Vlad/Benedict Solomon

Pagina 1 din 4 1, 2, 3, 4  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Re: Vlad/Benedict Solomon

Mesaj Scris de Admin la data de 07.10.12 13:54

Avangardiștii evrei, “venetici sau romגni?

“De ce atît de mulți evrei”?” Aceasta este întrebarea la care expoziția “Artiști avangardiști evrei din România”, prezentată în aceste zile la Muzeul Israel din Ierusalim, caută răspunsul. Șapte artiști, evrei născuți în România, sunt prezentați prin prisma rolului lor în contextul local și universal al avangardei, depășind granițele teritoriale și curentele naționaliste din țara de origine.

Expusă pentru prima oară la “Jewish Historical Museum” din Amsterdam, în iunie , sub titlul “ From Dada to Surrealism -Jewish Avant-Garde Artists from Romania, 1910-1938” , expoziția reunește cca 90 de lucrări, majoritatea provenind de la Muzeul Național de Artă al României , de la Centre Pompidou, din Musée d’art moderne de la Ville de Paris, din Muzeul Israel, de la muzee din Tulcea și Galați și din colecții particulare din București, Tel-Aviv, Paris, Anvers, New York, Philadelphia.

Arthur Segal (1875-1944), Marcel Iancu (1895-1984), Tristan Tzara (1896-1962), M.H. Maxy (1895-1971), Victor Brauner (1903-1966), Jules Perahim (1914-2008) și Paul Păun (1915-1994) au fost artiști plastici care au luat parte, în diferite etape, la ceea ce este numită, în presa de limbă română, “Avangarda românească”. Radu Stern, istoric de artă din Lausanne, evreu originar din România, contestă tocmai această definire a mișcărilor de avangardă, caracterul așa-zis național, care nu se susține în contextul istoric, și contrazice chiar obiectivele și idealurile celor ce au adus Bucureștiul pe harta interesului literar și artistic european, mai ales în perioada interbelică. Curator al expoziției din Amsterdam, în colaborare cu Edward van Voolen și cu directorul muzeului, Joel Cahen, Radu Stern, cercetător al avangardei încă din anii ’70, când locuia în București, repune într-o perspectivă nouă și, după opinia mea, perfect justificată din punct de vedere istoric și estetic, aportul unor artiști care, fiind supuși persecuțiilor pe fond rasial în țara de origine, s-au desprins de orice îngrădire sectorială și au propovăduit valori universale, aderând la modernism sau fiind chiar promotorii unor curente care au demolat tradițiile artistice europene de la începutul secolului XX.



La Ierusalim



Expoziția de la Ierusalim nu este întru totul identică celei de la Amsterdam (vizitată de peste 45000 de persoane), au fost adăugate tablouri din Israel, astfel, pentru prima oară, se regăsesc, alăturate, Bal la Zurich ( Muzeul Israel) și Sala de bal ( Muzeul de Arta din Tel Aviv), creații ale lui Marcel Iancu din perioada Dada. Radu Stern, împreună cu Adina Kamien-Kazhdan, curator al Muzeului Israel, au reușit să armonizeze mesajul istoric ( atmosfera social–politică și dramele personale ), cu exigențele estetice, operele alese fiind reperezentative, atât prin curentele artistice diferite, cât și prin evoluția spirituală și filozofică a artiștilor avangardiști.

În 10.11 a avut loc conferința de presă la Muzeul Israel. Radu Stern și Adina Kamien-Kazhdan au prezentat expoziția, situată într-un spațiu larg și excelent luminat , oprindu-se la lucrările cele mai semnificative, subliniind schimbările de stil și caracterul revoluționar, în contrast cu normele acceptate în arta din România acelor vremuri, amintind manifestele și revistele publicate la Zurich și București ( Dada, Simbolul, 75 HP, Contimporanul, Integral, Unu, Alge) avangarda fiind rezultatul simbiozei dintre literatură și artă. În 11.11.2011 (coincidență?), la orele 11, a avut loc un prevernisaj, în cadrul căruia cei doi curatori au expus, în engleză și ebraică, completându-se reciproc, tematica expoziției, stilurile diferite, detalii din viața artiștilor. De la neo-impresionismul lui Arthur Segal la dadaismul lui Marcel Iancu, la Zurich ( unde s-a alăturat Segal mai târziu), de la pictopoezia lui Tristan Tzara “Caligrama” la cubismul din portrete , la expresionismul și, mai târziu, la constructivismul îmbrățișat atât de Marcel Iancu, cât și de M.H. Maxy, de la figurativ la abstract, de la influențele dada la simbolismul discret al lui Victor Brauner, care s-a dedicat în final suprarealismului, primul val al avangardei se caracterizează printr-o perpetuă căutare a unor mijloace de expresie noi, alăturând culori de bază și nuanțe non-conformiste, uneori complementare, alteori într-o stridență ostentativă.

Percepem acțiunea, conflictul care răzbate dincolo de cadrul aparent limitat al ramelor. Vedem sunete și auzim culori, efectul sinestezic fiind evident, cu impact asupra publicului, așa cum și-au dorit-o Tzara și Iancu, la Cabaret Voltaire, când, în 1916, au pus bazele mișcării Dada. Elementele teatrale, schimbările de perspectivă și focalizarea asupra detaliilor, care devin personaje principale, cu rol dinamic, se împletesc organic ( paradoxal, poate) în dezordinea aparentă din creații, fiind mai accentuate la Iancu și Maxy. Portretele lui Maxy (Tristan Tzara, Madame Ghitas, Al. Dominic, Ion Călugaru, Madona Electrica) sau Nud cu Idol au o virilitate a liniilor și o suprapunere de culori care luminează, incită și șochează, poate mai mult decât lucrările constructiviste (Construcție, Costrucție verticală). Un fenomen asemănător întâlnim și în creațiile lui Marcel Iancu, atât la măștile de la Cabaret Voltaire, cât și în Portretul lui Jacques Costin, respectiv în Construcție Abstractă. Desigur, cele două baluri de la Zurich sunt capodoperele sale, dar Le Poilu ( Soldatul din prima linie -1924) transmite în modul cel mai zguduitor repulsia față de război a lui Marcel Iancu ( menționată și mai târziu, în mărturiile sale scrise). Sunetul și teatralul reapar în mod obsesiv la Marcel Iancu, nu numai în baluri, dar și în Café Concert, Arlechin, Strand, iar tabloul atipic Culoarea Apetitului aduce și simțul gustativ în arta vizuală.

Victor Brauner este prezent atât cu desene, cât și cu picturi în ulei pe pânză și carton. Pentru publicul israelian mai puțin familiarizat cu creațiile sale din anii 20-30, traseul său reprezintă o revelație. În portretistică ( Ilarie Voronca, Autoportret, Portret de Grup) se simt influențe dada și cubiste, care se manifestă și în Adam și Eva sau în Femeie Muncind, apoi evoluează spre suprarealism, în Figura cu Dragon, Iubitului Meu Sașa Pană, sau Compoziție. Deosebite sunt cele trei lucrări pictate pe ambele părți, o instalație specială permite publicului să admire toate cele 6 opere, în numai trei tablouri. Culorile sunt, de multe ori, lipsite de nuanțe, liniile devin abrupte, accentuând obsesia morții, contrastul dintre mistic și real, dintre cruzime și tandrețe. Uneori pictorul se distanțează de acțiunea tabloului, introduce litere în compoziție și realizează un dialog între senzual și rațional.

Al doilea val al avangardei din România este reprezentat de Jules Perahim și Paul Păun ( care au colaborat, în adolescență, la Alge), ambii suprarealiști. Perahim îmbină culoarea monotonă cu linia în mișcare (Dumnezeul Războiului), cu mesaj pacifist evident, dar și nuanțe și dimensiuni grotești cu conturul delicat, (Compoziție suprarealistă, Peisaj Organic), aducându-ne într-o atmosferă de vis, în spații nedefinite. Paul Păun, medic și poet, este prezent cu lucrări în peniță pe hârtie, toate operele sale fiind monocrome, negru pe alb, alcătuite dintr-o linie continuă, realizând o perpetuă mișcare și compoziții surprinzătoare, dominate de erotism. Personajele se intuiesc, par a se contopi într-un dans lent, dar nelăsat la voia întâmplării ( Fără Titlu, Tu Tornes Lentement).



Artă și naționalitate



Și totuși, de ce atât de mulți evrei în mișcările de avangardă din România, mult mai mulți, proporțional, decât în alte țări? Și aceasta se întâmplă nu numai în arta plastică, ci și în literatură. Examinând cu atenție lucrările din expoziția de la Ierusalim, nu observăm nimic iudaic în creațiile artiștilor. Poate, cu greu, deducem că Portretul de Grup al lui Brauner ar reprezenta trei evrei, caracterizați de îmbrăcăminte, dar lucrarea e din 1922, când pictorul avea doar 19 ani. Totodată, nici măcar un element tipic de artă populară românească. Cu multă indulgență remarcăm subiectul din “Țăranca cu ouă”, care a fost pictat în 1930, deci în perioada de “întoarcere la ordine” a avangardei, și nu este o lucrare deosebită a lui Marcel Iancu, decât, poate, prin îmbinarea de cubism aspru cu linii grațioase și fond rural. Așadar nimic care să-și tragă seva din arta populară românească și nici din religia și tradiția evreiască. În acest caz, ce au în comun acești șapte artiști evrei, de ce Radu Stern i-a ales tocmai pe ei, din numeroșii creatori născuți în România?

Răspunsul nu îl găsim în religie, în iudaism, ci în etnia lor, care i-a determinat să aleagă calea revoluționară a avangardei, să se distanțeze de sursele de inspirație populară, de folclorul din România. Deși Segal venea dintr-o familie religioasă, Iancu și Tzara din familii care păstrau sărbătorile evreiești, dar nu erau habotnici, toți cei șapte s-au îndepărtat de religie, erau atei, sau laici și au adoptat o agendă de valori umaniste, atât datorită contactului cu lumea occidentală, deschizându-se spre efervescența artistică și literară care cuprinsese Europa de la începutul secolului XX, cât și faptului că erau excluși din arta și societatea românească, mai ales în perioada interbelică, cu precădere în anii 30.

În România acelor ani evreii erau considerați străini de neam, “venetici”. Probabil că niciunul dintre cei șapte artiști, nu a avut cetățenia română de la naștere. Documentele recuperate dovedesc în mod clar că Tzara, Maxy și Iancu nu erau cetățeni români, ci de naționalitate israelită, de religie mozaică, fără cetățenie. România a fost, cronologic, ultima țară din Europa în care evreii au fost “emancipați”. Abia după Primul Război Mondial, în 1919, sub presiunea președintelui american Woodrow Wilson, a fost acceptată emanciparea globală a evreilor de pe teritoriul României (Ion C. Bratianu, primul ministru, a demisionat în semn de protest) și abia în 1923, prin noua Constituție, s-a acordat evreilor din România dreptul la cetățenie.

Marcel Iancu, Arthur Segal, M.H. Maxy (Maximilian Herman), Tristan Tzara (Samuel Rosenstock), Victor Brauner, Jules Perahim (Iulish Blumenfeld), Paul Păun (Zaharia Herscovici) erau evrei. Antisemitismul din România avea rădăcini bine înfipte în tradiția politică, dar și în cea literară și artistică. Teza principală, susținută de exponenți universitari, filozofi, critici de artă, era aceea a artei naționale, elementele naționaliste și xenofobia fiind caracteristice vremurilor. Profesorul antisemit A.C. Cuza susținea în “Naționalitatea în artă” (1908) că “Naționalitatea este forța creatoare a culturii umane”. În 1935 Nichifor Crainic, ideologist “etnocratic” definea textul lui Cuza ca fiind “adevărul fundamental al vieții noastre”. Cartea lui Cuza a fost retipărită, devenind un ghid al naționalismului românesc, care a cuprins lumea artistică din anii 30, arta națională fiind considerată singura valabilă. Iar pentru a fi națională, trebuia să fie cu desăvârșire lipsită de sânge străin, dar și creștin ortodoxă. “Jidanii” erau, în perspectiva lui Cuza, o combinație etnică inferioară, ei nu puteau crea cultura română și era imperioasă îndepărtarea lor din viața culturală. Chiar și convertirea lor ipotetică la creștinism nu le acorda circumstanțe atenuante, deveneau “pseudo-români”. Iar modernismul în artă era respins, deoarece nu era capabil să exprime caracterul național al poporului român.

Această obsesie pentru arta națională și exacerbarea naționalismului și a antisemitismului în România, au condus artiștii evrei spre universal și valori umane care traversau frontierele. Chiar dacă au căutat să ignore discursul naționalist și antisemit din presa (precum Clipasau Porunca Vremii) și din viața culturală, sau au încercat să se exprime în reviste de avangardă și în publicații evreiești ( Puntea de Fildeș , Adam, Cultura), curând s-au confruntat cu legile rasiale din 1938. Ele anulau cetățenia română a evreilor, silindu-i să o revendice prin documente numeroase, care trebuiau furnizate într-un timp foarte scurt. În urma decretului regal nr 169, din 21 ianuarie 1938, peste o treime din populația de origine evreiască din România își pierdea cetățenia. Revelatoare a fost descoperirea, în arhiva familiei Iancu, a unui livret militar fals, din care rezulta că Marcel Iancu a prestat serviciul militar în România, în perioada în care se afla la Zurich și studia arhitectura. Umilirea evreilor nu a avut loc doar în viața artistică, ci și prin interdicția de a mai profesa în alte domenii – arhitectura, justiție, medicină – în afara cadrului strâmt al propriei lor comunități etnice.



Șapte avangardiști evrei



Așadar artiștii evrei care trăiau în România la sfârșitul anilor 30 ( Tzara și Segal o părăsiseră deja) s-au văzut total excluși social și artistic din societatea română. Mai mult chiar, foști colaboratori și prieteni apropiați le-au întors spatele. O mărturie a lui Marcel Iancu, publicată în Israel, amintește de expoziția din 1936, când poetul Ion Barbu, vechi prieten, s-a apropiat de el și, îmbrățișându-l, i-a spus: “Ce frumos pictezi, Marcel, păcat că ești jidan”. Deja în 1938 Marcel Iancu face prima sa vizită în Palestina, căutându-și un nou cămin, aderând la sionism; scrisoarea sa de pe vapor, descoperită în arhiva familiei, este plină de durere, impresionantă, dar și cu speranța de a găsi o soluție. După câteva luni se întoarce în România, începând pregătirile pentru emigrare. În Pogromul din București (21-23.1.1941) cumnatul său Mishu Goldschlager -Costin, fratele scriitorului Jacques Costin , este asasinat de legionari. Marcel Iancu părăsește în grabă România, împreună cu soția și cele două fiice, emigrând spre Palestina. În total, a fost cetățean român mai puțin de 18 ani. Va deveni cetățean israelian odată cu înființarea statului Israel (1948), apoi pune bazele coloniei artiștilor de la Ein Hod (1953) și a mișcării artistice “Noi Orizonturi”. Laureat al Premiului Israel, moare în 1984.

Arthur Segal se stabilise demult în Germania, pe care o va părăsi în 1933, odată cu venirea lui Hitler la putere. Ajunge la Londra, unde moare de infarct, în timpul unui bombardament, în 1944. Tristan Tzara, după perioada Dada, la Zurich, pleacă la Paris, invitat de Andre Breton, și se distanțează definitiv de țara de origine. Moare în 1962. M.H. Maxy rămâne în București; în urma legilor rasiale se limitează să predea arta studenților evrei, mai târziu (1942) devine directorul Teatrului Evreiesc Barasheum. După război va deveni directorul Muzeului Național de Artă al României, decedează în 1971. Victor Brauner părăsește România în 1938 și se stabilește în Franța. În timpul războiului se ascunde în sudul Franței, cu acte false. În 1963 capătă cetățenia franceză. După o carieră deosebită, moare în 1966, la Paris. Jules Perahim se refugiază în 1940 în URSS, revine după 23 August 1944 în România și se alătură realismului socialist. În 1969, după o scurtă etapă în Israel, pleacă la Paris, revine la suprarealism, moare în 2008. Paul Păun, medic de profesie, lucrează în timpul războiului în spitalul evreiesc “Iubirea de oameni”, Alexandru Sahia de mai târziu. În 1945 își schimbă numele în Zaharia Zaharia. Încearcă să treacă frontiera în mod ilegal în 1948, nu reușește, dar va emigra în 1961 în Israel, prin Italia. Se stabilește în Haifa și profesează ca medic urolog. Moare în 1994.



De ce atât de puțini români?



Vernisajul expoziției de la Muzeul Israel a avut loc în 11.11.2011, la orele 12. Actrița Anat Pick-Voice a recitat poezii Dada, de la Cabaret Voltaire. Sala era arhiplină, au vorbit directorii celor două muzee, James Snyder din Ierusalim și Joel Cahen din Amsterdam, precum și ambasadorul României în Israel, Edward Iosiper și Adina Kamien-Kazhdan, curator la Muzeul Israel. Catalogul expoziției este tipărit la Amsterdam, bilingv (în olandeză și engleză), realizat în condiții grafice excelente. Textele îi aparțin lui Radu Stern, fiind împărțite pe capitole, în funcție de evoluția avangardei, etape și cronologie, bibliografia pe care a utilizat-o istoricul de artă în cercetarea fenomenului. Un capitol e rezervat biografiei celor șapte . Catalogul poate fi achiziționat la magazinul muzeului. Totodată, la prevernisaj s-a dăruit celor prezenți o broșură sponsorizată de ICR, în limbile ebraică și engleză, care furnizează explicații suplimentare, localizând activitatea artiștilor avangardiști evrei în contextul istoric și național din România interbelică. De altfel expoziției din capitala Israelului i s-a adaugat un cuvânt ebraic “davka”, greu traductibil, foarte apropiat de ‘în pofida’. Mesajul expoziției este univoc: în pofida legilor rasiale, a antisemitismului, a naționalismului românesc, artiștii evrei au reușit să se afirme, promovând valori umane, universale, pacifiste, laice, de dragoste de oameni.

În aceste circumstanțe, oare se poate vorbi de Avangarda Românească? Aproape toți artiștii plastici de valoare, avangardiști, erau evrei , devenind victime ale prigoanei rasiale, persecutați în țara în care s-au născut , doar pentru vina de a fi “venetici”, “jidani”, iar arta românească se agață de simboluri naționaliste și creștine, excluzând acești străini de neam. Așadar nu este o avangardă românească, e absurd să fie etichetată ca atare, doar pentru că artiștii s-au născut în România. Oare se poate afirma că avangarda din România a fost o avangardă evreiască? Nu, pentru că valorile, tematica, agenda mișcărilor de avangardă se distanțau de sectorialism și nu se concentrau pe subiecte evreiești sau pe religia mozaică. Prin expoziția “Artiști Avangardiști Evrei din România” și cercetarea prezentată în catalogul ei, Radu Stern dă un răspuns clar la întrebarea “ De ce atât de mulți evrei?”. Enigma se limpezește prin condițiile istorice din România antisemită din perioada interbelică, mai ales din a doua jumătate a anilor 30, și a rezolvării unei alte ecuații: “De ce atât de puțini români?”
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Vlad/Benedict Solomon

Mesaj Scris de Admin la data de 07.10.12 13:53

Comerț cu evrei pe ruta București-Ierusalim

În seara zilei de miercuri 14.12, canalul 1 (de stat) al televiziunii israeliene a transmis, în cadrul emisiunii săptămânale “Mabat Sheni” – cu caracter documentar – un reportaj despre răscumpărarea evreilor originari din Romania, în perioada regimului comunist. Nu este un secret că România, condusă de Gheorghiu-Dej, apoi de Ceaușescu, a creat piedici în calea evreilor ce doreau să emigreze spre Israel, fie din ideologie sionistă, fie pentru a scăpa din lagărul socialist, unde sufereau de pe urma unui antisemitism mascat, sau se simțeau privați de elementare libertăți. Mulți doreau să se alăture familiilor, stabilite în prealabil pe tărâmul Mediteranei, sau în alte țări occidentale. Anunțat cu surle și trompete într-un promo care viza senzația, reportajul promitea a fi inedit, dezvăluind, pentru prima oară, detalii neștiute, ferecate în dosare secrete, atât în arhivele israeliene cât și în cele din România. În cadrul aceluiași promo era punctată drama unui neurolog, pe care, întâmplător, îl cunosc, prezentat ca medic personal al Președintelui României, lăsându-se impresia, prin imaginile însoțitoare, ca acesta îl trata în mod curent pe Ceaușescu.

Bineînțeles, cunoscând din literatura de specialitate acest aspect al emigrării, nu am pierdut emisiunea, așteptând-o cu sufletul la gură. În plus, chiar familia mea a trecut printr-un proces asemănător. Exclus din partid în 1957, tatăl meu, medic militar, chirurg, a fost nevoit să părăsească armata. În 1958 a depus actele pentru emigrare spre Israel. După un an de șomaj, a găsit, cu greu, un loc de muncă, devenind navetist pe ruta București – Ghergani, apoi a lucrat la Balaci și Câmpina. Mama mea, pediatră, și-a pierdut postul de asistent universitar la Spitalul Panduri și a profesat într-un spital periferic din București. Cererile și memoriile repetate, de a părăsi România, s-au lovit de refuzuri nemotivate, timp de 12 ani. După multe neplăceri și jigniri, amenințări și șicane, în ianuarie 1970 familia mea a aterizat pe aeroportul din Tel Aviv. Ca elev de liceu, auzisem în casă numele lui Jakober, evreu britanic, care, în schimbul unor sume de bani respectabile, predate de evreii din străinătate și depuse în visteria statului român, intermedia emigrarea rudelor acestora, spre Israel sau alte țări.



Iluzii deșarte



Documentarul realizat de TV1 m-a dezamăgit profund, acesta fiind presărat cu inexactități și căutând senzaționalul, în mod ostentativ. Plecând de la povestea medicului neurolog, reportajul i-a făcut, în primul rând acestuia, un mare deserviciu. S-a afirmat, în mod eronat, că a fost medicul personal al președintelui, deși relatările sale descriau o situație diferită. În urma depunerii actelor pentru emigrare, rămas fără posibilitatea elementară de a se întreține, a fost nevoit să se supună unor umilințe, vânzând la talcioc obiecte din casă, până și-a găsit un loc de muncă la Predeal. Apoi nu era vorba de Președintele Ceaușescu, așa cum lasă să se creadă promo-ul, ci de Gheorghiu-Dej, care a murit în 1965. Și, precum în glumele cu Radio Erevan, nu pe el îl tratase medicul, ci doar fusese solicitat de urgență, o singură dată, pentru fiica lui Gheorghiu-Dej, Lica, cea care își pierduse cunoștința într-o vilă din Timiș. M-a mirat faptul că medicul a dezvăluit detalii despre un pacient, chiar dacă nu mai e în viață, deoarece este supus deontologiei, care îi interzice dezvăluirea unui secret profesional, dar, dincolo de această stridență, am aflat că a fost nevoit să facă mari eforturi să ajungă la Gheorghiu Dej și să-i solicite intervenția, când a devenit victima unui necaz profesional, înscenat de un coleg de breaslă. Desigur, reportajul căpăta culoare prin reconstituirea peripețiilor acestui medic, care visa emigrarea în Israel, unde se stabiliseră părinții, dar, din câte îl cunosc, știindu-l un om modest, ajuns la o vârstă respectabilă, când nu are nevoie de onoruri și cu atât mai puțin de împopoțonări cu titluri false, presupun că prezentarea ca medic personal al președintelui l-a fâstâcit. Drama sa și a familiei nu trebuia pătată cu afirmații fără acoperire; din spusele sale rezultă că Gheorghiu-Dej l-a salvat de la închisoare, dar de ce reportajul a încercat să-i atribuie o “aureolă” falsă, punându-l astfel într-o lumină nefavorabilă? Competența lui medicală s-a manifestat, oricum, în Israel, după emigrarea sa, urmare a demersului Goldei Meir către Ceaușescu.

Emisiunea a rezervat un spațiu limitat problematicii spinoase a răscumpărării evreilor din România. Încă din anii 50, cu aprobarea lui Hrușciov, statul roman, condus de Gheorghiu-Dej, a negociat emigrarea evreilor spre Israel. Acest comerț s-a derulat, la început, prin schimburi de evrei pe mărfuri, sau prin achiziționarea obligatorie de către Israel, din România, a unor utilaje, nave, mașini, produse agricole și industriale, de multe ori inutile sau de proastă calitate. Alteori s-a facilitat obținerea unor tehnologii și echipamente din alte țări, tranzacțiile fiind plătite de statul evreu. Dar modalitatea principală o constituia transferul de sume în dolari (4.000-6.000$), provenind de la evrei din Occident, prin intermediul lui Jakober (care le depunea în bănci elvețiene), pentru răscumpărarea rudelor. La început, Jakober a fost considerat o piedică în calea tratativelor dintre cele două guverne. În 1961 a avut loc o întâlnire dramatică între Shaike Dan, israelian de origine română, care avea un rol important în serviciul secret, și comerciantul britanic, în care acesta din urmă a fost amenințat și avertizat să înceteze această activitate, considerată imorală, datorită schimbului de oameni pe bani și a perceperii unui comision pentru fiecare tranzacție. Totuși, ulterior, cu aprobarea lui Ben Gurion și apoi a Goldei Meir, Israelul a decis să se folosească de legăturile pe care Jakober le avea cu autoritățile române, chiar și la începutul anilor 70, până la moartea sa, în 1975, dar sub supraveghere permanentă. Acest comerț de carne vie se desfășura sub controlul direct al Securității române, atât in timpul lui Gheorghiu-Dej, urmând directivele acestuia, cât și în timpul dictaturii Ceaușescu, când, în locul unor ferme agricole, construite în anii 60, sau a altor avantaje solicitate de România, Israelul s-a văzut nevoit să plătească în valută pentru fiecare evreu căruia i se aproba emigrarea. Pretextul acestui târg l-a constituit investiția statului român în calificarea profesională, astfel că, de multe ori, bătrânii și copiii mici erau lăsați să plece fără pretenții financiare, dar pentru părinții cu studii universitare taxa de răscumpărare era tot mai ridicată.



Rolul lui Shaike Dan



Shaike Dan, împuternicit de guvernul israelian să conducă negocierile, era în contact permanent cu generalul Gheorghe Marcu, șef de divizie la Direcția Generală de Informații Externe, care aparținea de Securitatea română, iar tranzacțiile pe bani erau controlate personal de Ceaușescu, a cărui grandomanie și lăcomie creșteau exponențial, solicitând sume din ce în ce mai mari, atât pentru visteria statului, cât și pentru luxul de care s-a bucurat familia sa. Conform reportajului de la TV1, între anii 1970-75 România a primit, pentru evreii cumpărați de Israel, peste 54.000.000 $. Dar traficul de carne vie a continuat, fără întrerupere, până în 1989, când Ceaușescu a fost detronat. Dacă la începutul anilor 70 cifrele variau de la 3000 $ pe cap de elev de liceu, la 8000 $ pentru intelectuali, ulterior au ajuns la peste 10000 $ pentru evrei cu studii superioare. Trebuie menționat că nu numai evreii au fost răscumpărați, în decursul anilor, ci și etnici germani (de către Germania Federală, pe căi secrete, sumele fiind asemănătoare, dar în mărci), sau armeni, prin bani adunați de rudele din Occident. Pe plan politic, România era interesată de obținerea și apoi de prelungirea clauzei națiunii favorizate din partea administrației americane, dar, în ciuda deselor proteste venite din partea unor senatori din USA, sau a articolelor critice din presa occidentală relativ la nerespectarea drepturilor omului (inclusiv emigrarea sabotată și persecuțiile din timpul regimului comunist), Ceaușescu a continuat, nestingherit, acest export de oameni, care era mai rentabil decât alte afaceri.

În 1978 Gheorghe Marcu a încheiat un ultim protocol cu Shaike Dan. După dezertarea generalului locotenent Ion Mihai Pacepa (27.7.1978), ofițer superior al Securității, foarte apropiat de Ceaușescu, Marcu este marginalizat, dar revine într-un post-cheie în cadrul Securității în 1981. Primul său acord scris (dar nesemnat) cu Shaike Dan a fost stipulat în noiembrie 1969, România acceptând emigrarea în Israel a 40.000 de evrei, în decursul a trei ani (12.800 în 1970, 16.000 în 1971 și 9.200 până în octombrie 1972). Aceștia erau împărțiți pe categorii, doar 10% cu diploma universitară și 2% studenți, de exemplu. Prețurile nu erau menționate în protocol, dar fuseseră stabilite de cei doi reprezentanți, conform directivelor guvernelor (Shaike Dan s-a bucurat de multă încredere și avea dreptul de a decide sumele, unele fiind rezultatul unor donații speciale). Dar statul român nu și-a respectat obligațiile, între 1970 și 1972, în loc de 38.000 de evrei au primit aprobarea de emigrare doar 10.480. Acorduri ulterioare s-au stabilit din cinci în cinci ani, târgul de evrei continuând, în valuri, până în 1989.



Un document de excepție



Cifrele de mai sus sunt menționate în cartea istoricului Radu Ioanid, The Ransom of the Jews, publicată în 2005 la Chicago, tradusă in limba română, în același an, de editura Polirom, și publicată sub titlul Răscumpărarea evreilor – Istoria acordurilor secrete dintre România și Israel. Pentru întocmirea acestui document, Radu Ioanid a dedicat o muncă imensă de cercetare, studiind cu migală sute de documente din arhivele israeliene și române, insistând să i se pună la dispoziție dosare ultrasecrete și luând contact cu istorici, politicieni și demnitari din guvernele celor două țări, intervievând persoane care dețineau informații cu privire la târgul de evrei, unele preferând să-și mențină anonimatul, din motive lesne de înțeles. Cartea lui Radu Ioanid este dedicată tatălui său Virgil, care îi spunea că “regimul comunist din România a reușit acolo unde legionarii și Antonescu au eșuat – în a crea o Românie fără evrei”. “Răscumpărarea evreilor” are un cuvânt înainte scris de Elie Wiesel și o introducere a lui Shlomo Leibovici-Laiș, istoric israelian de origine română, care a deținut o funcție importantă în ministerul de externe din Ierusalim, fiind la curent cu multe dintre aspectele acestui comerț barbar și ale activității lui Shaike Dan. În postfața cărții, Ion Mihai Pacepa (gen-lt în rezervă) amintește clipa în care a început colaborarea cu Radu Ioanid, pe care l-a cunoscut la Memorialul Holocaustului din Washington, în 1993, și căruia i-a indicat unde poate găsi dosare și documente care conțin informații prețioase relativ la emigrarea pe traseul București-Ierusalim. Pacepa definește vânzarea evreilor ca fiind unul dintre cele mai josnice produse ale comunismului.

Radu Ioanid își începe cartea prin mulțumiri adresate istoricului Shlomo Leibovici-Laiș, ambasadorului Meir Rosenne, fost consilier juridic al premierului Menachem Begin, lui Tuvia Friling, directorul arhivelor statului Israel, ambasadorului Yosef Govrin și altor israelieni, precum și unor foști demnitari români care au dezertat în USA (Ion Mihai Pacepa și Liviu Turcu, ambii condamnați la moarte în contumacie). Nu uită să menționeze și ajutorul unor foști comuniști din conducere, precum Cornel Burtică, sau deschiderea de care s-a bucurat la nivel politic, sprijinit de fostul președinte român Emil Costantinescu. Fără ajutorul directorilor de arhive și al conducătorilor din SRI, documentul prețios nu ar fi văzut lumina zilei. Și totuși, deși multe dosare au fost accesibile, în urma unor presiuni politice și a perseverenței lui Radu Ioanid, arhivele israeliene și române care conțin toate informațiile relativ la tranzacțiile și circumstanțele comerțului cu ființe umane păstrează, încă, taine bine ascunse. Dacă dosarele legate de cumpărarea etnicilor germani au fost dezvăluite și publicate în România, multe documente care privesc răscumpărarea evreilor români de către Israel sunt încă secrete și se pare că niciunul dintre cele două state nu e interesat în publicarea completă a actelor și sumelor plătite. Spun aceasta în urma unor discuții telefonice cu doi istorici care sunt foarte bine informați, dar doresc să-și păstreze anonimatul. Poate a venit timpul să se aducă la lumină întreaga odisee a emigrării evreilor din România, la peste 20 de ani de la încetarea târgului de suflete, pentru că trebuie să învățăm din istorie, atât din cea îndepărtată cât și din cea recentă, pentru ca greșelile trecutului să nu fie păstrate sub o ciudată tăcere.

Răscumpărarea evreilor conține și o anexă cu numărul de emigranți din România în Israel, între 1948 și 1989. Aflăm din ea că în 1950 au emigrat peste 47.000 de evrei, în 1964 aproape 26.000, în 1968 doar 226, apoi avem o creștere bruscă în 1970 – anul emigrării familiei mele (5.614), apoi cifrele variază între 1.100 și 3.000, cu excepția lui 1973 (4.123). Așadar multe detalii sunt accesibile, din cartea lui Radu Ioanid, din mărturii, interviuri, articole, din alte tratate, în diferite limbi, care amintesc, tangențial, acest comerț cu evrei. Dar realizatorii emisiunii “Mabat Sheni” nu și-au pregătit lecția, nu au făcut o cercetare serioasă, nici măcar nu au citat cartea și nu au luat legătura cu Radu Ioanid, poate cel mai informat istoric pe această temă. S-au mulțumit cu fragmente de interviuri trunchiate, în care au căutat senzaționalul, amănuntele picante, neglijând implicațiile istorice, dar prezentând “dramaticele dezvăluiri” ca pe o premieră mondială. Puteau măcar să aducă fragmente din emisiunea dedicată lui Shaike Dan, “Haiym Shekaele” (“O astfel de viață”), prezentată tot de Canalul 1 israelian (pe atunci singura stație), în urmă cu peste 20 de ani. Au preferat să meargă pe linia minimei rezistențe, culegând câteva cuvinte ale lui Amos Etinger (arhitectul programului-omagiu dedicat lui Shaike Dan). Și s-au mulțumit să aducă în prim-plan povestea medicului neurolog, punându-l într-o poziție penibilă, după părerea mea, ratând totodată ocazia de a crea un reportaj cu valoare documentară, așa cum ar fi dorit publicul israelian, mai ales cel originar din România care, până azi, a rămas cu multe semne de întrebare. Televiziunea nu trebuie să fie doar un mijloc de a șoca prin picanterii, ci și o sursă de informare temeinică, mai ales când e vorba de Canalul 1, subvenționat de statul Israel.



Cutia Pandorei trebuie deschisă



Un aspect care mi se pare evitat cu bună știință trebuie readus în actualitate. În perioada regimului comunist, mai ales în timpul dictaturii Ceaușescu, milioane de dolari plecau din Ierusalim cu destinația București, via Elveția. Acești bani nu au intrat în buzunarele lui Ceaușescu, deși el folosea rezervele valutare ale țării după bunul său plac, ci au intrat în conturi care aparțineau statului român. Ei au fost folosiți de economia română, în funcție de deciziile guvernamentale, în scopuri favorabile României. Acest comerț imoral a avut cel puțin doi parteneri, Israelul și România, iar deciziile erau luate la cel mai înalt nivel. Așadar mă aștept ca România să-și asume crimele și nelegiuirile din timpul regimului comunist față de propriii ei cetățeni, fie evrei, germani, armeni sau români.

Dacă România, la nivel guvernamental (e drept, presată din afară) și-a recunoscut responsabilitatea în Holocaustul Românesc, dacă se arată dispusă să retrocedeze averile jefuite sub regim comunist de la organizații comunitare și de la oamenii de rând, care au muncit o viață pentru a avea o proprietate (proces care se mișcă anevoios), cred că a venit timpul, după 22 de ani de la căderea dictaturii ceaușiste, să ajungă la un acord cu Israelul, prin care ambele state să deschidă total arhivele legate de răscumpărarea evreilor, fără a lăsa niciun dosar uitat sub mușama, sau acoperit de praf, pentru ca istoricii și politologii să poată cerceta și analiza acest fenomen monstruos. Spuneam că sunt doi parteneri în acest comerț cu evrei, dar Israelul nu avea altă soluție, fiind practic șantajat de România, care profita de speranța readucerii evreilor din Diaspora în patria de odinioară. S-ar putea ca anumite detalii să fâstâcească, să fie incomode pentru ambele state, chiar să dea naștere la mici tensiuni. Dar în perioada în care relațiile dintre Israel și România sunt excelente, cu colaborări pe plan militar, extern, turistic, economic, cultural, nu trebuie să rămână nici o umbră care, venind din trecut, riscă să întunece prietenia de astăzi. România și-a asumat răspunderea pentru Holocaustul de pe teritoriul său, dar, paradoxal, Germania a plătit și plătește despăgubiri evreilor din România care au fost deportați în lagărele administrate de armata română, în timpul regimului Antonescu, aliat al nazismului. Alte țări, precum Franța, Italia și chiar Elveția, au scos la iveală conturi ale evreilor care au pierit în Holocaust și s-au declarat, nu întotdeauna cu zâmbetul pe buze, dispuse să-i compenseze pe cei persecutați, sau pe descendenții lor. Nu cunosc un originar din România, în Israel, care să fi primit despăgubiri de la statul român pentru deportarea în Transnistria. Au trecut deja 65 de ani de la terminarea celui de-al doilea război mondial, dar numai 22 de ani de la căderea dictaturii comuniste. Nu se poate invoca vechimea, nici faptul că era un alt regim, România trebuie să-și asume responsabilitatea pentru acest comerț cu ființe umane. Dosarele trebuie deschise, cercetate, făcută o estimare, măcar aproximativă, a sumei primite în mod abuziv pentru răscumpărarea evreilor din România.

Nu mă aștept de la guvernul israelian să ceară retrocedarea acelor imense sume, dar pretind guvernului român, al unei țări democrate, membră a Uniunii Europene, să se ofere să înapoieze acești bani, fără nici o condiție și fără a se sluji de vreun pretext de genul “nu e vina noastră”. Aceste sume au fost folosite de România și tot România este responsabilă pentru aspectul uman și “cantitativ” al profitului de pe urma comerțului cu evrei. Personal m-aș mulțumi cu deschiderea dosarelor și cu o înțelegere între state, prin care România s-ar oferi să restituie banii obținuți în mod abuziv, spunând cifrele cu voce tare, iar Israelul s-ar arăta dispus să anuleze această datorie, de onoare și materială. Dar, atâta timp cât guvernul român nu crede de cuviință să se confrunte cu această pată neagră din trecutul său, nu accept nici declarațiile care subliniază că România a fost singura țară din lagărul socialist care nu a rupt relațiile diplomatice cu Israelul în 1967 (războiul de șase zile). Acea decizie nu a fost un gest de prietenie, ci era in interesul României să se arate independentă, politic, de URSS, pentru ca Ceaușescu să fie îmbrățișat de Occident, căpătând un prestigiu nemeritat de mare om de stat, iar visteria să se umple cu milioanele de dolari obținuți din Israel, în schimbul zecilor de mii de evrei care năzuiau la dreptul legitim de a emigra în țara lor.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Vlad/Benedict Solomon

Mesaj Scris de Admin la data de 07.10.12 13:51

Despre bicicliști

Vlad (Vladimir) Solomon s-a născut în 27.06.1951 în București, fiu unic al Dr. Benedict Solomon (chirurg și urolog) și al Dr. Ernestina Solomon (Caner), medic pediatru. Emigrează în 1970 în Israel cu întreaga familie. Locuiește în Kiriat Ono, în apropiere de Tel Aviv.

Medic stomatolog generalist, tratează adulți și copii în cabinetul său, la Kiriat Ono. Acreditat de Ministerul Sănătății din Israel în utilizarea și predarea hipnozei medicale și stomatologice. Conferențiar, în cadrul congreselor, în Franța, Germania, Italia, Monaco, Elveția, România, Israel, pe tema hipnozei medicale. Distins cu titluri onorifice de diferite institute de învățământ superior din Europa. A lucrat la Universitatea din Tel Aviv (Clinica de psihofiziologie orala - secția Științe Comportamentale - Fac. de Stomatologie) și Ierusalim (Spitalul Hadassa - secția de Medicină Orală), între anii 1989 și 2000. Membru al societății israeliene și europene de hipnoză medicală. Membru al societății franceze de stomatologie psihosomatică. Membru de onoare al societății române de stomatologie.

Debut în scris la 18 ani, în urma unui pariu... Publicat pentru întâia oară la România literară, în cadrul rubricii Poșta literară, condusă de Nina Cassian, cu poezia Tu, la câteva luni după emigrare, în 1970. A publicat între anii 1970 și 1984 la ziare și reviste de limbă română, în Israel, poezii și proză. A fost mulți ani membru al Asociației Scriitorilor Israelieni de Limba Română și al Uniunii Scriitorilor din Israel - a demisionat în anul 2000. În toamna anului 1984 apare, în Israel, În noi e un cer mai adevărat, primul său volum de versuri, în colecția "Izvoare" - poezii în limba română, retipărit în 1993 la București. Traduse în olandeză de Jan Willem Bos, câteva poezii apar în 1986 în De Tweede Ronde (Al doilea cerc) și în alte reviste din Amsterdam. Publicat în mai multe antologii de literatură, între anii 1992 și 2003, în România și Israel, în românește și ebraică (În noi e un cer mai adevărat - după titlul cărții sale), Arborele Memoriei, Scriitori din Țara Sfântă, Scriitori de limba română din Israel, O istorie a literaturii române, Horef Yarok (Iarna verde) și altele. În ultimii ani scrie mai mult în limba ebraică, poezie, proză, piese de teatru (Șerpi și mere, Orologiul din Piața Mare). În 2003 reîncepe să scrie în limba română, în urma participării la listele de discuții pe Internet. Colaborator voluntar (continuu) la Radio România Internațional – din 2004 până în prezent. Colaborator permanent la săptămânalul israelian de limba română Jurnalul Săptămânii, cu rubrica «Oameni, Locuri, Evenimente». Publicat în Revista 22, Realitatea evreiască, Orient Express, Ultima Oră, Viața Noastră (ultimele trei în Israel) cu articole, poezii și proză. Momentan scrie un roman biografic în limba ebraică și încercări de proză și versuri în românește.

Alte activități: Serviciul militar obligatoriu în armata israeliană (3 ani), a participat la războiul din 1973 (de Yom Kipour), apoi ca medic rezervist, concentrat 30 de zile în fiecare an, până la vârsta de 50 de ani. Fost purtător de cuvânt și în comisia culturală a A.C.M.E.O.R - Asociația culturală mondială a evreilor originari din România. Voluntar al Fundației Steven Spielberg, între anii 1995-1997, ia interviuri TV supraviețuitorilor Holocaustului, primește "Certificate of Recognition" (1998) din partea "The Shoah Visual History Foundation", condusă și întemeiată de Steven Spielberg. (E a doua generație după Holocaust - părinții săi au fost deportați în lagăre de concentrare și muncă pe timpul lui Antonescu, majoritatea familiei sale a fost exterminată.) Absolvent și instructor "Dale Carnagie Course", 1988. Organizator de seri culturale în română și ebraică, la Tel Aviv. Tatăl său, Benedict Solomon, decedat în 2002, a început să scrie versuri în 1990, a publicat în România și Israel, în presa de limbă română și i s-au editat volumele Strigăt în deșert, 1993, Marșul umbrelor, 1997, Picături de sânge pe-o frunză de măslin, 2002.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Vlad/Benedict Solomon

Mesaj Scris de Admin la data de 17.04.12 10:58

Despre bicicliști




Foto: Paulina Eliza Duta

In ultima vreme am devenit mai atent la articolele publicate pe net, si la comentariile care le insotesc, multe dintre ele dezvaluind aspecte din istorie pe care le-am crezut bine tainuite. Deoarece traim intr-o lume deschisa, cred ca a venit timpul sa demascam adevarata primejdie contra umanitatii si, mai ales, orientata impotriva eroicul popor dac si ale meleagurilor sale, permanent amenintate de elementele alogene, care si-au luat nasul la purtare. Povestea nu e noua si unii dintre cititori, poate, aveau deja suspiciuni, dar acum am decis sa-mi asum riscul de a fi ostracizat si sa spun lucrurilor pe nume. Sintem in plina criza mondiala, si nu se intrevede, la orizont, nici o speranta, deoarece omenirea nu se mobilizeaza suficient sa puna capat dictaturii viclene, rezultat al unei conspiratii bine pusa la punct, in trepte, avind scopul de a destabiliza structurile politice si de a subjuga definitiv aspiratiile legitime ale oamenilor pasnici de pe intregul mapamond. Tinta principala a acestui mirsav plan, o constituie, bineinteles, Dacia, cu plaiurile sale insorite, ogoarele fertile si harnicia locuitorilor, demni urmasi ai lui Decebal, ospitalieri si buni gospodari.

O voi spune clar si raspicat: vinovati de toate relele din lume sint BICICLISTII!

Acum peste 2000 de ani biciclistii locuiau undeva, la malul Marii Mediterane si se ocupau cu agricultura, scapasera din ceea ce ei numeau robie ( desi se stie ca aveau relatii inalte si manipulau visterii) si chiar isi alcatuisera un regulament de functionare, care avea rolul clar de a-i solidariza si de a le crea un sentiment de superioritate fata de ceilalti paminteni, considerindu-se “alesi”. Trebuie sa recunostem ca biciclistii au stiut intotdeauna sa se uneasca, mai ales cind se intrevedea un gesheft. Aveau dibacia sa se organizeze, sa-si aleaga conducatorii, dupa criteriile rentabilitatii, dar si dupa rigiditatea de interpretare a propriului regulament. De exemplu, cind un biciclist s-a revoltat si a reusit sa atraga si alti citiva biciclisti sa-i urmeze povetele, imediat i s-a dat la cap, desi mult mai tirziu s-a constatat ca profetiile lui constituiau adevarul absolut, inspirat de divinitate. Si totul numai din rautate si din incrincenarea lor sa pedaleze intr-un singur sens, impiedicind orice alte legi de circulatie sa orienteze omenirea in directia justa. Dar sa lasam deoparte modul abject in care au pirit (intotdeauna au fost denuntatori) si apoi asasinat un mare martir al omenirii. Divinitatea i-a pedepsit pentru deicid (nerecunoscut de ei nici in ziua de azi), pentru ca si-au intors fata ( fatarnici, cum altfel?) si pentru trufia de a se considera “popor”. De unde pina unde etnie si origini comune la biciclisti? Doar in virtutea acelui regulament? Culmea e ca multi paminteni au acceptat regulamentul intial, dar au adaugat o anexa cuprinzatoare, care reusea, partial, sa puna lucrurile pe fagasul just, dar cine se putea masura cu smecheriile biciclistilor si a organizatiilor lor perfide?

Biciclisti profitori

Sa trecem insa peste cei 2000 de ani, pentru ca nu vreau sa ne indepartam de la scopul principal al dezvaluirilor: demascarea intentiilor si a planurilor sofisticate, urzite cu abilitate de liderii lor, care depasesc, prin tendintele lor criminale, cele mai bolnave imaginatii. Ei bine, biciclistii au decis ca ura impotriva aproapelui e mai importanta pentru ei decit dragostea de care se puteau bucura daca ar fi stat in banca lor, neobservati, si au decis ca vor sa domine lumea. In timp ce altii isi vedeau de treaba lor, biciclistii s-au imprastiat in diferite tari, si-au format celule si si-au prelungit tentaculele prin toate colturile in care se simtea mirosul banilor. Apoi s-au incapatinat sa inventeze un fel de auto-genocid, slujindu-se de naivitatea unor guvernanti care s-au lasat manipulati, si, ca intr-un joc de sah, in care sacrifici piese pentru a cistiga partida, au creat o “miscare nationala”, rasista (pentru ca biciclistii, asa cum stim, dispretuiesc alte mijloace de locomotie), pentru a crea un stat al biciclistilor, profitind de sentimentele de culpabilitate pe care, in mod artificial, le cultivau in sufletul celorlalti. Bineinteles, nu avusese loc nici un genocid, toti cei omoriti fusesera, cu buna stiinta, sacrificati chiar de biciclisti, pentru ca ei au inventat si zicala “scopul scuza mijloacele”.

In plus, au hotarit sa masluiasca istoria, au pus citiva biciclisti sa falsifice realitatea, doar pentru a se putea stabili ei insisi intr-un desert plin de camile, unde stiau dinainte ca pamintul este mai fertil ca in alte zone si puteau trage foloase nebanuite. Trei mari, un lac, o abundenta de apa si petrol, aur cit vezi cu ochii si, mai ales, antichitati, dupa care se banuia ca turistii se vor da in vint. Bineinteles, au adaptat acele antichitati la falsa istorie pe care au propagat-o prin alti biciclisti, si au creat un fel de punte misterioasa cu biciclistii din alte colturi ale lumii. S-au slujit, pentru aceasta, de protocoalele batrinilor, de mituri si inventii bune de adormit copiii, si, in special, de o auto-victimizare perpetua, fara nici o justificare reala. Unii biciclisti s-au implicat in finantele mondiale si, in scurt timp, toti banii erau manevrati de ei, intreaga economie era la bunul lor plac, iar lobby-ul biciclistilor devenise, in fiecare stat, cel mai influent. Pe scurt, conspiratia era atit de complicata si de eficienta, incit nimeni nu-i putea da de capat. Iar daca cineva indraznea sa spuna vreun cuvint de ocara la adresa lor, imediat biciclistii se revoltau si il acuzau de anti-biciclism. Reusisera chir sa introduca anumite legi, care pedepseau cu inchisoarea, sfidind dreptul la libera opinie a celor ce negau genocidul, sau incercau, in bona fide, sa-i numere cu atentie pe cei decedati la batrinete, pe care insa biciclistii ii adaugau la suma, pentru a ajunge la cifra de 6.000.000 de “victime”. Absurdul era evident, dar nimic nu putea sta in calea conspiratiei lor criminale, care inventase si ineptia unor camere de gaz, de parca ar fi existat posibilitatea de etansare a ferestrelor.

Biciclistii si Dacia


Foto: Paulina Eliza Duta

Dar sa trecem si peste referirile pe plan mondial, pentru ca riscam sa nu remarcam principalul tel al organizatiilor care au impinzit si intoxicat omenirea: Ocuparea Daciei. Conoscuta pentru maretia muntilor si bogatia lanurilor, Dacia a fost dintotdeauna un pamint invidiat, multi au vrut sa o cucereasca, dar poporul sau, viteaz prin traditie si eroic prin spiritul de sacrificiu, legat de glie, de riuri si podisuri, inca de pe vremea marelui Decebal, avea o insusire pe care biciclistii au remarcat-o imediat si au exploatat-o la maximum. Dacii erau oameni blinzi, primitori si ospitalieri si, inca din secolele XVIII si XIX i-au primit pe biciclistii care s-au aciuit pe meleagurile lor cu piine, mamaliga si sare, fiind convinsi ca acestia vor sta la locul lor, isi vor deschide o mica afacere ( se stia pasiunea lor pentru bani) si nu vor cauta sa dicteze propriul lor regulament la daci acasa. In scurt timp insa, biciclistii si-au luat nasul la purtare si au avut tupeul sa profite de toleranta bastinasilor, pretinzind sa aiba drepturi egale. Mai mult decit atit, s-au virit in ortografia si gramatica limbii locale si au impus noi reguli, de parca pina la ei nu se vorbea si scria intr-o dulce si frumoasa limba daca. Adevarat, nu au avut curajul sa anuleze cuvinte traditionale precum “viezure” si nu au contestat unicitatea cuvintului “dor”, pentru ca, dotati cu un deosebit simt practic ( materialisti, dupa cum bine se stie), au inteles ca totul trebuie facut treptat, pentru ca “geshefturile” lor sa nu fie lezate.

Perversitatea biciclistilor s-a manifestat, in Dacia, printr-un plan diabolic. Folosindu-se de o teorie a unul biciclist din Trier, a carui familie se convertise, pentru a induce in eroare vigilenta altora, biciclistii au adus in Dacia o orinduire artificiala pe care au numit-o, in mod inselator, “comunism”, atentind la valorile milenare ale spiritualitatii dace, care nu a rezonat niciodata la aceasta ineptie, pastrindu-si demnitatea si traditia, principiile umanitare si toleranta. Dar chiar aceasta toleranta a daunat Daciei, care a cazut victima nevinovata complotului biciclist. Nici macar un dac nu a colaborat cu comunistii, toti au fost dizidenti, dar influenta mondiala a biciclistilor s-a impus, mai ales datorita unei bicicliste cu relatii slave, Ana Pauker, care a fost desemnata ca fiind cea mai puternica femeie din lume, intr-un saptaminal de mare circulatie, “Timpul”. Prin anii 60 biciclistii si-au dat seama ca vrednicul popor dac nu poate fi supus prin inselaciuni si teorii sociale, au numit la conducere marionete ale organizatiilor lor (cu nume conspirative, precum Gheorghiu-Dej si Ceausescu) si au inceput sa paraseasca Dacia, stiind insa bine ca vor reveni, intr-o conjunctura mai prielnica, cind se vor introduce trasee speciale pentru biciclisti (intotdeauna favorizati). Dar inainte de a pleca, au avut obraznicia sa pingareasca public figuri luminoase din istoria Daciei, precum Antonescu si Zelea Codreanu, faruri ale poporului, cei ce au salvat mindria de a fi dac, intr-o lume ostila, la cheremul biciclistilor.

Biciclismul fara fard

Multi ani dacii au fost subjugati unui sistem cu care nu aveau nimic in comun, dar care slujeau interesele biciclistilor emigrati spre Palestina, unde camilele au fost alungate in mod miselesc, pentru a construi doar sosele pentru biciclisti. Si totusi, citeva mii de biciclisti au fost lasati in Dacia, pentru a spiona, ca instrumente ale conspiratiei bicicliste mondiale. Prin 1989 insa, eroicul popor dac a rasturnat orinduirea comunista si a detronat-o pe Ana Pauker, dar si aceasta , se pare, a fost cu consimtamintul biciclistilor, care, vazind ca primul lor plan risca sa esueze, au abordat o tactica alternativa, de colonizare lenta, dar sigura, a Daciei. Desi au ramas in Dacia mai putin de 10000 de biciclisti ( cifrele variaza, unii spun 3000, altii 6000), alesi pe sprinceana, dintre cei mai virstnici si intelepti, cu mare viziune strategica, unii stabiliti intr-un camin de batrini al unei comunitati-paravan, tot cu scopul de a insela aparentele, strategia biciclistilor, dirijati de la Ierusalim ( dacii, naivi, se lasau impresionati de numele cetatii de demult si nu indrazneau sa protesteze), s-a indreptat tot spre puterea economica, ascunzind adevaratele intentii colonialiste. 20.000.000 de daci devin astfel, prin investitii sirete, dependenti de biciclistii din intreaga lume. Nu toate geshefturile cotropitorilor au reusit, de curind a dat faliment o mare laptarie, Tnuva, dar se pare ca totul fusese calculat, pentru a face sa creasca somajul in Dacia. Pe de alta parte, biciclistii au introdus o fabrica de bauturi racoritoare, Prigat, nu intimplator, pentru ca ei erau obisnuiti sa bea doar aceste sucuri. De ce ar fi nevoie de atita suc, va intrebati, poate?… Raspunsul e mai simplu decit va asteptati si a fost dezvaluit deja in publicatiile pe net: pentru ca Dacia devine, iar, o prada a setei de suc si expansiune a biciclistilor.

Palestina a devenit neincapatoare pentru biciclisti, care, dupa cum stim, nu se satura niciodata. Recent, ei au inventat un pericol imaginar al unei inarmari atomice, cica pusa la cale de un regim pasnic, dintr-o tara saraca, unde locuitorii se dedica doar religiei, covoarelor si jocului de sah. Reusind sa semene panica in intreaga lume, biciclistii obraznici pretind ca altii sa le scoata castanele din foc . Bineinteles ca totul se petrece doar in mintea bolnava a liderilor biciclisti, dar acestia sint sprijiniti de loje atot-puternice, precum Bney Brith, care, se stie, domina intreaga lume si inscauneaza presedinti de state. Asadar, intentiile criminale ale biciclistilor se desfasoara pe doua planuri: Pe de o parte tinjesc la covoarele orientale, pe de alta la apele minerale din Dacia, atit de utile fabricarii sucurilor. Nu mai amintesc de vinurile de mare valoare, de aur, de codri si de livezi, de must si pastrama si de alte bunatati pe care biciclistii vor sa si le insuseasca, netrebnicii, pentru ca s-au obisnuit sa primeasca totul de-a gata. Pe un site, pe Internet, adevarul a fost spus, dar, nu stiu de ce, pare a nu fi asimilat de daci. Poate tot ospitalitatea proverbiala, bunatatea sau caracterul blajin al dacului sa fie o piedica in intelegerea lucrurilor.

1.000.000 de biciclisti au de gind sa emigreze spre Dacia si sa o supuna, iar, bunului lor plac, profitind de naivitatea celor ce au fost inselati de-a lungul secolelor, tolerind perfidia biciclista. A venit timpul ca poporul dac sa nu taca, sa blocheze acest plan diabolic. A venit timpul ca adevarul sa fie spus cu voce tare, ca tarisoara Dacia sa impiedice uneltirile conspirative ale biciclistilor, straini de neam si minati doar de lacomie. Drept care am hotarit sa trag semnalul de alarma, sa desconspir acest complot si sa dezvalui biciclismul fara fard.

Semnez, fara ezitare:

Un ji-dac.




http://www.acum.tv/articol/50215/
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Vlad/Benedict Solomon

Mesaj Scris de Admin la data de 15.04.12 18:18

Stări de agregare de Vlad Solomon

Mi-ai oferit paharul de pasiune,
L-am încălzit cu amprenta mea,
Apoi am fărâmițat un cub de gheață în timide cristale asimetrice;
Ovale picături buimăcite, șovăielnice,
Își întind nerăbdătoare codul genetic.

Din privirea ta palidă scapără ritmul argentinean,
Scânteie, punct, păcatul Evei,
Ispititor fulger, scurt circuit și bezna căutării.
Doar șoldul mângâiat, freamăt al dorinței neîmpărtășite,
Se dezlănțuie în sunete roșii, zvâcnind sacadat,
Tango – șarpe înșelător, imagini – haos obsedant.
Briza-andante, crescendo, allegro, presto, ma non troppo…
Albastru contrapunct.

Dincolo de orizont, cioburi de gânduri, sincopa cuvintelor,
Diluate în déjà vu, șampanie de culori dulci-amăruie,
Nostalgii și ezitări.
Tresari, clapa de pian, registru sinuos, asurzitor metronom,
Foc, fum, aburi de noi, evaporate siluete.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Vlad/Benedict Solomon

Mesaj Scris de Admin la data de 08.02.12 20:59

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Vlad/Benedict Solomon

Mesaj Scris de Admin la data de 03.02.12 7:33

Povestea unei (singure) cărți – II

de Vlad Solomon (29-1-2012)
10 ecouri 447 vizualizari (18 voturi, medie: 4.00 din 5)

Se încarcă ...

- continuare -

Ramasesem la anul de gratie 1973, la Razboiul de Yom Kipour. Inrolat in aviatie, intr-un rol lipsit de stralucire, dar util, ma simteam deja israelian; facusem in trecut o vizita in Romania si am realizat ca, intr-un timp foarte scurt, se crease intre mine si cei pe care cu doar doi ani inainte ii consideram asemanatori mie, o prapastie de neexplicat. Am intilnit un prieten de care fusesem foarte apropiat si am ramas uluit cind mi-a tinut discursuri pro-comuniste infocate. Puteam intelege entuziasmul lui pentru iluzoria “egalitate”, dar o fraza mi-a ramas in memorie. Desi in Romania se presupunea ca exista “dictatura proletara” si, simultan, “democratie”, amicul meu mi-a sustinut necesitatea ca o clasa de elita sa decida totul pentru “prostime”, stiind ea mai bine de ce anume are nevoie poporul si e necesar doar un partid, sa nu fie anarhie. Dar pe principiul “egalitatii”…

Eram, deja, un “strain” si, ca strain, am aflat de la altii multe noutati despre noua mea patrie, ca armata israeliana este instruita de mercenari din fostele trupe naziste, ca Pastele evreiesc se sarbatoreste cu o azima preparata din singe de copil crestin, sacrificat in secret, fiind un omor ritual, ca Romania face sustinute eforturi pentru ajutorarea agriculturii din Palestina, trimitind tractoare ‘Universal’ si ca multi nu inteleg de ce evreii si palestinienii se bat intre ei, fiind de aceeasi natie, doar ‘jidanii’ au plecat in Palestina… Pe scurt, excursia mi-a fost cit se poate de instructiva.

In Israel am continuat sa scriu poezii in romaneste, pe care le publicam, uneori, la Viata Noastra. Doua piese de teatru, concepute in limba ebraica, “Serpi si mere” si “ Orologiul din piata mare” au ramas nejucate, aveau mari carente dramatice si personaje prea schematizate. La redactie l-am cunoscut pe Meir Rudich, poet si jurnalist cu vechime, care fusese arestat pentru sionism in Romania. El m-a incurajat sa continui, desi imi era clar ca limba romana, in Israel, va avea din ce in ce mai putini cititori. Dar, inrolat in armata, desi tatal meu lasase bani in Romania, sa i se trimita cartile deosebite, lecturile mele in romaneste erau tot mai rare si incepeam sa pierd abilitatea exprimarii in limba natala.

In acei ani am avut o prietena balerina la ansamblul Bat-Sheva, Irina, o bruneta foarte atragatoare, geloasa, dramatica si capricioasa, emigrata si ea de curind, cu care ma distram sa scriu versuri dupa un cuvint aruncat, tin minte ca m-a imbiat- scrie despre un scaun – si am compus poezia “Poveste cu scaune”. Alteori concepeam impreuna coreografii pe temele poeziilor mele, care, insa, deveneau tot mai rare. Pina in 1975 am scris, uneori, versuri in romaneste, apoi, dupa “Confuzie de dragoste”, am considerat ca am ajuns la limita inspiratiei mele poetice si orice as crea ar deveni repetitiv.

Asadar toate poeziile mele in limba romana au fost rezultatul a cca 5-6 ani de ambitii si incercari, adunate intr-un caiet, depus in biblioteca tatalui meu. Acea camera a luat foc si multe dintre carti au devenit scrum, dar caietul meu a ars doar pe margini, nu s-a pierdut nici macar un rind.

O ultima dorinta

Prin 1972 l-am cunoscut, la Tel Aviv, pe Eugen Ionescu si mi-am permis sa-l abordez, rugindu-l sa citeasca versurile mele, sau sa accepte sa-i traduc, liber, piesele de teatru din ebraica. In naivitatea mea imi imaginam ca dramaturgul va sta citeva ore numai ochi si urechi sa asculte genialele mele dialoguri. Desigur, s-a scuzat politicos, mi-a dat adresa lui din Paris si mi-a promis ca va citi tot ce-i trimit, dar sa am rabdare. Am profitat de un voiaj al amicei mele Cora Benador, balerina si fiica scriitorului Uri Benador, care a lasat un manuscris, continind cca 20 de poezii, la poarta resedintei lui Ionescu. Nu am primit nici un raspuns si eram convins ca modestele mele rinduri au ajuns la cos, sau nici macar nu au fost privite in treacat. Dar, dupa peste doi ani, mi-a ajuns o scrisoare imbucuratoare de la dramaturg, pe care am pus-o bine intr-un dosar, in locuinta tatalui meu, care tinea mult la poeziile mele.

Dupa 1975 am incetat sa scriu in limba romana, rareori trimiteam vechituri la Viata Noastra, dar inspiratia imi secase aproape cu desavirsire. Aveam alte prioritati, desi fusesem “convocat” intr-o Asociatie a Scriitorilor Israelieni de Limba Romana, nu eram membru activ. In acea perioada emigrasera din Romania citiva scriitori buni, parte dintre ei isi gasisera un loc de munca si, in paralel, continuau sa scrie, unii au fost angajati in redactiile presei de limba romana; rareori se organiza cite un spectacol, in care se citeau versuri, sau fragmente de proza, in sali mici, dar veneau spectatori. Aparea o revista “Izvoare”, a asociatiei, destul de reusita, dar fara multi cititori. Din acea generatie au ramas foarte putini in viata, erau deja la o anumita virsta cind emigrasera , unii dintre ei isi editau carti, din propriile economii, si incercau, prin reclame in ziar sau prieteni, sa le distribuie. Bineinteles, nu era posibila publicarea acelor volume in Romania.

In aprilie 1984 a incetat din viata mama mea, Ernestina (Rozica), in urma unui cancer recidivat, care, in scurt timp, a pus capat suferintelor ei. Despre mama mi-e si astazi greu sa scriu. Car in spate un sac de mustrari de constiinta, am ramas cu senzatia ca nu am stiut sa-mi exprim sentimentele de dragoste fata de ea, ca a murit fara sa stie cit de mult am iubit-o. In ultimele ei clipe i-a soptit tatalui meu ca ar vrea sa public versurile mele intr-o carte. Dupa perioada de doliu, aceasta dorinta a ei ma apasa cumplit. Mi se parea o misiune imposibila, chiar fara rost, trebuia sa ma angajez la aducerea la lumina a unor versuri demult uitate in caietul

cu marginile carbonizate, sa ma ocup de tipografie, de partea grafica, pentru cine sa public, cine le va citi, cite exemplare, ce voi face dupa aia, ma voi ruga de altii sa le cumpere, sau voi darui acel volumas, in amintirea mamei?

Ajutat de prietena mea de atunci, Pazit, care era foarte talentata in grafica, am conceput impreuna ilustratiile si coperta. Erau, in total, doar 32 de poezii care, in ochii mei, aveau, poate, valoare literara. Restul se pierduse, poate ar fi fost bine sa introduc si doua proze, dar nu se obisnuia pe atunci acest amestec de genuri literare. Am insirat versurile dupa tematica, desi initial ma gindisem la o ordine cronologica, dar am observat ca, in mare masura, cele doua criterii se suprapuneau. Am impartit cartea in patru cicluri – Uneori omul iubeste, Viziuni, Fug dupa mine si Singuri. Bineinteles, m-am framintat cu gasirea titlului, pina la urma m-am hotarit sa-i dau numele uneia dintre poezii, “In noi e un cer mai adevarat”. Poetul Meir Rudich, care, intre timp, devenise prieten de familie s-a oferit sa scrie un Cuvint Inainte. Fiecare ciclu avea un motto – citat din Andre Gide, pe atunci scriitorul meu preferat, iar pe prima pagina am scris o dedicatie : “In amintirea mamei mele, Dr. Ernestina (Rozica) Solomon, careia atit de mult ii datorez”. Volumul era doar o placheta, 88 de pagini, dar am realizat ca se rotunjise, capatase parca o viata a lui. Dupa multe framintari am scos de la naftalina citeva rinduri din scrisoarea lui Eugen Ionescu, le-am plasat pe coperta posterioara, impreuna cu o fotografie a mea, pe care o consideram semnificativa acelei perioade. Am luat foile batute la masina, desenele si coperta, m-am prezentat cu ele la tipografia “Dalia” din Tel Aviv si, in scurt timp, am capatat 500 de carti bine realizate si inca 100 cu greseli. La insistentele unui etern activist din Asociatia Scriitorilor Israelieni de Limba Romana, am acceptat ca, in mod formal, volumul sa faca parte din “Colectia Izvoare”, a acelei asociatii, desi cartea fusese tiparita in intregime pe banii mei.

Stingher intr-o redactie

Mi-am dat seama, deodata, ca sint mindru de acesta modesta placheta, ca ea trebuia sa apara, fie numai ca un omagiu dedicat mamei mele. Depozitate in fosta mea camera, in apartamentul familiei din Holon, cele 500 de exemplare se cereau distribuite. Dar… cum? In primul rind, trebuia sa reapar in presa de limba romana, probabil ca numele meu fusese demult uitat de cititori… Sfatuit de Meir Rudich, m-am prezentat cu citeva carti la redactia cotidianului Viata Noastra, care edita si saptaminalele “Facla” si “Revista mea”. Am daruit celor care se ocupau de critica literara cite o carte, exprimindu-mi speranta ca acest volum va fi recenzat cit de curind. Secretarul general al redactiei a fost destul de acru si mi-a spus clar ca, desi eram fost colaborator, va trebui sa astept. Si va dura… daca se va publica vreo cronica. Am ramas uimit, foarte putine carti ieseau in romaneste pe vremea aia, doar nu dadeau navala scriitorii la redactie. Nemultumit, am coborit la etajul care se ocupa de Facla, unde am lasat un volum Rodicai Grindea, apoi am intrat in camera lui Iosif Petran, prozator, care era responsabil pe Revista Mea. I-am spus ca as dori sa public o proza, sa revin in atentia cititorilor, el s-a declarat indata de acord si i-am lasat “Orologiul din Piata Mare”, un text apocaliptic, dupa care scrisesem si o piesa in ebraica.

Am plecat nemultumit acasa, cam toti imi vorbisera cu aere de superioritate, parca venisem sa depun o cerere de imprumut la banca. Desi ii cunosteam demult si cu mai toti colaborasem, chiar daca erau ‘colegi’ de asociatie, ma tratasera ca pe ultimul venit, isi dadeau importanta de parca lucrau la New York Times… Vanitati, m-am gindit, dar trec si astea, important e ca am scos volumul, chiar daca nu-l va recenza nimeni. Sfatuit de Rudich, am trimis si la Adevarul o carte, apoi am expediat altele la radio Kol Israel si unor scriitori pe care ii cunosteam personal. Doua nume imi erau straine, dar Rudich a insistat ca trebuie sa le trimit poeziile – Sesto Pals din Bney Brak si Paul Paun din Haifa. Era prima oara cind auzeam de ei, am aflat ca in anii 30 colaborasera la revista de avangarda “Alge”, ba chiar ca Paul Paun a fost unul din intemeietorii suprarealismului in Romania. Amindoi traiau incognito in Israel, unul era inginer, altul medic urolog, dar nu se afisau in cadrul evenimentelor “romanesti”, se tineau departe de micile bisericute si intrigi care, deja, dominau peisajul presei si literaturii de limba romana din Israel.

Bineinteles, nu am dat nici o reclama la ziar, nici nu am trimis cartea unor necunoscuti, solicitind contravaloarea, asa cum procedau alti scriitori, fortind mina unor oameni nevinovati… Proza la Revista Mea a fost lasata in asteptare trei luni, ca “erau foarte multe materiale urgente”. Cronici in ziare… nici gind, intr-un tirziu a aparut ceva nesemnificativ in Facla, am aflat ulterior ca s-a taiat aproape orice fraza laudativa, de catre unul dintre redactori, inclusiv poza mea si coperta volumului. Practic, cartea mea nu a fost amintita deloc si, in naivitatea mea, credeam in ce mi se spunea la telefon, ca nu a fost inca citita, ca sint alte prioritati, eram trimis la plimbare in mod politicos, alteori scurt si taios, dar sesizam si o nota de invidie in vocea celor de la ziar, sau doar mi se parea? Nedumerit, l-am intrebat pe Rudich care ar fi motivul tacerii, oare poezia mea e chiar nesemnificativa, sau nu merita consemnata? A ris cu tilc si nu s-a pronuntat… Deja ma consolasem ca “In noi e un cer mai adevarat” va trece neobservata, cind, dintr-o data, pe adresa tatalui meu au venit scrisori, de la oameni necunoscuti, care imi solicitau cartea. La inceput am crezut ca e ceva regizat de tatal meu, sa ma incurajeze, dar scrisorile erau tot mai dese, unii telefonau, imi spuneau ca au vazut cartea la un prieten, sau au aflat de ea intimplator, sau ma citisera in anii 70 in Viata Noastra. In mai putin de doua luni, deja vindusem peste 300 de carti, fara reclama si fara sa ma milogesc de nimeni sa ma citeasca.

http://www.acum.tv/articol/45870/
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Vlad/Benedict Solomon

Mesaj Scris de Admin la data de 22.01.12 11:05

http://www.acum.tv/articol/45105/

Mult timp am ezitat daca are rost sa ma inham la aceasta poveste. La urma urmei, pe cine intereseaza ce s-a intimplat in 1984, sau de ce am inceput sa scriu versuri, sau care e motivul pentru care am hotarit ca acel unic volum va fi si ultimul. Pe undeva, insa, am simtit ca vreau sa impartasesc cite ceva din culisele editoriale, aspecte pe care unii cititori nu le stiu si, totodata, pentru ca istoria cartii se incruciseaza, paradoxal, cu inceputurile colaborarii mele la Jurnalul Saptaminii din Israel, apoi cu revista ACUM, printr-un paienjenis ciudat, imprevizibil. Imi vine in minte proverbul “unde dai si unde crapa”. Cam asa si cu scrisul meu in limba romana…

Nu-mi fac iluzii ca aceasta povestire va trezi mare interes, sau va fi citita de multa lume, sau ca va da nastere la o polemica furtunoasa. Dar, dupa articolele pe teme incendiare, care au scos la iveala patimi si ostilitati, nationalisme si inregimentari, simt nevoia sa impartasesc ceva banal, dar care dezvaluie vanitati si rautati, imposturi si manipulari… Si, poate, o mica doza de prospetime, vibratii si rezonante.

Lipsit de orizont

Am scris prima oara versuri inca in scoala primara, la Bucuresti, erau poezioare standard, pentru gazeta de perete a scolii, bineinteles, legate de pionieri si partid, o tema pe care nu o intelegeam, dar auzeam lozinci si, deoarece deja consumasem o mare cantitate de literatura pentru copii mici si mari, versuri angajate care slaveau marii nostri conducatori, nu mi-a fost greu sa adun rime de genul soare-rasare, pace-place, carte-parte… Eram foarte mindru sa-mi vad patriotica mea creatie la gazeta de perete a scolii, o citeam si reciteam si reusisem sa gasesc si ceva romantic, printre puerilele inchegari de fraze. Dupa doua saptamini ‘poezia’ mea a fost schimbata cu alta, conceputa de o colega de clasa, semana uluitor cu ceea ce scrisesem eu, nu schimbase aproape nimic din text, pina si rimele erau identice, doar titlul si numele autorului erau diferite. Fiind elev de elementara, inca nu cunosteam cuvintul “plagiat”, dar mi se parea ca nu era chiar in regula aceasta bizara coincidenta. Am povestit parintilor, dar ei nu pareau scandalizati, cel putin asa imi amintesc acum.

Am aflat, cu acea ocazie, ca , in tinerete, tatal meu scrisese poezii de dragoste, dedicate mamei mele. Mult mai tirziu am descoperit ca ii trimetea, din lagarul de munca din nordul Moldovei, de la cariera de piatra, plicuri cu poezii, spre Transnistria, unde fusese deportata mama mea, cu intreaga familie a bunicii , dar abia dupa intoarcerea supravietuitorilor, la Dorohoi, a fost instiintat ca versurile ajunsesera la destinatie, printr-o acrobatie, expeditorul fiind “soldatul B. Solomon”. Desigur, cei din lagarul de la Moghilev nu puteau raspunde la misive…

Dupa experienta bizara a gazetei de perete nu am mai compus rime. Citeam cu sete orice carte de versuri imi cadea in mina, uneori recitam la serbarile scolare de sfirsit de an, participam la concursuri si, pe la 13-14 ani, devenisem ‘actor’ la radio, in emisiunile pentru copii. Tin minte si azi mirosul ‘de studio’ din camerele de pe strada Nuferilor, regizorii, colegii pionieri si utecisti, Radio Prichindel, Salut Voios … In aceleasi camere am ajuns, dupa multi ani, sa recit propriile mele versuri si proza, sau sa fiu intervievat. Din aceleasi studiouri, presupun, sint azi contactat telefonic de redactoarele de la Radio Romania International, pe diferite subiecte, de actualitate sau cultura, uneori cu context politic, relativ la evenimente, expozitii, relatii dintre oameni si tari…

Eram elev de liceu, la Bucuresti, indragostit pina peste cap de Jeni, aveam doar 18 ani, ea la fel, ochii migdale si cel mai scurt mini imaginabil, amindoi pasionati de formatiile din acea vreme, Mondial, Coral, Sideral si altele, pe care le urmaream la Casa Studentilor, vestita Grigore Preoteasa de pe Plevnei, unde intram in mod fraudulos, ca si la 303 si alte sali de dans. Dar naiva mea fericire a fost tulburata de intrarea in scena a unui print mai matur, Mihai Diaconescu, care scria versuri cu melci, inspirindu-se din Ion Barbu, se invirtea in anturajul Sinzianei Pop, nume la moda pe atunci, adulata de tineri imberbi si studenti visatori. In scurt timp preferintele zeitei mele s-au indreptat catre Mihai; la prima confruntare mi-a aruncat in fata o usturatoare fraza, care m-a coborit din Olimp pe Terra: “Cine esti tu, un biet elev de liceu, fara nici o realizare sau talent, uite-te la Mihai, e poet, va publica in curind, frecventeaza oameni stilati, societate de intelectuali, literati, artisti…”

Biciuit de aceste cuvinte, naucit de lipsa mea de orizont, parasit de idealul feminin, m-am retras intr-o lume a mea, indepartindu-ma pentru citeva saptamini de prieteni si de cluburile de dans. Inchis in casa, mi-am descoperit un nebanuit spirit de concurenta, trebuia sa dovedesc ca sint in stare sa am succes intr-un domeniu cu impact public; primisem deja premii la concursuri de recitari, la Olimpiade de matematica si chimie, dar aveam nevoie de ceva literar, artistic, filozofic, spiritual, iesit din comun… Voce nu aveam, fusesem alungat din corul scolii, eram sportiv, dar fara sanse de a deveni o celebritate, nu semanam cu Alain Delon, talentul la desen il pierdusem in perioada pubertatii si nici nu puteam fi urmasul lui Iuri Gagarin. In plus se zvonea ca incepuse aprobarea emigrarii evreilor spre Israel, iar familia mea, care se izbise de refuzuri repetate, inca din 1958, spera sa plece cit mai repede, ceea ce imi limita simtitor perspectiva de a ma afirma in timp, pentru a-i dovedi lui Jeni ca am aptitudini pentru ceva deosebit. Nu imi imaginam ca voi parasi Romania, ca ma voi desparti de prieteni, ca nu voi mai vedea piesele de la Teatrul Mic, sau nu voi mai privi, de la etajul 5 al blocului Spicul, Cismigiul copilariei mele, dar acesta posibilitate exista, in ciuda sanselor minime.

Pe tarim poetic si sionist

Am hotarit ca tocmai poezia va deveni arena competitiei. I-am telefonat lui Jeni si i-am propus un pariu, de fapt o provocare cu mine insumi, ca voi publica versuri inaintea idolului Mihai. Nu scrisesem macar un rind, dar hohotul ei dispretuitor m-a incarcat cu o ambitie de alergator de maraton, care se angajeaza sa doboare recordul mondial la 100 de metri. M-am inchis in camera mea si in 7 zile am scris 10 poezii. Nu eram foarte incintat de rezultat, dar citeam saptaminal Romania Literara si speram ca fructul incapatinarii mele de adolescent isi poate gasi locul in paginile publicatiei. Am copiat pe curat creatiile nemuritoare , le-am pus intr-un plic si le-am depus la intrarea cladirii care adapostea redactia, pentru Nina Cassian, care raspundea noilor aspiranti la eterna celebritate.

Curind, paradoxal, a sosit aprobarea emigrarii spre Israel, familia se pregatea sa paraseasca plaiurile mioritice, cu destinatie asiatica, spre desertul biblic, atit de indepartat de pasiunile si de drama mea sentimentala. La Posta Redactiei, Nina Cassian mi-a raspuns ca sint prea indragostit de prima descoperire ( ea se referea la versuri, nu stia ce tragedie antica se petrecea in cordul meu haituit), dar crede ca poezia “TU” merita sa fie publicata . Incurajat de raspuns, nu imi faceam iluzii, dar am continuat sa cochetez cu versul alb si am simtit ca, totusi, am ceva de transmis, fie si un mesaj déjà vu, dar intr-o forma apropiata de suprarealism, mai ales ca eram fermecat de Prevert.

In 21.1.1970, data istorica, Vlad Solomon aterizeaza in Israel, impreuna cu parintii, bunica si motanul Gri-Gri, adus si el, fara drept de apel, in Tara Fagaduintei. Despre acomodarea mea pe meleaguri israeliene am povestit in articolele din ciclul “Cum am devenit jidan” – 4 episoade, asa ca nu voi mai insista pe acest subiect, curiosii pot gasi cu usurinta, in arhiva publicatiei “Acum”, etapele metamorfozei mele identitare. Dar putin timp dupa sosirea mea, in perioada de insusire a limbii ebraice, aflu, de la o colega, ca poezia mea, “TU”, a fost publicata in Romania Literara, o primise de la o prietena, intr-o scrisoare, decupata din revista, insotita de o relatare entuziasta, cum ca “TU” face ravagii intre liceeni, ca a devenit un mesaj de dragoste in corespondenta elevilor, ca vor sa o recite la serbari… Bineinteles, nu se stia ca autorul Vlad Solomon parasise Romania, sint sigur ca, daca s-ar fi aflat, nu ar fi fost incadrata in paginile onorabilei publicatii. Nu va mai povestesc ce scrisori de cainta am primit de la aceeasi Jeni, care isi facea un mea culpa plin de patos, pentru ca “nu a stiut sa aprecieze complexa mea personalitate”, de parca devenisem Walt Whitman peste noapte.

Intre alfabet si “alef-beit”

In Israel, in acea perioada, erau inca multi vorbitori de limba romana, ba chiar exista o presa destul de bogata pe limba lui Minulescu. “Viata Noastra” era un cotidian destul de citit, mai erau 2 saptaminale editate de acelasi trust editorial, “Facla” si “Revista Mea”, sustinute de Partidul Muncii de astazi (pe atunci avea alt nume), “Adevarul”, sprijinit de Partidul Liberal Independent, “Glasul Poporului’ al minusculului Partid Comunist Israelian (Maki – exista asa ceva in Israelul anilor 70, avea un parlamentar din 120), “Mishmar” al Partidului Socialist, mai ieseau pe ici –pe colo si alte reviste cu viata scurta. Se jucau spectacole (de gust indoielnic) pe romaneste, erau o multime de artisti, fosti la teatrul evreiesc Barasheum, sau de pe alte scene, bucurestene sau provinciale, care isi croiau cu greu un drum spre afirmarea in limba ebraica.

“Viata Noastra” publica si poezii, m-am crezut, la inceput, intr-un univers de limba romana, am trimis la redactia din Tel Aviv versuri, am fost publicat de citeva ori, eram citit, continuam sa scriu, primeam incurajari de la prieteni de departe, ca trebuie sa continui sa gindesc in romana, pentru a nu pierde capacitatea de exprimare, sa vorbesc si sa “simt romaneste” (ce-o fi insemnind asta nu stiu nici azi).

In timp, m-am distantat de limba romana, am invatat ebraica, cautam sa-mi traduc versurile, dar am inteles ca ele apartineau unei lumi asociative diferita de universul literar ebraic, care contine multe elemente si expresii de inspiratie biblica. Literatura de sorginte israeliana avea dese referiri la traditia iudaica, sau la epopeea poporului evreu si la razboaiele din zona. Desigur, si realitatea de zi cu zi era cu totul alta decit cea din Romania. Ciudat, presa de limba ebraica nu fredona prea mult nationalism, cu toate ca, in 1967, cu doar trei ani inaintea emigrarii mele, Israelul invinsese, in numai 6 zile, trei armate arabe. Dar articolele nu contineau expresii precum “eroicul nostru popor”, iar la televiziune nu prea se bateau in piept cu patos si nu se striga nici un ‘traiasca’. Sa fi fost viata o notiune evidenta, sau am nimerit intr-o societate democratica? Nimeni nu se inchina la “poetul national” Bialik, ba chiar il criticau pentru o fraza rasista, cu privire la evreii de origine sefarda (nord africani sau orientali). Scurt timp de la venirea mea in Israel, dupa doar trei ani, am trait primul meu razboi, cel din 1973, cunoscut sub numele de ‘Razboiul de Yom Kipour’.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Vlad/Benedict Solomon

Mesaj Scris de Admin la data de 22.01.12 10:20

http://www.acum.tv/articol/45210/

Am fost ascultat la geografie.
Trebuia să vorbesc despre munți, ape și păduri.
Profesoara m-a privit sever,
Apoi mi-a cerut să spun lecția.
Dar eu am început să vorbesc despre tine.
Am demonstrat că relieful nu există decât în noi,
Că râul e iubire,
Că muntele e absolut,
Că pădurile sunt strigăte de dragoste.
Apoi am vrut să-i conving pe ceilalți
Că toate acestea ești tu!
Dar cei din jur au râs,
Iar profesoara mi-a pus 2,
Fără să-și dea seama că și doiul
E tot o pereche,
O pereche de îndrăgostiți,
Care, de fapt, suntem noi.

La literatură le-am arătat celor din jur
Că toată poezia și proza sunt iubire;
Teatrul – glas al dragostei;
Și că toți scriitorii te-au descris pe tine.
Au chemat urgent un doctor de nebuni.

Dar i-am demonstrat și lui
Că trupul e un paravan al sufletului,
Că sângele e un râu,
Și, folosindu-mă de cele spuse la geografie,
Că râul e iubire,
Iar iubirea ești tu.

La matematică am ieșit singur la tablă.
Te-am descoperit într-o ecuație:
Erai dragostea, marea necunoscută,
Prozaic notată cu x.
Și i-am convins pe ceilalți,
Demonstrând că x este întotdeauna diferit de zero.
Pentru că x ești tu, iubirea absolută,
Iar absolutul e infinit.

Am vrut să-i oblig pe toți să scrie:
X = dragoste = ∞
Dar au fugit care-ncotro.
S-a întrunit în grabă consiliul profesorilor.
Erau înspăimântați.
Se-ngrozeau la gândul că le pot demonstra
Că toată știința, arta, ești tu.
Atunci orele și-ar fi pierdut rostul,
Iar profesorii ar fi fost concediați.
Și, pentru că începuseră și ei să creadă
În ceea ce spuneam,
De frică să nu-i convertesc în sentimente,
M-au exmatriculat.

( Bucuresti -1969)
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Gilad Shalit acasă – deznodământ cu bucurii și dureri

Mesaj Scris de Admin la data de 17.10.11 15:32

Gilad Shalit acasă – deznodământ cu bucurii și dureri
http://www.acum.tv/articol/40168/
In urma cu peste un an am publicat articolul “Patru ani de singurătate – Gilad Shalit” http://www.acum.tv/articol/14802/ in care imi exprimam opinia ca soldatul detinut de Hammas nu trebuie eliberat in schimbul a 1000 de teroristi palestinieni, aflati in temnitele israeliene. Intre timp s-au petrecut evenimente dramatice in Orientul Mijlociu, modificind harta politica, creind o situatie haotica, cu evolutie imprevizibila. Guvernul israelian se trezeste in fata unor perpetue examene, care vor necesita decizii curajoase, pline de riscuri.

Pe 11 octombrie, in Egipt, s-a semnat un acord intre Israel si miscarea terorista Hammas. In schimbul lui Gilad Shalit vor fi eliberati 1027 de teroristi, dintre care 27 de femei; in prima faza, 450 de detinuti palestinieni, desemnati de Hammas, dupa doua luni, alti 550, alesi de Israel. 96 se vor inapoia la domiciliul lor din Cisiordania (West Bank), 14 in Ierusalimul de Est si 6 arabi cu cetatenie israeliana, condamnati pentru complicitate la acte teroriste, vor reveni la casele lor. 163 de fosti locuitori din Cisiordania vor fi expulzati in Gaza, iar 40 de teroristi care locuiau pe teritoriul condus de Autoritatea Palestiniana (West Bank) vor fi exilati in alte tari. 131 de locuitori din Gaza se vor intoarce si ei acasa. Dintre cele 27 de femei, 2 (Ahlam Tamimi si Amana Mona – vinovate de grave crime) vor trebui sa isi gaseasca refugiul in alte tari arabe.

Acceptind acest schimb de prizonieri, administratia Netanyahu a incalcat linia rosie pe care ea insasi si-o impusese, nedorind sa elibereze teroristi cu miinile insingerate, multi dintre ei condamnati la inchisoare pe viata, in urma asasinarii a numerosi civili israelieni.

Ce l-a determinat pe Netanyahu sa isi modifice pozitia si sa accepte conditii care, in urma cu peste un an, le considera inadmisibile? De ce acelasi Netanyahu, care pe 1 iulie 2010 a infruntat presiunea populatiei, spunind un NU hotarit pretentiilor lui Kahled Mashaal, conducatorul politic al organizatiei Hammas, renunta la principii pe care le considera de neclintit? De ce miscarea terorista Hammas accepta unele compromisuri, renuntind la o pozitie intransigenta, consimtind ca unii detinuti sa ramina in inchisorile din Israel?

Presiuni si rezistente

De-a lungul anilor, atit guvernul Olmert, cit si administratia Netanyahu, au purtat tratative cu Mahmud Abbas, presedintele Autoritatii Palestiniene, considerindu-l reprezentant unic, nerecunoscind Hammasul ca interlocutor (desi a cistigat in alegeri), deoarece a preluat cu forta puterea in Gaza si a atacat in mod repetat asezarile civile din sud, lansind mii de rachete asupra populatiei – deznodamintul fiind operatiunea Plumb Turnat.

Chiar daca Mahmud Abbas (Abu Mazen) nu a dovedit suficienta capacitate de decizie, sub presiunile presedintelui USA, Obama, si a guvernelor tarilor occidentale, negocierile pareau sa continue, dar schiopatau, atit din cauza continuarii constructiilor in teritoriile ocupate si in Ierusalimul de Est, promovata de guvernul israelian de centru dreapta, cit si datorita refuzurilor Autoritatii Palestiniene, care pretindea intoarcerea la granitele din 1967.

Relatiile dintre USA si Israel se deteriorasera in mod simtitor, Obama vedea in Netanyahu principalul vinovat al inghetarii tratativelor. Acuzatiile aduse Israelului s-au intensificat, dar Netanyahu, vazindu-si coalitia guvernamentala amenintata, a hotarit sa nu cedeze presiunilor americane, apelind totodata la Partidul Republican si la sustinatorii Israelului din Partidul Democrat, pentru a se opune pozitiei lui Obama. Marea dezamagire a presedintelui american a venit, insa, din partea lui Mahmud Abbas, care s-a adresat Consiliului de Securitate ONU, cerind recunoasterea unilaterala a unui stat palestinian independent, cu granitele din 1967. Obama a anuntat ca USA vor depune veto in Consiliul de Securitate, deoarece aceasta anuleaza posibilitatea tratativelor. Dupa Adunarea Generala ONU, a luat nastere o noua initiativa a Quartetului, in sprijinul unor negocieri intre Israel si Autoritatea Palestiniana, cu etape definite cronologic.

Propunerea Quartetului a fost acceptata de Israel, dar respinsa de Mahmud Abbas, care considera ca opinia publica mondiala il va sustine neconditionat in doleantele sale. Dar ceea ce se anunta ca un tsunami politic, pare, in momentul de fata, a fi un act fara rezultate practice si se intoarce, ca un bumerang, impotriva lui Abbas insusi. In prealabil, atit Olmert cit si Netanyahu refuzasera pretentiile Hammas-ului, unul dintre considerente fiind dorinta de a-i sustine lui Abbas calitatea de conducator. Israelul nu voia ca Mashaal sau Ismail Hania sa obtina un succes semnificativ in ochii palestinienilor, dovedind ca terorismul este rasplatit. Noua conjunctura si intimpinarea la ONU, au determinat guvernul sa il desconsidere pe Mahmud Abbas, fara a lua in seama imaginea sa in ochii celor pe care ar trebui sa ii reprezinte. Guvernul de la Ierusalim a cedat in mare masura, chiar in punctele pe care le considera cheie (eliberarea de detinuti arabi israelieni sau locuitori ai Ierusalimului de Est) in negocierile facilitate de mediatorul german Gerhard Conrad.

Schimbari de directie

Dar si alte considerente l-au determinat pe Netanyahu sa isi revizuiasca pozitia. Relatiile cu Turcia si Egiptul s-au deteriorat grav in ultima vreme. Tensiunile cu Turcia par, momentan, de nerezolvat, Erdogan declansind o campanie internationala impotriva Israelului, in urma incidentului Mavi Marmara. Caderea lui Mubarak pericliteaza acordul de pace cu Cairo. Ostilitatea populatiei egiptene fata de Israel a crescut exponential, mai ales dupa atacul terorist palestinian de pe soseaua 12 (drumul spre Eilat), cind au fost ucisi 8 cetateni israelieni de catre locuitori din Sinai. In schimbul de focuri cu armata israeliana au murit si trei graniceri egipteni. Furia locuitorilor din Cairo a culminat cu arderea Ambasadei israeliene.

In paienjenisul din Orientul Mijlociu, conducerea militara egipteana, infuriata atit de Hammas cit si de Israel, frustrata de ascensiunea Iranului si a Turciei in zona, s-a implicat in mod decisiv in tratativele pentru eliberarea lui Gilad Shalit, in dorinta de a-si mari prestigiul. Pentru Israel, acordul de pace cu Egiptul, semnat in 1977, este de importanta vitala. Relatiile dintre cele doua state fiind instabile, Netanyahu s-a vazut nevoit sa faca un sacrificiu pentru a conferi onoare Egiptului, incercind sa contrabalanseze tentaculele iraniene si incetarea colaborarii cu Turcia.

Un alt argument covarsitor a fost schimbarea atitudinii serviciilor de securitate israeliene. Daca, dintotdeauna, armata israeliana a acceptat orice pret pentru eliberarea lui Gilad Shalit, considerind ca statul trebuie sa isi asume responsabilitatea fata de fiecare soldat, Mossadul, (condus de Meir Dagan) si Serviciul de Securitate Intern (Yuval Diskin), responsabil pe teritoriile ocupate, s-au opus pretentiilor enuntate de Hammas. Dar, de curind, cei doi si-au parasit functia, iar noii conducatori, in special Yoram Cohen, s-au declarat favorabili schimbului de prizonieri. Asadar Netanyahu s-a bucurat de sustinerea celor insarcinati cu apararea Israelului, desi statisticile arata ca 60% dintre teroristii eliberati in trecut (1985 – afacerea Djibril si 2004 – afacerea Tannenbaum) au recidivat.

Negocierile secrete au inceput inca din luna iulie, iar in septembrie au devenit intensive, mediatorul Conrad a revenit in regiune, iar generalul Tantawi s-a ambitionat sa aiba rolul decisiv pentru a-si spori prestigiul si influenta asupra miscarii Hammas (aliata Fratilor Musulmani din Egipt care ar putea sa se impuna in viitoarele alegeri).

Alt punct care cred ca a influentat decizia lui Netanyahu ar fi framintarile sociale din Israel, clasa de mijloc si patura paupera pretinzind modificarea scalei de valori, deoarece privatizarea accelerata si centralizarea puterii economice in mina citorva familii – asa-zisul “capitalism porcesc” – au dus la discrepante cumplite si la nesiguranta zilei de miine. In aceste conditii, Netanyahu s-a vazut nevoit sa numeasca o comisie externa condusa de profesorul Trachtenberg, care l-a silit pe primul ministru israelian, prin concluziile sale, sa accepte masuri total contrare conceptiilor sale liberale.

Compromis dramatic

Simtind ca isi pierde simpatia in sinul electoratului, incoltit simultan de partidele din coalitie, premierul israelian s-a straduit sa inregistreze macar un succes. Dezorientat de creditul international scazut si de protestele interne, Netanyahu, sprijinit de ministrul apararii Ehud Barak (care, la rindul lui, risca sa dispara din peisajul politic), a decis sa profite de oportunitatea eliberarii lui Gilad Shalit, chiar cu un pret enorm, pentru a-si spori popularitatea. Dar primul ministru a vrut sa salveze si imaginea sa de luptator acerb impotriva terorismului, neconsimtind la eliberarea unor cumpliti criminali, precum Ibrahim Hamed, Abdallah Barguti, Abbas Syed si Marwan Barguti (seful bratului militar Tanzim al miscarii Fatah) – condamnati de la 4 la 67 de pedepse cu inchisoarea pe viata.

De ce a renuntat Hammas la unele dintre pretentiile sale initiale (acceptind si expulzarea multor detinuti)? Situatia din Siria, unde regimul lui Bashar Assad este amenintat cu prabusirea, iar armata siriana asasineaza in masa demonstrantii, pune sub semnul intrebarii capacitatea lui Khaled Mashaal de a continua sa conduca miscarea Hammas, mentinindu-si sediul la Damasc. In caz ca Assad va cadea, s-ar putea ca Mashaal sa fie obligat sa paraseasca in pripa Damascul, regele Iordaniei nu accepta sa il gazduiasca in Aman, iar singura alternativa posibila pare a fi Egiptul. In plus, au aparut discordii in interiorul miscarii Hammas, deoarece conducerea din Gaza solicita grabirea schimbului de prizonieri, in ciuda intransigentei celor din Damasc, care se bucurau de confort, in timp ce locuitorii Gazei asteptau nerabdatori eliberarea detinutilor. Asadar si pozitia Hammas-ului a devenit mai elastica. Ocazia parea limitata in timp; ambele parti au acceptat un acord diferit de cel pe care si-l propusesera initial. Incercarea lui Abbas de a-l obtine pe Gilad Shalit si de a-l ceda Israelului in schimbul ridicarii blocajului militar asupra Gazei s-a lovit de refuzul total al conducerii Hammas, care considera ca acest gest ar fi fost echivalent cu o infrangere.

Daca lucrurile se vor desfasura conform planului, marti 18 octombrie 2011, Gilad Shalit va ajunge in Israel, prin Egipt. Fara indoiala, detentiunea indelungata (cinci ani si jumatate) si-a lasat amprenta psihologica asupra lui Gilad, care va putea fi evaluata doar in timp. Se pare ca din punct de vedere fizic, soldatul israelian e sanatos, dar nu s-a permis nici macar o vizita a Crucii Rosii Internationale.

In urma cu o saptamina, Netanyahu l-a chemat pe Noam Shalit, tatal lui Gilad, care facea greva sederii intr-un cort in fata resedintei primului ministru, pentru a-i comunica acordul stabilit prin medierea egipteana. “Eu iti aduc fiul acasa” i-a spus premierul lui Noam Shalit. Aceasta fraza trufasa este revoltatoare. Primul ministru israelian a dovedit in repetate rinduri ca personajul sau preferat este el insusi. Discursurile sale sint presarate cu numeroase “eu”. In aceeasi noapte, deci dupa semnarea acordului cu initiale, premierul israelian a convocat guvernul, pentru a vota ceea ce era deja prestabilit. Cu 26 de voturi pentru si 3 contra, aceasta sedinta-farsa a pus capat suferintelor familiei Shalit. Majoritatea populatiei Israelului este favorabila acestui deznodamint, desi tuturor le este clar ca palestinienii criminali eliberati vor planui noi atentate teroriste. Circumstantele internationale, framintarile destabilizante din zona, au intarit dorinta israelienilor de a-l revedea pe Gilad Shalit intorcindu-se acasa. Si, desi Khaled Mashaal a anuntat ca se vor incerca noi rapiri de soldati, cu toate ca israelienii realizeaza riscurile eliberarii teroristilor, opinia publica nu voia ca Gilad sa impartaseasca destinul lui Ron Arad, pilotul israelian disparut in Liban, probabil mort, dupa ani de tergiversare a tratativelor.

Imperative si initiative

De la articolul pe care l-am publicat in 4 iulie 2010, in care ma opuneam conditiilor care se profilau in cadrul schimbului de prizonieri, s-a modificat in mare masura harta politica in Orientul Mijlociu, ceea ce ma face sa am astazi o pozitie diferita fata de rezultatul negocierilor. Pericolul inarmarii atomice a Iranului, amenintarea Hizballah din nord si a Hammas-ului din sud, impreuna cu tensiunea crescinda dintre Turcia si Israel, necesitau o decizie rapida in favoarea eliberarii lui Gilad Shalit. Desi pretul este foarte ridicat, cred ca, in cazul unui conflict militar, armata israeliana trebuie sa aiba mai multa libertate de actiune, nefiind conditionata de destinul unui soldat capturat si intemnitat de atitia ani.

Adevarat, Gilad Shalit a fost trimis sa isi apere patria, stiind ca intimpina riscul de a muri, sau de a fi luat prizonier. Dar eliberarea sa devenise un imperativ, mai ales din cauza incapacitatii serviciilor secrete de a descoperi locul unde era ascuns in Gaza. Astfel, orice operatie militara pentru salvarea lui era foarte primejdioasa sau imposibila. Guvernul israelian a acceptat un compromis dureros. Consider ca batalia negocierilor a fost cistigata de Hammas. In viitor, pretentia Israelului catre tarile occidentale de a nu dialoga cu o miscare terorista ar putea fi contraargumentata de faptul ca insusi statul evreu a negociat cu o organizatie criminala. Simultan, Autoritatea Palestiniana pierde teren si legitimitate. Dar, dupa incheierea schimbului de prizonieri, guvernul israelian trebuie sa vina urgent cu un plan care sa duca la noi tratative in vederea demararii unui proces de pace. In conditiile actuale, cu o coalitie guvernamentala dificila, cu un prim ministru reactiv si un partener de dialog delegitimizat de Hammas, aceasta perspectiva mi se pare, totusi, putin probabila. Cred, insa, in necesitatea realizarii unor acorduri partiale, chiar daca intelegerile precedente (inclusiv Oslo) nu au fost respectate de palestinieni.

Ostilitatea de care se izbeste Israelul pe plan international, framintarile interne, conjunctura sociala complexa si carenta de lideri cu viziune, au creat o stare confuza, care ar necesita schimbari conceptuale, restructurind scala de valori. S-ar putea ca, presat din interior, dar si de tarile occidentale, Netanyahu va fi nevoit sa remanieze guvernul, sa alcatuiasca o alta coalitie, sau chiar sa ajunga, in scurt timp, la alegeri anticipate.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Vlad/Benedict Solomon

Mesaj Scris de Admin la data de 10.04.11 19:34

Goldstone – Quo vadis? de Vlad Solomon

Recentul articol al judecatorului Richard Goldstone, publicat in Washington Post, vineri, 1.4.2011 http://www.washingtonpost.com/opinions/reconsidering-the-goldstone-report-on-israel-and-war-crimes/2011/04/01/AFg111JC_story.html?hpid=z3, a stirnit numeroase comentarii in mass-media israeliana si internationala.
Pentru cititorii care nu isi amintesc detaliile, Richard Goldstone a condus o comisie de ancheta asupra operatiei Plumb Turnat, conflict militar din urma cu peste doi ani (27.12.2008-18.1.2009), intre armata israeliana si gruparea Hamas, declansat in urma lansarilor de rachete din Gaza, asupra asezarilor civile din sudul Israelului.
Consiliul Pentru Drepturile Omului al Organizatiei Natiunilor Unite a decis instituirea unei comisii care sa investigheze faptele, dar guvernul israelian a refuzat sa colaboreze cu Goldstone, deoarece ONU, prin acest consiliu, condamna in permanenta Israelul, manifestind o pozitie net pro-palestiniana, sustinind implicit hegemonia gruparii Hamas in Gaza si repetatele lansari de rachete si obuze, asupra localitatilor israeliene.
Raportul Goldstone, dat publicitatii in septembrie 2009, acuza Israelul de crime de razboi, minimaliza actiunile teroriste perpetuate de Hamas, timp de sapte ani, si a avut grave consecinte asupra perceptiei conflictului din zona. Practic Israelul a devenit tinta ostilitatilor internationale, iar reactiile sale militare si politice erau conditionate psihologic de concluziile acestui raport, acceptat fara rezerve de Consiliul Pentru Drepturile Omului, cu sediul la Geneva. Politicieni si ofiteri in rezerva israelieni riscau (in virtutea unor legi absurde, promulgate in unele state europene) trimiterea in judecata, pentru crime de razboi, daca aterizau pe teritoriul acelor tari. Pentru a sublinia ridicolul acestui consiliu, amintesc ca unul dintre membri era, pina de curind, Libia lui Gaddafi.
Remuscari sau aspiratia spre adevar?

Dupa aproape doi ani, judecatorul Goldstone scrie un articol in Washington Post, in care rastoarna, in mare masura, concluziile propriei comisii, se foloseste de argumentele unui comitet de experti independenti, condusa de judecatoarea americana Mary McGowan Davis, si afirma ca “daca ar fi stiut atunci ceea ce stie acum, Raportul Goldstone ar fi fost diferit”. Mai mult chiar, Goldstone sustine fara rezerve dreptul Israelului de a-si apara cetatenii, il lauda pentru propriile cercetari si normele adoptate, in timp ce Hamas nu a condus nici o investigatie asupra actiunilor sale criminale. Se auto-declara naiv, pentru ca se astepta la o “simetrie” de acest gen, totodata infiereaza Consiliul Pentru Drepturile Omului (acelasi consiliu care l-a numit in fruntea comisiei de ancheta!) pentru atitudinea sa repetata anti-israeliana.
Citind si recitind articolul din Washington Post, ma intreb ce nu stia Goldstone atunci cind a alcatuit celebrul sau raport, care se intinde pe 575 de pagini. Daca era la curent cu tendinta continua a Consiliului de a condamna Israelul, de ce a acceptat sa fie in fruntea comisiei? Adevarat, Israelul i-a contestat autoritatea de a cerceta actiunile sale militare, eventualele greseli, circumstantele in care si-au pierdut viata, ca in orice razboi, civilii din Gaza. Dar intreaga lume stia ca Hamas foloseste locuitorii Gazei ca scut uman, sacrificindu-i in mod deliberat, pentru a atrage simpatia opiniei publice. In plus, ultimele dezvaluiri ale Gabrielei Shalev, fost ambasador al Israelului la ONU, indica faptul ca armata israeliana a furnizat comisiei, pe cai diferite, detalii relevante, care nu au fost insa luate in consideratie, asa cum rezulta din continutul raportului.
Hamas este o organizatie terorista, recunoscuta ca atare de comunitatea occidentala. Nu reprezinta un guvern ales in mod democratic, se afla, acum doi ani (ca si azi, de altfel), in conflict cu Autoritatea Palestiniana, nu recunostea legitimitatea lui Mahmud Abbas, avea ca scop distrugerea statului evreu, constituia bratul lung al Iranului, care ii furniza rachete si munitii, transportate pe cale navala si prin tunele subterane. De curind a fost capturata o nava, care, sub drapel liberian, trebuia sa aduca in Alexandria, din Iran, via Siria si Turcia, rachete cu raza lunga de actiune si aparataj electronic care periclitau chiar si zona adiacenta Tel-Avivului. Nu a fost prima nava care trafica armament cu destinatia Gaza, iar Goldstone nu traia pe Marte si cunostea aceste aspecte, precum si interesele strategice si particularitatile conflictului din Orientul Mijlociu.
Se pune intrebarea, ce l-a determinat pe judecatorul Goldstone sa scrie, acum, acest articol, in Washington Post, ziar cu mare influenta in mass-media internationala, dar care nu substituie un raport oficial, sub egida ONU. Nu cunosc motivul si sper ca autorul sa furnizeze un raspuns satisfacator, in ulterioare interviuri. Anulindu-si propriile concluzii, Goldstone isi face un “mea culpa” tardiv, daunele au fost imense, raportul a fost insotit de numeroase interviuri in care isi sustinea fara nici o umbra de regret fiecare concluzie. Intoarcerea cu 180 de grade din articol apare si mai ciudata, cind Goldstone aminteste de asasinarea familiei Fogel din Itamar, de parca acesta ar fi fost singurul act terorist pus la cale de Hamas, inainte sau dupa retragerea din Gaza.
Reactiile din Israel
In Israel, ecourile au fost imediate si au dat nastere la noi polemici. Premierul Nethanyahu a declarat ca Raportul Goldstone trebuie aruncat in cosul de gunoi al istoriei, solicitind anularea lui. Fostul prim ministru Olmert (care a condus actiunea Plumb Turnat) a afirmat ca articolul reprezinta “prea putin si prea tirziu”; alti politicieni si-au exprimat regretul ca Israelul nu a colaborat cu Goldstone, pentru a minimaliza daunele, dar majoritatea justifica decizia guvernului israelian, avind in vedere ostilitatea de care se loveste Israelul in cadrul ONU si transformarea Consiliului Pentru Drepturile Omului intr-o institutie care se ocupa in mod obsesiv de Israel (neglijind abuzurile sau desconsiderarea totala a drepturilor umane, pe alte meleaguri ale mapamondului). Desi Statul Evreu este singura tara din zona care se conduce dupa principii democratice si adopta un cod moral civil si militar occidental, este in permanenta condamnat, iar legitimitatea sa e subminata de deciziile ONU unilaterale, in functie de interese economice, in spiritul ipocriziei politice, care dirijeaza relatiile internationale.
O reactie interesanta a fost cea a lui Alan Dershowitz, profesor universitar american si jurist de talie internationala (adversar al lui Goldstone, pe care l-a criticat cu fiecare ocazie pentru raportul intocmit), care cere ca judecatorul sud-african sa fie acceptat ca un evreu pocait, care si-a recunoscut vina. In plus, Dershowitz afirma ca acest articol ar anula orice incercare de ancheta internationala indreptata contra Israelului, care nu trebuie sa se gaseasca in permananta defensiva, in fata acuzatiilor.
Palidele incercari ale propagandei israeliene de a arata opiniei publice internationale adevarata fata a Hamas-ului, traficul de arme, victimele actiunilor teroriste, nu au dat rezultatul dorit, intr-o perioada de schimbari haotice in lumea araba, incarcata de evenimente care se succed cu viteza luminii. Cutremurele, inundatiile, reactoarele nucleare care pericliteaza populatia, revolutiile, instabilitatea economica mondiala, nu creaza un cadru propice unui campanii de mobilizare in favoarea Israelului. Cu atit mai mult cu cit presedintele Obama se manifesta apatic, sau chiar ostil, fata de aliatul uitat, iar tot mai multe tari recunosc Palestina ca stat independent, in granitele (neclare istoric) din 1967, cu capitala la Ierusalim.
Mai bine mai tirziu decit niciodata
Probabil ca, in septembrie, daca nu vor avea loc schimbari dramatice, ONU va recunoaste in mod oficial formarea Statului Palestinian, obligind Israelul sa se supuna acestei decizii si sa se retraga de pe toate teritoriile ocupate. Doar o initiativa de tratative intre Israel si Autoritatea Palestiniana ar putea opri acest scenariu si indirjirea lui Obama de a ramine in istorie macar cu un succes concret, care sa justifice absurdul si nemeritatul premiu Nobel pentru pace. Dar Nethanyahu tinde sa creada ca Israelul trebuie sa astepte, sa urmareasca evolutia din Egipt, eventualele schimbari din Siria si Iordania, care, pina acum, tind sa sublinieze fragilitatea acordurilor de pace semnate in urma cu peste 30 de ani. Nici Mahmud Abbas nu pare a fi dornic de negocieri, considerind ca timpul actioneaza in favoarea sa, chiar daca Hamas si-a sporit influenta si arsenalul militar.
In acest context, oare conteaza articolul lui Goldstone, din Washington Post? Eu cred ca da, dar nu trebuie sa ramina singurul element. Guvernul israelian, alaturi de tarile occidentale, trebuie sa preseze pe toate caile la ONU si sa-l convinga pe Goldstone sa actioneze in continuare, sa se prezinte in fata Consiliului Pentru Drepturile Omului, la Geneva, solicitind, el insusi, anularea raportului. Daca a avut curajul sa renunte la propriul Ego intr-un articol, daca noile sale afirmatii au devenit deja publice, ele au nevoie de o oficializare, chiar cu riscul de a infrunta opiniile altor membri ai comisiei.
Concluziile raportului Goldstone sint eronate, afirma insusi seful comisiei. Poate ca nu depinde astazi de el, dar cuvintul sau are, totusi, greutate, macar in reevaluarea unor aspecte care au dus la o condamnare nejustificata. Nici un pretext procedural nu poate sustine un act oficial international carential si fals, sub egida unei institutii care se vrea respectata. Consiliul Pentru Drepturile Omului ar trebui sa se intruneasca si, in lumina marturisirii lui Goldstone si a concluziilor anchetei independente israeliene, sa delegitimeze un raport plin de minciuni si injustitii. Altfel, ipocrizia si mistificarile vor continua, drepturile omului vor ramine o iluzie, iar dublul standard si interesele vor deveni norme universal acceptate.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Vlad/Benedict Solomon

Mesaj Scris de Admin la data de 22.03.11 18:34

[url=http://www.observatorcultural.ro/Vlad-SOLOMON
În revista Acum, am scris un articol care se referea la reevaluarea, în publicațiile de limbă română, a unor promotori ai literaturii și artei de avangardă, din România interbelică, și care au avut un impact internațional covîrșitor asupra evoluției culturii mondiale. Subliniam că, în repetate rînduri, se făcea abstracție de originea lor evreiască, de impactul pe care l-au avut asupra lor manifestările antisemite, de disprețul afișat de confrații lor români, de umilințele la care au fost supuși, de legile rasiale care i-au făcut să se simtă străini în România, emigrînd spre alte meleaguri. Un exemplu concludent este evreul Marcel Iancu (Janco), pictor, ahitect, cofondator al mișcării Dada, care, revenit de la Zürich, via Paris, la București, a revoluționat arhitectura, arta, literatura și publicistica română.Am reprodus săptămîna trecută scrisoarea lui Marcel Iancu (1895 București – 1984 Tel Aviv) de pe vaporul care îl ducea, în toamna anului 1938, spre Palestina, sub mandat britanic, în speranța să-și găsească un nou punct de plecare, spre noi orizonturi existențiale, artistice și spirituale, pe teritoriul viitorului stat Israel, a cărui naștere o întrezărea, presimțind-o ca pe o „salvare“, un „leagăn al poporului nostru“. După cîteva luni (peste 6, din spusele fiicei sale din Tel Aviv, dna Dadi Janco), artistul revine în România, decis să emigreze cu întreaga sa familie.
Un alt document important, care dezminte orice încercare de a mistifica motivele pentru care Marcel Iancu a părăsit definitiv țara sa natală, mi-a fost dăruit tot de fiica artistului. Dar Dadi Janco nu a știut să-mi indice editorul acelui manuscris și, de-abia după o căutare de cîteva luni, ajutat de interviul lui Marcel Iancu din Generația de Sacrificiu a scriitorului Solo Har, apărută în Israel, și de cercetările dnei Ditza Goshen, de la Universitatea din Ierusalim, am reușit să găsim sursa. Marcel Iancu a scris această confesiune în mod special pentru publicația Shevet Romania (Tribul România), în nr. 8-9 (septembrie 1980), la o vîrstă înaintată, aceasta explicînd și unele mici erori în plasarea evenimentelor în timp. Părți din acest text au fost citate de Al. Mirodan în Dicționar neconvențional al scriitorilor evrei de limbă română (literele G-H-I), apărut de curînd în Israel.
Shevet Romania, publicație periodică de istorie a iudaismului din România, și-a încetat de mult apariția. Aceasta era editată de Hitahdut Olei Romania-H.O.R. (Organizația Originarilor din România), la Tel Aviv. Mărturia lui Marcel Iancu este zguduitoare, smulsă din suflet, dureroasă, dar și plină de speranță. Cu asentimentul dnei Dadi Janco, voi reda integral acest emoționant material, împărțindu-l în două fragmente:


***„Născut în frumoasa Românie, într-o familie de oameni înstăriți, am avut fericirea de a mă forma într-un climat de libertate și lumină spirituală. Mama, femeie inteligentă, în posesia unui real talent muzical, și tata, om sever și harnic negustor, au creat condițiile favorabile dezvoltării tuturor aptitudinilor mele.
Manifestam, încă din primele clase primare, o puternică atracție pentru desen și cu-loare. Pe cît de nemulțumit era tata că mîzgăleam toate caietele și cărțile mele, că umpleam spațiile libere cu așa-zisele «meneheleh», cu caricaturile și portretele profesorilor sau ale colegilor, pe atît de mîndră era mama de înclinațiile mele artistice, pe care le încuraja neîntrerupt și pe toate căile. Tot mama a fost, de altfel, aceea care a încercat să mă atragă, ca și pe sora și pe frații mei, spre arta pe care ea însăși o practica virtuos, spre muzică. Zadarnic însă, căci repetatele încercări în această direcție au eșuat toate. Am rămas astfel credincios artei plastice.
Eram o fire sensibilă și emotivă, un copil retras și predispus la visare și meditație. Din prima tinerețe, am încercat să mă formez singur, să caut, adică să înțeleg lumea înconjurătoare, să ajung la adevăr, să descopăr sensul vieții. M-am dezvoltat într-o atmosferă de libertate reală, dominat de un puternic sentiment de umanitate și dreptate socială. Existența oamenilor defavorizați, slabi, a muncitorilor săraci, a cerșetorilor mă îndurera și, comparînd-o cu buna stare a familiei noastre, îmi isca un sentiment de culpabilitate.
La vîrsta cînd alții se dedau cu voluptate numai jocului, eu preferam zgomotoaselor petreceri ale copiilor solitudinea într-un colț ascuns al grădinii noastre, unde meditam, în tăcere, la toate nedreptățile vieții, la dreptul celui mai tare de a-l apăsa și umili pe cel slab. Ascuns acolo, citeam sau desenam. Citeam, ca să cunosc viața, suferințele omului, și desenam, cu intenția secretă de a contribui la micșorarea sau chiar curmarea acestor suferințe.
Eram convins că artei îi revine misiunea de a îndrepta lucrurile, de a lecui rănile, de a întrona dreptatea, de a pune capăt suferințelor și a aduce pretutindeni bucuria. Încă din prima tinerețe, orice nedreptate de care mă izbeam o consideram un afront personal, o trăiam intens, ca și cum aș fi fost eu însumi victima ei; orice suferință omenească devenea suferința mea. Mă durea durerea orbilor privați de bucuria luminii și mă dureau, la fel, lipsurile orfanilor, necazurile celor ce se zbăteau în sărăcie. N-aș fi ucis vreodată o insectă măcar și mi se părea un păcat de moarte să rup o floare din grădina pe care o îngrijeam. Era acesta poate comportamentul unui adolescent supersensibil, slab dintr-un anume punct de vedere, nu îndeajuns de pregătit să înfrunte greutățile vieții. Așa eram însă.
Nu-mi propun aici să vorbesc pe larg despre biografia mea și nici despre activitatea mea artistică. Voi aminti numai că, la 19 ani, am plecat la Zürich, cu scopul declarat de a studia arhitectura, pentru a răspunde astfel doleanțelor tatălui meu care dorea să-mi fac o carieră, dar cu intenția secretă de a continua acolo studiile începute la București cu marele desenator și pictor Iser.
Nu voi insista nici asupra curentului artistic Dada, pe care l-am inițiat la Zürich, în 1916, împreună cu Hugo Ball, Jean Arp, Tristan Tzara, Hülsenbeck. Voi spune atît doar: aflați într-o țară neutră, într-un moment cînd, în toată Europa, se desfășura un război crud și barbar, am trăit cu o intensitate aparte revolta împotriva unei culturi care, falimentară, a permis dezlănțuirea crimelor bestiale, distrugerea unor țări întregi de veche și mare civilizație. Dada a fost expresia unei revolte sociale, a protestului vehement împotriva războiului. Am propus o artă abstractă, un nou limbaj artistic care să-i înfrățească pe oameni și să-i umanizeze cu adevărat.
Nu mie, inițiator al acestui curent, ci altora – exegeților, artiștilor care au fost influențați de mișcarea noastră – le revine sarcina de a vorbi despre importanța, valoarea și influența acestei revoluții spirituale care a fost Dada.
Mă voi limita aici să narez doar unele întîmplări semnificative pe care le-am trăit după reîntoarcerea mea în România, unde fusesem chemat, cu aceeași ardoare, de buni prieteni și de părinții acum îmbătrîniți și unde veneam ca misionar al artei noi – pentru mine o adevărată religie căreia mă dăruisem cu toată ființa.
Am trăit – repet – în mijlocul alor mei, totdeauna ca om liber; niciodată, nicăieri, în România sau în alte părți ale Europei, în timp de pace sau în anii cruzi ai războiului, nimeni nu m-a întrebat măcar dacă aș fi sau nu evreu ori… jidan.
În școală și după aceea, am avut numai colegi care-mi erau prieteni, relații cu o lume care nu m-a făcut să mă jenez într-un fel că m-aș fi născut evreu, iar acasă primisem o educație care nu mă putea complexa din această cauză.
Cînd m-am întors în România, am auzit, e adevărat, despre existența unei mișcări antisemite, dar efectele antisemitismului nu se repercutau asupră-mi. Lucram, expuneam, construiam la București și în alte orașe din România, în libertate. Nimeni nu cuteza să mă jignească, să-mi facă o culpă din originea mea. Dar, brusc, prin anii 1930-1931, odată cu apariția lui Hitler, au început să se transforme și oamenii, și moravurile. Ciracii români ai lui Hitler au reușit să schimbe climatul, să facă din România o țară antisemită.“

***

„O presiune insuportabilă începea a se simți pretutindeni: pe stradă, în mediile culturale, în presă, printre artiști, în lumea intelectuală chiar în care, pînă atunci, antisemitismul nu se manifesta nicicînd. Mai mult, chiar din mediile acestea începeau acum a se recruta conducătorii și «ideologii» huliganilor. Efectul firesc al acestei noi situații, al acestei schimbări: m-am simțit, eu însumi, brusc, «jidan» și victimă a unei insuportabile presiuni.
Expuneam în fiecare an la București. Ultima mea expoziție a fost în iarna anului 1936. Am întîlnit în sală un coleg și un bun prieten, încă din anii școlarității, colaborator activ, o vreme, la revista Contimporanul, pe care o scoteam împreună cu Vinea – pe poetul Ion Barbu.
Cuprins de admirație, entuziasmat de frumusețea lucrărilor uneia dintre cele mai bune expoziții ale mele, fostul meu amic s-a îndreptat să mă felicite. Dar felicitările sale se transformară într-o injurie insuportabilă: «Vai, ce păcat că ești jidan!». Am reacționat prompt, înjurîndu-l și replicîndu-i că el e armean numai. Am rupt din acea clipă orice legătură cu el.
Pînă atunci eram străin oarecum iudaismului. Deodată, m-am simțit vinovat că n-am luat în serios primele manifestări ale antisemitismului, că nu m-a îngrijorat pericolul care se profila amenințător; brusc m-am simțit vulnerabil, izolat într-o lume unde, eronat, pînă atunci, mă credeam acasă. Înțelegeam, în sfîrșit, că nu voi mai putea lucra, respira într-o lume ostilă, unde va trebui în permanență să mă ascund sau să port o mască apăsătoare. A fost întîmplarea aceasta o trezire la realitate, care, ca om liber, m-a dus la concluzia că, pentru mine și toți ai mei, nu rămîne decît o singură opțiune: reîntoarcerea la poporul meu.
Acestei puternice, zguduitoare traume i-a urmat o consolare. La ferma din Budeni – construită împreună cu marele și neuitatul poet Jack Costin, care îmi era cumnat –, am aflat, într-o seară, un grup de tineri executînd, sub conducerea unui «ofițer fără uniformă», exerciții militare. Vorbeau o limbă mie necunoscută. Jack permisese unor tineri evrei «naționali» sioniști să-și facă «hahșaraua», pregătirea, în ferma noastră. Erau, asemenea mie, evrei și vorbeau o limbă pe care, în mod firesc, ar fi trebuit s-o cunosc și s-o vorbesc eu însumi. Am simțit brusc o chemare: Palestina. Era, de altfel, locul pe care înșiși antisemiții ni-l indicau, unde intenționau să ne gonească. «Ofițerul fără uniformă» era Iacob Schieber, unul dintre apropiații lui Vladimir Jabotinski și șef al Betarului în România.
Alt eveniment care s-a repercutat puternic asupră-mi o nenorocire: într-o seară, în luna decembrie a anului 1939, o bandă de legionari a pătruns în casa părinților lui Jack Costin, cu gîndul să-l ridice. Negăsindu-l, l-au luat cu ei pe fratele său, un tînăr splendid. Mișu. L-au schingiuit crunt în beciurile poliției legionare, ca să mărturisească unde se ascunde Jack. Cînd le-a spus că Jack este plecat peste hotare, legionarii s-au răzbunat ucigîndu-l.
A doua sau a treia zi – nu-mi amintesc precis – l-am căutat multă vreme printre cele o sută de cadavre ale altor evrei asasinați de bestiile legionare. Cu greu numai l-am putut identifica, într-atît îl maltrataseră brutele.
Situația se degrada neîncetat. Trebuia neapărat să plec. Și cît mai repede. Fusesem doar condamnat pentru vina de a mă fi născut evreu.
Eu n-am fost maltratat fizic, n-am fost ridicat de legionari. Am fost însă maltratat moral. Am îndurat cu toată intensitatea suferințele întregului meu popor: am trăit, zi de zi, durerea refugiaților evrei din Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, care cerșeau la ușa mea și îmi vorbeau despre orori ce-mi păreau de necrezut; am suferit alături de ei și am plîns împreună cu ei, gîndindu-ne la situația disperată a fraților noștri din lagărele de concentrare; am plîns cînd am aflat cum au fost incendiate sinagogile și arse cărțile noastre sacre, cum au fost pîngărite mormintele, distruse cimitirele evreiești; m-a cuprins disperarea cînd am aflat că bătrînii și copiii și femeile laolaltă, oamenii unui neam întreg, erau goniți din casele lor și transportați în vagoane plumbuite pentru a fi uciși în camerele de gazare sau arși de vii.
Suferința lor m-a zguduit. Mă simțeam amenințat – eu și toți ai mei – de o mare, de neînlăturat primejdie, simțeam că, dacă, printr-o nesperată șansă, mă voi salva totuși de acest pericol, tot nu voi mai putea, într-o atare lume lipsită de libertate, lucra. Nici trăi.
Trebuia neapărat și cît mai curînd să plec.
N-am acceptat să plec în Franța sau America, unde atîția dintre prietenii mei mă chemau insistent.
Identificat cu neamul meu apăsat, împilat, batjocorit, umilit, sfîrtecat, pe care dușmanii intenționau să-l distrugă, m-am decis pentru Palestina.
După efectuarea cîtorva formalități, ușurate de prietenii mei englezi, într-o dimineață, fără a anunța pe nimeni, am părăsit totul: casa și masa, am părăsit-o pe scumpa mea mamă, mi-am părăsit frații, sora. Și am pornit în pribegie spre limanul țării mele, singura în care puteam trăi ca un om într-adevăr liber.
Am pornit în pribegie împreună cu soția mea bolnavă din cauza durerii pricinuite de moartea fratelui ei, proaspăt înhumat; împreună cu cele două fetițe ale mele. Am pornit în pribegie fără bani, fără lucruri, cu mîinile goale; am pornit în pribegie fără să cunosc limba țării către care mă îndreptam și fără să am, în acea țară, un singur om cunoscut măcar. Am pornit în pribegie și am debarcat la Tel Aviv.
În acel moment eram un om liber. Am început să lucrez ca arhitect la primăria din Tel Aviv. La aceeași masă de desen lucra un tînăr coleg care reușise printr-un miracol să evadeze dintr-un lagăr de concentrare din Polonia. În orele de răgaz, îmi povestea cum și-a pierdut în cuptoare părinții și colegii, și prietenii din copilărie. Nu mai contenea să zugrăvească ororile pe care le-a trăit, să vorbească despre oamenii uciși fără vină, despre copiii zdrobiți, despre bătrînii legănîndu-se în spînzurători, despre cadavre de femei sfîrtecate de cîini, despre bărbați înecați în gropile de fecale, despre copii care se luptau cu cîinii ca să le smulgă un codru de pîine sau un os cu care să-și astîmpere foamea.
Colegul acesta m-a făcut să trăiesc toată tragedia poporului meu disperat. Auzeam parcă strigătele inumane ale schingiuirilor, ale celor mînați la moarte. Am suferit împreună cu el și plîngeam alături de el calvarul poporului nostru, ai cărui bărbați și ale cărui femei și copii erau mînați, în pielea goală, ca vitele spre abator, pe drumul către camerele de gazare.
Aveam oroare de «civilizația» care a permis unui întreg popor să se dezlănțuie cu toată bestialitatea împotriva unor oameni slabi, fără arme și fără apărare, pe care numai credința într-un unic Dumnezeu îi mai susținea.
În ceasul cînd, om liber, mă aflam în țara mea adevărată, am simțit, bineînțeles, nevoia de a lua arma în mînă, pentru a-mi apăra poporul și a mă răzbuna. Nu mă îngrijorau atacurile bandelor arăbești, fiindcă știam că, aici, în Ereț Israel, eram liberi și eram curajoși și capabili să le dăm dușmanilor replica cuvenită. M-a impresionat frumusețea morală a ostașului evreu și vitejia sa.
Ura și disprețul meu față de bestiile care au lovit atît de crunt poporul meu și-au aflat, din chiar prima clipă de libertate, și altă formă de manifestare. Posedam și alte arme, ale omului de condei și de artă. M-am apucat de scris și am expus cu setea răzbunării. Desenam ca să denunț demența, sadismul, bestialitatea unui întreg popor care, în secolul nostru, trăia în chiar inima a ceea ce numim – civilizata Europă. Desenam cu setea unui fugărit care gonește disperat să-și potolească setea și să afle un refugiu.
Închei aici povestea unei vieți – o viață care mi-a zguduit credința în valorile acceptate ale culturii și civilizației, care mi-a întărit convingerea că arta abstractă, practicată de mine, este singura astăzi viabilă, care m-a făcut să mă regăsesc pe mine însumi, aducîndu-mă în lumina Sionismului.“


Ultima editare efectuata de catre Admin in 10.04.11 19:35, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

BALADA LUI TANTI TONY de Benedict Solomon

Mesaj Scris de Admin la data de 07.11.10 15:40

BALADA LUI TANTI TONY de Benedict Solomon
Tanti Tony a trăit la Herța
Dar a murit în altă parte.
Poate că nici nu știți unde e Herța,
Orășel mic, prăpădit,
La jumătatea drumului
Între Cernăuți și Dorohoi,
În care locuiau aproape numai evrei.
Tanti Tony a fost soția lui Lupu Solomon,
Prietenul pictorului Verona
Și al reginei Maria.
Tanti Tony a avut primul radio (cu galenă) din Herța
La ea se îngrămădeau locuitorii Herței
Să audă vocile din cutia cu minuni…
Și a venit Holocaustul.
(Lupu Solomon murise deja).
Armatele fasciste
I-au evacuat pe evreii din Herța.
Printre ei
Și pe tanti Tony
Și pe fiul ei, Herman. Fiul ei Leon nu era acolo.
“Evreii din Herța erau periculoși,
Puteau transmite
Mesaje secrete armatei sovietice.
Și, eventual, să arunce grenade
Asupra soldaților armatei fasciste”.
Deși evreii din Herța
Nu știau, cei mai mulți dintre ei,
Nici să citească și nici să scrie.
Cel mult știau să se roage domnului
În Limba Sfântă,
Pe care, de altfel, nici pe ea n-o prea înțelegeau
(Faptul că nu știau să scrie, nici să citească
Nu prezintă importanță,
Important era faptul că erau evrei,
Deci nu oameni, ci un fel de rasă inferioară)
Un alt fiu, Carol,
Demult plecase în Franța.
Și i-au dus pe evreii din Herța,
Pe Tony și pe Herman,
Ca pe o cireadă de vite
Și i-au închis într-un lagăr, la Edineți.
Și-au închis lagărul cu sârmă ghimpată.
Soldații, miloși,
N-au omorât-o pe Tony
Și nici pe evreii din Herța.
Erau miloși, căci nu erau nemți;
Nu i-au împușcat,
Nu i-au ars,
Nu i-au ciopârțit,
Nu i-au spânzurat.
Și lagărul era un câmp întins
În care creștea sfeclă de zahăr.
Și-a mâncat tanti Tony sfecla dulce
Să-și prelungească viața amară.
Și s-a terminat sfecla
Și-au murit de foame tanti Tony
Și toți evreii din Herța.
Ei n-au fost împușcați,
Ei n-au fost ciopârțiți,
Ei n-au fost spânzurați,
Ei n-au fost arși
(La noi n-a fost Auschwitz).
Tanti Tony a murit, liniștită, de foame.
Cine a fost vinovat
Că au fost atât de mulți evrei
Și atât de puțină sfeclă de zahăr?
Și fiul ei, Carol,
Care plecase în Franța,
A murit acum câțiva ani, la Valence.
În timpul războiului
Fusese unul din conducătorii Maquisului
Și mai târziu, cetățean de onoare al Franței.
Gestapoul n-a reușit să-l prindă
Nici pe el, nici pe soția sa, Irca,
(Ai cărei părinți fuseseră omorâți la Lublin).
Francezii le-au făcut buletine false
Și în fiecare noapte îi ascundeau în altă parte.
Când a murit Carol,
S-a întâlnit cu tani Tony
Care murise de foame
Prin mila soldaților fasciști.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

AUTOPSIE de Benedict Solomon

Mesaj Scris de Admin la data de 31.10.10 13:52

AUTOPSIE de Benedict Solomon
Deviza sa, în viață, era:
“Urăște pe aproapele tău
Și iubește-te pe tine numai”.
A trăit o sută de ani.
La autopsie,
Creierul său era alb și neted
Ca o foaie albă de hârtie
Pe care n-a fost scrisă
Nici o slovă.
Doar trei circumvoluțiuni:
Egoism,
Invidie,
Vanitate.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Testament de Benedict Solomon

Mesaj Scris de Admin la data de 17.10.10 15:06

Testament de Benedict Solomon
Fiecare carte are o viață.
Mă uit la cărțile mele
Rânduite în rafturi
Ca niște soldați disciplinați,
Poate prea disciplinați.
Fiecare carte are un trecut,
Trecutul eroilor
Ce și-au trăit, cândva, viața,
Viața lor,
La timpul lor.
Fiecare carte are un trecut,
Trecutul celui care a scris-o,
Cu truda nopților nedormite
Și-a picurat în ea
Gândurile și visele sale.
Toate cărțile au un trecut,
În care-s îngropate trecutul meu
Și visele mele, pe când citeam cartea
Și mă contopeam cu viața eroilor.
Când mi se pierde o carte,
Se pierde o parte
Din trupul și sufletul meu,
Se pierde o parte din mine,
Rămân schilod.
Când voi muri, cărțile mele
Vor rămâne orfane.
Fiul meu,
Le vei lua atunci, poate, la tine,
Să ai grijă de ele:
Cărțile mele sunt o parte din mine.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Vlad/Benedict Solomon

Mesaj Scris de Admin la data de 19.09.10 12:18

Cum am devenit jidan (2)
http://www.acum.tv/articol/17438
De-a lungul adolescentei am trecut prin trei licee. Intr-a X -a am ajuns la Liceul Lazar, in clasa speciala de matematica, unde fusesera adunati elevi din citeva scoli bucurestene. Acolo am intilnit multi colegi evrei, majoritatea cu nume romanesti, dar subiectul evreitatii nu se discuta. Banuiam ca primisera acelasi imbold, din partea parintilor, sa se straduiasca mai mult decit altii.
Eu insa eram atras de literatura, de teatru, participam la recitaluri Sorescu, Baudelaire, Prevert, desi ma descurcam destul de bine si aveam profesori buni, nu ma pasiona matematica si am parasit clasa speciala dupa numai un an.
Unii prieteni evrei, din scoala elementara, plecasera deja spre Israel, sau ajunsesera pe alte meleaguri. Familia mea, desi insista cu cereri si memorii, primea refuzuri repetate, imi era clar ca vom ramine in Romania. De fapt, asta si doream, ma gindeam cu groaza ca, emigrind spre Israel, ar trebui sa renunt la limba romana, la literatura pe care o devoram, pentru a vorbi o alta limba, a-mi insusi o alta cultura, asiatica, departe de Europa, intr-o zona nisipoasa si, in imaginatia mea, intr-un desert spiritual.
Eram legat cu toate fibrele sufletului meu de cultura romana, adoram limba lui Minulescu, ma delectam cu ” Romania literara”, visam sa devin actor, sau regizor de teatru, nu pierdeam o premiera, sorbeam cu sete cartile de versuri si romanele care, la sfirsitul anilor 60, inundau librariile capitalei. Biblioteca din apartamentul nostru devenise neincapatoare, dar eu imprumutam carti si de la o biblioteca din cartier, cumparam Secolul 20, citeam tot ce-mi cadea in mina, iar cea mai mare desfatare era intilnirea cu colegii preocupati de literatura, sau participarea la cercuri culturale.
Simultan, ma inscrisesem la teatrul de amatori al Casei de Cultura Petofi Sandor, unde un actor de la Teatrul Mic, Constantin Dinescu, punea in scena “Mama” lui Karel Capek. La a doua lectura, regizorul a intrebat -”Sint printre voi jidani? Ca sa stiu ce bancuri pot sa fac!” Nu am raspuns, dar am parasit, fara nici o explicatie, trupa de amatori. Nu departe de mine era Teatrul Armatei, am facut o noua tentativa de a fi acceptat, insa, in prima zi, am auzit soptindu-se ceva relativ la evreul Solomon. Dar eu ma simteam atit de roman! Oare cautam cu luminarea tot ce era legat de evreime, de ceea ce nu voiam sa fiu? Si totusi, de ce rezonam la piesele lui Mihail Sebastian sau ale lui Max Frisch? Doar pentru ca aflasem de la tatal meu ca erau evrei?
Nas coroiat si pistrui
In acea perioada auzeam tot mai des notiunea de “minoritati nationale”. Curind am inceput sa realizez ca, orice efort as face, oricit de tare as cinta Hora Unirii, nu voi deveni urmas al Romei. Imi amintesc anii de influenta slava, apoi de latinitatea limbii, de “noi, romanii, ne tragem din Decebal”. Asadar si poporul roman era un amestec de etnii, iar limba romana un fluviu in care se varsau riuri din directii diferite. Atunci de ce oare voiam sa fiu considerat roman de cei din jurul meu? Priveam colegii evrei, parca li se citea originea pe figura, incercam sa le descopar nasul coroiat, fata pistruiata, buzele carnoase, spatele incovoiat… Iar numele erau atit de straine de neam, ce frumos sunau Eliade, Codreanu, Goga, Barbu, Paunescu, parca aveau in ele o doza de mindrie, pe cind Weiss, Meirovici, Friedmann, Moscovici faceau nota stridenta, amintind de tirg, nume tolerate si girbovite. Minoritate nationala… ce ascundeau aceste doua cuvinte?
Cred ca nu eram inca la liceu cind un coleg din ultima banca a facut o boroboata.
- Ijak, ridica-te!- a tunat profesorul de muzica. Esti ungur, Ijak? Daca te iau acusi pe ungureste, nu o sa stii pe unde sa-ti scoti camasa! Ce om luminat era profesorul de muzica! Intr-adevar un domn, manierat, ce i-a venit sa-i aminteasca originea maghiara?
Un alt profesor, de matematica, sever, dar foarte inteligent, a intrebat in clasa:
-Sint tigani pe-aici?
Il vad in fata ochilor si azi pe Dinca, ridicindu-se fisticit.
- A, oachesul asta nu e tigan, e roman de-ai nostri – a cautat sa o indrepte…
Asadar, nu erau doar evreii minoritari. Dar in spatele cuvintului ” boanghen” nu se ascundea atita dispret si ura, precum atunci cind auzeam “jidan”. In clasa, alaturi de evreii cocosati, era si un evreu inalt, cu spinarea dreapta, de fapt numai tatal lui Horia era evreu, mama era romanca, iar el mergea tantos, parca nu se temea ca ocupa locul altora. Ma imprietenisem cu Horia, dar o mustrare a lui imi suna si azi in urechi. Invatam, la istoria universala, despre Palestina. Citisem de citeva ori lectia si, cind s-au pus intrebari, am ridicat mina sa raspund, in mod automat, parca facindu-mi mie insumi in ciuda. Era vorba despre regele Solomon, tizul meu, nu mai era loc de confuzii, Palestina era locul din care proveneam, de unde, dupa doua mii de ani, ajunsesem, via Italia, Austria, Polonia, prin cai intortocheate, la Bucuresti. Dupa ora, Horia m-a apostrofat: – ce te impingeai sa vorbesti despre Palestina, erai ca micul jidan care vrea sa fie luat in seama. Pe buna dreptate ni se spune- jidanii la Palestina!
“Jidanii la Palestina”! Auzisem de citeva ori acest indemn, dar, daca acolo imi era locul, de ce familia mea nu primea autorizatia de plecare? Pe atunci am auzit, pentru prima oara, numele de Jakober. Era un evreu englez care se ocupa cu “traficul de evrei”. Am aflat ca, in schimbul unor sume exorbitante, platite de rude din strainatate, se permitea emigrarea, nu numai spre Israel, care, la rindul sau, “cumpara evrei”, pe cai diplomatice secrete. Se soptea, in casa, despre posibilitatea abordarii lui Jakober. Aceasta intilnire nu a avut loc niciodata, dar familia mea a cazut victima unei escrocherii. O actrita de la Teatrul National, Nora Serban, a pretins ca e in relatii apropiate cu un colonel de la pasapoarte, care, pentru multi bani, ar facilita plecarea. Ai mei si-au sacrificat economiile, au implicat si alte rude, care aveau actele depuse pentru emigrare, dar cind si-au dat seama ca totul e o farsa, era deja prea tirziu.
Egali, dar altfel
Eu nu realizam ca sederea mea in Romania era efemera, cred ca, in subconstient, imi doream ca parintii mei sa renunte la ambitia de a ajunge pe malul Mediteranei. E adevarat, auzeam deseori cuvintul “jidan”, nu neaparat la adresa mea. Prin anii liceului, parintii mei au avut citeva discutii serioase cu mine, relativ la etnie si speranta lor de a parasi Romania. Mi s-a vorbit depre antisemitism si putin despre Holocaust, despre pogromurile din Dorohoi si Iasi, despre legionari. Aceste lucruri nu le invatam la scoala, oare de ce se ascundeau? Nu lezau cu nimic “spiritul comunist”, in care voia statul sa fim crescuti, tara inflorea, se construia socialismul, de ce nu trebuia sa stim ce s-a intimplat in al doilea razboi mondial, doar Romania a “intors armele”, poporul s-a dezis de alianta cu Germania nazista, a dezvalui adevarul relativ la evreii asasinati si deportati ar fi fost cel mai normal lucru pentru un regim comunist, condus de Gheorghiu-Dej, sau Ceausescu, care se baza pe egalitate, care nu persecuta evreii, fie ei si minoritate nationala.
In afara de literatura, o alta pasiune a mea a fost, in acei ani, sportul. Desi ma atrageau fotbalul, atletismul, baschetul, am fost selectionat intr-o echipa de volei, la Clubul Sportiv Scolar. Eram destul de bun, dar aveam o problema, dusul de dupa meci, impreuna cu coechipierii mei. Spre deosebire de ei, eu eram circumcis. Nu toti evreii de virsta mea fusesera circumcisi, pentru ca era considerat un obicei pagin, o reminiscenta religioasa, care ar fi diferentiat evreii de ceilati. Iar multi evrei, dupa razboi, trecuti prin suferinte si maltratari, doreau sa fie la fel ca altii, departe de iudaism, de traditie, sa-si creasca progeniturile ca egali intre egali. Tatal meu, orbit de ideologia comunista, s-a opus, in ciuda insistentelor bunicii si mamei mele, sa fiu circumcis, nevrind sa-mi creze o “invaliditate” care sa ma marcheze psihic. Circumcizia, la evrei, se efectueaza in a saptea zi de la nastere, in caz ca nu survin complicatii medicale, e un “legamint” cu cel de sus, dar tatal meu, desi provenea dintr-o familie religioasa, rupsese orice relatie cu Dumnezeu, considerind ca, daca atotputernicul ar fi existat, nu ar fi permis cumplitul Holocaust, iar, in noua orinduire, fiul sau trebuia sa creasca roman intre romani.
Dar cine o putea intrece in siretenie pe bunica mea? Reusise ea sa salveze 13 din familia ei, in Transnistria, dindu-se drept mare ghicitoare in carti, “vrajitoare”, povestind aiureli soldatilor romani, care se temeau de prezicerile ei. La virsta de doi ani, m-a rapit, m-a dus la Dorohoi, unde un var al ei, chirurg, a executat delicata interventie.
Asadar eram circumcis, eram altfel decit cei din jurul meu, ceea ce m-a facut sa imi ascund nudul de coechipieri. Cautam diferite motive sa intirzii la dus, intram cind ceilalti se pregateau de plecare si, nu de putine ori, m-am intors acasa murdar, pretextind graba, sau igiena precara din vestiare. Dar, intr-o zi, dupa o confruntare grea, in care fusesem cel mai bun, am simtit ca pot sa intru la dus impreuna cu ceilalti, fara rusine, dovedisem ca nu le eram cu nimic inferior, ca eram un invingator. Am fost privit cu surprindere de colegi, eram “alfel”, dar nu am auzit nici o remarca.
Confuz si antisemit
In anii adolescentei, hormonii incepusera sa o ia razna, “fugeam dupa fete”. Cred ca la 12 ani faceam deja curte ( tachinind-o) unei frumoase colege (Ah, Lory!), pe care, de curind, am reintilnit-o virtual, ea locuind in USA. Interesant e ca ne-am amintit amindoi despre un episod timpuriu, cind, la deschiderea anului scolar, au venit de la “Scinteia Tineretului” sa fotografieze pionierii fruntasi. Pe atunci eram premiantul clasei, dar ea a fost preferata, dupa ce mi-am spus numele si s-a aflat ca sint fiu de medici. Poate ca, intr-adevar, nu eram suficient de fotogenic, nu neaparat numele a influentat, dar…
Desi din societatea parintilor mei nu lipseau evreii cu fiice aratoase, prezenta lor nu ma incita, cautam fete cu nume neaose, si, desi am cunoscut vreo doua evreice, foarte gingase si apetisante, refuzam un contact prea “intim”, nu cultivam aceste prietenii, voiam sa am o “gagica” romanca, nasul cirn, parul ca pana corbului, ten de marmura, cu spatele drept, nu o roscovana, cu par cret si pistrui, nu o evreica cu nas coroiat. Realizam ca ma lasam prada stereotipului antisemit, care sustinea ideea fizionomiei iudaice, ca devenisem alergic la propria mea etnie. Uneori ma izolam, trist, in Cismigiul copilariei mele si ma intrebam daca nu devin eu insumi antisemit. Imi refuzam raspunsul, ma inselam singur ca asta e gustul meu, tipul de fata care ma atrage, fara legatura cu originea.
Dar stiam, totodata, ca orice evreica mi-ar fi vorbit despre reuniunile de la comunitate, s-ar fi ciocnit de impotrivirea mea si ar fi fost ultima noastra intilnire.
Pe la 16 ani am reusit sa o gasesc, exact dupa dorintele mele. Avea parul negru, ochii ii scaparau, era superba, corp de vis, cam suparacioasa si banuitoare, dar plina de farmec, si, pe deasupra, un nume exceptional, Cristiana Dumitrescu. Ce putea fi mai romanesc, mai romantic? Legatura a durat citeva luni, avea doar 14 ani, dar amindoi tinem minte sarutarile din Cismigiu. Pe Cristiana am revazut-o, dupa citiva ani, intimplator, in Israel, nu avusesem habar ca era evreica si ca se numea Iris Stern.
Itzhak si Haim
Cred ca alergia mea la etnia evreiasca a primit primul soc intr-o seara, cind tatal meu asculta la radio Kol Israel, emisiunea in limba romana. Era dupa razboiul de sase zile (1967), cind am auzit ca seful statului major, Itzhak Rabin, a fost inlocuit cu Haim Bar-Lev. Asadar existau, in Israel, in tara evreilor, generali cu numele Itzhak si Haim, la fel ca cei din bancurile cu jidani fricosi, ba mai mult, ei au condus o armata puternica, invingind trei tari arabe, in numai sase zile. Poate ca, intr-adevar, menirea mea era sa ajung in Palestina, unde cuvintul jidan nu ar avea o conotatie negativa, iar eu ma voi debarasa de eticheta de minoritar.
In 21 ianuarie 1970, exact la 29 de ani de la Pogromul din Bucuresti, familia Solomon, compusa din tatal si mama mea, bunica si motanul Gri-Gri ( evreu si el, prin adoptie), inarmata cu pasapoarte fara cetatenie, pleca de pe aeroportul Baneasa, spre Tara Fagaduintei.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Cum am devenit jidan (1)

Mesaj Scris de Admin la data de 06.09.10 22:14

Cum am devenit jidan (1)
http://www.acum.tv/articol/17195
Nu cred ca pot sa indic cu precizie momentul. Tin minte vag perioada de la gradinita, aveam citiva colegi evrei. Nu intelegeam exact ce inseamna a fi evreu, auzeam uneori acest cuvint, pronuntat de parinti, dar nu ii pricepeam semnificatia.
Eram fiu unic, parintii medici, bunica din partea mamei era cea care ma ingrijea. Inca de la 3 ani am invatat sa citesc, la 4 ani scriam si citeam ziare, recitam El-Zorab si stiam pe de rost numele conducatorilor de state. Pe urma mi-au luat profesoara de franceza, oare de ce trebuia sa invat o alta limba decit romana? Traiam intr-o saracie lucie, pina la 5 ani am locuit intr-o mica straduta, Selari, apoi, in urma unei combinatii care se numea schimb de locuinta plus bani, am ajuns la Blocul Spicul, linga Cismigiu.
Parintii mei, dar mai ales bunica, tineau mortis sa devin cel mai bun elev. Neaparat, trebuia sa citesc multa literatura, sa rezolv, inca din primii ani de scoala, probleme de matematica, sa ma dedic sportului, sa cint la vioara.
- Trebuie sa fie mai bun ca ceilalti – spunea tatal meu, altfel va avea mereu de suferit. In casa se vorbea limba romana, o limba literara, placuta, dar bunica mea avea un accent ciudat. Uneori, cind ne vizitau rude din Moldova, se dialoga intr-o limba straina, care imi suna foarte neplacut in ureche, era Yidish, un fel de germana stilcita. Am aflat ca familia provenea din Dorohoi, Stefanesti, Hertza, erau moldoveni, poate de aceea bunica vorbea o romana putin stricata, cu vocale muiate, impinzita de cuvinte necunoscute mie.
- Tu esti evreu si trebuie sa stii asta – mi-a spus, intr-o zi, bunica mea. Cuvintul “evreu” m-a revoltat. Mergeam la scoala ca toti cei din jur, ni se propovaduia despre egalitate, socialism, recitam “Moartea Caprioarei” , “Scrisoarea a III-a”, “Partidului”… Tot ce doream era sa fiu la fel ca altii, ma simteam roman, dar mi se aruncase in spate, brusc, o povara pe care nu pricepeam de ce trebuia sa o car. Mi se parea un avertisment inutil, chiar daunator, ma plimbam prin Cismigiu, ma opream in Aleea Scriitorilor, nu departe de cercul microbistilor, priveam cu admiratie statuia lui Eminescu, mi se perinda prin cap “Luceafarul”… Eu, evreu?
La fel ca toti ceilalti
Intors din vagabondajul meu zilnic, prin Cismigiul copilariei, le-am ripostat alor mei: Eu nu sint evreu, m-am nascut in Bucuresti, deci sint roman, voi sinteti evrei, pentru ca ati venit din Dorohoi, o provincie uitata de lume, in nordul Moldovei. Declaratia mea a declansat un hohot de ris, iar in familie a devenit o anecdota. In scurt timp am inteles ca evreu inseamna ceva diferit, dar cum se armoniza acest ” diferit” cu ” la fel ca altii”? Parintii erau atei, dar bunica tinea la traditie, la mincarea “casher”, la sarbatorile evreiesti, am aflat astfel ca mergea la sinagoga, un fel de biserica a evreilor, dar eu stiam, de la scoala, ca nu exista Dumnezeu, oare bunica nu aflase acest lucru, atit de cunoscut? O iubeam enorm, dar ma gindeam ca ramasese putin in urma cu evenimentele, poate pentru ca era provinciala si nu se adaptase la civilizatia Bucurestiului?
In 1957 tatal meu, medic militar, a fost exclus din partid. Am aflat ca i se imputase “origine nesanatoasa” ( fusese fiu de negustor), ca frecventase, in copilarie, o organizatie sionista ” Hashomer Hatzair”, la Dorohoi, si devenise incomod, ciondanindu-se la sedintele de partid, unde refuza sa voteze tot felul de decizii absurde. A trebuit sa demisioneze din armata, un an a ramas fara lucru, apoi a fost aruncat in provincie, la Balaci, Ghergani, Cimpina, devenind navetist. In 1958 familia a depus actele pentru emigrare spre Israel. Despre epopeea tatalui meu, care a crezut in comunism, in utopia unei societati bazata pe egalitate, voi povesti cu alta ocazie. Mama, asistenta universitara la Spitalul Panduri, a fost trimisa la un alt spital, indepartat.
Pe atunci am auzit pentru prima oara cuvintul “antisemit”. Era, fara indoiala, ceva rau, o simteam din tonul alor mei, dar abia mai tirziu i-am aflat semnificatia. Prin anii 60 am inteles ca familia mea voia sa emigreze spre Israel, “depusesera actele” dar li se refuza “aprobarea”. Desi aveau rude in Israel, cred ca se impacasera cu gindul ca vor ramine in Romania, iar eu eram incurajat sa invat cit mai bine, sa particip la cercuri stiintifice si culturale, sa fiu “la fel ca ceilalti”. Cred ca eram intr-a patra cind mi-am dat seama ca numele imi tradeaza originea, chiar daca faceam tot ce-i posibil sa mi-o ascund. Un coleg, pe care il consideram apropiat, m-a intreabat: esti evreu? Te cheama Solomon! Am negat cu vehementa, ba chiar am inventat o poveste relativ la numele de familie, pe care l-ar fi schimbat tatal meu, fiind nascut ”Sobolanescu”. Romanizarea numelui imi devenise cunoscuta, multi Florescu, Herescu si Ionescu erau evrei, de ce nu s-ar fi putut si invers?
Detineam un secret pe care il stia toata lumea, eram evreu. Copiii unor prieteni ai parintilor se duceau la comunitate, dar eu refuzam sa ma identific cu evreitatea, respingeam tot ce era evreiesc, preferam Palatul Pionierilor, apoi casele de cultura, cercul de teatru… Traiam cu iluzia ca pot sa-mi aleg singur etnia, ca sint roman si ca voi ramine roman, pentru ca asta depinde numai de mine.
Transnistria uitata
Cind mi-am descoperit talentul dramatic, am participat la un concurs la Radio, pentru programele de copii. Ascultindu-i pe ceilalti recitind, nu aveam indoiala ca voi fi acceptat, dar degeaba am asteptat sa fiu chemat, am fost instiintat ca sperantele mi-erau desarte. Tin minte ca am plins, iar mama mea a telefonat unei foste colege de scoala, care lucra la Radio, si a aflat ca numele m-a descalificat. Totusi, la insistentele mamei, a reusit sa imi puna “pila”. Citiva ani am fost singurul “Solomon” din emisiunile “Salut voios de pionier”, ” Radio Prichindel” si altele.
Continuam sa-mi matur sub covor originea, ba chiar ma iritau numele tipice evreiesti, traiam in Romania, de unde atitia Moscovici, Bercovici si Leibovici? Si totusi, la 13 ani, familia a decis sa sarbatoresc Bar Mitzva, eveniment cu semnificatie iudaica, urma sa devin “barbat”, sa citesc din Torah. Cu greu m-au convins sa ma duc la o sinagoga prapadita din zona ” Crucea de Piatra”, la initiere. Dar am trisat si am scris, cu litere latine, alaturi de caracterele ebraice – Baruch Ata Adonai, Eloheinu Melech Haolam…. La ceremonie parintii au plins de emotie, insa eu eram preocupat sa scap cit mai repede de corvoada si sa-mi primesc cadourile promise.
Pe atunci am auzit pentru prima oara un alt cuvint cu rezonanta tragica: Transnistria. Am aflat ca bunica si mama mea fusesera deportate, pe timpul lui Antonescu, intr-un lagar de concentrare, ca mii de evrei fusesera ucisi de soldatii romani, din familia mamei mele ramasesera in viata doar 13, iar, dintre rudele tatalui meu ( care fusese deportat in lagar de munca), doar jumatate. Asadar, in Romania, traiau, inainte de razboi, mult mai multi Leibovici si Moscovici, dar si Solomon, Pitaru, Latzres…
Parintii mei nu voiau sa-mi cultive resentimente, nu imi vorbeau despre acei ani cumpliti, doar uneori bunica imi povestea cite ceva, cu detasare, parca mi-ar fi descris un scenariu de film, fara participare afectiva. Am citit ” Am fost medic la Auschwitz” si “Cartea neagra”, dar nu realizam cum a fost posibil sa se intimple asa o tragedie. Revoltat, i-am intrebat pe ai mei de ce s-au lasat dusi evreii, ca turmele de oi, la abator, fara sa se opuna. Nu tin minte raspunsul lor, abia dupa multi ani, ca voluntar pentru Shoah Foundation, luind interviuri supravietuitorilor Holocaustului, am inteles cum, din aproape in aproape, au fost asasinati 6.000.000.
Dar in Romania? Romanii sint primitori, toleranti, zimbitori, prietenosi… Puteam intelege ca nemtii, rai, cruzi, rigizi, minati de ura oarba ( doar ii vedeam in filme), au asasinat in Ungaria, Polonia, Ucraina, Olanda, dar nu puteam concepe ca bunici ai unor colegi ai mei au participat la asasinate in masa, la pogromuri, sau au facut parte din Miscarea Legionara. Ce puteau avea contra evreilor? Evreii au contribuit la dezvoltarea limbii si civilizatiei romane, au fost cetateni devotati, multi dintre ei se simteau romani, de ce Transnistria, lagare, legi rasiale?
Invierea unui evreu
Intre colegi, auzeam tot mai des bancuri cu Itzic si Strul, stereotipurile evreului fricos, prost, avar, impotent… Ma miram cum de erau alese nume evreiesti tipice, dar imi dadeam seama ca aceste bancuri proveneau de acasa, de la parinti, poate era un simbure de adevar in ceea ce povesteau ei…
Intr-o zi, un coleg de liceu, pe nume Dascalu, s-a apropiat de mine si, cu furie, mi-a spus : Solomon, tu esti jidan! A fost prima oara cind am simtit cum m-a injunghiat acest cuvint, mi s-a inclestat pumnul, dar nu am reactionat, eram priviti de ceilalti colegi si parca se astepta reactia mea. Am ripostat printr-un “esti un dobitoc” neconvingator. Dar ura din tonul lui am simtit-o pina la os. Oare ma asteptam din partea celorlalti sa sara in apararea mea? Eram evreul fricos din bancurile cu Itzic si Strul? Cu un pumn l-as fi zdrobit pe acel Dascalu, dar pumnul nu a plecat, eu am ramas inmarmurit, iar ceilalti nepasatori. Acest “jidan” m-a urmarit mult timp, devenise parte din mine.
Cu alta ocazie, la o petrecere, in casa unui prieten, a aparut un preot, care i-a binecuvintat pe colegi, multi s-au inchinat si au sarutat crucea. Cind s-a apropiat de mine am refuzat, preotul a insistat si, cred ca atunci, pentru prima oara, am spus cu voce tare, dar tremurinda: ”sint evreu”. Stiam ca eram privit in mod ciudat, dar nu aveam incotro. Oare ce m-a facut sa ma opun, ideea de a saruta o cruce, nefiind crestin, sau nepasarea fata de religie? In definitiv, insusi crucificatul fusese evreu, iar eu eram ateu, ce mi-ar fi pasat sa sarut doua linii care se intersectau?
Raspunsul l-am avut la putin timp dupa aceea, cind am fost chemat de citiva prieteni la “inviere”, la biserica Sf. Constantin. Era pentru prima oara cind ma duceam la o ceremonie religioasa crestina, dar ma mina curiozitatea si mi s-a spus ca voi fi impresionat. Eram un grup de colegi, unii evrei, altii amestecati… Cind ne-am apropiat de biserica, un baiat mai mare cu un an, Danciulescu, s-a indreptat spre mine si, cu un ton amenintator, m-a interogat: Ce cauti tu aici, jidane? Voi l-ati omorit pe fiul lui Dumnezeu!
Nu am plecat, m-am ambitionat sa iau parte la inviere. Absurda scena, jidanul Vlad Solomon era prezent la invierea jidanului Isus Hristos.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Israel pe banca acuzării – după Mavi Marmara

Mesaj Scris de Admin la data de 29.08.10 16:54

Israel pe banca acuzării – după Mavi Marmara
http://www.acum.tv/articol/16811
Incidentul din 31 mai, in largul Marii Mediterane, dintre flotila „activistilor pentru pace” Mavi Marmara, care incerca sa sparga blocajul naval asupra Gazei, si unitatea comando-ului maritim israelian, s-a soldat cu 9 turci morti si peste 50 de raniti, de ambele parti.
Opinia mea, relativ la aceasta confruntare, mi-am exprimat-o in articolul
Turcia, desi declarase initial ca nu este amestecata, politic, in pregatirea flotilei, in ciuda strinsei legaturi dintre guvernul condus de Erdogan si IHH, care se pretinde organizatie cu scopuri umanitare, a cerut insistent convocarea unei comisii internationale ONU, care sa ancheteze Israelul, pentru a dezvalui “ilegalitatea, abuzurile si actele criminale” pe care le-a savirsit armata israeliana. Concomitent, Ankara a amenintat Ierusalimul cu ruperea relatiilor diplomatice, pretinzind scuze oficiale si despagubiri materiale.
Insasi aceasta cerere constituie un precedent in istoria ONU, dar, totodata cu deteriorarea relatiilor diplomatice, cu apropierea dintre Turcia, Iran si Siria si sustinerea organizatiei Hammas (considerata terorista, dupa toate criteriile, de catre comunitatea internationala), somatiile lui Erdogan veneau pe fondul unei atmosfere internationale antiisraeliene. Atit tarile arabe, cit si alte state, care doreau sa fie pe placul electoratului de sorginte musulmana, s-au aliniat condamnarilor.
Intre Eiland si Tirkel, cherchez la femme
Desi era previzibila decizia ONU, Netanyahu a incercat sa linisteasca presiunile internationale prin alcatuirea unor comisii de cercetare, in speranta de a bloca taifunul antiisraelian. Astfel, s-a alcatuit o comisie militara, condusa de generalul in rezerva Giora Eiland, al carei rol era strict legat de carentele conceptiei strategice si a punerii ei in aplicare. In scurt timp, comisia Eiland a relevat hibe grave, la nivel decizional, informatia lacunara, relativ la organizatorii flotilei, la activistii de pe vas, precum si absenta unui plan militar alternativ, in cazul unei rezistente armate. Atit comandantul marinei, cit si ofiteri de diferite grade, au fost aspru criticati in concluzii, punindu-se accentul pe arsenalul insuficient al comando-ului israelian. Desi armata era cea vizata, luptatorii sint prezentati intr-o lumina favorabila, deoarece, in conditiile date si in urma ordinelor primite, au reusit sa captureze nava, numarul victimelor fiind relativ mic. Asadar, comisia Eiland a descoperit numeroase greseli militare, dar nu si neglijente (care ar fi diferenta?).

Declarind ca Israelul poate sa se autocontroleze, primul ministru israelian Netanyahu a acceptat formarea unei comisii guvernamentale, condusa de judecatorul Yaakov Tirkel, din care fac parte profesorul de drept international Shabtai Rosenne, generalul in rezerva Amos Horev si doi observatori straini, lordul William David Trimble (Irlanda de Nord, premiul Nobel pentru pace) si juristul canadian Ken Watkin, fost procuror militar sef.
Comisia Tirkel a fost ridiculizata in mass-media israeliana, datorita virstei inaintate a participantilor, fiind poreclita “brigada geriatica”. Primii chemati sa depuna marturie au fost premierul Netanyahu, ministrul apararii Ehud Barak si seful statului major Gabi Ashkenazi. Depozitiile celor trei s-au dovedit a fi contradictorii, mai ales in ceea ce priveste modul in care s-au adoptat deciziile politice, asumarea responsabilitatilor si previziunea scenariului confruntarilor. Aluziv, Netanyahu a aruncat vina asupra lui Barak, iar Barak asupra primului ministru si asupra armatei, pretinzind ca rolul sau era politic, nefiind implicat in detalii militare. Aceste afirmatii apar absurde, avind in vedere trecutul militar si autoritatea celui mai decorat soldat din istoria Israelului. In contrast cu cei doi politicieni, seful statului major, Gabi Ashkenazi, si-a asumat pe deplin responsabilitatea erorilor si a sustinut ca, in cazul in care informatiile ar fi fost complete, ar fi pregatit marina pentru o riposta mult mai violenta. In opinia israelienilor, Netanyahu si Barak si-au pierdut din credibilitate, iar ziaristii l-au laudat pe seful statului major pentru curajul sau.
Comisia Tirkel ar fi trebuit sa-si continue investigatiile, dar o intimpinare la Tribunalul Suprem a intrerupt desfasurarea anchetei. S-a constatat ca, in virtutea unei legi votate de curind, orice comisie de acest nivel trebuie sa includa cel putin o femeie. Aceasta hotarire a Parlamentului venise ca urmare a presiunilor miscarilor feministe, iar nerespectarea ei contravine legalitatii. Chiar daca si-au inceput activitatea, cei cinci barbati sint nevoiti sa astepte desemnarea unei doamne (citeva fusesera solicitate, dar au refuzat, considerindu-se incompetente ), astfel ca lucrarile au fost inghetate.
Simultan, Controlorul Statului, Micha Lindenstraus a initiat o ancheta separata asupra aceluiasi incident.
Comisia ONU si deznodamintul previzibil
ONU nu a asteptat concluziile israeliene. La presiunea Turciei si la cererea Consiliului de Securitate, secretarul general Ban Ki-moon a hotarit constituirea unei comisii de ancheta internationala condusa de fostul prim ministru al Noii Zeelande, Geoffrey Palmer, si de presedintele Columbiei Alvaro Uribe. Din comisie fac parte reprezentantul Israelului Joseph Ciechanover, expert in securitate si finante, si un reprezentant al Turciei, Ozdem Sanberk, fost ambasador in diferite tari europene.
Guvernul israelian, desi Netanyahu incercase initial sa se opuna, “convins” de USA, a fost nevoit sa accepte decizia ONU, dar a reactionat pe diferite voci. Unul dintre ministrii (Ben Eliezer) a declarat televiziunii ca Israelul nu trebuie sa se teama de o altfel de comisie, deoarece nu are nimic de ascuns. Aceasta afirmatie ar fi valabila daca ONU, comitetele si deciziile ei s-ar baza pe onestitate, standarde internationale si principii umanitare bine definite. Dar, avind in vedere rezolutiile unilaterale antiisraeliene din ultimii ani, precum si atmosfera generala pro-palestiniana (sustinuta azi si de Quartet si de presedintele Obama), exista serioase dubii in privinta capacitatii si a obiectivitatii acestei organizatii. Sa nu uitam ca, in septembrie, Turcia va deveni presedinta Consiliului de Securitate, iar aceasta functie nu este numai simbolica, ci confera si privilegii.
Conform mandatului, atributiile comisiei ONU ar trebui sa se rezume la scoaterea la iveala a adevarului, la sublinierea greselilor, in scopul unor concluzii care sa evite repetarea unor incidente asemanatoare, cu pierderi de vieti omenesti; dar nu incape indoiala ca rezultatele investigatiilor se vor materializa intr-o condamnare a Israelului de catre Consiliul de Securitate, iar USA, in ciuda prieteniei ostentativ afisata de Obama, cu ocazia ultimei vizite a lui Netanyahu la Washington, au interese strategice si militare in Turcia, si vor face tot posibilul ca Ankara sa fie satisfacuta de rezolutiile viitoare.
“Death in the Med” – BBC obiectiv
Statia de televiziune BBC a prezentat, de curind, un reportaj, “Death in the Med” (Moarte in Marea Mediterana), realizat de Jane Corbin, in care incearca sa prezinte in mod obiectiv desfasurarea evenimentelor legate de incidentul dintre armata israeliana si flotila Mavi Marmara. Desi BBC este considerata in Israel ca fiind ostila si unilaterala, reportajul “Death in the Med”, reluat de televiziunea israeliana, se remarca prin incercarea de a dezvalui cit mai multe detalii, in mod obiectiv si profesional.
Imaginile, marturiile si comentariile, explicite sau implicite, duc la urmatoarele concluzii:
- Gaza nu era victima unei “crize umanitare”, nu lipseau alimentele si apa, ci doar materialele pentru constructii (care au fost permise de Israel dupa ridicarea blocadei terestre).
- Flotila Mavi Marmara nu avea ca scop “ajutorul umanitar”, ci doar a vrut sa creeze o provocare, pentru a sparge blocada navala asupra Gazei, condusa de organizatia terorista Hammas, care a lansat mii de rachete asupra populatiei civile din sudul Israelului.
- Ajutoarele umanitare erau nesemnificative (printre ele medicamente cu termen expirat).
- Activistii miscarii IHH au fost initiatorii violentelor si erau sustinuti din umbra de guvernul turc.
Chiar daca sint relevate erorile strategiei militare israeliene, reportajul indica, fara dubiu, intentiile malefice ale organizatiei IHH si manipularea mass-mediei internationale, in scop propagandistic, anti-israelian.
Acesta obiectiva si onesta relatare a creat deja valuri in rindul organizatiilor pro-palestiniene, care pun la cale demonstratii in fata sediului BBC. Numeroase scrisori de protest au fost adresate statiei de televiziune britanice, obligind-o la un raspuns ferm, de sustinere a reportajului doamnei Jane Corbin, spectatorii fiind invitati sa judece ei insisi evenimentele. Grupari islamice s-au lamentat si referitor la prezentarea membrilor IHH din unghi religios, fiind intervievati activisti care incitau la violenta, la distrugerea Israelului, fiind gata sa se sacrifice ca “martiri” (shahid) in numele lui Allah. Insasi difuzarea in timpul Ramadan-ului este perceputa de musulmani ca jignitoare.
Israel nelegitim?
Fara legatura cu acest reportaj, concluziile comisiei de investigatie, desemnata de Ban Ki-moon, nu vor fi favorabile Israelului. Consiliul de Securitate, condus de Turcia (care deja face parte din cei 15 membri), nu va tine seama de rezultatele anchetei israeliene, va condamna statul evreu, care nu se poate baza pe un veto al USA.
Rezolutiile repetate antiisraeliene, sustinerea oarba pro-palestiniana (fara distinctia necesara intre guvernul condus de Mahmud Abbas si miscarea terorista Hammas – care a transformat Gaza intr-un satelit al Iranului) vor fi urmate, din aproape in aproape, conform unui scenariu prestabilit, conceput de axa Turcia-Iran-Siria-Liban, de inrolarea multor state intr-o tabara ostila Israelului.
Dinamica evenimentelor din zona, implicarea unor tari europene si a USA in asa-zisa “cauza umanitara”, declaratiile Quartetului si agenda presedintelui Obama, de a impune o pace care sa oblige Israelul la retragerea la granitele din 1967, simultan cu formarea unui stat palestinian (in timp ce Hammas continua sa nu recunoasca Israelul), nu vor pune capat starii de beligeranta, ci vor duce la o izolare a Israelului pe plan international, la mistificarea adevarului, la deprecierea valorilor democratice, a principiilor, a adevarului istoric.
Dar ce conteaza toate astea, cind intreaga lume este ghidata de interese si de teama izbucnirii unei confruntari mondiale? Tarile arabe se vor alia, in timp, “axei raului”, care a transferat conflictele politice si militare in sfera razboiului de propaganda, in mass-media, orientind opinia publica internationala, treptat, spre o noua notiune, care, reluata de mijloacele de comunicatie, va prinde radacini in constiinta omenirii: ILEGITIMITATEA STATULUI ISRAEL.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Covoare roșii și praf în ochi la Washington

Mesaj Scris de Admin la data de 25.07.10 13:58

Covoare roșii și praf în ochi la Washington
Recenta vizita a premierului israelian Netanyahu in Statele Unite, la inceputul lunii iulie, avea, ca prim scop, o ameliorare a relatiilor dintre guvernul israelian si administratia Obama. Presedintele american considera prioritara realizarea unui acord de pace intre Israel si Autoritatea Palestiniana, dupa un model asemanator initiativei Arabiei Saudite. De citeva ori a declarat ca rezolvarea conflictului dintre israelieni si palestinieni este un interes vital pentru securitatea USA. Totodata, prezenta americana in Irak si Afganistan si inarmarea nucleara a Iranului au implicatii asupra raportului de forte pe scara mondiala, mai ales in lumina noii strategii, de apropiere fata de tarile arabe.
Preferinta lui Obama, pentru o politica a dialogului, si retorica sa, in care amintea legaturile sale cu islamul, au fost percepute in Israel ca o slabire a aliantei strategice dintre cele doua state, o racire a prieteniei, raporturile dintre USA si Israel alterindu-se pe zi ce trece.
Presedintele american a supus Israelul la presiuni intense, solicitindu-i gesturi unilaterale fata de palestinieni, iar intre cei doi lideri s-a instaurat o atmosfera de suspiciune, care a culminat cu umilirea lui Netanyahu, in cursul precedentei sale vizite la Washington.
In contrast cu atitudinea sa din ultimele luni, care a fost interpretata, in lumea araba, precum si de guvernele europene, ca fiind ostila Israelului, Obama i-a rezervat primului ministru israelian o primire fastuoasa, plina de caldura, subliniind ca relatiile dintre cele doua tari sint de nezdruncinat. In consecinta, vizita lui Netanyahu a fost considerata un succes politic, care ar trebui sa dea un nou impuls negocierilor cu Autoritatea Palestiniana, totodata restabilind o atmosfera de armonie, intre Israel si USA.
In cadrul conferintei de presa din 6 iulie, ambii lideri au incercat sa sublinieze increderea reciproca, interesele comune, prietenia, definind dialogul de la Casa Alba excelent, iar alianta dintre cele doua state, de neclintit.
Si totusi, spectacolul oferit de Obama si Netanyahu mass mediei, desi s-a desfasurat conform unui scenariu planificat pina in cele mai mici detalii, este departe de a reflecta adevaratele relatii dintre cele doua administratii, nereusind sa mascheze tensiunea din culise. Presiunile unilaterale ale lui Obama si nesustinerea suficienta a Israelului in cadrul ONU, au pondere mai mare decit laudele reciproce, sau incercarea de a stinge un incediu care risca sa se amplifice. Guvernul coalitiei Netanyahu pare mai instabil ca oricind, primul ministru, ministrul apararii Barak, ministrul de externe Lieberman, reprezentantii partidelor de dreapta, emit comunicate contradictorii, atit in privinta inghetarii sau continuarii constructiilor din Ierusalim, cit si relativ la interpretarea intentiilor lui Obama si la dinamica tratativelor cu Autoritatea Palestiniana, condusa de Mahmud Abbas.
Ecuatie cu multe necunoscute
Ce l-a determinat pe presedintele USA sa il imbratiseze cu atita caldura pe Netanyahu? La un moment dat, se parea ca Obama a inteles ca intreaga conceptie, strategia sa, presiunile asupra lui Netanyahu, sint unilaterale si exagerate. Ecouri din Europa, intre care articolul fostului prim ministru al Spaniei, José María Aznar - „Daca se prabuseste Israelul, ne prabusim toti” (The Times of London), subliniau ingrijorarea fata de schimbarile geopolitice si atitudinea americana. Dar presedintele american a hotarit doar sa adopte o alta tactica. Realizind ca popularitatea Partidului Democrat este in scadere, dupa intilnirea cu senatori evrei, care au declarat ca le e tot mai greu sa justifice in fata electoratului noile obiective politice, luind in consideratie ca in noiembrie vor avea loc alegeri si risca sa piarda majoritatea in Congres, Obama incearca sa isi manifeste atasamentul fata de statul evreu, pentru a-si asigura sustinerea unor oameni de afaceri influenti.
Un punct principal il constituie sanctiunile contra Iranului. In declaratiile sale, Obama se angajeaza sa faca tot posibilul pentru a impiedica Iranul sa construiasca bomba atomica, care ar crea un dezechilibru in zona si ar constitui o amenintare asupra existentei statului Israel. In fapt, Obama delimiteaza situatia haotica din Orientul Mijlociu la o ecuatie simpla: Israelul trebuie sa progreseze in tratativele de pace cu Autoritatea Palestiniana, se vor forma doua state pentru doua popoare, cu granite recunoscute, vor fi cedate teritoriile ocupate in Cisiordania (West Bank), Ierusalimul va fi divizat, avind in vedere si necesitatile de securitate ale Israelului, in schimb USA vor neutraliza amenintarile iraniene. Aceasta propunere, care va fi materializata, probabil, in viitor, printr-un plan de pace conceput de administratia americana, simplifica circumstantele politice si dificultatile din zona, pina la absurd.
In primul rind, intre Iran si Israel nu exista conflicte teritoriale, iar Ahmedinejad doreste lichidarea statului Israel. Acest fapt este un element de sine statator si nu are nici o legatura cu nerezolvarea conflictului dintre israelieni si palestinieni. Insasi dorinta de distrugere a unui stat legitim ar trebui condamnata de USA si de ONU, nu prin sanctiuni lipsite de eficienta, ci prin inrolarea neconditionata a civilizatiilor occidentale impotriva Iranului.
In al doilea rind, Iranul inarmeaza miscarile teroriste Hizbalah si Hammas, organizind, totodata, o noua axa a raului, in alianta cu Siria si Turcia. Asadar blocarea inarmarii atomice a Iranului nu este o favoare pe care Obama o face Israelului, ci ar trebui sa fie doar o actiune de bun simt, sustinuta in permanenta la ONU si nepermitind rezolutii antiisraeliene repetate.
Simultan, Turcia lui Erdogan incurajeaza actiuni de provocare ( precum flotila “activistilor pentru pace”), reusind sa discrediteze Israelul pe plan international. Relatiile dintre Israel si Turcia sint foarte complicate, iar tensiunile dintre fostii aliati strategici se agraveaza pe zi ce trece. Si pentru USA, Turcia are importanta strategica, aviatia americana implicata in razboiul din Afganistan facind escale pe teritoriul ei. In aceste conditii, Obama incearca sa impace si capra si varza, sustinind aderarea Turciei la Uniunea Europeana, pentru a o indeparta de extremismul islamic. De fapt, aceasta ar favoriza expansionismul musulman, punind in pericol caracterul demografic al tarilor europene, care se vad invadate de o masiva emigratie araba.
Hussein si Israel
Casa Alba nu ofera „ospaturi pe gratis”, iar mimica lui Obama nu ii tradeaza sentimentele. Presedintele american este ghidat de ratiune, de interese, dar demonstreaza lipsa de maleabilitate, fiind convins ca strategia sa este cea justa. Obama doreste rezultate rapide, dar actiunile diplomatice au dus doar la scaderea prestigiului Statelor Unite. Retorica sa e fermecatoare, dar presarata cu declaratii ridicole („cit timp voi fi presedinte, ma angajez sa apar securitatea Israelului”, „acordati-mi incredere” si alte expresii cu caracter egocentric), care nu fac decit sa trezeasca suspiciunea populatiei israeliene.
Intr-un interviu acordat unei statii de televiziune (Canalul 2), Obama a afirmat ca este constient de rezervele pe care le au israelienii fata de numele sau Hussein, amintind insa ca seful personalului de la Casa Alba se numeste Rahm Israel Imanuel. Acest argument mi se pare absurd si imi aminteste de fraza „unii dintre cei mai buni prieteni ai mei sint evrei”. Nu il banuiesc pe presedintele american de antisemitism, ci doar de naivitate, trufie si lipsa de intelegere a complexitatii situatiei din Orientul Mijlociu.
Intr-adevar, negocierile dintre Israel si Autoritatea Palestiniana trebuie sa avanseze. Dar tentativa de creare a doua state pentru doua popoare este obstaculata de Hammas, care domina Gaza, de lipsa totala de influenta a lui Mahmud Abbas asupra acestei fisii si de necunoasterea Israelului de catre Khaled Mashal si Ismail Hania. Si atunci, cum ar fi posibila formarea unui stat palestinian cu continuitate teritoriala? In cazul unor alegeri, cred ca majoritatea palestinienilor, care nu accepta Israelul ca stat al poporului evreu, ar aduce miscarea Hammas la conducere si in Cisiordania. Starea beligeranta s-ar intensifica, iar acordurile, chiar sub egida ONU sau USA, nu ar valora nici macar hirtia semnata. Sa nu uitam ca acordul de la Oslo, care parea sa ofere un punct de plecare acceptabil, o fereastra a sperantei, nu a fost respectat.
„Imbratisarea de urs” a lui Obama il striveste pe primul ministrul israelian. Succesul primirii cu focuri de artificii, urmare a unei asidue insistente a lui Netanyahu, care a solicitat sprijinul senatorilor democrati americani, reprezinta numai decorul aceluiasi scenariu, in care s-au modificat doar unele replici ale personajelor si jocul de lumini, colorind in roz intreaga scena. Dar actiunea si deznodamintul piesei de teatru ramin neschimbate. Obama isi continua slalomul pe harta mapamondului, impartind buchete de flori liderilor arabi si aruncind din cind in cind o margareta spre Ierusalim.
O mie de cuvinte si o imagine
In conferinta de presa din 6 iulie, la Casa Alba, apogeu al vizitei „pline de succes” a nu demult umilitului Netanyahu, limbajul corporal al celor doi conducatori spunea mai mult decit zecile de cuvinte de complezenta, praf in ochii comunitatii internationale. In partea stinga a ecranului, Netanyahu, cu corpul aplecat catre Obama, deschis spre dialog, ajutindu-se in permanenta de gesturi, care nu reuseau sa ii ascunda stressul; in partea dreapta, presedintele american, relaxat, privindu-l de sus pe premierul israelian. Asezat picior peste picior, cu trupul orientat in directia opusa, Obama il examina pe Netanyahu, precum un profesor pe elevul care trebuie sa declame in fata clasei lectia invatata pe de rost. Presedintele american aproba ritmic frazele prestabilite, verificind cu atentie tonul, pentru ca reprezentatia sa nu fie alterata de vreun sunet fals, sau de vreo propozitie stridenta.
Primirea festiva de la Casa Alba nu indica o schimbare a strategiei administratiei americane, ci doar a unor pasi de dans tactici, fiind un rezultat al protestelor sustinatorilor lui Obama in USA. Dupa alegerile din toamna, Obama va prezenta propriul sau plan de pace in Orientul Mijlociu si nu va permite Israelului sa-l impiedice in realizarea obiectivelor care tin strict de interesele americane, prin prisma noilor prioritati si a apropierii de lumea musulmana.
Pentru a preintimpina o ulterioara alterare a relatiilor dintre cele doua state, premierul Netanyahu trebuie sa prezinte o initiativa curajoasa si detaliata, care sa demareze un proces de pace spre o directie clara, cu sanse de progres.
Pina atunci, imaginea celor doi lideri, la conferinta de presa de la Casa Alba, e mai elocventa decit miile de cuvinte din retorica protagonistilor. Asteptata cu nerabdare de mass media internationala, intilnirea Obama–Netanyahu mi-a amintit de piesa „Scaunele” de Eugen Ionescu, in care cele doua personaje pregatesc intrarea in scena a Oratorului, care trebuia sa comunice umanitatii marele adevar. Aparut intr-un tirziu, Oratorul nu a avut de transmis nici un mesaj.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

IERUSALIMUL MINAT

Mesaj Scris de Admin la data de 11.07.10 11:54

IERUSALIMUL MINAT



Rabinul șef al Israelului vine în vizită la Vatican. Discută cu Papa probleme de religie și eventuale colaborări, cînd, în mijloc, rabinul își amintește că a uitat să dialogheze cu Dumnezeu și roagă să i se permită să îi telefoneze Celui de Sus. Puțin fîstîcit, Papa îl conduce într-o cameră izolată, dar nu uită să-i sugereze că o asemenea convorbire e foarte costisitoare. Vorbește Rabinul șef cu Dumnezeu, apoi revine și plătește Vaticanului nota, care, într-adevăr, era foarte ridicată.

După cîteva luni, Papa vizitează Ierusalimul și se întîlnește cu Rabinul șef. Conversația lor se prelungește, iar Papa își dă seama că, de data asta, el e cel ce a uitat să vorbească cu Dumnezeu. Solicită un telefon, se izolează într-o încăpere separată, apoi vrea să achite convorbirea. La care Rabinul îi spune că nu datorează nimic. Surprins, Papa insistă, pentru că știe cît costă, la Roma, un telefon cu Dumnezeu.

Dar Rabinul șef îi precizează că se află la Ierusalim și, în orașul sfînt, e o convorbire locală.



Dincolo de această glumă veche, poate răsuflată, îmi pun întrebarea în ce măsură este Ierusalimul un oraș sfînt. Această noțiune a pătruns în limbajul de zi cu zi, fiind de la sine înțeles că orașul Ierusalim este un important centru spiritual pentru iudaism, creștinism și islam.
[td] [/td]





Între est și vest



Capitală a Israelului din 1949, Ierusalimul nu e recunoscut ca atare de ONU, nici de alte state, care și-au stabilit ambasadele la Tel Aviv. Dar ministerele, Tribunalul Suprem, Parlamentul (Knesset), Agenția evreiască se află în Ierusalimul de Vest, în cea mai mare parte format din clădiri moderne. Orașul de Est, sau Orașul Vechi, a fost sub control iordanian din 1948 pînă în 1967, cînd, după războiul de șase zile, Israelul a ocupat întregul Ierusalim și Cisiordania (West Bank, Yehuda și Shomron). Este împărțit, în mod arbitar, în patru cartiere: evreiesc, creștin, armenesc și musulman.



Avînd o populație de aprope 800.000 de locuitori, peste 60% evrei, peste 30% musulmani și doar cca 2% creștini, Ierusalimul unit a fost declarat de Knessetul israelian, în 1980, ca fiind eterna capitală a Statului Israel, decizie condamnată și considerată abuzivă de ONU.


În cadrul conflictului dintre Israel și vecini, dar, mai ales, dintre statul evreu și palestinieni, problema apartenenței Ierusalimului este, poate, cel mai disputat aspect. Autoritatea Palestineană și țările arabe, susținute de covîrșitoarea majoritate a statelor membre în ONU, văd în Orașul Vechi capitala viitoarei Palestine, după un posibil acord de pace, invocînd totodată semnificația lui pentru toate religiile. Se uită cu ușurință că Israelul nu este recunoscut nici azi ca patrie a evreilor, de către țările arabe, iudaismul fiind considerat de palestinieni doar o religie, iar evreii nu constituie, în viziunea arabă, o naționalitate. Lumea întreagă ignoră faptul că, pînă în 1967, locurile considerate sfinte de evrei și creștini erau foarte greu accesibile.



În secolul al X-lea î.e.n., David proclama Ierusalimul capitală a regatului, primul și al doilea templu fiind construite în inima orașului vechi. Ierusalimul este amintit în Vechiul Testament de 632 de ori, fiind pomenit și în rugăciunile tradiționale evreiești.

Din templul de odinioară a rămas doar zidul de vest (Western Wall, Zidul Plîngerii), unde evreii se adună și își șoptesc dorințele. Deasupra, pe Muntele Templului, se află cele două moschei, Al Aqsa și Omar, administrate de un consiliu islamic. Tot în Ierusalimul vechi găsim multe locuri considerate sfinte de religia creștină – precum Biserica Mormîntului lui Isus. În întregul oraș erau, în anul 2000, 1204 sinagogi, 158 de biserici și 73 de moschei.





Demografie și scepticism


Dar, în primul rînd, Ierusalimul este un municipiu, în care oamenii locuiesc, lucrează, se deplasează, au nevoie de servicii urbane, electricitate, canalizare, curățenie, mijloace de transport, de o infrastructură adaptată cerințelor unui oraș al secolului 21. De altfel, de cînd Ierusalimul este sub control israelian, există o unică primărie. Dar oare, de facto, Ierusalimul este unit? Greu de răspuns la o asemenea întrebare, pentru că, deși accesul la locurile sfinte este asigurat tuturor doar din 1967, iar poliția israeliană este responsabilă de securitatea întregului oraș, în momentele de tensiune orașul vechi nu este frecventat de evrei, iar cel modern este evitat de musulmani, fiecare limitîndu-se la propriul cartier.



În timp, politica guvernelor a dus la construcții masive în Ierusalim, orașul a anexat 28 de sate arabe, triplîndu-se, ca suprafață. Practic, Ierusalimul a devenit “mai evreiesc”, deși această situație vine în contradicție cu deciziiile ONU. Simultan, populația evreiască scade, proporțional, pentru că rata natalității este mai ridicată în rîndul arabilor. Acest aspect demografic este una dintre problemele dificile cu care se confruntă guvernul israelian, în tot ce e legat de teritoriile ocupate în 1967.

[td] [/td]

Încercările de negociere cu Autoritatea Palestineană nu au dus la rezultate concrete, deși atît Barak, cît și Olmert și Livni au venit cu propuneri generoase, refuzate în mod repetat de Arafat sau Abbas. Guvernul Nethaniahu se află într-o situație mult mai complicată. Dacă în trecut, în ciuda construcțiilor din Ierusalim, aveau loc negocieri, chiar anemice, astăzi administrația Obama supune Israelul la presiuni continue, pretinzîndu-i încetarea construcțiilor, împingîndu-l la gesturi unilaterale, în timp ce preferințele președintelui american se îndreaptă în mod clar către țările arabe. Din nefericire, Israelul este în mare măsură dependent de ajutorul economic și militar al USA.



Totodată, guvernul israelian, de centru-dreapta, nu pare a căuta un acord politic, nu propune noi inițiative de pace, neavînd încredere în Autoritatea Palestineană și întrebîndu-se pe cine reprezintă Abbas și ce poate oferi, atîta timp cît Hammas deține supremația în Gaza, țările arabe se alinează contra statului evreu, nerecunoscîndu-i măcar legitimitatea, iar pretențiile palestiniene cresc pe zi ce trece, mai ales în urma retragerilor unilaterale, care sînt considerate semne de slăbiciune. Majoritatea populației din Israel nu crede în procesul de pace, tendințele politice alunecă spre dreapta, înarmarea nucleară a Iranului este percepută ca o amenințare asupra existenței statului, iar țările occidentale, inundate de valul emigrației arabe, se îndepărtează de Israel, promovează sau acceptă acțiuni de boicot asupra produselor israeliene.




Ziduri și pietre de hotar



Izolat pe plan internațional, Israelul simte că se poate baza, astăzi, doar pe propria forță militară și economică. Și că permanentul său aliat, USA, în ciuda promisiunilor, are o nouă scală a priorităților, neacceptînd nici o “abatere de la disciplină”. Iar Ierusalimul, care era considerat de israelieni deasupra oricărei preferințe politice, orașul unit pe veci și capitală a statului evreu, devine, prin “sfințenia” sa, o dificultate în plus. E greu de susținut, în fața opiniei publice internaționale, că cca 1 km. pătrat de teritoriu important pentru iudaism poate constitui un motiv suficient pentru a controla întregul oraș, inclusiv cartierele și satele arabe. Totodată argumentele istorice nu sînt recepționate de state care pun interesele deasupra principiilor, iar aceasta se întîmplă în toate țările, fie ele democratice, sau totalitare.


Populația Israelului e obosită de conflicte, de nesiguranța zilei de mîine, de dublul standard al administrației americane, care pretinde astăzi decizii curajoase și riscante, considerînd că rezolvarea stării beligerante din zonă este un interes vital pentru securitatea USA. Simultan conștiința națională a arabilor din teritoriile ocupate crește exponențial, se simte că administrația americană nu mai susține Israelul în mod necondiționat, iar lobby-ul evreiesc își pierde din influență, temîndu-se, totodată, să nu fie acuzat de dublă loialitate. În aceste condiții ostile, un guvern israelian care cîntă pe cîteva voci, condus de un premier influențabil, nu poate lua hotărîri istorice, astfel că situația politică devine tot mai confuză, neîntrezărindu-se soluții acceptabile.[td] [/td]



De cîte ori vizitez Ierusalimul ajung într-un punct al orașului vechi, de unde văd toate cele patru cartiere, populația înghesuită, locuri sfinte care aproape se suprapun. E nevoie de multă imaginație pentru a putea divide acest oraș și a separa evreii de arabi. Oare aceasta ar fi o soluție acceptabilă, din punct de vedere politic? Dar urban? Vor fi două primării? Cum se va putea despărți, administrativ, Zidul de Vest de Muntele Templului? Cine va strînge gunoiul, cine va asigura securitatea? Nimeni nu-și imaginează că o împărțire a Ierusalimului va pune capăt conflictului dintre evrei și arabi. Poate dimpotrivă, ostilitățile se vor accentua, iar tensiunile interne din cele două state, Israel și Palestina, vor răbufni în revolte violente sau extremisme religioase care vor provoca alte morți și vor duce la un haos politic.


Presiunile unilaterale ale lui Obama, care pînă acum a dovedit că e maestru în retorică, dar nu și în fapte, reușind, în scurt timp, să slăbească prestigiul american în lume, nu vor putea, după părerea mea, duce la un progres al negocierilor în Orientul Mijlociu, ci doar la deteriorarea relațiilor dintre cele două state, la o senzație de abandonare și de solitudine a evreilor, în Israel. Și poate în întreaga lume, cînd antisemitismul și antisionismul se suprapun. Aspirațiile laureatului premiului Nobel pentru pace riscă, datorită lipsei sale de maturitate politică, a ezitărilor, a frecventelor sale greșeli și a neînțelegerii situației complexe din zonă, să degenereze într-un nou război local, cu implicații mai largi, punînd în pericol întreaga umanitate. De curînd, Obama s-a destăinuit unor senatori evrei americani, recunoscînd că a pătruns pe un teren minat. Se pare că, din grabă, superficialitate și neatenție, unele mine le-a luat cu el, presărîndu-le în Ierusalim, dar și în întreaga lume.

http://193.226.7.140/~leonardo/n16/Solomon5.htm
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Patru ani de singurătate – Gilad Shalit de Vlad Solomon

Mesaj Scris de Admin la data de 11.07.10 10:46

Patru ani de singurătate – Gilad Shalit de Vlad Solomon
-au implinit patru ani de cind Gilad Shalit, soldat in armata israeliana, a fost rapit de palestinieni, infiltrati din Gaza, si intemnitat de Hammas, organizatie terorista, intr-un loc necunoscut. Hammas a refuzat sa colaboreze cu Crucea Rosie Internationala, nepermitind vizite si nefurnizind informatii cu privire la starea sanatatii ostatecului. Doar un film video, datat 14.9.2009 a fost furnizat Israelului, in schimbul eliberarii unor detinute palestiniene.
Pentru opinia publica israeliana, Gilad Shalit a devenit un simbol, fiecare mama vazind in el propriul fiu. Fara indoiala, statul are responsabilitatea sa si trebuie facut orice efort posibil, pentru recuperarea soldatului rapit. In acest scop au avut loc negocieri intre guvernul israelian si reprezentantii gruparii Hammas ( dirijata din Siria de Khaled Mashaal, nefiind subordonata Autoritatii Palestiniene, condusa de Mahmud Abbas ), prin mediatori, atit in timpul administratiei Olmert, cit si dupa instaurarea guvernului Nethanyahu.
In ultimele luni, desi se simtea un progres, mai ales datorita abilitatii lui Gerhard Konrad, un experimentat mediator german, negocierile s-au blocat, fiecare parte aruncind vina asupra celeilalte. Nu voi intra in dinamica tratativelor, acestea oscilind intre euforie si speranta, zadarnicie si disperare. Familia lui Gilad Shalit, tatal Noam si mama Aviva, au facut toate eforturile posibile sa mobilizeze opinia publica internationala, pentru a capata un semn de la fiul lor, sperind in eliberarea sa. Gilad Shalit este si cetatean francez, dar eforturile lui Sarkozy, precum si ale altor politicieni din diferite tari, s-au soldat cu esec.
Desi se cunostea, in linii mari, pretul solicitat de Hammas, in schimbul eliberarii lui Gilad, cenzura israeliana a interzis dezvaluirea detaliilor. Familia a fost solicitata sa nu creeze valuri, pentru a nu genera noi pretentii. Disperati de inghetarea tratativelor, sustinuti de un comitet public larg, Noam si Aviva Shalit au organizat un mars demonstrativ, cu mii de participanti, pornind pe 27 iunie de la Mitzpe Hila (resedinta familiei), asezare din nordul Israelului, continuind, de-a lungul coastei Marii Mediterane, spre Tel Aviv, pina la Ierusalim, urmind sa ajunga pe 8 iulie la casa primului ministru Netanyahu.
Detalii divulgate si linii rosii
Majoritatea populatiei israeliene considera ca, pentru recuperarea lui Gilad, trebuie platit orice pret. Numerosi politicieni s-au alaturat acestei opinii. Primul ministru Netanyahu a convocat o conferinta de presa, pe 1 iulie, in cadrul careia a comunicat detalii cu privire la negocieri, subliniind ca vina impotmolirii dialogului apartine in totalitate miscarii Hammas.
In declaratia sa, Netanyahu dezvaluie ceea ce fusese cenzurat timp de patru ani:
- Guvernul israelian este dispus sa elibereze 450 de teroristi, judecati si condamnati la perioade indelungate de inchisoare. Ca gest de bunavointa, alti 550 de detinuti politici vor fi eliberati Autoritatii Palestiniene, condusa de Abbas. In total, 1000 de arestati palestinieni ar fi schimbati cu un singur soldat israelian. Aceasta propunere fusese inminata mediatorului german si, dupa declaratiile lui Netanyahu, nu s-a primit nici un raspuns de la Hammas.
- Intre cei 450 de teroristi, multi sint considerati criminali singerosi, iar Israelul pretinde exilul lor in Gaza sau in orice tara araba, dar nu accepta prezenta lor in Cisiordania (West Bank), de unde ar putea initia noi atentate.
- Israelul refuza eliberarea unor mari criminali, care figurau pe lista prezentata de Hammas, fiind vinovati de moartea a sute de civili israelieni.
Conditiile de mai sus ar fi “liniile rosii”, dincolo de care guvernul israelian nu este dispus sa cedeze.
In fapt, Netanyahu recunoaste incapacitatea armatei israeliene de a-l elibera pe Gilad Shalit printr-o operatie militara in Gaza, presupunind ca soldatul israelian s-ar afla inca in vreun ungher al acestei fisii.
Schimburile de prizonieri din trecut (1985 – afacerea Djibril – cind s-au eliberat 1150 de teroristi, dintre care jumatate si-au continuat activitatea singeroasa, si 2004 – afacerea Tannenbaum – cind 400 de criminali au fost schimbati pentru un colonel in rezerva si trei cadavre) nu s-au soldat cu rezultate positive, fostii detinuti, odata pusi in libertate, au recidivat.
In discursul sau insa, Netanyahu nu a spus tot adevarul. Pe de o parte, a sustinut ca numele celor 450 au fost furnizate de Hammas. Dar pe de alta, nu a precizat ca acestia au fost selectionati de guvernul israelian de pe o lista mai larga. Netanyahu a declarat ca a raspuns pozitiv propunerii mediatorului german. Dar mesajul sau a fost foarte aproximativ, in ciuda frazei “Acesta este adevarul pe care il spun aici”.
In conferinta sa, Netanyahu nu a permis intrebari. Dar persista in presa israeliana nedumeriri:
- De ce tocmai acum, sub presiunea strazii, a luat Netanyahu initiativa acestui discurs? Detalii considerate secrete militare au devenit brusc transparente. Primul ministru al Israelului apare iar, in fata opiniei publice, incapabil sa reziste presiunilor.
- Daca Netanyahu traseaza “liniile rosii”, de ce a evitat sa enumere teroristii pe care guvernul israelian refuza sa-i elibereze? Pe de o parte, delimiteaza granita dincolo de care nu e dispus sa treaca, pe de alta, lasa loc la interpretari, liniile rosii putind deveni oricind roz sau portocalii.
- De ce eliberarea detinutilor in Gaza este mai putin periculoasa decit in West Bank (Cisiordania aflata sub controlul Autoritatii Palestiniene)? Pentru ca se teme ca acestia ar putea atenta la viata colonistilor evrei, sau pentru ca nu are incredere in capacitatea fortelor de securitate ale lui Abbas de a impiedica ascensiunea organizatiei Hammas? Oare din Gaza, prin numeroasele tunele, acesti criminali nu pot planui alte acte teroriste?
Intre sentimente si ratiune
Cum spuneam, vazind chipul lui Gilad Shalit, fiecare israelian isi imagineaza propriul sau copil si considera ca este datoria guvernului sa-i protejeze fiii. Dar sa nu uitam ca Gilad Shalit era, in primul rind, un soldat trimis sa-si apere patria. Guvernul este ales tocmai pentru a putea face fata acestor situatii extreme, nelasindu-se influentat de subiectivism, securitatea statului fiind primordiala. Ratiunea trebuie sa domine sentimentele, in deciziile politice. Cedarea in fata santajului va duce la noi rapiri ( deja Khaled Mashaal a anuntat ca Hammas va incerca sa captureze alti israelieni), iar cercul violentei va continua, sabotind negocierile si eventualul proces de pace pe care Israelul cauta sa-l demareze cu Autoritatea Palestiniana.
Hammas este recunoscuta ca organizatie terorista, scopul ei declarat fiind lichidarea statului Israel. Oare cuvintele “cu orice pret” trebuie acceptate, in aceste circumstante?
Amintind de afacerea Tannenbaum, Netanyahu a “uitat” ca el insusi ( ministru de finante in guvernul Sharon ) a votat, in noiembrie 2003, in favoarea schimbarii a 400 de teroristi cu un prizonier viu ( de altfel traficant de droguri ) si trei cadavre.
Marsul-demonstratie al familiei Shalit, la care au aderat mii de cetateni, a fost perceput de palestinieni ca un semn de slabiciune. Netanyahu a sperat ca aparitia sa, in conferinta de presa, e o dovada a capacitatii sale de a lua o decizie si va schimba opinia publica israeliana, care va intelege ca pretul pretins este exagerat.
Dar primul ministru al Israelului nu invata din experienta. Discursul sau, pozitiv si convingator la prima vedere, vine cu intirziere, iar Netanyahu, in ciuda retoricii sale carismatice, se arata a fi din nou reactiv, dominat de situatie si de presiuni externe. Deciziile guvernului israelian, de a nu ceda cu “orice pret” mi se par juste. Un guvern responsabil trebuie sa stie sa respinga incercarile de santaj si sa riste lipsa de popularitate in fata propriului electorat, cind este vorba de un principiu vital, de securitatea statului si a cetatenilor sai.
Soarta lui Gilad Shalit continua sa fie incerta. Liniile rosii, pe care si le impune Netanyahu, ingheata negocierile, Hammas nefiind dispus la compromis, sau la conditia exilului. Analizind comportamentul primului ministru israelian din momentul in care a format guvernul (care se exprima pe mai multe voci si in sinul caruia apar saptaminal noi crize), cred ca “liniile rosii” ale lui Netanyahu se vor decolora in timp. Alti membri ai guvernului, in dorinta de a-si spori popularitatea, vor sustine campania publica in favoarea lui Gilad Shalit.
Netanyahu, considerat politician de dreapta, intransigent, sprijinit, teoretic, de numeroase partide, cedeaza prea des presiunilor interne si externe. Acest tragic paradox l-a insotit de-a lungul intregii sale cariere politice si, chiar cind sustine un principiu just, reuseste sa atraga asupra sa ostilitati. Bunele sale intentii sint insotite de gafe politice si, in ciuda capacitatii sale de orator, pierde pe zi ce trece din credibilitate.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Pacifiști, teroriști și ipocriți din toate țările, uniți-vă!

Mesaj Scris de Admin la data de 07.06.10 18:50

Pacifiști, teroriști și ipocriți din toate țările, uniți-vă!
http://www.acum.tv/articol/13219
Pacifiști, teroriști și ipocriți din toate țările, uniți-vă!


de Vlad Solomon (6-6-2010)
(11 voturi, medie: 4.64 din 5)

Se încarcă ...

“Intoarceti-va la Auschwitz! “, “Nu uitati 11 Septembrie! “. Aceste fraze nu au fost rostite de Osama Bin-Laden, ci de “activistii pentru pace”, de pe puntea vasului Mavi Marmara, ca raspuns la apelul comando-ului maritim israelian, care incerca sa opreasca flotila, in drum spre portul Gaza.
Asaltul soldatilor israelieni asupra vasului cu aproape 700 de pasageri s-a soldat cu 9 morti si zeci de raniti. In scurt timp, au aparut reactiile internationale impotriva Israelului, fara a se cerceta faptele, aproape in mod automat, chiar si din partea tarilor considerate prietene.
Presa si televiziunea mondiala amintesc, in mod constant, “criza umanitara din Gaza” si blocada maritima asupra acestei fasii. Se ignora in permanenta faptul ca si Egiptul participa la aceasta blocada, incercand sa impiedice contrabanda cu arme.
Făină și rachete
Gaza este condusa de Hammas, miscare terorista, recunoscuta ca atare de tarile occidentale si de Quartet, nu numai de Israel. Hammas a preluat cu forta controlul asupra Gazei, asasinand sau alungand fortele de ordine ale Autoritatii Palestiniene. Acelasi Hammas a lansat asupra asezarilor israeliene din sud mii de rachete, ceea ce a determinat reactia Israelului prin actiunea “Plumb Turnat”, care, si ea, s-a soldat cu condamnarea internationala a Israelului, prin raportul Goldstone, tendentios si unilateral, precum mai toate deciziile si rezolutiile ONU.
Transportul de arme catre Gaza a continuat prin sutele de tunele subterane, dar acest lucru, binecunoscut intregii lumi, nu pare a ingrijora opinia publica internationala. Miliardele de dolari, provenind din USA, Uniunea Europeana, tarile arabe, ajung in mana conducatorilor miscarii teroriste, care le folosesc in scopul inarmarii, perpetuand in mod deliberat starea precara a populatiei sarace. In schimb, s-au format carteluri, care contra unor sume de bani (mita), ofera locuri de munca pentru saparea acestor tunele.
Blocada navala instituita de Israel si Egipt, este justificata. In trecut, au fost interceptate nave, care, sub pavilionul diferitelor tari, transportau, in spatele sacilor cu faina, mitraliere, rachete, obuze. Pe cale terestra, Israelul permite, aproape intotdeauna, furnizarea celor necesare populatiei din Gaza, de la hrana la medicamente si ciment (care este confiscat pentru construirea de tunele, nu de locuinte), verificand continutul camioanelor. Egiptul a refuzat permanent circulatia acestor marfuri prin teritoriul sau, impiedica iesirea populatiei civile si construieste un zid de separare la granita cu Gaza. De altfel, intre Autoritatea Palestiniana, cu sediul la Ramallah, si Hammas, condus de primul ministru Haniya, dirijat de Khaled Mashaal, din Damasc, s-a creat o ruptura care dureaza de cativa ani.
Desi s-a retras complet din Gaza, inca din timpul administratiei Sharon, Israelul continua sa furnizeze pe cale terestra, electricitate, benzina si alte necesitati, unei populatii ostile, continuand simultan blocada navala. Tarile arabe moderate (Egipt, Iordania, Arabia Saudita, Emiratele ) prefera aceasta situatie, sprijinind totodata Autoritatea Palestiniana in vederea formarii unui stat independent.
In ultimii ani, Iranul, care sustine organizatiile fundamentaliste islamice (Hezbollah si Hammas), incheie pacturi militare cu Siria, isi intareste arsenalul de razboi, construieste bomba atomica si ameninta cu lichidarea Israelului.
In nisele unei situatii internationale haotice, primul ministru turc, Erdogan, instiga intreaga lume contra Israelului, acelasi Israel cu care mentinea acorduri economice si militare, fiind considerat, pana de curand, aliat strategic. Autodefinindu-se prieten al Israelului, Erdogan promoveaza, in acelasi timp, actiuni de provocare, cu scopul de a izola Israelul pe plan international.
Cuțite pe apă
Flotila condusa de Mavi Marmara a fost initiativa organizatiei I.H.H., sustinatoare a lui Erdogan, care, ascunzandu-se in spatele unor lozinci pacifiste, colaboreaza cu Al Qaida si cu Djihadul islamic. In Turcia se produc schimbari interne, iar pe plan extern se semneaza aliante cu Iranul lui Ahmedinejad si cu Siria lui Bashar Assad. Orientarea Turciei spre fundamentalismul islamic, discursurile arogante si agresive ale lui Erdogan, inflacareaza masele. Ne gasim intr-o situatie asemanatoare Iranului din 1979, care a dus la inlaturarea Sahului si la instaurarea unui islamism extremist.
Turcia face parte din NATO si este constienta de importanta sa strategica pentru USA, in contextul razboiului din Afganistan. Erdogan mizeaza totodata pe slabiciunea administratiei Obama si pe schimbarea politicii guvernului american, care se indeparteaza pe zi ce trece de Israel.
In cazul flotilei, guvernul israelian s-a trezit in fata unei situatii incalcite: Evident, nu trebuia permisa spargerea blocadei navale. Existau date asupra pasagerilor. Se stia cine sunt organizatorii. Si totusi, informatiile erau lacunare. S-a pornit de la premiza ca oprirea acestor nave se va solda cel mult cu incaierare, injuraturi si scuipaturi. Se credea ca “activistii” nu detin arme de foc, dar nu s-a prevazut ca va fi o impotrivire cu cutite, rangi, lanturi si alte obiecte contondente, asadar ar fi trebuit sa ajunga mijloacele de anihilare a unor simple manifestari de protest.
Se presupunea ca, atata timp cat intentiile celor de pe vas erau mascate de lozinci pacifiste, in fata opiniei publice, Israelul va aparea intr-o lumina nefavorabila. Dar e de neconceput cum, in conditii cunoscute, primul ministru Netanyahu a preferat sa plece intr-o vizita oficiala in Canada. Cu toate ca, prin telefon, Netanyahu a reusit, in mare masura, sa inmoaie corul de acuzatori ai Israelului, prin convorbiri cu Obama, Merkel si Cameron, prezenta sa in tara era necesara. In prealabil, ministrii din guvernul israelian si seful statului major fusesera asigurati de omologii lor ca guvernul turc nu are nici un amestec in organizarea flotilei.
Cateva semne de intrebare apar in mod obsesiv:
Daca se stia cine erau organizatorii, cum de nu s-a prevazut si eventualitatea unui scenariu mai violent, de ce comando-ul israelian a fost insuficient inarmat ? Coborarea pe puntea vasului Mavi Marmara, filmata, demonstreaza in mod clar incercarea de linsare a soldatilor israelieni, teroristii de pe punte atacand cu rangi si arme de foc sustrase soldatilor. Ei nu pot fi definiti altfel decat teroristi mascati. Fusesera solicitati sa permita accesul pasnic si devierea directiei vasului spre portul Ashdod, de unde ajutorul umanitar ar fi fost transportat pe cale terestra catre Gaza. De altfel, aceasta propunere ajunsese pe cai diplomatice cu mult timp inainte, dar a fost refuzata, pentru ca scopul flotilei era provocarea.
Un alt semn de intrebare se refera la abordarea in apele internationale, la 65 km distanta de tarm. Aceasta decizie a fost luata pentru a evita aparitia unor ambarcatiuni palestiniene inarmate, sau cu sinucigasi, venind din directia Gaza. E greu de evaluat daca aceasta hotarare a fost inteleapta. E cert, insa, ca a evitat alte pierderi de vieti omenesti.
O alta nedumerire apare cand analizam misiunea comando-ului israelian. De ce erau atat de putini? Din mass media israeliana rezulta ca, in conditiile si ordinele primite, soldatii israelieni au actionat ireprosabil, poate chiar in mod naiv. Imaginile filmate au demonstrat ca nu exista nici o intentie de a rani pe cineva, dar, in cazul amenintarii armate, era legitima aparare, iar in fata unei rangi, a unui cutit, sau a unui pistol furat, nu te aperi cu o racheta de tenis. Numerosii raniti, de ambele parti, au fost transportati cu elicoptere in spitalele israeliene. Turcii care au fost ucisi aveau buzunarele captusite cu bani si incercasera sa omoare soldati israelieni. De altfel, patru soldati israelieni fusesera luati ostateci si eliberati cu greu, in schimbul de focuri. Poate “opinia publica internationala” ar fi fost mai multumita sa vada, alaturi de cei 9 morti turci, 15 morti israelieni, dar conflictele armate de acest gen nu sunt un joc de sah. Acuzatiile politicienilor sufera de boala cronica a dublului standard si a ipocriziei.
Axa răului și ochii închiși
Se pretinde Israelului un comportament civilizat, uman, i se atribuie responsabilitati absurde, i se solicita in permanenta gesturi unilaterale, compromisuri, renuntari la principii. Aceasta in timp ce tarile “civilizate” se conduc dupa interese si se lasa dominate de teama. Teama de populatia musulmana emigrata in Occident, teama de inarmarea atomica a Iranului; totodata sunt preocupate de crizele economice interne, care ar putea fi accentuate de un boicot arab. Astfel, tari prietenoase Israelului, precum Franta, Italia, Germania, se aliniaza condamnarilor. Administratia Obama ofera Israelului un umar rece, cedand totodata in fata presiunilor tarilor arabe.
Israelul este amenintat cu lichidarea de catre Iran. Dar Ahmedinejad nu este singurul nebun din targ. S-a constituit o noua axa a raului – Iran, Siria, Hezbollah, Hammas – la care s-a adaugat Turcia lui Erdogan, stat cu orientari islamice evidente, care se indeparteaza tot mai mult de reformele lui Ataturk.
In Israel s-au auzit voci care cer capul ministrului apararii, Ehud Barak. Unele critici par justificate. Serviciul de informatii israelian a esuat in evaluarea situatiei de moment. Deciziile au fost luate fara consultarea intregului guvern, sau a celor sapte ministrii care constituie cabinetul de securitate. De obicei, reusitele au multi parinti, iar esecul e orfan. Din punct de vedere politic, actiunea israeliana este perceputa ca un esec. Multe sageti sunt indreptate asupra aparatului de propaganda israelian: De ce imaginile au venit cu intarziere? De ce conferintele de presa au fost facute numai in ebraica si nu furnizau suficiente detalii? De ce nu s-a incercat un apel la opinia publica mondiala, in momentul organizarii flotilei? Oare ambasadele, ministerul de externe, Netanyahu, au adormit in post? Pe zi ce trece, noi imagini si explicatii apar in mass media israeliana si sunt furnizate si ziaristilor din alte tari. Dar ele nu reusesc sa contracareze amenintarile si retorica isterica a primului ministru Erdogan, care, frustrat de neprimirea Turciei in Uniunea Europeana, se erijeaza in promotor al pacii, induce in eroare tarile occidentale si, simultan, incurajeaza curentele islamice fundamentaliste care vor lichidarea Israelului.
Datorita unui aparat de propaganda agresiv si a cunoasterii intereselor tarilor occidentale, Erdogan, prin manevre sofisticate (una dintre ele fiind acordul cu Iranul, relativ la imbogatirea uraniului), reuseste sa devina actor principal. Daca am trai in timpuri normale, acest personaj de opereta ar fi el insusi izolat pe plan international, impreuna cu Ahmedinejad. Dar comunitatea internationala, desi stie bine ca blocarea navala asupra Gazei este justificata si are precedente in istoria mondiala, prefera sa inchida ochii si sa incurajeze tacit asa-zisele miscari pacifiste, manipulate de interesele extremistilor arabi.
Daca, in trecut, Israelul se stia sustinut de USA, aliat strategic, astazi statul evreu a devenit o povara pentru administratia americana. Aceasta o sustine si seful Mossadului, Meir Dagan, care avertizeaza asupra schimbarilor geopolitice si strategice mondiale.
Terorismul pacifist
La prima vedere, s-ar putea crede ca lumea civilizata a innebunit. Insasi legitimitatea statului Israel este pusa azi sub semnul intrebarii. Iranul ameninta cu distrugerea Israelului, iar tarile occidentale si ONU voteaza masuri de sanctiune ridicole. O noua “valoare” domina intregul mapamond – ipocrizia. Retorica ia locul faptelor, cuvintele “pacifist”, “ajutor umanitar”, si-au pierdut continutul, au devenit lozinci, adevarul este manipulat si fiecare stat se gandeste la propriul interes. In acest context, Israelul incurca. Mai mult chiar, comunitatile evreiesti din Diaspora sunt speriate, se feresc sa nu fie invinovatite de dubla loialitate, multi evrei semneaza apeluri, cerand exercitarea de presiuni asupra Israelului.
Singura tara democrata din Orientul Mijlociu este amenintata de valul islamismului fundamentalist (cuvinte pe care presedintele Obama le-a scos, oficial, din comunicatele americane), majoritatea tarilor au devenit net antiisraeliene, iar “blame the victim” a devenit o noua norma.
Din 1973, de la razboiul de Yom Kipur, nu tin minte o perioada atat de dificila, o situatie care pare fara solutie. Nu mai exista bun simt, logica, acorduri internationale; ONU voteaza rezolutii net antiisraeliene, iar traditionalul aliat al Israelului, USA, este, astazi, dincolo de linia orizontului, mai indepartat ca oricand. Putinele voci din presa mondiala, favorabile Israelului, sunt percepute doar ca un scancet in zgomotul asurzitor al urletelor lui Erdogan si a altor conducatori islamici, care reusesc, prin viclenia lor, sa insele intreaga opinie publica mondiala.
Terorismul international s-a impodobit cu un nou vesmant, al “pacifismului” si al “ajutorului umanitar”. In aceste conditii, orice demonstratie a guvernului israelian se izbeste de urechi astupate si ochi care privesc in alte directii. A te fotografia cu un porumbel si a te declara simpatizant al celor oropsiti, are mai mult impact decat imaginile linsajelor, filmarea rangilor si a cutitelor. O lume intreaga este amagita de fardul unor laureati ai premiilor Nobel, de minciunile propagandei islamice. Si prefera sa se lase indusa in eroare, pentru a evita un nou razboi mondial, in care aliantele ar fi incurcate.
Israelul este tot mai des acuzat de a fi vinovatul principal al acestei stari haotice. Iluzia ca un acord de pace in zona ar rezolva tensiunea mondiala inseamna doar maturarea sub covor a unei noi realitati. Comunitatea internationala se lasa manipulata de lozincile islamismului si de pacifisti impostori. Fundamentalismul de sorginte musulmana se extinde astfel in intreaga lume, iar valorile democratice nu pot constitui un raspuns suficient. Deasupra intregii omeniri se asterne o pacla groasa, care intuneca ratiunea, iar aceasta are un singur nume: IPOCRIZIA.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Poeme, Eseuri, Proza (18-04-2010) SAHARA, de Benedict Solom

Mesaj Scris de Admin la data de 21.04.10 17:19

Poeme, Eseuri, Proza (18-04-2010) SAHARA, de Benedict Solomon:Să aprindem pădurile,
Să tăiem toți copacii,
Răzbunare!
Și vom avea un pustiu
Cu nisip auriu
Și vom avea o țară mare,
O Sahară,
În care vom locui, toți, în pace
După ce am omorât toți copacii
Și ne-am omorât unii pe alții.
Vom avea o țară,
Cum am avut odată,
O Sahară,
Cu mult nisip,
Fără copaci,
Și, poate, fără oameni:
Dar cu multe cimitire,

Cu cimitire
Pe care nu le va vizita nimeni
Și în care vor plânge
Doar vântul și ploaia.
citeste[...]
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Editorial:Mituri sfărâmate și beție de iluzii în Israel

Mesaj Scris de Admin la data de 21.04.10 17:15

Editorial: Mituri sfărâmate și beție de iluzii în Israel
de Vlad SOLOMON






Scriu aceste cuvinte in preajma Zilei Comemorarii, zi de doliu national, in amintirea celor cazuti la datorie, in razboaiele Israelului. Dupa cifrele oficiale, au pierit 22,682 de militari din 1948 pina astazi. Alti 3971 de oameni si-au pierdut viata in atentate teroriste. De la precedenta comemorare, intr-un singur an, au murit 111 soldati.

Ziua Comemorarii incepe, conform calendarului ebraic, Duminica, 18 aprilie, la orele 20.00, prin sunetul sirenei, un minut de reculegere in amintirea celor care si-au sacrificat viata pentru ca evreii, refugiati din toate colturile lumii, sa aiba o patrie a lor. Dupa 24 de ore, in locul durerii si tristetii, se instaleaza, subit, bucuria Zilei Independentei, 62 de ani de la infiintarea Statului Israel.
Intotdeauna mi s-a parut stridenta aceasta trecere de la doliul din cimitire, de la atmosfera apasatoare, la focuri de artificii si petreceri in pietele oraselor, dar intreaga istorie a Israelului este un mozaic de tragedii si realizari, amalgam de lacrimi si zimbete, priviri abatute si sclipiri de triumf.

In rindurile care urmeaza, nu voi povesti despre eroi necunoscuti, sau despre mame cu sufletul de-a pururi indoliat, nici despre victorii imprevizibile, nici despre copii ramasi orfani, sau generali decorati, nici macar despre actiuni militare riscante si spectaculoase, care au costat sau salvat vieti. Si nu ma voi opri asupra unor povesti inedite, ale unor anonimi, care, din umbra, au facut pentru Israel mai mult decit cei ce apar mereu in lumina reflectoarelor, sau al caror nume il intilnim frecvent in presa cotidiana.

Desigur, pentru majoritatea populatiei din Israel, Ziua Comemorarii si Ziua Independentei au o mare valoare simbolica. Tara e impodobita cu drapele alb-albastre, agatate de balcoanele cladirilor sau fluturind in goana automobilelor, oamenii dorind sa-si manifeste solidaritatea, sau sa-si impartaseasca bucuria si patriotismul. Si totusi, tocmai cu prilejul acestor evenimente, am hotarit sa scriu despre mituri legate de Israel, care, desi sint perpetuate ( in Israel sau pe alte meleaguri), s-au dovedit, in decursul acestor 62 de ani de existenta a statului evreu, care "a transformat desertul intr-o gradina infloritoare", foarte fragile, nedepasind, dupa parerea mea, proba timpului.

Mituri si legende

1. Israelul are o armata foarte bine dotata si antrenata, cea mai puternica din Orientul Mijlociu.

Fals - Chiar daca poseda un arsenal militar impresionant, s-a dovedit ca nu reuseste sa invinga in confruntari cu organizatii teroriste, precum Hizballah ( in razboiul din Liban) sau Hammas ( in actiunea Plumb Turnat, in Gaza), luptele s-au prelungit dincolo de asteptari ; au iesit la iveala numeroase neglijente, ordine contradictorii, lipsa de profesionalitate, imposibilitatea de a atinge obiectivele initiale.

2. Israelul cistiga orice razboi cu tarile arabe.

Fals - Cu exceptia razboiului de sase zile, din 1967, Israelul nu a cistigat, politic, nici un razboi, nu in 1973 (Yom Kipour), nici macar cele doua din Liban, toate s-au incheiat in mod traumatic, sau cu retrageri unilaterale. Multi soldati au pierit rapusi de "friendly fire" ( focul propriilor trupe), in haosul luptelor.

3. Serviciile de securite si contrainformatii sint exceptionale, iar Mossadul este o organizatie gigantica si foarte capabila.

Fals - Mossadul e mai putin numeros decit se crede, in urma cu 20 de ani avea doar 1200 de membri, azi, conform unor " surse de incredere ", cca. 2500. Iar gafele, precum cea din Iordania, in 1997 ( esecul lichidarii lui Khaled Mashal), sau asasinarea lui Mahmoud al-Mabhouh ( daca a fost pusa la cale de Mossad - lucru incert, dar probabil), in ianuarie, in Dubai, au scos la iveala multe carente, printre care mobilizarea a peste 20 de agenti, pentru omorirea unui singur terorist criminal. In plus, s-au folosit identitatile unor cetateni israelieni cu dubla cetatenie ( oare nu erau alte alternative?), fara consimtamintul lor.

Desigur au fost si numeroase succese, majoritatea nefiind mediatizate, dar si nereusite, colaboratori ai Mossadului capturati in tarile arabe, sau actiuni anulate in ultima clipa, din lipsa de discretie si superficialitate in organizare.

In ultima vreme a explodat in Israel afacerea Anat Kam, o tinara care, la eliberarea din armata, a copiat pe CD, din computerul generalului Yair Naveh, peste 2000 de documente secrete, pe care le-a predat spre publicare lui Uri Blau, jurnalist la Haaretz, in prezent refugiat la Londra. Daca a fost posibila extragerea unor materiale de importanta vitala pentru securitatea statului, e clar ca sistemul de aparare al secretelor militare sufera de grave lacune.

4. Lobby-ul evreiesc din USA sustine oricum Israelul, este foarte influent, iar presedintele Statelor Unite va respecta intotdeauna pozitia organizatiilor evreiesti.

Fals – Atit Rahm Emanuel, Sef de cabinet la Casa Alba, cit si David Axelrod, Consilier Prezidential Principal, sint evrei sionisti, dar depun permanente eforturi pentru a obliga guvernul israelian la concesii exagerate. Lobby-ul evreiesc inghite in sec, o aplauda pe Hillary Clinton si se lasa fermecat de retorica lui Obama. In 15 Aprilie, Ronald S. Lauder, presedintele Consiliului Mondial Evreiesc, a adresat o scrisoare deschisa presedintelui Obama, in care isi exprima ingrijorarea fata de schimbarile politicii Statelor Unite in Orientul Mijlociu, manifestata prin presiuni unilaterale asupra Israelului.

5. Israelul poseda bomba atomica, ceea ce ii va conferi mereu superioritatea militara in zona.

Fals – Chiar daca o detine (fapt nerecunoscut oficial), Israelul nu va fi prima tara care va introduce armament atomic intr-un conflict millitar; totodata se exercita presiuni asupra sa, incercindu-se crearea unei ecuatii a denuclearizarii simultane a Israelului si Iranului. Egiptul si Iordania solicita in mod insistent un control international asupra Israelului. Nu cred ca e departe ziua in care Obama va da un ultimatum, punind Israelul in aceeasi balanta cu Iranul.

6. Evreii isi iubesc tara si, in momentele de dificultate, sint foarte uniti.

Fals – Tot mai multi cetateni israelieni solicita o a doua cetatenie la diferite ambasade, sub pretextul ca urmasii lor vor putea sa studieze in tarile din Uniunea Europeana. Dar gindesc sau soptesc – Nu se stie ce va fi in viitor, subtextul fiind pericolele care ameninta Israelul la ora actuala.

7. Israelul este un aliat strategic al USA, ceea ce ii confera prioritate in ochii administratiei americane.

Fals – USA au nevoie de liniste, de economie prospera, vor sa scape de povara razboiului din Afganistan si a trupelor trimise in Irak, iar politica actuala a presedintelui Obama reflecta o apropiere de tarile arabe, in detrimentul Israelului.

8. Israelul a cedat si va ceda intotdeauna presiunilor americane.

Fals – Pe vremea primului ministru Shamir, guvernul israelian s-a impotrivit initiativelor americane, iar azi, desi Nethaniahu pare a ceda, coalitia guvernamentala din Israel il va obliga sa se opuna pretentiilor administratiei Obama. Criza actuala dintre cele doua tari se va agrava, deoarece, atit guvernul israelian, cit si majoritatea populatiei, simt ca presedintele american exagereaza si politica USA s-a schimbat radical.

9. Populatia Israelului este pregatita sufleteste pentru un razboi de lunga durata.

Fals – Israelul nu isi poate permite razboaie prelungite (luni de zile), economia ar avea mult de suferit. Populatia civila ar fi bombardata de rachete cu raza lunga de actiune din Liban, Siria si Gaza. In cazul unui conflict militar, Iranul, care doreste lichidarea Israelului, ar putea actiona numai prin tentaculele sale, nefiind nevoita sa traga nici macar un cartus.

10. USA vor apara intotdeauna Israelul si vor garanta securitatea sa.

Fals – In momentul izbucnirii unui razboi inopinat, pina cind trupele americane se vor amplasa si orienta in zona, jumatate din orasele israeliene vor fi distruse de rachete, impreuna cu rafinariile, porturile, aeroportul international si statul major al armatei, care este situat in inima Tel Avivului. Doar in caz extrem, Israelul ar riposta bombardand centrul Damascului, Beirutul sau Teheranul si imediat ar fi condamnat si sanctionat. Istoria ne invata ca actiunile diplomatice si rezolutiile ONU au fost, in marea lor majoritate, unilaterale si in defavoarea Israelului.

11. Israelul nu cedeaza santajelor teroriste.

Fals – Deja a cedat in trecut, inca in perioada administratiei Rabin. Apoi, atit Sharon, cit si Olmert au acceptat conditii umilitoare, eliberind teroristi in schimbul unor cadavre. In curind, va ceda si Nethaniahu, fiind dispus sa puna in libertate sute de criminali palestinieni, detinuti in inchisorile israeliene, pentru un singur soldat rapit de Hammas, Gilad Shalit. Actiunea Entebbe ( cind unitatile militare israeliene au zburat in Uganda si au eliberat pasagerii avionului Air France, deturnat de gruparea terorista a lui Abu Nidal, sprijinit de Idi Amin) a ramas o legenda, o nostalgie.

Iluzii si realitati

Pina acum m-am referit doar la citeva dintre miturile legate de puterea militara a Israelului sau de relatiile sale speciale cu USA. Aceste legende si iluzii sint profund inradacinate in constiinta israelienilor. Credintele creaza stari de euforie, sau perdele de fum, care impiedica omul de rind sa remarce schimbarile dramatice care s-au produs in ultimii ani, in situatia geopolitica, in raporturile de forte pe plan international, in importanta pe care o acorda Israelului guvernul american si statele occidentale.

Dinamica din zona, schimbarile demografice, au influentat interesele marilor puteri, care se apropie in mod evident de lumea musulmana. Dintotdeauna, interesele au fost prioritare principiilor, mai pregnant insa in ultimii ani, de cind tarile occidentale sint invadate de o masiva emigratie araba, care influenteaza preferintele electorale si politica tarilor democrate. Israelul a devenit astfel incomod acestor state. Desi pericolul inarmarii atomice a Iranului este real, sanctiunile propuse sint ridicole si ineficiente, iar Ahmedinejad dispretuieste valorile societatii democratice, amenintind totodata cu lichidarea Israelului.

Populatia Israelului nu constientizeaza amenintarile iminente din afara, izolarea pe plan international, si, totodata, metamorfozele interne. Statul sionist a devenit o tara a mall-urilor, o societate de consum, in care relatiile interumane s-au degradat, idealurile s-au prafuit, iar banul a devenit hegemon. S-ar putea spune ca Israelul s-a "normalizat", pentru ca in lumea intreaga, deschisa si globalizata, principiile umanitare s-au depreciat.

Intre trufie si libertate

Dar in Israel, situatia este mult mai grava, deoarece trufia s-a substituit modestiei, creativitatii, dorintei de a construi un stat modern. Idealurile sioniste au fost inlocuite de extremisme politice sau religioase. Traim pe un teren minat, orbiti de mituri si iluzii, in timp ce comunitatea internationala considera Israelul, chiar daca nu o declara oficial, un factor stinjenitor si destabilizant. Nu putem pretinde altor state sa fim sustinuti politic, atita timp cit noi insine maturam sub covor nereusita Israelului de a se impune ca forta militara si, in acelasi timp, ca promotoare a unor initiative politice care sa rezolve situatia beligeranta si dezechilibrul demografic. Dublul standard international, agravat recent de presedintele american (care compara Holocaustul cu Naqba, manifestind o raceala evidenta fata de statul evreu), devine tot mai accentuat.

Israelul e izolat pe plan international, iar disparitia sa de pe harta ar fi perceputa de multe tari ca o usurare. Nu vad solutii imediate, ci doar o agravare. Si totusi, un prim pas ar trebuie sa fie abandonarea iluziilor. Sa asezam miturile intr-un raft al istoriei Israelului si sa privim cu ochii larg deschisi schimbarile ce se petrec in jurul nostru.

Poate unii dintre cititori vor crede ca am exagerat in descrierea miturilor sau in incercarea mea de a le spulbera. Altii vor considera o lipsa de sensibilitate faptul ca public acest articol in perioada in care Israelul comemoreaza ostasii cazuti la datorie si sarbatoreste 62 de ani de la infiintarea statului. Dar eu simt ca tocmai acum, intre doliu si bucurii, trebuie sa ne zdruncinam credintele, sa privim lucrurile in fata cu curaj, sa realizam circumstantele actuale, sa incetam a ne imbata cu iluzii, pentru ca ostasii cazuti in razboaiele Israelului sa nu se fi sacrificat zadarnic.

Ziua Independentei Israelului trebuie sa reprezinte nu numai infiintarea statului, ci si eliberarea noastra sufleteasca, desprinderea de legende perimate, adaptarea la noua si grava conjunctura politica si sociala si construirea unor noi idealuri. Altfel, parintii vor continua sa isi ingroape copiii, noi vom protesta impotriva tarilor occidentale, care vor privi nepasatoare scenariul apocaliptic, distrugerea statului Israel. Iar evreii, aceiasi care "au transformat desertul sterp in gradini infloritoare", vor redeveni un popor de refugiati.
citeste[...]
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

"Strazi pentru indragostiti" - Teatrul Karov - Tel Aviv, de

Mesaj Scris de Admin la data de 07.03.10 17:02

"Strazi pentru indragostiti" - Teatrul Karov - Tel Aviv, de Vlad SOLOMON: Nu cautati numele acestei piese pe Wikipedia, nu-l veti gasi...

Ieri m-a chemat la telefon Nico Nitai, sa ma invite la aceasta monodrama, scrisa si interpretata de el insusi. E un omagiu adus teatrului israelian uitat, cel din micutele sali si incaperi ale Tel-Aviv-ului de altadata, sau din Yaffo, teatrul periferic.

Nu vreau sa fac o cronica, sint inca prea emotionat de spectacol, dar voi scrie o critica a ei, fara indoiala, dupa ce ma voi duce a doua oara, ca merita.

Yehoshua, actor care devine maturator de strada, viseaza sa transforme Tel Avivul in centrul mondial al indragostitilor.

Cutreierind pe strazile orasului aduce din trecutul uitat numele teatrelor mici, care s-au inchis in decursul anilor (de altfel pe fiecare scaun spectatorul gaseste lista a 27 de teatre, inchise in timp - eu i-am amintit de inca vreo 4). Scaunele sint plasate, in trei rinduri, in mall-ul saracacios al statiei centrale de autobuze, in afara salii teatrului Karov (karov = apropiat), linga un restaurant tailandez si telefoanele publice pentru muncitorii straini.

Dupa cca 25 minute, publicul este adus in interiorul teatrului, dar numai in sala de la intrare, nu si in cea de spectacol (simbolic, deoarece teatrele, dramaturgii si actorii pomeniti, cei ce au revolutionat arta teatrala israeliana, au fost uitati in timp, iar teatrele institutionale, Habima, Hakameri, si-au impus puterea, lasindu-i inafara lor pe multi dintre cei pomeniti in piesa). - Exceptii Hanoch Levin, Moscu Alkalay, Iosi Banai si alti citiva...

Cei pe care i-a absorbit teatrul institutional, desi au facut o stralucita cariera (Ex. Iosef Millo), au fost, la sfirsit, aruncati afara din institutii ca niste mere putrede.

Actorul maturator descopera, in acest spatiu imaginar al Tel Aviv-ului, strazi misterioase, inexistente pe harta orasului. Unele poarta numele celor disparuti, precum Iosef Mundi. Cine oare il mai tine minte pe Iosef Mundi?- a intrebat Nico. Nu m-am putut opri sa nu exclam - eu, desigur. Mundi - de origine romana, a revolutionat teatrul ebraic, in anii 70, cu " Se invirteste" - intilnire dintre Hertzel si Kafka- , dupa multe razboaie cu teatrele de repertoriu, a plecat in USA si a murit pe scarile de la La Mamma... Atitea destine ciudate, mai toate tragice...

Personajul din monodrama, actorul maturator, se ciondaneste in mod continuu cu primaria care refuza sa-si asume responsabilitatea nepasarii fata de protagonistii uitati si disparuti ai teatrului de odinioara...

Nu voi continua, deocamdata. Am fost foarte zdruncinat, pe unii i-am cunoscut personal foarte bine, cu citiva am si colaborat... Cind a amintit de Moscu Alkalay, decedat de curind, am plins, vaduva sa era printre spectatori... Era si Shmuel Wolf, care a jucat in " Se invirteste". Cit de nedrepte au fost institutiile cu acei oameni... David Avidan, poetul, a murit in saracie, Amos Kenan, unul dintre primii dramaturgi ai absurdului din lume - pomenit si in cartea lui Martin Eslin, a sfirsit si el in mod tragic...

Nico Nitai a fost exceptional, iar piesa - o capodopera, careia, din pacate, numai cei ce au venit demult in Israel, ii pot pricepe toate aluziile. Si totusi, o recomand si altor israelieni. Pentru originalitatea acestui "in memoriam" si a energiei creative a octogenarului, fost elev al lui Mihail Sebastian, Nico Nitai (in Romania Nicu Iacob), care si-a inceput cariera (copil) la Barasheum, iar mai tirziu a jucat in "Nota 0 la purtare", la Teatrul Tineretului.

In repertoriul teatrului Karov intilnim, intre alte numeroase piese din dramaturgia clasica si moderna, "Steaua fara nume", tradusa in ebraica, a lui Mihail Sebastian, "Shalom, D-le profesor", piesa scrisa si interpretata de Nico in memoria aceluiasi Mihail Sebastian, in limba romana, cu numeroase citate din celebrul "Jurnal", precum si doua piese ale lui Matei Vishniek, in ebraica.

Nico a tradus de curind piesa lui Jean Genet, "Balconul", o va regiza la Teatrul National din Craiova, unde e director Mircea Cornisteanu. Pentru cei din Romania - daca veti avea ocazia, nu o pierdeti. De altfel, nu e prima oara cind Nico apare in Romania. Acum vreo doi ani a jucat, tot la Craiova, "Caderea" lui Camus.

Pe 8 martie se implinesc 35 de ani de cind Nico Nitai joaca in "Caderea"; la Teatrul Karov, va avea loc un spectacol festiv, desigur, nu pot absenta de la aparitia nr... 3000, cred ca e un record!
citeste[...]
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Pagina 1 din 4 1, 2, 3, 4  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum