Like/Tweet/+1
Ultimele subiecte
» Forumul lui NANU ....redivivus !
Scris de Nemo 26.01.17 15:49

» CRONOLOGIA PRINCIPALELOR MĂSURI ANTIEVREIEȘTI ÎN ROMÂNIA
Scris de Admin 18.01.17 20:22

» Adio întemeietorului forumului si o privire spre viitor...
Scris de Admin 17.01.17 21:20

» Pogromul de la București; noi dezvaluiri- ADRIAN CIOFLANCA
Scris de Admin 17.01.17 18:42

» Uli Valureanu
Scris de Admin 17.01.17 10:11

» Nemo's corner - - amestecate
Scris de Nemo 31.12.16 19:06

» O VESTE TRISTA
Scris de anita47 13.12.15 21:27

» AUTO[3=====]
Scris de Admin 24.11.15 16:23

» CASA&GRADINA[3=====]
Scris de Admin 24.11.15 13:56

» CULINARE[4=====]
Scris de Admin 24.11.15 13:41


Vlad/Benedict Solomon

Pagina 2 din 4 Inapoi  1, 2, 3, 4  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Vlad/Benedict Solomon

Mesaj Scris de Admin la data de 31.01.06 20:34

Rezumarea primului mesaj :

Vlad  Solomon
Personalitati din strainatate
(originari din Romania)
http://www.poezie.ro./index.php/author/0011995/index.html#bio
 
=====


Ultima editare efectuata de catre Admin in 22.09.13 18:00, editata de 14 ori

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Re: Vlad/Benedict Solomon

Mesaj Scris de Admin la data de 22.02.10 12:31

De multe ori am fost intrebat - daca nu ma simt acasa, in Romania, cum de o vizitez atit de des, de ce scriu in limba romana, care e motivul participarii mele la publicatiile romanesti, de ce colaborez la emisiunile statiei Radio Romania International sau Kol Israel?

Dincolo de faptul ca e limba mea materna, o stapinesc inca destul de bine si reusesc sa ma fac inteles, limba si locul nasterii reprezinta doar doua detalii din biografia mea, desigur, semnificative, dar nu ma definesc in mod exhaustiv, nu sint unicii parametri in care pot fi incadrat, deoarece, emigrat la 18 ani, am strabatut o cale intortocheata, iar fiecare etapa si-a lasat o amprenta asupra evolutiei si personalitatii mele.

Nu poposesc la Bucuresti, orasul meu natal, mai des decit la Muenchen, Paris sau Roma, dar, chiar daca as face-o, vizitele de lucru sau intilnirile cu prieteni vechi si noi nu imi transfera domiciliul fizic sau spiritual, nu imi confera senzatia de fi "acasa" in Romania.

Intre Bucuresti si Iasi

Chiar daca nu vizitasem orasul Iasi inainte de emigrarea mea spre Israel, in 1970, il simt mai apropiat decit orice alt ungher al Romaniei, poate pentru ca aici si-au inceput studiile de medicina parintii mei, parca ii vad, tineri, imediat dupa razboi, purtindu-si sub brat cartile de anatomie. Si, cu toate ca in Iasi au trait si creat mari scriitori si politicieni romani, multi dintre ei animati de un antisemitism feroce, desi puteam cauta, in labirintul ulitelor, umbrele victimelor Pogromului, sau imaginea lui Corneliu Zelea Codreanu, Bucurestiul avea sa fie orasul unde am descoperit afise cu chipul indirjit al "capitanului", in apropierea blocului Spicul, unde am locuit in urma cu peste 40 de ani.

La Iasi am prieteni apropiati, in casa unuia dintre ei, invitat la cina, impreuna cu alti colegi de breasla, am fost prezentat unui profesor care, dupa ce a aflat cine sint, a simtit nevoia sa-mi povesteasca imediat un banc cu Itzic si Strul. Dincolo de faptul ca nu avea nici un haz, iar eu, de cind am devenit israelian, nu ma simt, in nici un fel, jignit de bancurile cu evrei, am realizat ca, in mintea acestui om, am fost imediat incadrat, stereotipizat. Desigur, sintem cu totii conditionati de tiparuri, conventii, zvonuri, prejudecati. Multe ies la iveala mai ales in scris, de cind comunicarea a devenit facilitata de existenta Internetului, iar oamenii se cred, in spatele ecranului, protejati, imuni, liberi sa se exprime, fara a se preocupa de modul in care sint receptionati.

Pe un forum de limba romana, un bucurestean si-a manifestat regretul ca Hitler nu a cistigat al doilea razboi mondial, adevarat, ar fi murit citeva milioane de evrei in plus, dar Romania nu ar fi ajuns sub "cizma" sovietica, si ar fi fost ocolita de comunism.

Pentru acel exponent al "adevarului romanesc", alianta Romaniei fasciste cu Germania nazista si participarea Uniunii Sovietice la acest razboi, alaturi de USA si Anglia, sint detalii neglijabile, iar el personal nu e antisemit, cea mai buna dovada e prima sa dragoste, o evreica, astazi rezidenta in Israel, pe care nu o poate uita. In plus, are prieteni evrei, iar afirmatia sa era doar pentru a sublinia "binele Romaniei".

Romani adevarati

Deseori am remarcat, in retorica unora, nostalgia figurilor carismatice, precum Antonescu sau Codreanu, care au fost "romani adevarati". Cu ocazia unei vizite la Predeal, am observat o placuta care amintea ca in acea vila (fost bar, la Cioplea), a locuit "cel mai viteaz ostas si marele patriot roman, maresalul Antonescu". Speram ca aceasta aberatie e un fenomen izolat, dar am aflat cu dezgust ca, in alt oras, o strada a capatat numele acestui abject criminal, adorat de multi, care a sacrificat nu numai evrei, ci si zeci de mii de soldati romani, in mod inutil, in ofensiva impotriva Uniunii Sovietice.

Si astazi, la 20 de ani de la caderea comunismului, multi locuitori ai Romaniei simt nevoia sa se inregimenteze in grupari care scandeaza sloganuri mobilizatoare, de multe ori minati de ura, de nationalism, de nevoia de a fi condusi de cineva puternic, de un "patriot adevarat", spre "cinstea si progresul neamului". Daca 50 de ani au trait intr-un regim totalitar, acum sint liberi sa dea friu pornirilor, ciudei, dorintei de razbunare. Unii afirma ca "distrugerea valorilor romanesti, a ortodoxiei romane, e rezultat al infiltrarii elementelor straine de neam, de natiune, care au profitat de ospitalitatea si toleranta traditionala a romanului".

Este oare romanul mai ospitalier decit un italian, un spaniol, un turc, sau un beduin din desert? Nu stiu si nici nu cred ca se pot trage concluzii generalizatoare, dar gindul ma duce, iar, la conditia mea de evreu si israelian, cind vizitez Romania. Daca ani de zile termenul de minoritate nationala s-a impamintenit profund, schimbarile de dupa 1989 nu au zdruncinat notiunea de toleranta (care implica un aer de superioritate, de dispret al celor multi fata de cei mai putin numerosi), ratandu-se transformarea ei in acceptare reciproca a alteritatii, a dreptului de a fi diferit, intr-un dialog de la egal la egal. Ceva e putred in Romania.

Intr-un stat de 21.500.000 de locuitori, cu mai putin de 10000 de evrei, recrudescenta antisemitismului devine un tragic paradox.

Reflexul pavlovian

Un medic, caruia i-am pomenit de un coleg, demult emigrat in USA, a reactionat instinctiv - sigur, imi amintesc, era evreu, dar baiat bun, la locul lui... Asa isi dorea el evreii, sa stea cuminti, sa-si faca treaba, sa nu incerce sa iasa in evidenta, luind locul unui roman "autentic". Dar de ce sa ma mire aceasta, cind insusi un conducator al comunitatii evreiesti din Romania s-a exprimat public ca, atita timp cit evreii vor sta in banca lor, in Romania nu va fi antisemitism?

Dezbaterile pe Internet, in limba romana revin, periodic, la subiectul Holocaust. Desi concluziile Raportului Wiesel sint clare si documentate, putini sint cei ce au avut dorinta si rabdarea sa citeasca acest document, aprobat in mod oficial de guvernul roman si promulgat de presedinte. Comentariile negationistilor, in numele "libertatii de expresie" sint injurioase, pline de naduf si ura, chiar daca, prin absurd, unii recunosc ca au fost si evrei omoriti in timpul regimului Antonescu, "avem si noi Holocaustul nostru, dar nu am construit un monument in inima Bucurestiului, puteati sa va gasiti un loc periferic, sa nu bata la ochi, e o palma la adresa Romaniei, cum va permiteti, la noi in tara?". De multe ori antisemitismul este mascat de un antisionism, citesc sau aud mai rar " jidanii la Palestina!", si din ce in ce mai des - "ce cautati in Palestina?".

Evenimentele de dupa 1989 pareau sa elibereze Romania de comunism, de uniformizare, de spiritul de turma, de bancurile in care se refugia populatia, frustrata de suprimarea libertatii. Si totusi, cred ca Romania este tara in care oamenii, la taclale, isi spun si azi cele mai multe bancuri, nu am intilnit nicaieri, in tarile europene vizitate, atitea bancuri, spuse la un pahar de vorbe. Nu cred ca este un umor specific romanesc, ci inertia de a se refula in cuvinte si frazeologie fara rost. Am impresia ca oamenii asteapta ploaia solutiilor din cer, un prieten, care organizeaza o expozitie, se minuna ca, in Romania, mai toata lumea se plinge de lipsa banilor, dar, cind trebuie sa faca ceva sa-i cistige, multi nu au timp, sau cauta o cale usoara, eventual prin relatii, fara sa se osteneasca, sa munceasca, pentru a obtine acesti bani.

Intre doua diaspore

In decursul vizitelor mele in Romania am fost confruntat cu un alt paradox. Am aflat ca fac parte din diaspora romana, ca sint "de-ai nostri", asadar e de presupus ca voi promova " imaginea Romaniei" in ochii altora. Totodata mi se atrage atentia ca nu am dreptul sa critic vreun aspect al vietii sociale, sau nationalismul romanesc, fiind strain de neam. Si iar, obsedanta intrebare - cum ma simt, cind revin "acasa"?

In timp am inteles ca Romania s-a eliberat de comunism, dar oamenii inca nu s-au debarasat de mentalitatea mioritica a acelui "noi" versus "voi". Omul, de multe ori, nu realizeaza ca principala resursa se afla in el insusi, in energia creativa individuala, in contributia sa, prin propriile forte, la realizarea pe plan profesional, social, familial. Trebuie doar sa se elibereze din inchisoarea cea mai crunta, a lipsei de initiativa, a apatiei, prin sfaramarea lanturilor care il impiedica sa viseze, sa aspire la o viata mai buna, in care autenticitatea sa, entuziasmul, harnicia, impletite cu ale semenului sau, sa genereze o actiune sinergica. Satisfactia implinirii idealurilor si integrarea in lumea deschisa, care comunica intr-un nou limbaj, al individului, depind de talent, capacitate, perseverenta, competenta si de disponibilitatea sa de a-si pune in miscare materia cenusie, inteligenta, de a se dedica si adapta, parcurgind un drum anevoios, la noile norme si cerinte economice si sociale, acceptate in tarile occidentale dezvoltate, la standarde superioare, care nu pot sa tina seama de pretextele legate de reminiscente si traume din trecut.

Apartenenta, simt si ratiune

Reactionind la acel repetitiv si nationalist "noi", incerc uneori sa explic interlocutorilor mei ca limba si locul nasterii nu ma inregimenteaza in aceasta notiune; ca mititeii, mustul, Miorita sau Ciocirlia nu ma fac sa ma simt "acasa" si nimeni, din exterior, nu poate decreta sentinte legate de perceperea mea, subiectiva, a termenului; ca oamenii sint diferiti, la fel si simtirile lor, iar in acesti 40 de ani am parcurs multe etape, inclusiv serviciul militar obligatoriu si perioadele de concentrare anuale, intr-o tara a carei existenta e permanent amenintata de razboaie, terorism, rezolutii ONU unilaterale. In pofida prafuirii idealurilor sioniste si a degradarii multor valori, Israelul este tara in care locuiesc, muncesc, platesc impozite si sint implicat social. Aici ma simt "acasa", la bine si la rau, iar apartenenta mea e o simtire individuala si, totodata, o decizie rationala, lipsita de dubii.

Daca in copilarie si adolescenta, evreu, minoritar in Romania, stiam ca apartin diasporei evreiesti, cu toate ca faceam permanente eforturi sa fiu acceptat egal intre egali, astazi conditia mea s-a schimbat, sint cetatean israelian, locuiesc in Kiriat Ono, iar definirea mea ca "israelian roman", este de domeniul anecdotelor, si se datoreaza, mai ales, accentului meu in vorbire, pe care mi l-am pastrat, nesimtind nevoia sa ma straduiesc sa fiu "la fel ca toti".

Libertatea lui Prometeu

Ma simt liber, chiar daca am si nostalgia copilariei, a oamenilor si locurilor, sa imi manifest aceasta apartenenta fata de Israel (tara in care am revenit, din diaspora evreiasca), in dialogurile mele cu oameni de pe tot globul, inclusiv din Romania; deoarece integrarea in lumea moderna implica iesirea din uniformitatea in gindire, din stereotipuri, si acceptarea diversitatii. Apartenenta afectiva la o tara, imbinata cu deschiderea catre altii, depasind frontiere teritoriale, sau insemnele din acte de identitate, confera individului calitatea de cetatean al lumii, universalitatea. In ciuda conflictelor politice si economice internationale, societatea occidentala, chiar amenintata de terorism si fundamentalism religios, tinde sa rupa gratiile care limitau exprimarea propriei personalitati.

Perceperea Israelului ca fiind unica mea casa, totodata locul in care ma simt „acasa“, este, desigur, subiectiva, rezultat al experientelor de viata, al emigrarii, al dinamicii particulare din zona, iar afirmarea apartenentei e dreptul de a o spune direct interlocutorilor mei din Romania, care, poate dezamagiti de aceasta marturisire, nu reusesc sa accepte libertatea de gindire, alegerea si sentimentele altuia. Aceasta problema e a lor, nu si a mea; nu ma voi exprima altfel, doar pentru a le fi pe plac. Atita timp cit nu vor accepta alteritatea, diferentele de opinii, dialogul deschis de pe pozitii diferite, vor ramine inchistati in propriile lor cuvinte, incatusati in sloganuri, inlantuiti precum Prometeu, devorati de un vultur existent doar in imaginatia lor. Esecul va fi atribuit fortelor oculte, conditia lor existentiala va fi perceputa ca un destin, iar schimbarea nu va avea loc niciodata.

In piesa de teatru "Mustele", de Jean-Paul Sartre, Zeus ii spune lui Oreste : "Oamenii sint liberi, eu stiu, tu stii, dar ei nu stiu asta".

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Viziune V, de Vlad SOLOMON: În prima zi am zămislit Pământ

Mesaj Scris de Admin la data de 21.02.10 16:04

Viziune V, de Vlad SOLOMON: În prima zi am zămislit Pământul.
În a doua zi l-am studiat
Și l-am împărțit
În fâșii bizare,
Cu ajutorul unor linii,
Pe care le-am numit a treia zi
Paralele și meridiane.
În a patra zi,
Am chemat, să mă iubească, ploaia.
M-a înșelat cu propriul meu copil,
Pământul;
Și, din dragostea lor
Împreună cu lacrimile mele,
S-au format, în ziua a cincea,
Mările.
Am ucis ploaia,
Și, dezamăgit,
Mi-am sugrumat copilul,
Pământul,
Storcându-l de mări și apă de lacrimi.
În ziua a șasea,
Am chemat Soarele în ajutor.

Mi-am ars copilul,
Și astfel a dispărut Pământul.
Dar, spre seara celei de-a șaptea zi,
După apusul Soarelui,
M-am trezit înconjurat de gratii,
Meridianele și paralelele Pământului stors.
Axa polilor îmi străbătea inima...
Pământul se răzbunase.
Nopțile
Mă lupt cu gratiile din jurul meu,
Paralele și meridiane;
Spre dimineață,
Mă vizitează în detențiune Soarele,
Singurul meu prieten,
Aducându-mi pachete de foc.

Nu zămisliți Soarele din nou,
Căci atunci
Îl veți împărți în meridiane și paralele,
Veți căuta ploaia,
Îl veți stinge
Și veți sugruma Soarele;
Meridianele vă vor strânge
Iar axa polilor vă va străpunge inima...
Nu zămisliți Soarele.
Paralelele se vor preface-n gratii.
Și atunci,
Eu,
Zămislitorul Pământului,
Nu voi mai primi pachete de foc.
... citeste[...]

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

De ce nu mă simt "ACASĂ" în România

Mesaj Scris de Admin la data de 21.02.10 15:54

De ce nu mă simt "ACASĂ" în România

De ce nu mă simt "ACASĂ" în România (I)
de Vlad SOLOMON
Prin anii 90, putin timp dupa revolutie, am fost invitat la un congres medical international, al medicilor originari din Romania. Aveam destule dubii inaintea plecarii, dar am fost primiti cu multa caldura, chiar dincolo de asteptari. La sfirsit s-a organizat o sedinta, in care trebuia sa fie stabilita o platforma viitoare, sa se constituie o "Liga internationala a medicilor romani". Am participat la acea adunare, in cadrul careia, spre uimirea mea, cineva mi-a daruit o medalie care reprezenta alipirea Basarabiei de Romania. I-am spus ca mi se pare deplasat acest gest, am venit la un congres medical, nu la o intrunire cu caracter politic. Cind s-a citit ciorna statutului acelei organizatii, am ramas neplacut surprins, era plina de expresii precum "reintregirea neamului romanesc", "simtim romaneste", o droie de lozinci, cu conotatii religioase si nationaliste. Am ripostat ca nu ader la declaratie si, fiind israelian si evreu, ma exclud. Nu am fost singurul, nici cei din Germania, Italia, Elvetia, Ucraina, nu au vrut sa semneze un asemenea document. Am sugerat transformarea lui intr-o formula care sa cuprinda pe cei originari din Romania, care au afinitate pentru cultura romana, valorile democratice si dorinta de colaborare stiintifica si culturala. S-au acceptat propunerile mele, mai ales datorita sustinerii romanilor din celelalte tari.

La plecarea din sala, am auzit pe cineva, in spatele meu, exclamind - tocmai paragrafele cele mai importante au fost scoase, a venit jidanul sa ne dea lectii! Nu am dat importanta, un caz izolat, mi-am spus, e normal, poate, dupa comunism, sa se manifeste nationalisme, xenofobii, oamenii sint dezorientati. Liga, in timp, s-a dizolvat.

Simtiti romaneste?

Dupa o luna, tot la Bucuresti, a avut loc o intrunire a oamenilor de afaceri originari din Romania, am fost rugat de un prieten bine intentionat sa il insotesc, el fiind ardelean cu limba materna maghiara. Au sosit participanti din multe tari, nostalgici, au lacrimat la un paharel de tuica si mititei, au fost primiti de Iliescu (nu m-am dus, mi se parea o pierdere de vreme, am preferat sa-mi vad fosti colegi), au ascultat cintece populare si au conceput planuri de viitor si iluzii de pinguin.

Dar au fost sifonati cind s-au auzit fraze declamative de genul: "Noi vrem sa stim ca va pasa, ca simtiti romaneste, ca vreti sa ne ajutati, dar nu avem nevoie de lectii, aduceti banii si tehnologia, dar lasati-ne in pace, nu avem nimic de invatat de la voi si nu ne vindem tara. Voi sinteti cei ce trebuie sa-si spele pacatele".

Ei, o sa treaca si valul asta, m-am gindit, oamenii inca nu realizeaza, e o perioada de tranzitie...

In decursul anilor, am vizitat de citeva ori Romania. De obicei, pentru congrese medicale, sau la evenimente culturale. Mi-a facut placere sa ma intilnesc cu prieteni din copilarie, sa depanam amintiri, m-am atasat de oameni cu care mentin legatura, ne scriem, schimbam idei... De unii m-am apropiat intr-atit, incit simt nevoia, din cind in cind, sa le aud vocea, sa stiu ca sint sanatosi, sa le intind o mina, cind se afla la ananghie, chiar sa ma sfatuiesc cu ei, in anumite dileme. Comunicarea pe Internet faciliteaza dialogul, un prieten mi-a scris ca, desi sint departe, imi simte prezenta, alaturi de el, ca si cum as locui in acelasi orasel.

Evreul Isus si complotul iudeo-mason

Zburam cu Tarom, spre Bucuresti, alaturi de mine, o maicuta si un preot, despre care am aflat ulterior ca slujeau intr-o biserica, la Ierusalim. La un moment dat, maicuta m-a intrebat cum am putut, noi, evreii, sa-l ucidem pe Isus. I-am explicat, cu rabdare, ca si Isus, daca a existat, era evreu, ca in acea zi eram gripat si nu m-am putut deplasa la Ierusalim, dar, oricum, acuzarea de deicid mi se pare absurda, mai ales cind vine din gura unei urmase a Romei. Am refuzat sa intru intr-o situatie conflictuala, mai ales ca maicuta si preotul erau cam saraci cu duhul.

In timp am realizat ca puntile care ma leaga de locurile natale sint foarte fragile. Am emigrat in Israel la 18 ani, fara indoiala ca perioada de adolescenta si-a lasat o amprenta asupra evolutiei mele, mai ales cultura, educatia, interactia cu oamenii. Si imi amintesc ca, desi parintii mei au facut efortul sa fiu "asimilat" (au evitat sa-mi povesteasca despre Holocaustul romanesc, despre deportarea lor in lagare de concentrare, in Transnistria, de evreii asasinati in timpul regimului Antonescu, despre pogromuri, lagarele de munca si legile rasiale), din cind in cind eram obiectul unor remarci cu caracter antisemit. Desi citisem " Cartea Neagra" si " Am fost medic la Auschwitz", abia dupa multi ani, in Israel, am aflat detalii zguduitoare, istoria suferintelor familiei mele, injumatatita in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Aceasta trista realitate nu mi-a creat, in nici un fel, resentimente fata de romani, dar mi-am dat seama ca nu am fost niciodata considerat roman de cei din jurul meu.

Vizitele in Romania mi-au oferit ocazia sa discut cu persoane din domeniul medical sau artistic, cu politicieni, cu oameni de rind, pe diferite teme. Astfel am aflat multe lucruri noi despre mine insumi - nu numai ca l-am asasinat pe Isus, dar si ca "voi evreii, ati adus comunismul si ati plecat, lasindu-ne pe noi sa tragem ponoasele", "ati revenit acum, sa ne exploatati, sa jupuiti tara de bogatii", "voi conduceti finantele lumii si ne saraciti pe noi", "exista o conspiratie internationala, un complot iudeo-mason care are ca scop destabilizarea Romaniei", "ati inventat Holocaustul, sa ne luati banii", "desi ati fost straini de neam, ati fost tolerati, dar ne-ati rasplatit ospitalitatea cu pretentii si obraznicii, in loc sa stati in banca voastra"...

Democratie si alteritate

Pe de alta parte, am fost intrebat daca, acolo, in "Izrael", nu mi-e dor de "acasa". Si mi-am pus intrebarea ce inseamna acest "acasa". De citiva ani am reinceput sa scriu in romaneste, sa public intr-un saptaminal israelian de limba romana, sa colaborez la publicatia "Acum", sa lucrez la un roman cu caracter autobiografic, ba chiar particip la discutii pe forumuri de limba romana. Uneori vad, prin cablu, programele TV si ma socheaza expresii de genul " rrrrrrrrrromani adevarati, care simt rrrrromaneste" sau "rrrrrrrromani pur-singe".

Ajuns in Romania, nu ma mira lamentarile oamenilor, cind se refera la clasa politica, la coruptie, la problemele de ordin economic, acestea le intilnesc peste tot in Europa si in Israel, "tutto il mondo e paese", spune un proverb italian. Dar imi lasa un gust amar comunicarea intre oameni si tonul de ciuda, ostilitatile, dorinta permanenta de rafuiala, invidiile si rautatile de care ma ciocnesc la tot pasul. Si aruncarea vinei, in permanenta, asupra politicienilor, care nu dau "exemplu", de parca nu ar fi fost alesi in mod democratic, de cetatenii romani. Aproape fiecare interlocutor imi povesteste ca a fost dizident, ca a luptat, in felul sau, impotriva regimului comunist, dar toti vecinii sai erau securisti si trebuie pedepsiti. Mi se vorbeste de noua orinduire, de democratie, dar nu se realizeaza nici pe departe ca democratia inseamna, in primul rind, acceptarea alteritatii, a dreptului fiecaruia sa fie diferit, el insusi, nu inregimentat intr-o uniforma nationalista, mai ales de la aderarea Romaniei la Uniunea Europeana. Recunosc, deseori mi-e greu sa-mi inteleg interlocutorii, parca vorbesc o limba diferita, complicata, pe linga subiect, aluziva, neclara, fara a spune lucrurilor pe nume, fara a cauta punctele de acord si dezacord in mod civilizat, fara patima.

De la Bucuresti la Ierusalim

Deseori imi renasc amintiri din trecutul meu, chiar devin nostalgic, oare ma simt mai legat de Romania decit de Franta, Italia, Germania, sau orice alta tara europeana? Imi plac mincarurile romanesti, in Tel Aviv, din cind in cind, ma duc la restaurantul Mamaia, sa-mi potolesc pofta de mititei, brinza de burduf, zacusca sau sarmale. Dar, in aceeasi masura, imi place bucataria franceza, sau cea italiana, si prefer strudelul savarinei, sau sarailiei, care, oricum, nu sint romanesti, la origine.

Citesc carti in limba romana, sint autori pe care ii apreciez, dar nu vibrez la versurile lui Minulescu mai mult decit la Prevert, il prefer pe Gide lui Sadoveanu, pe Moliere lui Caragiale. Nu ma impresioneaza carul cu boi al lui Grigorescu, in schimb pentru Marcel Iancu am facut o adevarata pasiune. La fel pentru Brancusi, dar si pentru Henry Moore. Iar pe Victor Brauner sau Fondane ii percep la valoarea lor universala, fara legatura cu faptul ca s-au nascut in Romania.

Nu ma incinta sirba, nu intru in hora la Perinita, nu imi salta inima cind aud doinele si baladele, nu ma atrage Cismigiul copilariei mele mai mult decit Jardin de Bagatelle, iar Castelul de la Bran ma lasa total indiferent, nu simt " istoria neamului", cind ajung pe plaiurile lui Mihai Viteazul, nici cind vad, din goana trenului, Posada, sau Marasesti. Cind urmaresc un meci de fotbal intre Steaua si Manchester United, prefer sa invinga echipa mai buna.

Nu ma simt implicat in politica romana, nu o urmaresc in mod constant, dar, deseori, ma uimeste lipsa de rafinament si noblete din comportamentul multora dintre liderii romani.

Imnul Romaniei, "Desteapta-te, romane", nu imi spune nimic, dar, in general, nu sint sensibil la simboluri, drapele, nu lacrimez nici cind se intoneaza "Hatikvah", imnul israelian.

Si totusi, imi pasa de ce se intimpla in Romania, de oameni, de prieteni, vreau sa aiba o viata tihnita, sa le fie bine intr-un stat democratic, cu valori universale. Dar Romania nu reprezinta, pentru mine, notiunea de "acasa". "Ca acasa" pot sa ma simt in multe locuri, in Israel, la Ierusalim, Tel Aviv sau Kiriat Ono (unde, intr-adevar, sint "acasa"), pe malul lacului Como, la Paris, Roma, in Alpi, la Seefeld, la Stresa, la Montreux, la Salzburg...

"Acasa" este o perceptie subiectiva, individuala, un sentiment de identitate, loialitate si apartenenta, diferit de la om la om, o stare de spirit, cred ca e unica, diferentiata de senzatia de "ca acasa", care poate fi efemera, legata de o dispozitie sufleteasca de moment.

Despre identitate si apartenenta, care confera notiunii de "acasa" o semnificatie particulara, ce implica si acceptarea valorilor democratice, a alteritatii si a universalitatii, incluzind autenticitatea, si, totodata, conceptul de "cetatean al lumii", in numarul viitor.
citeste[...]

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Apel Public, de Vlad SOLOMON: In vederea unei expozitii or

Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.10 13:52

Apel Public, de Vlad SOLOMON:
In vederea unei expozitii organizate la Jewish Museum din Amsterdam, pe tema Avangarda Evreiasca Interbelica din Romania, expozitie care va fi itineranta, rugam persoane care poseda (sau pot procura) materiale (opere, carti, filme, fotografii documentare sau de familie, acte de nastere, documente publicate, manuscrise inedite, reviste, fotocopii, inregistrari, articole din presa, critici, cronici, corespondente, obiecte), sau au amintiri relevante despre perioada romaneasca a artistilor Victor Brauner, Marcel Iancu (Janco), M.H. Maxy, Arthur Segal, Tristan Tzara, Paul Paun si Jules Perahim, sa ia legatura cu Dr. Vlad Solomon, email vlad_solomon2003@yahoo.com .

Rugam transmiterea acestui apel in toate colturile lumii.
. citeste[...]

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Colțuri, de Vlad SOLOMON: Camera mea are patru colțuri. Un

Mesaj Scris de Admin la data de 07.02.10 14:59

Colțuri, de Vlad SOLOMON:
Camera mea are patru colțuri.
Uneori
Mă ascund într-un colț
Și aștept,
Vrând să văd ce voi face.
Mă observ cu răbdare ani întregi;
Dar așteptarea mă epuizează,
Căci dau din colț în colț,
Încercând să mă ascund de privirea mea atentă,
Care mă urmărește dintr-un colț.

Alteori fur un colț de cameră
Și rămân singur,
Într-o cameră cu trei colțuri,
Încercând să mă ascund
De mine însumi.
Dar, și acum, mă prind cu ușurință,
Descoperindu-mă în vreun colț,
Sau chiar în toate cele trei colțuri
Ale camerei mele.


– Pune colțul înapoi,
Îmi spun mustrător,
Știi bine că nici colțul ăsta
Nu-ți aparține.

De cele mai multe ori,
Neputincios,
Renunț să mă mai ascund de mine.
Mă așez în toate cele patru colțuri
Și privesc înspăimântat
Spre mijlocul camerei.
M-aș apropia de mine,
Dacă mi-aș întinde o mână de-ajutor,
Dar ar trebui să vin spre mijlocul camerei,
Pe care nu-l cunosc,
Trăind numai prin colțuri...
Și apoi mijlocul nu are nici un colț
În care m-aș putea ascunde
De mine însumi.

citeste[...]

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Autorul lunii Februarie 2010 - Vlad Solomon, de Dan DAVID:

Mesaj Scris de Admin la data de 07.02.10 14:57

Autorul lunii Februarie 2010 - Vlad Solomon, de Dan DAVID: Opinia publică

Am fost arestat în plină stradă,
Și închis.
La întrebările mele
Nu mi s-a răspuns nimic,
Deoarece, cum spunea întreaga OPINIE PUBLICĂ,
Știam și singur care-mi sunt păcatele.
Curând am fost judecat
Și, în virtutea numeroaselor capete de acuzare,
Am fost condamnat la moarte pe viață.
Am protestat, am strigat,
Dar juriul a rămas neclintit.
Doar un zâmbet surprins le-a apărut pe buze:
Cum am îndrăznit să mă opun lor,
Lor, OPINIEI PUBLICE?

În închisoare am reflectat adânc la cele ce făcusem.
Și, curând, am dat dreptate celorlalți,
Pentru că erau mulți și, apoi,
Pentru că erau alții.
Atunci mi-au comutat pedeapsa,
Apoi m-au amnistiat.

Am fost numit în juriul OPINIEI PUBLICE,
Urmând să judec un inculpat,
Care, bătându-și joc de noi,
De noi, OPINIA PUBLICĂ,
Protesta și striga ca un nebun,
Prefăcându-se că nu știe
De ce a fost condamnat
La moarte pe viață.


din volumul " In noi e un cer mai adevarat" –







FUG

Fug într-o lume pustie.
Mă caut și nu reușesc să mă găsesc.
Și fug,
Fug după mine,
Fiindcă trebuie să aflu cum sunt cu adevărat.

Poate că, de fapt, sunt verde,
Verde ca verdele ierbii.
Și fug prin iarbă.
Și iarba mă mușcă și mă înverzește...
Și mă transformă în iarbă,
Mai verde ca verdele ierbii.

Dar simt că verdele nu mi se potrivește;
Și fug din iarbă,
Fug spre deșert,
Spre deșertul torturat de soare.
Poate că de fapt sunt foc.
Și fug prin deșert,
Ars de soare,
Și mă transform în foc.
Și ard ca soarele care mi-a dat viața de foc.
Și fug.
Și ard în vâlvătăi mistuitoare.

Dar simt cum mă transform în cenușă.
Și fug.
Fug să mă sting în mare.
Și fug spre mare.
Și marea mă cheamă.
Și mă scufund în adâncuri.
Poate că de fapt sunt o algă,
O algă plutitoare.
Și fug.
Fug spre alge.

Dar, curând,
Observ cum mă scufund tot mai mult
Și prind rădăcini.
Și nu mai pot pluti,
Și nu mai pot zbura.
Și-atunci din străfun


duri mă smulg
Și fug.
Fug spre cer.

Poate că, de fapt, sunt o pasăre,
O pasăre liberă,
Liberă să zboare în imensitatea cerului.
Și fug spre înalt.
Și zbor, plutesc.
Zbor.


Dar aripile-mi obosesc
Și mă simt din ce în ce mai vlăguit.
Și nu mai pot zbura.
Mă prăbușesc
Și trebuie din nou să fug.
Și fug.
Fug.
Încotro?
Nu știu.
Dar fug.
Și, când mă simt epuizat,
Când nu mai pot fugi,
Te zăresc pe tine.
Și, cu ultimele-mi puteri,
Fug,
Și fug,
Fug spre tine.

Fiindcă știu că în tine sunt eu.
Mă vei primi,
Te voi primi în mine.
Și apoi vom fugi.

Fug.
Fug cu tine.

din volumul " În noi e un cer mai adevărat"











Orologiul din Piata Mare

Stirea fu anuntata la radio, pe la orele 23.00. Cu voce calma si sigura, crainicul facu cunoscut tuturor ca a doua zi, la orele 15.30 fix, acele orologiului din piata mare a orasului se vor opri.
Vestea se raspandi cu o iuteala de necrezut. Chiar si cei ce nu aveau radio o aflara in cateva minute, astfel ca la orele 23.15 nu era locuitor al orasului care sa nu fie in picioare, preocupat de aceasta noutate. Paradoxal, toti ramasera cat se poate de lucizi. Era oarecum de asteptat. De mult timp, orologiul ramanea in urma sau o lua inainte. Cu toate stradaniile ceasornicarilor, nu putuse fi reparat. Fusesera chemati specialisti din alte orase. Nimeni nu reusea sa faca nimic, iar orologiul continua sa aiba toane. Era scandalos. La cererea intregului oras fusese schimbat primarul, se numise un nou consiliu urban, dar totul s-a vadit inutil. Noile masuri nu ajutara la nimic. Acele orologiului din piata mare continuau sa se joace cu timpul. Si asta n-ar fi fost nimic, dar, din cauza orologiului, schimburile din fabrici se faceau anapoda, notiunea de ora de munca isi pierduse sensul si, in scurt timp, economia prospera a orasului ramase doar o amintire.
Totusi, cetatenii nu-si pierdusera speranta. Oricum, erorile orologiului nu erau chiar atat de mari si, apoi, ani de zile indicase ora exacta cu o precizie care ii umplea de mandrie pe localnici. Faima orologiului ajunsese departe si, an de an, veneau turisti spre a se minuna de exactitatea acestuia.
Nimeni insa nu se asteptase la o asemenea veste. Era de necrezut.
La orele 24.00 se deschisera toate localurile. Stiau cu totii ca nu mai avea rost sa-si puna alte probleme. Era clar, la orele 15.30, acele orologiului aveau sa se opreasca. Multi tineri se dusera sa-si petreaca noapte intr-unul din cluburi. De peste tot se auzea muzica, insotita de strigate de chef si de zgomot de pahare ciocnite. La orele 24.40, studentii organizara o manifestatie de protest. Fusesera schimbate lozincile vechi, astfel ca peste tot apareau pancarte cu cuvintele “Vrem timp”, “Dati-ne inca 24 de ore “. Fusese destul de greu de gasit vopsea pentru a acoperi “Vrem libertate sexuala” sau “Dati-ne drepturi sociale”. In cele din urma, gasira vopseaua la un vanzator bolnav de ulcer, care, neavand voie sa bea, ramasese acasa. La orele 1.00 se anunta ca in intreaga tara ceasurile se vor opri la 15.30. Studentii se constituira intr-un grup unit si organizara o revolutie. Guvernul cazu si studentii preluara puterea. Luciditatea cu care fusese primita initial vestea disparu cu totul. Izbucnira certuri violente, se semnalara batai in plina strada. Grupuri-grupuri se invinuiau reciproc, acuzandu-se de iresponsabilitati si neglijente care au dus la crize cu implicatii asupra bunului mers al timpului. In cursul ciocnirilor au fost ucisi mai multi cetateni. Cei raniti fura transportati la spitale, dar medicii nu mai erau la lucru, gasind totul ilogic, de vreme ce la orele 15.30 aveau sa se opreasca toate ceasurile.
Pe la orele 2.15, locuitorii se hotarara sa-si petreaca timpul facand dragoste. Femeile erau fugarite si violate in plina strada. Peste tot puteau fi vazute perechi culcate pe asfalt, iubindu-se cu o patima nebuna. Felinarele fusesera sparte de mult, iar trupurile se imperecheau sub lumina lunii.
La 3.00 se raspandi zvonul ca ar fi fost de fapt vorba de orele 17.30; se telefona urgent la statia de radio. Nu, nu era nici o greseala : orologiul avea sa se opreasca la 15.30. La 3.30 se anunta ca pe intregul fus orar ceasurile se vor opri la aceeasi ora. Apoi se afla ca, intr-o alta tara aceasta se va intampla la 16.30. Dar, curand, veni rectificarea. Fusese o confuzie. Tara respectiva se afla in fusul orar invecinat.
Se nascura suspiciuni: ar fi insemnat ca toate ceasurile de pe glob trebuiau sa se opreasca la aceeasi ora. La 4.45, banuiala fu confirmata la radio. Partidele politice incepura o lupta fara scrupule. Aparura disensiuni chiar in sanul aceluiasi partid. Atacurile se concentrara asupra noului guvern, care se vazu nevoit sa demisioneze. La 5.15 se facu lumina, o lumina inutila, a unui soare nechemat. Totusi, la 5.25 plaja era plina de oameni care voiau sa prinda razele ultraviolete. Se inregistrara cateva cazuri de inec.
La orele 6.00, preotul ii chema pe toti cetatenii orasului la slujba bisericii. Tinu cea mai frumoasa predica din viata sa, vorbind auditorilor despre necesitatea moralei, evitarea ispitei si importanta de a-ti iubi semenul. Se ruga pentru viitor, aratand insa ca, fara munca si onestitate, nu se poate realiza nimic. Ii indemna pe toti la piosenie, promitand, in numele Celui de Sus, perspective de aur drept-credinciosilor.
La orele 7.30 se anuntara numeroase sinucideri, dupa care radioul transmise programul de dimineata: reclame si muzica de dans. Emisiunea de melodii la cerere fusese schimbata pentru orele 18.00, din cauza unei raceli contractate de redactorul respectiv. Se solicitara scuzele de rigoare, dupa care se continua cu un interviu luat ministrului comunicatiilor cu privire la recenta greva a feroviarilor. Apoi ministrul se scuza, deoarece dorea sa fie in piata mare inainte de 15.30.
Pana la 10.00, se dansa dupa muzica de la radio . La 10.30 cazu si noul guvern, in urma revoltei taranilor din nord. La 11.00 ateriza ultima nava spatiala, iar cosmonautii fura instiintati de nenorocire. La 11.15, televiziunea adauga un program special: lectia de esperanto, care fusese amanata pentru ca sotia profesorului nascuse. Cu lacrimi de bucurie, profesorul le comunica telespectatorilor, in esperanto, ca era preafericitul tata a doi micuti gemeni. Apoi traduse in esperanto prima fraza a lectiei: “La orele 15.30 se vor opri acele orologiilor din intreaga lume“.
La 12.00, ceasornicarii incercau inca sa repare orologiul din piata mare. La 12.30, radioul anunta ca, intr-o tara indepartata, fusese reparat un ceas, dar peste 15 minute se afla ca se defectase din nou. La 13.00, un tanar vantura ideea ca nimic nu poate fi sigur, deoarece orologiul din piata mare e stricat, deci e posibil ca orele 15.30 sa fie peste numai un minut. Dar curand se linistira cu totii, caci era stiut ca acele se vor opri la 15.30, deci orologiul trebuia sa indice aceasta ora.
La orele 14.00 masinile incepura sa se loveasca unele de altele, sau sa intre intentionat in ziduri. La 14.15 se anunta ca intr-o tara subdezvoltata au murit de inanitie 100.000 de oameni numai in ultimul an. Tara cerea ajutorul umanitatii. La 14.45 se trimisera semnale SOS in cosmos. Pana la orele 15.00 nu s-a primit nici un raspuns. La 15.05 toata populatia se aduna in piata mare. Multi fura striviti in inghesuiala. La 15.15 privira orologiul, se rugara cerului sa se intample o minune, apoi se gandira ca mai aveau doar 15 minute si orologiul avea sa se opreasca pentru totdeauna. Dar orologiul din piata mare a orasului era de mult defect, iar acele sale sarira brusc la 15.30. Apoi se oprira.










Michael ( Jimmy) Rossetti z\'l

Pe 15 mai 2007 am primit un telefon de la Marina Rossetti. Marina a fost, la începutul anilor 70, cea mai frumoasă fată din Tel Aviv. Și când spun cea mai frumoasă, nu exagerez. Brunetă, corp perfect, ochii migdale, față de înger, picioarele cele mai senzuale, printre primele cu lănțișor la gleznă, pe vremea când se zvonea că ar fi un semn al lesbienelor. Marina nu era lesbiană, era doar femeia perfectă, era FEMEIA.
Când trecea pe strada principală din Tel Aviv ( Dizengoff), lumea se dădea la o parte, să-i facă loc zeiței. Eu, plin de complexe, mă mulțumeam să o privesc de departe, nu aș fi îndrăznit să mă apropii, ce puteam să-i spun, fară să mă înec? Cafenelele artiștilor erau, pe atunci, Cassit ( actorii) și Pinati ( cântăreții). La California lui Abe Nathan, veneau și pictori.
Studiam regia de teatru la Universitatea din Tel Aviv, aveam vreo 19-20 de ani, mă opream la cafenelele celor celebri, să respir același aer cu ei. Marina studia actoria la școala lui Nissan Nativ, era cea mai talentată, iar portretele ei, alb-negru, au fost ani de zile afișate în vitrinele fotografilor din Tel Aviv. Nu se oprea la cafenele, toți erau transparenți, sau așa credeam eu, pentru cea mai de viitor actriță a scenei israeliene.
Nu despre Marina voiam să vă povestesc, dar cum pot să-l amintesc pe Jimmy fără Marina? Singurul pretext să pot intra în vorbă cu Marina era faptul că vorbea românește, dar pe atunci erau mulți emigranți din România, nu ca azi, când din faimoșii 400000 de origine română au rămas mai puțin ca 100000 de vorbitori ai limbii lui Minulescu.
Pe-atunci îmi câștigam un ban jucând, simultan cu studiile, într-un spectacol de estradă, în românește, " Israelul râde, cântă și dansează", cu Yaakov Bodo, Veronica Strugaru (plecată în USA), Elena Grigore, Alfredo Thomas (z'l), Adi Lev (z'l) și alții. Impresarul era Theo Roller, ginerele legendarului Ion Pribeagu. Marina nu ar fi putut juca, Nissan Nativ interzicea participarea la șușanele, să nu se prindă manierele de actori.
Dar la un spectacol al meu a venit, în sală, chiar Marina, însoțită de fratele ei, Jimmy Rossetti, care deja începuse o modestă carieră de actor și regizor, la teatrul din Haifa.
După reprezentație a apărut în culise și am plecat în grup, la un restaurant românesc care nu mai există de prin 75. Acolo, bâlbâindu-mă, i-am declarat admirația mea, așteptându-mă să mă ia peste picior. Se vede cât de puțin cunoșteam femeile (azi le cunosc și mai puțin), pentru că lucrurile au luat o altă turnură, am devenit foarte buni prieteni, la început ne vedeam foarte des, apoi din ce în ce mai rar, Marina s-a măritat ( nu cu mine) și, din păcate, nu a prea reușit în carieră, mai juca din când în când, dar fară ecou, cea mai importantă apariție a sa a fost într-un film cu Ghila Almagor, după care a dispărut în anonimat.
Jimmy era una dintre cele mai culte persoane pe care le-am cunoscut, născut în aceeași zi cu mine (27 iunie), dar cu 6 ani mai mare (1945). Vorbea mai multe limbi, știa de toate, dar se simțea cel mai bine în „spațiul cultural francez”, deja plecase de câteva ori la Paris, era un baiat frumos, tot brunet, deștept, însa mai distant. Relația mea cu Jimmy a fost destul de ciudată, eu îl priveam, la început, de jos în sus, fiecare cuvânt al lui îl sorbeam cu setea învațăcelului, el era conștient de vastele lui cunoștiințe, avea un mod puțin prețios în pronunțarea cuvintelor, parcă ar fi fost pe scenă, într-un monolog, rar puteam introduce o silabă, iar între noi a fost, mult timp, un zid invizibil, nu am reușit să mă apropii de el și să-i devin prieten, deși el știa că Marina și cu mine suntem foarte apropiați. Și totuși, cred că mă simpatiza, dar nu mai mult.
O singură dată am apărut alături de Jimmy, într-un recital de poezie, la Tel Aviv. Spre surprinderea mea, am avut mai mult succes la public decât el, dar nu cred că mi-a purtat pică pentru asta. El recita puțin prea solemn, după gustul meu, puțin afectat, dar avea o dicțiune impecabilă și știa să îmbrățișeze întreaga scenă. Ulterioarele mele propuneri, către Jimmy, să facem ceva în comun, s-au lovit de refuzuri politicoase. În decursul anilor ne-am întâlnit întâmplător, rar ne-am oprit la o cafea și nu prea aveam ce să ne spunem.
Dar pe Marina o vedeam mai des, o întrebam de Jimmy, știu că a fost asistent de regizor la " Un tramvai numit dorință" și a regizat un spectacol Jacques Prevert. În timp, eu am abandonat teatrul, dar îmi revedeam vechii colegi, în diferite ocazii. Am aflat că Jimmy pleca des în Franța, era prieten cu copiii lui Perahim, într-o vreme a fost redactor cultural la un ziar cotidian în limba franceză, care ieșea în Israel și avea puțini cititori.
Relația noastră, așa superficială cum era, a fost afectată de un flirt al meu cu o balerină, Aura, de care el era foarte atras, dar preferințele ei au mers către mine. Din nefericire am fost martor la o discuție telefonică între ea și Jimmy, în care el m-a descris în culori deloc măgulitoare. Poate avea dreptate, nu știu, pe vremea aia eram cam zburdalnic, dar el mă considera și superficial. Nu i-am reproșat niciodată acel dialog cu Aura, nu a știut că tot ce-i spusese despre mine fusese în prezența mea, nici nu avea rost, poate era o gelozie puerilă.
De câte ori Marina îmi povestea despre Jimmy și aflam că nu demarează în teatru, mă întristam. În anii 70, teatrul, în Israel, avea multe păcate și un personaj ca Jimmy, era privit ca fiind pe dinafară, neadaptat, străin de cultura ebraică. Într-o seară, după mulți ani, l-am întâlnit la un party, la Ilan Shani, un prieten actor, și cred că atunci am avut cel mai lung dialog cu el. De data asta a vorbit cu mine de la egal la egal și, când l-am întrebat de ce nu își caută norocul în Franța, mi-a replicat că vrea să fie aici, în Israel, când va începe revoluția în teatrul israelian și va trebui să se suie pe baricade. Revoluția a avut loc, a fost o revolutie lentă, aproape de catifea, dar Jimmy nu a fost chemat să ia parte la ea. În timp a renunțat la teatru, a fost o hotărâre dureroasă, a devenit ghid turistic și s-a dedicat șahului, devenind maestru, cred că și preda lecții de șah. S-a căsătorit și a avut o fetiță, pe care nu am văzut-o niciodată. Și totuși eu am ținut la Jimmy și aș fi vrut să devenim prieteni, dar această aspirație a rămas unilaterală, iar pentru un tango e nevoie de doi.
Când însă am organizat, prin 94, o seară-spectacol în onoarea tatălui meu, legată de volumul său de versuri, " Strigăt în deșert" ( Cri dans le desert) și i-am telefonat lui Jimmy, imediat a fost dispus să participe, dar n-a fost sa fie, pentru că avea un grup de turiști cu care a plecat în Europa.
Acum câțiva ani, Jimmy a suferit un accident cardio-vascular, a ramas total handicapat și dependent, l-am vizitat la spital, Marina îi repeta- uite, a venit Vlad, îl ții minte?- nici o reacție. Am încercat să fiu alături de Marina, am vorbit uneori la telefon, ne-am văzut mai rar, situația lui Jimmy era ireversibilă, s-a degradat și, după vreo 4 ani de internare, a sosit telefonul Marinei, că Jimmy s-a prăpădit.
Mi-e greu să mi-l imaginez altfel pe Jimmy decât ca pe un mare talent, pierdut între incapacitatea lui de a face compromisuri și distanța față de bisericuțele din teatrul israelian. Imaginea lui, la spital, o alung, era altcineva, nu țanțoșul Jimmy, cel cu privirea ca o săgeată, care respira și vorbea în franceză chiar pe românește sau ebraică.
Jimmy a fost, politic, împotriva ocupației teritoriilor, era activ în asociațiile pentru drepturile omului și ale palestinienilor, în special, dar asta am aflat târziu, abia la înmormântare. A fost un adevărat ateist și se pare că a dorit să nu fie înmormântat tradițional.
Kibutzul Einat, lângă Petach Tiqwa, oferă această posibilitate, ceremonie laică, fără rugăciuni. Deoarece avea carnet de donator de organe, i s-au prelevat organe- habar n-am ce se mai putea preleva. A fost înmormântat într-un cosciug ( în Israel morții sunt introduși direct în pământ, fără cosciug), soția lui, Otilia, a adus un magnetofon și o bandă cu cântecele lui Jacques Brel, iar în timpul coborârii cosciugului s-a cântat "Le Moribond":

Adieu l'Émile je t'aimais bien
Adieu l'Émile je t'aimais bien tu sais
On a chanté les mêmes vins
On a chanté les mêmes filles
On a chanté les mêmes chagrins
Adieu l'Émile je vais mourir
C'est dur de mourir au printemps tu sais
Mais je pars aux fleurs la paix dans l'âme
Car vu que tu es bon comme du pain blanc
Je sais que tu prendras soin de ma femme
Je veux qu'on rie
Je veux qu'on danse
Je veux qu'on s'amuse comme des fous
Je veux qu'on rie
Je veux qu'on danse
Quand c'est qu'on me mettra dans le trou.

... și alte cântece ale lui Jacques Brel.

Pe urmă au vorbit o prietenă, dupa ea Marina, sora lui, care i-a fost și mamă, în ultimii ani, apoi un reprezentant al asociației șahiștilor, care a adus cu el și un joc de șah, iar cei din jur au pus, alături de pietricele, pe mormânt, câte o piesă de șah, între buchetele de flori... La sfârșit, fiica lui, Andreea, copia lui Jimmy, a citit „Ne me quitte pas”:

Ne me quitte pas
Il faut oublier
Tout peut s'oublier
Qui s'enfuit déjà
Oublier le temps
Des malentendus
Et le temps perdu
A savoir comment
Oublier ces heures
Qui tuaient parfois
A coups de pourquoi
Le cœur du bonheur
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas

Jimmy nu mai este printre noi, de fapt nu mai era demult. Am plecat cu totii, abătuti, pe sunetele muzicii lui Brel, de la o înmormântare suprarealistă, dar atât de apropiată de ceea ce și-ar fi dorit. Un mare talent, parcă smuls de pe străzile Parisului, un neîmplinit ca artist, dar atât de om, atât de francez și atât de israelian. Fie-i memoria binecuvântată.








Ordine

Am vrut să-mi pun sentimentele în ordine,
În vechea bibliotecă prăfuită.
Am luat o cârpă de praf
Și mi-am scuturat mila...
Ura mi-era complet desfăcută,
Iar coperțile îi alunecau.
Am lipit-o fără tragere de inimă,
Căci pe aceasta din urmă o împrumutasem.
Disprețul era cam decolorat;
L-am mutat cu un raft mai sus,
Să fie în plină lumină...
Tristețea avea pozele roase...
Mă uitasem prea des la ele în ultima vreme.
I-am schimbat locul cu bucuria,
Pe care am găsit-o într-un colț,
Uitată, nefolosită, nou-nouță
Și mirosind a albastru.
Așa mi-am aranjat toate sentimentele
În bibliotecă.
Doar dragostea n-a putut fi găsită.
Mi-am amintit că o vândusem nu de mult
Ca să-mi pot cumpăra
Un exemplar jerpelit
De satisfacție.

din " In noi e un cer mai adevarat"










Inițiale

Orașul te învăluie cu sunete de orgă înveșmântate în aur umed.
Felinarele podului Karl îți mângâie umbra stingheră.
Erai demult aici, căutându-mă între cristale și marionete,
La malul Vâltavei, unde cuvântul își sculptează în apele tulburi
Inițiala primei amintiri din ceața atingerilor pierdute,
Album cu pasiuni decolorate, vise neîncepute, dans mut.
Mi-ai recunoscut zâmbetul dincolo de ultima dună a deșertului,
Existența nu e ființa - șoapta ta, îmbrățișându-mi ezitarea.
Amețitoare plutire, nisip albastru, val afrodisiac, noi.











TU

Am fost ascultat la geografie.
Trebuia să vorbesc despre munți, ape și păduri.
Profesoara m-a privit sever,
Apoi mi-a cerut să spun lecția.
Dar eu am început să vorbesc despre tine.
Am demonstrat că relieful nu există decât în noi,
Că râul e iubire,
Că muntele e absolut,
Că pădurile sunt strigăte de dragoste.
Apoi am vrut să-i conving pe ceilalți
Că toate acestea ești tu!
Dar cei din jur au râs,
Iar profesoara mi-a pus 2,
Fără să-și dea seama că și doiul
E tot o pereche,
O pereche de îndrăgostiți,
Care, de fapt, suntem noi.

La literatură le-am arătat celor din jur
Că toată poezia și proza sunt iubire;
Teatrul – glas al dragostei;
Și că toți scriitorii te-au descris pe tine.
Au chemat urgent un doctor de nebuni.

Dar i-am demonstrat și lui
Că trupul e un paravan al sufletului,
Că sângele e un râu,
Și, folosindu-mă de cele spuse la geografie,
Că râul e iubire,
Iar iubirea ești tu.

La matematică am ieșit singur la tablă.
Te-am descoperit într-o ecuație:
Erai dragostea, marea necunoscută,
Prozaic notată cu x.
Și i-am convins pe ceilalți,
Demonstrând că x este întotdeauna diferit de zero.
Pentru că x ești tu, iubirea absolută,
Iar absolutul e infinit.


Am vrut să-i oblig pe toți să scrie:
X = dragoste = ∞
Dar au fugit care-ncotro.
S-a întrunit în grabă consiliul profesorilor.
Erau înspăimântați.
Se-ngrozeau la gândul că le pot demonstra
Că toată știința, arta, ești tu.
Atunci orele și-ar fi pierdut rostul,
Iar profesorii ar fi fost concediați.
Și, pentru că începuseră și ei să creadă
În ceea ce spuneam,
De frică să nu-i convertesc în sentimente,
M-au exmatriculat.

*****************************

- TU e poezia mea de debut, publicata in Romania Literara, in 1970, la citeva luni dupa emigrarea mea in Israel.
E inclusa in volumul "In noi e un cer mai adevarat"













Sisif

Trepte fără număr.
Urcuș.
Mitul lui Sisif.
Trebuie luat totul de la capăt.
Și bolovanul ăsta...
Dacă se prăvălește,
Trebuie să fug repede după el.
Fiindcă altfel,
Îmi va fi greu să-l găsesc...
Și alt Sisif îmi va lua locul.
Deci,
Trebuie să ridic bolovanul
Până în vârful muntelui.
Căci Hades,
De mă va vedea trândăvind,
Îl va desemna pe altul
În locul meu.
Iar pe mine
Mă va pune să umplu cu apă
Vasul fără fund.

Și, orice ați spune,
E mult mai ușor
Să ridici un bolovan,
Chiar dacă el,
Ca toți bolovanii rupți
Din bolovanul lui Sisif,
Refuză cu încăpățânare
Să ajungă sus.












Viziune I

Aș vrea să fiu o stalactită.
Picături de dragoste ar cădea din mine
Și te-ai forma tu, o stalagmită.
Apoi vom încerca să ne atingem.
Din mine va porni întreaga-mi dragoste;
Ne vom apropia ușor, ușor…
Apoi ne vom uni într-un singur trup,
O singură ființă,
O coloană de calcar…
Și vom susține cu iubirea noastră
Întreaga boltă a lumii – peșteră.
Nimeni nu ne va putea despărți:
Nici timpul, nici întunericul,
Nici chiar noi înșine!
Ci ne vom întări iubirea cu picături de calcar
Dizolvat în apă de suflet:
Soluție de intersecție de om cu om.

Dar vai!
Am uitat că oamenii sunt curioși…
Ne vor descoperi lumea,
Vor lumina peștera
Și ne vor arăta cu degetul.
Iar un ghid cu mustață din materie și atomi
Va spune:
“ – Priviți o coloană formată prin voința naturii,
Pipăiți-o, nu vă fie teamă,
E doar calcar: Apă și carbonat de calciu.”

Iar liliecii vor zbura în jurul nostru,
Lovindu-ne cu aripile lor reci.


[din volumul " In noi e un cer mai adevarat",







Vis de cristal


O șoaptă de mătase a întrerupt zgomotul infernal al străzii.
Erai aici, la câțiva pași de jarul meu, neclară siluetă,
Te prelingeai pe pleoape, ezitai în refracții de lumini,
Prin picături de apă viață, rătăcite semne de-ntrebare,
Clinchete de adevăr, șerpuind culorile curcubeului în zig-zag.
- M-ai găsit demult, mi-ai spus, dinaintea intersecției tale cu cuvântul,
Transparență, vis de cristal, gust de rouă,
Sunete de orgă într-un colț pierdut,
Gară cu trenuri abandonate.
Ne contopim în spațiu, materie dizolvată,
Săgeți de foc, parfum mistuitor de noi.

Rostogolirea chipului cioplit doare,
Verdele zdrobește chenarul gândului.
Rămâne doar un puls al ecoului,
În contratimp cu palparea pământului nostru.
Scâncești, modulându-te în jurul formelor mele,
Izvorâte din tine.
Mângâierea-ți lină naște comete de foc,
Bruscă strălucire, privirea ta, surâs close-up,
Mă absorbi nerăbdătoare,
Cadru de film întrerupt de operatorul neglijent.

- Apără-mă - murmurul tău, într-o limbă nouă, neauzită,
A iluziei împlinite -
Sunt lavă și vapori de pasiune sacadată,
Mă simt creația, divinul mă îmbrățișează și mă stoarce,
Sunt atât de intensă, mi-e teamă de mine,
De foc,
De apă de foc,
Apără-mă!

Zvâcnetul desenează vapori ondulați, valurile furtunii
Preanunțată de vocea haosului, univers-metronom.
- Cunoșteam ritmul, dar credeam că sincopa e moarte -
Lacrima ta, din ochiul meu...
Ne privim dinafară, pe piele linii zgâriate,
Aici se naște floarea roșie, mă soarbe în contracții de petale,
Paragraf repetat, obsedantă orchestră.
Ostentativ muști mărul auriu,
Sculptură în patru dimensiuni.

Raze erup din fisura întunecată a concepției momentului,
Gemetele tale, ecou, ecou, camuflaj,
Ne acoperim de privirea noastră iscoditoare,
Supți de petale umede,
Cascade de dezlănțuiri.
- Dă-mi roua nopții - îmi șoptești,
Pierdută în tine.

citeste[...]

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Sugestie, de Vlad SOLOMON: În fiecare zi Moare în mine cev

Mesaj Scris de Admin la data de 24.01.10 6:52

Sugestie, de Vlad SOLOMON: În fiecare zi
Moare în mine ceva.
Alaltăieri a murit soarele;
Și, ca să nu-mi dau seama de asta,
Am aprins lumina electrică.
Ieri a dispărut ultimul nor din mine,
Era alb, iar umbra lui mă răcorea;
Ca să nu-i observ lipsa
Am pus perdele la geamuri.
Astăzi mi-a murit plânsul;
Dar am vrut să cred că a rămas în mine
Și am pus la radio o melodie siropoasă.
Mâine îmi va muri credința;
Și, ca să nu mă înșel,
Nu voi mai începe nici o frază
Fără cuvântul „Cred”.
Poimâine, cea care va muri în mine
Vei fi, poate, TU.
Și, fiindcă mi-am pierdut credința,
Fiindcă nu voi crede,
Ca să mă induc în eroare,
Voi muri și eu.citeste[...]

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Trei poeme-mărturii, de Benedict Solomon, de Andrea GHIȚĂ

Mesaj Scris de Admin la data de 12.01.10 7:40

Trei poeme-mărturii, de Benedict Solomon, de Andrea GHIȚĂ

Preambul: Ultimul volum de poezii a lui Benedict Solomon - Picături de sânge pe o frunză de măslin, publicat la Tel Aviv în 2002 - conține câteva
poeme-mărturii despre lumea evreiască din Moldova antebelică, spulberată de Holocaust.
Repere bio-bibliografice Benedict Solomon s-a născut în 9 decembrie 1922, la Ștefănești, județul Botoșani. A urmat studiile elementare și liceale la Dorohoi și cele universitare la Iași și București. A fost medic militar și chirurg în diferite spitale din România. Din 1970 s-a stabilit în Israel, lucrând ca medic primar chirurg la secția de chirurgie urologică a Spitalului Asaf Harofe. A scris poezii după ieșirea la pensie, urmând parcă exemplul fiului său poetul israelian Vlad Solomon. A publicat în periodicele de limbă română din Israel și alte țări. Versurile sale au fost reunite în cele trei volume: Strigăt în deșert – Intercompress, 1995, Marșul umbrelor – Cartea Românească, 1997 și Picături de sânge pe o frunză de măslin – editura Papyrus Tel Aviv, 2002. Benedict Solomon s-a stins din viață în octombrie 2002, la trei luni după apariția ultimului său volum. Iată două fragmente din prefața amplă, scrisă de Mircea Horia Simionescu la volumul Strigăt în deșert, care evidențiază calitățile esențiale ale poetului Benedict Solomon, calități care se regăsesc și în cele trei poeme cuprinse în acest Medalion: „Calitatea primă și pregnantă a discursului poetic din poemele de întinse dimensiuni ca și în versurile-schiță, surprinzând momente fugitive ale actualității, se află în libertatea de a-i împărtăși cititorului, spontan, gândurile, îndoielile, credințele, speranțele, melancolia, încrederea, bucuria, dar mai cu seamă amintirile. .. E o confesiune curată, discretă, de o limpezime profund atingătoare, despre destinul oricărui om și oricărei colectivități gânditoare”. „Avem în față un poet cu resurse ideatice apreciabile, căruia versul liber îi permite să abordeze teme ce ar părea, dat fiind duritatea lor, prozaice și pe care, cu iscusință de argintar le transformă în medalioane cu gravuri de o mare finețe, evocatoare – fiecare – ale unor momente pe care uitarea nu le poate nicicum șterge.”

Am fost cândva la Orofteana

Unchiul Iosef m-a trezit la patru dimineața
- Plecăm la pădure,
La Orofteana.
Unchiul Iosef știa cât de mult îmi plăcea pădurea.
Și ne-am urcat în docarul galben,
La care unchiul Iosef înhămase doi cai,
Pe cel bălan și pe cel roib.

- Di Bălane! Di, Roibule!
Striga, din când în când, unchiul Iosef,
Mânând caii.
Unchiul Iosef nu biciuia caii,
Ci îi mângâia cu drag, cu vorbele sale.
Înainte de prânz am ajuns la Herța.
Soarele de foc încingea aerul.
Ne-am oprit câteva minute la tanti Tony
Și, câteva clipe, la bunica Hinda
Și la mătușa Sara,
Și am pornit-o, din nou, la drum,
În docarul galben tras de cei doi cai.
Din când în când, unchiul Iosef striga, mânând caii:
- Di, Roibule, Di, Bălane !

Și am ajuns la pădurea Orofteana-Frunză.
În pădure era rece,
Copacii uriași, cu coroana bogată, verde,
Ne primeau cu bucurie.
Izvoarele cu apă rece susurau,
Udând rădăcinile ferigilor cu frunzele crenelate.
Liniștea adâncă și groasă
Era despicată de trilurile păsărilor
Ce se fugăreau printre frunzele copacilor.
Peste noapte am dormit în casa pădurarului,
Care ne-a servit cu mămăligă aurie
Și brânză albă de burduf,
Am băut apă rece de izvor
Adusă parcă din rai.
În zori, am plecat din nou la drum.
Am trecut prin Herța, prin Pomârla,
Și-am ajuns din nou acasă la Dorohoi.

Unde-i pădurea Orofteana ?
Unde-s rudele din Herța ?
Ele nu zac în cimitirul orășelului.
Unele au fost omorâte în Polonia, unde fugiseră,
Altele în Basarabia
Sau în Transnistria,
Nu se știe unde au fost îngropate
- Dacă au fost îngropate -
Sau lăsate pradă lupilor și corbilor.
Unde-i unchiul Iosef ?
Despre el știu , cel puțin,
Că a murit la Beer Șeva
Și a fost îngropat în cimitirul de acolo...

Tare mi-e dor de unchiul Iosef,
Proprietarul pădurii Orofteana,
Fratele lui Lupu Solomon (prietenul reginei Maria).
În nopțile lungi de nesomn
Mi-amintesc de dragii mei din Herța,
Morți fără morminte,
De pădurea Orofteana-Frunză
Și de unchiul Iosef, care mă ducea la pădure,
Și care a murit la Beer-Șeva.


Coperta I a volumului Picaturi de sange pe o frunza de maslin, de Benedict Solomon, ilustrata de Sabin Balasa
Vărul meu Froim

A trăit și el la Herța,
Ca și Tanti Tony, de care v-am vorbit cândva.
Acolo s-a născut
Dar nu se știe unde a fost îngropat.

Ce om bun a fost Froim,
De câte ori mă vedea, îmi dădea bomboane,
Îmi zâmbea și fața i se lumina de bunătate.

Și avea Froim o nevastă și trei copii mici.
(Unul avea 2 ani, altul 4 și altul 5).
Nevasta îl ajuta în băcănia sa,
Care se afla în strada principală din Herța,
Cam la jumătate de kilometru
De casa lui tanti Tony Solomon,
Și a copiilor săi Leon, Carol și Herman,
Nu departe de casa pictorului Verona.

Froim s-a născut la Herța
Ca și nevasta sa, ca și cei trei copii ai săi.
Nu se știe unde au fost omorâți,
Nici Froim, nici soția sa, nici copiii săi.

Și-mi aduc aminte,
Că atunci când zâmbea,
Cu zâmbetul său bun,
I se vedea un dinte de aur.
De ce vă spun astea toate ?
Doar atâtea maxilare cu dinți de aur
S-au găsit în gropile comune…

Unde a dispărut vărul meu Josef

Noaptea trecută l-am visat pe vărul meu Josef,
Din orășelul Herța, din nordul Moldovei,
Nepotul bunicii Hinda și a lui tanti Tony.

Se făcea că mă plimbam cu Josef
Prin grădina publică din Herța,
Pe lângă conacul pictorului Verona.

Frunzele verzi ale teilor
Făceau umbră pământului negru,
Foșnind în adierea vântului
Iar mirosul florilor galbene
Plutea printre razele aurii ale soarelui.

Josef îmi ținea mâna mea mică de copil de șase ani,
În mâna lui puternică și mare ca un baros,
Mână pe care aproape n-o simțeam
Atât de ușoară era.

Nu era înalt Josef, dar cât de puternic !
Umerii săi erau atât de largi
Încât corpul său părea pătrat, aproape.

Se zicea că a venit un circ
În orășelul cu nu prea multe distracții,
Și că Josef a doborât în țărâna arenei
Pe atletul circului.
Și unii mai zic (poate că o fi adevărat)
Că Josef a rupt pe brațele sale
Un lanț gros de fier
(Nu știu cât de adevărat o fi,
Dar nici departe de adevăr nu e!)
Mai târziu, vărul meu Josef
A fost chemat la armată.
Ce mândru era că va purta uniformă militară
Și că va apăra patria străbună,
Ca și fratele său sergentul Avram Avram
Din regimentul I din Garda Regală.
Și a cunoscut Josef armata ca soldat, dar și ca evreu,
Când a primit două palme de la sergent, comandantul său.

La început Josef n-a înțeles, dar s-a lămurit repede.
Sergentul era pipernicit ca un gândac
Și zbârcit ca o prună uscată,
Iar Josef era puternic ca o stâncă,
Și era evreu, așa cum îi spunea sergentul „Intelectual”
Rânjind, „Jidan analfabet”.
Și în fiecare zi îi dădea sergentul două palme
Și Josef trebuia să strige: „Să trăiți, domnule sergent!”

Și a terminat Josef să-și slujească țara,
Și și-a terminat serviciul militar,
Când primea, zilnic, palme, ca jidan.
Și și-a dezbrăcat uniforma de care era așa de mândru.
Câte palme a primit, i-a venit greu să numere
De multe ce erau, și nici timp nu avea,
Că trebuia să-și apere patria,
Unde-și primea zilnic porția de palme.

Și s-a întors Josef, acasă.

Nu știu exact când l-au trimis în lagăr
Nici când și unde l-au omorât pe Josef, vărul meu,
Pe părinții săi Herșcu și Sara, pe frații lui
Leib și Froim, pe vărul meu Herman, pe tanti Tony
Și pe toți ceilalți evrei din Herța,
Orășelul din nordul Moldovei.
Ei n-au apucat să-și apere patria,
Evreii nu aveau nevoie de patrie,
Ci numai de cimitire…
Și nici de cimitire…

În grădina publică din Herța,
Și nu numai din Herța,
Băltoace roșii de sânge,
În copaci – flori galbene de tei.

Și așa a dispărut vărul meu Josef,
Soldatul evreu Avram Josef,
Soldatul evreu puternic și mândru
Care-și slujea țara.
Jidanul care primea palme
Vlăstar din neamul lui Moses Gaster,
Tiktin,
Lazăr și Constantin Șăineanu,
Care i-au învățat pe cei din țara sa
Să scrie și să citească românește.

Așa a murit Josef, vărul meu,
Care bineînțeles
N-a fost Josef tatăl lui Isus din Nazaret
Ci doar un fiu din neamul lui Isus (Ioșua)
Cel ce propovăduia
„Iubește pe aproapele tău, ca pe tine însuți.”
http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=11135

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

După viață, de Vlad SOLOMON: Când lumina se va stinge,

Mesaj Scris de Admin la data de 12.01.10 7:37

După viață, de Vlad SOLOMON: Când lumina se va stinge,
Iar ziua va fi noapte,
Iarba va scădea
Și vom fi triști amândoi.
Nu se vor mai auzi șoapte,
Vom fi singuri printre vise sparte,
Vom ști ce-nseamnă moarte,
Prin moarte însă vom trăi.
Alți oameni nu vor exista.
În noi
Vom căuta și poate vom găsi
Cu totul altceva.
Doar undeva, departe, la infinit,
Sau poate unde infinitul se va fi sfârșit,
Zări-vom două siluete-mbrățișate...
Dar și ele vor fi la fel de moarte
Ca noi doi.
Vom fi două iluzii sfărâmate...
Cadavrele ne vor înconjura;
Vom suferi, văzând numai iubiri întunecate...
Morții vor plânge.
Un cor de lacrimi stinse.
Apoi ne vom strânge
Cu toții
Într-un joc de suflete sfârtecate,
Jocul morții.
Din joc ne vom desprinde noi,
Apoi alți morți, doi câte doi,
Nu se vor auzi șoapte,
Vom fi doar noi,
În jur doar noapte
Și morți, la fel, doi câte doi,
Apoi alți doi, plutind prin moarte,
Apoi alți doi,
Alți doi
Alți noi.
citeste[...]

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Vlad/Benedict Solomon

Mesaj Scris de Admin la data de 12.01.10 7:37

O presiune insuportabilă începea a se simți pretutindeni: pe stradă, în mediile culturale, în presă, printre artiști, în lumea intelectuală chiar în care, pînă atunci, antisemitismul nu se manifesta nicicînd. Mai mult, chiar din mediile acestea începeau acum a se recruta conducătorii și „ideologii” huliganilor. Efectul firesc al acestei noi situații, al acestei schimbări: m-am simțit, eu însumi, brusc, “jidan” și victimă a unei insuportabile presiuni.

Expuneam în fiecare an la București. Ultima mea expoziție a fost în iarna anului 1936. Am întîlnit în sală un coleg și bun prieten, încă din anii școlarității, colaborator activ, o vreme, la revista Contimporanul, pe care o scoteam împreună cu Vinea, -- pe poetul Ion Barbu.

Cuprins de admirație, entuziasmat de frumusețea lucrărilor uneia dintre cele mai bune expoziții ale mele, fostul meu amic s-a îndreptat să mă felicite. Dar felicitările sale se transformară într-o înjurie insuportabilă: „Vai, ce păcat că ești jidan!” Am reacționat prompt, înjurîndu-l și replicîndu-i că el e armean numai. Am rupt din acea clipă orice legătură cu el.

Pînă atunci eram străin oarecum iudaismului. Deodată, m-am simțit vinovat că n-am luat în serios primele manifestări ale antisemitismului, că nu m-a îngrijorat pericolul care se profila amenințător; brusc m-am simțit vulnerabil, izolat într-o lume unde, eronat, pînă atunci, mă credeam acasă. Înțelegeam, în sfîrșit, că nu voi mai putea lucra, respira într-o lume ostilă, unde voi trebui în permanență să mă ascund sau să port o mască apăsătoare. A fost, întîmplarea aceasta, o trezire la realitate, care, ca om liber, m-a dus la concluzia că, pentru mine și toți ai mei, nu rămîne decît o singură opțiune: reîntoarcerea la poporul meu.
Acestei puternice, zguduitoare traume i-a urmat o consolare. La ferma din Budeni – construită împreună cu marele și neuitatul poet Jack Costin, care îmi era cumnat, am aflat, într-o seară, un grup de tineri executînd, sub conducerea unui „ofițer fără uniformă”, exerciții militare. Vorbeau o limbă mie necunoscută. Jack permisese unor tineri evrei „naționali” sioniști să-și facă „hahșaraua”, pregătirea, în ferma noastră. Erau, asemeni mie, evrei și vorbeau o limbă pe care, in mod firesc, aș fi trebuit s-o cunosc și s-o vorbesc eu însumi. Am simțit brusc o chemare: Palestina. Era, de altfel, locul pe care înșiși antisemiții ni-l indicau, unde intenționau să ne gonească. „Ofițerul fără uniformă” era Iacob Schieber, unul dintre apropiații lui Vladimir Jabotinski și șef al Betarului în România.


Marcel Iancu - desen reprezentind evrei ucisi de legionari, in Pogromul din Bucuresti, atirnati de cirlige, la abator, cu inscriptia "Cosher". Reprodus din catalogul expozitiei Kav Haketz ( On the edge, Pe muchie), 1990.
Alt eveniment care s-a repercutat puternic asupra-mi, o nenorocire: într-o seară în luna decembrie a anului 1939, o bandă de legionari au pătruns în casa părinților lui Jack Costin, cu gîndul să-l ridice. Negăsindu-l, l-au luat cu ei pe fratele său, un tînar splendid. Mișu. L-au schingiuit crunt în beciurile poliției legionare ca să mărturisească unde se ascunde Jack. Cînd le-a spus că Jack este plecat peste hotare, legionarii s-au răzbunat, ucigîndu-l.

A doua sau a treia zi – nu-mi amintesc precis – l-am căutat multă vreme printre cele o sută de cadavre ale altor evrei asasinați de bestiile legionare. Cu greu numai l-am putut identifica, într-atît îl maltrataseră brutele.

Situația se degrada neîncetat. Trebuia neapărat să plec. Și cît mai repede. Fusesem doar condamnat pentru vina de a mă fi născut evreu.

Eu n-am fost maltratat fizic, n-am fost ridicat de legionari. Am fost însă maltratat moral. Am îndurat cu toată intensitatea suferințele întregului meu popor: am trăit, zi de zi, durerea refugiaților evrei din Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, care cerșeau la ușa mea și îmi vorbeau despre orori ce-mi păreau de necrezut; am suferit alături de ei și am plîns împreună cu ei, gîndindu-ne la situația disperată a fraților noștri din lagărele de concentrare; am plîns cînd am aflat cum au fost incendiate sinagogile și arse cărțile noastre sacre, cum au fost pîngărite mormintele, distruse cimitirele evreiești; m-a cuprins disperarea cînd am aflat că bătrînii și copiii și femeile laolaltă, oamenii unui neam întreg, erau goniți din casele lor și transportați în vagoane plumbuite pentru a fi uciși în camerele de gazare sau arși de vii.

Suferința lor m-a zguduit. Mă simțeam amenințat – eu și toți ai mei – de o mare, de neînlăturat primejdie, simțeam că, dacă, printr-o nesperată șansă, mă voi salva totuși de acest pericol, tot nu voi mai putea, într-o atare lume, lipsită de libertate, lucra. Nici trăi.

Trebuia neapărat și cît mai curînd să plec.

N-am acceptat să plec în Franța sau America, unde atîția dintre prietenii mei mă chemau insistent.

Identificat cu neamul meu apăsat, impilat, batjocorit, umilit, sfîrtecat, pe care dușmanii intenționau să-l distrugă, m-am decis pentru Palestina.

După efectuarea cîtorva formalități, ușurate de prietenii mei englezi, într-o dimineață, fără a anunța pe nimeni, am părăsit totul: casa și masa, am părăsit-o pe scumpa mea mamă, mi-am părăsit frații, sora. Și am pornit în pribegie spre limanul țării mele, singura în care puteam trăi ca un om într-adevăr liber.

Am pornit în pribegie împreună cu soția mea bolnavă din cauza durerii pricinuite de moartea fratelui ei, proaspăt înhumat; împreună cu cele două fetițe ale mele. Am pornit în pribegie fără bani, fără lucruri, cu mîinile goale; am pornit în pribegie, fără să cunosc limba țării către care mă îndreptam, și fără să am, în acea țară, un singur om cunoscut măcar. Am pornit în pribegie și am debarcat la Tel-Aviv.
În acel moment eram un om liber.
Am început să lucrez ca arhitect la Primăria Tel-Aviv. La aceiași masă de desen lucra un tînăr coleg care reușise printr-un miracol să evadeze dintr-un lagăr de concentrare din Polonia. În orele de răgaz, îmi povestea cum și-a pierdut în cuptoare, părinții și colegii și prietenii din copilărie. Nu mai contenea să zugrăvească ororile pe care le-a trăit, să vorbească despre oamenii uciși fără vină, despre copiii zdrobiți, despre bătrînii legănîndu-se în spînzurători, despre cadavre de femei sfîrtecate de cîini, despre bărbați înecați în gropile de fecale, despre copii care se luptau cu cîinii ca sa le zmulgă un codru de pîine sau un os cu care să-și astîmpere foamea.

Colegul acesta m-a făcut să trăiesc toată tragedia poporului meu disperat. Auzeam parcă strigătele inumane ale schingiuirilor, ale celor mînați la moarte. Am suferit împreună cu el și plîngeam alături de el calvarul poporului nostru, ai cărui bărbați și ale cărui femei și copii, erau mînați, în pielea goală, ca vitele spre abator, pe drumul către camerele de gazare.


Marcel Iancu - unul dintre desenele pe tema Holocaustului, reprezentind despartirea dintre copii si mame. Reprodus din albumul Kav Kaketz - 1981- Tel Aviv.
Aveam oroare de „civilizația” care a permis unui întreg popor să se dezlănțuie cu toată bestialitatea împotriva unor oameni slabi, fără arme și fără apărare, pe care numai credința într-un unic Dumnezeu, îi mai susținea.

În ceasul cînd, om liber, mă aflam în țara mea adevărată, am simțit, bineînțeles, nevoia de a lua arma în mînă, pentru a-mi apăra poporul și a mă răzbuna. Nu mă îngrijorau atacurile bandelor arăbești, fiindcă știam că, aici, în Ereț Israel, eram liberi și eram curajoși și capabili să dăm dușmanilor replica cuvenită. M-a impresionat frumusețea morală a ostașului evreu și vitejia sa.

Ura și disprețul meu față de bestiile care au lovit atît de crunt poporul meu și-au aflat, din chiar prima clipă de libertate, și altă formă de manifestare. Posedam și alte arme, ale omului de condei și de artă. M-am apucat de scris și am expus cu setea răzbunării. Desenam ca să denunț demența, sadismul, bestialitatea unui întreg popor care, în secolul nostru, trăia în chiar inima a ceeace numim – civilizata Europă. Desenam cu setea unui fugărit care gonește disperat să-și potolească setea și să afle un refugiu.

Închei aici povestea unei vieți – o viață care mi-a zguduit credința în valorile acceptate ale culturii și civilizației, care mi-a întărit convingerea că arta abstractă, practicată de mine, este singura astăzi viabilă, care m-a făcut să mă regăsesc pe mine însumi, aducîndu-mă în lumina Sionismului.

( Marcel Iancu - Arta mea si sionismul - Shevet Romania nr. 8-9, septembrie 1980, Tel Aviv)

Citeva comentarii, la acest articol, cutremurator prin confesiunea directa a crezului marelui artist.
- In "Shevet Romania" apare numele Jack Costin, presupun ca dintr-o greseala de editare, ortografia corecta fiind Jacques Costin.
- Marcel Iancu, probabil din cauza virstei inaintate, plaseaza Pogromul din Bucuresti in iarna anului 1939, data corecta fiind ianuarie (21-23) 1941.
- In anul 1981, editura Am Oved, din Tel-Aviv, publica albumul "Kav Haketz" ( On the edge, Pe muchie), in care sint reproduse 28 de desene pe tema Holocaustului, in alb-negru si in culori, impreuna cu versuri si marturii ale marilor poeti de limba ebraica, Bialik, Tchernihovski, Alterman, Shlonski, Pagis, Hillel si altii, ca omagiu adus de literatura israeliana creatiei lui Marcel Iancu. In prefata acestui album, pictorul mentioneaza incercarile sale de a arata aceste desene unor artisti israelieni, sperind sa le expuna, dar s-a poticnit de permanente refuzuri, sub motivul ca " niciun evreu nu ar vrea sa le vada".
- Abia in anul 1990, 6 ani dupa moartea lui Marcel Iancu, se organizeaza expozitia " On the edge", in memoria lui Mishu Goldschlager-Costin, la Muzeul "Janco-Dada" din Ein Hod, la kibutzul Lohamei Haghetaot, la Memorialul Yad Vashem (Ierusalim), precum si in Knesset (Parlamentul israelian), cuprinzind 80 de desene pe tema Holocaustului, inclusiv cele legate de Pogromul de la Bucuresti, din cele peste 100, figurative, cu elemente grotesti, expresioniste, in care vibreaza ecoul ororilor care i-au schimbat viata si directia artistica. Fondatorul miscarii Dada, pionier al artei abstracte, Marcel Iancu intemeiaza in 1953 colonia artistilor, in satul Ein-Hod, devenind promotorul noii arte israeliene si liederul grupului Ofakim Hadashim ( Noi Orizonturi).
- Exista si alte documente in arhiva familiei lui Marcel Iancu, relevante si zguduitoare, precum " Marturii iudaice despre arta", "Pogromul din Romania sau seria masacrelor in mase", unele reproduse in presa vremii, precum si manuscrise inedite. Despre aceste confesiuni, poate, in viitor. (V.S.)

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Marcel Iancu - Arta mea si sionismul [I]

Mesaj Scris de Admin la data de 10.01.10 17:27

Marcel Iancu - Arta mea si sionismul [I]
de Vlad SOLOMON
In numarul trecut am scris un articol care se referea la reevaluarea, in publicatiile de limba romana, a unor promotori ai literaturii si artei de avangarda, din Romania interbelica, care au avut un impact international, covirsitor, asupra evolutiei culturii mondiale. Si subliniam ca, in repetate rinduri, se facea abstractie de originea lor evreiasca, de impactul pe care l-au avut asupra lor manifestarile antisemite, de dispretul afisat de confratii lor romani, de umilintele la care au fost supusi, de legile rasiale care i-au facut sa se simta straini in Romania, emigrind spre alte meleaguri. Un exemplu concludent este evreul Marcel Iancu ( Janco), pictor, ahitect, co-fondator al miscarii Dada, care, revenit de la Zurich, via Paris, la Bucuresti, a revolutionat arhitectura, arta, literatura si publicistica romana.

Am reprodus saptamina trecuta scrisoarea lui Marcel Iancu ( 1895 Bucuresti- 1984 Tel Aviv), de pe vaporul care il ducea, in toamna anului 1938, spre Palestina sub mandat britanic, in speranta sa-si gaseasca un nou punct de plecare, spre noi orizonturi existentiale, artistice si spirituale, pe teritoriul viitorului stat Israel, a carui nastere o intrezarea, presimtind-o ca pe o "Salvare", un "leagan al poporului nostru". Dupa citeva luni (peste 6, din spusele fiicei sale, D-na Dadi Janco, din Tel Aviv), artistul revine in Romania, decis sa emigreze, cu intreaga sa familie.

Un alt document important, care dezminte orice incercare de a mistifica motivele pentru care Marcel Iancu a parasit definitiv tara sa natala, mi l-a daruit tot fiica aristului. Dar Dadi Janco nu a stiut sa-mi indice cine a editat acel manuscris si de-abia dupa o cautare de citeva luni, ajutat de interviul lui Marcel Iancu, din "Generatia de Sacrificiu" a scriitorului Solo Har, aparuta in Israel, si de cercetarile D-nei Ditza Goshen, de la Universitatea din Ierusalim, am reusit sa gasim sursa. Marcel Iancu a scris acesta confesiune in mod special pentru publicatia "Shevet Romania" (Tribul Romania), in nr 8-9 ( septembrie 1980), la o virsta inaintata, aceasta explicind si unele mici erori in plasarea evenimentelor in timp. Parti din acest text au fost citate de Al. Mirodan, in "Dictionar neconventional al scriitorilor evrei de limba romana" , literele G-H-I, aparut de curind in Israel.

"Shevet Romania" - publicatie periodica de istorie a iudaismului din Romania - si-a incetat demult aparitia, era editata de " Hitahdut Olei Romania"-H.O.R. ( Organizatia Originarilor din Romania) la Tel Aviv. Marturia lui Marcel Iancu este zguduitoare, zmulsa din suflet, dureroasa, dar si plina de speranta. Cu asentimentul D-nei Dadi Janco, voi reda integral acest emotionant material, impartindu-l in doua fragmente.




Arta mea și sionismul


Marcel Iancu




Născut în frumoasa Românie, într-o familie de oameni înstăriți, am avut fericirea de a mă forma într-un climat de libertate și lumină spirituală. Mama, femeie inteligentă, în posesia unui real talent muzical; tata – om sever și harnic negustor – au creat condițiile favorabile dezvoltării tuturor aptitudinilor mele.
Manifestam, încă din primele clase primare, o puternică atracție pentru desen și culoare. Pe cît de nemulțumit era tata că mîzgăleam toate caietele și cărțile mele, că umpleam spațiile libere cu așa zisele „meneheleh”, cu caricaturile și portretele profesorilor sau ale colegilor, pe atît de mîndră era mama de înclinațiile mele artistice, pe care le încuraja neîntrerupt și pe toate căile. Tot mama a fost, dealtfel, aceea care a încercat să mă atragă, ca și pe sora și pe frații mei, spre arta pe care ea însăși o practica virtuos, spre muzică. Zadarnic însă, căci repetatele încercări în această direcție, au eșuat toate. Am rămas astfel credincios artei plastice.
Eram o fire sensibilă și emotivă, un copil retras și predispus la visare și meditație. Din prima tinerețe, am încercat să mă formez singur, să caut, adică să înțeleg lumea înconjurătoare, să ajung la adevăr, să descopăr sensul vieții. M-am dezvoltat într-o atmosferă de libertate reală, dominat de un puternic sentiment de umanitate și dreptate socială. Existența oamenilor defavorizați, slabi, a muncitorilor săraci, a cerșetorilor mă îndurera și, comparînd-o cu buna stare a familiei noastre, îmi isca un sentiment de culpabilitate.
La vîrsta cînd alții se dedau cu voluptate numai jocului, eu preferam zgomotoaselor petreceri ale copiilor solitudinea într-un colț ascuns al grădinii noastre, unde meditam, în tăcere, la toate nedreptățile vieții, la dreptul celui mai tare de a-l apăsa și umili pe cel slab. Ascuns acolo, citeam sau desenam. Citeam, ca să cunosc viața, suferințele omului, și desenam, cu intenția secretă de a contribui la micșorarea sau chiar curmarea acestor suferințe.
Eram convins că artei îi revine misiunea de a îndrepta lucrurile, de a lecui rănile, de a întrona dreptatea, de a pune capăt suferințelor și a aduce pretutindeni bucuria. Încă din prima tinerețe, orice nedreptate de care mă izbeam, o consideram un afront personal, o trăiam intens, ca și cum aș fi fost eu însumi victima ei; orice suferință omenească devenea suferința mea. Mă durea durerea orbilor privați de bucuria luminii și mă dureau, la fel, lipsurile orfanilor, necazurile celor ce se zbăteau in sărăcie. N-aș fi ucis vreodată o insectă măcar și mi se părea un păcat de moarte să rup o floare din grădina pe care o îngrijeam. Era acesta poate comportamentul unui adolescent supersensibil, slab dintr-un anume punct de vedere, nu îndeajuns de pregătit să înfrunte greutățile vieții. Așa eram însă.
Nu-mi propun aici să vorbesc pe larg despre biografia mea și nici despre activitatea mea artistică. Voi aminti numai că, la 19 ani, am plecat la Zürich, cu scopul declarat de a studia arhitectura, pentru a răspunde astfel doleanțelor tatălui meu care dorea să-mi fac o carieră, dar cu intenția secretă de a continua acolo studiile începute la București cu marele desenator și pictor Iser.
Nu voi insista nici asupra curentului artistic DADA, pe care l-am inițiat la Zürich, în 1916, împreună cu Hugo Ball, Jean Arp, Tristan Tzara, Hülsenbeck. Voi spune atît doar: aflați într-o țară neutră, într-un moment cînd, în toată Europa, se desfășura un război crud și barbar, am trăit cu o intensitate aparte revolta împotriva unei culturi care, falimentară, a permis dezlănțuirea crimelor bestiale, distrugerea unor țări întregi de veche și mare civilizație. Dada a fost expresia unei revolte sociale, a protestului vehement împotriva războiului. Am propus o artă abstractă, un nou limbaj artistic care să-i înfrățească pe oameni și să-i umanizeze cu adevărat.
Nu mie, inițiator al acestui curent, ci altora – exegeților, artiștilor care au fost influențați de mișcarea noastră – le revine sarcina de a vorbi despre importanța, valoarea și influența acestei revoluții spirituale care a fost Dada.
Mă voi limita aici să narez doar unele întîmplări semnificative pe care le-am trăit după reîntoarcerea mea în România, unde fusesem chemat, cu aceiași ardoare, de buni prieteni și de părinții acum îmbătrîniți și unde veneam ca misionar al artei noi – pentru mine o adevărată religie căreia mă dăruisem cu toată ființa.
Am trăit – repet – în mijlocul alor mei, totdeauna ca om liber; niciodată, nicăieri, în România sau în alte părți ale Europei, în timp de pace sau în anii cruzi ai războiului, nimeni nu m-a întrebat măcar dacă aș fi sau nu evreu ori...jidan.
În școală și după aceea, am avut numai colegi care-mi erau prieteni, relații cu o lume care nu m-a făcut să mă jenez într-un fel că m-aș fi născut evreu iar acasă primisem o educație care nu mă putea complexa din această cauză.



Cînd m-am întors în România, am auzit, e adevărat, despre existența unei mișcări antisemite, dar efectele antisemitismului nu se repercutau asupra-mi. Lucram, expuneam, construiam la București și în alte orașe din România, în libertate. Nimeni nu cuteza să mă jignească, să-mi facă o culpă din originea mea. Dar, brusc, prin anii 1930-1931, odată cu apariția lui Hitler, au început să se transforme și oamenii și moravurile. Ciracii români ai lui Hitler au reușit să schimbe climatul, să facă din România o țară antisemită.

citeste[...]

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Viziune II, de Vlad SOLOMON: Am vrut să intru într-un cine

Mesaj Scris de Admin la data de 03.01.10 11:16

Viziune II, de Vlad SOLOMON: Am vrut să intru într-un cinematograf,
Fiindcă auzisem că aș putea să mă cunosc.
Din nefericire, nu mai erau bilete;
Dar m-am zărit cu un bilet în plus,
Mi l-am vândut
Și am intrat în sala de proiecție.
M-am așezat în primele rânduri.
Dar, când filmul a început,
Am descoperit că nu vedeam nimic,
Fiindcă mă așezasem chiar în fața ochilor mei.
Am privit în dreapta și, remarcându-mă,
M-am rugat să facem schimb de locuri.
Am acceptat și m-am schimbat cu mine însumi.
Dar nici acum, deși mă vedeam pe ecran,
Nu reușeam să mă înțeleg.
Am ieșit din cinematograf,
Am intrat într-un bar
Și m-am băut sub formă de cafea.
Am pornit pe străzi, căutându-mă disperat.
E drept, mă vedeam peste tot;

Dar treceam atât de repede
Pe lângă mine însumi,
Încât nu aveam timp să mă analizez.
Atunci m-am îndrăgostit de mine;
M-am însurat, dar am divorțat îndată,
Pentru că nu reușeam să mă cunosc.
Apoi m-am dus la un doctor,
Care semăna uluitor cu mine.
El mi-a prescris să mă înghit de trei ori pe zi,
Sub formă de pastile;
Dar nici asta nu m-a ajutat.
Nefericit că nu mă puteam determina,
În jur neexistând decât eu,
Am renunțat la a-mi găsi sistem de referință.
M-am sinucis și m-am îngropat,
Bineînțeles în mine însumi,
Deși eram obosit să mă învârtesc
Mereu, în jurul meu;
Eu fiind spațiu,
Timp,
Materie,
Și antimaterie.
Apoi, văzându-mă mort,
Am început să-mi intonez un marș funebru.
Dar deodată am avut o revelație:

Nu eu scrisesem marșul, ci un oarecare Chopin!
Mai exista deci și altcineva în jur,
Cineva pe care nu-l văzusem,
Pentru că mă căutasem numai pe mine.
Atunci am vrut să mă ridic din mine
Și să-l caut,
Ca alături de el să mă pot determina.
Dar era prea târziu,
Căci murisem demult,
Și începusem deja să mă descompun
În mii de EU.
citeste[...]

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Marcel Iancu - Scrisoarea de pe vapor (1938), de Vlad SOLOM

Mesaj Scris de Admin la data de 03.01.10 11:08

Marcel Iancu - Scrisoarea de pe vapor (1938), de Vlad SOLOMON: In ultimii ani se poate observa un interes crescut pentru miscarile de avangarda literara si artistica, in special pentru curentele Dada si Suprarealism. In numeroase tari se organizeaza expozitii de anvergura, se fac cercetari intense, se publica manifeste, documente inedite, se aduc la lumina versuri uitate, sau marturii surprinzatoare, se produc filme, se sublineaza influenta avangardei interbelice in evolutia culturii moderne.

Si in Romania de azi se organizeaza expozitii retrospective, se editeaza opere ale autorilor uitati, se fac traduceri, se promoveaza, prin simpozioane, aniversari, evenimente cu caracter public, artisti si scriitori nascuti in Romania si, in marea lor majoritate, emigrati spre alte meleaguri. Desigur ca, in perioada regimului comunist, acesti avangardisti nu erau cunoscuti, fusesera interzisi de cenzura, sau erau desconsiderati, datorita artei lor, care nu cadra cu "realismul socialist".

Privind in urma, la anii mei de liceu, parca nu-mi vine sa cred ca personalitati ale culturii mondiale, precum Marcel Iancu, Paul Celan, Benjamin Fondane, Tristan Tzara, Victor Brauner, Paul Paun, Gherasim Luca, Ilarie Voronca, Arthur Segal, Isidor Isou, etc., erau practic ignorate.

Dupa 1989, evenimentele si publicatiile care trateaza avangarda devin tot mai numeroase, cercetatorii pasionati de creatiile lor, cu valoare universala, isi sacrifica timp, energii, descopera detalii nestiute, incearca sa compenseze lacuna celor peste 40 de ani de regim totalitar, represiv, in dorinta de a restitui patrimoniului cultural romanesc operele acestor promotori. Din exces de zel, anumite aspecte biografice sint trecute cu vederea (faptul ca unii dintre ei nu au avut macar cetatenia romana, sau le-a fost anulata), amintite in fuga, sau neglijate in mod ostentativ, fie din lipsa de documente, fie pentru a sustine o anumita agenda nationalista, sau anticomunista.

Dar, indiferent de cum sint considerati astazi acesti artisti si scriitori, in marea lor majoritate, erau evrei, multi dintre ei au emigrat din Romania din cauza legilor rasiale, sau a antisemitismului, iar originea lor evreiasca, fie ca si-a lasat amprenta in opera lor, in mod constient sau nu, fie ca le-a schimbat destinul, sau sentimentul de apartenenta, ori le-a produs o ideosincrazie la tara in care s-au nascut, incetind sa scrie in romaneste, sau nerevenind pe plaiurile natale.

Poate nu m-as fi oprit asupra acestui aspect, daca nu ar fi aparut, in presa tiparita, sau pe Internet, detalii false, care se pot perpetua, sau obliga cercetatorii sa verifice fiecare cuvint si sa puna in dubiu veridicitatea informatiei. De exemplu, am intilnit afirmatia, postata pe un blog si nestearsa de cel ce scrisese articolul raspectiv, ca Marcel Iancu a emigrat din Romania din cauza primejdiei comunismului sovietic. Desi am corespondat cu persoana respectiva si l-am rugat sa faca rectificarea, furnizindu-i amanunte, desi l-am cunoscut personal la evenimentul omagial organizat la Bucuresti anul trecut, " Marcel Iancu - arhitect" si i-am adus toate argumentele posibile, marele admirator al lui Marcel Iancu nu a lasat faptele sa-i schimbe ideile.

Marcel Iancu, pictor, arhitect, sculptor, scriitor, publicist, filozof, nascut in 1895 la Bucuresti, a fost unul dintre
intemeietorii miscarii Dada, la Zurich, la Cabaret Voltaire, in timpul primului razboi mondial, alaturi de Hugo Ball, Tristan Tzara, Jean Arp si altii, a revenit in Romania, unde a revolutionat arhitectura, alaturi de fratele sau Iuliu, a avut numeroase expozitii de arta, a conceput zeci de cladiri in Bucuresti si alte orase, a editat " Contimporanul", si-a lasat amprenta, si prin discipolii sai, asupra arhitecturii, artei si literaturii romane. Dar, odata cu promulgarea legilor rasiale, de catre guvernul Goga-Cuza, si chiar inainte, in atmosfera antisemita din Romania anilor 30, Marcel Iancu s-a trezit strain in tara in care s-a nascut, marginalizat, in imposibilitatea de a expune, de a publica, de a-si apara familia, demnitatea, proprietatile. In toamna lui 1938 ( an in care emigreaza Victor Brauner, Jean David si altii) se decide sa paraseasca Romania, se imbarca pe un vapor, impreuna cu citiva prieteni, catre Palestina de atunci, dezgustat de ceea ce se intimpla in Europa, cautind un rost pe teritoriul stramosilor sai evrei, devenind sionist cu tot sufletul. In Palestina ramine citeva luni, apoi revine in Romania, in 1939 emigreaza fratele sau, arhitectul Iuliu, cu familia sa, si cumnatul sau, scriitorul Jacques (Goldschlager) Costin. Ultima expozitie a lui Marcel Iancu are loc la Bucuresti in 1939, impreuna cu Militza Petrascu.

Intimplarea face sa fiu prieten al familiei si, cu ajutorul nepretuit al D-nei Dadi Janco, din Tel Aviv, fiica regretatului artist, sa am acces la unele documente lasate de nemuritorul Marcel Iancu. Astfel, am vazut actul de nastere al artistului, cererea sa de confirmarea a cetateniei, certificatul de deces al cumnatului sau, Misu Goldschlager (Costin) asasinat de legionari in Pogromul de la Bucuresti (21-23 ianuarie 41), manuscrise ale artistului, in romana, franceza si germana, unele deja publicate, altele inedite, conferinte, fotografii, schite, carti daruite de confrati, albume, scrisori de familie.

Intre ele, o scrisoare de pe vaporul pe care se imbarcase, cu putin inainte de Anul Nou evreiesc (Rosh Hashana), catre pamintul stramosesc, in 1938. Desi am primit-o inca din luna iunie, cu asentimentul D-nei Dadi Janco, sa o redau unde voi crede de cuvinta, am acceptat, la rugamintea lui Andrei Oisteanu, sa i-o cedez, pentru a fi publicata la Revista 22 din Romania, in cadrul articolului " Marcel Iancu inedit - Plecarea spre Palestina" , cu ocazia comemorarii " Zilei Holocaustului din Romania", in octombrie 2009. Am decis sa republic acum aceasta scrisoare pentru a inlatura, sper definitiv, speculatiile sau informatiile manipulate. Redau in mod fidel continutul epistolei, chiar daca sint mici greseli in original.



" (1) Medi draga, copii si Mama. Nu asi fi crezut ca acest drum sa poate deveni un asemenea regal. Sunt un adevarat Moise. - Furtunile s'au oprit, cerul s'a luminat si culorile accentueaza o adevarata Sarbatoare pe unde trec. Acum ne apropiem de Pireu. Avem soare si caldura. Nu am suferit deloc de rau de mare. Pare ca toata firea ne invita catre leaganul poporului nostru, catre Mediterana. Fac proiecte grandioase de colonisare cu Drul Rosintal cu care ma impac de minune. Poate merg si in Cipru. Toata lumea pe vapor sunt evrei. Noi putem spune ca prin colonisare tinem si facem aceste minunate vapoare.



(2) Nenorocirea acestui popor va fi poate mantuirea lui. Am vrut sa va telefonez dar nu am reusit, telegraful e foarte scump de pe vapor.

Va rog sa fiti linistiti ca vom face tot ce va fi mai cuminte pentru a nu risca nimic si pentru a pregati "Salvarea". Simt cu toata firea ca azi ma apropiu de adevar. Orice solutie trebuie sa fie definitiva. Sunt satul de batrana si ofticoasa Europa. Va sarut din tot sufletul si credeti-ma ca voi cauta si gasi o solutie.

Orice incurcaturi ce se ivesc amanati-le pana vin eu. Va urez un an bun si intradevar uber a juhr in Jerusalaim. La multi ani

Sarut,

Marcel

Sarutari lui Jules, Nutzi, George, Jac., Laura, Misu, etc, etc..."



Sublinierile ii apartin lui Marcel Iancu. " Uber a juhr in Jerusalaim" este ( in Yidish) urarea traditionala a evreilor, de Rosh Hashana ( la anul la Ierusalim).

Dupa Pogromul de la Bucuresti si asasinarea cumnatului sau Misu, la Jilava, de catre legionari (episod redat de Marcel Janco in alte documente), familia paraseste Romania, emigrind, pe un drum intortocheat, anevoios, spre Palestina sub mandat britanic, unde va lua nastere, in 1948, statul Israel, in care a locuit Marcel Iancu pina la incetarea din viata, in 1984.

Despre arta lui Marcel Iancu si Sionismul, in numarul viitor.
citeste[...]

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Evreul Adrian Boldan (AB

Mesaj Scris de Admin la data de 27.12.09 12:51

Evreul Adrian Boldan (AB), de Vlad SOLOMON:

Evreul Adrian Boldan (AB), de Vlad SOLOMON (Material propus pentru publicare la data de: 17-12-2009)
De vreo luna nu l-am vazut pe Adrian aparind pe scena imaginara a listelor de palavre, pe Internet. Nu are rost sa
intreb pe nimeni pe unde se plimba, uneori povesteste elinsusi despre calatoriile sale de sute de kilometri, prin Canada, USA sau Israel, impodobeste naratiunea cu umor, se autoironizeaza, cind isi descrie pataniile alaturi de "nefasta" , Hanna.
AB este un personaj de roman, sau mai degraba de film, pentru ca, daca nu l-as fi cunoscut, as fi crezut ca nu exista cu adevarat, dar ar trebui inventat. Cind am fost invitat, de Daniel, pentru prima oara pe Rom-Jews, am crezut, din articolele care le aducea pe grup, ca e un reprezentant al Sochnutului ( Agentia Evreiasca), in timp am aflat ca are doua fiice in Israel, iar numarul nepotilor sai creste exponential, ma intreb daca tine minte numele tuturor. N-am nici cel mai mic dubiu ca traieste in cel putin doua lumi, pe de o parte e evreu ortodox, ultra-religios, pe de alta tine pasul cu lumea moderna, accepta in mod natural alteritatea si nu uita ca, in vremurile de demult, inainte de "a cadea in cap", cum spunea de multe ori, era ateu...
Esperantist... parca a povestit o data ce-l determinase sa-si insuseasca aceasta limba, pe care azi o vorbesc si fiicele sale... Imi place sa citesc glumele in esperanto, pe care le si traduce, pentru cei nevinovati...
De citeva ori m-am adresat lui Adrian sa-mi explice tainele lumii virtuale, el, ca un scamator, le dezleaga in citeva secunde. E intotdeauna gata sa ajute, chiar si oameni carora abia le-a zarit numele pe un ecran dreptunghiular. A, ii place sa provoace, daca n-ar arunca cite o replica ambigua n-ar mai fi el... Dar cel mai mult ii plac subiectele iudaice, de citeva ori l-am acuzat de misionarism, dar nu este un adevarat misionar, nu insista, nu siciie, mai arunca cite o poanta despre enoriasii din sinagoga pe care o frecventeaza...
Valiza alba... pe care o luam cu noi pe lumea cealalta... ce i-a venit, deodata, sa scrie tocmai pe acest subiect, sa fie poet pentru o clipa? Si de ce a adus vorba, de atitea ori, despre tatal sau, cu care are un dialog imaginar continuu, chiar daca nu o marturiseste public? Poate, totusi, o sa scoata la iveala manuscrisul pe care Emil Boldan z'l i l-a lasat mostenire, ar fi mare pacat sa se piarda, mi-a promis ca mi-l trimite si incercam sa-l editam, dar mereu e prins cu alte treburi, pentru ca multi ii solicita ajutorul si toti stiu ca se pot bizui pe el.
L-am intilnit doar de citeva ori, in Israel, o data ne-am indopat la un restaurant de peste, ultra-kasher, la Ierusalim, plin de religiosi, ne-am fotografiat impreuna, mi-am pus palariuta unui strain, in gluma, chiar, sa nu uit sa-i cer, pe skype, sa-mi trimita iar poza, nu stiu pe unde am ratacit-o. Cu alta ocazie, ne-am dus la rabinul Gutman, care il cunoscuse pe tatal sau, cred ca i-a fost elev, si acolo a facut poze, voia sa imortalizeze fiecare loc prin care trecea, dar, mai ales, oamenii. De curind rabinul Gutman m-a rugat sa apelez la Adrian, sa descopere urmele nepotului unui enorias, la Vancouver. Inca nu mi-a comunicat nimic, trebuie sa-i amintesc, ce sa-i faci, mai uita si el.
As vrea sa fac o emisiune radiofonica despre AB si ciudateniile sale, Adrian inregistreaza emisiunile mele, chiar daca bombane ca, de citeva ori, le-am facut de Shabat. Noroc ca locuieste la Toronto, fusul orar il scuteste de pacate... Ei, sigur ca nu voi face emisiunea de Shabat, de data asta, ca vreau sa participe si el, sa povesteasca macar o patanie hazlie... Poate chiar despre cit ne-am chinuit sa gasim, in Bnei-Brak, un restaurant strrrrrrrrrrrrrrict kasher, dupa exigentele sale si ale sotiei, doar stim bine cine comanda in familia Boldan, "nefasta", desigur...
Alta data ne-am intilnit cu citiva colegi virtuali la Nir-Etzion ( hotel pentru religiosi, linga Ein-Hod), exista acolo o sala de mese speciala pentru piosi... eu am anuntat ca a sosit in Israel un mare rabin din Toronto, cei din jur priveau cu curiozitate barba lui bogata... colegii erau putin fisticiti, dar el se simtea in largul lui in orice societate.
Am fost, acum un an, solicitat de redactorii de la revista internetica ACUM ( www.acum.tv) sa gasesc pe cineva religios, sa povesteasca despre victimele atacului terorist din Mombay, la sediul Habad, imediat m-am gindit la Adrian, care a scris un articol excelent, a colaborat ulterior si cu alte materiale, despre sarbatorile evreiesti... O sa-i amintesc sa scrie iar, pentru ca are talent si, mai ales, are ce spune.
Am inteles ca, in curind, va face "alya", adica va emigra in Israel, sa fie alaturi de fiice si galagiosii sai nepoti ( deocamdata doar 14). Sint sigur ca se va adapta rapid, abia astept sa ne intilnim la o cafea si sa ne ciondanim pe teme politice.
Vad ca ma iau cu vorba si nu ajung sa creionez pesonajul, dar poate oare cineva sa realizeze portretul acestui OM, din citeva linii, in citeva fraze?
Mi-a ajuns la ureche un zvon, ca ar fi murit acum o luna, intr-un accident, la Toronto, ba mai mult, ca ar fi fost inmormintat noaptea la Ierusalim, la doar doua ore de la aterizarea avionului care transporta sicriul, ca as fi fost prezent la inmormintare, alaturi de alti prieteni, reali si virtuali... Si ca zilele astea are loc comemorarea, 30 de zile... Stupida birfa, e doar un banc macabru, adus pe listele de palavre de cineva lipsit de simtul umorului. Daca ar fi asa, n-as scrie despre el la timpul prezent, stiu bine ca va aparea in curind si va spune ceva de genul " Mort, mort, dar macar s-o stiu si eu...".

Vlad Solomon - Kiriat Ono, Israel

citeste[...]



Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Despre poeții israelieni de limbă română

Mesaj Scris de Admin la data de 23.11.09 16:51

Despre poeții israelieni de limbă română


La JCC s-a discutat în seara zilei de 13 august despre poeții israelieni de limbă română, desigur, mult mai puțin decât ar fi util și necesar să se vorbească, dar trăim în vremuri de criză nu numai de bani , dar și de timp. Din păcate. Ca și criză de spațiu. Am să evit sistematizarea, pentru că nu avem aici o antologie sau o istorie, dar pentru că a venit vorba de istorie, voi afirma că istoricii literari din România s-au apropiat ( nu spun aplecat, că nu au de ce să se aplece) prea puțin de o literatură de dublă identitate, română și israeliană. Dintre antologatori merită amintiți doi buni prieteni ai etniei noastre Radu Cârneci ( autor al unui „Arbore al memoriei”) și Ion Cristofor, din Cluj.
Voi începe cu una dintre cele mai active poete, de la care am primit numeroase volume minunate de poezie, Bianca Marcovici, originară din Iași, trăitoare la Haifa, cea greu încercată de katiușe. Voi cita doar câteva versuri din volumul „Lumini diafane” (2006) - „ Pacea aceasta cu stofă întoarsă pe dos- In firavul gând al oamenilor- De a ne găsi ceva – Și când oare?” Poeta știe să scrie despre iubire, familie, pace, război, este o poetă completă, tematic și artistic. Deși Vlad Solomon nu se consideră poet, este unul dintre cei mai talentați, voi cita doar din poemul „TU”- Am demonstrat că relieful nu există decât în noi- că râul e iubire- că muntele e absolut- că pădurile sunt strigăte de dragoste.
Regretatul Sebastian Costin, dispărut la o vârstă relativ tânără, în 1997, a fost un continuator al lui Radu Stanca, am spune, un poet prea puțin cunoscut în propria țară, dar de un talent excepțional.”Pădurea de aer” (Ed. Eminescu -1997) și „ Poeme de o zi” (Ed. Eminescu -2002), sunt două daruri din moștenirea lui Costin. „Să fie lăudat apusul care- ne prelungește umbrele pe lac- să credem în această amânare- a scoarței ce va crește în copac”...” Acești băieți, peste-ale căror chipuri- se-ntinde umbra arsă de război- își dau zâmbind, la margini de nisipuri- și sângele și viața pentru noi”.
Despre poetul Sesto Pals, poet marcant în cadrul avangardismului interbelic românesc nu vom vorbi aici, el a decedat în Israel într-un anonimat nemeritat, fiind prea puțin popularizat.
Dintre poeții actuali, fără a discuta despre generația tânără, care nu mai scrie decât prea puțin în limba romînă, cel mai activ și mai cunoscut în România este Shaul Carmel, cu numeroase volume, premii, intervenții, articole, etc. Apreciat cu entuziasm pentru Psalmii săi de regretatul Ștefan Augustin Doinaș, un virtuos al poeziei românești, Shaul Carmel ocupă un loc important în lirica română, a-l cita doar cu un vers , două este nedrept. In 1991, Sergiu Levin ( n.1928) a scos o antologie la editura Fundației Culturale Române, cu titlul împrumutat din Vlad Solomon, „In noi este un cer mai adevărat”. Sunt antologați poeții menționați mai sus,Luiza Carol, Sandu David ( poet ebraic totodată), Andrei Fishof, Solo Har Herescu, Radu Keppler, Tania Lovinescu (revenită în România)Liana Maxy, Noemi Pavel, M.Rudich, I.Schechter ( umorist de forță) Eran Sela, Ion Atlas, Felix Caroly , ș.a. Aproximatiativ aceleași nume se regăsesc în antologia lui Radu Cârneci. Poezia nu are granițe, ca și iubirea, iar limba română a ajuns în Israel nu numai pe aripile aeroplanelor, ci și pe cele aurite ale poeziei.

Boris Marian

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Tren de dimineață

Mesaj Scris de Admin la data de 22.11.09 17:42

Tren de dimineață, de Vlad SOLOMON: Și astăzi
Am pierdut trenul.
Mi-a scăpat în ultima clipă.
Am fugit după el disperat;
Dar m-a lăsat în mijlocul șinelor,
Singur,
Între peroane și traverse,
Bagaje uitate
Și ziare vechi, împrăștiate...
Oricât de devreme m-aș trezi,
Pierd trenul,
Care se scoală înaintea mea,
Parcă făcându-mi în ciudă.
Dar, întotdeauna,
Fug după tren,
Încercând să mă agăț de ultimul vagon.
Capete scoase pe geam,
Mă încurajează zadarnic,
Știind bine că și azi,
Ca în fiecare zi,
Voi pierde trenul.

– Ia trenul următor,
Mă sfătuiește șeful de stație,
Oricum, în trenul ăsta nu mai aveai loc.
Eu mă întorc disprețuitor
Și șoptesc între două lacrimi:
– Nu-i nimic.
De fapt, nici nu vreau să prind trenul,
Căci ajunge prea repede
La ultima stație.

Apoi, făcându-i cu ochiul, complice,
Pornesc fluierând spre ieșire,
În pas de ștrengar.
Mă opresc
Întorc capul încet
Și privesc în zare,
Spre un punct în care
Se-mpreunează șinele,
Cele două linii,
Paralelele
Ce nu se întâlnesc niciodată.

Voi veni mereu tot mai devreme
Și voi fugi după ultimul vagon.
Poate că, odată,
Nu voi mai pierde trenul.
Și, în încurajările călătorilor binevoitori,
Voi reuși să mă agăț de ultimul vagon.
Și poate, cine știe,
Se va găsi un loc liber
Și pentru mine,
Undeva,
La ultima clasă
A trenului de dimineață.
... citeste[...]

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Geamuri

Mesaj Scris de Admin la data de 15.11.09 16:28

Geamuri, M-au trimis la un institut de reeducare.
Spărsesem un geam.
În loc să mă sinucid
Îmi cerusem scuze.
Aici,
La institutul de reeducare,
Există o secție specială,
Unde mă obligă să sparg necontenit geamuri;
Geamuri simple,
Vitralii,
Cristale,
Ba chiar și geamuri „securit”...
Speră, naivii,
Că astfel mă voi sătura să sparg geamuri.
Sau, cel puțin,
Că mă vor convinge
Să mă sinucid după fiecare geam spart.
Deocamdată
Sparg geamuri.
Le urăsc din ce în ce mai mult.
Le sparg și le înjur
De mama lor de geamuri.

Din întâmplare,
Trăind mereu printre geamuri sparte,
M-am transformat și eu în sticlă.
Și, tot spărgând geamuri,
Mi se pare că îmi sparg
Mama
Și fratele,
Președintele
Și primul ministru al geamurilor.
Într-un târziu,
Încercând să sparg un geam incasabil,
M-am spart
Și m-am fărâmițat în cioburi mici. citeste[...]

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Nu se găsește

Mesaj Scris de Admin la data de 18.10.09 12:32

Nu se găseșteA intrat în magazinul universal.
– Cu ce vă putem servi, domnule?
– Aș dori ceva nou, dacă se poate o speranță,
spuse omul.
– Poftiți, răspunse vânzătorul.
Avem speranțe de toate mărimile și culorile.
Atunci omul zise:
– Știți, ultima speranță s-a cam învechit,
Așa că aș vrea o speranță mai rezistentă,
Să țină mai mult,
S-o pot purta în toate anotimpurile.
– Vă servim cu plăcere, răspunse vânzătorul.
Iată o speranță exact după dorința dumneavoastră...
Și e foarte ieftină, cu toată calitatea ei,
Calitate superioară, cu toată strălucirea ei,
Strălucire orbitoare.
– Bine, îmi place, zise omul. O iau.
Dar ajustați-mi-o puțin pe la mâneci,
E puțin prea mare,
Nu e o speranță pe măsura mea.
– Se face, răspunse vânzătorul.

Îi ajustară speranța,
Omul o îmbrăcă
Și ieși cu ea în lume.
Adevărat, era o speranță foarte rezistentă;
Dar curând,
Curând se umplu de pete negre...
Iar la curățătorie nu putură face nimic.
Atunci omul se întoarse
La magazinul universal.
– Știți, mi s-a pătat speranța,
Mi-e rușine să mai ies cu ea în lume.
Aș dori o speranță care să nu mă înșele,
Să o pot purta întotdeauna cu mine.
– O, domnule, domnule, surâse vânzătorul...
Mă scuzați, domnule, domnule, dar nu vă pricepeți,
Nu, nu vă pricepeți deloc la speranțe.
Ceea ce căutați dumneavostră
Se găsea odată la raionul alăturat.
Dar am închis raionul,
Din lipsă de material.
Ceea ce căutați dumneavoastră
Se numește certitudine...
Și, din păcate, stocul s-a epuizat.
citeste[...]

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Declinare

Mesaj Scris de Admin la data de 13.09.09 16:00

Declinare
Am hotărât să mă declin,
Trecându-mă prin toate cazurile.
Manualul de gramatică
Susținea că, declinând un pronume,
Putem cunoaște toate alternativele lui.
Și astfel, înlocuindu-mă cu un pronume,
Nu am săvârșit un sacrilegiu,
Întrucât același manual
Definea pronumele ca fiind un locțiitor
al substantivului,
Ființă, lucru,
Ba chiar și moarte.
Așadar am decis să mă declin,
Sperând să-mi decopăr toate ungherele.
Nominativ. Eu...
Asta poate să însemne multe...
Eu...
Alaturi trebuie să pun un verb.
E obligatoriu.
Altfel nu pot să aflu nimic despre mine.
Deci:
Eu sunt...
Nu, hotărât!
Trebuie să las baltă cazul ăsta.
Nominativul mă numește,
Dar nu mă determină...
Deci:
Al meu!
Genitiv. Posed...
Ce?
Al meu, a mea, ale mele, ai mei...
Ai mei?
Ochii sunt ai mei?
Sentimentele sunt ale mele?
Oh, nu!
Nu poate fi vorba de asta.
Indiferent ce aș poseda,
Aceasta nu mă poate caracteriza.
Și apoi manualul e clar:
Pronumele personal “Eu” nu are genitiv.
– Nu are genitiv?
– Există însă pronumele posesiv...
– Bine, dar eu ca persoană nu am nimic?
– Ba da, cazul dativ.
Dativ?
Primesc ceva.
Mie, îmi, mi...
Dați-mi ceva, oameni!
O noapte,
Un sărut,
O inimă,
Sau o iluzie!
Trebuie să capăt dativ!
Nimeni?
Cum, n-am nici dativ?
Pe mine, mă, m-...
Mă acuzați pe mine...
Mă condamnați...
Și, precum spune manualul,
Sufăr acțiunea fără să crâcnesc.
Apoi, obosit de acuzații,
Trec la vocativ,
Unde însă nu mă descopăr,
De nimeni nefiind strigat.
Derutat, neștiind unde mă aflu,
În mine, sau în jurul meu,
Mi-am descoperit, în trecutul îndepărtat,
Ablativul.
Astfel am putut afla
În ce circumstanțe exist.
Mi-am determinat poziția
În funcție de mediu!
Dar la întrebarea
„În mine?”
Căutând corespondența cu
„Față de mine”,
Am descoperit,
Cu lacrimi în ochi,
Cu lacrimile mele,
Singurele pe care
Genitivul nu-mi interzisese să le port,
Că m-am declinat zadarnic,
Nedelimitându-mă
Nici măcar față de mine;
Și m-am căutat inutil
Într-un manual mincinos,
Care nu-mi spunea despre mine
Decât că mă pot substitui cu un pronume.
citeste[...]

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Sisif

Mesaj Scris de Admin la data de 06.09.09 17:21

Sisif

Trepte fără număr.
Urcuș.
Mitul lui Sisif.
Trebuie luat totul de la capăt.
Și bolovanul ăsta...
Dacă se prăvălește,
Trebuie să fug repede după el.
Fiindcă altfel,
Îmi va fi greu să-l găsesc...
Și alt Sisif îmi va lua locul.
Deci,
Trebuie să ridic bolovanul
Până în vârful muntelui.
Căci Hades,
De mă va vedea trândăvind,
Îl va desemna pe altul
În locul meu.
Iar pe mine
Mă va pune să umplu cu apă
Vasul fără fund.

Și, orice ați spune,
E mult mai ușor
Să ridici un bolovan,
Chiar dacă el,
Ca toți bolovanii rupți
Din bolovanul lui Sisif,
Refuză cu încăpățânare
Să ajungă sus.
citeste[...]

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Vis de cristal, de Vlad Solomon: O șoaptă de mătase a într

Mesaj Scris de Admin la data de 05.07.09 19:08

Vis de cristal, de Vlad Solomon: O șoaptă de mătase a întrerupt zgomotul infernal al străzii.
Erai aici, la câțiva pași de jarul meu, neclară siluetă,
Te prelingeai pe pleoape, ezitai în refracții de lumini,
Prin picături de apă viață, rătăcite semne de-ntrebare,
Clinchete de adevăr, șerpuind culorile curcubeului în zig-zag.
- M-ai găsit demult, mi-ai spus, dinaintea intersecției tale cu cuvântul,
Transparență, vis de cristal, gust de rouă,
Sunete de orgă într-un colț pierdut,
Gară cu trenuri abandonate.
Ne contopim în spațiu, materie dizolvată,
Săgeți de foc, parfum mistuitor de noi.

Rostogolirea chipului cioplit doare,
Verdele zdrobește chenarul gândului.
Rămâne doar un puls al ecoului,
În contratimp cu palparea pământului nostru.
Scâncești, modulându-te în jurul formelor mele,
Izvorâte din tine.
Mângâierea-ți lină naște comete de foc,
Bruscă strălucire, privirea ta, surâs close-up,
Mă absorbi nerăbdătoare,
Cadru de film întrerupt de operatorul neglijent.

- Apără-mă - murmurul tău, într-o limbă nouă, neauzită,
A iluziei împlinite -
Sunt lavă și vapori de pasiune sacadată,
Mă simt creația, divinul mă îmbrățișează și mă stoarce,
Sunt atât de intensă, mi-e teamă de mine,
De foc,
De apă de foc,
Apără-mă!

Zvâcnetul desenează vapori ondulați, valurile furtunii
Preanunțată de vocea haosului, univers-metronom.
- Cunoșteam ritmul, dar credeam că sincopa e moarte -
Lacrima ta, din ochiul meu...
Ne privim dinafară, pe piele linii zgâriate,
Aici se naște floarea roșie, mă soarbe în contracții de petale,
Paragraf repetat, obsedantă orchestră.
Ostentativ muști mărul auriu,
Sculptură în patru dimensiuni.

Raze erup din fisura întunecată a concepției momentului,
Gemetele tale, ecou, ecou, camuflaj,
Ne acoperim de privirea noastră iscoditoare,
Supți de petale umede,
Cascade de dezlănțuiri.
- Dă-mi roua nopții - îmi șoptești,
Pierdută în tine.
citeste[...]

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

TU, de Vlad Solomon: Am fost ascultat la geografie. Trebui

Mesaj Scris de Admin la data de 28.06.09 12:07

TU, de Vlad Solomon: Am fost ascultat la geografie.
Trebuia să vorbesc despre munți, ape și păduri.
Profesoara m-a privit sever,
Apoi mi-a cerut să spun lecția.
Dar eu am început să vorbesc despre tine.
Am demonstrat că relieful nu există decât în noi,
Că râul e iubire,
Că muntele e absolut,
Că pădurile sunt strigăte de dragoste.
Apoi am vrut să-i conving pe ceilalți
Că toate acestea ești tu!
Dar cei din jur au râs,
Iar profesoara mi-a pus 2,
Fără să-și dea seama că și doiul
E tot o pereche,
O pereche de îndrăgostiți,
Care, de fapt, suntem noi.

La literatură le-am arătat celor din jur
Că toată poezia și proza sunt iubire;
Teatrul – glas al dragostei;
Și că toți scriitorii te-au descris pe tine.
Au chemat urgent un doctor de nebuni.

Dar i-am demonstrat și lui
Că trupul e un paravan al sufletului,
Că sângele e un râu,
Și, folosindu-mă de cele spuse la geografie,
Că râul e iubire,
Iar iubirea ești tu.

La matematică am ieșit singur la tablă.
Te-am descoperit într-o ecuație:
Erai dragostea, marea necunoscută,
Prozaic notată cu x.
Și i-am convins pe ceilalți,
Demonstrând că x este întotdeauna diferit de zero.
Pentru că x ești tu, iubirea absolută,
Iar absolutul e infinit.


Am vrut să-i oblig pe toți să scrie:
X = dragoste = ∞
Dar au fugit care-ncotro.
S-a întrunit în grabă consiliul profesorilor.
Erau înspăimântați.
Se-ngrozeau la gândul că le pot demonstra
Că toată știința, arta, ești tu.
Atunci orele și-ar fi pierdut rostul,
Iar profesorii ar fi fost concediați.
Și, pentru că începuseră și ei să creadă
În ceea ce spuneam,
De frică să nu-i convertesc în sentimente,
M-au exmatriculat.

*****************************

- TU e poezia mea de debut, publicata in Romania Literara, in 1970, la citeva luni dupa emigrarea mea in Israel.
E inclusa in volumul "In noi e un cer mai adevarat" - 1984 - Tel Aviv (C)
citeste[...]

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Opinia publică, de Vlad Solomon: Am fost arestat în plină

Mesaj Scris de Admin la data de 21.06.09 14:02

Opinia publică, de Vlad Solomon: Am fost arestat în plină stradă,
Și închis.
La întrebările mele
Nu mi s-a răspuns nimic,
Deoarece, cum spunea întreaga OPINIE PUBLICĂ,
Știam și singur care-mi sunt păcatele.
Curând am fost judecat
Și, în virtutea numeroaselor capete de acuzare,
Am fost condamnat la moarte pe viață.
Am protestat, am strigat,
Dar juriul a rămas neclintit.
Doar un zâmbet surprins le-a apărut pe buze:
Cum am îndrăznit să mă opun lor,
Lor, OPINIEI PUBLICE?

În închisoare am reflectat adânc la cele ce făcusem.
Și, curând, am dat dreptate celorlalți,
Pentru că erau mulți și, apoi,
Pentru că erau alții.
Atunci mi-au comutat pedeapsa,
Apoi m-au amnistiat.

Am fost numit în juriul OPINIEI PUBLICE,
Urmând să judec un inculpat,
Care, bătându-și joc de noi,
De noi, OPINIA PUBLICĂ,
Protesta și striga ca un nebun,
Prefăcându-se că nu știe
De ce a fost condamnat
La moarte pe viață.citeste[...]

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Președintele Băsescu la Ierusalim, negaționistul Coja la Buc

Mesaj Scris de Admin la data de 10.06.09 6:14

Președintele Băsescu la Ierusalim, negaționistul Coja la București, legea doar pe hârtie, de Vlad Solomon
http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=9883
In urma cu o saptamana, presedintele Romaniei, D-l Traian Basescu a sosit in Israel, pentru o vizita de trei zile, la invitatia presedintelui israelian, Shimon Peres. Insotit de ministrul de externe, Cristian Diaconescu, ministrul turismului, Elena Udrea si presedintele Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania (FCER), Aurel Vainer, D-l Basescu a avut intrevederi cu Shimon Peres, cu Beniamin Nethaniahu, prim ministru al guvernului israelian, cu ministrul de externe, Avigdor Lieberman, cu Tzipi Livni, sefa opozitiei si fost ministru de externe, cu Reuven Rivlin, presedintele Knessetului.

Aceasta vizita, cu caracter politic, in primul rand, a fost de cateva ori anuntata si amanata, fiind greu de sincronizat calendarul liderilor, probabil si datorita conflictelor militare din zona si alegerilor electorale din Israel si USA. Relatiile dintre Romania si Israel sunt intr-o permanenta dezvoltare, colaborarea manifestandu-se pe toate planurile, in economie, cultura, medicina, invatamant, comert, turism. Desigur ca aceste legaturi calde sunt intretinute nu numai de catre politicieni, ci si de cetatenii celor doua state. Oameni de afaceri israelieni investesc in Romania, in industrie, constructii, agricultura, iar israelienii originari din Romania pastreaza in mare parte contactul cu tara natala si cu prietenii din copilarie.

Si totusi, vizita D-lui Basescu in Israel a fost, practic, lipsita de ecou in mass media israeliana, spre deosebire de publicatiile in limba romana, editate in Israel, care au acordat evenimentului un spatiu semnificativ.

Presedintele Basescu a vizitat Memorialul Holocaustului Yad Vashem, unde a depus o coroana in memoria celor sase milioane de evrei ucisi in cel mai cumplit masacru din istoria omenirii. De altfel, dumnealui s-a dovedit, in repetate randuri sensibil la acest subiect, amintindu-l deseori in discursuri, in speranta ca astfel de tragedii sa nu se repete, condamnand totodata antisemitismul si negationismul. Fara indoiala Traian Basescu este un sincer prieten al poporului evreu si al Israelului.

Dar, in urma cu cateva luni, dupa vizita in Siria, domnia sa a facut o gafa, care a impresionat in mod neplacut, afirmand ca Siria se invecineaza cu Palestina si ignorand Israelul in enumerarea celorlalte state din zona. Aceasta scapare nu trebuie considerata ca ostentativa, as atribui-o doar oboselii sau neatentiei si, indiferent de articolele care au aparut in presa de limba romana sau pe Internet, cred ca reactiile au fost disproportionate.

Domnul Basescu a fost primit cu multa afectiune in Israel, atat de politicieni cat si de oamenii de afaceri si de cultura. Nu voi trece in revista etapele programului incarcat, din care nu au lipsit vizitele la Zidul Plangerii si la Biserica Sfantului Mormant. Ma voi opri la intalnirea sa cu israelienii originari din Romania, care a avut loc in dimineata zilei de 2 Iunie, la Hotelul King David din Ierusalim, fiind organizata de Ambasada Romaniei. Am avut onoarea sa fiu invitat la acest eveniment, unde am intalnit numeroase personalitati, israelieni nascuti in Romania, fosti ambasadori, profesori universitari, industriasi, artisti. Deoarece nu stiam daca se va acorda timp intrebarilor din public, ma pregatisem sa il abordez pe presedintele Basescu pentru a-i semnala indiferenta institutiilor de stat fata de continua negare a Holocaustului de catre profesorul universitar Ion Coja. Domnul Coja a negat in repetate randuri Holocaustul romanesc, desi guvernul Romaniei a adoptat in mod oficial, in 2004, concluziile Raportului Comisiei Internationale pentru Studierea Holocaustului in Romania (Comisia Wiesel). Stiam ca FCER a depus o plangere penala impotriva lui Ion Coja in 2005 si o a doua in 2007, in virtutea incriminarii negarii Holocaustului prin Ordonanta de urgenta 31/2002, adoptata de guvernul Adrian Nastase si modificata prin Legea 107 din 27 Aprilie 2006, votata in Parlamentul Romaniei si promulgata de insusi presedintele Basescu. Din pacate, autoritatile judiciare au respins aceste plangeri, considerand ca nu exista dovezi suficiente.

Senatorul Raymond Luca a inaintat pe 1 Iunie, o zi inainte de intalnirea de la Ierusalim, o interpelare catre D-l Catalin Predoiu, ministrul Justitiei si Libertatilor Cetatenesti, in care semnalizeaza necesitatea autosesizarii institutiilor competente in legatura cu incalcarea repetata a Legii nr.107, privind interzicerea organizatiilor si simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si a promovarii cultului persoanelor vinovate de savarsirea unor infractiuni contra pacii si a omenirii. Era o a doua interpelare, deoarece in 6 Aprilie 2009, Raymond Luca a adresat Parchetului General al Romaniei o reclamatie asemanatoare, relativ la negationismul lui Ion Coja, dar raspunsul Ministerului Justitiei a fost nesatisfacator si evaziv. Am tiparit aceasta interpelare, nestiind daca voi avea oportunitatea sa dialoghez direct cu domnul Basescu, dar fiind decis sa i-o inmanez.

Receptia a inceput cu intonarea imnului Romaniei, odata cu aparitia presedintelui. Nu s-a cantat imnul Israelului, poate nu face parte din protocol, nefiind prezent un reprezentant al guvernului israelian, iar intalnirea avand loc sub auspiciile Ambasadei Romaniei - dar cred ca nu ar fi daunat ; am auzit in asistenta cateva persoane care si-au manifestat nedumerirea.

Discursul presedintelui Basescu a fost chibzuit si atotcuprinzator. Domnia sa a mentionat relatiile excelente dintre Israel si Romania, a amintit suferintele evreilor in timpul Holocaustului romanesc, a condamnat xenofobia si negationismul, subliniind rolul educatiei in combaterea recrudescentei antisemitismului. De altfel, in invatamantul romanesc se preda istoria evreilor, cu referire speciala la Holocaust, conform concluziilor si recomandarilor Comisiei Wiesel. Cu aceasta ocazie, Traian Basescu i-a decorat pe d-na Colette Avital, pe prof. Moshe Idel, pe rabinul Menahem Hacohen, pe profesorii Leon Volovici, Tuvia Frieling, Liviu Rotman, Raphael Vago si dr. Meir Rosen, pentru meritele lor in invatamant si schimburi culturale si, in special, pentru participarea unora dintre ei la cercetarile Comisiei Wiesel, multumindu-le totodata pentru ajutorul acordat Romaniei in cunoasterea trecutului istoric si in asumarea responsabilitatilor, chiar daca aceasta confruntare este dureroasa.

Dupa incheierea discursului, multi dintre cei prezenti s-au apropiat de presedinte, unii dintre ei au fost colegi de scoala cu Traian Basescu. Din pacate, in scurt timp s-a produs o imbulzeala; care mai de care sa se fotografieze cu Basescu, ca la o nunta, si mi-am dat seama ca imi va fi dificil sa il abordez pentru a discuta despre negationismul lui Coja. M-am adresat ambasadorului Edward Iosiper, precizandu-i ca am o intampinare pentru presedintele Basescu si am fost sfatuit sa o predau D-lui Popescu de la protocol, fiind asigurat ca va ajunge la presedinte. M-am conformat si am inmanat interpelarea senatorului Raymond Luca, insotita de cartea mea de vizita.

Si totusi, mi se parea insuficient. Pe de o parte, atmosfera era festiva, Traian Basescu e un prieten al Israelului, iar participantii se intreceau in fraze laudative, exagerate. Presedintele Basescu ii decorase tocmai pe membrii Comisiei Wiesel, nu oameni de afaceri sau investitori. Pe de alta parte, simteam nevoia sa abordez subiectul Coja, pentru ca D-l Basescu sa stie ca se asteapta din partea institutiilor romanesti o atitudine ferma, in spiritul legii care condamna negationismul.

Nedorind sa ma inghesui in gramada lipicioasa, l-am solicitat pe domnul Aurel Vainer, presedintele FCER si veche cunostinta, sa imi faciliteze dialogul cu Basescu. Vainer m-a apropiat de presedinte si a facut introducerea, prezentandu-ma ca medic si scriitor. Urandu-i bun venit, am precizat ca sunt si delegatul publicatiei "ACUM" si imi exprim ingrijorarea fata de pasivitatea Ministerului Justitiei si a Procuraturii, de la care ne asteptam sa se autosesizeze in cazul Coja. Traian Basescu a ripostat ca nu se poate face nimic, raspuns care m-a uimit si m-a facut sa insist. Realizez ca un presedinte nu trebuie sa se amestece in problemele juridice, dar ma astept din partea domniei sale sa insufle curaj institutiilor responsabile din Romania. Domnul Basescu a spus ca tocmai in acest scop, in discursurile sale condamna in mod repetat Holocaustul, antisemitismul si negationismul, la care eu am replicat ca imi e greu sa accept ca nu se poate face nimic, cand exista o lege clara. Aurel Vainer a intervenit in discutie si a povestit ca FCER a facut plangere la Parchet, care a fost respinsa sub pretextul lipsei de probe, dar ca Federatia a depus recurs. M-am repetat, precizand ca nu vreau sa ii stric presedintelui Basescu bucuria sarbatoririi, dar ca sunt foarte preocupat cand vad ca o lege votata de Senat si promulgata de presedinte nu este pusa in aplicare ; sper ca interpelarea senatorului Luca sa-si gaseasca un ecou la autoritatile competente, pe care domnia sa are datoria sa le sprijine in mentinerea legalitatii. Am avut impresia ca interventia mea l-a incomodat pe presedintele Basescu, e un tupeu sa ii amintesti unui presedinte ca exista o lege in propria sa tara. E posibil sa fi fost prea vehement si prea putin constient de vocea mea puternica, in timp ce televiziunea romana filma si cei din jur auzeau acest schimb de cuvinte. L-am salutat pe presedinte urandu-i numai bine, dar am speranta ca vorbele mele l-au zdruncinat putin si, poate, daca va citi si interpelarea, va hotari ca, totusi, se poate face ceva impotriva negationismului lui Ion Coja, in cadrul prevederilor legale, precum s-a procedat in alte tari europene in cazul negationistilor.

De fapt, dialogul nostru ne-a fastacit pe amandoi. Si totusi sunt lucruri care trebuie spuse si poate e bine ca D-l Basescu sa stie ca multi dintre noi, emigrati din Romania, dorim binele oamenilor din tara de bastina, continuarea procesului de democratizare a statului si pedepsirea infractiunilor care lezeaza atat memoria martirilor, cat si adaptarea Romaniei la normele morale si legale deziderate de Uniunea Europeana. Traian Basescu insusi a afirmat ca "Natiunile care si-au recunoscut implicarea in Holocaust au devenit mai puternice". Iar eu cred ca tarile care pedepsesc negationismul devin mai democrate si previn repetarea capitolelor sumbre din istorie.

Am plecat de la festivitate cu sentimente amestecate, dar satisfacut ca nu am venit la Ierusalim doar sa aplaud, ci si pentru a transmite presedintelui Basescu un mesaj lipsit de echivoc, ca legea trebuie aplicata, iar pretextul libertatii de expresie nu are voie sa obstructioneze legalitatea. Altfel, Legea 107 a fost votata si promulgata inutil, ramanand o simpla foaie de hartie.

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Pași de dans , de Vlad Solomon: Anii lumină se comprimă în

Mesaj Scris de Admin la data de 07.06.09 22:15

Pași de dans , de Vlad Solomon: Anii lumină se comprimă în secunde de vis.
Tensiune a nemișcării, vibrații sincopate,
Divină amețeală a simțurilor piramidale...
Aș vrea să-ți șterg, prin sărutul meu, toate literele,
Zăbovind la alfabetul freamătului nedescifrat.
Oprește-te, nu număra pașii de dans ai visului,
Odihnește-ți fruntea pe umărul meu...
Te cuibăreai în colțul nostru, ții minte?
Ne rostogoleam pe nisipurile Mării Mediterane,
Din care ai ieșit, înspumată, picături de mare,
Pe pielea noastră, kilometri cubi de pasiune.citeste[...]

Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135917
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Vlad/Benedict Solomon

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 2 din 4 Inapoi  1, 2, 3, 4  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum