. Iar în această artă,
detaliile contează. Profesorul englez Saul David scrie pentru BBC un
articol despre un element care ar fi putut salva într-o anumită măsură
armata lui Napoleon în timpul invaziei din Rusia.

În 1812, când armatele lui Napoleon înaintau lăsând în urmă o Europă
distrusă și cucerită, Împăratul se afla la apogeul puterii sale (așa
cum avea să fie și un alt invadator al Rusiei, 129 de ani mai târziu,
care avea să împărtășească aceeași soartă). Marea sa armată – La
Grande Armée – număra 400.000 de soldați și se credea că este
invincibilă, iar comandantul ei anticipa o victorie rapidă. Însă în
șase luni de zile, uriașa sa forță fusese redusă la o mână de soldați
extenuați, distruși de mediul și clima rusească. Doar 1 din 20 de
soldați avea să se mai întoarcă acasă.

Calcule greșite

În timpul campaniilor anterioare din Europa de Vest, Napoleon reușise
să rezolve problema aprovizionării armatelor sale lăsându-și soldații
să se descurce „pe teren”, fie prin jaf, fie cumpărând cele necesare.
Napoleon era conștient că o asemenea abordare nu avea să fie posibilă
în pustietatea Ucrainei, astfel că avea un plan de aprovizionare
pregătit. Operațiunea logistică necesară era de proporții uriașe. Erau
necesare, în total, 9300 de vagoane care să transporte miile de tone
de alimente pentru soldați. Pentru a trage aceste vagoane și, de
asemenea, pentru transportul cavaleriei și artileriei, Napoleon a
strâns 250.000 de cai care trebuiau și ei să fie hrăniți, având nevoie
de circa 9 kg de mâncare pe zi.

Calculele au fost însă greșite. Chiar dacă Napoleon ar fi ajuns la
Moscova cu două luni mai devreme și cu doar jumătate din numărul de
oameni, tot ar mai fi avut nevoie de încă 16.330 de tone de provizii,
adică dublul capacității de transport. În schimb, el a pornit la drum
cu provizii pentru doar...24 de zile. Se baza pe o victorie rapidă și
o campanie care nu trebuia să dureze mai mult de trei săptămâni. A
fost însă o gravă supraestimare a forțelor proprii și o subestimare a
poporului rus. Rușii nu i-au înfruntat direct pe francezi; în schimb,
s-au retras distrugând culturile și otrăvind apele în urma lor,
ademenindu-l pe Napoleon încă și mai adânc în inima Rusiei. Între
timp, La Grande Armée pierdea circa 5000 de oameni zilnic din cauza
dezertărilor, bolilor și sinuciderilor, iar 50 de cai mureau după
fiecare kilometru parcurs din cauza dietei proaste.

Napoleon a reușit să-i atragă pe ruși pe câmpul de bătălie doar de
două ori: la Smolensk, unde i-a învins, și la Borodino, în apropierea
Moscovei, o bătălie sângeroasă care s-a terminat fără un învingător
clar, dar cu moartea a 80.000 de oameni. Pe măsură ce rușii se
retrăgeau, Napoleon a ajuns în cele din urmă la Moscova, la mijlocul
lui septembrie, însă cu doar un sfert din oamenii săi. Țarul Alexandru
refuza să încheie pacea, astfel că gravele probleme de aprovizionare
datorate tacticii de pârjolire a pământului l-au obligat pe Napoleon
să se retragă.

Echiparea cailor cu potcoave de iarnă ar fi putut schimba situația


Însă problemele lui abia începeau. Din moment ce intrase în Rusia în
iunie, anticipând o campanie scurtă, caii săi aveau potcoave de vară.
Crunta iarnă rusească se apropia cu pași repezi, iar această eroare de
calcul avea să-l coste foarte mult pe Napoleon. Potcoavele de iarnă
sunt echipate cu spini care dau calului o mai bună tracțiune pe zăpadă
și gheață, astfel încât animalul să nu alunece. Fără ele, un cal nu
poate trage nimic la deal și nici nu se poate folosi de potcoave
pentru a frâna în pantă.

În iarna lui 1812, acest mic detaliu s-a tradus printr-un dezastru
pentru forțele deja mult reduse ale lui Napoleon. Armata a pierdut o
mulțime de cai din cauza fracturilor. În plus, din cauza foamei și a
frigului, soldații mureau unul câte unul. Fără cai, drumul de 2400 de
kilometri pe care soldații îl aveau în față era aproape imposibil de
parcurs. La finalul campaniei, Napoleon nu mai avea nici măcar 10.000
de soldați; a fost un eșec de pe urma căruia nu avea să-și mai revină,
iar campania din Rusia a rămas în istorie ca unul din cele mai mari
dezastre logistice din istoria miltitară.

Dacă un general pune foarte bine la punct pregătirile logistice, el
poate fura practic victoria inamicului. Cel mai bun exemplu în acest
sens este războiul franco-prusac din 1870-1871, când comandantul
Prusiei, faimosul Helmuth von Moltke, s-a folosit de eficiența căilor
ferate germane pentru concentrarea soldaților săi înaintea ca
francezii să apuce măcar să-și mobilizeze armata. Câștigând astfel
avantajul inițiativei, a obținut pentru Prusia o victorie rapidă ce
avea să ducă la unificarea spațiului german și la nașterea celui de-al
doilea Reich.

În ciuda dezvoltării căilor ferate, tot caii au rămas principalul mod
de transport pentru oameni și provizii pe timp de război pentru încă
un secol și jumătate aproape. Schimbarea avea să vină cu introducerea
Jeep-ului de către armata americană în al doilea război mondial.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Napoleon[Bonaparte][v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 04.03.12 21:44

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Napoleon[Bonaparte][v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 04.03.12 21:33

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Napoleon[Bonaparte][v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 04.03.12 21:11

Doua victime japoneze ale razboaielor napoleoniene
Desi rupta de lume exterioara intre 1643-1853, Japonia a cunoscut totusi valoarea si tragismul bataliilor napoleoniene, care au facut doua victime printre supusii Imperiului Soare Rasare… In timpul perioadei sale de izolare, shogunii ( seniori ai razboiului avand functia de prim mi...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Napoleon[Bonaparte][v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 29.02.12 19:42

Napoleon a fost asasinat. Decizie istorica si stiintifica definitiva
Ultimele analize stiintifice sunt dezvaluite de Societatea Napoleoniana Internationala, condusa de prestigioasul si inimosul canadian Ben Weider: arsenicul a ajuns in parul Imparatului impins de fluxul sangvin! Dupa 1961, oamenii de stiinta au inceput sa vorbeasca, pentru prima oara, de urme de ars...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Napoleon[Bonaparte][v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 29.02.12 19:39

Napoleon si masoneria
In 1803, Roettiers de Montaleau decide sa restabileasca demnitatile masonice care incetase sa mai fie atribuite din 1793. In mod natural, s-a gandit ca Napoleon Bonaparte ar putea fi Marele Maestru. In acest sens l-a incredintat pe generalul Massena, mason vechi, sa faca aceasta propunere Primului c...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Napoleon[Bonaparte][v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 29.02.12 19:36

Napoleon. Copilaria. Nabulio
In anul 1768 conducatorii republicii Genova vindeau insula Corsica regelui Frantei, Ludovic al XV-lea. Cand primele trupe franceze au debarcat ca sa o ia in primire, corsicanii s-au ridicat la lupta pentru a-si apara libertatea. Sub conducerea lui Pasquale Paoli, ei au obtinut, initial, unele succes...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Napoleon[Bonaparte][v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 25.02.12 3:31

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/razboiul-crimeii-o-gre-eala-un-conflict-hotarator-soarta-europei

Cunoscutul om politc John Bright numea războiul din Crimeea ”o crimă”;
majoritatea istoricilor prezintă acest conflict ca fiind o uimitoare
serie de gafe diplomatice și militare. Astăzi, în lumina a ceea ce s-a
întâmplat în a doua jumătate a secolului XX, putem înțelege mai bine
conflictul de la mijlocul secolului al XIX-lea. Războiul Crimeii a
fost practic tot un soi de război rece.

Două sisteme mondiale ce nu se înțelegeau, care se pândeau reciproc,
fiecare convins de corectitudinea atitudinii sale defensive. Lupta s-a
purtat practic la marginea sistemelor și ambele părțile au dat înapoi
înainte de o confruntare majoră care ar fi fost dezastruoasă; Rusia
din lipsă de putere, iar puterile occidentale din lipsă de convingere.

Deși războiul Crimeii pare să nu fi jucat un rol atât de important
precum, să spunem, războaiele napoleoniene de la începutul secolului,
el a fost urmat de decizii importante care au schimbat fața Europei.
Fără acest război, statele germane și cele italiene nu s-ar fi unit
pentru a da naștere unor state naționale, sau cel puțin nu atât de
repede precum au făcut-o; fără războiul din 1853-1856, Europa nu ar fi
cunoscut așa-zisa ”eră liberală”, acea perioadă de calm care s-a
sfârșit în vara lui 1914.

Politica britanică

În Marea Britanie, războiul din Crimeea e considerat a fi un conflict
născut din cauza problemei orientale, menit să asigure drumul către
India. Însă războiul avea prea puțin de-a face cu securitatea Indiei.
Canalul Suez încă nu fusese construit, iar traseul pe uscat era
asigurat. Războiul din Crimeea a fost purtat din considerente pur
europene, puterile occidentale preferând să sprijine Imperiul Otoman
împotriva Rusiei țariste; el a fost purtat în numele ”balanței
puterilor” și pentru ”libertățile Europei”.

Înainte de mijlocul secolului al XIX-lea, politica britanică în
Orientul Apropiat nu fusese consecvent antirusească, așa cum a devenit
mai târziu. George Canning (ministru de externe), spre exemplu,
cooperase cu Rusia în războiul de independență al Greciei, și deși
Palmerston se gândise să se alieze cu Franța împotriva rușilor în 1833
privind afacerile din Orient, a ajuns în cele din urmă să coopereze cu
Rusia împotriva Franței în 1839-1840. În deceniul ce a precedat
războiul din Crimeea, la Constantinopol și în Egipt oficialii otomani
au hrănit suspiciunile antifranceze ale englezilor, iar Rusia și Marea
Britanie erau amândouă de părere că trebuie să se opună abuzurilor
Franței. Însă cele două state aveau poziții contradictorii când venea
vorba de Imperiul Otoman: rușii doreau destrămarea acestuia, iar
englezii prezervarea acestuia. În ochii celor două mari puteri,
Imperiul Otoman reprezenta un punct important de interes: rușii doreau
să profite teritorial de pe urma destrămării acestuia, iar englezii
erau dispuși să-l apere pentru a-și putea extinde influența în zonă.

Atitudinea englezilor față de Rusia era diferită când venea vorba de
problemele continentale; de aceea, războiul din Crimeea poate fi
înțeles doar prin prisma istoriei europene. După 1815, englezii erau
obsedați de ideea că dacă Franța nu va mai domina continentul, Rusia
îi va lua locul. Însuși Napoleon spusese că în 50 de ani Europa urma
să fie fie republicană, fie căzăcească. De aici și absurda alianță a
lui Castlereagh cu Franța și Austria din ianuarie 1815, încercarea lui
Canning de a atrage America în conflictul european pentru redresarea
echilibrului Lumii Vechi și bunăvoința lui Palmerston față de Monarhia
din Iulie și încheierea Cvadruplei Alianțe din 1834 cu Franța, Spania
și Portugalia.

Pe de o parte, politica britanică urmărea păstrarea statutului Franței
de mare putere, încercând în același timp să o mențină inofensivă,
suficient de puternică doar cât să reziste dominației Rusiei. Pe de
altă parte, britanicii doreau independența Europei Centrale pentru ca
aceasta să poată rezista rușilor și republicanilor. De aceea, Prusia
și Austria erau considerați ”aliații naturali” ai Marii Britanie, căci
cele două state serveau țelurile politicii britanice fără niciun efort
din partea Londrei. Astfel, în mod ciudat, Metternich și Palmerston,
care ar fi trebuit să se deteste reciproc, urmăreau exact aceleași
scopuri și se ajutau reciproc. Atâta vreme cât sistemul lui Metternich
funcționa, Europa centrală rămânea independentă atât față de Franța,
cât și față de Rusia, iar balanța puterilor în Europa elibera Anglia
de angajamentele continentale.

Consecințele revoluțiilor din 1848

Revoluțiile din 1848 au pus capăt acestui sistem. Căderea lui
Metternich a fost un dezastru pentru britanici, iar faptul că acesta
fusese dat la o parte pentru refuzase să accepte sfaturile englezilor
nu servea drept consolare. Se părea că revoluțiile de la 1848 au făcut
Franța mai puternică, au slăbit Prusia și au amenințat poziția
Austriei ca mare putere. Poate că Napoleon avea dreptate... Deși
previziunile sale nu s-au adeverit la acel moment, se părea că nu era
vorba decât de o amânare. Pe de o parte, Franța ieșise din anul
revoluționar cu un nou Bonaparte la conducere care urmărea destrămarea
sistemului instituit prin tratatele de pace din 1815 și restaurarea
dominației Franței asupra continentului. Pe de altă parte, revoluțiile
din Europa Centrală – Germania, Italia, Ungaria – au putut fi
înăbușite doar cu ajutor rusesc. Până în 1859, Franz Joseph al
Austriei și Frederic al IV-lea al Prusiei păreau să fi devenit
dependenți de Rusia nu doar din cauza asemănărilor ideologice ale
regimurilor, dar și din cauza inabilității lor de a-și păstra puterea
monarhică altfel decât cu ajutorul țarului.

Înăbușirea revoluțiilor cu ajutorul Rusiei a avut un efect profund
asupra opiniei publice britanice. Înainte de 1848, frica de Rusia se
manifesta doar la nivel diplomatic; după 1848, liberalii s-au alăturat
radicalilor continentali începând să privească Rusia ca pe tiranul
Europei. Războiul împotriva Rusiei era considerat ca preliminar
oricărui alt succes altundeva. În cercurile radicale exista
convingerea că Palmerston era pe lista de plată a rușilor, dovadă
fiind reticența sa de a începe ”războiul de eliberare”. Această teorie
poate fi întâlnită și în eseurile scrise de Marx cu privire la
chestiunea orientală. Însă în afara cercurilor radicale, până în
primăvara lui 1853, în Anglia persista încă frica de Franța. Această
credință că britanicii erau mai preocupați de Belgia decât de Turica a
fost unul din factorii care l-au făcut pe Țarul Nicoale să acționeze
atât de neglijent și provocator în mai 1853.

Încrederea în sine a rușilor se mai baza și pe alți factori. La
sfârșitul lui 1852 în guvernul englez se născuse o coaliție sub
conducerea Lordului Aberdeen; acesta era un conservator care nu privea
cu ochi buni ostilitatea radicală vis-a-vis de Rusia. În plus,
Aberdeen avea încredere în Țar și o mare neîncredere față de Napoleon
al III-lea. Dacă Aberdeen ar fi reușit să-și impună poziția, războiul
Crimeii nu ar fi avut loc. Rusia și-ar fi întârit pozițiile în
Imperiul Otoman și atitudinea reacționară față de Europa, iar Marea
Britanie s-ar fi consolat preluând Egiptul. Soluția ar fi fost, poate,
una rezonabilă. Însî Aberdeen a fost blocat de colegii săi liberali,
Palmerston și Russell, ambii în relații bune cu Franța și, deși nu
erau neîncrezători față de țar, ei doreau să impună o limită avansului
Rusiei în Europa. Russell fusese prim-ministru, Palmerston avea să
ocupe în curând aceeași funcție; ambilor le era clar că o atitudine
fermă în fața Rusiei avea să le aducă bile albe în ochii publicului.
De asemenea, dacă Palmerston și Russell și-ar fi impus politica, nu ar
mai fi existat niciun război. Rușii s-ar fi dat la o parte din fața
chestiunii orientale și ar fi așteptat o ocazie mai favorabilă. Însă
războiul a izbucnit din cauza unui amestec de împăciuire întotdeauna
ranchiunoasă și fermitate venită întotdeauna prea târziu.

Napoleon al III-lea era singurul care dorea izbucnirea unui război
Totuși, trebuie avut în minte un fapt foarte important: nici Țarul,
nici guvernul britanic nu-și doreau războiul. Cel care și-l dorea era
Napoleon al III-lea, care credea că un conflict continental avea să
schimbe structura existentă în Europa. Astfel, Marea Britanie s-a
implicat în război pentru a păstra balanța puterilor; Napoleon al
III-lea pentru a distruge această balanță și pentru a face loc
dominației franceze. Totuși, Napoleon al III-lea nu și-ar fi dorit un
război în est, ci unul în Polonia, Italia sau pe Rin. Pe de altă
parte, el presupunea că a învățat ceva din eșecul unchiului său. El
credea că marea greșeală a lui Napoleon fusese că intrase în conflict
cu Anglia; astfel, cheia succesului său era să se alieze cu englezii,
și de aceea a profitat de războiul din Crimeea pentru a obține această
alianță. Pe termen lung însă, lui Napoleon al III-lea i-a folosit
această alianță cu Marea Britanie atât cât i-a folosit unchiului său
războiul cu aceeași țară, adică mai deloc (doar dacă ne gândim că e
mai bine să mori la Chislehurst decât în exil în Sf. Elena).

Până în vara lui 1853, Franța, Rusia și Marea Britanie se apropiau din
ce în ce mai mult de război, fiecare pe căi diferite. Țarul, deși nu
avea planuri clare privind cum avea să se impună în Turcia, devenise
prea încrezător în sine; văzând Prusia și Austria ca pe niște sateliți
impunători, el a presupus că-și poate etala prestigiul la
Constantinopol fără niciun risc. Când și-a dat seama că adoptase
atitudinea greșită, Țarul s-a simțit amenințat de otomani. De aceea,
rușii consideră războiul din Crimeea un război defensiv. Guvernul
britanic, lipsit și el de planuri atent gândite, nu dorea să-l lase pe
Țar să obțină ce dorea și, în nerăbdarea de a câștiga alianța cu
Franța, a fost chiar mai fermă decât Napoleon al III-lea se aștepta
sau și-ar fi dorit. Împăratul francezi urmărea să zdruncine prestigiul
Rusiei și să-l dezvolte pe al său, dar cel mai mult își dorea să țină
pasul cu britanicii care, din același motiv, accelerau constant
ritmul, până când cele două flote au pătruns în Marea Neagră mai mult
pentru a-și demonstra bunacredință și entuziasmul ca aliați decât
pentru a se opune Rusiei.

De fapt, când flotele britanică și franceză au intrat în Marea Neagră
spre sfârșitul anului 1853, războiul, deși încă nu începuse, părea
deja a fi câștigat, cel puțin din perspectiva motivelor (sau
pretextelor) inițiale de a merge la război. Țarul, văzând că Anglia și
Franța aveau să i se opună, era gata să renunțe la pretențiile sale
față de Imperiul Otoman. Însă aliații occidentali nu au fost
mulțumiți. Având opinia publică incitată și resursele mobilizate, ei
doreau o decizie clară, nu doar retragerea pretențiilor rusești.
Problema se punea în următorul fel: rușii renunțaseră la pretenții din
cauza venirii flotelor britanică și franceză în Marea Neagră. Cum
puteau aliații preveni ca, odată ce-și retrăgeau flotele, rușii să
nu-și reia cererile față de turci?

Problema a avut o latură diplomatică și una militară. Problema
militară era cum să ajungă la ruși pentru a obține pe terenul lor o
victorie militară ce le permitea impunerea termenilor necesari pentru
menținerea securității continentale. Problema diplomatică era că
englezii și francezii încă nu-și dădeau seama ce termeni trebuiau să
impună Rusiei după înfrângerea acesteia. Pe tot parcursul războiului,
cei doi aliați n-au reușit să pună la punct un plan clar. Uneori, au
încercat să conceapă termeni de armistițiu care să facă înfrângerea
decisivă inutilă; alteori, visau la o victorie zdrobitoare care să-i
scutească de problema elaborării unor termeni de pace acceptabili.

În fond, problema nu avea nicio soluție. Puterile occidentale nu
puteau obține singure o victorie decisivă și durabilă în fața
Imperiului rus și nici nu puteau, odată învinsă Rusia, elabora
condițiile care să asigure blocarea definitivă a expansiunii sale. Era
însă o cu totul altă situație dacă Austria și Prusia ar fi putut fi
atrase în război. Astfel, cea mai importantă decizie a venit din
partea celor două puteri germane care au decis să rămână deoparte.
Poziția acestora a stat practic la baza războiului și a făcut ca
sfârșitul acestuia să fie neconcludent. Până la începutul lui 1854,
Țarul vedea în Prusia și Austria două state-satelit pe care se putea
baza, dependente de sprijinul lui. Însă atunci când a ajuns ca el să
depindă de sprijinul lor, Austria și Prusia au încetat a mai fi
sateliți. Din acel moment, el nu mai putea ține Franța departe de
Orientul Apropriat prin amenințarea Prusiei dinspre Rin sau a Austriei
dinspre Italia.

Cum au ajuns două state neutre să decidă soartea războiului și să
profite de pe urma sa

Franța și Anglia au crezut că cele două state germane – considerate ”a
treia forță” – le-au luat partea și că o gravă înfrângere a Rusiei era
inevitabilă. Cu siguranță că o coaliție a tuturor Marilor Puteri
europene împotriva Rusiei ar fi dus la excluderea acesteia din Europa,
poate chiar ar fi distrus-o în calitatea ei de mare putere. Polonia ar
fi fost repusă în drepturi, securitatea Imperiul Otoman asigurată, iar
Napoleon al III-lea ar fi devenit stăpânul Europei. Însă acest
rezultat era, din perspectiva Prusiei și Austriei, încă și mai
indezirabil decât dominația rusească asupra otomanilor. În timp ce
puterile occidentale doreau o soluție clară, puterile centrale
urmăreau exact contrariul și, în cele din urmă, au obținut ce doreau.

Prusia avea avantajul de a fi indiferentă față de afacerile orientale;
era însă interesată de echilibrul european. Neutralitatea ei a fost
una într-adevăr imparțială. Singurul ei țel era de a se asigura că
pământul prusac nu va deveni teatru de război. Atitudinea Prusiei a
mulțumit Rusia și i-a câștigat recunoștința. Însă dacă Prusia nu le-a
promis nimic puterilor occidentale, nici nu le-a dezamăgit. La
sfârșitul războiului, Prusia nu a fost invitată, în primă fază, la
congresul de pace de la Paris. Însă ceea ce a părut a fi la început o
umilire s-a dovedit a fi ulterior un câștig enorm pentru Prusia care a
profitat de pe urma neimplicării sale în certurile altora.

Politica Austriei arată dezavatanjele unei neutralități supărătoare
pentru ambele părți. Dacă Prusia a ales neutralitatea din indiferență,
Austria a mers pe cartea aceasta pentru că era prea adânc implicată în
problema în cauză. Avea propriile motive pentru a se opune Rusiei.
Controlul Rusiei asupra gurilor Dunării, unde rușii se stabilesc în
1853, bloca una din cele mai importante artere economice ale Austriei.
Scopul politicii austriece era deci de a-i elimina pe ruși din Țările
Române pentru a le lua locul. Dar existau și factori ce puteau
complica lucrurile: dacă Austria intra în război de partea
occidentalilor, ar fi avut suferit de pe urma luptelor. În plus, o
victorie a coaliției ce ar fi eliminat complet Rusia din Europa ar fi
fost un succes al lui Napoleon al III-lea ce ar fi pavat drumul pentru
punerea în practică a principiului naționalităților. Austria ar fi
câștigat gurile Dunării la un preț prea mare, căci ar fi pierdut
teritoriile italiene. Însă în același timp, se temea să nu favorizeze
Rusia pentru ca francezii să nu exploateze pretențiile italienilor
împotriva sa. Rezultatul a fost că Austria a adoptat cea mai proastă
politică posibilă. L-a ofensat atât pe Țar, refuzând să-i promită o
neutralitate favobrailă, cât și pe englezi și francezi refuzând să
intre în război. Practic, austriecii și-au scos neutralitatea la
licitație, reușind doar să-i întoarcă și pe ruși, și pe francezi și
englezi împotriva sa.

Războiul propriu-zis

Prima fază a războiului Crimeii a fost cea în care Anglia și Franța au
crezut că pot atrage în război Austria și Rusia. Această fază a durat
până în vara anului 1854, când neutralitatea Prusiei era asigurată,
iar cea a Austriei încă nesigură. Urmează apoi faza propriu-zisă a
războiului, cu toate gafele și problemele ce i-au șocat pe
contemporani. Toată confuzia avea o cauză simplă: cum puteau aliații
să ajungă la ruși când se interpunea între ei imensa zonă neutră a
Europei Centrale? Aceștia sperau că rușii vor rămâne în Țările Române
pentru a-i putea învinge acolo; însă rușii s-au retras de aici în
iulie 1854. Astfel, s-a luat decizia atacului asupra Sevastopolului,
baza navală din Crimeea considerată a fi vulnerabilă în fața unei
operațiuni amfibie. Practic, a fost necesar aproape un an de lupte și
mobilizarea armatelor la scară continentală pentru a asigura succesul
acestei căi de atac.

Puterea Rusiei în Orientul Apropriat stătea în poziția sa geografică;
puterea ei în echilibrul european stătea în armată. Puterea navală din
Marea Neagră era o chestiune secundară și putea fi oricând pusă la
încercare dacă flotele britanice sau franceze, sau chiar doar flota
britanică, treceau Strâmtorile. Dacă rușii abandonau Sevastopolul și
izolau militar Crimeea, Aliații ar fi obținut doar un succes de
prestigiu, fără ca Rusia să fie mai slabă ca înainte. În cele din
urmă, ei ar fi fost nevoiți să se retragă din Marea Neagră, iar rușii
și-ar fi reluat presiunile asupra otomanilor. Dar monarhia autocratică
depinde foarte mult de prestigiu. Țarul nu înțelegea că dacă aliați nu
reușeau să-l învingă, însemna că el iesea câștigător. Însă oricâte
eforturi ar fi depus la Sevastopol, el nu-i putea învinge pe inamici.
Întotdeauna puterea militară a Rusiei a stat în posibilitatea ei de a
se retrage; mai mult decât o alegere conștientă, această retragere i-a
fost mai mereu impusă de inamici. În războiul din Crimeea, Țarul le-a
oferit puterilor maritime un convenabil câmp de luptă pe care altfel
acestea nu l-ar fi găsit. În loc să se retreagă, armatele rusești de
la Sevastopol au fost întârite, iar Rusia s-a epuizat singură
încercând să facă față unor mari puteri maritime.

La acel moment, aliații au fost nemulțumiți că nu au reușit să
cucerească Sevastopolul printr-o lovitură rapidă în 1854. Însă dacă ar
fi făcut-o, astăzi nu am mai vorbi de războiul Crimeei. Esența
conflictul nu era de a cuceri un loc anume, ci de a distruge, sau cel
puțin de a slăbi, puterea militară a inamiciului. Acel an de lupte de
la Sevastopol a reușit să facă tocmai acest lucru. Armatele rusești au
fost foarte slăbite, prestigiul militar al Rusiei a avut de suferit
și, cel mai important, resursele economice ale imperiului au fost
forțate la maxim. I-a trebuit Rusiei o generație să se recupereze după
efortul din Crimeea, timp în care echilibrul european a fost refăcut
fără interferența rușilor.

Consecințele războiului și problema construirii unui nou echilibru european

Înfrângerea armatelor țariste și slăbirea puterii Rusiei au fost
adevăratul rezultat al războiului din Crimeea, însă era un rezultat
prea vag pentru a-i satisface pe membrii coaliției. Victoria lor
trebuia tradusă într-un tratat de pace, însă ei nu știau prea bine ce
termeni ar trebui să conțină acest tratat. Ca și în alte ocazii,
puterile occidentale știau împotriva cui luptă, nu pentru ce luptă. Ei
luptau împotriva Rusiei și adevărata lor dorință era ca Rusia să
dispară sau să devină un modest membru al lumii dominate de englezi și
francezi. Napoleon al III-lea era dispus să accepte o situație de
acest gen. La căderea Sevastopolului, el a propus guvernului britanic
un program potrivit căruia Rusia trebuia alungată din Europa și
distrusă ca Mare Putere. Acest program era unul de reconstruire a unor
state naționale – cu Polonia în frunte - și ar fi transformat Franța
în principala putere europeană. Însă englezii aveau în minte exact
opusul: doreau să distrugă supremația Rusiei în Europa fără a o
înlocui cu cea franceză. În plus, spre deosebire de francezi, erau
dispuși să continue războiul până când găseau o soluție
satisfăcătoare. A urmat însă un compomis care a pus capăt războiului
fără ca Franța și Marea Britanie să-și îndeplinească țelurile.

Nu putem însă spune că războiul Crimeii nu a realizat nimic sau că
tratatul de pace nu a avut un rol important. Pe lângă slăbirea puterii
Rusiei, războiul a avut două realizări majore, una care a durat
aproape 80 de ani, iar cealaltă cincisprezece. Rezultatul cu efecte
mai îndelungate a fost independența Țărilor Române, eliberând gurile
Dunării atât de controlul rus, cât și de cel austriac. Rușii se
retrăseseră aici în iulie 1854, iar austriecii le-au luat locul. Însă
ei nu au fost dispuși să renunțe la Italia de dragul principatelor
dunărene, astfel că acestea au devenit un stat-tampon între interesele
rusești și cele ale puterilor centrale, situație ce a durat practic
până în vremea lui Hitler și Stalin.

Realizarea cea mai apreciată a tratatului de la Paris a fost
neutralizarea Mării Negre. Rusiei i s-a interzis să aibă o flotă în
Marea Neagră sau să-și refacă arsenalul naval. Aceleași restricții au
fost aplicate și otomanilor, dar din moment ce ei puteau păstra flota
în Marea Marmara, puteau oricând să preia controlul Mării Negre pe
timp de război. Clauzele de neutralizare din tratatul de Paris le-au
precedat pe cele privind demilitarizarea Renaniei impusă la Versailles
și, în cele din urmă, s-au dovedit a fi la fel inutile. Să spunem că
Rusia le-a acceptat pentru că se temea de Anglia și Franța; în acest
caz, avea să le încalce când această teamă dispărea. O altă variantă
ar fi că Rusia a acceptat aceste clauze pentru că renunțase la vechea
politică și la agresiunile față de Imperiul Otoman; în acest caz, ele
erau inutile.

Englezii și francezii nu aveau să-și țină flotele în Marea Neagră pe
termen lung și, de fapt, nici nu se știa dacă înțelegerea dintre ele
va rezista prea mult timp. De aceea, Marea Britanie și Franța au
încercat să obțină de la ruși promisiunea că vor continua să se
comporte ca și cum flotele lor ar fi încă în Marea Neagră. Însă un
tratat de pace definește condițiile din prezent și nu pe cele din
viitor, după cum au demonstrat-o rușii 15 ani mai târziu când au
repudiat clauzele privind Marea Neagră. Doctrina britanică a
sfințeniei tratatelor a fost confirmată doar de o conferință-pretext
ținută la Londra, la care Marile Puteri nu au făcut altceva decât să
confirme și să accepte ceea ce Rusia făcuse deja. Clauzele
neutralității le-au oferit englezilor și francezilor o lecție ce a
fost ignorată în 1919, anume că dacă dorești perpetuarea unei victorii
militare, trebuie păstrată și balanța forțelor care au obținut acea
victorie.

Pe scurt, Războiul Crimeii a fost un război fără o decizie postbelică
clară, dar tocmai în acest fapt stă importanța sa. Deși puterea Rusiei
nu a fost distrusă, influența ei în Europa s-a diminuat – temporar.
Deși prestigiul Franței a crescut, ea nu a devenit din nou puterea
dominantă de pe continent. Napoleon al III-lea credea că și-a deschis
calea pentru a remodela Italia și Germania după bunul plac, însă s-a
dovedit că cele două țări s-au remodelat singure și au făcut-o
împotriva sa.

Adevărații câștigători

Cavour și Bismarck, și nu Napoleon al III-lea, au fost adevărații
câștigători ai războiului Crimeii. Lecția oferită de acest conflict
este că într-un război dintre Rusia și Vest, țările care se mențin
deoparte au cel mai mult de câștigat. Atunci, după 1856, Prusia rămasă
neutră s-a impus în spațiul german și a pus bazele celui de-al doilea
reich. Pentru englezi, războiul din Crimeea, deși atât de
neconcludent, a fost mai puțin dezamăgitor decât pentru Napoleon al
III-lea. Cei doi aliați urmăriseră să slăbească puterea Rusiei și au
reușit să o facă. Ulterior, și-au imaginat că au oferit Imperiului
Otoman șansa de a se reforma și au fost dezamăgiți când au văzut că
acesta nu a reușit să se schimbe. Totuși, englezii au avut ceva de
câștigat: balanța puterilor a fost refăcută și Marea Britanie nu a
fost nevoită să mai intervină pe continent pentru următorii 60 de ani,
păstrându-și puterile pentru construirea marelui imperiu colonial.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Napoleon[Bonaparte][v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 23.01.12 9:46

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Napoleon[Bonaparte][v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 16.01.12 16:43

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Napoleon[Bonaparte][v=]

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 6 din 11 Înapoi  1, 2, 3 ... 5, 6, 7 ... 9, 10, 11  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum