ISTORIE=FRANTA

Pagina 4 din 8 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

ISTORIE=FRANTA

Mesaj Scris de Admin la data de 14.07.06 13:39

Rezumarea primului mesaj :

La 14 iulie 1789, caderea Bastiliei marca inceputul Revolutiei franceze. Bastilia era o fortareata din secolul al XIV-lea, care se afla undeva in estul Parisului si era considerata a fi simbolul monarhiei absolutiste. Servea drept inchisoare politica, orice opozant al politicii regale putand fi inchis acolo doar printr-un simplu ordin regal. Fortareata mai era inconjurata si de un nimb de povesti infioratoare despre acte de cruzime si tortura petrecute in spatele zidurilor sale. In realitate, prizonierii Bastiliei puteau fi eliberati doar in acelasi mod in care fusesera inchisi, printr-un ordin regal, insa aceasta se intampla foarte rar. La 14 iulie 1789, multimea furioasa a pornit pe strazile Parisului, indreptandu-se spre Bastilia pentru a ocupa fortareata si a pune mana pe munitie. Dezertorii din Garda Franceza s-au alaturat multimii revoltate. Multi dintre gardienii Bastiliei si-au parasit posturile atunci cand au fost confruntati cu masele, permitandu-le astfel accesul in perimetrul Bastiliei. Guvernatorul Bastiliei, Bernard-Jordan de Launey, a incercat sa evite conflictul si a acceptat sa se predea multimii pentru a-si salva viata. Ulterior, soldatii acestuia au fost capturati si, in ciuda promisiunii maselor, guvernatorul a fost asasinat. Podurile basculante ale Bastiliei au fost coborate si astfel a putut intra in fortareata si restul multimii.
http://www.jurnalul.ro/sectiunea_15/calendar.html


Ultima editare efectuata de catre Admin in 30.11.13 17:02, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Re: ISTORIE=FRANTA

Mesaj Scris de Admin la data de 27.10.13 20:05

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10448/33/
Fiu al lui Ludovic al XIII-lea si al Annei Theresa a Spaniei, Ludovic al XIV-lea (Casa de Bourbon) s-a nascut la 5 septembrie 1638, in castelul Saint-Germain-en-Laye (19 kilometri de Paris). Parintii sai erau casatoriti de 23 de ani cand a venit pe lume, de aceea a fost considerat o minune divina si a fost poreclit "Louis-Dieu Donné" (Cel Daruit de Dumnezeu). Si, intr-adevar, de-a lungul lungii sale domnii (72 de ani si 110 zile, cea mai lunga dintre monarhiile europene), datorita meritelor exceptionale, a mai fost denumit "Cel Mare" si Regele Soare".
 In 1643 moare Ludovic al XIII-lea si sotia sa devine regenta "Delfinului" (print mostenitor), dar aceasta apeleaza pentru conducerea statului la cardinalul Mazarin. Acesta a luat decizii importante pe plan extern si a actionat pentru consolidarea puterii monarhice. Aceasta atitudine a generat o revolta interna cunoscuta sub numele de "Fronde". Au inceput razboaie civile (1648-1653) fara o finalitate clara. Dupa moartea lui Mazarin (1661), Ludovic al XIV-lea incepe regimul de domnie personala, adica monarhia absoluta cu regele considerat un "bun divin".
Primele masuri luate au fost in domeniul fiscal, caci trezoreria era falimentara. Au aparut multe taxe noi, care au permis Frantei sa participe la trei razboaie majore: cu Olanda, Razboiul Ligii din Augsburg si Razboiul de succesiune in Spania. Ludovic al XIV-lea a stiut sa dezvolte manufacturile aducatoare de venituri (precum fabrica Gobelin si manufacturi de cristale si marmura). A modernizat armata si a stimulat constructiile - principalele cladiri ale Palatului Versailles si multe altele. A fost un devotat "patron al artelor", sprijinind scriitorii (Molière, Racine, La Fontaine etc) si pictorii importanti.
 Ludovic al XIV-lea a iubit-o sincer pe Anna de Spania, dar a avut si multe metrese si copii nelegitimi. Unicul sau fiu supravietuitor nu i-a succedat la tron, ci un nepot a devenit Ludovic al XV-lea. In 1683, dupa moartea nevestei, se spune ca s-ar fi casatorit in secret cu Marchiza de Maintenon. Sub influenta acesteia, a fost revocat Edictul de la Nantes si au reinceput persecutiile impotriva protestantilor. A murit in 1715, recitand psalmi.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=FRANTA

Mesaj Scris de Admin la data de 27.08.13 22:09

O căsătorie și un masacru (II). Noaptea Sfântului Bartolomeu
 Nunta lui Henric de Bourbon cu Margareta de Valois nu a adus liniste in capitala regatului Frantei. Poporul parizian, care se socotea pastratorul credintei franceze, al intelepciunii si spiritului de dreptate pe care se sprijineau institutiile milenare ale natiunii, astepta cu arma la picior sa sune chemarea cea mare pentru a se dezlantui impotriva dusmanilor lui Dumnezeu. Chemarea suna, cu putin inaintea zorilor, in 24 august   
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=FRANTA

Mesaj Scris de Admin la data de 27.08.13 22:08

O căsătorie și un masacru (I)
 In dimineata zilei de 18 august 1572, cardinalul de Bourbon, printr-o formula speciala, asupra careia s-au inteles partile, l-a unit in casatorie pe hughenotul Henric de Navarra cu catolica Margareta de Valois, sora regelui Frantei.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=FRANTA

Mesaj Scris de Admin la data de 25.08.13 15:42

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10429/8/
Un caz destul de rar în istoria monarhiilor europene îl reprezinta regina consort Henrietta Maria a Frantei, sotia regelui Charles I al Angliei, Scotiei si Irlandei. Ea a fost mama a doi regi, Charles al II-lea si James al II-lea, si bunica a altor trei: Mary al II-lea, William al II-lea si Anne. Aceasta suverana a avut însa o soarta ciudata. Din cauza religiei sale romano-catolice, autoritatile engleze nu au acceptat încoronarea ei. Pur si simplu, la încoronarea anglicana a sotului ei, ea a asistat de la o anumita distanta (13 iunie 1625). Când a cerut sa fie înconorata de un episcop francez, a fost refuzata.
Henrietta Maria a Frantei s-a nascut la Palatul Louvre, Paris, în 1609. Era cea mai tânara fiica a regelui Henri al IV-lea al Frantei si a Mariei de Medici. În consecinta, ea a fost denumita „Fiica a Frantei” si a fost crescuta în rit catolic. Ea a fost si sora cu regele Ludovic al XIII-lea al Frantei. Din pacate, tatal sau a fost asasinat în 1610, înainte ca ea sa împlineasca un an. În tinerete era obisnuita sa se comporte precum o „Doamna regala”. Se spune ca prin 1622, la resedinta din Paris, avea aproape 200 de slujitori.
 Casatoria cu Charles I al Angliei a fost rodul unor circumstante politice. Charles trebuia sa se casatoreasca cu infanta Maria Anna a Spaniei, însa deteriorarea relatiilor cu regele Philip al IV-lea al Spaniei a condus la o alta alegere. Astfel, Charles l-a trimis (1624) pe agentul sau (un anume Kensington) sa-i gaseasca o nevasta la Paris. Desi stia ca Franta este o tara majoritar catolica, au pornit negocierile cu reprezentantii Henriettei Maria. Discutiile s-au soldat cu succes, mai ales ca viitoarea sotie urma sa vina în Anglia cu o zestre uluitoare, atât în bani, cât si în obiecte pretioase. Cei doi s-au casatorit „in proxi” (în absenta unuia dintre miri) la 11 mai 1625, si „în persoana” la 13 iunie 1625. Dar în rit anglican, ea a fost doar martora la încoronarea sotului, fapt care a generat o opinie negativa la Londra asupra persoanei sale. Din pacate, acest fapt a determinat un început de casnicie îndoielnic, mai ales ca Henrietta nu stia limba engleza, iar numerosul ei personal francez a fost drastic redus.
 La începutul mariajului, s-a zvonit ca regina consort si ducele de Buckingham ar avea o relatie „prea apropiata”, dar aceasta „idee malefica” ar fi fost lansata de un adversar al sau, care-si pierduse rangul prin venirea ei la Londra. Dar realitatea a aratat ca dupa asasinarea ducelui de Buckingham (1628), relatiile ei cu Charles s-au îmbunatatit rapid. Astfel, primul copil, viitorul rege Charles al II-lea, s-a nascut în 1630, iar ultimul în 1644. În total, cuplul regal a avut noua odrasle.
 Henrietta Maria a fost o mare iubitoare a artelor. Ea a sustinut multi pictori ai barocului, în special italieni (Gentileschi si Guido Reni). A promovat sculptori si dramaturgi si l-a adus pe francezul Andre Mollet sa realizeze gradina baroca a resedintei Wimbledon. Izbucnirea Primului Razboi Civil în Anglia (1642-1646) a determinat-o sa se refugieze în Franta. În 1649 a fost executat Charles I. Dupa restaurarea monarhiei s-a întors la Londra, însa a plecat din nou în Franta, chiar daca pe tron ajunsese fiul ei Charles al II-lea. Se spune ca adevaratul motiv al parasirii Angliei a fost casatoria fiului ei, ducele de York, cu Anne, fiica unui baron englez, pe care nu a agreat-o cu nici un chip.
 A murit în 1669, la 59 de ani si a fost înmormântata la basilica regala St.Denis din nordul Parisului. Numele actualului stat american Maryland a fost dat în onoarea ei.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=FRANTA

Mesaj Scris de Admin la data de 11.08.13 19:00

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10400/8/
Denumirea de "Comuna din Paris", pe care francezii o mai numesc "A Patra Revolutie Franceza", reprezinta un guvern care a condus Parisul de la 28 martie 1871 si pana la 28 mai 1871. Foarte pe scurt, se poate spune ca aceasta noua si temporara putere executiva a fost prima forma de conducere a societatii de catre clasa muncitoare, in perioada Revolutiei industriale. Fortele politice care au contribuit la succesul efemer al Comunei au fost radicalii si socialistii. Insa deciziile politice si economice luate atunci au despartit cele doua tabere, iar Comuna a fost invinsa prin forta armelor.
Urmarile unui razboi pierdut
 Razboiul franco-prusac s-a terminat cu o uriasa infrangere a fortelor franceze. Insusi Napoleon al III-lea (cel care initiase conflictul in iulie 1870), dupa Batalia pierduta de la Sedan (1 septembrie 1870), a fost capturat, iar Franta a redevenit republica (a treia). Imparatul a murit in exil in Anglia, in 1873. Guvernul provizoriu format avea o sarcina dificila. Parisul a fost asediat de fortele prusace din septembrie si pana la 28 ianuarie 1871. In acest timp, in revoltele parizienilor se facea auzita tot mai pregnant ideea de "republica democratica si sociala". Pe de alta parte, luptatorii din razboi formasera Garda Nationala, care devenise o forta politica antimonarhica, cu multi ofiteri socialisti si radicali. O mare lovitura morala a primit Parisul cand armata prusaca a defilat triumfal prin capitala la 18 ianuarie.
 Dupa retragerea prusacilor, lucrurile s-au complicat in mod foarte grav la Paris. Noul guvern provizoriu (condus de Adolphe Thiers) simtea ca populatia este in fierbere si s-a mutat la Bordeaux. In acel moment, fortele politice ale Garzii Nationale au preluat puterea la Paris. Guvernantii au vrut initial sa distruga noua conducere, dar armatele trimise au fraternizat cu rebelii (comunarzii). In tumultul politic din acea perioada, parizienii (circa doua milioane de persoane) cereau autoguvernare. Guvernul social sau "Comuna din Paris" a fost proclamat la 28 martie 1871 si a durat pana la 28 mai 1871.
Noua putere folosea un steag rosu socialist si a trecut imediat la masurile social-democrate pe care le considerau urgente. Au fost ameliorate relatiile de munca muncitor-patron, drepturile femeilor, recompensele si pensiile celor afectati in razboi si in asediul de patru luni. Un decret controversat al comunarzilor a fost privitor la separarea Bisericii de stat, decret numit si laicizarea societatii. Dar in toata aceasta perioada de schimbari efervescente, unele chiar radicale, guvernul oficial de la Bordeaux se pregatea sa ia cu asalt Parisul. Fortele numite "Cei de la Versailles" s-au intarit si cu prizonierii intorsi din Prusia, astfel incat comunarzii au constatat ca sunt in inferioritate numerica, in pofida voluntarilor veniti in Garda Nationala. Au inceput luptele de recucerire a capitalei si episodul decisiv a fost numit "Saptamana insangerata", adica 22-28 mai 1871, cand asaltul furibund al fortelor guvernamentale a zdrobit ultimele baricade comunarde.
Urmari nefericite
 Ura dintre cele doua forte frantuzesti fusese atat de mare, incat abia dupa destramarea Comunei s-a manifestat in mod cumplit. Mai multe cronici vorbesc despre aproape 20.000 de oameni executati si alte mii inchisi si deportati. Estimarile nu sunt foarte precise, dar unii comentatori ajung si la numarul de 50.000 de ucisi in "Saptamana insangerata".
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=FRANTA

Mesaj Scris de Admin la data de 30.07.13 18:46

Sfârșitul Iacobinilor
 Pe 28 iulie 1794, sfarsea ghilotinat cel pe care francezii l-au numit „Incoruptibilul”. Maximilien Robespierre avea doar treizeci si sase de ani. Alaturi de el au fost executati alti douazeci si doi dintre iacobinii care au instaurat teroarea, printre acestia numarandu-se prietenul si cel mai apropiat colaborator al lui Robespierre, Saint Just.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=FRANTA

Mesaj Scris de Admin la data de 23.06.13 14:10

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=FRANTA

Mesaj Scris de Admin la data de 16.06.13 20:44

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10267/33/
Unul dintre nepotii marelui imparat european care a fost Carol cel Mare,  ramas in istorie cu porecla de Carol cel Plesuv, s-a nascut la 13 iunie 823, la Frankfurt. Porecla nu se refera la un detaliu fizic, ci face aluzie la faptul ca acest rege al Francilor nu ar fi avut un teritoriu al sau bine stabilit - ceea ce in realitate nu a fost adevarat. Fiul lui Carol cel Mare, Ludovic cel Pios, a fost rege al Aquitaniei si al francilor. El a avut patru fii: Lothair I, Pepin de Aquitania, Ludovic germanul (cu prima nevasta) si Carol cel Plesuv (cu Judith, a doua sotie).
Situatia acestor monarhi a fost una destul de complicata, din cauza faptului ca cei patru frati s-au razboit aproape permanent intre ei pentru teritoriile lasate de tatal lor. Trebuie subliniat ca numai Carol cel Mare a fost considerat imparat al Sfantului Imperiu Roman. Urmatorul suveran cu aceasta titulatura a fost Otto I. Sfantul Imperiu Roman era o uniune de teritorii central-europene si se considera continuatorul Imperiului Roman de Apus... In aceste circumstante nesigure, privitoare la granitele subteritoriilor imperiului, luptele fraterne au durat zeci de ani. Dupa incoronarea ca rege al francilor, in 840, Carol cel Plesuv a dus o politica de expansiune contra fratilor sai, facand la un moment dat o alianta cu Ludovic germanul contra fratelui mai mare, Lothair I. Dupa moartea acestuia, ceilalti trei frati s-au inteles sa alcatuiasca o guvernare "cofraternala". Cu prilejul semnarii "Juramantului de la Strasbourg" (intre Carol si Ludovic) din anul 843, s-a folosit pentru prima oara explicit limba franceza veche (medievala).
 Din pacate pentru Carol cel Plesuv, care era cel mai tanar dintre frati, urmasii celorlalte rude (in special nepotii pe linie paterna) au pornit la randul lor conflicte teritoriale interminabile. In aceste conditii, Carol cere sprijinul papei, care in acele vremuri era esential pentru recunoasterea ca suveran cu drepturi depline. Pana in anul mortii, 877, Carol cel Plesuv a avut dispute sangeroase cu Ludovic Germanul si fiul sau, in zona de nord a Italiei. A fost inmormantat la basilica Saint Denis, dar ulterior a fost transferat, iar la revolutie monumentul de arama a fost topit.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=FRANTA

Mesaj Scris de Admin la data de 16.06.13 20:38

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10237/33/
Ultimul suveran al Casei de Valois, Henric al III-lea a fost al patrulea fiu al lui Henric al II-lea si al Caterinei de Medici. Pentru ca se credea ca nu va ajunge la tronul Frantei, el a primit titlul de monarh al Uniunii Polono-Lituaniene in 1573. Insa cum fratii sai mostenitori ai tronului au murit tineri, Henric al III-lea devine rege al Frantei la 30 mai 1574 si va domni pana la moarte, in 1589, cand a fost asasinat.
 Henric al III-lea s-a nascut in 1551 si a fost preferatul mamei sale, Caterina de Medici alintandu-l cu porecla "Ochi scumpi". Fiul adorat nu avea inclinatii militare si era vazut deseori citind sau admirand opere de arta, in loc sa invete scrima si calarie. Situatia politica din Franta era foarte fragila in acea perioada, cand existau conflicte deschise si sangeroase intre catolici si protestanti (hughenoti). De altfel, Razboaiele Religioase din Franta (1562-1598), care au ravasit stabilitatea tarii si au generat lupte dinastice cronice, l-au pus pe Henric al III-lea in mai multe situatii critice. Astfel, el a fost martor la "Masacrul din ziua Sf. Bartolomeu" (1572), cand catolicii au ucis numerosi protestanti. Mai mult, conflictele dinastice au condus la formarea a trei grupuri de pretendenti, a caror confruntare a primit denumirea de "Razboiul celor Trei Henric" (1587-1589): Henric al III-lea, Henric de Navarro si Henric I duce de Guise... Dincolo de aceste evenimente razboinice destabilizatoare, regele Henric al III-lea si-a manifestat dorinta unei coexistente pasnice intre catolici si protestanti.
 In privinta vietii personale, Henric al III-lea s-a infruntat cu doua probleme. Mai intai, el a fost acuzat de homosexualitate din cauza faptului ca era o persoana mai degraba studioasa si retrasa decat una razboinica. Pe de alta parte, casatoria cu Louise de Lorrena nu a produs urmasi. Dar cronicile mai spun ca el a fost "aranjat" ca se casatoreasca cu Elizabeth I, pe cand aceasta avea 37 de ani, iar el 20 de ani. Insa viitorul rege al Frantei a jignit-o pe regina Angliei si mariajul a cazut... In 1589, un fanatic catolic l-a asasinat folosindu-se de un siretlic (prezentarea unor documente) pentru a se apropia de rege si a-l injunghia. I-a succedat Henric de Navarro ca Henric al IV-lea, rege de Bourbon.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=FRANTA

Mesaj Scris de Admin la data de 07.06.13 23:50

Jacqueria
Pe 21 mai 1358, sub conducerea lui Guillaume Calle, a inceput revolta care va ramane in istorie sub numele de Jacqueria. Jacques Bonhomme este numele pe care istoricul Jean Froissart il atribuie lui Guillaume Calle, pornind de la mai vechea denumire a taranilor, care la randul ei provine de la un substantiv comun, “jacque” (vesta scurta). Intre miscarea orasenilor si rascoala taraneasca nu a existat unitate de obiective,
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=FRANTA

Mesaj Scris de Admin la data de 19.05.13 19:35

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10162/33/

In plin razboi dus de o coalitie europeana contra Frantei revolutionare, la 25 aprilie 1792 primarul din Strasbourg il roaga pe Rouget de Lisle (tanar inginer cu rangul de capitan) sa compuna un cantec de razboi pentru imbarbatarea armatei franceze greu incercate. Iar de Lisle compune o melodie in ritm de mars dedicata unui erou de origine germana care lupta pentru cauza Revolutiei franceze, si anume maresalul Nicolas, conte de Luckner din Bavaria. Titlul initial al mobilizatorului mars era "Cantec de razboi pentru Armata Rinului". Numele de "La Marseillaise" a fost adoptat dupa ce un mare grup de voluntari a intrat in Paris, la 30 iulie 1792, condus de medicul, proaspat absolvent, François Mireur. Aceasta initiativa a fost preluata si de Garda Nationala care din armata regala a devenit atunci forta republicana.

Conventia nationala a Frantei a adoptat. La Marseillaise" ca imn national la 14 iulie 1795, dar si-a pierdut acest statut sub Napoleon I si in celelalte regimuri care au detinut puterea. Pentru scurt timp, Comuna din Paris l-a readoptat, dar abia in 1879 i-a fost definitiv acordat statutul de imn national. Asa cum il stim astazi, acest mars a fost aranjat pentru soprana, cor si orchestra de catre Hector Berlioz, in 1830.
Rouget de Lisle (1760-1836, foto), inginer-ofiter in Armata franceza, a avut o inspiratie de geniu cand a compus de unul singur, in cateva ore, muzica si versurile imnului. Dar sentimentele sale patriotice au fost ravasite atunci cand excesele tulburarilor politice au facut sa fie condamnat la moarte, dar a scapat dupa ce a cazut Robespierre. In schimb, medicul voluntar François Mireur a fost ghilotinat in 1798! In acelasi valmasag de decizii radicale si injuste, chiar si generalul Luckner, atasat Revolutiei franceze de la inceput, a fost condamnat la moarte de catre Tribunalul revolutionar propus de Danton si preluat de Robespierre... In fapt, am putea spune ca si "La Marseillaise" a fost condamnata cateva decenii. Sa mentionam si faptul ca numele lui François Mireur se afla printre cele 660 de nume gravate pe Arcul de Triumf din Paris, dar nu si al lui Rouget de Lisle.
PAUL IOAN
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=FRANTA

Mesaj Scris de Admin la data de 31.03.13 15:46

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10099/8/

O traditie care pleaca din antichitate permite suveranilor sa aiba metrese, adica acele femei stilate care traiesc la Curte pentru a-i satisface placerile sexuale. Larg raspandita in evul mediu (astazi nu ar mai fi tolerata), aceasta libertate morala a fost uneori obiectul unor recorduri impresionante. Astfel, istoricii care au analizat amantele monarhilor francezi au ajuns la concluzia ca Ludovic al XIV-lea a fost un campion in aceasta privinta. Sunt cunoscute, cu date oficiale, 19 femei cu care a avut relatii, in afara de cele doua neveste ale sale, Maria Teresa a Spaniei si Françoise Aubigné - a doua casatorie fiind tinuta secreta.

Aglomeratie de femei rafinate
Ludovic al XIV-lea a avut o domnie record, de peste 72 de ani, din 1643 pana in 1715. In 1660 el s-a casatorit cu Maria Teresa - cu care a avut trei copii -, fapt care nu l-a impiedicat sa fie si tatal a 7 (sapte) copii nascuti de metresa sa principala ("en-titre"), celebra Madame de Montespan, nevasta marchizului de Montespan. Idila dintre rege si exuberanta marchiza a debutat prin 1667, dupa sapte ani de la casatoria regala. Mai toate amantele regelui erau doamne (domnisoare) cu recomandatie inalta (fie rude indepartate, fie alte interese) care se prezentau la baluri si acolo aveau norocul de a fi chemate la dans de majestate...
Soarta i-a suras Doamnei de Montespan pana cand a izbucnit un scandal ingrozitor la Curtea regala, in care ea nu a fost, totusi, implicata direct. "Afacerea otravurilor" vorbea despre magia neagra, prin care din trupurile sacrificate ale unor nou-nascuti se preparau potiuni pentru... dragostea regelui. Politia a gasit peste 20 de trupuri de bebelusi macelariti in gradina vrajitoarei La Voisin. Ludovic al XIV-lea a indepartat-o cu gratie de la Curte (cu pensie substantiala), iar ea s-a retras pentru a deveni "patroana literara", prietena cu la Fontaine, Racine si Corneille.
O alta amanta importanta a regelui, desi nu a avut copii supravietuitori de pe urma acelei relatii, a fost Louise de la Vallière (1644-1710). Fiica de ofiter si crescuta ca o printesa, aceasta a ajuns doamna de onoare a printesei Henrietta a Angliei. Legatura cu regele a durat intre 1661 si 1667. Ea a murit la 65 de ani, la Paris.
Regele Ludovic al XIV-lea nu s-a sfiit sa creeze si o invidie familiala, atunci cand si-a luat drept metresa si pe sora mai mare a Doamnei de Montespan, si anume Gabrielle de Rochechouart (1633-1693). Aceasta era casatorita cu marchizul de Thianges. Se spune ca era mai inteligenta decat sora ei si ca arata mai bine, dar nu a reusit sa-i ia locul in inima suveranului, cu toate incercarile sale...
Doua nepoate ale cardinalului Mazarin au fost metrese si rivale in inima atat de larga a "Regelui-Soare". Este vorba despre superbele Maria Mancini si Hortansa Mancini, fosta amanta a regelui Angliei, Charles al II-lea. Castig de cauza a avut, totusi, Hortansa, care a ajuns metresa principala in locul Doamnei de Montespan. Curios este ca ea refuzase sa devina nevasta lui Charles al II-lea, iar dupa casatoria cu ducele de Meilleraye a avut relatii lesbiene. Alungata de acasa, ea a gasit protectie tocmai la Curtea lui Ludovic al XIV-lea...
Istoricii de culise ai monarhiilor europene sunt necrutatori cu acest rege-campion la metrese. Si asta pentru ca pe lista iubitelor lui nu uita sa introduca atat pe necunoscuta fiica a unui gradinar (care i-a nascut un copil, ramas anonim), cat si pe propria cumnata, Henrietta Anne a Angliei... Pe locul doi in acest clasament este Henri al IV-lea, despre care vom vorbi alta data.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=FRANTA

Mesaj Scris de Admin la data de 30.03.13 13:40

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=FRANTA

Mesaj Scris de Admin la data de 17.02.13 18:20

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10022/8/

Henric al II-lea al Frantei (Casa de Valois) a fost un suveran a carui domnie de doisprezece ani s-a caracterizat prin asa-numitele Razboaie italiene, care au fost de fapt conflicte teritoriale cu Imperiul spaniol si aliatii sai. Al optulea Razboi italian (1551-1559), desi s-a finalizat neconcludent (Franta a pierdut unele teritorii si a castigat altele), i-a fost fatal in mod indirect lui Henric al II-lea. Caci tocmai la celebrarea pacii de la Cateau-Cambrésis, regele a participat la un turnir unde a fost ranit mortal, intr-o confruntare amicala.

O amanta ca o... mama
Fiu al lui François I, Henric al II-lea a ajuns la tron in urma mortii bizare a fratelui sau mai mare, care s-a ranit la un joc considerat stramosul tenisului de astazi. Avand in vedere situatia tensionata din Europa, el a fost casatorit strategic cu Caterina de Medici, in 1525, pe cand ambii aveau 14 ani. Numai ca acest mariaj nu a influentat deloc modul de a actiona al viitorului rege (incoronat in 1547, la 28 de ani). Si asta pentru ca la un an de la casatorie s-a petrecut un eveniment cu totul neasteptat pentru anturajul regal: Henric s-a indragostit nebuneste de o femeie cu 20 de ani mai varstnica, Diane de Poitiers. Aceasta femeie a avut un rol special in viata regelui. Ea a fost casatorita de doua ori, iar tatal sau a fost implicat intr-un complot impotriva tatalui lui Henric... Dovedind o intelepciune mult mai profunda decat a suveranului, ea a decis ca sa aiba proprii ei copii (cu contele de Brézé), ca sa creeze complicatii la Casa regala.
Atat de mult a iubit-o regele Henric al II-lea pe Diane de Poitiers, incat ii marturisea patima lui si in evenimentele publice. Amanta favorita era chemata sa asiste la semnarea unor documente importante, iar in cazul unor manifestari oficiale, el purta pe lance panglica ei si pe cea a reginei. Trebuie subliniat ca acest menaj in trei nu a deranjat-o prea mult pe Caterina de Medici. Ea a nascut opt copii. Dintre acestia, cei trei fii au ajuns pe tronul Frantei.
Una dintre marile preocupari ale lui Henric al II-lea a fost contracararea ascensiunii protestantilor. El a luat masuri severe impotriva hughenotilor (protestanti francezi inspirati de Jean Calvin). Suveranul ii considera eretici si a ordonat pedepse corporale severe (inclusiv taierea limbii). Prin Edictul de la Chateaubriant (1551) se impuneau restrictii foarte dure, inclusiv interzicerea scrierilor cu caracter protestant. In aceste circumstante, hughenotii au format o colonie franceza in Brazilia, numita "Franta Antarctica" (astazi Rio de Janeiro) care a existat doar intre 1555 si 1567, fiind desfiintata de portughezi.
Lui Henric al II-lea ii este atribuita infiintarea primei forme de patent sau brevet de inventie. Primul brevet a apartinut lui Abel Foullon, inginer al regelui, pentru un aparat de masurat distantele. In acea functie, Foullon i-a urmat lui Leonardo da Vinci. Marele geniu al Renasterii construise pentru tatal lui Henric al II-lea. François I, un leu care putea sa mearga.
Moartea accidentala a lui Henric al II-lea a fost cauzata de o lovitura de lance data de capitanul Garzii scotiene Gabriel Montgomery. A fost un turnir festiv, iar o schija din lance i-a intrat in corp. S-a produs o infectie si medicul regal, Ambroise Paré, nu l-a putut vindeca de septicemie. A fost inmormantat la Saint Denis, unde regina Caterina de Medici i-a interzis amantei regale, Diane de Poitiers, sa intre. Marea iubire a suveranului a fost ulterior exilata. Urna cu inima lui Henric al II-lea a ajuns la Palatul Luvru.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=FRANTA

Mesaj Scris de Admin la data de 06.02.13 18:56

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9939/7/

Viata artistica pariziana nu poate fi separata de povestile de iubire patimase si trecatoare, de noptile albe din tavernele inecate de fum de tigara si de clinchet de pahare. Nu era deloc un trai de lux, dimpotriva, dar pictorii aceia cu vocatia innascuta se prefaceau ca nu exista ziua de maine si-si traiau clipa cu un entuziasm molipsitor. In acea lume a barbatilor devotati panzelor si vopselelor si-au facut loc si cateva femei fermecatoare precum niste condimente care fac bucatele sa fie desavarsite. Unele au fost ele insele pictorite, dincolo de faptul ca au fost modele pentru maestri cu sufletul deschis pentru frumos si dragoste, deopotriva. Nu toate au fost aventuroase, dar mai toate au avut talent si sunt la loc de cinste in istoria picturii franceze.

Suzanne Valadon (1865-1938) a fost cea mai furtunoasa "zeita" pariziana, mai patimasa si mai schimbatoare. A avut o ascensiune de Cenusareasa, de la umila fiica de spalatoreasa, la membra a Societatii Nationale de Arte-Frumoase. Adolescenta Suzanne a muncit ca acrobat la circ, dar a cazut de la trapez si a devenit model pentru Toulouse-Lautrec. Acesta i-a fost si primul profesor. A urmat sensibilul Renoir, care a imortalizat-o in "Dans la Bougival". Nestatornica si talentata, s-a iubit cu patronul de taverna Miguel Utrillo si l-a nascut "din flori" pe Maurice Utrillo, pictor. O aventura foarte incinsa a avut si cu compozitorul de avangarda Erik Satie, un om prea fin si prea sarac pentru ea... A fost maritata de doua ori, cu un broker, pe care l-a parasit pentru un pictor modest dar cu 20 de ani mai tanar, André Utter... La inmormantarea ei au fost Picasso, Derain si Braque.
O alta "zeita" cu noroc mai mare ca model a fost Victorine Meurent (1844-1927), caci ea a fost inspiratoarea "scandalosului" Édouard Manet pentru inconfundabilele "Dejun pe iarba" si "Olympia" (1863). Provenind dintr-o familie modesta de artizani, sansa vietii ei a fost pur si simplu intalnirea accidentala cu Manet. Ambii treceau pe strada si maestrul i-a remarcat parul rosu aprins. A urmarit-o si a constatat ca fata canta la vioara pentru maruntis, prin piete... Asa a intra in lumea pictorilor, a invatat repede tehnicile de baza si a constatat ca are un talent nativ deloc de neglijat. Victorine a fost introdusa in Societatea Artistilor Francezi (1903) si peste tot, in localuri si in saloane literare era prezentata de Toulouse-Lautrec drept "Olympia", nu Victorine. Asta spune totul despre o celebritate cucerita prin gratia naturala si sensibilitatea estetica a unui geniu precum Manet.
Cea mai talentata dintre zeitele pariziene din acea perioada impresionista si post-impresionista a fost frumoasa Berthe Morisot (1841-1895). Ea n-a apucat sa-si traiasca batranetile, dar in ultimul an de viata (la 52 de ani) a primit un compliment coplesitor de la criticul de arta Gustave Geffroy: "Morisot, Mary Cassatt si Marie Bracquemond sunt cele trei mari doamne ale picturii" - enunt facut in 1894. Crescuta in atmosfera peisagistilor Scolii de la Barbizon (sustinuta de Camille Corot), Berthe a lucrat si a expus alaturi de Cézanne, Pissaro, Renoir, Sisley si Degas. Manet a fost cel care, din dragoste si pretuire, i-a facut cadou primul trepied... In rafinamentul lui Berthe Morisot se intrevede finetea aproape duioasa a unui inaintas al ei, maestrul Fragonard, printul rococo-ului dezlantuit.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=FRANTA

Mesaj Scris de Admin la data de 13.11.12 9:22

Jacqueria, marea răscoală medievală


Războiul împotriva Angliei cerea tot mai multe victime. Poporul suferea. Orășenii și țăranii se ridică împotriva nedreptății – o răscoală cu urmări grave pentru pământul și populația Franței.

“Atunci au purces, fără a se sfătui prea mult și fără sa-și ia alte arme decât toiege întărite cu fier și cuțiete, către casa unui nobil care locuia în apropiere, au spart-o, au ars-o, iar pe el l-ao omorât dimpreună cu soția și copiii”, asta scria istoricul Jean Froissart prin 1358, primul pas pe drumul unei răscoale cum nu se mai văzuse până atunci. Pentru că existau simultan două grupuri de revoltați: țăranii și orășenii.

Totul pornește de la o serie de înfrângeri ale Frantei în războiul de 100 de ani. În bătălia navală de la Sluys flota franceză este nimicită fără milă de forțele engleze. Urmează apoi înfrângere după înfrângere, printre care și pierderea unei mari armate de cavalerie la Crecy. Dar lucrurile nu se opresc aici. Ciuma face ravagii prin țară și nu se domolește până la domnia lui Ioan al II-lea, în 1350, când deja decimează poporul.

Anul 1356 este hotărâtor din următoarele puncte de vedere: regele Ioan al II-lea repune în mișcare armata împotriva Angliei. Dar la Maupertuis iarăși este înfrântă. Și apoi Edward Prințul Negru reușește să-l ia captiv pe Ioan al II-lea. Englezii jefuiesc și distrug totul în cale. Nobilii sunt neputincioși în fața năpastei și nu izbutesc să-și apere supușii.

În timpul captivității regelui francez regența îi revine filui său, Carol. Pentru a face rost de mai multe venituri, acesta convoacă o adunare a stărilor generale. Dar pentru prima dată negustorii par să fie cu adevărat conștienți de grupul pe care îl reprezintă. Sub conducerea lui Etienne Marcel cer stabilirea unei comisii de verificare, care să contribuie la asigurarea unor cotizații corecte. De asemenea se cere anularea scutirilor de impozite pentru nobilime.

Numai că regele nu se lasă atât de ușor convins: pornește un contratac împotriva lui Etienne Marcel. Mulți comercianți se simt depășiți de situație și decizia fermă de a lupta împotriva sistemului pare a se nărui.

Și totuși, orăsenii primesc un ajutor nesperat: țăranii se revoltă și ei. “Trebuie să fie posibilă și o lume fără nobilime!”, strigă ei, pentru că și ei, ca și cei de la oraș, suferă sub jugul corvoadelor și impozitelor, ba poate chiar mai mult decât aceștia, deoarece colectorii aplică nu rar pedepse corporale rău-platnicilor. Nobilii nu își țin promisiunea de a-i apăra.

Pe 21 mai 1358, sub conducerea lui Guillaume Calle, începe revolta care va rămâne in istorie sub numele de Jacqueria. Jacques Bonhomme este numele pe care istoricul Jean Froissart îl atribuie lui Guillaume Calle, pornind de la mai vechea denumire a țăranilor care la rândul ei provine de la un substantiv comun, “jacque” (vestă scurtă).

Jacqueria se extinde rapid în tot nordul Franței. “Unii oameni fără țel se adună în regiunea Beauvais. La început abia dacă erau o sută de persoane, care afirmau că și marea, și mica nobilime a regatului francez au trădat țara, și că ar fi un mare noroc dacă s-ar descotorosi de toti. Fiecare susținea că este nebun cel care ar împiedica distrugerea nobililor”, ne spune tot Jean Froissart.

Pornind din Compiegne, țăranii reușesc să cucerească Ermenonville în nord-vest. Din regiunile Beauvais și Clermont răscoala se extinde simțitor, ajungând în Laonnais, Brie, Soissonnais și pe malul râurilor Marne și Ois. O mare neliniște se iscă și în Meaux, în sud-est.

Sute de nobili își găsesc sfârșitul sub armele țăranilor înfuriați, acre nu iartă niciun conac, lăsând flăcările să le ardă din temelii. Din toate părțile se aud probabil replici grele la adresa cavalerilor care în zadar încearcă să scape de mânia oarbă a oropsiților: “Sunteți o rușine pentru regat!”.

Dar în ciuda succeselor nu puține, Guillaume Calle este foarte conștient că o victorie decisivă nu poate fi obținută decât cu ajutorul negustorilor. Iar Etienne Marcel nu pare a fi deloc împotriva unei astfel de uniuni. Cu toate acestea, orăsenii nu se simt confortabil cu ideea aceasta, temându-se de forța din ce în ce mai mare pe care o acumulează țărănimea.

Pe de altă parte, nobilii uită de toate rivalitățile și se adună pentru a opri urgia. Și regele Carol se satură: sub masca unor false promisiuni îl ademenește pe Guillaume Calle să pună capăt agresiunilor, pe 10 iunie 1358. Buna-credință a sa îl aduce insă pe liderul țăranilor în lanțuri, fiind supus unor torturi crunte care încetează doar în momentul în care este decapitat. Și Etienne Marcel îii împărtășește sfârșitul, ucis de susținătorii unei facțiuni rivale.

Țăranii, cărora li se permite o retragere pașnică, sunt și ei nimiciți; prizonierii torturați cu bestialitate și executați. Orașul Meaux are fără încetare vreme de două săptămâni; sute de oameni își pierd viața. Se pare că în apropiere de Navarra regele ordonă spânzurarea de copaci a peste 3000 de țărani.

În vremurile următoare sunt devastate mari porțiuni de pământ și oameni nevinovați continuă să piară. După eșecul răscoalei situația se înrăutățește: impozitele cresc, poporul este asuprit și de foamete și ciumă, iar trupele engleze mărșăluiesc prin regat distrugând totul în cale. Sute de ani pământurile din nordul Parisul sunt pustiite, dar și nobilimea trăiește constant cu teama că s-ar putea produce oricând o nouă Jacquerie.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=FRANTA

Mesaj Scris de Admin la data de 02.10.12 19:17

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=FRANTA

Mesaj Scris de Admin la data de 31.08.12 16:26

Geniul unei nopți – Cum a fost compus imnul național al Franței


1792. Sunt două sau trei luni de când Adunarea Națională Franceză șovăie să se decidă pentru război împotriva coaliției împăraților și regilor sau pentru pace. Chiar și Ludovic al XVI-lea nu știe ce să facă; el se teme atât de primejdia unei victorii a revoluționarilor, cât și de primejdia înfrângerii acestora. Nici partidele nu sunt hotărâte. Girondinii stăruie pentru război, sperând că astfel se vor menține la putere; Robespierre și iacobinii preferă pacea, pentru ca, între timp, să pună ei mâna pe putere. Tensiunea crește zi de zi, ziarele agită spiritele, cluburile discută, zvonurile sunt mereu mai alarmante și opinia publică este din ce în ce mai neliniștită. În ziua de 20 aprilie, când, în sfârșit, regele Franței declară război împăratului Austriei și regelui Prusiei, această hotărâre – ca întotdeauna în astfel de împrejurări – aduce un soi de ușurare.

Săptămâni de-a rândul a domnit la Paris o stare de tensiune apăsătoare, de neîndurat, dar mult mai copleșitoare și amenințătoare este starea de spirit ce domnește în orașele de graniță. În toate bivuacurile, trupele sunt de acum adunate, în fiecare sat, în fiecare oraș sunt înarmați voluntarii și gărzile naționale; peste tot fortificațiile sunt pregătite de luptă. Cei din Alsacia mai ales știu că și de data aceasta – ca în toate confruntările franco-germane – pământul lor va fi teatrul primelor lupte. Pe malurile Rinului se află inamicul, dușmanul; nu este o noțiune confuză, patetic-retorică, cum pare la Paris, ci o realitate vizibilă, palpabilă. Într-adevăr, de la capul de pod întărit, ca și din turnul catedralei din Strasbourg, pot fi văzute, chiar cu ochiul liber, apropiindu-se regimentele prusiene. Noaptea, peste fluviul sclipind nepăsător sub razele lunii, vântul poartă zgomotul carelor de artilerie, zăngănitul armelor, comenzile lansate de trompete. Toți știu: un singur cuvânt este de ajuns, un ordin, pentru ca din gurile, acum tăcute, ale tunurilor prusiene să izbucnească fulgere și tunete, să reînceapă conflictul milenar dintre Franța și Germania – de astă dată în numele noii libertăți de o parte și în numele vechii ordini, de partea cealaltă.

Ziua de 25 aprilie 1792 devine deci o zi memorabilă, căci ștafetele aduc de la Paris la Strasbourg știrea că războiul a fost declarat. Fără zăbavă, din toate străzile și casele, poporul năvălește în piețele publice; întreaga garnizoană defilează, gata de luptă, un regiment după altul, ca pentru o ultimă paradă. În piața principală, primarul Dietrich îi așteaptă, încins cu eșarfa tricoloră și cocardă la pălăria pe care 0 flutură salutând trecerea soldaților. Apoi răsună trompetele și duduie tobele, impunând asistenței liniștea. Cu voce puternică, citește Dietrich, în această piață publică, apoi și în celelalte, în limba franceză și germană, textul declarației de război. După ultimele lui cuvinte, muzica militară atacă primul cântec de luptă, imnul provizoriu al revoluției, „Ca ira“, de fapt mai curând o arie de dans, veselă, ironică, antrenantă, căreia pasul zornăitor și tunător al regimentelor ce pleacă îi dau o cadență marțială. Apoi mulțimea se risipește, ducând cu ea pe străzi și-n case o atmosferă de entuziasm; în cafenele și cluburi se țin discursuri înflăcărate și se impart proclamații: „Aux armes, cítoyens! L’etendard de la guerre est deployé ! Le singnal est donné !“ (La arme, cetățeni! Stindardul luptei a fost desfășurat! Semnalul a fost dat!); cu astfel de chemări și cu altele asemănătoare, încep peste tot cuvântările, afișele și apelurile din ziare; aceste sloganuri, ritmate, pline de forță combativă, sunt apoi repetate de toți : „Aux armes, citoyens! Qu’ils tremblent, donc, les despotes couronnés! Marchons, enfants de la liberté! (La arme, cetățeni! Să tremure, deci, despoții încoronați! Să pornim, copii ai libertății!) Și de fiecare dată mulțimea izbucneste, la auzul acestor cuvinte înflăcărate, în urale.

Mulțimea jubilează întotdeauna pe străzi la auzul unei declarații de război. Dar în asemenea momente de entuziasm colectiv, se fac auzite și alte glasuri, mai discrete, mai reținute; se trezesc, ou prilejul unei asemnea declarații, grija și teama, e drept șoptite tainic în ungherele locuințelor sau cu buze palide care abia se întredeschid. Veșnic și pretutindeni sunt mame care-și spun: Oare soldații străini nu-mi vor omorî copiii ? În toate țările, țăranii sunt îngrijorați de soarta bunurilor lor, a pământurilor, caselor, vitelor, recoltelor. Oare nu le vor fi călcate în picioare semănăturile, oare nu le vor fi jefuite casele de către hoardele brutale, oare ogoarele muncite nu vor fi îngrășate cu sânge ?

Dar primarul Strasbourgului, Friedrich baron Dietrich, de fapt era aristocrat, însă, asemenea celor mai buni arisțocrați francezi, atașat cu tot sufletul cauzei noii libertăți, vrea ca numai glasurile puternice, răsunătoare, pline de încredere, să se facă auzite. În mod conștient, transformă ziua declarației de război într-o adevărată sărbătoare publică. Cu eșarfa pe piept, aleargă de la o adunare la alta, pentru a înflăcăra mulțimea. Pune să se împartă vin și mâncare soldaților care pleacă pe front, iar seara adună în casa lui încăpătoare, în Place de Broglie, pe generali, ofițeri și funcționarii superiori, la o seară de rămas bun, căreia însuflețirea îi conferă cu anticipație caracterul unei festivități a victoriei. Generalii, siguri de izbândă cum sunt întotdeauna generalii, prezidează. Tinerii ofițeri, care văd în război însuși sensul vieții lor, își dau drumul nestingheriți. Ei se înflăcărează reciproc. Săbiile sunt scoase din teacă, oamenii se îmbrățișează, paharele se ciocnesc și vinul excelent face ca discursurile să devină din ce în ce mai infocate. Și mereu, în toate toasturile, revin același îndemnuri din ziare și proclamații: „La arme, cetățeni! Înainte! Să salvăm patria! Curând tiranii încoronați se vor înspăimânta! Acum, când stindardul victoriei a fost desfășurat, a venit ziua ca steagul tricolor să fâlfâie peste întreaga lume! Fiecare trebuie să dea ce are mai bun pentru rege, pentru flamură, pentru libertate“. Întregul popor, întreaga țară să devină în astfel de clipe o unitate sfântă, prin credință în victorie și atașament pentru cauza libertății.

Deodată, în toiul discuțiilor și toasturilor, primarul Dietrich se întoarse către un tânăr căpitan de la fortificații, pe nume Rouget. El și-a amintit că acest ofițer amabil, nu tocmai frumos, dar simpatic, a scris, cu ocazia proclamării Constituției, un imn destul de reușit, închinat libertății, pe care Pleyel, dirijorul regimentului, l-a pus de îndată pe note. Această lucrare lipsită de pretenții a prins repede, fanfara militară a învățat-o și a executat-o în piețele publice, a fost cântată în cor. Oare declarația de răzoi și plecarea trupelor nu constituie acum un prilej asemănător? Aceasta este întrebarea pe care primarul Dietrich i-o adresă căpitanului Rouget (care, în mod nejustificat, se înnobilase singur, și-și spunea Rouget de Lisle), așa cum te adresezi unui cunoscut căruia îi ceri o favoare. N-ar vrea să folosească această ocazie patriotică pentru a scrie o nouă poezie, un cântec de război pentru Armata Rinului, care mâine va porni să dea piept cu inamicul?

Rouget, un om modest, destul de neînsemnat, care nu s-a considerat vreodată un mare compozitor – versurile sale n-au fost niciodată tipărite, operele i-au fost refuzate – știe că poate scrie cu ușurință versuri ocazionale și pentru a fi pe placul înaltului demnitar, al prietenului său care-l solicită, se declară de acord. Da, va încerca. „Bravo, Rouget“, închină pentru el un general din fața lui și-i cere să-i trimită cântecul pe front, de îndată ce-l termină. Un marș patriotic, care să dea aripi Armatei Rinului ar fi foarte nimerit.

Între timp, începe o nouă cuvântare, se ridică toasturi, animația crește, se bea. Entuziasmul general trece ca un talaz uriaș peste cele discutate în treacăt. Atmosfera devine tot mai încinsă, mai zgomotoasă, mai frenetică și ceasul a depășit de mult miezul nopții când oaspeții părăsesc casa primarului.

E mult după miezul nopții. Ziua de 25 aprilie – ziua atât de agitată pentru Strasbourg, a declarației de război – a trecut. De fapt a și început ziua de 26 aprilie. Întunericul nopții domnește peste oraș, dar acest întuneric e înșelător, căci în spirite mai e încă trează frământarea zilei abia încheiate. În cazărmi, soldații se pregătesc de plecare și, înapoia obloanelor trase, unii dintre cei temători se pregătesc poate în taină, să fugă. Pe străzi, plutoane izolate mărșăluiesc. Printre ei, grăbesc curierii călare. Apoi sosește un convoi de artilerie grea. Iar și iar se aud parole, strigăte de sentinele din post în post. Prea aproape este dușmanul, prea mare nesiguranța și tulburarea ce domnesc în oraș, ca vreun om să poată dormi în aceste clipe decisive.

Și Rouget, care urcă scara spre modesta sa încăpere din Grande Rue 126, este stăpânit de o stranie agitație. El nu și-a uitat făgăduiala de a scrie cât mai degrabă un marș, un cântec de război, pentru Armata Rinului. Plin de neliniște, măsoară camera în lung și-n lat. Cum să-nceapă? Cum să-nceapă? Apelurile înflăcăratelor proclamații, discursuri și toasturi i se învălmășesc în minte „Aux armes, cítoyens ! Marchons, enfants de la liberté ! Ecrasons la tyranie !… L’étendard de la guerre est deployé…“ Dar își amintește și de alte cuvinte auzite în treacăt, de glasurile femeilor care tremură pentru viața fiilor lor, de îngrijorarea țăranilor care se tem că pământul Franței ar putea fi călcat în picioare de cohortele străine și îngrășat cu sângele lor. Aproape fără să-și dea seama, scrie primele două rânduni, care nu sunt decât ecoul, răsunetul, o reluare a chemărilor auzite.

Allons enfant de la patrie, Înainte, fii ai patriei
Le jour de gloire est arrivé! Ziua izbânzii a sosit!

Apoi se oprește și rămâne uimit. Se potrivește ! Începutul e bun. Acum trebuie doar să găsească ritmul adecvat, melodia care să corespundă cuvintelor. Își ia vioara din dulap și încearcă. Ca prin minune, de la primele măsuri, ritmul muzicii se integrează deplin cuvintelor. Înfrigurat, scrie mai departe, sub imboldul unei forțe neobișnuite, care a pus cu totul stăpânire pe el; dintr-o dată, se simte năpădit de multitudinea de simțăminte ce se revarsă în acele momente: cuvintele pe care le-a auzit pe stradă, la banchet, ura împotriva tiranilor, grija pentru pământul patriei, încrederea în victorie, dragostea de libertate. Rouget nici n-are nevoie să creeze o poezie, el trebuie doar să pună în rime, în ritmul înflăcărat al medoliei, vorbele ce au circulat in această zi unică din gură în gură și să exprime, să spună, să cânte tot ceea ce întreaga națiune a simțit, în străfundurile sufletului ei. Nu trebuie să compună, căci prin obloanele închise străbate ritmul străzii, al ceasului de față, ritmul îndârjirii și al sfidării, care răsună în marșul soldaților, în chemările de trompetă, în uruitul convoaielor de artilerie.

Poate nici nu aude toate aceste zgomote în mod conștient, le ascultă însă geniul acelui ceas, care, în această noapte unică, și-a făcut sălaș în trupul său de muritor. Din ce în ce mai supusă, melodia urmează ritmul puternic, plin de avânt, bătaia inimii unui întreg popor. Rouget așterne, înfrigurat, din ce în ce mai înfrigurat, cuvintele, notele, parcă dictate dinafară – este cuprins de iureș, cum spiritul lui, îngust, burghez, nu mai cunoscuse. O exaltare, un avânt, care nu-i sunt proprii, ci aparțin unei puteri magice concentrată într-o singură secundă explozivă, îl aruncă pe acest biet diletant, ca pe o rachetă, de sute de ori dincolo de dimensiunile lui, până la stele, iluminînd timp de-0 clipă bolta cu o flacără puternică, strălucitoare.



I-a fost hărăzit căpitanului Rouget de Lisle să se înfrățească pentru o noapte cu nemurirea: din ecourile străzii, din chemările ziarelor, s-au născut în el cuvintele unei strofe, a cărei formulare poetică este tot atât de nepieritoare pe cât de nemuritoare e melodia.

Amour sacré de la patrie

Conduís, soutiens nos bras vengeurs !

Liberté, liberté chérie,

Combate avec tes défenseurs!

Sfântă dragoste de patrie

Îndrumă, sprijină brațele noastre răzbunătoare!

Libertate, libertate scumpă,

Luptă alături de apărătorii tăi!

Apoi urmează ultima strofă, a cincea și dintr-un singur elan creator, îmbinând într–un chip desăvârșit cuvântul cu melodia – încă înainte de ivirea zorilor – cântecul nemuritor este terminat. Rouget stinge lampa și se aruncă în pat. Nu-și dă seama ce s-a întâmplat cu el, dar parcă o forță nemaivăzută l-a înălțat la o nebănuită acuitate a simțurilor și aceeași forță l-a doborât acum, într-o epuizare totală. El cade într-un somn adânc, de moarte și într-adevăr creatorul, poetul, geniul sunt din nou morți în el. Pe masă însă se află opera, desăvârșită, desprinsă de cel ce doarme și pe care a creat-o într-o stare de elan divin. Nicicând în istoria tuturor popoarelor nu a mai fost creat un cântec – în același timp, cuvânt și melodie – atât de repede și atât de perfect.

Aceleași clopote ale catedrei vestesc, ca-ntotdeauna, ivirea zorilor. Din când în când, vântul aduce de la Rin ecou de împușcături, primele hărțuieli au început. Rouget se trezește, smulgându-se cu greu din abisul somnului profund. Simte vag că ceva s-a întâmplat cu el, ceva de care abia își amintește. Iată însă că observă pe masă fila proaspăt scrisă. Versuri? când oare le-am scris ? Muzică, așternută de propria mea mână? Când am compus-o? Ah, da, e cântecul pe care i l-am promis prietenului meu Dietrich, marșul Armatei Rinului! Rouget citește versurile fredonează melodia, dar, ca-ntotdeauna, creatorul încearcă în fața lucrării abia terminate un sentiment de nesiguranță. Alături de el însă, locuiește un camarad de regiment, căruia îi arată și-i cântă compoziția. Prietenul pare mulțumit, propunând doar câteva mici schimbări.

Această prețuire îi dă oarecare curaj. Cu toată nerăbdarea proprie unui autor și mândru că și-a îndeplinit atât de prompt misiunea, aleargă la primarul Dietrich, care-și face plimbarea de dimineață în grădină și meditează la un nou discurs. Adevărat, Rouget ? E gata? Atunci să-l auzim. Intră amândoi în salonul casei, Dietrich se așează la pian și-l acompaniază pe Rouget, care cântă textul. Atrasă de neașteptata muzică matinală, soția primarului, muziciană cu școală, desăvârșește acompaniamentul și astfel compoziția poate fi prezentată chiar în acea seară, printre multe alte cântece, la reuniunea prietenilor casei. Primarul Dietrich, mândru de vocea lui plăcută, de tenor, promite să o studieze temeinic, și-ntr-adevăr, în seara aceleiași zile – 26 aprilie – în care fusese compusă, este cântată în salonul primarului, în fața unei societăți strânse acolo întâmplător.

Se pare că invitații au aplaudat cu căldură și desigur că n-au lipsit nici unele complimente de rigoare la adresa compozitorului, care era de față. Dar, firește, că oaspeții din Hótel de Broglie, din marea piață a Strasbourgului, nu și-au dat seama că în existența lor pământească de fiecare zi coborâse cu aripi nevăzute o melodie nemuritoare. Arareori recunosc contemporanii de la prima vedere măreția unei opere sau a unui om. Și cât de puțin a fost conștientă de acea clipă memorabilă soția primarului, reiese din scrisoarea către fratele ei, în care prezintă această minune ca o banală întâmplare mondenă. „După cum știi, noi primim mulți oameni în casă și mereu trebuie inventat ceva, pentru ca petrecerea să nu fie lipsită de variație. Așa a ajuns soțul meu să sugereze unui amic compunearea unui cântec ocazional. Căpitanul genist Rouget de Lisle, un poet și compozitor simpatic, a compus foarte repede meledia unui marș de război. Cu vocea lui plăcută de tenor, soțul meu a cântat îndată acest marș, care este foarte antrenant și are și o oarecare originalitate. Ceva în stilul lui Gluk, dar mai vioi, mai însuflețit. În ceea ce mă privește, m-am ocupat cu orchestrarea lui. Scriind partitura pentru pian si alte instrumente, ceea ce mi-a răpit mult timp. Piesa a fost executată la noi în casă, spre marea mulțumire a celor prezenți“.

„Spre marea multumire a celor prezenți“ – caracterizarea ne apare astăzi uimitor de rece. Această apreciere amabilă, însă lipsită de entuziasm, este totuși de înțeles, căci la prima ei prezentare Marseilleza nu și-a dezvăluit încă adevărata forță. Marseilleza nu este menită să fie cântată de o voce dulce de tenor într-un salon mic-burghez între romanțe și arii italiene – mai ales de o voce solo. Un cântec care entuziasmează răsunândîn ritmul cadențat, viguros, al chemării „Aux armer citoyens“, se adresează unor mase, unor mulțimi și orchestrația potrivită lui e zăngănitul de arme al regimentelor mărșăluind în sunet de fanfară. Cântecul acesta n-a fost gândit pentru un autitoriu așezat, rece și ascultându-l în fotolii, ci pentru oameni în plină acțiune, pentru luptători. Nu e destinat unei voci izolate de soprană sau tenor, ci miilor de glasuri ale mulțimii, un marș ideal, un cânt al biruinței, al morții, al patriei, imnul național al unui întreg popor. Entuziasmul din care a fost inițial zămislit îi va conferi cântecului puterea de-a entuziasma.

Cântecul n-a înflăcăratîncă; rezonanța magică a melodiei sale n-a ajuns încă la sufletul națiunii. Armata nu-și cunoaște încă marșul, cântecul de biruință. Revoluția nu-și cunoaște încă veșnicul ei cânt de slavă. Rouget de Lisle însuși, care a trăit miracolul acelei nopți, nu-și dă nici el seama de ceea ce a creat într-o singură noapte, parcă în vis, sub imboldul unui geniu efemer. Acest simpatic și brav dilentat se bucură desigur din inimă că invitații l-au aplaudat din plin și că a fost flatat în calitatea sa de autor. Cu vanitatea sa măruntă de om neînsemnat, caută să exploateze asiduu acest mărunt succes, în măruntul său cerc provincial. El cântă noua melodie camarazilor săi în cafenele, face mai multe copii și le trimite generalilor Armatei Rinului. Între timp, la recomandarea primarului și a autorităților militare, fanfara din Strasbourg a învățat Cântecul de război pentru Armata Rinului și patru zile mai târziu, la plecarea trupelor, orchestra Gărzii naționale cântă, în piața principală, noul marș. Ca bun patriot, editorul din Strasbourg se declară gata să tipărească Le chant de guerre pour l’armée du Rhin, dedicat cu tot respectul generalului Luckner, de către subalternul său militar. Dar nici unul din generalii Armatei Rinului nu se gîndește să folosească acest cântec drept marș pentru trupele care înaintează. Astfel, succesul de salon al cântecului „Allons enfants de la patrie“, ca și celelalte încercări ale lui Rouget, pare să rămână un succes efemer, provincial, menit să fie dat uitării. Dar niciodată forța înnăscută a unei opere nu poate fi ascunsă sau zăvorâtă la nesfârștit. O operă de artă poate fi dată uitării de vremea ei, poate fi interzisă și înmormântată, dar ceea ce are forță elementară învinge până la urmă ceea ce este efemer.

O lună, două luni, nu se mai aude nimic de Cântecul de război al Armatei Rinului. Exemplarele manuscrise și tipărite zac sau circulă fără să stârnească interes. Dar e totdeauna de ajuns ca o operă să entuziasmeze cu adevărat pe un singur om, căci orice entuziasm autentic devine el însuși creator. La celălalt capăt al Franței, în Marsilia, clubul Prietenii Constituției dă la 22 iunie un banchet, pentru voluntarii care pleacă pe front. La mesele lungi, stau cinci sute de tineri înflăcărați, în noile lor uniforme ale Gărzii naționale; în cercul lor domnește aceeași atmosferă înflăcărată ca la 25 aprilie la Strasbourg, dar datorită temperamentului meridional al marseillezilor, ea este încă mai încinsă, mai pătimașă, cu toate că nu mai există acea certitudine ușuratică a victoriei ca-n primele ore ale declarației de război. Căci, în ciuda pălăvrăgelii generalilor de la Strasbourg, care-și închipuiau că trupele revoluționare vor trece de îndată Rinul și vor fi peste tot primite cu brațele deschise, dimpotrivă, dușmanul a pătruns adânc pe pământul Franței, libertatea este amentințată, cauza libertății este în primejdie.

Deodată, în toiul banchetului, un student medicinist de la Universitatea din Montpellier, pe nume Mireur, pocnește în paharul său și se ridică în picioare. Cu toții amuțesc și privirile se-ndreaptă spre el. Tinerii se așteaptă la un discurs, la un apel ocazional. Dar în loc de aceasta, tânărul își ridică mâna dreaptă și intonează un cântec, un cântec nou, pe care nimeni nu-l cunoaște și nimeni nu știe de unde vine: „Allons enfants de la patrie“. Și scânteia înflăcărează, de parcă ar fi căzut într-un butoi cu pulbere. Sentiment contra sentiment, veșnicii poli, au venit în atingere. Toți acești oameni care pleacă mâine pe front, care vor să lupte pentru libertate și să-și dea viața pentru patrie, simt că aceste cuvinte exprimă propria lor voință, gândurile lor cele mai profunde; în mod irezistibil ritmul îi antrenează într-un entuziasm unanim, extatic. Strofă după strofă este întâmpinată cu ovații, repetată o dată, apoi și a doua oară. Melodia este acum a lor; s-au ridicat emoționați în picioare, cu paharele în mână, și cântă vijelios refrenul. „Aux armes, cítoyens! Formez vos bataíllons !“ Curioși, oamenii de pe strară se-mbulzesc să audă ce se cântă aici cu atâta însuflețire și treptat își unesc glasurile cu ale celor dinăuntru.

A doua zi, melodia este pe buzele a mii și zeci de mii de oameni. O nouă ediție o răspândește și ciâd cei cinci sute de voluntari pleacă pe front, la 2 iulie, cântecul îi însoțește. Atunci când obosesc mărșăluind pe șosea, când pasul lor își pierde cadența, e suficient ca unul singur să intoneze imnul, pentru ca ritmul lui antrenant să le dea tuturor un nou avânt. Când trec printr-un sat, iar țăranii îi privesc cu mirare și alți locuitori se adună curioși să-i vadă, ei îl cântă în cor. L-au adoptat drept cântec al lor, drept imn al batalionului lor, fără să bănuiască măcar când și cine l-a compus, fără să știe că fusese destinat Armatei Rinului. A devenit legământul lor pe viață și pe moarte. Le aparține ca și steagul regimentului și vor să-l poarte în lumea întreagă odată cu înaintarea lor furtunoasă.

Prima mare victorie o obține Marseílleza – căci așa se va numi curând imnul lui Rouget – la Paris. La 30 iulie, batalionul pătrunde în faubourg-uri cu steagul și imnul în frunte. Zeci de mii de cetățeni s-au adunat pe străzi pentru a-i ovaționa pe noii-veniți și când cei cinci sute de voluntari ai Marsiliei se apropie, pășind într-o cadență perfectă, armonizându-se cu cântecul ce răsună ca dintr-un singur glas, mulțimea ascultă, uluită. Ce este oare acest imn magnific, plin de elan, pe care-l cântă marseilezii? Acest „Aux armes, citoyens !“, ca o chemare de trompetă, acompaniată de vibrantul duruit al tobelor, le înflăcărează inimile. Două sau trei ore mai târziu, refrenul cântecului răzbate în toate străzile. „Ca ira“ este uitat, uitate sunt și marșurile de altădată și cuplete învechite.

Revoluția și-a descoperit propriul ei glas, și-a găsit în sfârșit cântecul. El se răspândește ca o avalanșă, înaintează într-un marș triumfal, de nestăvilit. La banchete, în teatre, cluburi, pretutindeni îl auzi; chiar și în biserici răsună, după Te Deum și curând în loc de Te Deum. Într-o lună, în două luni, Marseilleza a devenit cântecul poporului și al întregii armate. Servan, primul ministru de război republican, sesizează cu perspicacitate puterea tonică și mobilizatoare a acestui marș de luptă, unic în felul lui. El dispune să se distribuie de îndată o sută de mii de exemplare tuturor unităților și-n două, trei nopți cântecul compozitorului anonim este mai cunoscut decât toate operele lui Moliere, Racine și Voltaire. Orice serbare se termină cu Marseilleza și nici o luptă nu se pornește înainte ca fanfara regimentului să fi executat acest imn de război, închinat libertății. La Jemappes și la Neerwinden trupele se adună pentru a-l cânta, în cor, înainte de asaltul decisiv, iar generalii armatelor inamice, care nu cunosc alt mijloc de îmbărbătare a soldaților decât clasica rație dublă de rachiu, văd cu teamă că nu pot opune nimic puterii răscolitoare a acestui imn ,,înspăimântător“, atunci când, pornit din mii de glasuri, ca un uriaș val sonor, se năpustește asupra trupelor lor. Marseilleza plutește acum peste câmpurile de luptă ale Franței, ca odinioară Nike, zeița înaripată a victoriei, înflăcărând miile de luptători, spre glorie și moarte.

În acest timp, Rouget, obscurul căpitan de geniu, se află în mica garnizoană Hüningen, unde continuă să traseze cu conștiinciozitate amplasamentul unor valuri de apărare și tranșee. Poate că a și uitat de Cântecul de război al Armatei Rinului, pe care l-a creat în acea noapte, acum depărtată, de 26 aprilie 1772 și cu greu ar putea bănui, când ziarele vorbesc de un imn de război care a cucerit furtunos Parisul, că acest glorios cântec al marseillezilor este unul și același, cuvânt cu cuvânt și măsură cu măsură, cu miracolul care s-a petrecut în el și cu el în acea noapte. Căci – crudă ironie a destinului – acela care a conceput melodia ce urcă în slavă și se-nalță până sub bolta înstelată, nu se bucură de nici o celebritate. Nimeni în Franța nu se preocupă de soarta căpitanului Rouget de Lisle.

Gloria cea mai răsunătoare pe care a cunoscut-o vreodată un cântec rămâne în întregime operei, fără să se răsfrângă, câtuși de puțin, asupra autorului. Numele lui nici nu figurează pe texte și el însuși ar rămâne complet necunoscut mai-marilor zilei, dacă persoana sa nu ar stârni simțăminte de mânie. Căci – paradox genial, așa cum doar istoria îl poate inventa – creatorul imnului revoluționar nu este el însuși un revoluționar; dimpotrivă: cel care prin cântecul său nemuritor a contribuit mai mult ca oricine la victoria revoluției, ar dori acum s-o stăvilească cu orice preț.

În timp ce marseillezii și poporul Parisului atacă palatul Tuileries, în sunetul Marseillezei, și-l detronează pe rege, Rouget de Lisle s-a săturat de Revoluție. Refuză să depună jurământ pentru Republică și preferă să părăsească armata decât să servească sub iacobini. Scumpa libertate, „liberté chéríe“, pe care o proslăvește într-unul din versurile cântecului său, nu este pentru acest om sincer o vorbă deșartă. El îi detestă pe noii tirani și despoți ai Convenției, nu mai puțin ca pe șefii încoronați și miruiți de dincolo de frontiere. Își manifestă în mod deschis antipatia față de Comitetul Salvării Publice, când amicul său Dietrich, nașul Marseillezei, când generalul Luckner, căruia îi fusese dedicată, când toți ofițerii și nobilii, care au fost primii auditori din acea seară memorabilă de 26 aprilie, sunt târâți spre ghilotină. Se ajunge foarte curând la o situație grotescă: bardul revoluției este întemnițat sub acuzația de a fi contrarevoluționar, tocmai lui i se intentează un proces sub acuzația de a fi trădător de patriei! Numai evenimentele din 9 Thermidor, data căderii lui Robespíerre și a deschiderii porților temnițelor, a scutit Revoluția Franceză de rușinea de a da pradă ,,briciului național“ pe poetul celui mai nemuritor dintre cântecele ei.

Ar fi fost, oricum, pentru Rouget o moarte eroică în locul scufundării jalnice în obscuritatea ce-i este hărăzită. Nefericitul supraviețuiește de fapt mai mult de patruzeci de ani – mii și mii de zile – acelei unice zile cu adevărat creatoare din viața sa. I s-a luat uniforma, pensia i se refuză; poeziile, proza, operele sale nu se tipăresc, nu se joacă. Destinul nu iartă unui diletant că a pătruns, în mod nepermis, în rândul nemuritorilor. Cu tot felul de mici afaceri, nu totdeauna prea curate, bietul om își duce cu greu o viață meschină. În zadar încearcă, din milă, Carnot și mai târziu Bonaparte, să-i vină în ajutor. În firea lui Rouget ceva este iremediabil otrăvit și tulbure, datorită cruzimii unei fatalități care l-a făcut zeu și geniu pentru câteva ore, ca să-l arunce apoi, disprețuitor, pentru vecie, în propria sa nimicnicie.

El se ceartă și se ciondănește cu toți cei de la putere. Îi scrie lui Bonaparte, care voia să-l ajute, scrisori patetice și arogante, lăudându-se totodată, în mod public, că a votat la plebiscit împotriva lui. Se împotmolește tot mai mult în afaceri dubioase și în cele din urmă ajunge, din cauza unei polițe protestate, la Sainte-Pélagie, închisoarea datornicilor. Nedorit de nimeni, urmărit de creditori, supravegheat tot timpul de poliție, se refugiază în ultimă instanță undeva în provincie. De acolo, ca dintr-un mormânt, uitat și părăsit de toți, el urmărește destinul cântecului său nemuritor. Mai are prilejul să afle că armatele napoleoniene victorioase răspândesc Marseílleza prin întreaga Europă; apoi că Bonaparte, devenit împărat, o înlătură din ceremonialul său, ca fiind prea revoluționară, în sfârșit că Burbonii o interzic cu desăvîrșire. Cât de uluit trebuie să fi fost bătrânul copleșit de amărăciune, văzând cum cântecul renaște, după 0 generatie, în 1830, pe baricadele revoluției din iulie, redobândind vechea sa forță și când el, poetul, primește din partea lui Louis-Philippe, regele burghez, o mică pensie. Cel dispărut, cel uitat, crede că visează; iată că cineva își mai aduce aminte de el!

Nu este însă decât o amintire palidă și când moare, la Choisy-le-Roi, în 1836, în vârstă de șaptezeci și șase de ani, nimeni nu mai vorbește de el, iar numele i-a fost uitat. Din nou trebuie să treacă generații; de abia în timpul războiului mondial, când melodia înflăcărată a Marseillezei, devenită de mult imn național, răsună vijelios pe întreg frontul francez, se dispune ca trupul micului căpitan Rouget să fie așezat în Domul Invalizilor, alături de acela al micului locotenent Bonaparte. Astfel, creatorul obscur al unui cântec nemuritor își găsește, până la urmă, odihna în cripta de onoare a patriei sale – suprema mângîiere de-a nu fi decât poetul unei singure nopți.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=FRANTA

Mesaj Scris de Admin la data de 26.08.12 19:16

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9650/33/

Pentru întreaga Europa Occidentala, ziua de 23 august (când este celebrat Sfântul Apostol Bartolomeu, rit romano-catolic si nu numai) reprezinta un simbol nefericit al intolerantei religioase din secolul XVI. În acea zi a anului 1572, dupa o serie de asasinate directionate de catre fortele catolice din Paris împotriva mai multor fruntasi ai hughenotilor – protestanti calvinisti francezi – au urmat valuri de crime comise de multimea furioasa, soldate cu mai multe mii de victime din rândurile protestantilor.

Incredibilele manifestari de violenta criminala s-au produs pe fondul a ceea ce istoria europeana numeste Razboaiele religioase din Franta, din perioada 1562-1598. Cresterea influentei calvinismului (învataturile religioase ale teologului Jean Calvin care, ca si Martin Luther, se opunea catolicismului si papalitatii, pe care o considera corupta) a dus la valuri de persecutii ale noii religii care începea sa câstige teren în Europa. Trebuie spus, foarte pe scurt, si ca „iconoclasmul furios” al protestantilor din unele tari (adica distrugerea icoanelor si statuetelor) a contribuit la acutizarea crizei religioase.
Masacrul din ziua de 23 august 1572 a fost urmarea imediata a unui eveniment care a învrajbit si mai mult cele doua tabere. Maria de Medici, regenta a regelui Charles al IX-lea (care avea atunci 22 de ani), dorind sa calmeze lucrurile, a aranjat nunta fiicei sale Margaret (catolica) cu Henri al III-lea de Navarra (hughenot). Papa s-a opus acestui mariaj, care s-a consumat la 18 august. La 22 august, un grup de ofiteri a esuat în tentativa de asasinare a liderului militar hughenot Gaspard de Coligny. Dar la 23 august, gruparea catolica a reusit sa-l omoare pe Coligny si sa-i arunce corpul în strada...
Au urmat valuri de rabufniri ucigase împotriva celor gasiti în casele hughenotilor, sub pretextul ca regele însusi ar fi ordonat desfasurarea uriasa de forte populare dupa închiderea portilor orasului... Desi la Paris lucrurile au început sa se calmeze la 26 august, în provincie valurile de lupte au continuat. Trebuie spus ca si forte nobiliare de prima mâna ale Frantei au participat la lupte, hughenotii fiind permanent în minoritate. În istorie, Maria de Medici este vazuta drept principala vinovata de exacerbarea violentelor. Razboaiele religioase ale Frantei s-au finalizat în 1598, prin Edictul de la Nantes.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=FRANTA

Mesaj Scris de Admin la data de 11.07.12 10:27

Cucerirea Algeriei


Pe 5 iulie s-au împlinit 182 de ani de la invazia Algeriei de către francezi. Avea să urmeze un conflict de 17 ani în urma căruia teritoriul din Nordul Africii a fost transformat în colonie franceză. Algeria va rămâne în posesia Franței până în 1962 când, în urma unui război de independență sângeros – care a atras Parisului numeroase critici din partea comunității internaționale, și-a câștigat într-un final independența.

Cucerirea Algeriei a fost, pentru Franța, principala achiziție teritorială în prima jumătate a secolului al XIX-lea, căci adevărata extindere a imperiului colonial francez începe abia după 1870, în perioada Republicii a III-a. Atunci Algeria era – doar nominal însă – sub suzeranitate otomană, fiind condusă sub forma unei regențe. Ca și celalalte două regențe din Africa de Nord (Tripoli și Tunis), Algeria era cunoscută pentru activitățile de piraterie din Marea Mediterană. Acestea erau atât de extinse încât unele țări – între care și Statele Unite ale Americii – au ajuns la un moment dat să plătească un soi de tribut (un fel de taxă pe securitate) regențelor din Africa de Nord pentru a-și proteja navele.

Expediția franceză în Algeria începe în vara anului 1830, însă ea a fost motivată ca pornind de la un incident ce avusese loc cu trei ani înainte, când conducătorul Algeriei, Hussein Dey, l-a ofensat pe consulul francez: în timpul unei dispute privind datoriile pe care guvernul francez le avea față de Algeria, Hussein s-a enervat și l-a lovit pe consulul francez. Dacă într-adevăr acesta ar fi fost motivul pentru intervenția armată în Algeria, Franța ar fi trebuit să acționeze imediat, nu trei ani mai târziu. A făcut-o însă în 1830 ca o ultimă încercare de recredibilizare a Restaurației, de refacere a prestigiului Regelui Carol al X-lea: astfel, expediția începe cu puțin timp înainte de Revoluția din Iulie în urma căreia Carol al X-lea, regele Bourbon, este înlocuit de Louis-Philippe D'Orléans.

Campania nu a durat mult; Hussein Dey capitulează, iar Franța ocupă Algerul. A urmat însă o lungă campanie pentru înfrângerea rezistențelor locale, campanie care se va sfârși abia în 1847. În acea vară a lui 1830, guvernul francez încă nu-și pusese la punct o strategie clară privind Algerul și nu-și stabilise țelurile pe termen lung. Noul rege, Louis-Philippe, nu dorea o colonizare propriu-zisă a întregului teritoriu algerian, preferând în schimb extinderea controlului în zona de coastă. Astfel, francezii vor cuceri în următorii ani principalele porturi, precum Oran, Bône sau Mostaganem.

Începând cu 1832 se remarcă personalitatea unui lider local, Abd el Kader, care le va face multe probleme francezilor, în jurul lui organizându-se principala mișcare de rezistență locală. Tânărul (născut în 1808, avea doar 24 de ani când conduce pentru prima oară revolta locală contra francezilor) s-a dovedit a fi un comandant foarte bun. Conflictul a avut mai multe faze, Abd el Kader încheind două tratate (de fapt armistiții) cu francezii, în 1834 și 1837, pe care nici una din părți nu le va respecta.

De-a lungul anilor de conflict, francezii și-au exprimat în mai multe rânduri suspiciunile privind ajutorul pe care englezii l-ar fi oferit clandestin lui Abd el Kader. În mod oficial, guvernul britanic nu a sprijinit rezistența locală, dar se prea poate ca suspiciunile Franței să fi avut ceva adevăr la bază.

Evident că, în 1830, Marea Britanie nu a fost mulțumită de invazia franceză din Algeria. La acel moment, Ducele de Wellington era prim ministru, iar acesta era cunoscut pentru lipsa de încredere pe care o avea față de francezi. Inițial, englezii speraseră că noul rege, Louis-Philippe, va renunța la ceea ce începuse ca o expediție punitivă, dar odată ce s-a dovedit că francezii vor continua cucerirea teritoriului algerian, nu au luat nicio măsură. Odată ce Lordul Palmerston a venit la conducerea Ministerului de Externe, a decis să nu se implice oficial în acțiunile Franței din Africa de Nord, dar exista tentația – foarte mare! – de a oferi în mod clandestin sprijin inamicilor Franței, mai ales că englezii nu dorea ca Parisul să-și extindă controlul și în Maroc.

Abd el Kader a fost ales, la nici 25 de ani, liderul unei confederații tribale din Vestul Algeriei, și datorită carismei și talentului militar a ajuns repede în fruntea mișcării de rezistență. Odată ce și-a consolidat sprijinul din partea altor șefi locali, Abd el Kader a început să caute sprijinul altor țări, cu precădere al acelor țări care nu erau tocmai în relații bune cu Franța. Mai întâi a fost Marocul, atras pentru scurtă vreme în conflict, însă adevărata miză era Anglia.

Oficial, Foreign Office-ul a interzis reprezentanților săi să intre în contact cu liderul algerian, pentru a evita orice conflict cu Franța. Însă în 1837, în perioada armistițiului dintre Abd el Kader și francezi, încep să apară primele informații potrivit cărora membrii rezistenței locale aveau arme de origine britanică. După ce războiul a fost reluat în 1839, Mareșalul Bugeaud a fost numit guvernator general al Algeriei și a fost însărcinat cu distrugerea rezistenței lui Abd el Kader. Bugeaud a primit comanda unei armate de aproape 80.000 de oameni, însă nu a obținut imediat o victorie decisivă, ajungând la concluzia că mare parte din puterea lui Kader se baza pe armele de proveniență engleză de care acesta beneficia.

Abd el Kader a încercat să intre în legătură directă cu Marea Britanie după reluarea conflictului. În februarie 1840, el se adresează direct Reginei, printr-o scrisoare trimisă la Londra prin intermediul consulului englez din Tanger. Două luni mai târziu, Palmerston avea să-i scrie consulului că primise scrisoarea adresată de Abd el Kader Reginei și că guvernul crede că ar fi nepotrivit să-i răspundă la acel moment deoarece orice răspuns ar putea fi interpretat greșit atât de Abd el Kader, cât și de guvernul francez. Palmerston mai scria că guverul britanic nu intenționează să se implice în conflictul din Algeria, astfel că cel mai bine ar fi să nu răspundă scrisorii primite. Cu toate acestea, Palmerson îi mai scria consulului că, dacă are ocazia, ar putea să-i dea de înțeles lui Abd el Kader că scrisoarea lui a fost primită.

Abd el Kader a câștigat pentru scurtă vreme sprijinul Marocului, sultanul facilitând transportul de arme britanice către soldații lui Kader. De asemenea, s-a implicat militar în conflict, dar s-a retras la scurtă vreme, după ce a fost învins de armata lui Bugeaud. Odată cu retragerea din conflict, a dispărut astfel și interesul de a facilita în continuare transportul de arme britanice către forțele lui Abd el Kader. Mai mult decât atât, în noiembrie 1844, sultanul a dat ordin ca lui Abd el Kader să nu-i fie permisă intrarea pe teritoriul marocan și, dacă e posibil, să fie capturat. Lipsit de sprijinul marocan (asta după ce, cu un an înainte, francezii reușiseră să captureze principala tabără a rezistenței, inclusiv tezaurul, lipsindu-l astfel pe Abd el Kader de mijloacele financiare pentru a continua lupta), liderul algerian se transformă într-un fugar. Trei ani mai târziu, în 1847, se va preda francezilor. A fost închis în Franța până în 1852, când va fi grațiat și eliberat din ordinul lui Louis-Napoleon. Interesant este că după ce a condus lupta împotriva francezilor timp de 15 ani, Abd el Kader s-a transformat într-un admirator al Franței și, mai ales, al lui Napoleon al III-lea.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=FRANTA

Mesaj Scris de Admin la data de 16.06.12 9:54

Franța în viziunea istoricului Lucien Febvre


O descoperire recentă – un manuscris semnat de faimosul istoric francez Lucien Febvre și François Crouzet, ne oferă astăzi, șase decenii mai târziu, o lecție importantă despre abandonarea naționalismelor.

Denis Crouzet, la rândul lui istoric important, fiul lui François Crouzet (1922-2010; specialist în Anglia victoriană și revoluția industrială), a descoperit o comoară ascunsă în apartamentul parizian în care a locuit tatăl său: un manuscris pe care acesta îl redactase împreună cu Lucien Febvre în urmă cu șaizeci de ani.

Uitat pe fundul unei valize, acest manuscris fără titlu a rămas uitat foarte mult timp. El a fost redactat în anul 1950 împreună cu François Crouzet, pe atunci un tânăr istoric asistent la Sorbona, în urma unei comenzi venite din partea UNESCO (tot o astfel de comandă a fost și lucrarea Race et histoire (1952), semnată de Claude Lévi-Strauss). Însă din motive rămase necunoscute, el nu a fost niciodată publicat, iar Febvre și Crouzet nu au mai luat măsuri pentru a-și face cunoscută lucrarea.

Astăzi, manuscrisul a fost publicat sub titlul de Nous sommes des sang-mêlés, având subtitlul Manuel d'histoire de la civilisation français. Termenul de „civilizație” este, în acest context, foarte important. Departe de definițiile sale clasice și limitate, în care unii încă mai cred și în zilele noastre, aici „civilizația” apare ca un antidot împotriva derapajelor naționaliste.

Acest „manual” nu este o istorie clasică a Franței, ci – așa cum explică postfața – o „deconstruire a romanului național”. Pentru francezul de la 1950 (despre care autorii considerau că au, în privința istoriei, idei depășite puternic influențate de naționalism), se spune istoria unei Franțe care nu s-a construit singură, doar prin propriile eforturi, ci a unei Franțe care a beneficiat de-a lungul timpului de contribuții din exterior: romanii, desigur, dar și germanii, anglo-saxonii, italienii, dar și răsăritenii. O Franță a cărei istorie nu se poate înțelege izolând-o de restul lumii, o Franță cu o istorie care se înscrie într-un ansamblu mult mai vast – după cum o arată, spre exemplu, capitolul despre revoluțiile atlantice (Anglia, Franța, America).

Este o istorie a darului și contra-darului (Febvre și Crouzet împrumută aici din conceptele dezvoltate de antropologul Marcel Mauss în Essai sur le don) pentru că civilizația nu se mulțumește doar cu a primi : ea oferă ceva la rândul său. Franța a contribuit la rândul ei la dezvoltarea civilizației europene prin intermediul artelor sale, al mesajelor pe care le-a difuzat și al legilor pe care le-a dezvoltat pentru sine, dar care au fost ulterior adoptate și de alte țări. Ne gândim aici, spre exemplu, la arta gotică, la apariția și dezvoltarea Universității, la epoca luminilor și, bineînțeles, la moștenirea Revoluției.

Nous somme des sang-mêlés– titlul, ales de editor și de copiii lui Crouzet, ține cont de spiritul unei cărți care, scrisă la cinci ani după Al Doilea Război Mondial, conflict declanșat în numele rasei și al națiunii, caută să facă din civilizație o creație comună și nu o afacere pur națională. Nu există nici „sângele” și nici „rasa” franceză, afirmă cu tărie Febvre. Atunci ce e un francez, se întreabă autorii în concluziile cărții. El este „un beneficiar, un moștenitor, un creator”.

Mai sunt multe lucruri de descoperit în privința lui Lucien Febvre și a viziunii sale despre Franța și despre istorie în general. În primul rând, pentru că viziunea lui Febvre este încă de actualitate. Apoi, pentru că probabil mai rămân încă manuscrise nedescoperite. Nu demult, fiul istoricului, Henri Febvre, a descoperit la rândul său, într-o cămașă uitată în casa tatălui său din Paris, vreo treizeci de pagini scrise de mână. Scrise la scurtă vreme după sfârșitul Primului Război Mondial, foile au stat la baza unor conferințe despre sindicalismul în Franța.

Cele „Patru lecții” au fost ținute la Sorbona în 1920 de tânărul istoric Febvre (avea atunci 42 de ani) care tocmai fusese demobilizat și numit în funcție la noua Universitate de la Strasbourg, din recent recuperata Alsacie. Trecutul său de socialist explică interesul pentru cauza sindicală la care se aflilisae, precum și acitivtatea sa ca militant pentru SFIO (Section Française de l'Internationale Ouvrière)pe vremea când lucra ca profesor de liceu la Besançon (1907-1912). Febvre a scris atunci cronici anonime pentru Socialiste franc-comtois pentru sprijinirea unui sindicalism antiparlamentar, antietatist și antimilitarist. Ulterior, Febvre se va îndepărta de militantismul socialist și se va dedica cercetărilor care vor face din el unul din cei mai mari istorici ai Franței secolului XX.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=FRANTA

Mesaj Scris de Admin la data de 10.06.12 13:21

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9482/33/

Cel mai important si mai longeviv monarh al Frantei, Ludovic al XIV-lea (Casa de Bourbon), a domnit 72 de ani si 110 zile, din 1643 si pâna în 1715. Nascut în 1638, el a fost încoronat la 7 iunie 1654, când avea 16 ani. Desi mama sa, Anna de Austria a fost regenta, aceasta i-a cedat prerogativele Cardinalului Mazarin si abia dupa moartea acestuia Ludovic al XIV-lea a capatat puteri depline, în 1661. S-a spus ca nasterea lui a fost o minune, caci a survenit dupa 23 de ani de casnicie a parintilor sai, de aceea a fost poreclit înca de atunci „cel dat de la Dumnezeu”.

Ulterior, prin tot ceea ce a facut pentru regatul sau i-a determinat pe urmasi sa-l considere „Regele Soare”. Iar primele decizii pe care le-a luat aveau sa prevesteasca domnia sa exceptionala. Ludovic al XIV-lea a decretat ca este „rege de drept divin” si a preluat întreaga putere a statului, ducând astfel la instaurarea monarhiei absolute. Si a fost un monarh luminat, asa cum îl vor lauda chiar si adversari ai regalismului precum Voltaire si Napoleon I.
Dincolo de angajarea Frantei în trei razboaie importante si in refacerea economiei prin noi taxe si promovarea industriei manufacturiere (matase, cristaluri, santiere navale), Ludovic al XIV-lea a fost un devotat patron al culturii si artelor, a finalizat Palatul Versailles si a consolidat Palatul Louvre. Veniturile Frantei au crescut considerabil prin politica sa de extindere a coloniilor din America (se va înfiinta statul numit Louisiana în onoarea sa), Africa si Asia. A avut o bogata activitate diplomatica, mai ales în Orient. Regatul sau a devenit cel mai puternic al Europei din secolul al XVII-lea.
„Regele Soare” a fost casatorit cu Maria Theresa a Spaniei si cu Marchiza de Maintenon (casatorie secreta), iar fiul sau i-a urmat la tron. El a continuat traditia metreselor oficiale, trei dintre acestea nascând mai multi copii nelegitimi. În perioada domniei sale, de o protectie speciala s-au bucurat scriitori precum Molière, Racine si La Fontaine si pictorul sau preferat Charles Le Brun. De asemenea, Academia franceza a fost tutelata direct de Ludovic al XIV-lea. A murit la 76 de ani, la Versailles.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=FRANTA

Mesaj Scris de Admin la data de 27.05.12 16:49

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9422/33/

Domnia lui Ludovic al XVI-lea ca rege al Frantei a durat de la 10 mai 1774 (cand avea douazeci de ani) si pana la 1 octombrie 1791. Revolutionarii au impus abolirea monarhiei absolutiste si proclamarea monarhiei constitutionale, iar noul titlul devine "Rege al francezilor", cu care Ludovic al XVI-lea, rege constitutional, a domnit pana la arestarea sa, in 1792. In ianuarie 1793 este executat pentru inalta tradare si Franta devine Republica dupa mai bine de un mileniu de regim monarhic (prima dinastie, a Merovingienilor, a debutat in anul 481). Dar aceasta republica va dura pana in 1804, cand Napoleon se proclama imparat...

Este suficienta aceasta scurtisima prezentare pentru a intelege circumstantele in care Ludovic al XVI-lea a infruntat istoria. Pe fundalul epocii respective se impuneau ideile iluministilor, intelectualii care au contribuit la editarea "Marii Enciclopedii" (1751-1772, in frunte cu Diderot) si care erau dusmanii tiraniilor. Iar Ludovic al XVI-lea era urmasul unui tiran absolut, urat de mase, bunicul sau Ludovic al XV-lea. Contemporan cu Voltaire si Rousseau (care au murit in 1778), noul rege trebuia sa faca reforme. Si le-a facut, dar s-a dovedit mai putin incisiv decat se asteptau masele. Pe langa probleme de usurare a taxelor, noul suveran a dat Edictul de toleranta al religiilor (pentru non-catolici).
Dar o alta uriasa dificultate a Frantei acelor vremuri nu a putut fi rezolvata: problema financiara. El preluase tronul cu mari datorii, iar implicarea in Razboiul de Independenta a SUA (1775-1783) a reprezentat o cheltuiala imensa. Franta s-a aflat de partea colonistilor si impotriva Coroanei britanice, conform ideilor iluministe, dar si pentru recuperarea unor colonii pierdute in favoarea britanicilor (de altfel, Franta va pierde Canada). In loc de crestere a taxelor (masura impopulara), Ludovic al XVI-lea a facut imprumuturi externe costisitoare
Situatia din Franta devenea exploziva. Succesul americanilor impotriva Coroanei britanice a fost un indemn pentru Revolutia franceza inceputa in 1789. Regele face greseala de a incerca sa fuga (la Varennes, in 1791), gest considerat o tradare. Pentru a-l umili, revolutionarii l-au deposedat de titlu si l-au executat ca pe un simplu cetatean. Cu 380 voturi pentru moarte si 310 impotriva, Ludovic al XVI-lea a fost decapitat. Dar dinastia de Bourbon va reveni pe tron in 1814, prin Ludovic al XVIII-lea.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=FRANTA

Mesaj Scris de Admin la data de 23.03.12 0:29

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: ISTORIE=FRANTA

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 4 din 8 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum