Like/Tweet/+1
Ultimele subiecte
» O VESTE TRISTA
Scris de barbu 19.02.17 21:10

» Forumul lui NANU ....redivivus !
Scris de Nemo 26.01.17 15:49

» CRONOLOGIA PRINCIPALELOR MĂSURI ANTIEVREIEȘTI ÎN ROMÂNIA
Scris de Admin 18.01.17 20:22

» Adio întemeietorului forumului si o privire spre viitor...
Scris de Admin 17.01.17 21:20

» Pogromul de la București; noi dezvaluiri- ADRIAN CIOFLANCA
Scris de Admin 17.01.17 18:42

» Uli Valureanu
Scris de Admin 17.01.17 10:11

» Nemo's corner - - amestecate
Scris de Nemo 31.12.16 19:06

» AUTO[3=====]
Scris de Admin 24.11.15 16:23

» CASA&GRADINA[3=====]
Scris de Admin 24.11.15 13:56

» CULINARE[4=====]
Scris de Admin 24.11.15 13:41


Vlad/Benedict Solomon

Pagina 3 din 4 Inapoi  1, 2, 3, 4  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Vlad/Benedict Solomon

Mesaj Scris de Admin la data de 31.01.06 20:34

Rezumarea primului mesaj :

Vlad  Solomon
Personalitati din strainatate
(originari din Romania)
http://www.poezie.ro./index.php/author/0011995/index.html#bio
 
=====


Ultima editare efectuata de catre Admin in 22.09.13 18:00, editata de 14 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


FUG, de Vlad Solomon: Fug într-o lume pustie. Mă caut și n

Mesaj Scris de Admin la data de 26.04.09 17:29

FUG, de Vlad Solomon: Fug într-o lume pustie.
Mă caut și nu reușesc să mă găsesc.
Și fug,
Fug după mine,
Fiindcă trebuie să aflu cum sunt cu adevărat.

Poate că, de fapt, sunt verde,
Verde ca verdele ierbii.
Și fug prin iarbă.
Și iarba mă mușcă și mă înverzește...
Și mă transformă în iarbă,
Mai verde ca verdele ierbii.

Dar simt că verdele nu mi se potrivește;
Și fug din iarbă,
Fug spre deșert,
Spre deșertul torturat de soare.
Poate că de fapt sunt foc.
Și fug prin deșert,
Ars de soare,
Și mă transform în foc.
Și ard ca soarele care mi-a dat viața de foc.
Și fug.
Și ard în vâlvătăi mistuitoare.

Dar simt cum mă transform în cenușă.
Și fug.
Fug să mă sting în mare.
Și fug spre mare.
Și marea mă cheamă.
Și mă scufund în adâncuri.
Poate că de fapt sunt o algă,
O algă plutitoare.
Și fug.
Fug spre alge.

Dar, curând,
Observ cum mă scufund tot mai mult
Și prind rădăcini.
Și nu mai pot pluti,
Și nu mai pot zbura.
Și-atunci din străfunduri mă smulg
Și fug.
Fug spre cer.

Poate că, de fapt, sunt o pasăre,
O pasăre liberă,
Liberă să zboare în imensitatea cerului.
Și fug spre înalt.
Și zbor, plutesc.
Zbor.


Dar aripile-mi obosesc
Și mă simt din ce în ce mai vlăguit.
Și nu mai pot zbura.
Mă prăbușesc
Și trebuie din nou să fug.
Și fug.
Fug.
Încotro?
Nu știu.
Dar fug.
Și, când mă simt epuizat,
Când nu mai pot fugi,
Te zăresc pe tine.
Și, cu ultimele-mi puteri,
Fug,
Și fug,
Fug spre tine.

Fiindcă știu că în tine sunt eu.
Mă vei primi,
Te voi primi în mine.
Și apoi vom fugi.

Fug.
Fug cu tine.

din volumul " În noi e un cer mai adevărat" - Tel Aviv - 1984 (C)

citeste[...]

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Cazul Chiny - Dileme militare si morale in armata israeliana

Mesaj Scris de Admin la data de 25.04.09 22:40

Cazul Chiny - Dileme militare si morale in armata israeliana



Booky Na'eh este corespondent al cotidianului Yedioth Ahronoth, pe teme legate de activitatea politiei, criminalitate, lumea interlopa si asa zisa mafie organizata in Israel. Articolele lui sint scrise intr-un limbaj direct, simplu si lipsit de menajamente. Datorita relatiilor sale speciale cu politia, Booky aduce in lumina reflectoarelor afaceri obscure, povestiri inedite despre criminali, infractori sau politicieni corupti, picanterii sau intrigi de culise. Si, deoarece putini cunosc precum Booky viata de noapte a Tel Aviv-ului, ziaristul organizeaza plimbari nocturne, cu grupuri de curiosi, care, in schimbul unei modeste sume, au ocazia sa descopere localuri rau famate, casinouri ilegale, colturile ascunse ale orasului fara pauza. Nu lipsesc dialogurile cu prostituate, homeless, plimbari prin zona statiei centrale de autobuze, dezvaluirea promiscuitatilor.



E greu sa il surprinzi pe Booky. A vazut de toate culorile, a cunoscut indeaproape hoti si asasini, primeste informatii de la prima mina si le transmite ziarului numai dupa ce au fost bine verificate. Si totusi, in urma cu peste o luna, insotind un grup de turisti prin labirintul Tel-Avivian, una din atractiile traseului constituind-o un club de noapte de pe strada Allenby (artera comerciala foarte animata ziua si pustie noaptea), jurnalistul observa in localul de striptease o tinara vesela, expunindu-si farmecele in fata unui chinez a carui figura ii parea cunoscuta. Chinezul nu era altul decat Ely Merom, comandantul marinei militare israeliene.





Din Germania la Sde-Eliezer, via Shanghai





Epopeea lui Ely Merom incepe inca din anii patruzeci, in Germania nazista, unde tatal sau, Erich, evreu de origine germana, este deportat in lagar de munca obligatorie. Cu ajutorul unor prieteni este eliberat, cu conditia sa paraseasca imediat Germania. Reusind sa capete viza doar pentru China, ajunge in Shanghai, este primit de comunitatea evreiasca locala si o cunoaste pe viitoarea sa sotie, evreica, din mama de origine rusa si tata chinez. Cuplul se muta intr-un mare oras portuar din estul Chinei, deschide un restaurant si, in scurt timp, se nasc sase copii, trei fii si trei fiice. Odata cu venirea la putere a lui Mao Tse-Tung, proprietatile sint nationalizate si familia decide sa emigreze in Israel, dar numai Erich primeste aprobarea, mama si copiii fiind considerati chinezi. In urma interventiilor organizatiilor internationale, reusesc sa paraseasca China, in vara anului 1955, ajung la Haifa, apoi in asezarea agricola Sde-Eliezer, unde se ocupa cu agricultura, cultivind piersici, mere, prune si capsuni. In Noiembrie 1955 se naste al saptelea copil, cu fizionomie chineza, precum fratii si mama sa, Leah, si primeste numele Eliezer, dupa Eliezer de Rothschild.



Desigur, toti copiii ajutau la cultivarea pamintului, fiecare avindu-si rolul bine definit. La virsta de cinsprezece ani, Eliezer Merom se inscrie la Scoala de Marina Militara din Acco (Acre), sectia tehnica (masini). Colegii si-l amintesc ca un elev jucaus, nedisciplinat, pus mereu pe farse. La scoala de marina capata porecla Chiny (datorita trasaturilor sale chinezesti), care il va insoti toata viata, el insusi semnind astfel documentele militare. Fratele sau, Moshe, care l-a precedat la scoala militara, este poreclit, la rindul sau, Chiny cel mare (va deveni general in marina israeliana). De altfel, toti fratii sai sint ofiteri in rezerva.







Cine este Ely Merom?







Dupa razboiul de Yom Kipour (1973), Chiny se inroleaza in marina militara. Ofiter tehnic, de masini, se remarca printr-un inalt nivel profesional, meticulozitate si o deosebita capacitate de a simplifica lucrurile care pareau complicate la prima vedere. Mai tarziu se reprofileaza, devenind comandant de nave de razboi. Carismatic si perseverent, participa la numeroase actiuni spectaculoase, multe dintre ele ramase secrete pina in ziua de azi. Ascensiunea sa in ierarhia marinei militare este impresionanta Dar, desi pretinde de la subordonati o disciplina de fier, iar calitatile sale profesionale sint unanim recunoscute, Chiny este considerat petrecaret, amator de alcool, personaj controversat.

Stabilit in oraselul Carmiel, casatorit cu Ora, pe care a cunoscut-o in cadrul marinei, Ely Merom are un fiu (Elad, ofiter de marina, comandant de nava) si doua fiice. Intre actiunile conduse de Chiny amintim blocarea vasului Santorini (Mai 2001), care transporta arme – nerespectind acordurile cu Autoritatea Palestiniana - si, mai ales, capturarea navei Karin A (Ianuarie 2002), la bordul careia se aflau 20 de tone de armament de provenienta iraniana cu destinatia Gaza. Planul acestei misiuni ii apartine in intregime lui Chiny si a fost aprobat dupa multe discutii in contradictoriu cu comandantul marinei, fiind considerat deosebit de riscant. De aceea, el insusi si-a asumat conducerea operatiunii. Abia dupa acest succes, numele lui Ely Merom apare in mass-media israeliana. Si totusi, datorita modului sau de viata libertin, nu va fi promovat in functia de comandant al marinei. Este preferat David Ben-Baashat, iar Chiny devine atasat militar la Singapore. Se parea ca acesta va fi apusul carierei sale. Dar in al doilea razboi din Liban, o nava cu rachete israeliana este bombardata de Hizballah, grav avariata, iar patru militari isi gasesc sfirsitul. In urma anchetei, rezulta ca sistemul electronic de aparare nu fusese pus in functiune, neglijenta de neiertat. La scurt timp dupa razboi, amiralul Ben-Baashat demisioneaza, iar Chiny este chemat din Singapore si numit comandant al marinei militare. Se angajeaza in restructurarea sistemul ierarhic, amelioreaza capacitatea de lupta a marinei, insistind pe fiecare detaliu. In cadrul armatei, aprecierea este unanima. In mai putin de doi ani, devine unul dintre cei mai valorosi amirali din istoria marinei israeliane, poate cel mai eficient, cu viziune strategica si excelenta profesionalitate. Bineinteles, introduce o disciplina riguroasa. Si totusi...



Dublu standard?



In armata, cind un ofiter superior pretinde de la subordonatii sai dedicatie si disciplina, este de asteptat ca normele si codul etic sa fie respectate in primul rind de el insusi. Faptul ca Chiny a fost surprins in clubul de striptease Go-Go, intr-o situatie deloc magulitoare, chiar imbracat in haine civile, vorbind engleza pentru a nu fi recunoscut, creaza o dilema morala in rindurile armatei.

In mijloacele de comunicatie au aparut voci si ecouri diferite. Nu incape indoiala ca Chiny a imbunatatit simtitor capacitatea de lupta si prestigiul marinei. Autoritatea sa profesionala este deasupra oricarui dubiu. Dar modul sau de viata, pe toata durata carierei sale militare, este in contradictie totala cu ceea ce te-ai putea astepta de la un amiral responsabil, membru al statului major. De curind, la televiziunea israeliana, s-a prezentat un reportaj in cadrul caruia si-au exprimat opiniile militari in rezerva, jurnalisti, comentatori militari, politicieni. Desigur, colegii de arme l-au sustinut pe Chiny, considerind aceasta abatere de la norme ca fiind minora, fara consecinte asupra performantelor sale profesionale. Chiny si-a recunoscut vina in fata sefului statului major, a declarat ca a fost o incalcare singulara a disciplinei, pe care o regreta profund. Se pare insa ca lucrurile nu stau chiar asa, ca naravurile, chiar daca nu au aparut in presa, ii sint cunoscute, si nu cadreaza cu morala militara. Un comandant al marinei este in exercitiul functiunii 24 de ore din 24. Seful statului major, Gaby Ashkenazy nu l-a sanctionat si nu l-a mustrat pe Chiny, rezumindu-se la o simpla observatie, fara repercursiuni asupra carierei sale militare. Discutia intre patru ochi a celor doi generali a ramas secreta, dar, pentru o abatere de acest gen, orice ofiter cu gradul de locotenent, sau chiar un simplu cursant ar fi fost indepartat imediat din rindurile marinei. De altfel, un grup de tineri ofiteri in rezerva a facut un apel catre Chiny, cerindu-i sa isi dea imediat demisia, datorita abaterilor sale de la codul moral al armatei, considerind ca un om cu o personalitate problematica nu este demn sa detina o functie militara de asemenea importanta. Alti comentatori au minimalizat incidentul, considerind critica asupra vietii sale private o ipocrizie. Dar oare poate fi desprinsa viata privata de capacitatea profesionala, in cazul lui Chiny? Gaby Ashkenazy este cunoscut ca un soldat care impune disciplina militara rigida, pe care el insusi o respecta, slujind drept exemplu pentru intreaga armata. Si atunci, cum poate un sef de stat major sa treaca peste principiul exemplului personal si sa il pastreze in functie pe Chiny? Una dintre dificultati ar fi ca Chiny insusi a determinat parasirea armatei de catre cei doi generali care il urmau in ierarhia marinei, astfel ca inlocuirea sa nu pare posibila in viitorul apropiat, mai ales datorita exceptionalelor sale merite militare, de-a lungul celor 35 de ani de cariera.



Polemica deschisa



Booky Na'eh, ziaristul care a facut sa explodeze intreaga afacere, s-a exprimat intr-un mod foarte aspru in interviul TV. Dupa parerea sa, oricine il putea fotografia pe Chiny cu telefonul celular, in localul rau famat, comandantul marinei devenind astfel santajabil, iar armata israeliana nu isi poate permite luxul de a avea in statul major un amiral care poate fi amenintat cu dezvaluiri neplacute ce ar putea sa ii influenteze randamentul.

Se pare ca seful statului major i-ar fi sugerat lui Chiny sa gaseasca un moment propice in viitor si sa demisioneze in mod onorabil, lasind in urma sa o marina militara bine organizata, cu generali calificati. Putin intrigat de acest personaj, pina nu demult necunoscut mie, am luat legatura cu un prieten, colonel in rezerva in marina militara (a participat la numeroase actiuni speciale, printre care si rapirea vedetelor de la Cherbourg), fost comandant al lui Chiny, vrind sa ii cunosc punctul de vedere. Prietenul meu mi-a confirmat zvonurile cu privire la comportamentul usuratic al lui Chiny in viata sa privata. Totodata, l-a laudat pentru cariera sa stralucitoare si progresul din ultima vreme al marinei militare. De altfel, mi-a spus, nu cunoaste combatanti din marina care sa nu bea citeva pahare de bere la intoarcerea la baza, dupa misiuni dificile. Considera ca orice om are "schelete in dulap" si poate fi santajat. Iar cei 35 de ani de sacrificii si dedicatie, pregatirea profesionala si ameliorarea potentialului si a eficientei marinei militare pledeaza in favoarea lui Chiny.

Afacerea Chiny lasa numeroase semne de intrebare, care, pentru moment, nu isi gasesc raspunsul.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Ordine, de Vlad Solomon: Am vrut să-mi pun sentimentele în

Mesaj Scris de Admin la data de 06.04.09 20:50

Ordine, de Vlad Solomon: Am vrut să-mi pun sentimentele în ordine,
În vechea bibliotecă prăfuită.
Am luat o cârpă de praf
Și mi-am scuturat mila...
Ura mi-era complet desfăcută,
Iar coperțile îi alunecau.
Am lipit-o fără tragere de inimă,
Căci pe aceasta din urmă o împrumutasem.
Disprețul era cam decolorat;
L-am mutat cu un raft mai sus,
Să fie în plină lumină...
Tristețea avea pozele roase...
Mă uitasem prea des la ele în ultima vreme.
I-am schimbat locul cu bucuria,
Pe care am găsit-o într-un colț,
Uitată, nefolosită, nou-nouță
Și mirosind a albastru.
Așa mi-am aranjat toate sentimentele
În bibliotecă.
Doar dragostea n-a putut fi găsită.
Mi-am amintit că o vândusem nu de mult
Ca să-mi pot cumpăra
Un exemplar jerpelit
De satisfacție.

din " In noi e un cer mai adevarat" - Tel Aviv, 1984 (C)
citeste[...]

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Inițiale , de Vlad Solomon: Orașul te învăluie cu sunete d

Mesaj Scris de Admin la data de 22.02.09 16:57

Inițiale , de Vlad Solomon:
Orașul te învăluie cu sunete de orgă înveșmântate în aur umed.
Felinarele podului Karl îți mângâie umbra stingheră.
Erai demult aici, căutându-mă între cristale și marionete,
La malul Vâltavei, unde cuvântul își sculptează în apele tulburi
Inițiala primei amintiri din ceața atingerilor pierdute,
Album cu pasiuni decolorate, vise neîncepute, dans mut.
Mi-ai recunoscut zâmbetul dincolo de ultima dună a deșertului,
Existența nu e ființa - șoapta ta, îmbrățișându-mi ezitarea.
Amețitoare plutire, nisip albastru, val afrodisiac, noi.

Vlad Solomon, 2008 (C) citeste[...]

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

TELEPATIE

Mesaj Scris de Admin la data de 18.01.09 14:12


Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Stressul

Mesaj Scris de Admin la data de 25.12.08 16:34

Stressul

Saptamina trecuta am incercat sa clarific citeva aspecte legate de notiunea de hipnoza, ca mijloc de tratament auxiliar. Stare intermediara intre somn si trezire, hipnoza implica in primul rind relaxare, care se manifesta la nivele multiple, biologic, cognitiv, fiziologic, sensorial, motor, comportamental si emotional. Astfel, in timpul procesului hipnotic se produce o inhibitie a sistemului simpatic, o scadere a ratei pulsului si a tensiunii arteriale, precum si a ritmului respirator. Relaxarea poate reprezenta un scop in sine, un punct de plecare in inductia procesului hipnotic, sau un mijloc de tratament per se. Linistea, calmul, relaxarea fizica si mentala constituie o prima etapa in controlul stressului. In psihoterapie, in asociatie sau nu cu tratamentul medicamentos, hipnoza este utilizata in starile de anxietate sau in fobii, cind pacientul interpreteaza un stimul in mod disproportionat, ca o amenintare, care capata, in imaginatia sa, un potential letal, punindu-i in primejdie existenta. Deoarece in cadrul procesului hipnotic se produc schimbari de perceptie, de memorie, ale tonusului muscular, precum si reincadrari in timp si spatiu, medicul si psihologul pot utiliza aceste modificari in scopul tratarii bolilor psihosomatice cu manifestari la nivel cardiovascular, respirator, gastrointestinal, genito-urinar sau dermatologic. Numeroase simptome, la prima vedere inexplicabile, au ca punct de plecare stressul. Concentrindu-ne asupra stressului, folosind sugestia si imaginatia dirijata, putem obtine semnificative ameliorari in tulburari neurofiziologice, precum ulcerul gastric si hipertensiunea arteriala, in reactii alergice - astmul bronsic sau urticaria, in tulburari neurologice - migrenele sau durerile migratoare.

Utilizari medicale

Deoarece exista o strinsa legatura intre psihic si somatic, folosirea hipnozei in psihoterapie se suprapune cu utilizarile ei in diversele domenii ale medicinii. Durerea, un simptom des intilnit in diferite boli, poate fi diminuata sau eliminata prin hipnoza in oncologie, gastroenterologie, ginecologie. Si daca ne referim la tulburari ginecologice, precum vaginismul si dismenoreea, nu putem sa nu includem si problematica erotico-sexuala, atit la femei cit si la barbati, manifestata prin frigiditate, impotenta, ejaculare precoce, insatisfactii, lipsa orgasmului. In sexologie, tratamentul prin hipnoza se asociaza cu cel cognitiv-comportamental, respectiv cu desenzitizarea (desensibilizarea) pacientului, printr-o expunere graduala, treptata ( insotita de fantezii - nu trebuie sa ne temem de acest cuvint), la factorii amenintatori, cu semnificatii negative, reincadrindu-i intr-o sfera imaginativa placuta. Desenzitizarea si sugestia ( pozitiva sau negativa), pot da rezultate remarcabile si in scaderea ponderala. Alte beneficii ale tratamentului prin hipnoza le putem observa in bolile dermatologice, precum herpes simplex, alopecia, psoriasis, sau in tulburarile urologice, precum enuresis nocturn. In oncologie hipnoza este folosita pentru a contracara reactiile neplacute la chimioterapie si in ameliorarea raspunsului neuroimunologic.

Daca am citat hipnoza ca instrument important in controlul durerii, devine evident ca aproape toate domeniile medicale o pot folosi pentru imbunatatirea calitatii vietii pacientului. In combaterea ticurilor, sau a obiceiurilor nocive ( sugerea degetului, rosul unghiilor, fumatul), in tulburari de alimentatie - bulimia sau anorexia, in insomnii, in defecte de vorbire (bilbiiala), medicul si psihologul, pot recurge la hipnoza ca instrument auxiliar. In chirurgie, in pregatirea preoperatorie, inaintea anesteziei generale, epidurale sau locale, autohipnoza induce o stare de calm, iar post-operator vindecarea e mai rapida, cu singerare redusa.

Nu numai in medicina

Din cele enumerate mai sus s-ar putea crede ca hipnoza este o metoda de tratament necesara doar in cazul bolilor. Folosirea ei in domeniul medical nu exclude insa si ameliorarea calitatii vietii persoanelor sanatoase. Inaintea examenelor, sau ca antrenament pentru sportivi, ori ca simplu mijloc de relaxare si imbunatatire a calitatii somnului, exercitiile de autohipnoza pot ameliora performantele, concentrarea, facilitind atingerea obiectivelor prestabilite, accelerind reabilitarea prin fizioterapie.

Un alt domeniu de folosire a hipnozei o constituie investigatia criminala, de catre politie, cu ajutorul hipnotizatorilor calificati. Cu toate acestea, marturiile obtinute sub hipnoza nu sunt acceptate ca proba juridica, datorita subiectivitatii persoanelor care accepta sa se supuna reconstituirii imaginative in stare hipnotica. Situatia este asemanatoare expertizei poligrafului, pentru ca emotivitatea, credintele, memoria deformata sau halucinatiile reprezinta numai perceptia personala, neexistind nici o certitudine ca faptele descrise corespund realitatii.

Hipnoza in stomatologie

Un avantaj deosebit il ofera hipnoza in stomatologie. In acest domeniu se stabileste o relatie pozitiva intre medic si pacient, se induce relaxarea pe toata durata tratamentului, diminuindu-se teama sau anxietatea, motivindu-se totodata pacientul sa continue tratamentul dentar, pe care multi cauta sa il evite datorita senzatiilor neplacute, durerii, zgomotului, lipsei de comfort, asociata cu pierderea controlului. In medicina dentara, hipnoza, prin controlul durerii, induce analgezia, sau anestezia, fiind de mare ajutor in tratamentul pacientilor alergici la anestezicele locale.

In reflexul exagerat al vomei, care poate fi un simptom al anxietatii, sau o manifestare legata de conotatia erotica a cavitatii bucale, astfel luind nastere un mecanism de aparare sau de evitare, hipnoza este asociata cu desensibilizarea, cu expunerea graduala la obiecte de dimensiuni diferite (de la masline, familiare pacientului, la bile de sticla, mentinute in cavitatea bucala, in numar progresiv), simultan cu inducerea unei relaxari si a unei respiratii ritmice, sustinuta de sugestiile corespunzatoare, apropiate de lumea asociativa a persoanei, dupa care se trece, tot treptat, la instrumentele stomatologice, turbina, sonda, oglinda, materialele de amprenta.

Tratamentul prin hipnoza este recomandat si in adaptarea la aparate ortodontice sau proteze dentare, in controlul salivarii, al singerarii si al parafunctiilor, de exemplu bruxismul (abraziunea dintilor in timpul somnului). Asocierea expunerii graduale cu hipnoza, utilizarea unei scale subiective (1-10) a reactiei la stimuli, in mai multe sedinte, fara a cauta succesul imediat, reprezinta tratamentul corect al simptomelor, care au drept cauza o trauma prealabila (experienta directa), sau o perceptie nascuta din observarea mediului inconjurator (membri ai familiei). Asa cum cineva invata sa se teama, in aceeasi masura poate fi instruit sa evite teama, nu luptindu-se cu ea, ci prin folosirea tehnicilor hipnotice, prin plasarea imaginativa in alt loc si spatiu, departe de scaunul dentar, pe malul marii, sau in mijlocul naturii, intr-un loc placut, la alegerea pacientului.

Demolarea cercului vicios

Conform teoriei inhibitiei reciproce, prezentata de Wolpe in 1958, o persoana nu poate fi intr-o stare de tensiune si relaxare in mod simultan, iar relaxarea musculara intrerupe legatura intre stimul (zgomotul turbinei, acul seringii), anxietatea pacientului si reactia sa, simptomul (reflexul exagerat al vomei). In timpul tratamentului stomatologic, medicul se poate servi si de elemente care distrag atentia pacientului, precum jocuri, muzica, povestiri, incurajari si sugestii pozitive.

Un aport deosebit in dezvoltarea hipnozei medicale l-a adus Milton Erickson, care a introdus asa numita hipnoza ericksoniana, deosebita de cea clasica, formala, prin interactia complexa medic-pacient, prin folosirea metaforelor si a povestirilor, acordind creativitatii si talentului un rol primordial, care a condus la rezultate spectaculare in toate domeniile medicale.

Intre ideile expuse mai sus, nu am amintit contraindicatiile, limitele si pericolele hipnozei, aceasta deoarece ele sint reduse ca numar, nu reprezinta un motiv de retinere si pot fi explicate cu usurinta de orice medic sau psiholog acreditat in utilizarea hipnozei. De altfel, in cazul unei contraindicatii, personalul calificat va evita hipnoza, chiar daca pacientul o va solicita. Citeva masuri de precautie sint totusi recomandate : medicul va trata doar in propriul sau domeniu de activitate, va acumula in prealabil notiunile psihologice necesare, va acorda atentie deosebita limbajului eufemistic, folosind tehnici permisive si sugestii cit mai simple si familiare si va coopera, in caz de necesitate, cu psihiatri si psihologi. De asemenea, nu va incheia nici o sedinta de tratament fara de-hipnotizare si reincadrarea pacientului in mediul inconjurator.

Am incercat, in acest articol sa prezint citeva dintre aspectele hipnozei ca notiune si procedeu medical. Chiar daca fiecare dintre termeni ar merita explicatii si exemplificari suplimentare, am preferat o expunere oarecum seaca, la obiect, in speranta ca macar una dintre utilizari sa trezeasca interesul cititorului si sa transmita ideea ca, prin hipnoza, isi poate ameliora calitatea vietii de zi cu zi si, poate, am reusit sa demitizez un termen care, in decursul timpului a capatat o conotatie mistica, departe de realitate. Doar o sugestie…

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Hipnoza, mit si realitate (1)

Mesaj Scris de Admin la data de 18.12.08 1:16

Hipnoza, mit si realitate (1)



In ultima vreme, mijloacele de comunicatie din Israel readuc in actualitate un subiect deja abordat in trecut, dar care pare a trezi mult interes in rindul publicului larg - utilizarea hipnozei ca mijloc de tratament in diferitele domenii medicale. Noul val a pornit de la o interventie chirurgicala ( hernie ombilicala) care s-a efectuat la spitalul "Shiba- Tel Hashomer", fara anestezie generala, pacientul fiind operat in stare hipnotica, in colaborare cu Dr. Moris Kleinhauz, psihiatru de renume, promotorul hipnozei in Israel. Nascut in Chile, din parinti evrei de origine romana si poloneza, Moris Kleinhauz emigreaza in 1952 in Israel si se specializeaza in psihiatrie, devenind sef de sectie la Spitalul Beer Yaakov si conducind, inca din anii 70, pina nu demult, clinica de psihofiziologie orala, in cadrul departamentului de stiinte comportamentale al Facultatii de Stomatologie a Universitatii Tel-Aviv. In decursul anilor a introdus in tainele hipnozei mii de medici si psihologi, predind numeroase cursuri de perfectionare post-universitara. Fiind unul dintre discipolii si colaboratorii sai, deoarece reportajele din presa s-au axat mai mult pe senzational decit pe utilizarile curente, voi incerca, in rindurile de mai jos sa aduc putina lumina asupra hipnozei, demitizind notiunea, clarificind anumiti termeni, unii dintre ei folositi in mod eronat, in speranta ca cititorii o vor redimensiona la ceea ce reprezinta in realitate - un mijloc de tratament auxiliar al medicinii traditionale, fara conotatii mistice sau fenomene para-normale.
Desi denumirea ( introdusa de medicul scotian James Braid, in secolul XIX) provine de la Hypnos ( somn), hipnoza nu implica lipsa de veghe, fiind o stare intermediara intre somn si trezire, iar definirea ei, de-a lungul anilor, a fost dificila si deseori confuza. Daca o acceptam ca pe o stare de constiinta (sau constienta) in care pot fi relevate si manipulate fenomene potentiale prin proceduri sugestive, aceste cuvinte nu explica nici pe departe complexitatea ei, necesita alte lamuriri, asupra factorilor care induc schimbari emotionale, cognitive, comportamentale, fiziologice, care insotesc procesul hipnotic. De altfel, fenomenele hipnotice apar in viata de zi cu zi, e suficient sa ne gindim la automatismul reactiilor unui sofer, sau la mobilizarea maselor, prin discursuri politice, sau la ceremoniile religioase. Pentru ca hipnoza este, in primul rind, raspunsul ideatic, manifestarea somatica a gindirii. De exemplu, daca ne inchipuim ca avem in gura suc de lamiie, vom simti gustul acru ( reactie ideo-senzitiva), sau vom avea o hipersalivatie ( raspuns ideo-motor). Asadar reactionam la stimuli, apoi la ginduri si imagini, in mod involuntar si imediat.

Sugestie si comunicatie

Elementul principal al procesului hipnotic este sugestia, transmiterea unei idei ocolind critica intelectuala, prin comunicatie ( verbala sau non verbala), inducind schimbari ale reactiilor la stimuli. Acest proces este un mod de comunicare intre medic si pacient, o interactie in decursul careia atentia pacientului este concentrata asupra vocii hipnotizatorului, a imaginilor sugerate de el, sugestiile creind un nou cadru de gindire, cu schimbari comportamentale implicite, necesare in diagnosticare si tratament.
Daca hipnoza este comunicatie, calitatea ei depinde de relatia interpersonala medic-pacient, de raportul dintre ei, de incredere si colaborare, de sugestibilitatea pacientului, de experienta si capacitatea medicului de a reincadra si modifica ideile preconcepute despre hipnoza, termen corelat in mod eronat cu pierderea controlului, sau legat de trucuri de estrada si circ. In acest scop, deja de la prima vizita, medicul trebuie sa dedice timp si rabdare stabilirii unui "contract de tratament", prin care clarifica pacientului ca hipnoza va sluji doar in scop medical, ii acorda controlul total al situatiei, foloseste un limbaj eufemistic, cautind sa creeze o atmosfera relaxanta.
Pregatirea pacientului pentru hipnoza este faza cea mai importanta, medicul trebuie sa il acompanieze pe pacient in insusirea tehnicilor de relaxare fizica si mentala, in imaginatia dirijata, prin folosirea initiala a unor sugestii simple, familiare, ascultindu-i rezervele, evitind orice situatie conflictuala, luind in consideratie universul asociativ al pacientului. Urmatoarele sedinte vor fi dedicate tratamentului prin hipnoza, in mod treptat, in functie de ritmul in care progreseaza pacientul.
Procesul hipnotic constituie un complex format din relaxare, sugestii, disocieri, modificari de perceptie, memorie, comportament, care difera in functie de profunzimea hipnozei. Si totusi nu exista nici o relatie directa intre aceasta profunzime si reusita tratamentului, acesta din urma putind fi incununat de succes chiar in cazul unei hipnoze usoare, superficiale. Intotdeauna sedinta de hipnoza trebuie sa se incheie cu asa-numita de-hipnotizare, iesirea pacientului din starea hipnotica, neutralizarea sugestiilor inutile si negative si reorientarea sa in realitatea incojuratoare. In multe cazuri se recomanda invatarea tehnicilor de autohipnoza prin autosugestie, incluzind exercitii la domiciliu, pentru a facilita tratamentul si a evita dependenta de medic.

Dura lex, sed lex

In Israel, spre deosebire de multe alte tari, exista o lege care interzice hipnoza de circ, sau de estrada, permitind folosirea ei doar in scop terapeutic, de catre medici si psihologi, care au urmat cursuri de perfectionare si au sustinut un examen de acreditare din partea Ministerului Sanatatii. Legea a fost promovata de Dr. Moris Kleinhauz inca din 1968, pentru a pregati personal calificat, a cunoaste indicatiile si contraindicatiile, a evita sarlataniile sau utilizarea hipnozei in scopuri daunatoare societatii. Din pacate, aceasta lege, foarte restrictiva, se intoarce ca un bumerang, chiar impotriva medicilor si psihologilor care au dedicat timp si dragoste acestui domeniu fascinant. Numerosi ghicitori, magicieni, instructori in diferite domenii, conducatori de secte religioase, impostori, folosesc tehnicile hipnotice ( sub diferite denumiri) in scopuri "mistice", profitind de naivitatea oamenilor simpli, cu tendinta spre dependenta, pentru a le "spala creierul", a stoarce bani si a acumula putere. Aceste persoane nu sint supuse restrictiilor legii, deoarece folosesc alta terminologie, iar in cazul unui proces, sau al unei reclamatii, pot invoca argumentul ca nu se ocupa de hipnoza, ci de yoga, de meditatie transcedentala, de tratament prin religie, NLP, sophrologie, in alt domeniu, nu medical, ci "alternativ". Nu voi intra in detaliile legii, dar cred ca o liberalizare a ei ar fi binevenita si ar evita ambiguitatile de pe urma carora sufera in primul rind specialistii si, implicit, populatia, care ar gasi in acest mijloc de tratament un enorm beneficiu.
In rindurile de mai sus nu am precizat utilizarile hipnozei in aproape toate domeniile medicinii, de la oncologie la dermatologie, in ginecologie, in boli psihosomatice, autoimune, in tratamentul stressului, al fobiilor, in stomatologie, pentru incetarea fumatului, in obezitate, in sport, etc... Despre acestea va voi povesti in partea a doua a articolului.


Dr. Vlad Solomon este medic stomatolog, acreditat din partea Ministerului Sanatatii din Israel in practicarea, cercetarea stiintifica si predarea hipnozei medicale.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

La Bucuresti cu Marcel Iancu

Mesaj Scris de Admin la data de 05.11.08 19:09

La Bucuresti cu Marcel Iancu
Vlad Solomon
De curind am fost intr-o vizita de o saptamina in Romania. Nu planificasem acest voiaj, dar o initiativa legata de Marcel Iancu, despre care am mai scris in paginile Jurnalului Saptaminii, m-a determinat sa-mi schimb programul si, profitind de vacanta de sarbatori, sa poposesc la Bucuresti, pentru a lua parte la manifestarile organizate de fundatiile E-cart.ro si Simetria, in cadrul proiectului "Marcel Iancu arhitect" si inceputurile arhitecturii moderne in Romania.

In Israel nu se stie decit foarte putin, sau chiar deloc, despre aceasta latura creativa a lui Marcel Iancu. La Muzeul Janco-Dada din Ein-Hod, vizitatorul are ocazia sa afle citeva detalii, dar expozitia permanenta se concentreaza in special pe arta plastica si intemeierea coloniei artistilor, in 1953.

In schimb, in Romania, in afara faptului ca se scrie tot mai mult despre Marcel Iancu, miscarea Dada si avangardismul literar si artistic, se acorda o mare importanta perioadei interbelice, in care marele artist, impreuna cu fratele sau, Iuliu, a revolutionat arhitectura din Bucuresti.

" Vad nevoia urgenta de a reface Bucurestiul si am incercat sa schitez noua orientare urbanistica, care pare inca si azi o utopie. De altfel, urbanismul este arta care trebuie sa scruteze viitorul. Cei care cladesc orase fara destula previziune se gasesc mereu depasiti de realitate." - Marcel Iancu - Catre o arhitectura a Bucurestiului, 1935.

Inca in 1996, Uniunea Arhitectilor si Muzeul National de Arta al Romaniei au organizat o remarcabila expozitie si un colocviu international "Centenar Marcel Iancu", editind totodata un catalog impresionant, rezultat al cercetarilor asidue, sustinute de-a lungul anilor de arhitecti si istorici de arta. Acest catalog mi-a fost daruit, acum citeva luni, de fiica artistului, D-na Dadi Janco, care mi-a povestit despre biroul de arhitectura al fratilor Iancu, despre cele peste 80 de cladiri proiectate de tatal sau, in special in Bucuresti, intre anii 1926-1938.

Dupa 12 ani de la expozitia din Bucuresti, Fundatia E-cart.ro, condusa de Doina Anghel si Angelica Iacob, in colaborare cu Fundatia Simetria (reputatul arhitect Alexandru Beldiman) readuc in atentia publicului personalitatea arhitectului Marcel Iancu si opera sa, bucurindu-se de un substantial sprijin din partea Ministerului Culturii si Cultelor si al altor institutii si organizatii romanesti si internationale. Primul pas l-a reprezentat editarea unei harti bucurestene, in scop turistic-cultural, in doua variante, romana si engleza ( un traseu urban care include 18 cladiri concepute de Marcel Iancu intre anii 1929-1938 ), ilustrata cu fotografii ale edificiilor si istoria lor, dar cuprinzind si desene si informatii referitoare la biografia arhitectului, precum si crezul sau, exprimat in publicatiile anilor 30, relativ la necesitatea schimbarilor urbane si a modernizarii capitalei Romaniei.

Harta a fost lansata in 16 iulie si este distribuita in mod gratuit, prin intermediul librariilor Carturesti si al Institutului Cultural Roman, prin filialele sale din diferite tari.

Al doilea pas l-a constituit evenimentul din 15 octombrie, scopul calatoriei mele. In cursul diminetii, in subsolul librariei Carturesti, a avut loc un simpozion la care au luat parte arhitecti din Romania ( Alexandru Beldiman, Ana Maria Zahariade, Mariana Celac si altii), istorici de arta ( Doina Anghel si Angelica Iacob, initiatoarele proiectului), precum si invitati din Israel ( arhitectul Moshe Zarchi, vechi prieten si colaborator al lui Marcel Iancu, Raya Zommer-Tal, directoarea muzeului Janco-Dada din Ein-Hod) si din Elvetia ( artistul video Erik Dettwiler). Dadi Janco nu a putut veni in Romania, dar a transmis, prin intermediul meu, salutul si multumirile sale:

"Stimata audienta, Fundatiile Simetria si E-cart.ro, draga D-le Beldiman, dragi participanti...

In numele familiei Janco din Israel, USA si Canada, doresc sa va multumesc pentru initiativa si proiectul Dvs. de a onora si omagia creatiile arhitecturale ale tatalui meu, Marcel Iancu, realizate impreuna cu fratele sau, Iuliu.

Acest omagiu, adus memoriei tatalui meu si inceputurilor arhitecturii moderne in Romania, ma emotioneaza si regret ca nu pot lua parte la acest eveniment.

Sper ca renasterea interesului pentru Marcel Iancu si opera sa si ecourile care ajung la mine din toate colturile lumii vor gasi rezonanta si in renovarea cladirilor concepute in Bucuresti, in perioada interbelica.

Tin sa multumesc organizatorilor, conferentiarilor si tuturor celor care si-au adus contributia la reusita proiectului "Marcel Iancu arhitect", la editarea hartii si albumului.

Imi doresc ca la viitoarea manifestatie, in memoria regretatului meu tata, sa pot fi prezenta in mijlocul Dvs.

Cu salutari din Israel,

Dadi Janco."



Pe toata durata simpozionului, conferentiarii au abordat diferite subiecte legate de arhitectura lui Marcel Iancu, relatia intre arta plastica si arhitectura, influenta miscarii Dada si a avangardei, activitatea biroului de studii moderne al fratilor Iancu, noile directii de cercetare care se impun, importanta detaliilor si a formelor geometrice, starea de deteriorare a unor edificii, dificultatea de a include cladirile cu valoare istorica in patrimoniul cultural roman, aspecte juridice, viziunea arhitectului, speranta infiintarii unei case memoriale.

Moshe Zarchi a depanat amintiri despre Marcel Iancu, referindu-se la creativitatea si generozitatea artistului, si a prezentat arhitectura muzeului din Ein-Hod, pe care l-a construit in onoarea prietenului sau de-o viata. Raya Zommer-Tal s-a referit la schimbarile din opera arhitecturala a lui Marcel Iancu, dupa emigrarea sa, in 1941, in Palestina si aportul sau la arhitectura israeliana, dupa infiintarea statului, pentru reabilitarea si conservarea satelor arabe parasite, impotrivindu-se ideii de a demola cladirile degradate, contribuind la restaurarea asezarilor Jaffa, Ramlah, Lod. Din cele doua case concepute de Iancu in Israel, doar o vila din Hertzliya exista si astazi, diferita de cele din Romania, influentata de elementele arhitecturale mediteraneene. In mod paradoxal, modernistul Iancu nu a neglijat traditionalismul si culoarea locala, a respectat patrimoniul istoric, dar a introdus si elemente noi, atit in pictura sa (care oscileaza intre figurativ si abstract), cit si in activitatea de arhitect.

Arhitecta Mariana Celac a prezentat un film edificant despre cladirile lui Marcel Iancu, oprindu-se in special asupra imobilului Solly Gold, in forma de pentagon neregulat, poate cel mai fascinant proiect al arhitectului. Un alt film a fost realizat de artistul video Erik Dettwiler, avind ca tema interactia noastra cu urbanismul in viata de zi de zi, prin prisma constructiilor lui Iancu si a elementelor dadaiste.

In aceeasi zi, la orele 18, tot la Carturesti, a avut loc lansarea albumului bilingv "Marcel Iancu - Biroul de studii moderne", care intruneste conferintele prezentate in cursul diminetii, un cuvint introductiv al ambasadorului Statului Israel in Romania, David Oren, precum si alte articole, trimise de cercetatori care nu au putut lua parte la simpozion. Editat impecabil, bogat in ilustratii, albumul a fost distribuit gratuit sutelor de invitati si, fara indoiala, va fi necesar un nou tiraj.

Tot in cadrul aceleiasi faze a proiectului "Marcel Iancu arhitect", pe data de 18.10 a avut loc la Sinaia expozitia de fotografii a lui Teodor Graur, care ilustreaza cladirile lui Marcel Iancu din Romania. Desi nu am putut fi prezent la expozitie, destinul a vrut sa ma intilnesc, intimplator, cu o zi inainte, linga Hotelul Sinaia, cu artistul fotograf, care mi-a promis un disc cu creatiile sale. Fiind in drum spre Brasov, m-am oprit linga Predeal, sa fotografiez Sanatoriul, o alta opera a arhitectului. In prealabil, indemnat de Dadi Janco, am fotografiat, in Bucuresti, imobilul Jacques Costin (cumnat al lui Marcel Iancu), construit in 1933, pe strada Paleologu nr 5. Aceasta a fost ultima adresa a familiei Iancu inainte de emigrare. La inceputul anului 1941, dupa Pogromul de la Bucuresti, artistul si familia sa parasesc Romania.

Fundatiile E-cart.ro si Simetria au in plan si realizarea unui film documentar, despre viata si opera arhitectului Marcel Iancu. Acesta ar fi al treilea pas al proiectului, care si-a propus atragerea atentiei asupra inceputurilor arhitecturii moderne in Bucuresti, precum si deschiderea unor noi directii de cercetare in urbanism. Din pacate, multe dintre cladirile concepute de Marcel Iancu sint intr-o stare de degradare avansata. Organizatorii proiectului "Marcel Iancu arhitect" spera ca actiunea lor sa se materializeze, in viitor, si printr-o initiativa de renovare a imobilelor si de includere a unora dintre cladiri, reprezentative pentru perioada si pentru creatia lui Marcel Iancu, in patrimoniul cultural national al Romaniei.

Evenimentul de la Bucuresti m-a emotionat atit prin profesionalitatea cu care s-au dezbatut subiectele, cit si prin entuziasmul organizatorilor si al conferentiarilor. Pentru Romania, Marcel Iancu reprezinta atit pictorul avangardist, intemeietor al miscarii Dada, cit si promotorul arhitecturii moderne. In Israel, multe laturi ale creativitatii artistului sint inca insuficient cunoscute. Depinde doar de noi...
========
Culori și metafore la Ein-Hod – Marcel Iancu inedit
http://193.226.7.140/~leonardo/n14/Solomon3.htm
======
Portrete și litere la Ein-Hod
http://193.226.7.140/~leonardo/n14/Solomon5.htm


Ultima editare efectuata de catre Admin in 18.01.09 14:21, editata de 2 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Partage la Paris (4)

Mesaj Scris de Admin la data de 10.07.08 8:11

"Partage" la Paris (4)

Cum va povesteam in fragmentul anterior, eram la masa in cladirea UNESCO, in pauza de prinz a celei de a doua zi a Forumului „Partage”. Si polemizam cu Umberto Eco, care venise cu propuneri originale si „revolutionare”, pentru rezolvarea conflictului din Orientul Mijlociu.

-Israelul nu are interlocutor la ora actuala, i-am spus. Arafat nu este un partener onest de dialog, nu a abandonat violenta si terorismul, iar solutiile impuse cu forta de marile puteri sint inacceptabile. Israelul e un stat suveran, nu o colonie a Uniunii Europene, iar Chirac, desi incearca sa se erijeze in intermediar, adopta in mod deschis o atitudine pro-araba. Interesele Frantei in tarile arabe nu reprezinta un secret pentru nimeni. Chirac s-a compromis deja in ochii guvernului israelian, sustinindu-l intotdeauna pe Arafat.

Umberto Eco a ramas surprins de interventia mea, si-a retras incet-incet propunerile, am inceput sa ne tutuim, s-a interesat de originea mea; cind a aflat ca sint nascut in Romania a cautat sa ma maguleasca, afirmind ca cei mai inteligenti evrei sint cei de origine romana. Interviul cu Roger-Pol Droit a fost intrerupt si m-am trezit, brusc, in centrul atentiei. Toti ochii erau indreptati catre mine, mi se puneau intrebari, cursul dialogului s-a schimbat, cei din jur devenisera deodata pro-israelieni, plini de intelegere pentru lupta impotriva terorismului si pentru dorinta Israelului de a-si asigura securitatea.

-Sintem in aceeasi barca, le-am spus; civilizatia occidentala se confrunta cu terorismul mondial, cu fundamentalismul islamic, se uita prea repede 9/11, iar presa occidentala prezinta unilateral conflictul din Orientul Mijlociu, fiind ostila Israelului, atit prin selectivitate in mentionarea faptelor, cit si prin terminologie, se folosesc denumiri absurde, precum kamikaze sau combatanti, in loc de teroristi.

Nu va voi relata intreaga discutie, dar cel putin am avut satisfactia sa vad persoane de cultura, din diferite tari europene, fiind dispuse sa asculte si sa isi reconsidere pozitia. Baroneasa Helena Kennedy, la sfirsitul mesei, s-a ridicat, m-a atins prieteneste pe brat in semn de solidaritate si aprobare.Un reprezentant al Ministerului de Externe Francez s-a apropiat de mine, mi-a oferit cartea de vizita si m-a rugat sa transmit Ministerului de Externe Israelian si Ambasadei Israelului la Paris, ca Franta doreste ameliorarea relatiilor cu Israelul.

-Dar eu sint o persoana privata, nu am nici o legatura cu lumea politica, am ripostat eu.

-Pastrati, totusi, cartea de vizita, mi-a soptit el. Oare credea ca sint un agent secret sau un delegat trimis in mod special, incognito, la Congres?

Am ramas la masa doar eu si Umberto Eco, cu care am mai dialogat putin in franceza si italiana, ne-am schimbat adresele si, cu toate ca ii combatusem toate opiniile, ne-am despartit in relatii cordiale. M-am oprit apoi citeva minute langa Wole Soyinka (laureat al Premiului Nobel pentru Literatura si bun prieten cu Shimon Peres), la masa caruia sezuse... Stephanie.

Reveniti in sala, am audiat conferinta doamnei Michelle Perrot, ”Le partage des sexes”, apoi discursul baronesei Helena Kennedy pe tema ”Le partage des cultures”. In pauza, Helena Kennedy a coborit in sala, s-a apropiat de mine, mi-a povestit ca este maritata cu un chirurg maxilo-facial, evreu, ca a inteles perfect punctul meu de vedere in disputa cu Umberto Eco si ca era de acord cu fiecare cuvint. Urma sa viziteze in scurt timp Israelul si am stabilit ca vom pastra legatura.

Simpozionul a continuat cu o masa rotunda, moderata de Franz-Olivier Giesbert, cu participarea Juliei Kristeva si a lui George Charpak pe tema ”Le partage comme experience humaine”. Poate unele nume va sint necunoscute, dar puteti gasi numeroase informatii pe internet sau in presa, nu are rost sa prezint fiecare personaj in parte.

Pe la 17:30 rumoare in sala: preotul Ceyrac si sora Emmanuelle se urca pe scena si, impreuna cu Elie Wiesel, incep o dezbatere infocata, pe teme religioase, desigur, legate de „Partage”. Interesant ca, pe cit de linistite fusesera discutiile, indiferent de aspectul la care se refereau, cind s-a ajuns la teme religioase, spiritele s-au incins, interventii si din sala, se vedea ca preotul si sora aveau numerosi admiratori. Forumul s-a incheiat la 6 seara prin concluziile lui Elie Wiesel. M-am despartit de cei pe care i-am cunoscut in aceste doua zile, Michelle Perrot m-a sfatuit sa iau parte in mod activ la simpozionul din anul urmator, pe tema ”Comunitati”. Din pacate, in 2004 nu am putut veni, iar in 2005, Academie Universelle des Cultures si-a suspendat activitatea din lipsa de fonduri.

Am parasit cladirea UNESCO, peste Paris cobora intunericul, dar, simultan, se aprindeau luminile feerice, am baut singur un espresso in apropierea statiei de metrou ”Scoala Militara”, apoi am revenit la hotel, linga Gare de l`Est.

Am ramas in Paris inca sase zile, intr-una din seri am fost invitat la cina, la Francoise si Jean Paul, unde l-am revazut pe Maximilian Barret, fiul lui Francoise si nepotul biologic al regretatului Raphael Chercheve, despre care v-am povestit in trecut. Peretii casei erau impinziti cu picturile lui Raphael. Francoise mi-a daruit "Migrations et errances" si "Imaginer la Paix", volume ce sintetizau forumurile din 2000 si 2002, organizate de Academie Universelle des Cultures, care, asa cum mentionam mai sus, dupa inca doi ani, si-a intrerupt reuniunile anuale. Mare pacat! Atitea personalitati, oameni de cultura, cu dorinta de deschidere catre un dialog cu mesaje umanitare, in perpetua cautare a progresului spiritual, uniti de un ideal comun, pentru a imbunatati comunicarea intre oameni, acceptarea alteritatii, pentru a darui ceva din ei insisi... Si totul s-a prabusit din lipsa de bani, in ciuda apelului repetat adresat Ministerului Francez al Educatiei si Presedintelui Chirac.

Poate ca, odata cu venirea lui Sarkozi, pentru care nu imi ascund simpatia (si pentru nevasta sa, Carla Bruni, dar asta e o alta poveste), Academia Universala a Culturilor va porni pe un drum nou.

Pentru mine a fost o experienta de neuitat. In afara de ocazia de a cunoaste oameni de buna credinta, care au capacitatea creativa de a realiza schimbari in lume, care s-au dedicat unor idei, au daruit din timpul, energia si cultura lor si, mai ales, din dorinta de a face bine, reuniunea de la Paris m-a facut sa cred ca exista o sansa de progres, o fereastra deschisa spre o lume mai buna.

In ciuda conflictelor internationale, a razboaielor, a violentei, atita timp cit exista citiva oameni cu conceptii diferite, dar animati de nazuinta de a asigura punti pasnice, cautind armonia si nu divergentele, putem avea o speranta. Iar eu ma simt onorat ca am putut participa, macar o data, la intilnirea dintre aceste spirite deschise, la Paris, unde, desi ajuns doar in calitate de spectator, am reusit, in jurul unei mese sau pe coridor, sa schimb, chiar intr-o mica masura, ideile unora dintre ei, relativ la Israel si situatia din Orientul Mijlociu.

Aici se incheie relatarea mea despre ”Partage la Paris”. As fi vrut, poate, sa povestesc mai mult despre ”Raportul Wiesel”, elaborat in anul 2004, care, dupa parerea mea, si-a realizat doar in mod partial scopul, neajungind la cunostinta populatiei din Romania, desi acceptat ca raport oficial. Dar despre asta, cu alta ocazie.

A, da! Am uitat sa va pun la curent cu episodul Stephanie. Ei bine, aici m-am jucat cu fantezia. Bineinteles ca am glumit, pe Stephanie nu am revazut-o si, de fapt, nu aveam nimic personal sa ne spunem. Oricum insa, sint convins ca nu Stephanie va interesa, ci, desigur, Congresul ”Partage la Paris” si povestea valizei pierdute, nu-i asa?


Ultima editare efectuata de catre Admin in 18.01.09 14:10, editata de 1 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Partage la Paris (3)

Mesaj Scris de Admin la data de 04.07.08 20:03

"Partage" la Paris (3)



In episodul precedent ma oprisem la conversatia cu Elie Wiesel, cind discutasem mult despre infiintarea, in Romania, a comisiei care ii purta numele, si care trebuia sa prezinte Presedintelui Romaniei un raport asupra evenimentelor celui de-al doilea razboi mondial, legate de Holocaustul din Romania. Personal, consideram ca aceasta comisie este inutila, existau doar atitea documente istorice, marturii personale si carti exhaustive, dar un interviu cu afirmatii absurde, al lui Ion Iliescu, aparut in ziarul israelian Haaretz declansase un val de proteste, deoarece declarase ca in Romania nu a avut loc un Holocaust. Presiunile politice si cele din presa au dus la formarea acestei comisii, din care faceau parte istorici de renume, scopul fiind alcatuirea unui raport final, pe care guvernul Romaniei se obligase sa-l accepte, cu recomandarile inerente, care aveau rolul, in sfirsit, sa faca lumina asupra trecutului si sa combata negationismul, atit in lumea academica, cit si in rindul populatiei.

Dialogul cu Wiesel a reprezentat pentru mine o mare placere. Nascut la Sighet, deportat de mic copil la Auschwitz, Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, isi dedicase intreaga viata perpetuarii memoriei Holocaustului. Cu ajutorul lui Radu Ioanid, director la Muzeul Holocaustului din Washington, a alcatuit o comisie cu oameni competenti, printre care si istorici israelieni, care au depus o munca asidua, si, in numai un an, a prezentat raportul final insotit de documente elocvente asupra deportarilor evreilor in lagare de concentrare si a exterminarii a jumatate din populatia evreiasca a Romaniei.

Revenind la simpozionul Le Partage, in cursul dupa amiezii, am reusit sa urmaresc prelegerea lui Bernard Kouchner, actualul Ministru de Externe al Frantei, si co-fondator al organizatiei ”Medecins Sans Frontieres”, cu titlul

”Bolnavi fara granite”, apoi conferinta lui Umberto Eco, scriitor, estet si filozof italian, despre accesul la informatie.

Sorbeam fiecare cuvint al prezentatorilor, care se adresau cu mult respect audientei, formata in mare parte din oameni de stiinta si litere, din Franta, dar si din multe alte tari. Totodata, in public erau numerosi elevi de liceu, ceea ce evidentia dorinta acestui simpozion de a-si gasi un ecou in inimile noii generatii, avind ca obiectiv transmiterea spiritului democratic, a perpetuarii dialogului si a valorilor umanismului, a acceptarii diferentelor de conceptii si culturi. Dupa intrebarile din sala, transmise prin biletele, pentru a pastra o atmosfera destinsa, pe la cinci dupa amiaza, s-a incheiat prima zi a reuniunii.

Probabil ca sinteti curiosi sa aflati ce s-a intimplat cu vestita valiza pierduta. Telefonez in Israel si aflu ca valiza va ajunge la Paris abia seara tirziu si va fi transportata la hotel inca in cursul noptii. Eram sceptic, pesimist, am telefonat la Air France, mi-au recomandat sa imi cumpar haine in valoare de pina la o suta de euros, o suma derizorie. M-am invirtit eu prin zona Gare de l’Est, dar tot ce am vazut arata penibil, magazinele se inchideau in jurul orei sase seara, asa ca am renuntat, m-am intors la hotelul Ibis, coplesit de impresiile primei zile a congresului, dar si cu gindul la... Stephanie. Probabil nu sinteti interesati de subiectul Stephanie, doar ajunsesem la Paris pentru "Partage" si imbogatirea universului meu cultural, iar cind vorbim despre cultura nu e loc de divagatii mondene, care sa intineze nobletea mesajului filozofic sau sentimentul de implinire spirituala si bucuria ca pot asista la un asemenea eveniment international.

Ramas singur la hotel, in aceeasi tinuta de drum, am profitat de ocazie pentru a ma intilni cu un prieten, apoi m-am retras in vasta mea camaruta, sa urmaresc programele de televiziune. Am dat tocmai peste un program despre... Israel si palestinieni - probabil ca ma aflu inca in Israel si tot voiajul la Paris a fost un vis - imi spun, si adorm cu gindul la Stephanie, care precis, in clipele alea, elegant imbracata, lua parte la o receptie organizata de Presedintele Chirac.

A doua zi ma scol foarte devreme, cobor si - de necrezut - valiza mea sosise deja. Cu hainele recuperate si totul numai zimbet, ma dichisesc, arunc tinuta de drum, de care mi se facuse lehamite, si, proaspat si plin de energii pozitive, fug spre cladirea UNESCO, sa nu ratez sesiunea despre Memorie. In cursul diminetii am asistat la citeva prezentari exceptionale: Umberto Eco - Memorii impartasite - , Junzo Kawada - Memoriile Hiroshimei - , Jorge Semprun (scriitor spaniol, fost Ministru al Culturii, deportat la Buchenwald, distins in 1997 cu Premiul Ierusalim) - Memoriile recalcitrante.

Intr-o scurta pauza l-am intilnit pe Furio Colombo, fost director la l’Unita, care se pregatea sa plece la Geneva, la ”Initiativa de pace” demarata de Yossi Beilin si Yasser Abed-Rabbo, astfel am avut ocazia sa dialoghez cu el in italiana, consideram aceasta intilnire o greseala politica, in dezacord cu deciziile guvernului israelian, ineficienta. Apoi am revenit in sala sa urmaresc prezentarile lui Henry Louis Gates Jr., specialist in istoria Africii si a culturii afro-americane si a lui Wole Soyinka, (primul african laureat al Premiul Nobel pentru literatura in 1996) - Memorii africane si culturi coloniale.

La amiaza, se aproprie Jean Paul si imi propune sa iau prinzul cu conferentiarii de la Congres, in restaurantul sediului UNESCO. Urcam la etaj si Jean Paul ma aseaza la masa intre Umberto Eco si baroneasa Helena Kennedy, Presedinta lui British Council. Primim un somon foarte gustos, eu, numai ochi si urechi, sorbeam fiecare cuvint al celebritatilor din jurul meu. La un moment dat se apropie Roger-Pol Droit (jurnalist la Le Monde) de Umberto Eco si incepe un interviu, legat in mare parte de situatia din Orientul Mijlociu. Eco, proaspat intors din Israel, unde fusese onorat cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii din Ierusalim, isi expune cu emfaza ideile sale politice, precum ca marile puteri trebuie sa ii ia pe israelieni si palestinieni, sa ii bata cap in cap si sa ii oblige sa incheie un acord de pace, conform cu interesele mondiale. Si enunta o propunere revolutionara, ca o comisie formata din laureati ai Premiului Nobel sa stabileasca conditiile obligatorii, sa delimiteze granitele, pe scurt, sa impuna partilor beligerante solutionarea conflictului. Cei din jurul mesei aprobau creativa idee a faimosului scriitor. Si deodata, ma aud intervenind neinvitat in discutie, chiar pe un ton putin ridicat si revoltat, contrazicind ridicola initiativa a marelui Umberto Eco. Pe vremea aceea traia Yasser Arafat, care nu abandonase calea terorismului, fura din plin din banii alocati palestinienilor, facea tot posibilul sa impiedice orice acord de pace, sustinut, din pacate, de guvernele europene, care, inspirate de Chirac, duceau o politica unilaterala, anti-israeliana. Mi se parea absurd ca un laureat al Premiului Nobel in chimie sau economie sa stabileasca granitele unor state, fara a mai pune la socoteala ca insusi Arafat, terorist cunoscut, era laureat al Premiului Nobel pentru Pace. I-am lasat pe cei din jurul meu cu gura cascata, aveam tupeul sa il contrazic pe celebrul filozof si scriitor Umberto Eco, darimindu-i toate argumentele.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 18.01.09 14:09, editata de 1 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Partage la Paris (2)

Mesaj Scris de Admin la data de 27.06.08 9:22

Vlad Solomon



"Partage" la Paris (2)



Saptamina trecuta va povestisem cum am ajuns la Paris, fara valiza si, frint de oboseala, am adormit la hotel, dupa un voiaj plin de surprize.

Dimineata insa, m-am sculat bine dispus, am telefonat la receptie, convins fiind ca ingerul valizelor mi-a adus geamantanul peste noapte. Speranta zadarnica. M-am imbracat in fuga, in aceleasi haine de drum, aratam cam obosit, sifonat, dar stiam ca ma duc la un forum de filozofie, nu la parada modei, am lasat masina la hotel, ca numai gandul s-o scot din parcarea ingusta ma paraliza, si - la metroul parisian, catre Scoala Militara, spre sediul UNESCO. Ajung la timp, noroc ca imi pusesem in geanta de mana aparatul de fotografiat, fusesem avertizat, nu cumva sa vin inapoi fara fotografii, ca voi fi pedepsit. Spre bucuria mea, publicul era imbracat de strada, asa ca puteam sa ma prezint fara jena. M-am pupat cu Francoise si cu Jean-Paul, organizatorii simpozionului, vechi prieteni, si, dupa ce m-am scuzat pentru tinuta neglijenta, m-am strecurat in sala, asezandu-ma in ultimul rand. Eram preocupat, cum ma voi prezenta lui Elie Wiesel, oare voi putea sa vorbesc cu el despre toate subiectele pe care le pregatisem?

Se face intuneric in sala, apare Jean-Paul, -Vlad, ce faci aici, mergi in fata, ti-am rezervat loc special, in primele randuri! -Cum, cu hainele astea? -Lasa vraja, du-te!... Ma asez eu in al doilea rand, incepe Forumul, fara a respecta ordinea prestabilita, unii n-au venit, altii au aparut neanuntati, pe Koichiro Matsuura, directorul general UNESCO, nu l-am vazut, a deschis congresul altcineva, in numele lui, apoi au luat cuvintul Elie Wiesel ( L'esprit de partage), Roger-Pol Droit, Monique Canto-Sperber. Nu voi intra in amanunte, totul era legat de "partage", cu toate semnificatiile lui, in domenii diferite ale vietii, in cultura, politica, sociologie, antropologie, filozofie, medicina, economie, istorie, informatie, religie, sex... In timpul dezbaterilor s-a vorbit, in franceza si engleza, despre toate, dar 90% despre... antisemitism si Israel. Greu de imaginat? Da, nici mie nu-mi venea sa-mi cred urechilor. Sosit din Israel special la Paris, poate singurul israelian din sala, aud la fiecare citeva minute, Israel si antisemitism. Ce s-a discutat nu va relatez acum, ca vreau sa la fac pe doamne curioase, iar despre aspectul religios, care a fost larg dezbatut, cu alta ocazie, caci au venit si Preotul Ceyrac, si sora Emmanuelle.

In continuare au vorbit Jacqueline de Romilly, Alain Minc, Christophe Aguiton. Intr-o pauza, l-am abordat pe Elie Wiesel, m-am prezentat, am stabilit ca, dupa amiaza, vom gasi un colt, pe coridor, sa dialogam. La 12:30 se face pauza de masa, eu telefonez la Air France, valiza inca nu a sosit, ce ma fac, sa-mi cumpar haine, sa astept? Nu, ma asigura ei binevoitori, fara indoiala ca in cursul zilei voi primi valiza la hotel.

Tocmai ma gandeam cum sa-mi omor timpul, cand vad ca se apropie de mine o femeie pe care o zarisem in sala, la citeva locuri distanta, frumoasa foc, asculta discursurile cu casti, in traducere. Mi se prezinta, sunt Stephanie, din U.S.A., presedinta unei fundatii care se ocupa de drepturile omului, te-am auzit vorbind cu Elie Wiesel pe ebraica, esti din Israel? -Da, raspund, putin banuitor. -Hai sa mancam impreuna, imi propune ea. -Mai, sa fie!- cuget eu, nu cumva tipa crede ca-s usor de agatat, sau vrea sa ma invite pe o noua lista de palavre pe Internet... Voi rezista eroic oricarei conspiratii, capcane sau momeli, dar sa mananc cu ea, nu vad nimic rau in asta. Si arata atat de bine, incat nu puteam sa o refuz.

Am iesit din sediul UNESCO. Afara ploua marunt, eu si Stephanie cautam un restaurant, unde sa ne privim ochi in ochi. Ea era elegant imbracata, eu, ce sa va mai spun?... La naiba, mi-am zis, in viata sunt si lucruri mai importante decat o valiza pierduta. Traversam strada, spre restaurantul romantic, unde ne vom sopti, in engleza, cuvinte filozofice. Am gasit cu greu o masuta, eram inghesuiti din toate partile, distanta dintre noi era exact atat cit sa-i simt parfumul fin, amestecat cu puternicul miros de usturoi de la masa vecina. La inceput ne-am masurat de sus pina la nivelul mesei, apoi ne-am privit in ochi (ce ochi!), iar eu i-am relatat aventurile valizei mele, pe care o asteptam, fidel, in haine de drum... Apoi am aflat, cu surprindere, ca avem o droaie de subiecte comune si preocupari asemanatoare, ea era psihoterapeuta, folosea hipnoza (o numea altfel, dar tot hipnoza era) in tratamentul comportamental, nu se putea s-o nimeresc mai bine... In sfirsit discutam pe o tema la care ma pricepeam, aproape uitasem ca eram flamanzi, declamam amindoi drepturile omului, recitam din lectiile de istorie, ajunsesem sa rezolvam problema palestiniana si farmecul interactiei in dragoste, in timp ce ne luptam cu o gainusa palida si putin nebarbierita, ne-am promis sa nu ne pierdem, acum, ca ne-am descoperit, conversatia se desfasura lin, aveam cam aceleasi pareri, adica ea aproba ce spuneam eu, asa cum se cuvine sa faca o femeie binecrescuta. Mi-a povestit ca vine in fiecare an la Forum, o voi revedea cu certitudine.

Probabil ca sunteti curiosi ce s-a petrecut, in continuare, la congres, ca doar despre congres va povesteam, nu stiu ce mi-a venit sa fac digresiunea cu Stephanie, care precis nu intereseaza pe nimeni, fiind ceva personal si fara aspect filozofic, evident ca sunteti ingrijorati de valiza, ei bine, am telefonat la hotel, ajunsese o valiza, dar nu a mea, apoi la Air France, nimic, am primit telefon din Israel ca valiza era inca la Tel Aviv, adica pe aeroportul Ben Gurion, asteptand urmatoarea cursa Air France.

Pierdusem notiunea timpului, era deja trecut de 14:00 si am fugit cu Stephanie spre sediul UNESCO, sa nu pierdem nici o vorba de duh. In programul de la 14 la 17 era presedinta Michelle Perrot. N-am stat mereu in sala, mai ieseam pe coridor, ma duceam la coltul fumatorului criminal, care e bagat in tot felul de custi, avem tot mai multe custi, le-am gasit si la Londra, pe aeroport, probabil ca, in curand, se va decreta o lege prin care fumatorii sa fie executati fara proces, prin impuscare sau pe scaunul electric.

Pe coridor am gasit o banca, m-am asezat, asteptindu-l pe Elie Wiesel, care s-a tinut de cuvant si a iesit din sala. Am conversat destul de mult, despre Holocaust, despre Israel, despre comisia Wiesel infiintata in Romania, in acelasi an, despre antisemitism, Franta, operele sale, Premiul Nobel, previziunile politice. Discutia a durat aproape o ora, ma gindeam sa public un interviu cu el, i-am povestit si istoria valizei, ca vedeam ca se tot uita ciudat la hainele mele. In cele doua zile ale congresului am reluat dialogul, pe ebraica, franceza si engleza. Sa fie clar, Elie Wiesel nu stie romaneste, mi-a zis "am uitat", "putin", dar atata tot. Acasa, in copilarie vorbea yidish si ungureste, cartile si le scrie in limba franceza, iar in universitatile din USA preda in engleza. De cate ori s-a intalnit cu Iliescu (fostul Presedinte al Romaniei, care a infiintat Comisia Wiesel), l-a adus si pe Radu Ioanid, care era vice-presedintele comisiei, si ii traducea mot-a-mot. Elie Wiesel a incercat sa vorbeasca ungureste cu mine, dar l-am prevenit ca Aditza n-a putut veni, a oftat, m-a rugat ca data viitoare sa insist mai mult, sa aiba si el cu cine schimba o vorba pe limba lui materna.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 18.01.09 14:08, editata de 1 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Partage la Paris (1)

Mesaj Scris de Admin la data de 21.06.08 14:53

OAMENI, LOCURI, EVENIMENTE
“Partage” la Paris (1)

Exista la Paris, pana in anul 2005, “Académie Universelle des Cultures”, condusa de Elie Wiesel, care organiza aproape in fiecare an, din decembrie 1993, un forum international, pe diverse teme, filozofice, sociale, politice, psihologice, culturale, in functie de scopul reuniunii. In decembrie 2002 subiectul a fost “Imaginer La Paix”, iar in noiembrie 2003, “Le Partage” , tradus in engleza “Sharing”. Era sub patronajul presedintelui Chirac si avea loc in cladirea UNESCO din Paris. Sunt mereu invitati sa participe la dezbateri filozofi, scriitori, jurnalisti, istorici, politicieni, laureati ai premiului Nobel… Si, uneori, Vlad Solomon. De ce Vlad Solomon, asta-i alta poveste, poate din greseala, poate din politete, in orice caz, niciodata nu am luat parte, dintr-un sentiment de inferioritate. In noiembrie 2003, datorita marelui meu succes pe listele de Internet (unde imi pierd timpul, dialogand din cand in cand) si dupa ultima sedinta a comitetului de bloc, am prins putin curaj, dar am anuntat ca vin in ultimul moment, doar ca spectator. Intotdeauna, cand plec din Israel, imi car cu mine o groaza de lucruri, de vara si de iarna, de ploaie si de zapada, ca nu se stie niciodata… Astfel, valiza mea e mereu plina, am aproape 30 de kg, plus in geanta de mana inca 15, ghiduri turistice, carti de impartit prietenilor, sticle de Sabra, liqueur israelian, tot felul de fleacuri, parca plec pe 10 ani. Pe 24 noiembrie, ma conduce asistenta mea la aeroport, dar aveam un presentiment neplacut. Se anuntase o greva, a si fost, cu o zi inaintea plecarii mele. Si totusi, totul parea perfect, aveam avionul dupa-masa, trebuia sa ajung la 21:30 la Paris, a doua zi incepea reuniunea, imi rezervasem, fiind membru Accor, camera la hotelul Ibis, imi inchiriasem masina la Europcar, iar cativa prieteni imi trimisesera material despre Elie Wiesel, cu care tineam mult sa stau de vorba, el fusese anuntat in prealabil si stabilisem sa palavragim in prima zi a congresului. Apucasem chiar sa-mi iau ramas bun de la colegii de liste, sa termin tratamentele pacientilor, mi-am luat si discul Adrianei Ausch, sa-l ascult in masina. Nu stiti cine este Adriana Ausch? E o celebra cantareata de folk a anilor `80, originara din Romania, in prezent in USA, o voce de privighetoare. Si fara Adriana (Aditza), sau macar fara trilurile ei nu puteam pleca.

La check-in, probleme: Air France nu permite mai mult de 20 de kg., din cauza grevei de ieri au cumulat doua avioane intr-unul, avionul e plin, nici un gram in plus. Asa ca, dupa o discutie filozofica, incununata de insucces, scot eu citeva lucruri, ajung la 25 de kg., ma lasa cu geanta de mana tot grea, dar asta e, voi avea mai putine boarfe cu mine, ma consolez eu. Eram imbracat destul de simplu, de drum, sportiv, toate accesoriile, inclusiv trusa de barbierit, erau in valiza. Calatoria a decurs fara probleme, am citit in avion, m-am conversat putin cu o pereche de francezi, care aveau idei politice putine, dar confuze, si am aterizat la Paris cu peste o ora intarziere.

La recuperarea valizelor, lipseau vreo 30. Ramasesera la Tel-Aviv cu buna stiinta, avionul fusese prea incarcat. Unii pasageri au sarit cu scandal, eu in panica, eram deja in intarziere, trebuia sa preiau masina, erau orele 23:15, la miezul noptii se inchidea Europcar. Functionarii de la Air France mi-au promis ca valiza va sosi a doua zi la hotel, mi-au dat o posetuta cu trusa de barbierit, o bluzita alba ca neaua Alpilor, mai mare rasul. In trusa era si un prezervativ, vedeti ce inseamna o tara civilizata? Am urlat eu ca a doua zi trebuie sa fiu la congres, ca n-am haine cu mine, ca si-au batut joc de oameni. S-au scuzat ca nu ar fi putut sa ne avertizeze in prealabil, la Tel-Aviv, pasagerii n-ar fi urcat in avion, pe scurt, o magarie planificata. M-au asigurat, insa, ca, fara indoiala, dimineata voi primi valiza la hotel. Deja incruntat, fug cu geanta de mina la Europcar, terminal B, mi se spune ca n-au decit masini mici - eu comandasem Renault Laguna, dar sa ma grabesc la Europcar la terminal A. Iau naveta, un mic autobuz, ajung la 23:45, in ultima clipa, mi se da masina, superba, cu un sistem de aprindere foarte ciudat, un dreptunghi de plastic, in loc de cheie, ca la hoteluri, pana m-am dumirit era deja trecut de miezul noptii.

- Ei, de-acum toate vor merge ca pe roate, imi zic eu, si plec spre Paris, imi aprind o tigara, pun discul Aditzei, fredonez "Invata", "Calul Albastru", totul e in regula, maine vine si valiza, ma simteam ca acasa. Deodata - intrarea in Paris prin Porte de la Chapelle e inchisa, se repara, deviatie, indicatoare-ioc, ma trezesc in toiul noptii intr-un sat necunoscut, nici un caine pe sosea, ma invart prin toate ungherele, in sfarsit, vad trei francezi de origine africana, foarte amabili, ma trimit in alta directie, bineinteles, gresita. Fumam tigara dupa tigara, discul se derula a treia oara, m-a apucat rasul, comica situatia, eu, uitat de lume, cautam Parisul, cu Aditza linga mine, exact acolo unde nu era. Asta-i viata - imi zic, mereu cautam imposibilul. Nu puteam sa ma opresc din ras, tremura si masina cu mine, parca si muzica avea o vibratie ironica. Dupa multe incercari si ajutat de o harta cu litere microscopice, reusesc sa intru in Orasul Lumina, exact unde nu trebuia, traversez tot Parisul si ajung in zona Gare de l'Est, spre hotelul unde sigur ma astepta o baie calda si o cafea pe gustul meu (espresso Vescovi, Illy, sau Segafredo). Eram foarte bine dispus deja, ascultam "Mi-am amintit de tine", dar parca toate strazile aveau sens unic, cum ma invirteam, nu reuseam sa intru pe rue "La Fayette". Pana la urma ma descurc, ajung la garajul hotelului, gasesc o intrare minuscula, masina prea larga, am manevrat la milimetru, aproape s-o zgarii. Cobor, fluierand cintecul de pe disc, era deja 2 noaptea, urc, numai zambet, ma intampina receptionerul cu un aer scandalizat. Eu ii explic ca valiza trebuie sa soseasca a doua zi si cer cheia camerei.
- E tarziu, nu mai avem camere, e noapte, ati anuntat ca veniti pe la 11 seara. Pana la urma imi gaseste o camera, imi face o cafea groaznica, eu, la camera 217, fara valiza, in sfarsit, ma dezbrac, imi pun bluzita de la Air France si ma gindesc ce frumos e la Paris.


Inainte de a adormi (cu greu), ii telefonez Aditzei si-mi povestesc peripetiile. Si inchid ochii cu "Don Quijote" in minte. Si cu Yves Montand, si cu Prevert...



(va urma)


Ultima editare efectuata de catre Admin in 18.01.09 14:08, editata de 1 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Tel Dan,Dumbrava minunata din Israel

Mesaj Scris de Admin la data de 13.06.08 0:04

VLAD SOLOMON



Tel Dan – Dumbrava minunata din Israel



Intre numeroasele rezervatii naturale din Israel doua locuri ma atrag ca un magnet, facandu-ma sa revin cel putin o data pe an, de cele mai multe ori cu prieteni turisti. Chiar daca trebuie sa parcurg o distanta destul de mare, placerea de a ajunge la Tel Dan si Banias ma recompenseaza pe deplin, caci ce poate fi mai reconfortant decat o plimbare in sanul naturii, intr-o rezervatie naturala cu o vegetatie abundenta, cu izvoare, parauri care-si schimba clipocitul si cursul lor lenes intr-o simfonie a imbinarii dintre apa si piatra, apoi intr-un crescendo viguros la varsarea in raul Dan, cel mai de seama afluent al Iordanului.

Tel Dan se afla in nordul Israelului, la granita cu Libanul, accesibil dinspre soseaua 99, nu departe de Kiryat Shmona, langa kibutzul Dafna. Raul Dan a constituit pana in anul 1967 (razboiul de 6 zile), singura sursa de apa, dintre afluentii Iordanului, aflata in posesia statului Israel. Micul deal din vecinatatea izvoarelor acestui rau a slujit ca loc de asezare inca in urma cu peste 7000 de ani.

Prin topirea zapezilor muntelui Hermon se formeaza zeci de mici izvoare in jurul carora se inalta o vegetatie impresionanta. Cutreierand prin parcul natural, ai deseori senzatia ca te plimbi pe apa. Abia dupa o buna bucata de timp realizezi ca acasta micuta panza de ape se transforma intr-un rau tumultos, care se ramifica si se reuneste la varsarea in Iordan.



Concert in natura



La intrarea in rezervatie, avem de ales intre trei trasee: un traseu mai scurt de circa 45 de minute, un altul mai lung de circa o ora si jumatate si un al treilea, care iese din rezervatia propriu-zisa, conducandu-ne spre relicvele arheologice unde s-a stabilit in trecutul indepartat tribul Dan. Un drum alternativ e accesibil invalizilor. Apele au o temperatura constanta de 14,5 grade Celsius si o compozitie minerala de foarte buna calitate. In anul 1966 statul si organismele sale responsabile cu distribuirea apei au planificat sa aduca prin forta gravitatiei sursa de apa spre asezarile si campiile din valea Hula, dar iubitorii naturii au luptat timp de trei ani reusind, in 1969, sa intemeieze rezervatia naturala Tel Dan, fara a-i leza salbaticia si frumusetea.

Fauna si flora acestei rezervatii reunesc plante si animale din diferite zone, constituind aproape un paradox al naturii. Astfel, gasim rozatoare ajunse aici din Africa, prin Egipt si Siria, altele originare din stepa asiatica sau din bazinul Marii Mediterane. Salamandra portocalie (sau de foc) este intalnita in mod frecvent in Europa. Arbori impresionanti, frasinul sirian, arborele de fistic de origine atlantica, salcii, lotusul Jujube, laurul, ferigi, rugi de mure, canepa, sanziene, duzi, unele langa altele, creaza un verde bizar, deloc tipic Israelului. Crabi minusculi si pestisori de diferite marimi populeaza paraiele si raul Dan. Mai greu e sa distingi micile pasarele care se ascund in coroanele stufoase ale arborilor, dar pe care le auzi in permanenta ciripind. In mijlocul rezervatiei intalnim o moara de apa, veche de peste 150 de ani, parasita in anul 1948. O parte din rezervatie este de numita “ Gradina Paradisului” si, intr-adevar, frumusetea plantelor din jur, razele soarelui strabatand printre ramurile arborilor falnici, muzica apei, de la susurul de izvor la freamatul bratelor principale ale raului Dan iti inspira o senzatie de liniste si pace.



Incursiune in trecut



Plimbarea de-a lungul cararilor, urmarind indicatoarele, nu este obositoare, fiind accesibila copiilor si adultilor, dar ar fi pacat, odata ajunsi la rezervatia naturala, sa nu vizitam si relicvele arheologice. Pentru aceasta trebuie sa urcam o colina (Tel), scaldata de soare, si ajungem la un zid masiv construit in perioada primului templu, din piatra de bazalt. In 1966 o echipa de arheologi, condusa de profesorul Avraham Biran a inceput escavarile in zona, descoperind ziduri, porti si ruinele unui loc de sacrificiu. Primele relicve dateaza inca din perioada neolitica (inceputul mileniului V i.e.n.). In perioada timpurie Canaanita a fost intemeiat un asezamant, populat in decursul anilor 2700-2400 i.e.n., considerat a fi oraselul Laish, pe care

l-au reconstruit mai tirziu membrii tribului Dan, dandu-i denumirea dupa Dan - fiul lui Israel., Gasim in Biblie cateva referinte legate de tribul Dan si asezarea cu acelasi nume . O descoperire arheologica importanta o constituie o tabla fosilizata din a doua jumatate a secolului IX i.e.n. Inscriptia aminteste de Azael, regele Damascului, preaslavind victoria sa asupra regelui “Casei lui David”. Este pentru prima oara cand termenul “Casa lui David” (“Beit David”) este amintit in afara Bibliei. Deoarece restul inscriptiei nu a fost inca scos la lumina, referirea constituie motiv de disputa intre arheologi. Populat pana in perioada romana, Dan este apoi abandonat, locuitorii stabilindu-se in Banias. Cutreierand printre relicvele arheologice, ne regasim in atmosfera biblica de pe timpul Regilor. In fata noastra un zid masiv din piatra de bazalt construit in perioada primului templu. Poarta Canaanita, marea descoperire a profesorului Biran, este foarte bine conservata, construita din caramizi pe 47 de nivele ajungand la inaltimea de 7 metri, dispusa in forma de arc – cel mai vechi arc pastrat in stare originala. In spatele zidurilor descoperim o suprafata patrata care slujea ca loc de sacrificiu. In perioada Canaanita medie (sec. XVIII i.e.n.) orasul era aparat cu ziduri de piatra si nisip care ajungeau pana la 70 metri inaltime, lucru ciudat pentru o populatie de numai cateva mii de locuitori. Alaturi de ruinele din perioada Canaanita gasim un paviment din perioada israelita, deasemenea foarte bine conservat si un canal din perioada romana. Accesul cel mai usor il putem avea prin poarta israelita de pe timpul lui Ahab. Desigur, pentru confortul vizitatorilor, s-a pus un nou paviment din pietre mai mici. In aceeasi zona s-au descoperit reminiscente ale asezarilor populatiei regatului Israel din secolul XII i.e.n. In Biblie gasim referiri asupra locului de sacrificiu si de rugaciune, dar relicvele arheologice le avem doar din perioada lui Jeroboam (Yerovam), conducatorul revoltei impotriva lui Rehoboam (Rehavam), fiul lui Solomon, care introdusese impozite apasatoare. Regatul se scindeaza in anul 930 i.e.n. iar Jeroboam construieste locuri de cult in Bethel ( Beit El) si Dan. Nu vreau sa insist asupra aspectelor istorice si nici sa dezvalui surprize. Brosurile impartite la intrare, editate de ‘Israel Nature and Parks Authority’ sunt detailate, cu harti si fotografii elocvente, care m-au ajutat la intocmirea acestei relatari.

Pana la razboiul de 6 zile pe aceasta movila se afla o fortificatie a armatei israeliene, punct de paza a granitei. Privelistea este impresionanta, putem vedea muntele Hermon, teritoriul sirian si libanez.

Pentru vizitarea rezervatiei naturale Tel Dan si a vestigiilor arheologice sunt suficiente circa 3-4 ore. Daca ajungem destul de devreme, la numai 10 km se afla Banias, careia, insa, trebuie sa-i dedicam putin mai mult timp. Despre Banias - cu alta ocazie.

Plecand de la Tel Dan numerosi turisti se opresc la restaurantul “Dag al HaDan” (“Peste la Dan”)- linga kibutzul Dan- cu crescatorii de pastravi, unde s-a infiintat un restaurant renumit, chiar pe apa raului, intr-o atmosfera pastorala. E adevarat poti manca un pastrav proaspat, dar, desi m-am dus deja a patra oara in acel loc, in afara atmosferei deosebite, nu am gasit nimic special din punct de vedere culinar. Restaurantul este usor costisitor, iar in Israel gasim restaurante de peste mult mai bune si cu un meniu mai variat. Cu toate acestea, la sfarsitul saptamanii, poti astepta si o ora pana se elibereaza o masa. Desi salatele sunt mediocre, iar pestele nu mai mult decat acceptabil, vizitatorii pareau entuziasmati, probabil fermecati de atmosfera. Parasind restaurantul, ne indreptam spre Kiryat Shmona unde se vad si azi distrugerile rachetelor lansate de Hizballah in timpul celui de al doilea razboi din Liban. In aproximativ doua ore si jumatate, cu norocul de a avea un trafic fluid, putem ajunge la Tel Aviv.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 18.01.09 14:07, editata de 1 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

57/157

Mesaj Scris de Admin la data de 05.06.08 20:38

OAMENI, LOCURI, EVENIMENTE

Vlad Solomon

57/157


Scriu aceste citeva rinduri de 1 Iunie, ziua copilului. In urma cu 20 de ani am participat la o dinamica de grup (workshop), "I am", foarte la moda la sfirsitul anilor 80. Dar despre asta va voi povesti cu o alta ocazie, cind, daca veti fi curiosi, va voi introduce in perioada plina de farmec si peripetii pe care am trait-o in acei ani, cind impulsul de a gusta viata efervescenta si tumultoasa a Tel-Aviv-ului, de a cunoaste cit mai multi oameni, m-a rostogolit spre tot felul de intruniri, conferinte, cursuri de comunicatie, forumuri ciudate, introspectii si cautari, care mi-au schimbat in mare masura opiniile, prioritatile si idealurile. Sa revin insa la "I am". Unul dintre scopurile acestui workshop era sa te ajute sa te indepartezi de propria ta imagine, de modul in care vrei sa fii perceput de semenii tai, si sa readuci, in viata de zi de zi, copilul din tine, naivitatea lui, inocenta, energia, surisul. Simultan - sa indepartezi bariere si ezitari, ziduri pe care le-ai construit in timp, in jurul tau, pentru a-ti menaja vulnerabilitatea, pentru a te apara de lovituri, fiind insa, totodata, si o fortificatie care te impiedica sa vezi dincolo de ea, in spatele careia te simti la adapost, dar care risca sa-ti eternizeze singuratatea.
Ce-mi veni sa fiu asa serios deodata, tocmai de ziua copilului? Am intrat in luna iunie si ma apropii de indoielnica satisfactie a implinirii virstei de 57 de ani. Spuneam, nu demult, unor prieteni, ca in acesti ani am trait, de fapt, cit in 157, daca masuram timpul prin aventuri, necazuri, tristeti, bucurii, realizari, esecuri, intimplari si evenimente care m-au plamadit. Desigur ca cei din jurul meu se asteapta ca un om de 57 de ani sa fie ponderat, sobru, sa inspire respect, sa se incadreze in ceea ce considera ei ca ar trebui sa fie o persoana cu virsta de bunic, cu o profesiune respectabila si un comportament social adaptat unor norme sau tipare acceptate. Si pentru ca oamenii sint subiectivi, vad deseori sprincene ridicate in semn de mirare, pentru ca par neconventional, orientat in directii multiple, cu preocupari diverse, cu vocatii si pasiuni, care (cum altfel?) ar reprezenta, fara indoiala, o dovada de risipire sau superficialitate.
Dar eu cred ca am reusit, intr-un colt al sufletului meu, sa pastrez ceva din copilul de altadata, cel ce-si sarbatoreste azi aniversarea. Cu entuziasmele sale, cu privirea zglobie, neastimparat, explorind imprejurimile, in cautarea permanenta a unui nou joc. Si ce poate fi mai serios decit jocul, cu regulile lui, cu surprizele care apar in fiecare clipa si te absorb intr-un alt spatiu, unde te asteapta ceva indefinibil, care se va constitui, pe nesimtite, intr-un proiect? Fara sa-i pese de critici si oprelisti, copilul se daruieste, fara rezerve, jocului, candoarea fiindu-i izvor de energie. In decursul anilor insa, dubiile tind sa puna piedici spontaneitatii, sa-i stirneasca intrebari, dileme, sa-i deprime initiativele, sa-i sopteasca la ureche ca s-a realizat deja, ca trebuie sa se incadreze intr-un cub de dimensiuni exacte, previzibile, conform unor legi euclidiene, pe intelesul tuturor. Din pacate cubul are si plafon, dincolo de care doar imaginatia si fanteziile pot zbura, in timp ce zidurile devin tot mai groase, impermeabile, dure.
Dar pentru ca viata trebuie sa aiba cel putin un sens, pastrez copilul din mine, stiind ca el poate strabate aceste ziduri si plafonul multumita sfintei sale naivitati.

*
* *

- Vezi cit de paradoxal esti? - mi-am spus de curind. La 20 de ani erai ingrozitor de naiv si copilaros, acum esti si mai naiv, tot plod, in plus te-ai si ramolit.
- Asa e, mi-am raspuns, recapitulind ceea ce mi s-a intimplat cind am fost sa semnez contractul de inchiriere al apartamentului din Holon, ramas dupa decesul tatalui meu, si am primit un aconto. Am pus banii intr-un plic si l-am lasat in masina. Apoi m-am dus la tuns. Nu ca as avea prea mult par, dar sa par si eu putin civilizat. Ajuns acasa, am pus plicul intr-un sertar, unde tin si carnetele de cecuri. Am citit posta ( zilnic imi vin cca 10 scrisori) si mi-am amintit ca am lasat banii in masina. Am coborit ( era sa uit cheia de la casa in broasca), m-am dus la masina, plicul nu era acolo, mi-am amintit ca l-am pus in sertar. Am urcat iar, dar am uitat sa inchid masina. Am coborit la masina, am realizat ca o puteam inchide de la balcon. M-am intors acasa, am inchis masina de sus, pe urma mi-am amintit ca am lasat banii in masina. Cind sa ies, am aruncat o privire spre sertar, l-am deschis, era acolo un plic, dar nu acelasi in care pusesem banii. Am deschis un al doilea sertar, plicul era acolo, dar fara bani. Am revenit la primul plic, schimbasem plicurile, banii erau in acel plic in care nu ii pusesem initial. Cred ca despre " Memoria unui om" voi scrie data viitoare, pornind de la stereotipul barbatului care nu poate face doua actiuni simultan, de exemplu dragoste si barbierit.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 18.01.09 14:07, editata de 1 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Sami Sandhaus - Povestea unui miracol

Mesaj Scris de Admin la data de 29.05.08 20:47

Vlad Solomon

Sami Sandhaus - Povestea unui miracol

In martie 1987 am plecat, impreuna cu un grup de medici stomatologi din Israel, sa urmez un curs de implantologie dentara, la Lausanne, in Elvetia. Auzisem deja despre Forum Odontologicum (actualul Forum Sevelin), institutul privat unde aveam sa studiem, despre Prof. Sami Sandhaus, unul dintre primii implantologi europeni, directorul acestui centru de perfectionare profesionala. Insa nu aveam nici cea mai palida idee ca, dupa douazeci de ani, voi descoperi, in casa unui prieten, la Bucuresti, un alt Sami Sandhaus, pe care nici macar nu-l banuisem.
Dr. Sandhaus ne-a informat despre cercetarile sale in domeniul implantologiei ceramice, ne-a demonstrat inconvenientele si daunele folosirii metalelor in cavitatea bucala, indrumindu-ne totodata spre o noua apropiere catre functionalitatea aparatului dento-maxilar, prin definirea unei filozofii a reabilitarii orale bazata pe patru principii - Fiziologie, Materie, Echilibru si Functie- care m-au calauzit in continuarea activitatii mele medicale.
De-a lungul anilor, Dr. Sandhaus a predat si in Israel, dar drumurile noastre s-au incrucisat, surprinzator, la Iasi, in cadrul unui congres organizat de Universitatea de Medicina, condusa de rectorul Vasile Burlui, abia in anul 2002. Avea acelasi entuziasm pentru profesie, acelasi zimbet prietenos, aceleasi energii inepuizabile, inventivitate, simt al umorului si deosebita capacitate de comunicare.
Acum un an, la o cina, in Bucuresti, descopar intr-un raft al bibliotecii prietenului meu, prof. Dan Slavescu, o carte scrisa de Sami Sandhaus, " Capcanele si miracolele vietii", tradusa din franceza de Didona-Veturia Ionescu, dupa editia originala din 2004, si publicata de Editura Limes din Cluj, in 2006. Evident, mi-am insusit-o si, de curind, am citit-o pe nerasuflate.

Transnistria - chinuri si sperante

Povestea vietii lui Sami Sandhaus este epopeea unui supravietuitor al Holocaustului, nascut in 1927 la Cernauti, capitala Bucovinei, orasel in care aproape jumatate din populatie era de origine evreiasca. Nu este un roman, ci o depanare de amintiri, impartita in opt parti, reprezentind tot atitea faze din viata plina de suferinte, de miracole, apoi de succese si impliniri.
Plecind de la copilaria sa zbuciumata si de la conditia sa de evreu in Cernauti, orasel cu diversitate lingvistica si culturala, Sami Sandhaus ajunge la anul 1941 pe cind avea numai 14 ani, punctind insa citeva evenimente istorice petrecute intre anii 1930-1940 in Romania: dezvoltarea Miscarii Fasciste, aparitia Garzii de Fier, a guvernului Goga-Cuza, care "orchestra persecutarea evreilor din Romania", votarea legilor antisemite din 1937. Nu lipsesc din povestire Pactul Ribbentrop-Molotov, legat de soarta Basarabiei si a Bucovinei si atmosfera de teroare, care a insotit retragerea armatei romane.
Preluarea puterii de catre Ion Antonescu si alianta sa cu Hitler, intrarea Armatei Romane in Cernauti, la 6 Iulie 1941, inseamna pentru copilul din oras inceputul calvarului, constituirea primului ghetou, socuri timpurii care duc la pierderea candoarei si asumarea unui tragic destin. De aici incepe povestirea sa propriu-zisa, cu descrierea suferintelor din ghetou, urmate de deportarea evreilor din Cernauti spre destinatii necunoscute. Partea a treia, intitulata "Calatoria din infern spre neant", relateaza transportul in trenuri de vite, apoi marsul fortat pina la Marculesti, unde conditiile inumane, bolile, prezenta mortii se fac tot mai simtite. Impreuna cu mama sa, bunicul, numerosi batrini si copii, Sami Sandhaus ajunge la Yampol, in Transnistria, unde au ramas doar cinci mii de suflete. In drum spre Berschad, oras ucrainian intre riurile Nistru si Bug, adolescentul Sami se maturizeaza, mobilizindu-si resursele interioare si speranta de a invinge moartea, care isi face simtita prezenta pretutindeni. Dispar in jurul lui, in chinuri, bunicul sau, rude, profesorii din scoala, prieteni rapusi de boli si asasinati de soldati, romani sau ucrainieni. Chinurile din Berschad, munca obligatorie, conditiile mizerabile din acest lagar de exterminare, cel mai crud dintre lagarele din Transnistria, sint descrise amanuntit de catre autor. Tinarul Sami invinge frica de moarte si apatia generala, pierderea notiunii timpului, "firescul" mortii, care la sfirsitul iernii anului 1942 redusese numarul celor douazeci de mii de deportati la Berschad, din diferite locuri, la numai jumatate. Sami Sandhaus este supus la munca fortata intr-o fabrica de zahar din Berschad, apoi la refacerea unui pod deasupra Bugului, unde trudeste noua luni. In acest timp, se infiripeaza o legatura speciala intre familia sa si un taran roman, Lazar, care ii va ajuta sa supravietuiasca. Cind executiile evreilor devin masive, el le salveaza practic viata lui Sami, a mamei sale si a unui copil protejat de ei, facilitindu-le evadarea. Cei trei ajung la Uman, unde se refugiaza intr-o coliba, in aproprierea mormintului rabinului Nahman din Breslav. Aceasta ascunzatoare devine pentru Sami Sandhaus un simbol care ii intareste credinta in Dumnezeu si convingerea ca a supravietuit datorita binecuvintarii acestui rabin.

De la Cernauti la Lausanne

Odata cu inaintarea Armatei Rosii, dupa victoria de la Stalingrad, autorul se intoarce la Cernauti, isi interneaza mama in spital si, ajutat de localnici, isi reia studiile intrerupte. La liceul Stefan cel Mare din Cernauti se indragosteste de Paula, pe care o va aminti in decursul intregii carti cu nostalgie si durere.
In 1949, putin dupa intemeierea statului, Sandhaus emigreaza in Israel unde ramine un an, timp in care isi efectueaza serviciul militar, apoi pleaca la Dusseldorf unde urmeaza cursurile Facultatii de Medicina. Mai tirziu se specializeaza la Institutul de Stomatologie al Universitatii Paris VI in Chirurgie si Medicina Dentara.
Din acest moment incepe cariera de implantolog si chirurg maxilo-facial al Dr. Sami Sandhaus. Se dedica cercetarii in implantologie dentara fiind onorat cu Premiul UNESCO, breveteaza primele implante ceramice, devenind celebru in intreaga Europa. Se stabileste la Lausanne unde infiinteaza Forum Odontologicum, dezvoltind noi cai de reabilitare orala. Viata sa se imparte intre Elvetia si Franta fiind numit Profesor Asociat la Institutul de Stomatologie al Universitatii Pierre si Marie Curie, Paris VI. Din 1978 preda la Lausanne, la Paris, in Israel si in multe alte tari. Ajunge si in Romania, la Bucuresti si Iasi, unde impartaseste din cunostiintele sale. In 2002, invitat la Kiev reconstituie traseul suferintelor, revenind la Berschad, la Uman, la Cernauti, regasind unele locuri exact la fel cum le lasase in urma cu saizeci de ani.


Un mesaj optimist

Cartea sa autobiografica "Capcanele si miracolele vietii", un cerc pe care autorul il inchide cu trecutul sau (desi cosmarurile si amintirile revin in permanenta), se incheie cu capitolul "Pentru viata", in care apar intrebari existentialiste, reflexii asupra rolului sperantei si al vointei, de-a lungul existentei sale: "Trebuie oare sa suferi si sa iubesti ca sa apreciezi cu adevarat viata si oamenii? Oare nu poate fi ocolita suferinta?"(...)"Imi place sa simt ca pot comunica cu oamenii si ca le pot darui, cu ocazia fiecarei intilniri, ceea ce mi-a ramas din sufletul de copil?"(...) "Oare ar trebui sa ii multumesc vietii ca m-a facut sa trec prin acele incercari si intimplari fara de care nu as fi putut sa fiu ceea ce sint?"(...) "Viata mi-a inapoiat cu prisosinta ceea ce am daruit. Am suferit mult, dar am si iubit mult si am fost iubit."(...) "Numai dragostea si frumusetea ne vor salva. Atunci cind eram adolescent, mama dorea mai mult decit orice pe lume sa studiez la Facultatea de Medicina a Academiei din Cernauti. Vreau din toata inima sa cred ca, macar in parte, visul ei s-a realizat."
Cind ne-am reintilnit acum citiva ani la Iasi, nu stiam ca Dr. Sami Sandhaus era un supravietuitor al Holocaustului romanesc, deportat in Transnistria, precum familia mamei mele. De cind i-am descoperit cartea la Bucuresti, au trecut citeva luni pina am putut sa ma aplec asupra lecturii ei. Citind suferintele sale am simtit intr-un fel si iadul prin care a trecut familia mea. De curind i-am telefonat, l-am anuntat ca vreau sa scriu un articol despre el si cartea sa si m-a bucurat sa il simt acelasi optimist surizator. Desi cartea nu a fost distribuita in mod corespunzator in Romania, sper ca, prin ajutorul unui prieten, sa fie tradusa in limba engleza si sa aiba recunoasterea meritata, precum a dobindit-o in cariera sa profesionala Dr. Sami Sandhaus.
Cititorilor de limba romana din Israel si din alte tari le recomand cu drag "Capcanele si miracolele vietii" -Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2006. "Nimic nu poate sta in calea vointei!" este mesajul care razbate din paginile autorului. Iar eu, ca fiu de supravietuitori ai Holocaustului ii multumesc lui Sami Sandhaus pentru ca si-a asternut amintirile, pentru curajul de a-si retrai durerile si sperantele.

Oameni, locuri, evenimente - Jurnalul Saptaminii - 29.5.2008


Ultima editare efectuata de catre Admin in 18.01.09 14:06, editata de 1 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Trei Ani Fara Tuvia

Mesaj Scris de Admin la data de 27.05.08 15:55

OAMENI, LOCURI, EVENIMENTE



Vlad Solomon



Trei Ani Fara Tuvia



Ein Hod inseamna pentru unii Muzeul Janco-Dada ( dupa numele celebrului pictor Marcel Iancu, unul dintre parintii Dadaismului, miscare artistica de avangarda), pentru altii - satul artistilor, cu galeriile de arta si atelierele de creatie, intemeiat in 1953 de acelasi Marcel Iancu, in sudul muntelui Carmel, la citiva kilometri de Haifa. In Ein Hod au locuit faimoasa dansatoare si coreografa Gertrud Kraus, poetii Natan Zach si Haim Hefer, actorii Ghila Almagor si Gavri Banai, cintaretul Shlomo Artzi, pictorii Zahara Shatz, Michael Gross si multi alti artisti de valoare. Pentru mine insa, Ein Hod este, in primul rind, Tuvia Iuster.



Nu mai tin minte cind ne-am cunoscut, probabil la una dintre expozitiile din Ein Hod, cind au fost prezentate sculpturile lui. Dar, in scurt timp, ne-am imprietenit si am gasit imediat un limbaj comun, cel al dragostei de oameni. Si din acea zi, de cite ori plecam spre nord, cu turisti din diferite tari, ma opream la Tuvia, ma indreptam direct spre terasa casei sale, si, inconjurati de zeci de sculpturi, ne asezam la un "pahar de vorbe".



Tuvia Iuster s-a nascut la Braila, in 1931. Dupa absolvirea unei scoli de meserii in Bucuresti, lucreaza ca model pentru sculptorii Boris Caragea, Zoe Baicoianu si A. Szobotka, la Institutul de Arte Plastice din capitala Romaniei. Autodidact, modeleaza nuduri si este incurajat de artisti sa manuiasca dalta si ciocanul. Primele sale sculpturi, "Sfarma-Piatra" si "Tanara" sunt acceptate la o expozitie de grup, in 1958 obtine premiul doi la un concurs, insa, inainte de a putea primi acest premiu, emigreaza in Israel si, in 1959, se stabileste in Ein-Hod, intr-o veche casa abandonata, putin in afara satului, devenind responsabil cu de toate, dar, mai ales, cu paza, fiind dotat cu o statura remarcabila si o musculatura de invidiat.



Cariera sa de sculptor capata o noua directie in Israel, fiind indrumat de Marcel Iancu si Rudy Leimann. In scurt timp insa, rebel din fire, iese de sub tutela dascalilor sai si incepe sa sculpteze fara incetare, in bronz, lemn, piatra, fier, aluminiu, marmura, influentat de Brancusi si Henry Moore, dar reusind sa-si impuna propriul sau stil. Deschide prima expozitie personala in 1961 la Tel-Aviv, urmata de alte peste 40, in Israel, Italia, Franta, Austria, Germania, USA, Romania. De-a lungul vietii sale a creat peste 1000 de opere de arta, 600 fiind raspindite in multe colturi ale lumii.



In anul 2004, in Editura Caleidoscop Cultural din Bucuresti apare cartea “Cintecul Pietrei”, continind fragmente din interviurile cu Tuvia si articole scrise de sculptor de-a lungul anilor in publicatiile de limba romana din Israel, precum si note critice referitoare la opera sa. “Cintecul Pietrei” este un sirag de marturisiri, unele dintre ele foarte intime, despre viata artistului, relatia sa cu divinitatea, cu oamenii din jur, cu creatia sa, un dialog cu el insusi, care cuprinde atit lucruri simple legate de existenta zilnica, cit si crezurile sale:

“Eu lucram in fier si nu urmaream neaparat exactitatea dimensiunilor, nu eram meserias, nu iubeam precizia... Aici a fost inceputul de arta, de sculptura. Faptul ca lucram cu metal cald, cu fier forjat, ca apareau forme finite. Numai ca la scoala nu se aprecia rezultatul modificat. Eu trebuia sa devin specialist si nu artist. Lucrarea mea trebuia sa devina utila, dar eu nu doream decit sa fac obiecte nenecesare. Eu nedisciplinat am fost o viata intreaga, dar nu neaparat din spirit de opozitie, ci prin incapacitate naturala de a fi precis. De altfel gandeam ca un obiect care este foarte exact, care se potriveste la milimetru este ceva putin absurd."

Un freamat interior permanent, o cautare neincetata a esentei, a secretelor materiei si a formei in care putea sa isi exprime sentimentele s-au cristalizat de-a lungul vietii sale in sculpturi celebre precum “Sarutul”, “Scara lui Yaakov”, “Sacrificiul lui Itzhak Rabin”, “Eternitate”, “Internitate”, “Coloana”, ”Imbratisarea”, ”Simbol”, ”Pasari”, ”Kama Sutra”, ”Clopot de lupta”, ”Clopot de pace”.

Orice subiect era atins de miinile artistului cu delicatete, parca alintind marmura sau metalul, dar rezultatul final este intotdeauna plin de energie, transmitind oamenilor din jur o gama infinita de sentimente, de la simpla emotie a contemplarii, la revolta, sau la perceptia diferita a divinitatii.

Aceasta atingere a divinului o gasim sintetizata in cuvintele lui Tuvia: ”Cred intr-un Dumnezeu, dar nu intr-unul cu perciuni, sau intr-unul cu cruce, sau intr-unul care imparte aghiazma, ci intr-un Dumnezeu mare, misterios, pe care-l concep, dar nu-l pot explica, pentru ca sunt prea mic pentru a explica o forta atit de uriasa si care nu are forma. Deci, in sculptura mea incerc sa pun nu lucruri misterioase, ci mistice. Mistica este o parte a religiilor, si spun a religiilor, fiindca fiecare religie isi are mistica ei, care incearca sa explice chiar forta pe care nu o poate nimeni explica. Neputind-o elucida, inventeza tot felul de rituri, ritualuri, tot felul de lucruri care uneori ating fantasticul si alteori chiar absurdul."

Tuvia a fost un perpetuum mobile, un neastimparat in arta si in viata. Rasfatat de femei, pe care la rindul lui stia sa le alinte, intr-o permanenta goana dupa mirajul sexului frumos, Tuvia isi exprima nevoia de a iubi si a fi iubit in numeroase sculpturi de femei, dupa parerea mea cele mai reusite opere ale sale. Pentru ca Tuvia iubea femeia, era un nonconformist, insetat de noi aventuri. Permanent inconjurat de prieteni, plin de vitalitate, iubind oamenii, dar si un pahar de vin bun, era totodata devotat copiilor sai, Baba si Manu si nepotului sau Sorin care a crescut in casa artistului din mijlocul padurii. Alaturi de Tuvia, ultima sa sotie, Silvia “a fost ca si o mama a copiilor mei, pentru ca, fara sa se impuna ca mama, si fara sa-si ceara drepturi, ea si-a indeplinit foarte multe datorii, ceea ce arata un caracter nobil".

Chiar in momentele sale grele, cind sanatatea ii devenise precara, Tuvia a ramas un optimist, mereu cu zimbetul pe buze, casa lui fiind deschisa tuturor, asteptind vizitatori cu care putea sa inchine un pahar, sa isi depene amintirile, sau numai sa schimbe impresii despre arta. Atit in opera cit si in viata, spiritul de aventura, forta si sensibilitatea au fost sursele sale de energie si dragoste pentru oameni.

A murit in 27 Aprilie 2005, dar parca a ramas intre noi. Putin timp dupa incetarea sa din viata, galeria Kastra din Haifa a prezentat o mica retrospectiva a creatiilor sale. La comemorarea de un an de la deces, in Muzeul Janco-Dada a avut loc o festivitate-omagiu in memoria artistului, la care s-a prezentat si un film despre viata si cariera sa. Acum un an, prin grija Silviei si a copiilor sai, in mijlocul naturii, in parcul cu sculpturi, s-a construit o mica galerie, cu creatiile lui Tuvia, deschisa pentru numerosii sai prieteni si pentru trecatorii care isi poarta pasii prin Ein Hod.

Din cind in cind ajung la casa lui Tuvia, revad terasa unde stateam la palavre cu prietenul meu. Acum ma intimpina doar Silvia. Vorbim, desigur, despre Tuvia. Il asteptam in orice clipa sa apara in usa, din atelier, sau din spatele unui copac, si cu vocea lui puternica sa ne invite la un pahar de vin. Au trecut deja trei ani, dar Tuvia Iuster a murit doar fizic. Spiritul lui, zimbetul, prietenia, dragostea de oameni au ramas in Ein Hod si in sufletul nostru.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Israel - sase decenii de existenta (VLAD SOLOMON)

Mesaj Scris de Admin la data de 18.05.08 20:07


Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

COMPARATII SI UNIFORME

Mesaj Scris de Admin la data de 17.04.08 6:16

OAMENI, LOCURI, EVENIMENTE

Vlad Solomon

COMPARATII SI UNIFORME




In "Jurnalul Saptaminii" din 10 aprilie 2008, articolul colegei Gina Sebastian-Alcalay, "Uniforma", m-a determinat sa reflectez putin la notiunea de subiectivism. Autoarea se declara uimita de "subiectivismul sau partialitatea cea mai etansa" manifestata "de catre unii dintre cei mai cultivati si inteligenti intelectuali apartinind unor etnii diferite". Aspectul la care se refera Gina este tendinta acestora de a respinge comparatia dintre Holocaust si crimele savirsite sub regimul totalitar ce se auto-intitula comunism. Publicista subliniaza ca, uneori, cind vede un articol pe aceasta tema, poate identifica originea autorului, daca acesta este evreu sau roman. Dincolo de aceasta remarca care mi-a zgiriat urechea, facindu-ma sa ma intreb in ce masura un evreu originar din Romania este sau nu roman si in ochii cui, ma declar subiectiv din start. De altfel si articolul "Uniforma" este subiectiv, toate citatele furnizate de autoare incearca sa demonstreze validitatea comparatiei, pornind totodata de la premiza ca termenul "comparatie" nu implica semnul egalitatii. Articolul, nefiind o cercetare istorica, ci numai un punct de vedere, nu pot pretinde autoarei sa aduca citate care sa echilibreze comentariul, in ochii cititorului, prin opinii diferite. De la bun inceput Gina Sebastian considera ca "in plan moral, al suferintei provocate, ca si in planul codului penal, Holocaustul si Gulagul merita aceeasi condamnare". Recunosc ca aceasta afirmatie imi pune noi semne de intrebare. Orice articol care exprima un punct de vedere este, prin insasi definitia sa, subiectiv. Bineinteles ca notiunea de "comparatie" permite multe interpretari, nimic nu ne impiedica sa comparam un mar cu un salcim si sa cautam asemanarile si deosebirile dintre cele doua plante. Nu acesta este, insa, scopul pentru care foloseste autoarea acest termen, ea alunecind cu usurinta, prin citate, spre cuvintul "analogii", in contextul nazism, evrei, Lenin, chiaburi. Pornind pe acest fir rational, putem ajunge, din aproape in aproape, de la crimele Holocaustului, Inchizitiei, cruciatilor, genocidul armenilor, la nedreptatile oricarui regim totalitar. Daca un tratat istoric, sociologic, politic, are datoria sa analizeze fenomele, in functie de aria geo-politica, scotind la lumina fapte incontestabile, detalii si documente, in scopul primordial al informarii si al educatiei, de dorit in spirit democratic, neselectind, conform unei conceptii initiale, ci in functie de relevanta lor nepartinitoare ( vezi, de ex, Raportul Wiesel ), articolul Ginei Sebastian trece in mod fortat, brusc, la ideea de inregimentare, antiindividualism si exterminare, pe care le atribuie in primul rind Gulagului, localizindu-l apoi in sfera romaneasca, folosindu-se in mod selectiv de citate din Mihail Sebastian, remarcabile prin clarviziunea si inteligenta lor, excluzind insa tragedia personajului, evreu, minoritar intr-o Romanie de care era legat prin toate fibrele fiintei sale, dar care il priveaza de cele mai elementare drepturi umane, precum si pe ceilalti evrei, doar datorita apartenentei etnice.

Autoarea stie, presupun, cel putin la fel de bine ca mine, ca in regimul totalitar comunist, in Romania, exista sansa de a-ti salva viata, rinocerizindu-te, facind compromisuri, anulindu-ti personalitatea, sansa pe care cei aproape 300000 de evrei exterminati in Holocaustul romanesc, doar pentru vina de a fi evrei, nu au avut-o. La fel, cei 6000000 de evrei, dintre care peste 1500000 de copii, care au pierit in Shoah, doar datorita originii sau apartenentei religioase. Nimeni nu le-a dat posibilitatea sa se inregimenteze, sau sa-ti manifeste " uniformizarea", nimeni nu i-a intrebat in ce masura accepta sau nu o ideologie rasista, au fost doar un numar in ceea ce a insemnat " Solutia finala".

Si in cazul armatei sovietice eliberatoare, autoarea il citeaza pe Mihail Sebastian prin prisma " Imbecilitatii indoctrinate, mai greu de suportat decit imbecilitatea pura si simpla", ignorind insa ca, fara interventia Uniunii Sovietice, nici unul dintre noi nu am fi avut posibilitatea sa traim astazi in Israel si sa exprimam puncte de vedere, fie ele diferite, sau asemanatoare. Pur si simplu evreii ar fi fost lichidati. Si asta fara a lua in consideratie ca, in lagarele de munca obligatorie, de concentrare si exterminare nu au fost numai evrei, ci si polonezi, rusi, ucrainieni, rromi, homosexuali, oponenti ai regimului nazist si multi altii.

Fara indoiala, e dreptul autoarei sa admire pe cine crede de cuvinta, in functie de atitudine sau luarea de pozitie, sau din dorinta de a fi " politically correct" si a condamna in cor antic, cu aceeasi intensitate, orice nedreptate, totalitarism, segregatie sau crima, fie ea politica sau impotriva umanitatii, fara deosebiri de nuanta. Dar oare nu este si aceasta o uniformizare, lipsita de rafinamentul discernamintului, al premizelor, al consecintelor si al mesajului catre generatiile viitoare?

Revenind la comparatii, folosirea acestui cuvint, in articolul Ginei Sebastian-Alcalay, este in mod clar in sensul paralelismului, asemanarii, suprapunerii evenimentelor si a semnificatiei lor. Mai mult chiar, autoarea afirma ca "pasiunile partizane" umbresc o judecata lucida, nepartinitoare ( exista oare un asemenea atribut uman?), aducind in sprijinul dizeratiei un citat din Gh. Grigurcu, din Romania Literara, tot legat de subiectul Mihail Sebastian, citat foarte ciudat, care mentioneaza "un antisemitism iscat practic din nimic", care alimenteaza " antisemitismul real", diferentiaza intre " antisemitii reali" si " antisemitii fabricati", avertizeaza ca " pentru a sanctiona realitati terifiante" nu "e nevoie... sa producem fantezii". Cum adica? Antisemitismul ar avea vreo justificare, vreo motivatie valabila? Ar fi, de multe ori, rodul imaginatiei si al paranoiei? Recunosc ca, nefiind la curent cu presa din Romania, nu auzisem de Gh. Grigurcu si am facut o cercetare rapida pe Internet. Astfel am citit interesanta polemica dintre Gh. Grigurcu si Laszlo Alexandru, tot pe tema Mihail Sebastian si a Jurnalului ( inclusiv cu referire la conditia evreului roman in acele vremuri sumbre), in paginile revistei de cultura "Tribuna" din Cluj. I-o recomand Ginei Sebastian-Alcalay cu caldura, poate, daca citea acel dialog inainte de scrierea articolului " Uniforma", ar fi reflectat de doua ori, inainte de a se lasa tentata sa citeze fragmentul respectiv. Sau poate nu. Poate ca, in sprijinul aceleiasi " obiectivitati", ar fi adus un alt citat, tot al lui Gh. Grigurcu, in care, intr-un articol elogios la adresa lui Paul Goma, considera ca "Goma se cade a fi socotit atit drept unul din scriitorii nostri de seama, cit si drept un reper moral de prim ordin." - Jurnalul National - 4.9.2007.

Cum bine stie Gina Sebastian-Alcalay, nu mi-ar fi fost greu sa aduc argumente contrare tezei ei, citind din politologi, istorici sau publicisti, despre unicitatea Holocaustului, cea mai mare crima din istoria umanitatii. Dar nici eu, nici Gina nu sintem istorici si nu avem monopolul adevarului absolut. Si totusi terminologia are evolutia ( sau involutia) ei, comparatiile pot deforma sau "uniformiza" idei, pot sa manipuleze oameni, opinii, sa aiba implicatii politice, sociale, psihologice. Ca israelian subiectiv, sint foarte atent la nuante si formule, folosite in presa, la TV, in diferite tari. "Holocaustul palestinienilor", "crimele comise de soldatii evrei in teritoriile

ocupate", "genocidul poporului palestinian", "condamnarea atrocitatilor armatei israeliene" sint doar citeva exemple, spicuite din Mass-media internationala. Suna socant? Nedrept? Dureros? Revoltator? Ei... subiectivisme


Ultima editare efectuata de catre Admin in 18.01.09 14:05, editata de 1 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

FUNDATIA SPIELBERG (III)

Mesaj Scris de Admin la data de 08.04.08 12:56

FUNDATIA SPIELBERG (III)
... un mesaj pe care posteritatea nu trebuie sa-l uite.


In numarul precedent va povestisem despre citeva dintre intilnirile cu supravietuitori ai Holocaustului, unii dintre ei originari din Romania, deportati la Auschwitz si in Transnistria. Ma oprisem la interviul cu tatal meu, Benedict Solomon, trecut prin lagare de munca obligatorie, in nordul Moldovei. Dialogul cu el a fost, pentru amindoi, deosebit de anevoios, imi era aproape imposibil sa imi dirijez propriul tata pe traseul prestabilit de indicatiile Fundatiei Spielberg. Deja, cu citiva ani inainte, publicase o carte de versuri, "Strigat in desert", multe dintre poeziile sale aminteau tragediile celor apropiati, dar, cu toate ca eram convins ca am suficiente informatii, abia atunci, in cele trei ore ale dialogului, am realizat ca majoritatea familiei tatalui meu a pierit in Holocaust. Glasul ii tremura, evenimentele se suprapuneau, tinea, pentru prima oara, sa lase aceste marturii posteritatii, dar mai ales mie, ca fiu. Imi vorbea despre unchii si verii sai, despre colegii din lagar, despre scrisorile trimise, pe o cale intortocheata, mamei mele, deportata in Transnistria, glasul i se fringea, el, un om atit de analitic, de rational, pierdea ordinea cronologica, apoi revenea, imi destainuia detalii necunoscute mie, apoi se intorcea in timp, la copilaria lui, la legile rasiale, la prietenii de altadata, deveniti criminali mai tirziu, incercam sa il intrerup, sa pun putina ordine in desfasurarea evenimentelor, dar interactia nostra s-a transformat intr-un monolog, un continuu strigat sfisiietor. Intr-o pauza, la schimbarea casetei, operatorul mi-a soptit -"greu, foarte greu", si totusi am reusit, storsi de vlaga, sa ducem la capat acest interviu. In 1997 tatal meu a publicat un alt volum de versuri, " Marsul Umbrelor", iar in 2002, cu trei luni inainte de a se stinge din viata, ultima sa carte " Picaturi de singe pe-o frunza de maslin", ambele contineau numeroase poezii despre perioada Holocaustului, cred ca initiativa lui Spielberg l-a determinat, in mare masura, sa-si adune puterile si sa scoata la lumina durerile tainuite si ferecate intr-un colt al sufletului.


Prea tirziu...


Cu ocazia unei seri culturale, s-a apropiat de mine Yehuda Epstein, pe care il cunosteam de multi ani, activase pe diferite tarimuri ale vietii publice in Israel, sotia sa fusese deportata in Transnistria, m-a rugat sa-i iau un interviu, era deja foarte bolnava, avea multe de povestit si isi presimtea sfirsitul aproape. Am luat legatura cu biroul de la Ierusalim si am primit imediat aprobarea. Alergam impotriva timpului, am stabilit data intilnirii pentru pre-interviu si am ajuns in apartamentul lor, in nordul Tel-Avivului. Impreuna cu ea m-au intimpinat si alte doua surori ( una era judecatoarea Sirota), dar a trebuit sa le refuz participarea, pentru ca venisem pentru doamna Epstein si nu se accepta decit marturia unei singure persoane, familia putind sa apara doar in ultimele minute ale interviului. Pre-interviul a decurs in mod coerent, isi amintea foarte bine detaliile, desi fusese deportata in frageda copilarie, avea incrustate in memorie cronologia evenimentelor, nume, date, persoanele disparute, in mai putin de doua ore am reusit sa parcurgem toate etapele, in ciuda starii precare a sanatatii sale. Am stabilit ca filmarea va avea loc peste o saptamina, dar, dupa numai trei zile, Yehuda Epstein m-a anuntat ca boala ei s-a agravat, a fost internata de urgenta, in scurt timp s-a stins, la fel cum a trait, modesta, aproape anonima. Iar mie, acest interviu, care nu a mai avut loc, mi-a lasat o dureroasa cicatrice in suflet.


Incheierea proiectului...



Cam dupa doi ani de la debutul proiectului in Israel, aflu ca s-a deschis, in sfirsit, un birou al Fundatiei Spielberg la Bucuresti. Eu continuam fuga contra-cronometru, in Israel, luind interviuri, mai ales in limba ebraica, dar am aflat ulterior ca, la sfirsitul cursului din Romania, s-a prezentat, in scop didactic, chiar interviul meu, in limba romana, cu supravietuitoarea deportata din Bucuresti in Transnistria, si ca Felicia Antip, cunoscuta ziarista, facea parte din echipa de voluntari. Simultan, primeam PastForward, periodicul Fundatiei Spielberg, care ma informa ca numarul intervievatilor din toata lumea crestea aproape exponential, insa cifra de 50000, pe care si-o propusesera, parea greu de atins. Sediul de la Ierusalim, in acord cu centrala de la Los Angeles a hotarit sa organizeze un maraton, intr-o asezare din nordul Israelului, astfel incit fiecare dintre voluntari sa realizeze trei interviuri zilnice, timp de trei zile. Desi am fost solicitat, nu am gasit resursele sufletesti sa ma angajez la o asemenea misiune, mi s-a povestit cit de extenuanta a fost aceasta initiativa, atit pentru supravietuitori, cit si pentru echipele de filmare. Pina la sfirsitul lui 1998, arhiva fundatiei detinea deja peste 50000 de marturii video, din 55 de tari, in 30 de limbi. Peste 8000 fusesera inregistrate in Israel. La sfirsitul aceluiasi an, primesc doua scrisori de multumire din Los Angeles, prima din partea directorului Michael Berenbaum si a asistentilor sai, a doua din partea echipei de productie. Ma instiintau ca obiectivul Fundatiei Spielberg a fost realizat, imi multumeau in cuvinte emotionante pentru dedicatie si efort si ma anuntau ca in viitorul apropiat se vor concentra pe arhivare si cercetare, in scop educativ, numarul interviurilor reducindu-se la doar 15 pe saptamina, in special in Romania, Ungaria si Israel. Biroul din Ierusalim a organizat o intrunire a tuturor celor ce si-au adus contributia la acest nobil proiect, depunind o munca titanica si migaloasa, ne-am despartit cu lacrimi in ochi de operatori, de colaboratorii de la Yad Vashem, de la colegii pe care ii vedeam pentru a doua oara, la distanta de doi ani de la absolvirea cursului de abilitare. In aceeasi zi, am primit inca un plic, mi se decerna un certificat de recunostinta, semnat, in numele fundatiei, de Steven Spielberg si Michael Barenbaum, dintre toate diplomele si titlurile onorifice, adunate in decursul anilor, acest document reprezinta pentru mine cea mai pretioasa amintire, incununarea unui efort imens, fizic, mental, psihic, care mi-a solicitat timp si energii nebanuite, dar m-a imbogatit sufleteste dincolo de orice asteptari.


... Si un nou inceput


Astazi Fundatia Spielberg a devenit parte din " University of Southern California" (USC), arhiva detine peste 52000 de filme, devenind o sursa de informatie si aprofundare pentru studenti si cercetatori, 12 institutii au acces electronic direct, intre ele fiind "United States Holocaust Memorial Museum" din Washington. "USC Shoah Foundation Institute - for visual history and education" este dirijat de Douglas Greenberg, dar consiliul initial, care a intemeiat fundatia, isi continua activitatea de sustinere morala si financiara ( de curind Steven Spielberg a donat un alt milion de dolari), iar multi dintre vechii colaboratori contribuie la proiectul de digitalizare a arhivei si la promovarea programelor educative. PastForward isi continua aparitia trimestriala, o primesc regulat, probabil la fel ca multi altii dintre fostii alergatori de cursa lunga. Dupa cum ii spune si numele, readuce in memoria oamenilor trecutul sumbru, pentru ca generatiile viitoare sa afle ororile Holocaustului, in speranta ca vor crea o lume mai buna, lipsita de ura si intoleranta.
Pentru mine, experienta celor doi ani de interviuri cu supravietuitorii Holocaustului, a insemnat o daruire neconditionata, intr-o perioada la care ma gindesc deseori, retraiesc emotiile intilnirilor cu acesti oameni minunati, care au suferit atit de multe chinuri, si-au pierdut familia apropiata, rudele si prietenii in monstruosul mecanism de genocid al evreilor, dar si-au gasit resursele sufletesti si generozitatea sa ne impartaseasca tragicele episoade din viata lor, cu incredere in viitor, pentru ca Holocaustul sa nu se repete, sub nici o alta forma. Generatia lor e pe cale de disparitie. In citiva ani, pe intregul mapamond nu va mai ramine nici unul dintre ei, dar marturiile lor transmit un fir de speranta urmasilor. Ca fiu de supravietuitori ai Holocaustului din Romania, aceste destainuiri m-au facut sa-mi iubesc si mai mult parintii, sa imi gasesc raspunsuri la intrebari neformulate, sa imi simt mai profund identitatea evreiasca si apartenenta israeliana. Pentru toate acestea, sint recunoscator Fundatiei Spielberg si ocaziei pe care mi-a oferit-o, de a-i privi in ochi pe acei supravietuitori ai iadului, care m-au rugat sa transmit stafeta mesajului lor. Sa nu lasam omenirea sa uite, nicaieri, in nici un colt al planetei, niciodata. Sa nu uitam.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Fundatia Spielberg (2)

Mesaj Scris de Admin la data de 04.04.08 6:45

Vlad Solomon



OAMENI, LOCURI, EVENIMENTE



Fundatia Spielberg (2)



... pentru a povesti generatiilor viitoare...



In "Jurnalul Saptaminii" de joia trecuta va relatasem despre angajarea mea ca voluntar in cadrul proiectului Fundatiei Spielberg ( infiintata in 1994, la Los Angeles, prin initiativa binecunoscutului regizor, Steven Spielberg). Alergam dintr-un loc intr-altul, impreuna cu operatorii, simultan cu alte citeva zeci de israelieni si alte sute de entuziasti din numeroase colturi ale lumii, pentru a filma interviuri cu supravietuitori ai Holocaustului, care doreau sa lase generatiilor viitoare o marturie a suferintelor indurate si un mesaj personal, de speranta in umanitate, pentru ca ura, crima, genocidul sa nu se repete. Ramasesem la interviul cu rabinul din Bney Brak, de unde am iesit cu sentimentul unui esec, nereusind sa adun suficiente date istorice, sau sa ma concentrez asupra impactului personal, al amprentei evenimentelor asupra sa. Epuizat de efort si nesatisfacut de rezultat, am anuntat biroul din Ierusalim ca imi iau o pauza de o luna, dar in sinea mea eram aproape hotarit sa abandonez aceasta goana contra timpului, rezervele mele sufletesti se golisera deja, ma dezamagisem pe mine insumi si, fara indoiala, pe cei ce au crezut in capacitatile si talentul meu.

Dar dupa trei saptamini, primesc un telefon de la centrala din Los Angeles si, spre surprinderea mea, aflu ca Steven Spielberg si alti coordonatori ai proiectului au vizionat acest interviu, tradus in engleza, si au ramas entuziasmati, cum am reusit sa storc de la o persoana atit de putin comunicativa, informatii pretioase. Eu eram convins ca nu mi-am indeplinit misiunea, dar directorul cu care dialogam m-a asigurat ca erau la curent cu activitatea mea, vazusera si alte inregistrari, toate erau la inaltime, dar au gasit de cuviinta sa-mi telefoneze tocmai acum, pentru ca au inteles dificultatile de care m-am izbit, au ramas impresionati de modul in care am reusit sa le depasesc si voiau sa-si exprime recunostiinta pentru dedicarea si perseverenta mea. Eram ametit de complimente, flatat, totodata putin neincrezator in propriile-mi forte si i-am impartasit interlocutorului meu dubiile care ma insoteau in ultima vreme. In putine cuvinte, el a reusit sa ma mobilizeze, am simtit sinceritatea din vocea lui si dorinta sa particip in continuare la proiect. Profitind de ocazie, i-am amintit ca in Israel mai traiesc supravietuitori ai lagarelor de munca din Romania, sau deportati in Transnistria, precum familia mamei si bunicii mele, dar nu am avut inca nici un interviu in limba romana. De altfel, inca in timpul cursului propusesem unei instructoare, a carei bunica provenea din Romania, sa nu-i uitam pe acesti supravietuitori, poate chiar sa se deschida un birou si la Bucuresti. Sugestia mea si-a gasit imediat ecou la Los Angeles si Ierusalim si, in scurt timp, am fost solicitat sa ma intilnesc cu evrei din Ardeal, care trecusera prin iadul lagarelor de exterminare.

Tatuaj pe brat si in inima

Imi amintesc numarul tatuat pe bratul unei doamne care locuia in Pardes Katz ( linga Tel Aviv), originara din Oradea, cred, care mi-a povestit cu un zimbet trist clipele de groaza, pierderea mamei si a surorii ei, la Auschwitz, cind notiunile de "dreapta" - la munca si "stinga" - la camera de gaz, separau familii si destine, speranta in viata de condamnarea la moarte. Imi vorbea in cuvinte simple, fraze scurte, aproape nostalgica, era tineretea ei, traumatizata ireversibil de fiare in uniforma, intr-o lume ireala, dar pe care o retraia, in fata mea, fara dorinta de razbunare, privind-o uneori ca pe un film alb-negru, cu o distributie din care a facut parte accidental. Da, l-a vazut pe Mengele, "ingerul mortii", simtea si acum mirosul fumului care iesea din crematoriul de la Birkenau, isi amintea fiecare detaliu din lagarul de munca, numele femeilor, tara din care provenea fiecare, cum dispareau fara a-si lua ramas bun, lozinca de la intrare, "Arbeit Macht Frei". Si totusi, era optimista si insetata de viata, efervescenta, cu planuri de viitor. Dupa incheierea interviului, intre noi s-a lasat o lunga tacere, apoi s-a ridicat brusc, m-a imbratisat si m-a sarutat pe ambii obraji. Din acea zi, s-a inchegat o prietenie noua, imi telefona saptaminal, imi multumea pentru ocazia de a impartasi cumplita perioada. Dupa un an, am primit un telefon de la sotul ei, ma anunta ca s-a stins din viata si ca in ultimele luni ii amintea des de interviu si de senzatia de usurare, cind si-a destainuit durerile ascunse.

Un alt interviu care m-a zdruncinat a fost cu un domn din Ramat Gan, trecut si el prin Auschwitz. Se oprea la fiecare fotografie, la obiectele pastrate in decursul anilor, la semnificatia fiecaruia, povestirea lui era formata din mici episoade, care se legau intre ele intr-un scenariu sfisiietor. Fusese cantor ( hazan) la o sinagoga din Transilvania, era singurul supravietuitor din familie. Sotia sa se temea pentru sanatatea lui, avea cosmaruri, ii vorbea deseori despre parintii sai, arsi in cuptoare, dar nu povestise fiilor mai nimic, desi il solicitasem sa-i aduca pentru a fi filmati impreuna, a preferat sa incheie interviul cu un rascolitor cintec de rugaciune, tremurau peretii modestului sau apartament, glasul sau, inaltat catre cer, ruga lui disperata, m-au insotit zile-n sir.

De la Bucuresti in Transnistria

O supravietuitoare nascuta la Bucuresti, deportata in Transnistria, din ordinul criminalului maresal Antonescu, la numai 14 ani, cu intreaga sa familie, intr-un lot de 212 persoane, urmate de alte 70, m-a primit in apartamentul sau din Holon. Insistasem la centrala din Ierusalim sa fac acest interviu, pentru a lasa posteritatii o dovada in plus ca si evreii din Bucuresti avusesera de suferit, in timpul razboiului, nu numai cei din Moldova si Bucovina. Din cei 600000 de evrei care traiau in Romania inainte de razboi, 300000 au fost exterminati in Holocaust, 50% , o statistica socanta, dar care spune atit de putin despre tragedia fiecarei persoane. Interviul a decurs lin, nu a fost nevoie de aprope nici o interventie a mea, doamna isi scrisese memoriile intr-o carte, in limba romana, tradusa ulterior in ebraica si germana. Pe toata durata filmarii, operatorul a citit cartea, pe care eu cunosteam deja, iar ultimele imagini din interviu s-au oprit asupra chipului fetitei de 14 ani, care, la o virsta atit de frageda, a cunoscut ororile Transnistriei.

PastForward

Fundatia Spielberg edita un jurnal periodic, in limba engleza, "PastForward", il primeam regulat, aflam astfel statistica numarului de intervievati din intreaga lume, era intr-o crestere galopanta in toate tarile in care existau birouri. Buletinul continea si material informativ, lista donatorilor ( Spielberg contribuia lunar cu sume considerabile), precizari istorice, documente inedite, aspecte educative, modul in care se alcatuia arhiva, detalii despre impartirea pe sectii a organizatiei, scrisori de la supravietuitori, poezii, comentarii utile, care ne faceau sa ne simtim parte din aceasta minunata familie. Cu centrala din Ierusalim eram in permanenta legatura telefonica, uneori ajungeam la sediul din Yad Vashem, puteam viziona casete, dar nu primeam copii, nici macar ale interviurilor mele. Desi cei de la Ierusalim decideau persoana careia urmam sa-i iau interviul, deoarece intre israelienii de origine romana s-a aflat in timp scurt de noua mea activitate, primeam tot mai des telefoane care ma solicitau sa imortalizam marturii ale familiilor israelienilor de origine romana. Cu regret, cautam sa conving ca alegerea nu depindea de mine si ii puneam in legatura cu Shoshana, coordonatoarea din Ierusalim. In citeva cazuri insa m-am amestecat si am reusit sa anticip programarea unor oameni in virsta si bolnavi.

Cel mai greu dialog l-am avut insa cu tatal meu, Dr. Benedict Solomon, supravietuitor al Holocaustului din Romania, trecut prin lagare de munca obligatorie, in nordul Moldovei. In principiu, nu era permis, din multe considerente, sa iei un interviu unui membru al familiei. Dar tatal meu nu a acceptat pe altcineva si, dupa multe insistente din partea mea, sediul de la Los Angeles a aprobat acest interviu.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

FUNDATIA SPIELBERG (1)

Mesaj Scris de Admin la data de 31.03.08 7:15


    FUNDATIA SPIELBERG (1)





    Atit de putini ramasi...





    Nu-mi vine sa cred ca au trecut peste 10 ani. Parca era ieri, un mic anunt in Yedioth Aharonoth, intr-o zi din mijlocul saptaminii, continea un apel catre cei ce sint dispusi sa ia interviuri video supravietuitorilor Holocaustului, in scop documentar. Stiam ca Yad Vashem stringea marturii, dar anuntul era publicat de " Survivors of the Shoah, Visual History Foundation", intemeiata de Steven Spielberg, in 1994, un an dupa aparitia celebrului sau film " Lista lui Schindler", si cauta voluntari in Israel, preferabil vorbitori de limbi straine.


    Din familia mea mai era in viata doar tatal meu, trecut prin lagar de munca obligatorie, in nordul Moldovei. Mama si bunica murisera in 1984 si 1990, fusesera deportate in Transnistria, tineam vag minte putinul pe care mi-l povestisera in Romania, mai nimic, voiau sa cresc fara resentimente, departe de o realitate cruda, pe care ei o traisera parca pe o alta planeta, unde domneau ura, umilinta, crima. Citisem "Fabrica mortii", "Cartea neagra", "Am fost medic la Auschwitz", si totusi eram atit de departe de a realiza suferintele generatiei parintilor mei, chinurile indurate, permanenta si obsesiva prezenta a mortii, curajul de a o infrunta si invinge. Emigrat in 1970 in Israel, am vazut multe filme, am citit carti, dar ai mei imi vorbeau rar despre Holocaust, cu un ton detasat, in putine cuvinte, fara detalii.


    Am luat legatura cu organizatia, numita, pe scurt, Fundatia Spielberg, si am urmat un curs intensiv de istorie si geografie a perioadei pre si post belice, despre iudaism si semnificatia sarbatorilor, a obiceiurilor locale, structura comunitatilor evreiesti, evenimentele care au precedat legilor de segregatie rasiala, in diferite tari. Si, desigur, despre al doilea razboi mondial, despre Holocaust, lagarele de munca, concentrare si exterminare, cum s-a putut intimpla incredibilul, asasinarea a 6.000.000 de evrei, batrini, femei, copii, care aveau doar vina de a apartine poporului evreu. La curs s-au prezentat sute de voluntari, avind parca aceeasi dorinta de a inchide un cerc invizibil, neclar desenat in suflet si in minte, un perpetuu dialog imaginar cu parintii, majoritatea fiind formata din urmasi ai supravietuitorilor celei mai cumplite crime din istoria omenirii. Am ramas citeva zeci de persoane, pregatite pentru acest monumental proiect, nu am intilnit nici un alt vorbitor de limba romana, am fost instruiti cum sa luam interviurile video, care urmau sa faca parte dintr-o arhiva de peste 50000 de marturii, la care sa aiba acces istorici, familiile celor pieriti in Holocaust, studenti, oricine dorea sa cerceteze intunecata perioada si consecintele ei, obiectivul declarat fiind de a nu se uita, de a lasa generatiilor viitoare marturii elocvente ale suferintelor supravietuitorilor si un mesaj ferm, dar optimist, ca aceste orori nu trebuie sa se repete. Fundatia isi avea sediul principal si arhiva la Los Angeles, in California, birouri in multe tari, iar interviurile erau multiplicate pentru Yad Vashem (Ierusalim), Muzeul Holocaustului ( Washington), Centrul Simon Wiesenthal ( Los Angeles), Arhiva Video Fortunoff ( Universitatea Yale - New Haven), The Museum of Jewish Heritage ( New York).


    Fiecare interviu dura circa 3 ore, impartit in 5-6 casete de cite 30 de minute, care se desfasurau fara nici o modificare ulterioara, filmarea trebuia sa curga spontan, in general la domiciliul persoanelor dispuse sa povesteasca despre ele insele, sa reconstituie momente din viata lor si a familiei, inainte de razboi, pe toata durata lui si dupa infringerea trupelor naziste. Structura interviurilor era putin rigida, 20% din timp era dedicat perioadei dinaintea razboiului, 60% se concentra pe Holocaust si reconstituirea tragediei persoanei intervievate, 20% era rezervat epopeii post-belice, prezentarii de fotografii, obiecte si documente, precum si a familiei supravietuitorilor. Camera de filmat era aproape tot timpul fixa, close-up pe personaj si expresia fetei lui, doar la inceput era filmat si cel ce lua interviul, iar in ultimele minute se introduceau mesajul supravietuitorului, crezul lui in viitor, imagini ale urmasilor, amanunte despre viata sa in Israel, dupa emigrare, uneori intrega familie reunita.


    Cursul in sine a constituit , pentru mine, o lectie de neuitat. Mi-am dat seama cit de putin stiam despre Holocaust, despre ceea ce s-a petrecut in diferitele colturi ale Europei "civilizate", despre masacrele nemiloase, cit de putin conta viata fiecaruia, cit de firesc au decurs evenimentele, cum s-a ajuns de la antisemitism la legi rasiale si pogromuri, la asasinate in masa, la statistici, cifre care spun atit de putin despre tragedia fiecareia dintre victime, cu cita usurinta au fost lichidati, torturati, chinuiti, umiliti si batjocoriti oameni care au copilarit si crescut alaturi de fosti prieteni, deveniti apoi calai.


    Cind am plecat la drumul anevoios al interviurilor, mi-am dat repede seama ca partea cea mai grea era prima intilnire cu oamenii, asa-numitul pre-interviu, in care erau solicitati sa reconstituie date, locuri, sa-si aminteasca evenimente importante, sa povesteasca despre familie, cu nume, ani, cit mai detailat, pentru incrucisarea marturiilor si stabilirea unor adevaruri istorice obiective. Aveam un formular cu multe pagini, pe care trebuia sa le umplu, cit mai exact, sa storc de la cel intervievat amanunte demult uitate, ceea ce il supunea la un efort considerabil, fizic si sufletesc, mai ales datorita virstei inaintate si a dificultatii de a localiza in timp si spatiu fiecare amanunt. Timp de aproape doi ani, de prin 95, cred, cam de doua ori pe luna, uneori mai des, chiar saptaminal, fixam o intilnire cu un supravietuitor, dupa datele furnizate de biroul din Ierusalim. Cautam sa ajung cit mai devreme, dupa ziua de munca, stiind ca prima intilnire e cheia comunicarii mele viitoare si a reusitei interviului. De obicei discutia era in limba ebraica, unii scrisesera deja carti autobiografice, pe care mi le ofereau dupa pre-interviu, care dura, de obicei, vreo doua ore. Plecam spre casa stors de energie, urmarit de descrieri macabre, pe care trebuia, totusi, sa le evit in prima faza, pentru a nu afecta spontaneitatea interviului propiu zis. Ma intrebam in fiecare seara de ce ma ambalasem la un asemenea proiect anevoios, ce anume ma impingea din urma, ce dialog cu mine insumi, cu trecutul si cu familia mea incercam sa-mi limpezesc. De fiecare data gaseam un alt raspuns, care devenea o noua intrebare in ziua urmatoare. Adormeam cu greutate, visam locuri unde nu fusesem niciodata, dar ajunsesem prin cuvintele indurerate ale noilor mele cunostiinte.


    Majoritatea covirsitoare a interviurilor luate de mine a fost cu supravietuitori din Polonia, Germania, Cehia, Ungaria, Ucraina, oameni trecuti prin Auschwitz, Birkenau, Buchenwald, Dachau, Mauthausen, Treblinka, sau ghettouri de unde au evadat, riscindu-si viata, lasind in urma frati, mame, rude, prieteni, arsi in crematorii, impuscati de armata germana sau a tarilor aliate ei, pieriti de foame, tifos, mizerie, aruncati in trenuri, sufocati, schingiuiti, dezumanizati, supusi la cele mai cumplite si inimaginabile chinuri.


    Fundatia Spielberg era excelent organizata, Steven Spielberg donase primii bani ( cca 14 milione de dolari, cred), apoi multe societati industriale, artisti, politicieni, personalitati de pe toate meleagurile, intelegind importanta acestui proiect, ofereau sume consistente, sprijinind idealul regizorului. Echipa de conducere din USA - Michael Berenbaum, Ari Zev si Michael Engel- era foarte calificata, devotata si plina de energie, la fel si Bill Steinberg si Diana Weisman, responsabilii cu productia, iar biroul din Ierusalim, coordonat de Shoshana, lucra fara oboseala, era ca un mecanism bine uns, care lupta contra timpului, pentru ca numarul celor care mai puteau depune marturii se imputina pe zi ce trece. Dar contributia cea mai asidua o depuneam noi, furnicile care cutreierau in lung si lat tarile in care luam interviuri, pentru a lasa posteritatii cit mai multe destainuiri.


    Desi inceputul a fost greu, in timp, colaborarea mea cu operatorii devenea tot mai simbiotica, ne intelegeam din priviri, simteam ritmul dialogului si aproape nu mai era nevoie de semnul usor, pe umar, cind operatorul ma instiinta ca mai aveam doua minute si trebuia schimbata caseta. Intre mine si supravietuitori se creau prietenii, imi telefonau uneori dupa interviu, pentru a-mi multumi ca li se oferise posibilitatea sa comunice lumii ceea ce nu indraznisera sa povesteasca propriilor copii, ma anuntau cind aveau vreo sarbatoare in familie, ma instiintau cind primeau copia interviului si ma rugau sa multumesc Fundatiei Spielberg pentru nobilul proiect. Colindam prin Tel-Aviv, Ramat Gan, Ghivataim, Raanana, Holon, Nathania, Kfar-Saba, ajungeam uneori la Ierusalim, dupa fiecare interviu simteam o sfirseala, dar si un catharsis, trait prin interactia cu oameni care pastrau o permanenta durere in suflet, pe care nimic nu o putea inlatura, dar carora le daruisem aceste citeva ore in care se confruntau cu trecutul, retraind cumplita tragedie personala, dar si triumful asupra mortii si bucuria de a transmite generatiilor viitoare teribilele lor experiente. Ma insotea privirea lor, ochii tristi, deseori inlacrimati, dar, intotdeauna, cu o scinteie de speranta.


    Simteam ca sint util altora, ca daruiesc ceva din mine insumi pentru un ideal, un scop pe care il impartaseam simultan cu mii de oameni, care alergau, ca mine, din loc in loc, sa adune ultimele farime din memoria unei generatii apuse. Interviurile deveneau tot mai curgatoare si dramatice, imi permiteam chiar sa ies putin din tiparul impus, solicitindu-i pe operatori sa adauge si o mica nota artistica, sa schimbe unghiul camerei de filmare, sa o miste uneori, accentuind atmosfera intima, sau dinamica dialogului. Dar, intr-o zi, am ajuns la un rabin din Bney Brak, foarte putin comunicativ, cu toate insistentele si stradaniile mele, raspundea laconic, nu reuseam sa acopar aspectele istorice obligatorii ale interviului, nu transmitea aproape nimic personal, pierdea firul povestirii, se oprea, confunda locuri si date, cele trei ore au trecut cu greu si mi-au lasat senzatia unui total esec. Am plecat dezamagit de mine insumi, dupa un urias efort, simteam nevoia sa intrerup pentru un timp aceasta munca sisifica, poate chiar sa renunt la participarea la proiect. A doua zi am telefonat la Ierusalim si am solicitat o pauza de o luna, pretextind o perioada dificila la cabinet. Dupa numai trei saptamini insa, primesc un telefon de la centrala din Los Angeles, de la unul dintre directorii fundatiei, care ma anunta ca Spielberg si colaboratorii lui vizionasera interviul meu cu rabinul din Bney Brak, tradus in engleza.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

UTOPIA

Mesaj Scris de Admin la data de 31.03.08 7:14

UTOPIA



La citiva kilometri de soseaua nr. 4, nu departe de Nathania, cotim pe soseaua nr 57, depasim Kfar Yonah si, la incrucisarea Nitzaney Oz, la stinga, ne indreptam spre kibutzul Bahan. Kibutzul e aproape lipit de autostrada nr.6, la doi pasi de zidul de aparare, recent construit, care ne aminteste de realitatea trista a Israelului de astazi.
Acum trei ani, dintr-o initiativa privata, in parteneriat cu kibutzul, s-a inceput construirea unui colt de rai, gradina botanica Utopia, formata din doua parcuri, unul acoperit, tropical, Parcul Orhideelor, in care se pastreaza pe toata durata anului conditiile climaterice asemanatoare celor din padurile tropicale ploioase, umiditate ridicata si temperatura de 24 de grade, favorabile infloririi orhideelor, si un al doilea parc, deschis, numit Parcul Utopia, dispus pe citeva coline si cu o diversificare vegetala tipica Israelului.
Intram in Parcul Orhideelor, trecind printr-o mica grota si ne aflam intr-o lume de vis. Dispus pe doua etaje, legate intre ele prin citeva carari, acest parc e unul dintre putinele din lume unde putem vedea impreuna orhidee, plante canivore, papagali, pauni, piscine cu pesti, plante acvatice, cocotieri, bananieri, o bogata vegetatie tropicala. Strajuita de o cascada artificiala, la intrare, si de un mic amfiteatru, la polul opus, aceasta mini-jungla se intinde pe o suprafata de 4000 de metri patrati si adaposteste peste 15000 de orhidee, de genuri si specii diferite, unele foarte rare. Sunetul caderii apei, plantele exotice, contrastele de culori, ne transporta intr-o atmosfera romantica, sintem pe malul unui mic lac, cu pesti de aur, care parca asteapta sa ne spunem dorintele cele mai tainice. Urcam la etaj si avem o panorama splendida a intregului parc acoperit. La fiecare pas, un alt gen de orhidee, unele mici, abia intrezarite, sau pe punctul de a inflori, altele deschise, mari, privindu-ne nedumerite. Culorile lor ne ametesc, de la galben la ciclamen, roze, albe, cu nervuri de alte nuante, sau imaculate, grupate in familie sau izolate, dorindu-si singuratatea. Pasim pe faleza de la etajul superior, ciocnindu-ne la fiecare pas de o alta planta exotica, de un alt mic bazin cu pesti aurii. Din loc in loc, o banca ne imbie sa ne asezam, sa gustam clipa, sa admiram galbenul patat de cerneala rosie al unei orhidee, sau albul perfect al alteia. Linga fiecare grup de orhidee, un panou explicativ ne completeaza informatiile din prospectul primit la intrare. Aflam cind si unde a fost descoperita fiecare specie , istoria si, denumirea ei, in ebraica si latina. Intre orhidee, custi cu papagali micuti, trecem pe linga ele si observam ghivece cu orhidee agatate de cusca. Coborim spre etajul inferior, ne oprim sa admiram Heliconia, apoi alte custi cu papagali mai mari, cu pene viu colorate, in armonie cu simfonia de culori a florilor. Cocotierii si palmierii, impreuna cu Bromeliadele (Bromeliaceae) - de un rosu straniu, ne amintesc ca vegetatia tropicala ne ofera si fructe gustoase. Trecem pe linga o mica pajiste de begonii, si remarcam imediat o multitudine de orhidee suspendate, care se hranesc din umiditatea mediului. Nu vrem sa suparam orhideele, doar este parcul lor, in primul rind, si descoperim alte specii, portocalii, rozacee, albe, violete, care se cer fotografiate, ca la o parada a culorilor si formelor, imbiindu-ne su senzualitatea lor de mostre ale naturii. Ne indreptam spre micutul amfiteatru si ne aflam pe teritoriul plantelor carnivore, asteptind insectele naive. Alaturi, mici bazine acoperite de nuferi, albi, roz, galbui, intinzindu-si lenesi frunzele late pe suprafata apei. In dreapta noastra, o portiune ingradita, adaposteste pauni superbi si pasari passion, parca molipsite de culorile orhideelor, reginele incontestate ale Utopiei. Amfiteatrul slujeste ca loc de intilnire, pentru ateliere instructive si mici spectacole pentru copii, Utopia constituiind si un sediu educativ, cu program organizat, conferinte sau lectii non-conformiste, in colaborare cu scolile din intrega tara, pentru copii de toate virstele, de la gradinita pina la liceu, pe subiecte prestabilite, care permit o apropiere de natura si frumos, o pregatire timpurie pentru aprecierea esteticii si studiul biologiei. Intreaga ambianta indeamna la romantism, dar si la reflexiune: Oare renaste copilul din noi, sau traim clipe miraculoase, de refugiu, in contrast cu evenimentele cotidiene din Israel, atit de ingrijoratoare? Alungam acest gind si cutreieram inca o data printre orhideele parcului tropical, care isi iau ramas bun de la noi, parca facindu-ne cu ochiul, sa revenim si cu alte ocazii.
Iesim din Parcul Orhideelor si ne trezim intr-un imens parc deschis, Parcul Utopia, 40000 de metri patrati, in centrul caruia se afla o fintina arteziana muzicala, un bazin cu apa inconjurat de coline cu plante specifice Israelului. Fiecare colina poarta un nume semnificativ - Colina Cactusilor, cu sute de cactusi diferiti, Colina Maze, un mic labirint vegetal, Colina Eretz Israel - cu tot felul de flori, viu colorate, si arbori tipici zonei, Colina Pagodei, dupa model chinezesc, apoi o mica peluza cu ierburi- mirodenii, un colt al fluturilor si citeva puncte special amenajate pentru copii - padurea magica, cu cei 7 pitici, spatii rezervate jocurilor, sau mingiierii caprelor. Linga fintina, traversind un pod, ajungem in cel mai inalt punct al parcului, de unde putem privi imprejurimile, apoi coborim pe linga arbusti taiati in forma de pasari si animale, parca decupati din cartile citite in copilarie.
Parasim Utopia, miraculos colt de paradis, deschis publicului de numai un an, dar devenit in scurt timp o atractie turistica, pentru toate virstele.
La doar citiva kilometri ajungem la intretaierea Beit Lid, unde a avut loc masacrul terorist in 1995. Da, acesta este Israelul, o tara in permanenta framintare, in stare de razboi si tensiune, de 60 de ani, de la intemeierea statului, dar in care putem descoperi atit de multe locuri frumoase, relicve arheologice, obiective religioase, desert ars de soare, natura hipnotica, dar si efervescenta vietii moderne si initiative curajoase, precum Utopia, gradina botanica cu nume simbolic.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

La Mario, in Munchen

Mesaj Scris de Admin la data de 31.03.08 7:12

La Mario, in Munchen


Vlad Solomon


Romanul meu de dragoste cu Mario a inceput de la un suc de portocale. In octombrie 2000 eram la Munchen, cu ocazia Congresului International de Hipnoza Medicala, unde am prezentat o conferinta pe tema utilizarii hipnozei in stomatologie. Stabilisem o intilnire cu citiva prieteni si fosti colegi, la sfirsitul primei si celei mai obositoare zi a congresului, si, aproape din intimplare, am nimerit la "Bei Mario", restaurant-pizzerie italian, in Schwabing, un cartier plin de magazine, baruri si restaurante, situat in centrul orasului, in spatele Universitatii. Abia asezati la masa, amicii mei au comandat un aperitiv, iar eu un suc de portocale, pe care, dintr-o miscare stingace, chelnerul mi l-a varsat direct pe pantaloni, pina la ultima picatura. Consternat, i-a pierit piuitul, iar directorul restaurantului a venit in goana, scuzindu-se si propunindu-mi sa se ocupe ei de curatatorie, sa ma compenseze oricum voi crede de cuviinta, dar eu eram intr-al noualea cer, dupa sucesul de la congres, si, cit se poate de calm ( si ud), i-am linistit, doar asta se poate intimpla oricui, nu e sfirsitul lumii, important era sa mincam bine... Ne-am lasat " pe mina lui" si tot ce ne-a recomandat a fost excelent. De la antipasti la minestrone, pasta preparata " al dente", cu sosuri delicioase, pestele sau carnea, pizza si salatele, desertul si vinul ales cu grija, au transformat intilnirea intr-un adevarat banchet. Intre feluri, Piero Cantoni, directorul, ne-a povestit istoria restaurantului. Am aflat ca Mariano ( Mario) Gargiulo, proprietarul, e originar dintr-un sat de linga Sorrento, in sudul Italiei si, de la o virsta frageda a invatat arta culinara de la mama sa. La numai 22 de ani era deja chef intr-unul dintre cele mai luxoase hoteluri de pe Coasta Malfitana, dupa ce trecuse prin citeva restaurante din Sorrento. Ca multi alti italieni, a emigrat spre nord, ajungind la Munchen, unde, in scurt timp, a deschis prima sa pizzerie. In 1966 a infiintat "Bei Mario", unul dintre cele mai vechi restaurante italiene din Munchen. Localul e format din doua parti, o sala interioara, nu excesiv de eleganta, dar care are si mici nise intime si o gradina folosita doar vara. Nimic din snobismul restaurantelor exclusive. Mario munceste si azi de la prinz pina la miezul noptii. Actuala sa sotie, germana, avea un mic magazin de accesorii de moda feminina, alaturat restaurantului, iar fiica sa, Marie-Lisa, il ajuta in restaurant, stiind deja sa gateasca mai toate felurile, iar uneori cinta la pian melodii italiene celebre.
Din acea zi, a sucului de portocale, am devenit un client fidel, de fiecare data cind poposesc in Munchen, cel putin o data pe an, in prima si ultima seara maninc la Mario. In timp, am devenit prieten cu Piero Cantoni, directorul, caruia ii aduc mereu o sticla de "Sabra", pe care o imparte cu cei citiva chelneri italieni, care asigura un serviciu ireprosabil. Cu Piero ma sfatuiesc asupra traseului turistic, in functie de vreme, pentru ca aterizarea la Munchen permite schimbari de program, daca ploua la nord de Alpi, traversez muntii spre sud, daca timpul e favorabil, ma indrept spre nord, est, sau vest. Piero a lucrat in tinerete la Vila d'Este, pe malul lacului Como, unul dintre cele mai elegante hoteluri din Europa. De multi ani conduce restaurantul lui Mario Gargiulo si o face in mod desavirsit, prietenos cu toti angajatii, atent la fiecare client. Din pacate, in ultimii ani a avut citeva probleme de sanatate, dar le-a depasit cu curaj si imi povesteste cu umor peripetiile sale prin spitale. Cu Piero Cantoni, pot aborda orice subiect, nu evitam discutiile pe teme politice, nu se lasa influentat de terminologia de la TV si intelege exact situatia Israelului. De altfel, demult isi doreste o vizita prin meleagurile noastre, nu se teme, a vazut destule in viata.
Nu vreau sa insist asupra menu-ului, doar citeva cuvinte, antipasti variate, de la legume gratinate la "insalata di mare", ardei copti in stil italian, supe diferite, de peste sau legume, pizze enorme si subtiri ( Mario prepara Pizza Napoli si Capriciosa asa cum a invatat de la mama sa), peste prospat adus zilnic ( "pesce spada", "orata", "rombo", " coda di rospo", fructe de mare), varietati de carne la gratar sau combinatii sofisticate la cuptor. Cartofii saltati in tigaie sint inegalabili, iar filetul de vita in sos tartufat un deliciu. Desigur ca nu se poate incheia fara un "tiramisu" si un " limoncello", sau un " amaro". Cred ca secretul restaurantului "Bei Mario" consta in lipsa oricarui compromis, desi se afla in Germania, bucataria este tipic italiana, cu ingredientele folosite in sudul Italiei. Iar atmosfera neformala, familiara, te face sa te simti de-al casei. De curind, o statie TV din Germania a realizat un film dedicat lui Mario, 45 de minute in care Mariano Gargiulo revine la locul natal, linga Sorrento, si reconstituie, prin peisaje, fotografii si documente, etapele vietii sale si saga vestitului sau restaurant.
Cind voi ateriza din nou in Munchen ma voi intilni cu prietenii mei la Mario, cum altfel? Vom minca de toate, dar nu voi comanda suc de portocale.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

SE POATE SI ALTFEL!

Mesaj Scris de Admin la data de 02.03.08 17:33

Oameni, locuri, evenimente

SE POATE SI ALTFEL!

Vlad Solomon


Roberto Hofman, pictor, locuieste in Metula, o mica si pitoreasca asezare din nordul Israelului, la granita cu Libanul.
Emigrat din Argentina, in 1986, Roberto se ocupa de pictura de peste 40 de ani. A expus in numeroase galerii si muzee, in Israel si in alte tari, face deseori parte din juriul concursurilor de arta, preda pictura, decoreaza scene, iar in prezent este directorul Galeriei Beit Hagvulot din Metula. Denumirea Beit Hagvulot are mai multe semnificatii, putind insemna atit " Casa granitelor", cit si a "limitelor", de altfel, in engleza, traducerea de pe firma de la intrare este "Borderline".
Un scurt comentariu, la radio, m-a determinat sa imbin o excursie, in nordul Israelului, cu vizitarea acestei galerii, in centrul Metulei, in fosta casa a lui Josef Haklai, care si-a adus o contributie deosebita la alyaua ilegala a evreilor din Liban.
Doi artisti sint prezentati in cadrul expozitiei actuale (14.2 -1.3.2008), deja vizitata de peste 500 de persoane. Sapte tablouri sint creatiile lui Roberto, acrilic pe pinza; sar in ochi bogatia miscarii si energia care emana din fiecare, subiectele diferite, imbinarea de real si abstract, culorile vii si compozitiile multidimensionale, parca in relief, transmitind un dinamism ritmic, muzical, pulsind viata. " Radacini", "Geneza", "Liniste", "Fata Morgana", "Poveste de dragoste" sint citeva dintre titluri. Toate picturile emana un mesaj optimist, bucuria de a trai. Roberto ne povesteste despre familia sa, sotia e medic stomatolog, are o fiica de 28 de ani, apoi ne puncteaza citeva dintre proiectele sale, expozitii in Spania si Italia, pregatiri pentru sarbatorirea a 60 de ani de la crearea statului Israel, incurajind noii veniti, implicati in domenii artistice. Apoi, cu modestie, ne relateaza despre activitatea sa de voluntar in cadrul ministerului apararii, pentru ajutorarea parintilor indoliati, care si-au pierdut fiii pe front, in misiuni militare, sau in urma atentatelor teroriste.
- Israelul face enorm pentru parintii si familiile celor cazuti la datorie ( nu ca alte tari, care dau un drapel impaturit), oferindu-le multa caldura, suport si dragoste.
Mi-o spune cu zimbetul pe buze, simt in tonul vocii lui o imensa dorinta de daruire, patriotism, nici un cuvint critic fata de tara si guvern, nici o umbra de cinism ( "politica nu isi are rost in acest cadru, intr-o galerie de arta, asta nu inseamna ca nu am ideile mele, pe care mi le sustin in alte ocazii").
Roberto si-a pierdut unicul fiu, pe Alexandro, in 4 februarie 1997, in "Tragedia helicopterelor". In misiune militara nocturna, doua helicoptere israeliene s-au ciocnit, inainte sa treaca granita cu Libanul, s-au prabusit linga kibutzul Dafna, si toti cei 73 de soldati din Zahal au murit pe loc. Alexandro care facea parte dintr-o unitate de elita, din Nahal, impreuna cu alti 10 colegi, era intr-unul dintre helicoptere. Din durerea de tata indoliat, Roberto si-a adunat toate resursele sufletesti si a devenit voluntar, in sprijinul altor familii indoliate. Astfel, l-a cunoscut pe Gavriel Lev, nascut in 1956, kibutznik din Maayan Baruch, agricultor, care, in 2003, a inceput sa se pasioneze de sculptura, luind lectii cu faimosul sculptor David Fein.
In al doilea raboi din Liban, in 2006, fiul sau, Haran, tanchist in divizia 188, cade la datorie, in ultimele zile ale ostilitatilor. Cei doi parinti indoliati se apropie sufleteste, iar Gabi Lev incepe sa sculpteze in marmora si piatra vulcanica.
In galerie, alaturi de cele 7 picturi ale lui Roberto, 27 de sculpturi ale lui Gavriel Lev ( fara titlu - numerotate de la 1 la 27) ne uimesc printr-un stil cu totul special, o imbinare intre figurativ, conceptual, abstract, linii curbe, armonice, dind senzatia ca personajele ies din piatra, pastrind legatura cu materia moarta din care au luat nastere, dar si cu pamintul si natura, pentru ca, aproape din fiecare sculptura, din pamint, " din cap"- cum spune Gabi, rasare o floare, sau un cactus, vii, orientate spre cer, transmitind ideea de speranta, de viitor. Majoritatea sculpturilor expuse sint de culoare gri, dar, impreuna cu florile care fac parte integrala din creatie, percepem, si in acest caz, un mesaj optimist, legatura cu trecutul, totodata si aspiratia spre frumos si bucurie.
Desi cu stiluri si modalitati de exprimare artistica diferite, cei doi artisti transmit un mesaj comun, parintilor indurerati, dar si noua, vizitatorilor. Roberto reuseste sa-l sintetizeze in citeva fraze elocvente, spuse cu calm si incredere in viitor:
- Se poate si altfel! E comod sa fii intr-un colt si sa plingi, dar e mai bine si necesar sa traiesti. Nu pot retrai viata fiului meu, pentru ca voi inceta eu insumi sa traiesc si sa creez, iar pierderea va fi dubla. Viata e frumoasa, plina de farmec, iar tragediile familiare nu trebuie sa ne impiedice sa daruim altora din noi si sa ne bucuram noi insine de frumos.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 18.01.09 14:04, editata de 1 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

SHUNI, VIS REAL

Mesaj Scris de Admin la data de 02.03.08 17:32

Oameni, locuri, evenimente
SHUNI, VIS REAL
Vlad Solomon
Uneori ne indragostim de un loc la prima vedere. Si, in timp, cu cit il vizitam mai des, simtim ca vrem sa revenim, sa impartasim cu alti prieteni aceasta dragoste. Un asemenea loc e, pentru mine, Shuni, sau Parcul Jabotinski, intre Beniamina si Zichron Yaakov, intr-o zona de podgorii, la poalele lui Ramat HaNadiv, un colt de paradis, unde se impletesc istoria lumii, istoria Israelului, arheologia, arta, divertismentul, frumusetile naturii, placerea unei mese copioase, sau al unui simplu popas la o cafea, cam tot ceea ce ne-am dori de la o plimbare turistica, in mijloc de saptamina.
Se presupune ca denumirea Shuni vine de la Shumi, sat amintit in Talmudul Ierusalmitean, loc in care se stabilise tribul Menashe. Prin secolele II-III inaintea erei noastre, sub dominatie romana, asezarea s-a bucurat de mare faima si prosperitate, fiind bogata in surse de apa, care alimentau si Cesareea.
Chiar dupa parcarea masinii, ne intimpina Parcul Jabotinski ( in amintirea lui Zeev Jabotinski), amenajat de Keren Kayemet le'Israel, cu ajutorul numerosilor donatori, loc ideal pentru mici plimbari familiare, picnic la iarba verde, jocuri pentru copii.
Un monument impresionant, deasupra unor pietre funerare, este dedicat luptatorilor din Etzel, care au patruns in inchisoarea din Acco, eliberind detinutii din Etzel si Lehi. Coborim pe una dintre carari si ne aflam in fata unor cladiri din secolul al XVIII-lea. Ne intimpina Sara Yarden, directoarea muzeului Etzel, care ne povesteste despre inceputurile asezarii evreiesti in zona. Prin anii 1912-13, Baronul Edward de Rothschild a cumparat terenurile pentru a asigura o continuitate teritoriala intre asezarile de mai tirziu, Biniamina si Zichron Yaakov, zona numita Ghivat Biniamina, unde s-a infiintat baza organizatiei "Nili", condusa de Aharon Aharonsohn. Dupa primul razboi mondial, in 1919, activitatea Baronului Rothschild la Shuni a continuat, si, timp de trei ani s-a inchegat nucleul primilor colonizatori ai Biniaminei, care s-au ocupat de agricultura, cultivarea de maslini si migdali. Dupa infiintarea Biniaminei (1922), la Shuni ( Ghivat Biniamina) au continuat activitatile agricole si calificarea noilor agricultori, dar in 1925 locul a fost abandonat. In 1939 un grup de emigranti evrei, apartinind organizatiei Beitar, intemeiaza Tel Tzur, intre Shuni si Ramat HaNadiv. Aici incep antrenamentele combatantilor din Etzel, organizatie ilegala, sub mandat britanic, care invata folosirea armelor. Dupa numai un an, membrii Etzel se stabilesc in cladirea Shuni, unde continua pregatirea militara. In 16 august 1945 armata britanica ataca sediul de la Shuni si aresteaza 20 de combatanti, condamnati la lungi perioade de detentiune. De la Shuni pornesc citeva actiuni spectaculare, asupra depozitului de munitii din Mahane 80, asupra sediului politiei engleze, si asaltul inchisorii din Acco, in urma carora si-au pierdut viata 11 luptatori, comemorati prin monumentul de la intrarea in parc. Intram in Muzeul Etzel, infiintat prin grija fostilor combatanti, vizionam un film emotionant, marturii ale membrilor Etzel de odinioara, iar Sara Yarden ne prezinta cu dragoste si nostalgie obiecte ramase din acele vremuri, dinaintea formarii Statului Israel, pina la inglobarea lui Etzel in Tzahal.
Pina in 1986 Suni a ramas abandonat, apoi Keren Kayemet le'Israel a luat initiativa reconstituirii locului, a salvarii relicvelor istorice, a refacerii cladirilor darapanate, transformindu-l intr-un obiectiv national, turistic si istoric.
Ne despartim de Sara Yarden si ne indreptam spre teatrul roman, unde ne insoteste Dvora, directoarea muzeului arheologic si al muzeului sculptorului Achiam Shoshany. Descoperit in urma sapaturilor arheologice efectuate de Eli Shenhav si reconstruit ulterior, teatrul are o capacitate de peste 1000 de locuri. Aici aveau loc, pe timpul imperiului roman, sarbatorile "vesele" ale apei, denumite "Mayamas", unde nu lipseau orgiile caracteristice perioadei, la care vedeau romanii din zonele invecinate, in special din Cesareea. Piscine de diferite dimensiuni confereau sarbatorii un caracter special, iar spectatorii, asezati in incinta teatrului, priveau, dincolo de scena, jocurile si ritualul apei din piscina principala, ornamentata cu un mozaic destul de bine conservat. Numeroase relicve din perioada romana si-au gasit locul in micul muzeu arheologic, conceput de Dvora, care ne descrie cu lux de amanunte fiecare obiect, oale, ulcioare, scule chirurgicale, sticlute pentru parfumuri si ulei, monezi de aur, ornamente, simbolul legiunii a zecea romana, chiar si o mica statuie, probabil a zeului Neptun. Tot in acest muzeu vedem numeroase fotografii care descriu evolutia locului si a escavarilor arheologice.
Iesim din muzeu, plasat intr-una din incaparile din jurul teatrului roman si, coborind citeva trepte, ne aflam in incinta Muzeului Achiam. Ni se prezinta un scurt film documentar despre Shuni si istoria sa, apoi un altul, despre sculptorul Achiam Shoshani. Nascut in 1916 linga Yavneel, intr-o familie de agricultori, de patru generatii in Eretz Israel, Achiam s-a dedicat sculpturii, in lemn, metal, piatra, marmora, iar in 1947 emigreaza in Franta, unde il cunoaste pe Brancusi, multe din creatiile sale fiind influentate de artistul roman. Dupa studiile de arta plastica la Paris, se stabileste la Sevres, expune in numeroase galerii de arta din Franta si din alte tari, iar in 1965 i se decerneaza "Le Grand Prix des Beaux-Arts de la Ville de Paris". Creatiile lui Achiam le intilnim si la Muzeul National de Arta Moderna din Paris, alte numeroase sculpturi impodobesc orasul Sevres si gradinile lui. In 2003 Achiam doneaza peste 90 de sculpturi muzeului de la Shuni, plasate atit in camere acoperite, cit si in aer liber, in piscina romana si in jurul ei. Artistul dorea ca vizitatorii sa atinga operele sale, sa le mingiie, sa simta lemnul, bronzul, piatra, mesajul creatiilor sale, sculpturi de femei, mame, animale, busturi, personaje din Biblie, muzicanti, dar si expresia unor stari sufletesti zguduitoare ( Holocaust, Doliu, Razboi). Achiam Shoshani se stinge din viata in 26 martie 2005, la Sevres, unde este inmormintat.
Iesim din muzeul Achiam, inca miscati de creativitatea acestui mare sculptor; pe treptele teatrului roman Dvora ne povesteste alte detalii istorice despre Shuni. Aflam ca, dupa perioada romana, Shuni si-a pierdut din faima si maretie, in perioada bizantina teatrul a fost distrus, in acelasi loc se fabrica ulei de masline, in jurul teatrului vedem relicvele acestei mici industrii. In secolul XII cruciatii au construit fortareata Shuni, iar astazi vedem cladiri din secolul XVIII, din timpul Imperiului Otoman. Spre sfirsitul perioadei otomane, Salim Huri, descendentul unei familii din Liban, cumpara aceasta zona ( Hirbet Mayamas, dupa numele sarbatorii apei ) si planteaza duzi, hrana viermilor de matase. Mai tirziu, la inceputul secolului XX, Fundatia Baronului Rothschild achizitioneaza Shuni si imprejurimile sale.
Ne oprim citeva minute sa admiram teatrul roman, pavimentul orchestrei, perfect conservat, scena refacuta si, urcind pe terasa, deasupra teatrului, podgoriile si natura inconjuratoare. Trecem pe linga doua birouri si ne ia in primire Dr. Eli Antopolski, veche cunostiinta. Eli e medic stomatolog, intr-o buna zi, el si sotia sa Bracha, colega de profesie, au descoperit Shuni si au decis sa-i redea splendoarea de altadata, Eli a parasit stomatologia, a infiintat un centru cultural, la Shuni, a preluat teatrul roman si fortareata si, dupa o munca sisifica, le-a transformat intr-un loc artistic, pentru concerte, opera, spectacole de orice fel. In vechiul teatru roman, de citiva ani, apar bine cunoscuti artisti ai scenei israeliene, Rita, Shlomo Artzi, Mati Caspi, formatii de dans, muzica clasica si moderna, orchestre, formatii pop din tara si din strainatate, jazz si tot ce poate interesa publicul, de orice virsta si preferinte. De curind a concertat celebra formatie Uriah Heep, in fata unei audiente de peste 1200 de spectatori. Festivalul vinului, festivale de jazz, de muzica, de teatru, kleizmeri, balet, tot ce poate atrage un public insetat de cultura, isi gasesc o scena primitoare la Shuni, intr-o atmosfera feerica. In plan sint noi evenimente, precum " Noptile Biniaminei", de Pesah, cu muzica de toate genurile. Cu ajutorul unor sponsori, Eli Antopolski aduce farmecul intregii regiuni, intre Zichron Yaakov si Biniamina, in acest loc de vis, fortareata Shuni. In perioadele ploioase, putem sa ne bucuram de jazz, stand-up comedy sau alte spectacole, in clubul Milestone, in jurul unor mese, intr-o atmosfera de cafe-teatru, gustind din numeroasele feluri de mincare preparate de sotia sa. Iesind din clubul de jazz, urcam citeva trepte si ajungem pe o imensa terasa, de unde putem admira teatrul roman, parcul de sculpturi, parcul Jabotinski, alte sapaturi arheologice si podgoriile din zona. Si, tot la etaj, un mic restaurant, cu specific de bistrot fracez.
Despre Shuni, muzee, expozitii, concerte , putem afla si accesind site-ul internet www.shuni.co.il , permanent actualizat.
Eli are numeroase ambitii si, din cit il cunosc, le va realiza. Intre ele, crearea unui centru international de arta si spectacol, expozitii si sarbatorirea de evenimente speciale, familiare, nationale sau internationale.
Cred ca Shuni ar fi un loc ideal pentru un eveniment de genul " Saptamina Romaniei in Israel". Ii impartasesc gindul meu si Eli, plin de entuziasm, isi declara disponibilitatea sa ajute intr-un astfel de proiect, cointeresind presa, TV, numerosii vizitatori ai locului si membrii "clubului Shuni", pentru ca israelienii fara legaturi cu Romania sa ia cunostiinta de ceea ce poate oferi turismul si cultura romana.
Scriind aceste rinduri, arunc o manusa Ambasadei Romaniei si Institutului Cultural Roman, promitind ajutorul meu si al lui Eli Antopolski, in cazul in care aceste institutii vor fi interesate.
- Nu crezi ca multe dintre proiectele tale sint doar un vis? - il intreb pe Eli la despartire.
- Motto-ul meu, imi raspunde, este ca visele sint realizabile. Si ai dovada in fata ta, vazind transformarile si evolutia acestui loc, desprins parca dintr-o alta planeta.
Ne luam ramas bun de la Shuni, pastrind in noi imagini suprapuse, epoci diferite, teatrul roman, sculpturile, relicvele arheologice, o particica din istoria Israelului de altadata si din cel de azi, un sentiment de apartenenta si dorinta de a reveni, cit mai des, in acest colt de rai, atit de ireal, dar atit de palpabil.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 18.01.09 14:03, editata de 1 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Pagina 3 din 4 Inapoi  1, 2, 3, 4  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum