Comunitatea evreiască din Botoșani (1)

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Comunitatea evreiască din Botoșani (1)

Mesaj Scris de Admin la data de 26.08.17 22:30

Comunitatea evreiască din Botoșani
 Partea 1


De peste un veac, oamenii regretă acei Botoșani vechi și blânzi „care se duc”, o dată cu locuitorii lor din alte vremuri. Dar, pentru cei care nu sunt la curent cu astfel de lamentări, orașul surprinde prin numeroasele insule de clădiri, parcuri și alei nedesprinse prea mult de trecut și exilate în peisajul urban recent. Schimbarea adusă de timp a fost mai abruptă în privința oamenilor, decât a construcțiilor din oraș. Frumoasele clădiri de la sfârșit de secol XIX și din prima parte a celui următor, care și-au pus pecetea asupra urbei, au avut o cu totul altă viață, alt public și alți locatari. Iar imobilele - ce formează acum o rezervație arhitecturală unică prin fidelitatea față de stilurile aflate atunci la modă - erau, cândva, simptomul unei modernități care nu excludea viața patriarhală din ulițele și mahalalele învecinate.
     Aici trăiau, de fapt, mai multe comunități, împărțite prin meseriile, etniile, confesiunile ori starea lor socială – populând aceeași localitate, dar intersectându-se numai în locuri și momente anume. Zonele comerciale sau de prestigiu public, parcurile, străzile micilor meseriași, vecinătățile lăcașelor de cult, cartierele mai vechi sau mai noi – toate își aveau propria lor existență, pulsând după reguli nescrise dar binecunoscute celor „de-ai casei”.
     Specificul acestui vechi oraș din nordul Moldovei s-a datorat, în bună parte, „uliței evreiești”, cu dughenile și sinagogile sale. Comunitatea armeană era, și ea, foarte prezentă. Nici lipovenii nu puteau fi trecuți cu vederea și nici colorata lumea a romilor sărmani din „Țigăni(m)e”. Dintre toți, evreii au fost cândva nu doar cea mai numeroasă comunitate - un recensământ din 1899 afirmând că reprezintă aproximativ 52% din populație (Daniel Dieaconu, p. 147) – ci și cea mai amplu reprezentată în toate straturile sociale și culturale ale orașului. Popula masiv atât mahalaua „Calicimii”, cât și centrul comercial epatant al urbei; astfel, evreii puteau fi întâlniți în liceul de elită „August Treboniu Laurian” sau pe Strada Muzicanților, unde formau tarafuri vestite, împreună cu lăutarii țigani (Din Botoșanii de odinioară..., p. 59). Animau binecunoscute cârciumi, familiare chiar și poetului Mihai Eminescu - cum era aceea a lui Iancov Mechel Wechsler, „în fața birjăriei” din târg; se spune chiar că poetul aprecia erudiția proprietarului, de altfel un cunoscut lider al obștii evreiești (Din Botoșanii de odinioară..., p. 40). Contau, cu siguranță și celelalte afaceri evreiești, sălile de teatru sau cinema, fabricile, spitalele și librăriile, fără de care viața botoșănenilor ar fi fost mult mai săracă.
     Prezența acestei comunități și-a pus amprenta pe toate registrele existenței urbane. O vom regăsi deci, atât în arhitectura rezidențială sau populară, cât și în cea public utilitară (inclusiv industrială), prin comanditarii, constructorii, proprietarii, chiriașii, enoriașii, vizitatorii sau clienții locului.
     Din păcate, majoritatea acestui patrimoniu arhitectural s-a destrămat, o dată cu disoluția comunității înseși, redusă astăzi la aproape 125 de membri (vezi http://www.romanianjewish.org/ro/mosteniri_ale_culturii_iudaice_03_11_10.html, accesat la 4 iunie 2011). Pierzându-și rosturile și oamenii, ansamblurile de clădiri, cu împrejmuirile și căile de acces inițiale, s-au redus la piese disparate, deteriorate sau deturnate de la ceea ce forma cândva „țesătura” peisajului urban. Pierderea anexelor, degradarea accesoriilor (cum ar fi decorațiile balcoanelor, a ferestrelor sau a grilajelor) și desființarea zonelor de departajare (formate din garduri, spații verzi, arbori) sunt, de altfel, primele semne ale trecerii timpului și ale transformării caselor în monumente.
     Patrimoniul arhitectural la care ne referim a rămas încă deosebit de semnificativ, în ciuda sistematizării destructive din ultimul deceniu al regimului Ceaușescu sau a crizei economice postcomuniste. Ceea ce s-a schimbat cel mai puțin de-a lungul anilor a fost însă atitudinea generală, de ignorare sau de minimalizare a componenței și valorii sale. În afara chestiunilor strict juridice și financiare legate de proprietatea asupra unor imobile confiscate de statul comunist (vezi http://www.adevarul.ro/locale/botosani/Botosani-_Scoli-gradinite_si_spitale_retrocedate_0_404359846.html, accesat la 4 iunie 2011), opinia publică pare aproape indiferentă la acest subiect. Explicațiile sunt numeroase: tăcerea care înconjura „naționalitățile conlocuitoare” în perioada comunistă, emigrarea masivă a evreilor (mai ales în anii ʼ60-ʼ70), penuria generalizată din ultimele decenii, lipsa unei culturi istorice și a civismului local, o anume repulsie față de noii „îmbogățiți” ai orașului și de proprietățile lor (inclusiv clădirile de patrimoniu). Poate cel mai surprinzător element al acestei „uitări” vine din perioada interbelică, când conviețuirea părea atât de firească încât nu se simțea nevoia apelativelor ori separațiilor cu substrat etnic. Ne referim, firește, la deprinderi formate pe durată lungă, în viața de zi cu zi, și nealterate de politicile extremist-antisemite, din anii ʼ40.
     Coexistența îndelungată a dus, uneori, la o anume dizolvare (uneori intenționată) în cultura și societatea românească. Astfel încât, în afara construcțiilor strict destinate vieții comunitare evreiești – în special a sinagogilor – majoritatea clădirilor la care ne referim nu se diferențiau de ansamblul general urban prin funcții, concepție ori stil arhitectural, ci prin uzajul lor, fiind ridicate, întreținute și folosite cu precădere sau în exclusivitate de locuitorii evrei. Chiar și sinagogile - peste 70 în perioada interbelică - au fost influențate de specificul arhitectural local; „înfăptuite prin străduința evreilor, pentru necesitățile lor”, clădirile au fost, în ansamblu, marcate de „aportul factorilor de mediu cultural și material românesc, în contextul și cu aportul ideilor și tehnicilor de realizare” funcționale la un moment dat, fie ele de circulație regională, restrânsă ori larg europeană (Aristide Streja, Lucian Schwarz, p. 175). De altfel, multe case de rugăciuni au fost locuințe particulare, adaptate cerințelor cultului (Șlomo Leibovici Laiș, p. 188, 194-198); unele au rămas în proprietate privată, dar de obicei erau, până la urmă, donate comunității. Această situație recomandă, o dată în plus, reevaluarea clădirilor la care ne referim ca piese definitorii ale patrimoniului româno-evreiesc.
     Orașul a păstrat, sub straturi edilitare târzii, urmele construcțiilor sale medievale și premoderne. Cum prezența locuitorilor evrei, negustori și meseriași, era o certitudine în această prosperă (pe atunci) așezare a principatului Moldovei, putem aprecia că existența lor s-a legat și de vestigiile arhitecturale din secolele XVII-XVIII. Structura acestor construcții, bazată pe o rețea complexă de pivnițe (depozite subterane), delimitează zona comercială tradițională a orașului, care s-a menținut secole în șir. Târgul Vechi, grupat în jurul halelor, s-a extins treptat cu prăvăliile și atelierele sale, adăugându-și, în secolul al XVIII-lea, un Târg Nou, cu mahalale tot mai cuprinzătoare (Victor Tufescu, p. 90). Din această perioadă par să dateze – cel puțin după criterii stilistice - și cele mai vechi case din oraș (Eugenia Greceanu, p. 62). În ambele Târguri era câte un nucleu de populație evreiască, cel mai vechi provenind încă din secolul XVI (Șlomo Leibovici Laiș, p. 19). Colonia s-a mărit în ritm foarte alert la începutul secolului al XIX-lea, cu emigranți din Galiția, Polonia și Rusia.
     Aportul masiv al noilor veniți s-a tradus „în construirea intensă de dughene în Târgul Nou”, aglomerate în parcele tot mai înguste dacă este să le comparăm cu cele din perioada anterioară (Eugenia Greceanu, p. 61). Cei înstăriți au ocupat nu doar vadul comercial principal al orașului, de pe Calea Națională, ci au început să pătrundă și în zona caselor boierești. Încă de la începutul secolului își manifestaseră un anume interes în acest sens (la 1833, aga Grigore Balș își închiria casele din mahalaua Vrăbieni la „un evreu”), dar după 1900 au căutat să și cumpere imobile în zona rezidențială (Eugenia Greceanu, p. 42). De altfel, așezarea mai semnificativă a boierilor în oraș datează tot din prima jumătate a secolului XIX. Într-o primă fază, ei au cumpărat sau copiat casele târgoveților. Chiar și atunci când au început să își construiască reședințe proprii, în stil european, nu au renunțat ușor la acareturile înconjurătoare, la grădini și livezi, orășenii nefiind, în general, cu totul desprinși de sat și de moșii (Eugenia Greceanu, p. 64). Acest mod de locuire a fost, de altfel, specific orașelor-târguri premoderne din provinciile românești, caracterizate „printr-o dispoziție afânată a construcțiilor, clădirile de locuit având în preajma lor gospodării și terenuri cultivate” (Gh. Curinschi, p. 32).
     La mijloc de veac XIX, mai toate orașele moldovenești arătau la fel, având „aceleași case cu un singur cat, un balcon pe parter dinainte și un cerdac, care înconjoară aproape toată clădirea, aceleași prăvălioare de jidani și de armeni” (Daniel Dieaconu, p. 99). În afara câtorva biserici și a unor case mai întemeiate, care aveau cel puțin pivnițele din zid, majoritatea clădirilor erau, se pare, din lemn, inclusiv cele obștești. De altfel, „până la 1820, nu putea fi vorba, în Botoșani, despre o clădire publică [...]. Funcționarii care aveau atribuțiuni de administrație comunală, cum era șoltuzul, își scria[u] actele în casa [lor]” (Artur Gorovei, p. 296). Abia la 1832 s-a prevăzut, în cheltuielile publice, o sumă pentru „chiria casei municipalității”. Curând, Eforia orașului a dorit să își cumpere un local propriu pentru cancelarie, ceea ce s-a realizat doar în 1851, prin intervenția generoasă a domnitorului Grigore Ghica (Artur Gorovei, p. 296-297).
     Cam în aceeași perioadă, apar și construcțiile de zid ale comunității evreiești, în speță cele destinate cultului. Până atunci, majoritatea caselor de rugăciuni, cu anexele lor (inclusiv școlile, dar foarte probabil și baia rituală) erau construite din lemn. Cât despre sediul administrativ al comunității (eforiei), se pare că era plasat tot în locuințe particulare. Un document sugerează că diferitele chestiuni de interes public se discutau de obicei în particular și fragmentat, pe la casele conducătorilor obștii (Activitatea și gestiunea financiară 1923-1924, p. 4). În unele cazuri, se convocau, probabil, adunări lărgite în casele de rugăciuni. Târziu, eforii înșiși s-au preocupat să-și externalizeze activitatea, instalându-și birourile într-un local aparte care, la 1923, era situtat pe „Strada Griviței nr.11, fosta școală Hilel Cahane” (Activitatea și gestiunea financiară 1923-1924, p. 5).


Fosta sinagogă
Botoșanii Vechi
Case evreiesti
Centrul comunitar
Clinica Tauber
CVAS
Casa Fraților Segal
Casa Moscovici
Școala evreiască
Sinagoga
Teatrul de papuși Weber
Până la apariția caselor boierești și a clădirilor publice, peisajul edilitar a fost dominat de așa-numita arhitectură populară urbană. Erau case construite, în general, pe un singur nivel, fără pivniță, cu beciul amenajat independent, în curte. Erau ridicate în paiantă, pe „schelet de lemn și panouri din dulapi, îmbrăcați pe ambele fețe cu lipitură de lut pe nuiele împletite, totul fiind acoperit cu tencuială”; de obicei, planul casei presupunea existența unei tinde, în jurul căreia se distribuiau simetric două sau patru odăi, intrarea fiind marcată de un pridvor. Ceea ce aveau în comun era „nelipsitul cerdac”, dispus pe una sau mai multe laturi. În general, sculptura de lemn a componentelor vizibile era simplă, decorația fiind mai pretențioasă la casele care imitau parțial arhitectura de zid. În acest caz, apăreau detalii menite să atragă atenția asupra „calității de orășean a proprietarului”, cum ar fi motivele inspirate din stilul clasic (frontoane, coloane) (Eugenia Greceanu, p. 82). Această translare ornamentală în registrul autohton se poate, de altfel, recunoaște și în alte orașe moldovenești, cum ar fi Iașul, Suceava ș.a.m.d. În aceste orașe, la multe case „acoperișul în două ape al pridvorului apare mărginit de frontonul clasicizant, iar stâlpul de lemn era învelit într-un strat de tencuială ce imită fusul cilindric, ori de-a dreptul transformat în coloană toscană” (Mihai Ispir, p. 50). Majoritatea vechilor case botoșănene au fost însă demolate, mai ales în anii 80. Înainte de a dispărea, ele își pierduseră deja o bună parte din anexe, cum era, de pildă, „bucătăria cu monumentalul cuptor moldovenesc” (Eugenia Greceanu, p. 83).
     Foarte probabil, cei mai mulți dintre botoșăneni, inclusiv evrei, au locuit generații de-a rândul în astfel de case înzestrate, după caz, cu acele grădini care dădeau un farmec aparte orașului. Chiar și casele de rugăciuni ale mahalagiilor erau, nu de puține ori, plasate în același ambient. Un rabin respectat în cartier își primea fidelii acasă și astfel, lângă odăile familiei, apăreau spații de rugăciune minimal amenajate. Un fost locuitor din Botoșani amintește o astfel de sinagogă în cartierul „drumul Suliței” (Sulițer Weg), descriind-o ca pe o locuință modestă cu „bănci de-a lungul pereților, un Balemer din lemn, la fel și amvonul”; în camera din spate se născuseră tatăl și unchii povestitorului (Șlomo Leibovici Laiș, p. 199). Căsuța cu acoperiș de șindrilă (prin care uneori răzbea ploaia), avea „pământ pe jos”, iar pereții erau spoiți în var și humă; era ascunsă „în fundul unei grădini, asemeni celorlalte din mahala”, fiind rând pe rând înconjurată de liliac, porumb, floarea-soarelui, nuci sau troiene uriașe de zăpadă (Șlomo Leibovici Laiș, p. 199-201).
     Ulițele și piețele au fost multă vreme nepavate și neluminate noaptea, transformând circulația în oraș în adevărate aventuri și fixând, o dată în plus, locuitorii, în vecinătăți bine delimitate. Un document de la 1820 nota disperarea târgoveților care uneori nu puteau răzbate prin noroaiele ulițelor „nici cu sufletul de la un loc la altul”, îndurând lipsa celor necesare traiului zilnic, mai ales primăvara și toamna, când drumurile ajungeau de neumblat (Eugenia Greceanu, p. 65). Zonele sărace și-au prelungit această izolare în propriul disconfort până târziu în secolul XX, când mahalaua din „Calicime”, majoritar evreiască și cuprinzând aproape un sfert din suprafața orașului, era „cartierul cel mai oropsit al orașului”, cu „străzi desfundate, întunecoase, fără trotuare, nepavate”, care constituiau un adevărat pericol noaptea, mai ales în anotimpurile ploioase (Șlomo Leibovici Laiș, p. 251). Aici trăiau oameni de toate profesiile: mici meseriași sau comercianți, hamali, birjari, misiți, cârciumari, iar în zona mai apropiată de centru chiar și liber-profesioniști, medici și avocați. În majoritatea cazurilor, locuințele erau foarte modeste, având una sau două camere joase, care slujeau de bucătărie, dormitor, atelier sau prăvălie pentru o întreagă familie de 5-6 persoane. Erau luminate cu opaiț sau lampă de petrol, nu aveau instalație de apă curentă sau canalizare. Zilnic, sacagii aduceau apă în cartier, de la mare distanță, căci exista o singură fântână, uneori de nefolosit. În această aglomerare lovită de penurie cronică, până și vegetația care se revărsa în restul orașului era un lux nepermis (Șlomo Leibovici Laiș, p. 251-252). De altfel, nici zona coemercială centrală nu lăsa loc pentru așa ceva, terenul fiind gestionat aici cu multă zgârcenie. Așa se face că, pînă la urmă, chiar și familiile evreiești mai înstărite se mulțumeau cu plimbările în locuri publice. La 1932, inventariind distracțiile orașului, un observator nota că cel mai mare parc din Botoșani („Eminescu”, amenajat de familia boierilor Vîrnav și donat urbei) devenise un refugiu predilect al anumitor locuitori. Mai precis, „cei ce profită mai mult de aerul curat și de muzică, sunt cei săraci cari nu se duc nicăieri în timpul verii și evreii cari stau în centru și nu au un colț măcar de ogradă să se poată mișca în libertate” (Tiberiu Crudu, p. 214).
     În contrast cu locațiile aglomerate ale orașului, zona rezidențială modernă, care s-a extins treptat într-o parte a Târgului Nou era invadată de vegetație, spațiile verzi fiind organizate aici în scop decorativ și nu economic (grădini sau livezi, ca în vechile gospodării ale târgoveților). Această dispoziție oferea caselor „o izolare și o discreție căutate”. Erau clădiri impunătoare, „având de multe ori aspectul unor unor palate de mai mici sau mai mari dimensiuni”: acesta a fost cartierul „protipendadei locale”, care își afișa astfel rangul și averea. Construcțiile datează majoritar din secolul XIX, mai ales din ultima sa parte (Paul Petrescu, p. 292). Stilistic, ele expun elemente „ținând de neoclasic în diferite variante, de la cel venit pe filieră rusească și uneori poloneză, la cel de factură franțuzească, alături de elemente ale neogoticului impus ca o modă de administrația habsburgică din Bucovina vecină și Galiția și alături de o decorație de inspirație barocă reluată târziu și uneori greu de identificat sub haina versatilă a unui «secesion»” (Paul Petrescu, p. 293).
     Din specia reședințelor prestigioase care au fost ridicate, modificate sau întreținute de proprietari aparținând elitei evreiești locale, ne vom opri asupra celor mai cunoscute, intrate în fondul patrimonial declarat al orașului. Ne referim, în primul rând, la casa Moscovici, devenită în perioada interbelică sediul Camerei de Comerț din localitate. Proprietarul, Beriș (Boris) Moscovici a fost un mare bancher, care a ținut să își ridice o reședință pe măsura orizontului său cultural și profesional, de factură occidentală. Casa lui din Calea Națională nr. 62 (înregistrată pe lista monumentelor istorice din 2004, prin codul BT-II-m-B-01913) era „o admirabilă reflectare a barocului italian de școală clasicistă, cu reminescențe palladiene transmise probabil prin filieră austriacă” (Eugenia Greceanu, p. 96). Imobilul a fost construit înainte de 1872 și refăcută după 1888 (Eugenia Greceanu, p. 109). Dar iată și un scurt istoric, nu lipsit de surprize, al acestei clădiri emblematice pentru Botoșani: „Casa bancherului Boris Moscovici a fost construită la sfârșitul secolului al XIX-lea, având un stil de influență franceză. Familia Moscovici petrecea cea mai mare parte a timpului la Paris, așa că după o perioadă, a decis să vândă imobilul. Clădirea cu patru fațade a fost achiziționată de Camera de Comerț, instituție care a folosit-o între cele două războaie mondiale. Serviciile Camerei funcționau la etajul al II-lea, iar restul camerelor erau date spre închiriere. La parterul clădirii a funcționat în 1888 și o librărie, iar între cele două războaie a avut sediul acolo și Garda de Fier. În februarie 1941, la parterul Palatului Camerei s-a cedat o cameră, unde a funcționat sediul «Ajutorului legionar» (sic!). În Procesul – Verbal de inspecție din 21 – 24 octombrie 1943, referitor la Palatul Camerei, acesta era văzut ca fiind «Cea mai frumoasă, încăpătoare și mai monumentală Cameră de Comerț din Regiune». La 1 Mai 1944, Consiliul de Administrație a închiriat trei camere pentru Serviciul Sanitar al orașului, două apartamente pentru Circumscripția III Poliție, iar la etaj pentru Instanța Specială de Judecată, Tribunalul”. După 1990 a fost, o vreme, sediul unei firme. Până la urmă, clădirea a fost destinată bibliotecii județene Botoșani (vezi http://www.monitorulbt.ro/Stiri/Botosani/Actualitate/2010-12-20/Palatul+Camerei+de+Comert+a+devenit+biblioteca.html, accesat la 2 iulie 2011).
    

Continuarea in partea 2.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum