Comunitatea evreiască din Botoșani (2)

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Comunitatea evreiască din Botoșani (2)

Mesaj Scris de Admin la data de 26.08.17 22:30

Comunitatea evreiască din Botoșani


Partea 2


 


Bancherul Moscovici era un personaj important în oraș, în 1917, regele Ferdinand, aflat în vizită în Botoșani, fiind găzduit în casa lui (Șlomo Leibovici Laiș, p. 37). Se pare că îl cunoscuse și pe regele Carol, care s-ar fi interesat personal, tot într-o vizită la fața locului, dacă are cetățenie română. Cei doi se regăseau în lumea bună a Europei de atunci (s-au întâlnit la Karlsbad) așa încât nu e de mirare că regele i-ar fi înlesnit, se pare, dobândirea cetățeniei (Din Botoșanii de odinioară..., p. 40). Dorința sa de a se integra în protipendada românească se vede și din aceea că deținătorul „Băncii Moldova” și-a măritat ambele fete cu frații Arapu, „moșieri moldoveni de viță, mari proprietari de vii și crame la Hodora” (Șlomo Leibovici Laiș, p. 351).
     O altă reședință prestigioasă din oraș a fost casa Sommer, reconstruită din temelii în 1997 (Ștefan Ciubotaru, Ionel Bejenaru, p. 232). „Înălțată în 1830, a adăpostit, în 1865, timp de câțiva ani, o sală de teatru, în care au dat spectacole trupe cunoscute ale timpului (Tardini, Pascally)” (Botoșani. Monografie, p. 251). Aici au jucat frații Vlădicescu și Matei Millo, iar în 1869 și-a încheiat cariera de sufleur junele Eminescu (Ștefan Ciubotaru, p. 17). Clădirea de pe Strada „1 Decembrie 1918” - Calea Națională nr. 60 (vezi Eugenia Greceanu, fig. 110 A-B și 111 A-B)- ilustrează „un stil arhitectural eclectic, de inspirație romantică. Asemeni mai multor case din perimetrul în care se află, construcția a avut dublă funcțiune, aceea de spațiu comercial și de locuință. Proprietarul ei a fost Hirsch Sommer. Datorită valorii sale arhitecturale și memorialistice, cladirea a fost înscrisă pe lista monumentelor protejate de lege, însă, prin anii ’80 a fost scoasă de acolo de Haralambie Alexa, prim secretar al Comitetului Județean de partid și apoi demolată. Cladirea fost reconstruită [...], iar după Revoluție s-a încercat să i se redea o destinație culturală amenajându-se aici un cinematograf [...]. Proiectul nu a avut impactul dorit, așa că cinematograful a fost desființat la puțin timp, cladirea păstrându-și doar importanța arhitecturală [...], a specificat Gheorghe Median, muzeograf în cadrul Muzeului Județean. Casa Sommer reprezintă, alături de Biserica Uspenia și Primăria municipiului - fostul Tribunal Județean, cele trei edificii botoșănene legate de viața lui Mihai Eminescu” (vezi http://www.monitorulbt.ro/Stiri/Actualitate/2010-11-29/Cladire+monument+reconstruita+dupa+demolare.html, accesat la 8 iulie 2011).
     Casa Ursianu-Fișer de pe Bulevardul Eminescu nr. 52, a fost consemnată într-un plan al orașului de la 1872 (întocmit de arhitectul Ștefan Emilian) sub numele proprietarului de atunci, Grigore Ursianu (Urșianu). Deși are un singur nivel, este o apariție de-a dreptul extravagantă, atribuită eclectismului de școală franceză. Nu este însă foarte certă istoria edificării sale și se pune întrebarea dacă reprezintă, într-adevăr, „unul dintre primele exemplare ale acestui tip super-opulent din Botoșani” sau poate că „ultimul proprietar, bancherul Abraham Fișer [...] i-a adăugat actuala decorație exterioară, către 1900” (Eugenia Greceanu, p. 96). Ornamentația sa este, într-adevăr abundentă, mai ales pe latura sudică, unde se pot vedea mai multe nimfe, măști, capiteluri, îngerași, etc. (Ștefan Ciubotaru, Ionel Bejenaru, p. 46). Înregistrată pe lista monumentelor istorice din județ din 2004 (cod BT-II-m-B-01884), a devenit sediul Casei de Asigurări de Sănătate din Botoșani.
     Un alt exemplar cu totul remarcabil al arhitecturii rezidențiale din Botoșani, în stil eclectic neoclasicist, a fost casa Eichenbaum-Lustgarten din Str. Nicolae Grigorescu nr. 4, construită în 1877 și, din păcate, dărâmată înainte de 1980 (Eugenia Greceanu, p. 96).
     Cum orașul trăia de pe urma mărfurilor tranzacționate – găzduind unul dintre cele mai vechi și mai vestite iarmaroace din Moldova (Paul Petrescu, p. 295) - era de așteptat ca locuitorii săi să se fi preocupat serios de construcțiile utile vieții economice. Cartierele comerciale erau, de altfel, atent reglementate de autorități, care supravegheau dispoziția și amenajarea „dughenilor”. La început de secol XIX, ele erau „construite din bârne și vălătuci, fiind acoperite cu stuf și șindrilă” și aveau streșini largi – care protejau oarecum de intemperii nu doar mărfurile, dar și călătorii - dând străzilor aspectul unor „vaste bazare” orientale (Paul Petrescu, p. 296). În timp, arhitectura comercială s-a dezvoltat în funcție de posibilitățile materiale și de prestigiul proprietarilor. „Locul dughenilor cu mici platforme dinainte pentru vânzarea mărfii și cu streșini largi” (care se mai puteau vedea în Botoșani la sfârșitul anilor 60) a fost luat, pe la mijlocul veacului XIX, de „prăvălii mai mari, de zid, având fațade ce copiau detaliile clasicizane ale edificiilor de pe strada principală, cu arcade false și pilaștri angajați. Fiecare prăvălie avea o fațadă îngustă de trei-patru metri, în care abia încăpeau o ușă și două ferestre, dar se dezvolta în adâncime, întrucât în spatele prăvăliei sau atelierului era locuința micului negustor sau a meseriașului”; unele „aveau deasupra parterului un soi de «mezanin» alcătuit din odăițe mici, scunde, băgate sub acoperiș [...] cu ferestre mici” (Paul Petrescu, p. 297).
     Cartiere întregi reluau același tipar al caselor-prăvălii lipite una de alta, cu intrarea directă într-un spațiu comercial restrâns, din care se trecea în odăile unde trăia familia respectivului întreprinzător. Strada Transilvaniei, de pildă – numită, popular, „Între cafenele” – a rămas o mostră tipică a vechiului târg, populat de modești comercianți și artizani. Dar și pe Strada Marchian, pe Calea Națională, pe Strada Victoriei (Blănari) sau pe Strada Miorița se puteau întâlni astfel de amenajări. Având aproape întotdeauna un singur nivel, dispuse în șir continuu, erau unificate prin decorația similară a fațadelor (dominată de arcadele ferestrelor și ușilor) (Eugenia Greceanu, fig. 100A, 100C, 101A-B, 102A-B, 104, 105). Multe au fost însă demolate în anii 80.
     Marele vad comercial a beneficiat însă de construcții impozante, care au făcut din centrul istoric al orașului o zonă „renumită pentru valoarea sa arhitecturală” (Eugenia Greceanu, p. 86). Ea cuprindea piața cea mai frecventată a Botoșaniului (numită, de-a lungul timpului, „Piața târgului”, „Piața Mare”, „Piața Carol”, „Piața 1907” sau „1 decembrie 1918”), cu o porțiune din drumul principal (Strada Mare, Calea Națională, Strada „1 decembrie 1918”). Practic, orașul a evoluat de-a lungul secolului al XIX-lea, de la tipul de târg concentrat asupra arterelor principale de tranzit, spre cel care are drept centru de greutate piața, locul efectiv al tranzacțiilor, spre care se îndreaptă, predominanat, rețeaua de străzi (Gh. Curinschi, p. 32). De altfel, cam peste tot în țară, „etapa hotărâtoare pentru cristalizarea unor ansambluri centrale mai mult sau mai puțin închegate o constituie sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea”, iar „pe străzile comerciale, locul caselor de lemn, dispuse liber, cu terenuri mari în jurul lor, a fost luat de clădiri de zid așezate în regim închis” (Gh. Curinschi, p. 34).
     Pe o structură medievală de beciuri boltite, zona centrală avea două tipuri de clădiri: dughene de parter sau cu parter și etaj destinat, în general, locuinței. Unele detalii de arhitectură sugerează că multe etajări datează de la mijlocul secolului XIX (Eugenia Greceanu, p. 86-87). Dar după marele incendiu din iunie 1887 - care a devastat aproape opt sute de case, în majoritate evreiești, ca și unele clădiri de cult (Șlomo Leibovici Laiș, p. 202) - centrul orașului a fost refăcut de o manieră impresionantă. Faptul s-a datorat și modului în care sinistrații din Botoșani au fost imediat ajutați de alte comunități evreiești, din țară sau din străinătate (Șlomo Leibovici Laiș, p. 202-3).
     Se pare că incendiul a înlăturat ultimele dughene improvizate („din paianturi”) și a impus refacerea nivelelor superioare a clădirilor din centru (Eugenia Greceanu, p. 92). Este vorba mai ales de fațade, căci structura clădirilor a rămas destul de fidelă vechilor modele. În general, planul construcțiilor era în formă de L, cu latura scurtă așezată spre vadul comercial, cu acces în curtea interioară prin traversarea dughenei sau printr-o uliță secundară. În curte, clădirile aveau cerdac, balcoane de lemn și geamlâcuri tipice arhitecturii de târg premoderne (Eugenia Greceanu, p. 87). Astfel, zona funcțională se păstra în limitele tradiției, iar cea publică, menită să exprime rangul și prosperitatea proprietarilor, căuta să impresioneze prin detalii decorative de influență apuseană. Refacerea a clădirilor cam în același timp a permis și o unificare a fronturilor, care dă astfel senzația de ansamblu arhitectural coerent. Această „arhitectură de pronunțat caracter occidental și de foarte bună calitate”, constituie „aportul principal al comunității evreiești din Botoșani la îmbogățirea valorilor orașului [...], căci în 1890 porțiunea respectivă se afla în proprietatea marilor negustori și bancheri evrei (s.n. C.M.)” (Eugenia Greceanu, p. 92). Fațadele respective înglobează elemente de „Renaștere, baroc, rococo, clasicism, ecletism de școală franceză și chiar Seccesion” (Eugenia Greceanu, p. 93). Domină însă „evidente tendințe neoclasicizante concretizate mai ales în ordonanța ritmică a fațadelor definite de o simetrie în care succesiune ferestrelor este întreruptă la intervale riguroase de ușile dând pe balcoane de fier forjat” (Paul Petrescu, p. 291). Aceste clădiri s-au înregistrat în 2004 pe lista monumentelor istorice ale județului, în grupaje de ansambluri urbane (BT-II-a-A-01849; BT-II-a-A-01850; BT-II-a-A-01853; BT-II-a-A-01854; BT-II-a-A-01856).
     Cărțile poștale de epocă insistau asupra Pieții Mari și a Căii Naționale, surprinzând și câteva dintre cele mai cunoscute firme ale unor oameni de afaceri evrei: librăria „Minerva” - proprietate Goldschleger & Comp. (Ștefan Ciubotaru, p. 79); librăria „Modernă” a lui Z. Schwartz, instalată în fosta casă Moscovici (Ștefan Ciubotaru, Ionel Bejenaru, p. 138); magazinul (Casa) Carol Ankele, comercializând mașini și ustensile de tot felul, „cel mai mare din oraș” (Ștefan Ciubotaru, Ionel Bejenaru, p. 78); luxosul hotel „Regal” (Ștefan Ciubotaru, Ionel Bejenaru, p. 57), etc.
     Investiția arhitectonică de prestigiu a fost stimulată, paradoxal, de o anume restrângere a zonelor de interes comercial și a activității economice, în general, căci de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Botoșaniul a rămas cumva în afara marilor jocuri ale modernizării și redistribuirii profiturilor. Calea ferată, tranzacțiile de anvergură și dezvoltarea industrială au atins tot mai puțin urbea, lăsând orașul într-un alt veac. „Mai ales după primul război mondial, Botoșanii pierd o seamă din funcțiile comerciale de tranzit, transformându-se într-un oraș «de reședință», mai ales de iarnă, a latifundiarilor și boierilor posedând resturi din vastele moșii păstrate în nordul Moldovei și a unei burghezii înstărite dar reduse la un comerț local, cel internațional ocolind acum orașul” (Paul Petrescu, p. 286).
     Totuși, inițiativele economice îndrăznețe nu au lipsit cu totul și ele s-au datorat, de cele mai multe ori, întreprinzătorilor evrei, care au ridicat mori, ateliere și fabrici binecunoscute în epocă. Putem vorbi deci despre existența unei arhitecturi industriale care se datorează, în bună măsură, tot comunității evreiești. Evident, în acest caz investiția principală a comanditarilor s-a îndreptat spre latura tehnică și funcțională, nu stilistică. Chiar și așa, respectivele corpuri de clădiri constituie o mărturie a vieții botoșănene din a doua jumătate a secolului XIX și prima jumătate a celui următor. Dintre firmele cele mai cunoscute în perioada interbelică, amintim moara Fichman de la bariera Răchiți sau tăbăcăria Barah (clădiri simple, paralelipipedice, cu 3 și respectiv 2 etaje) (Ștefan Ciubotaru, Ionel Bejenaru, p. 91, 92), atelierul de ceramică Breitenfeld, fabrica de lenjerie „Hercules”, fabrica de jucării „Teddy” (Ștefan Ciubotaru, Ionel Bejenaru, p. 86). Botoșaniul a fost renumit pentru cerealele prelucrate aici; exista chiar un vechi Târg al Făinii, iar tehnica modernă adusă de întreprinzătorii evrei a pus și mai bine în valoare acest specific local. În 1855, Gavril Abramovici a înființat prima „Societate a morilor cu aburi”, iar în 1889 produsele morii Abramovici și Freifeld primeau medalia de aur la Expoziția internațională de la Paris (Șlomo Leibovici Laiș, p. 160, 161). În oraș au mai apărut, în anii 1886-1887, două importante fabrici de bere; una era a lui Hascal Beraru, iar cealaltă - ridicată în cartierul „la Cișmea” și faimoasă în toată Moldova - aparținea patronilor Brăileanu și Weinștein (Șlomo Leibovici Laiș, p. 160).
     Într-o listă de donații pentru o ceainărie caritabilă, gratuită, de la 1914-1915, găsim multe alte nume de firme și întreprinzători evrei, între care și „garajul Feldman” (Din Botoșanii de odinioară..., p. 13-17), ceea ce arată, din nou, interesul constant pentru tehnica de ultimă oră. În același sens se cuvine să amintim și faptul că cei mai mulți dintre tipografii botoșăneni eru evrei, cea mai cunoscută întreprindere de acest gen fiind aceea a lui B. Saidman; era instalată într-o clădire cu etaj tipică zonei comerciale centrale, cu balcon de fier forjat și ferestre înalte, cu ancadrament (Ștefan Ciubotaru, Ionel Bejenaru, p. 139).
     Oamenii de afaceri din oraș aveau, la început de secol XX, locuri speciale de socializare. Cluburile grupau români și evrei, după afinități personale și profesionale. O astfel de locație a fost „Clubul comercial” (Tiberiu Crudu, p. 214) sau al comercianților, care a funcționat în casa Max, de pe strada Ștefan Luchian nr. 23; era o clădire remarcabilă, ilustrând „arhitectura eclectică cu nuanțe Seccesion” și datând de pe la 1910 (Eugenia Greceanu, p. 109).
     Însemnele prosperității s-au regăsit și în calitatea construcțiilor comunitare, în primul rând cele destinate cultului. Ele au beneficiat atât de creșterea economică, cât și de nevoia de reprezentativitate a comanditarilor. Comunitatea evreiască s-a remarcat în peisajul urban de secol XIX mai ales prin sinagogile principale, distribuite în zonele de locuire compactă, din Târgul Vechi și, respectiv, cel Nou. Ca peste tot în România, „datorită situării cartierelor evreiești în zonele marginale ale orașelor, din motive legislative, prohibitive și economice, sinagogile au fost construite de regulă pe terenuri situate periferic față de zona orășenească centrală. Ulterior, cadrul orășenesc dezvoltându-se, zona sa centrală a cuprins și amplasamentul vechilor sinagogi” (Aristide Streja, Lucian Schwarz, p. 21). Ceea ce avea să se numească „sinagoga veche” se afla în zona cea mai dens populată de comunitatea evreiască, în „Țigănime” („Calicime”), pe Strada Muzicanților nr. 18. Era menționată într-un document din 1817 (Eugenia Greceanu, p. 79) fiind, foarte probabil, mai întâi o construcție din lemn; pe la 1860, se econsidera că ea are peste 150 de ani vechime (vezi http://www.romanianjewish.org/ro/mosteniri_ale_culturii_iudaice_03_11_10.html, accesat la 28 iunie 2011). Zidită la 1834 (Șlomo Leibovici Laiș, p. 189) într-un stil clasic sobru, era evident influențată de ambianța arhitecturală locală, de așa-numitul „clasicism moldovenesc”. I s-a spus „Templul Mare” (Di Hoihe Șul/Șil), fiind cea mai înaltă dintre sinagogile din oraș (Șlomo Leibovici Laiș, p. 190). Decorul exterior era foarte simplu, „cu lizene pentru ritmarea volumului prismatic, bine proporționat” (Eugenia Greceanu, p. 79). Avea „150 de jețuri și o arcă mare cu un ornamentaj bogat, pentru cele peste 30 de Suluri Sfinte [...] și un oficiant permanent” (Șlomo Leibovici Laiș, p. 189). S-a remarcat prin sculpturile și gravurile în lemn, prin frumusețea candelabrelor și a picturilor reprezentând „cele 12 steaguri ale triburilor, zodiile, precum și diferite peisaje din Eretz Israel” (Șlomo Leibovici Laiș, p. 189). Exuberanța decorului interior contrastează cu sobrietatea exteriorului. Impresionează în mod special Aron Kodeș-ul „ce se desfășoară în mod triumfal pe trei registre, care cuprind elemente sculptate [...] lei înaripați, vulturi, ghirlande, Tablele Legii”, fiind dominat de culorile roșu, ultramarin și auriu (Aristide Streja, Lucian Schwarz, p. 98). Picturile au dat meșterului popular prilejul de a-și exersa fantezia, descriind „peisaje imaginare din Țara Sfântă”, presărate cu cedri, palmieri, case și cupole (Aristide Streja, Lucian Schwarz, p. 98); dar, în ansamblu, subiectele confirmă tematica tradițională a picturii murale specifice sinagogilor din România (Mircea Moldovan, p. 103, 113-114). Bogăția decorativă, inclusiv a feroneriei, este ceea ce face din acest lăcaș un monument unic și deosebit de valoros patrimonial. De altfel, în 1987, a fost inclusă pe o listă a monumentelor de arhitectură ale cultului mozaic (Mircea Moldovan, p. 19).
     În Târgul Nou, pe strada Vornic Boldur nr. 18 s-a ridicat, pe la 1850, o sinagogă în stil romantic, de factură neogotică (Eugenia Greceanu, p. 89, 106). Cunoscută sub numele Idishes Beis-Medrăș, era una dintre cele mai frecventate din oraș, rămânând „sinagoga în care evreii botoșăneni își țin rugăciunile în zilele săptămânii” (Șlomo Leibovici Laiș, p. 204). De această dată, decorația interioară (tavanele pictate, sculpturi în lemn și lucrări de feronerie migăloasă) este în acord cu fațadele spectaculoase, ritmate de ample arcade ogivale. Cele două rânduri suprapuse de ferestre înalte, unite prin ancadramente largi, dau clădirii un aspect mult mai dinamic și mai impozant decât cel al marii sinagogi din Târgul Vechi. Templul din Târgul Nou a fost renovat după incendiul din 1887, fiind inaugurat in 1889. Se știe că „Avram Iosef Schnitzer, maestru din Odessa, a lucrat la executarea Aron Hakodes-ului și la gravurile inspirate din Biblie” (vezi http://www.romanianjewish.org/ro/mosteniri_ale_culturii_iudaice_03_11_10.html, accesat la 5 iulie 2011).
     De altfel, se pare că mai toate sinagogile existente în Botoșani, în prima parte a secolului XX („4 mari și 68 mici”), dădeau orașului, „o notă aparte, prin arhitectura lor de inspirație neogotică, dar având unele trăsături locale” (Paul Petrescu, p. 297). Deși nu putem demonstra documentar formarea unor adevărate ansambluri sinagogale - formate din mai multe clădiri, un spațiu în aer liber, eventual școli, baia rituală și altele, așa cum era cazul în București, de exemplu (Aristide Streja, Lucian Schwarz, p. 20) – presupunem că și sinagogile din Botoșani au oferit un suport constant pentru variatele dimensiuni ale existenței comunitare: religioasă, culturală, socială. Cel puțin o baie rituală a existat, fără îndoială, chiar de la începuturile comunității – ceea ce a dat și numele unei străzi, „a Feredeielor”, din „Calicime” (Șlomo Leibovici Șmil, p. 251, 252) – construită, foarte probabil, din lemn. În general, în târgurile moldovenești, astfel de instituții erau frecventate și de ne-evrei, pentru că altele nu erau (Daniel Dieaconu, p. 260). „Baia mare” a evreilor din Țigănime a fost, într-adevăr, un loc de întâlnire și pentru locuitorii creștini, „căci o baie comunală nu a existat” în oraș (Șlomo Leibovici Șmil, p. 252). Clădirea acesteia, de pe Strada Transilvaniei – construită, se pare, pe la 1850 (Eugenia Greceanu, p.110) - se afla lângă Hală (Ștefan Ciubotaru, Ionel Bejenaru, p. 266), dar a fost dărâmată în 1985 (Șlomo Leibovici Șmil, p. 96).
     Tradițional, casa de rugăciuni este asociată cu inițierea copiior și a tinerilor în studiul textelor sacre; practic, fiecare sinagogă (având bibliotecă proprie) era o potențială școală, astfel încât ridicarea unor construcții separate pentru învățătură nu a fost o prioritate. Mai ales în cazul micilor învățăcei, studiul se desfășura fie acasă la învățător (melamdim), fie pe la casele solicitanților (Șlomo Leibovici Șmil, p. 213-215): prin urmare, identificarea tuturor școlilor evreiești care au funcționat de-a lungul timpului în târg nu este tocami facilă.
     Secolul al XIX-lea a adus schimbări notabile și în acest domeniu. Pe lângă școlile tradiționale, destinate educației religioase – „hadarim, asemănătoare în toată Europa de Est” (Liviu Rotman, p. 98), mai cunoscute sub numele de heder – au început să apară instituții cu ofertă școlară mai largă, în principal în limba română, dar și alte obiecte de studiu necesare unei vieți urbane moderne (aritmetica, de exemplu). În multe cazuri, apăreau formule intermediare, de compromis, între educația tradițională, solicitată de comunitate și cea modernă, patronată de stat (Liviu Rotman, p. 100). În privința clădirilor de uz școlar, se pare că regula generală era aceea a improvizațiilor adesea insalubre, a supra-solicitării unor resurse firave. Nu e de mirare că majoritatea școlilor din acest veac se defineau – și nu doar în cazul celor evreiești – prin aglomerație și disconfort, ceea ce perpetua, de fapt, modul de viață al majorității locuitorilor. Funcționau, de regulă, în clădiri închiriate: foste locuințe, prea puțin adaptate nevoilor unei instituții de învățământ, întreținute cu zgârcenie din banii comunității și ai elevilor. Construcția unor localuri proprii a fost un eveniment cu totul remarcabil, care a survenit târziu. De fapt, cea mai bună opțiune pentru integrarea în societate a celor care și-o puteau permite, financiar și legal, era frecventarea școlilor românești de stat. Nu este de mirare că cel mai important liceu din oraș, „August Treboniu Laurian”, a furnizat constant absolvenți evrei eminenți. Contingentul elevilor de religie mozaică era numeros - cam jumătate dintre absolvenți, în anul școlar 1935-1936, de exemplu (Ioan Mihai, Sorin Nistorică, Ioan Onofrei, p. 100). Diferențierele confesionale nu intrau în politica acestui liceu riguros, ostil violențelor naționaliste și antisemite (Amintiri din viața de școlar..., p. 123, 125, 157). Nu este de mirare că unii dintre foștii elevi evrei au devenit donatori generoși ai școlii (Ioan Mihai, Sorin Nistorică, Ioan Onofrei, p. 89; Din Botoșanii de odinioară..., p. 40).
     Dintre toate inițiativele edilitare ale comunității în domeniul educației publice, se remarcă în mod special clădirile școlilor primare româno-israelite, ridicate la început de secol XX, în „stilul național” aflat atunci în vogă. Clădirile de pe Strada Ștefan Luchian nr. 38 și de pe Strada Izvoarelor nr. 2 (Eugenia Greceanu, fig. 159, 158), ambele datând de pe la 1910 (Eugenia Greceanu, p. 107, 109) reiau modelul impozant, difuzat insistent în timpul ministrului Spiru Haret. De altfel, „stilul național” (sau „neoromânesc”) a beneficiat cel mai mult de construcția programatică și masivă a edicifiilor școlare la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor (Carmen Popescu, p. 170). În cazul nostru, modelul arhitectural avea un plus de semnificație, căci „școala publică evreiască [...] era o formă a evreilor de a se prezenta drept români de religie evreiască”; însăși denumirea sa a fost „o formă de manifestare specifică, chiar ostentativă de integrare socială” (Liviu Rotman, p. 111). Ea includea, pe lângă componentele educației tradiționale, „predarea limbii române, a istoriei și a geografiei României și totodată cunoștințe elementare de matematică” (Liviu Rotman, p. 112). Dincolo de programă, o astfel de instituție căuta să se apropie cât mai mult de obiceiurile societății majoritare, adaptându-le la tradițiile comunității proprii. Un document din 1924 înregistra, de pildă, faptul că „din inițiativa dr. B.Volberg, s-au introdus serbările școlare cu ocazia sărbătorilor evreiești și patriotice, apoi serbările de fine de an cu împărțirea premiilor” - ceea ce dăduse bune rezultate pentru educația copiilor (Activitatea și gestiunea financiară 1923-1924, p. 14).
     Comunitatea s-a îngrijit, încă din 1817, și de o altă instituție publică, de un spital israelit (Hekodesh), care a funcționat - cu scurte întreruperi - până la confiscarea lui de către statul român, mai întâi în timpul regimului legionar (1940), apoi a celui comunist, în 1948 (Din Botoșanii de odinioară...., p. 32). A fost, de altfel, primul așezământ de acest fel din oraș. Din 1905, a beneficiat de local propriu (Constantin Băcăoanu, p. 7), refăcut și reorganizat în 1923-1924, când s-a pietruit, în sfârșit, chiar și ulița „impracticabilă” ce dădea în curtea sa (Activitatea și gestiunea financiară 1923-1924, p. 8-11). Corpul de clădiri al așezământului consta într-un pavilion principal, însoțit de anexele necesare (având, în total, peste 20 de încăperi). La început de secol, spitalul era înzestrat, ca orice instituție respectabilă, cu grajd și magazii pentru lemne și fân. Avea, însă, și apă curentă, baie și toalete modernizate (Activitatea și gestiunea financiară 1923-1924, p. 9-10). Se amenjase aici o farmacie proprie, o sală de operații chirurgicale și „un mic laborator” (Constantin Băcăoanu, p. 7); după 1935, spitalul s-a extins, ridicându-se o clădire specială pentru secția de maternitate. În momentele dramatice din anii 40, a fost singurul spital funcțional din oraș; deservea și populația din județele învecinate (evrei și nu numai), acordând numeroase gratuități pentru cei săraci. După ce a intrat în patrimoniul statului român, a găzduit diferite secții medicale, ajungând în final să facă parte din spitalul de pneumoftiziologie (vezi http://www.paginamedicala.ro/stiri-medicale/Spitalul-TBC-Botosani-va-restitui-peste-1.600-metri-patrati_10636/, accesat la 18 iulie 2011).
     Fără îndoială, istoria comunității evreiești din Botoșani s-a scris, timp de câteva secole, în mai multe locuri din oraș. Parcursul sumar pe care l-am propus în aceste pagini rezumă doar câteva momente și imagini, păstrate încă pe o hartă difuză a memoriei colective. Salvate fizic, monumentele invocate nu sunt însă recuperate și identitar, locuitorii de azi ai orașului fiind tot mai străini de povestea lor. Proiectele de reabilitare ale vechilor edificii se pierd printre tergiversările financiare și birocratice (vezi http://www.primariabt.ro/index.php?load=proiected, accesat la 4 iulie 2011 ), cu inevitabile mize politice. Imaginând un trecut stereotip și cât mai profitabil pentru prezent, autoritățile nu iau în calcul dorința de a redescoperi acea lume diversă a lui Take, Ianke și Cadâr, care dă tot pitorescul vremurilor de odinioară.


BIBLIOGRAFIE:

     - Asociația foștilor elevi ai Liceului „Laurian” din Botoșani, Amintiri din viața de școlari, volum festiv publicat cu prilejul inaugurării localului reclădit pe ruinele pricinuite de război, Botoșani, Tipografia B. Saidman, 1923, 204p.
     - Constantin Băcăoanu, Scurt istoric despre medicii și activitatea medicală a orașului Botoșani, Botoșani, Tipografia B. Saidman, 1932, 16p.
     - Botoșani. Monografie, București, Editura Sport-Turism, 1980, 280p.      - Ștefan Ciubotaru, Pagini culturale botoșănene (1802-1944), Botoșani, Editura GEEA, 1994, 207p.
     - Ștefan Ciubotaru, Ionel Bejenaru, Botoșanii de altădată: până la 1944. Album documentar, Botoșani, Editura Axa, 1999, 293p.
     - Tiberiu Crudu (editor), Botoșanii în 1932. Schiță monografică, Tipografia Saidman, 1932, 264p.
     - Gh. Curinschi, Centrele istorice ale orașelor, București, Editura Tehnică, 1967, 290p.
     - Daniel Dieaconu, Evreii din Moldova de Nord, de la primele așezări până în anul 1938. Cu privire specială asupra județului Neamț, Piatra Neamț/București, Editura Cetatea Doamnei/ Editura Universitară, 2009, 343p.
     - Eforia Comunității Evreiești Botoșani, Activitatea și gestiunea financiară 1923-1924, Botoșani, Tipografia „Viitorul” I.M. Blauștein, 1924, 16p.
     - Federația Comunităților Evreiești din România, Din Botoșanii de odinioară... Scene și personaje dintr-o lume care a fost, București, Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, 2001, 80p.
     - Artur Gorovei, Monografia orașului Botoșani, Institutul de arte grafice „M. Saidman”, Fălticeni, 1926, 460p.
     - Eugenia Greceanu, Ansamblul urban medieval Botoșani. Botoșanii care s-au dus, ed.a II-a, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2009, 131p.+ilustr.
     - Mihai Ispir, Clasicismul în arta românească, București, Editura Meridiane, 1984, 192p.
     - Șlomo Leibovici Laiș, Evreimea botoșăneană. Mini-monografie, Tel-Aviv, Editura Comitetului pentru activitate culturală iudaică al evreilor originari din România, 2005, 581p.
     - Ioan Mihai, Sorin Nistorică, Ioan Onofrei, Istoria Liceului „A.T. Laurian” din Botoșani, 1859-1999, Botoșani, Editura Axa, 1999, 403p.
     - Mircea Moldovan, Sinagoga, arhitectură a monotesimului, București, Editura Paideia, 2003, 238p.
     - Paul Petrescu, Arhitectura civilă a Botoșanilor, în „Studii și cercetări de istoria artei. Seria artă plastică”, tom 16, nr.2, 1969, p. 283-297.
     - Carmen Popescu, Le Style National Roumain. Construire une nation a travers l’architecture (1881-1945), Presses Universitaires de Rennes, 2004, 375p.
     - Liviu Rotman, Școala româno-israelită (1851-1914), București, Editura Hasefer, 1999, 432p.
     - Aristide Streja, Lucian Schwarz, Sinagogi din România, București, Editura Hasefer, 1996, 198p.
     - Victor Tufescu, Județul Botoșani, București, Editura Academiei, 1977, 160p.
     - http://www.adevarul.ro/locale/botosani/Botosani-_Scoli-gradinite_si_spitale_retrocedate_0_404359846.html
     - http://www.monitorulbt.ro/Stiri/Botosani/Actualitate/2010-12-20/Palatul+Camerei+de+Comert+a+devenit+biblioteca.html
     - http://www.monitorulbt.ro/Stiri/Actualitate/2010-11-29/Cladire+monument+reconstruita+dupa+demolare.html
     - http://www.paginamedicala.ro/stiri-medicale/Spitalul-TBC-Botosani-va-restitui-peste-1.600-metri-patrati_10636/
     - http://www.primariabt.ro/index.php?load=proiected
     - http://www.romanianjewish.org/ro/mosteniri_ale_culturii_iudaice_03_11_10.html
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum