DESPRE ANTISEMITISMUL MAREȘALULUI ION ANTONESCU

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

DESPRE ANTISEMITISMUL MAREȘALULUI ION ANTONESCU

Mesaj Scris de Admin la data de 04.08.17 23:54

DESPRE ANTISEMITISMUL MAREȘALULUI ION ANTONESCU
21 IANUARIE 2017
 
„Guvernul mareșalului Antonescu a pus în aplicare sistematic o politică antisemită”, conchide prof. Dinu C. Giurescu în cartea sa România în al doilea război mondial [1]. Întrebarea este: în ce măsură concepțiile mareșalului privind problema evreiască și-au pus amprenta asupra acestei politici? Există o literatură bogată în care sunt enunțate diferite puncte de vedere asupra concepțiilor și poziției mareșalului în problema care ne interesează. După unii autori, mareșalul a imprimat regimului său un antisemitism cu o „incontestabilă față umană” [2]; în viziunea altora, Antonescu a protejat „de facto evreii români” împotriva exterminării sistematice – prin soluția finală – împărtășind standardele occidentale privind drepturile umane și civile fundamentale” [3].
 
Keith Hitchins consideră că „Antonescu a fost și a rămas un naționalist al cărui scop era crearea unui stat etnic puternic și prosper; pentru el, românizarea fiind doar un mijloc de a crea o burghezie puternică care să formeze coloana vertebrală socială și politică a țării” [4]. Randolphe Braham apreciază că Antonescu „a promovat în primele 18 luni ale guvernării sale o politică de o brutalitate antievreiască care i-a impresionat și pe naziști. Ulterior, același Antonescu a respins soluția finală, salvând o bună parte a populației evreiești din Vechiul Regat și sudul Transilvaniei” [5].
 
În spiritul poziției lui R. Braham se înscrie și concluzia lui Radu Ioanid atunci când susține că „evreii din România îi datorează mareșalului Antonescu nu numai moartea dar și viața” [6].
 
Georg Mosse îl pune pe Antonescu alături de amiralul Horthy, regentul Ungariei, de regele Boris al III-lea al Bulgariei sau de mareșalul Petain, șeful regimului de la Vichy. În viziunea autorului, respectivii conducători, deși nu i-au agreat pe evrei, totuși, au zădărnicit ordinele lui Hitler în problema evreiască: nu au fost rasiști, nu au consimțit la periclitarea drepturilor omului prin violență sau la periclitarea ordinii tradiționale a lucrurilor prin exterminarea evreilor. („Diktatoren wie Antonescu, Horthy, Boris oder Petain in Frankreich waren keine Rassisten. Sie mochten zwar die Juden nicht, verspürten aber nicht das Verlangen, das Recht durch Gewalt zu gefährden oder die traditionelle Ordnung der Dinge durch die Vernichtung der Juden aufs Spiel zu setzen”) [7].
 
De fapt, însuși mareșalul, într-o discuție cu ambasadorul Raoul Bossy, a declarat că el nu „stă rău cu Londra, deoarece nu a „făcut greșelile lui Hitler” și n-a „persecutat pe evrei” [8].
 
Joseph Goebbels avea păreri contradictorii despre poziția mareșalului Antonescu față de evrei. Dacă la 14 august 1941, nota în jurnalul său: „că un bărbat precum Antonescu procedează mult mai radical în problema evreiască, decât cum au procedat înșiși nemții („als wir das bisher getan haben”) [9], ulterior, a evidențiat natura inconsecventă a politicii antievreiești promovată de conducătorul statului român. („Die Judenfrage wird zum teil Lax, zum teil aber auch sehr radikal zur Lösung gebracht”) [10]. În același timp, răspunsul drastic al mareșalului la protestul lui W. Filderman împotriva deportării evreilor basarabeni în Transnistria, reprodus integral și în presa germană a timpului, s-a bucurat de o înaltă apreciere din partea lui Goebbels. În opinia sa, popularizarea acestui răspuns oferă un bun prilej pentru o nouă campanie antievreiască și în Germania. „Auch dieser Antwort Antonescus […] wird von der deutscher Presse ebenso gut übernommen, so das wir also insgesamt jetzt eine neue grosse Antijudenkampagne starten können”) [11].
 
O analiză pertinentă a sintagmei „Antonescu și evreii” a fost întreprinsă de Jean Ancel în studiul său cu același titlu. Este prima sinteză care pune în evidență rădăcinile istorice și conținutul politico-ideologic al antisemitismului antonescian, ca și măsurile de exterminare a evreilor ordonate de conducătorul stalului [12].
 
Dar în lucrările axate pe tematica vizată de noi nu s-a întreprins: 1. o analiză a documentelor cheie relevante pentru înțelegerea concepțiilor și practicii politice a conducătorului în problema evreiască; 2. concepțiile lui Antonescu sunt prezentate, de multe ori, prin prisma așa-zisei politici de salvare a colectivității evreiești din România; 3. analiza istorico-filosofică este înlocuită cu considerații politice și politicianiste, de natură conjuncturală.
 
În articolul de față ne propunem să aducem în atenția cercetării istorice o documentație bazată, în principal, pe textele emanate de conducătorul statului însuși asupra temei enunțate. Avem în vedere directive către autoritățile militare și civile, intervenții în cadrul ședințelor Consiliului de Miniștri, interviuri acordate unor ziariști sau scriitori, declarații politice ș.a.
 
Deși suntem în prezența unor texte risipite în diverse surse documentare, ele reflectă totuși existența unei concepții și a unui program coerent în problema evreiască și „soluționarea” ei în România. Documentele sunt edificatoare cu privire la faptul că problema evreiască nu a fost nici pentru mareșal, nici pentru regimul său o problemă periferică, de natură conjuncturală, condiționată, doar, de presupusele necesități strategico-militare ale războiului. Mareșalul considera, chiar, că eludarea problemei evreiești ar însemna trădarea românismului. Este relevant în acest sens primul interviu acordat reprezentanților presei imediat după preluarea puterii: „Problema evreiască este o problemă vitală, declara conducătorul statului […]; ignorarea acestei probleme sau marcarea ei prin soluții aparente ar însemna o trădare a românismului. Generalul Antonescu și-a luat angajamentul să rezolve această problemă metodic și progresiv” [13].
 
De fapt, protagoniștii regimului antonescian, în frunte cu mareșalul Ion Antonescu, nu numai că nu și-au negat sau mascat concepțiile antisemite, ci dimpotrivă, chiar și le-au asumat și afirmat ca fiind expresia lor de regenerare a poporului român.
 
După guvernul Goga-Cuza și al celui prezidat de inginerul Gigurtu, Ion Antonescu a fost, prin urmare, al treilea șef de guvern, de data aceasta și șef de stat, care a afișat ca punct important în cadrul programului său de guvernare „rezolvarea problemei evreiești”. A intervenit astfel o nouă etapă în dinamica antisemitismului în contextul românesc. Dacă în epoca interbelică, până la sfârșitul deceniului patru, antisemitismul s-a afirmat în principal în publicistică, în programele unor partide sau organizații politice, și pe alocuri în acțiuni huliganice provocate de regulă de extrema dreaptă, acum a început să se impună ca politică de stat. Desigur, contextul politic în care s-a aflat România la data respectivă a favorizat, din plin, ascensiunea la guvernare a acestei orientări politice.
 
Dar să vedem în ce a constat, în viziunea conducătorului român, esența problemei evreiești și ce a însemnat, în concepția sa, rezolvarea ei?
 
Jean Paul Sartre afirmă undeva că Problema evreiască este o născocire antisemită și că suprimându-se antisemitismul se va rezolva, automat, și problema evreiască. În contrast cu enunțul lui Sartre, în Declarația de Independență a Statului Israel din 14 mai 1948, care se referea și ea la o problemă evreiască – dar în cu totul alți termeni – se vorbea despre soluționarea acesteia prin restabilirea statului evreiesc în Țara Israelului [14].
 
În ceea ce îl privește pe mareșal, pentru el esența problemei evreiești era generată de însuși faptul prezenței evreilor pe solul românesc, era o problemă gravă, economică, demografică, socială, politică, culturală, care se cerea a fi soluționată radical și definitiv prin eliminarea treptată și metodică a evreilor, mai întâi din structurile economico-sociale, mai apoi din interiorul țării însăși. Ce-i drept, aceste deziderate nu reprezentau o noutate programatică. Ele au fost formulate, printre alții, de A. C. Cuza în Programul LANC-ului, în capitolul intitulat: Problema jidănească. Pentru soluționarea ei, omul politic român, A.C. Cuza, preconiza: „retragerea drepturilor politice și înlăturarea evreilor de la împământenire; revocarea cu efect retroactiv a legii numelui; revizuirea cetățeniei; repatrierea forțată a tuturor jidanilor intrați în țară după 1 august 1914; scoaterea jidanilor din comunele rurale; exproprierea pământurilor ocupate de jidani și trecerea lor în mâinile sătenilor; scoaterea jidanilor din funcții publice; exproprierea treptată a proprietăților urbane jidănești; numerus clausus în toate domeniile de activitate” [15].
 
Toate aceste măsuri urmau a fi luate căci în optica lui A.C. Cuza „nația jidănească este o nație corcită și degenerată, sterilă, fără pământ… așadar o nație parazitară” [16].
 
O repertorizare a prevederilor formulate în Programul LANC-lui și o reiterare a aprecierilor lui A.C. Cuza despre „Nația jidănească”, demonstrează că în concepțiile sale privind „Problema evreiască” și „soluționarea” ei, mareșalul Antonescu s-a afirmat ca un exponent fidel al antisemitismului cuzist. Prin adoptarea Legislației antievreiești în era antonesciană, programul cuzist (considerat în epocă drept un precursor al programului național-socialist în problema evreiască) a căpătat o aplicare politico-juridică în practica cotidiană, reașezându-se astfel pe noi principii, cu caracter coercitiv, întreaga viață evreiască.
 
Ca și A.C. Cuza, mareșalul a considerat că eliminarea evreilor din societatea românească se impunea ca o acțiune de civilizare a românilor, de eliberare a lor de „vâscul” și „neghina” străină. Mijloacele de înfăptuire a acestui proces erau considerate a fi, prin definiție, civilizate și la modă; ele se înscriau în spiritul noului naționalism ce străbătea atunci Europa. Într-un discurs adresat tineretului la 1 februarie 1941, conducătorul statului dădea toate asigurările „că nu se va abate de la drumul naționalismului, de la încadrarea neamului în spiritul nou al vremii; statul se va întemeia pe primatul românesc”, înlăturându-se „vâscul și influența străină” [17]. Unicul criteriu ca acest proces să se înfăptuiască în condiții „civilizate” a fost așezarea lui pe baze juridico-legale corespunzătoare [18]. Căci, așa cum s-a exprimat mareșalul, era „una să iei de la evrei cu forme și alta să iei fară forme” [19]. Ce-i drept, prin această poziție conducătorul statului s-a delimitat de anarhia și teroarea practicate de mișcarea legionară [20]. Iar după cum a declarat public într-un interviu acordat ziarului italian „Stampa” (30 septembrie 1940), că „evreii vor putea trăi, dar nu vor putea fi beneficiarii resurselor și bogățiilor acestei tări” [21], el s-a delimitat și față de naziști, care la data respectivă nu mai ascundeau intențiile lor de exterminare fizică a evreilor. Robert Ley declara, la 21 mai 1939: „evreul trebuie nimicit dacă celelalte popoare vor să trăiască”. (Der Jude muss vemichtet werden, wenn die ubrigen Volker leben wollen”) [22]. Cu toate acestea, mareșalul condiționa soluționarea definitivă a problemei evreiești în România de rezolvarea finală care va fi dată de Berlin [23]. Până atunci a acționat, însă, în spiritul concepțiilor proprii.
 
În etapa statului național legionar, Ion Antonescu a inițiat și promulgat un întreg corpus de legi antievreiești care poartă amprenta concepțiilor sale „legaliste” privind trecerea metodică și progresivă la aplicarea politicii de românizare. Conform promisiunilor făcute lui Horia Sima în ședința Consiliului de Miniștri din 27 septembrie 1940 [24], în lunile octombrie-decembrie, conducătorul statului a semnat un număr de peste 20 de legi de românizare a unor categorii de proprietăți și a forței de muncă [25].
 
Judecând prin prisma acestor măsuri, se poate conchide că mareșalul s-a delimitat de legionari doar din punctul de vedere al metodelor folosite în „soluționarea problemei evreiești”. În conținut, el considera ca și legionarii că „evreii au invadat țara, punând în pericol însăși ființa națională a neamului românesc. „Urmăriți de la anul 1800 și până azi – spunea I. Antonescu într-o ședință cu reprezentanții marilor industrii – să vedeți cum plecând din regiunea Bucovina, valul evreiesc s-a întins spre restul tării […]. Vedeți cum valul acesta de invazie care cotropește neamul românesc cucerește teren și ne dislocă” [26].
 
Preluând terminologiile din literatura antisemită elaborată încă în secolul al XIX-lea, conducătorul statului considera așezarea evreilor în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea pe meleagurile românești drept o invazie cu consecințe catastrofale pentru destinul națiunii române, deși o examinare a începuturilor capitalismului demonstrează că, mai ales în societățile predominant agrare, afluxul de capital străin a fost o necesitate istorică. Includerea societății românești în circuitul european a tăcut inevitabilă cuprinderea în structurile societății a „străinilor” (greci, armeni, evrei), care au contribuit la civilizația comerțului, a meseriilor și a banului.
 
„Nu se poate face din comunitatea de sânge o condiție de existență a societății – scria Petre Andrei în Sociologia generală, în anul 1937. Civilizația este produsul contactului dintre oameni, iar migrația socială este un factor de civilizație, de schimbare a moravurilor”.
 
Mareșalul Antonescu, ignorând aceste realități ale capitalismului în devenire, îi acuza pe evrei de iudaizarea României, împiedicarea formării capitalului românesc, distrugerea clasei de mijloc române, extorcarea țăranului român, care s-a considerat a fi fost motivul principal al menținerii acestuia într-o stare de înapoiere ș.a. Într-un cuvânt, toate neajunsurile societății românești erau atribuite prezenței evreilor. Mareșalul a făcut o culpă majoră evreilor din faptul pozitiv că au putut umple în secolul al XIX-lea un gol social în piramida ocupațională, contribuind astfel la modernizarea societății românești și la dezvoltarea capitalismului în România.
 
Românizarea tuturor substructurilor social-economice ale societății era un subiect discutat în epocă, dar analiști ca Ștefan Zeletin și Virgil Madgearu, spre exemplu, au abordat de pe alte poziții această problemă.
 
Zeletin n-a ezitat să sublinieze, în Burghezia română, că „invazia capitalului străin în Principate a impus ridicarea aparatului de circulație la nivelul pieței moderne, iar modernizarea aparatului de circulație a impus modernizarea întregului edificiu al societății”, el argumentând în același timp că o dată cu înființarea băncilor cu capital străin încep și românii să ia parte activă la dezvoltarea capitalismului”.
 
La rândul său, Virgil Madgearu considera că românizarea nu poate fi întreprinsă într-o atmosferă de exaltare a sentimentului național și prin legiferarea unor măsuri xenofobe.
 
„Nouă nu ne trebuie generații tinere îmbibate de misticism – scria, în Românizarea vieții economice, Madgearu. Spiritul mistic poate să creeze cel mult o mistică națională, care să dea avânt trecător unei mișcări naționale, dar nu e capabil să contribuie întru nimic la crearea de valori naționale. Spiritul mistic poate să conducă la răzvrătirea unor anume categorii sociale, dar nu a avut niciodată în decursul istoriei un rol creator”.
 
Dar mareșalul Antonescu, atunci când, în abordarea neajunsurilor social-economice ale țării, culpabiliza etnia evreiască, creându-i o imagine demonică și folosind la adresa evreilor expresii preluate din vocabularul parazitologiei, al zoologiei și al altor discipline de acest fel, miza pe cultivarea spiritului mistic și a unei xenofobii fanatice în cadrul guvernului și al opiniei publice în general.
 
Cu astfel de convingeri, problema românizării rămânea o permanență în preocupările mareșalului și după înfrângerea rebeliunii legionare și formarea noului cabinet la sfârșitul lui ianuarie 1941.
 
Iată câteva considerații pe această temă expuse în Consiliul de Miniștri din 7 februarie 1941:
 
– „Această problemă, adică a românizării, este una din problemele capitale care stă la baza pietrei unghiulare a statului nou pe care vreau să-l creez”;
 
– „Suntem pe punctul de a face o lege care va stabili bazele mari, principiale ale românizării și etapele succesive în care se va exercita operația, pentru că eu nu înțeleg să fac aceasta prin mijloace brutale, în mod revoluționar, ci în etape succesive în mod evolutiv, așa încât să nu dărâmăm structura economică a statului și cu voința sau inconștient să provocăm o catastrofa economică” [27].
 
Concepțiile mareșalului despre ritmul în care urma să se înfăptuiască românizarea oglindesc, în subtextul lor, că în ciuda deciziei de eliminare radicală a evreilor din structurile societății românești, totuși, el a fost conștient de importanța elementului evreiesc pentru viața economică a României. În consecință, atunci când respingea metodele teroriste ale legionarilor folosite împotriva negustorilor și industriașilor evrei, nu apăra interesele evreiești, ci interesele economice ale României.
 
Dar cu prilejul aceluiași Consiliu din 7 februarie 1941, mareșalul a abordat pentru prima oară și o altă latură a românizării, și anume problema purificării atmosferei de elementele iudaice. Ceea ce, în vederile lui Ion Antonescu, presupunea aruncarea evreilor, în masă, peste graniță. Ce-i drept, măsura a fost enunțată doar ca acțiune de perspectivă. După cum tot la nivel de perspectivă a pus în discuție și eventualitatea ghetoizării evreilor din Capitală și din orașele moldovenești, preconizând crearea, în București, a unui cartier pur evreiesc „ale cărui axe”, cum se exprima el, „erau trasate de jidani, căci este axa Văcărești și axa Dudești și unde, în timp de doi ani, tot ce este evreu în Capitală trebuie să intre în această cetate jidovească și tot ce este român va trebui să iasă” [28].
 
Cum bine se știe, planul ghetoizării a fost aplicat, în principal, pe teritoriul Basarabiei și Bucovinei.
 
Problema aruncării evreilor peste graniță sau a expatrierii, în general, a constituit obiectul unor discuții în mai multe ședințe ale Consiliului de Miniștri [29]. În ședința din 15 februarie 1941, conducătorul statului a stabilit criteriile pe baza cărora va opera expatrierea treptată a evreilor din România. El a împărțit evreii în mai multe categorii. Conform concepției sale, băștinași erau doar evreii care s-au aflat pe teritoriul vechiului Regat în 1913. Ei vor fi tratați într-un anumit fel, spunea conducătorul statului: „despre ei va fi vorba la urmă, după ce vom fi curățat țara de ceilalți evrei” [31]. Pe evreii aflați în teritoriile alipite României prin Marea Unire din 1918 îi considera invadatori, protejați de tratatul de pace din 1918 [32]. A stabilit și o a treia categorie: „cei fără de patrie, cei izgoniți din Germania, Austria și din celelalte țări la începutul celui de-al doilea război mondial. Sub fostul regim aceștia au invadat țara. […] Acum trebuie să facem operațiunea inversă și să scoatem din țară de la noi în primul rând pe cei care au venit în urmă” [33]. Și, totuși, în planurile sale de purificare a atmosferei de elementele iudaice, nu-i vâna doar pe străinii care „au venit în urmă”, în vederile lui Ion Antonescu, purificarea și omogenizarea generală a neamului era o necesitate națională. „Domnilor – spunea în ședința guvernului din 7 martie 1941 – să aveți înaintea dumneavoastră necesitatea pentru acest neam de a profita în acest dezastru, ca să se purifice, să devină omogen. Sunt fără milă. Nu mă gândesc la om: mă gândesc la interesele generale ale neamului românesc” [34].
 
Concepțiile conducătorului privind „curățirea etnică” a teritoriului românesc și-au căpătat aplicare practică după intrarea României în război alături de Germania nazistă (22 iunie 1941).
 
În Consiliul de Miniștri din 25 iunie 1941, prof. Mihai Antonescu aducea la cunoștința participanților că „Domnul general Antonescu a luat hotărârea – în Moldova fiind – ca să scoată, încă de pe acum, din toate comunele rurale, și din Moldova, și din Basarabia și din Bucovina pe evrei. Măsura aceasta a început deja să se aplice în Moldova” [35].
 
În ceea ce privește situația din Basarabia și Bucovina, acolo procesul de purificare se afla sub controlul personal al conducătorului statului. „Țin să vă înștiințez – spunea Mihai Antonescu, în ședința Consiliului din 2 iulie ’41 – că domnul general Antonescu consideră că purificarea națională care trebuie îndeplinită în Basarabia ne impune o perioadă de totală izolare a Basarabiei și Bucovinei de restul Regatului […]. Domnia sa luându-și răspunderea conducerii și reorganizării acestor provincii” [36].
 
Conform unor păreri emise de unii cercetători, de fapt, nu era vorba despre o concepție și o politică de purificare etnică, ci despre măsuri de represalii împotriva evreilor din Basarabia și din nordul Bucovinei pentru acțiunile lor așa „zis trădătoare împotriva autorităților românești în retragere, după ultimatumul sovietic din vara anului 1940, pentru atitudinea lor procomunistă” [37]. În ce-l privește pe mareșal, el motiva astfel politica sa de „dislocare” a evreilor din zonele respective: „Din cauza oribilei lor purtări (adică a evreilor – n.n.) din timpul ocupației acestor pământuri de către ruși, populația era atât de îndârjită împotriva lor încât fară această măsură de siguranță ar fi dat naștere la cele mai odioase pogromuri” [38].
 
Contrar celor afirmate mai sus, analiza documentelor de epocă, a ordinelor mareșalului și a expunerilor sale în ședințele guvernului, pune în evidență existența unei concepții antonesciene de purificare etnică a teritoriilor românești cu scopul de omogenizare etnică a poporului român și de curățire a României de evrei și de minoritari în general.
 
„Dacă nu profităm de situația care se prezintă pe plan internațional și european, pentru a purifica neamul românesc – declara mareșalul Antonescu în ședința de guvern din 6 octombrie 1941 – scăpăm ultima ocazie pe care istoria ne-o pune la dispoziție. Și eu nu vreau s-o scap pentru că dacă aș scăpa-o desigur că generațiile viitoare mă vor blama. Pot aduce și Basarabia înapoi și Transilvania, dacă nu purific neamul românesc n-am făcut nimic, căci nu frontierele fac tăria unui neam, ci omogenitatea și puritatea lui. Și aceasta urmăresc în primul rând” [39].
 
Purificarea Basarabiei și Bucovinei marca începutul acestui proces „istoric”. În perspectivă, conducătorul statului urmărea restrângerea generală a activității evreilor pentru ca „energiile românești […] să poată înlocui acest element dizolvant”. Verdictul mareșalului Antonescu era fără echivoc: „Tot ce este străin, încet, încet trebuie să plece” [40].
 
Politica de purificare etnică i-a afectat, desigur, grav, în primul rând, pe evreii din Basarabia, din nordul și sudul Bucovinei și din județul Dorohoi, de unde au avut loc deportări în masă în Transnistria; din restul teritoriului au fost afectați în primul rând evreii din mediul rural, de unde a fost evacuată întreaga populație evreiască, fiind concentrată în capitalele de județe.
 
Câteva mii de evrei au fost deportați în Transnistria din Vechiul Regat și sudul Transilvaniei.
 
Datele recensământului de „sânge evreiesc” efectuat în vara anului 1942 indică rezultatele acestei politici [41]. Câteva exemple: dacă în 1930, în Basarabia trăiau 170.827 evrei, în 1942 au rămas 101; în Bucovina din 144.107 – 19.475, din care în județul Câmpulung din 7.747 – 76; în județul Cernăuți din 51.681 – 16.794; în Suceava din 6.697 – 31; în județul Dorohoi din 14.874 – 2.316. Iar în privința populației evreiești din mediul rural, din 157.936 locuitori câți s-au aflat în 1930, în 1942 au rămas 2.539 [42].
 
În Transnistria au pierit în mai puțin de trei ani peste 70% din cei aproximativ 185.000 de deportați [43].
 
Schimbările raportului de forte în desfășurarea războiului „în favoarea coaliției antihitleriste și presiunile exercitate asupra conducătorului statului de numeroase cercuri politice românești și de conducătorii organizațiilor evreiești din țară și de peste hotare, au determinat anumite modificări în concepțiile mareșalului Antonescu cu privire la „soluționarea problemei evreiești” în România. Dacă în vara anului 1942 era gata să cedeze presiunilor Germaniei naziste în problema deportării evreilor din România în lagărele naziste de exterminare, în toamna aceluiași an și-a revocat decizia, asigurând astfel supraviețuirea comunităților evreiești din Vechiul Regat și sudul Transilvaniei [44]. Hotărârea mareșalului de a nu deporta evreii din România a fost, desigur, de importanță vitală pentru viața evreilor locali. Unii cercetători consideră, chiar, că nu interesează motivațiile pentru care a intervenit această cotitură: important este faptul supraviețuirii. În opinia noastră, este de datoria cercetării istorice să elucideze cauzele schimbărilor survenite. Căci, dacă în prima etapă mareșalul a acționat în virtutea unei convingeri sincere de natură naționalist-etnicistă, în etapa a doua mobilurile au fost de natură politico-conjuncturale. În mod paradoxal, însă, ambele orientări au fost produsul naționalismului adânc înrădăcinat în mentalitatea conducătorului statului. Purificarea etnică și omogenizarea rasială au fost deziderate izvorâte din însuși programul politic al naționalismului integral afișat de Ion Antonescu în momentul preluării puterii. Dar, când a realizat că extinderea unei atari politici și trecerea la acțiunea de exterminare fizică generală a evreilor ar putea dăuna grav poziției internaționale a României, într-un context european în care Germania nazistă ar putea fi învinsă, a decis stoparea deportărilor nu numai în Transnistria, ci și în lagărele naziste. Încheierea etapei așa-zisei purificări etnice a fost motivată în termenii următori de I. Antonescu:
 
„Soluția cea mai radicală ar fi să iau pe toți evreii și să-i trec peste graniță. Dar noi suntem o țară mică nu o țară mare ca Germania. Eu lupt să câștig războiul dar se poate întâmpla să câștige democrațiile și noi știm ce înseamnă democrația. Și atunci să expun eu generațiile viitoare ale neamului unei pedepse fiindcă printr-o asemenea măsură a mea au fost scoși evreii din tară?” [45]
 
Așadar, prin noua sa politică mareșalul nu urmărea, în primul rând, salvarea evreilor, ci salvarea viitorului României însăși.
 
Și totuși, într-o scrisoare adresată arhitectului Clejan, în februarie 1944, mareșalul își exprima regretul pentru faptul că nu a deportat toți evreii, căci, motiva el, „dintre evreii rămași se recrutează instrumentele cele mai numeroase ale dușmanilor țării […]. E aceasta tragedia rasei evreiești de a nu fi recunoscătoare țării în care trăiește și profită” [46].
 
O analiză a textelor antonesciene, a retoricii sale, pune în evidență convingerile rasist-antisemite ce nutrea cât și numeroasele sale oscilații și contradicții în „problema evreiască”. Mareșalului îi plăcea să se considere „om de concepție europeană”, să exprime idei și enunțuri de înaltă ținută morală spunând că „vestejește orice ură”, condamnă „orice răzbunare și necinstire a vieții, onoarei și averii altuia” [47]. Pe de altă parte însă, cerea ca românilor să li se inspire „ura împotriva dușmanilor nației așa cum a crescut el cu ură împotriva turcilor, jidanilor și ungurilor” [48].
 
Contextul istoric nu i-a permis conducătorului să soluționeze problema evreiască până la capăt conform vederilor sale programatice inițiale. Din unele afirmații rezultă ca intenționa să izgonească toți evreii din țară, nu doar pe cei „străini”, și să dea o soluție definitivă problemei evreiești după ce va fi câștigat războiul.
 
Iată ce declara, în acest sens, în noiembrie 1943:
 
„Incontestabil, dacă pot să fac un grup românesc omogen o voi face, însă cu mijloace civilizate. Dacă circumstanțele îmi vor ajuta să câștigăm războiul, atunci fiți sigur că nu este altă soluție decât deplasarea maselor minoritare, printr-o reformă pe care va trebui s-o facem și prin eliminarea acestor mase minoritare din mijlocul elementului românesc” [49]. În același timp, preconiza un plan de românizare „de cinci sau zece ani”, perioadă în care „treptat vor fi luate averile pe care le-au făcut pe «nedrept evreii», după care vor fi trecuți peste graniță dându-li-se numai o cotă pentru munca pe care au depus-o și capitalul pe care l-au investit” [50]. Dar susținea și soluția emigrării imediate; condiționa acceptarea reîntoarcerii unor evrei deportați în Transnistria de trecerea lor… „într-un timp foarte scurt în afara granițelor noastre” [51].
 
Mareșalul s-a delimitat de Hitler în concepțiile sale privind soluționarea problemei evreiești. Nu a aplicat calea exterminării fizice totale. Dar în același timp, a instituit un regim de exterminare fizică pentru toți cei deportați în Transnistria, regim intrat în vigoare înainte de adoptarea „soluției finale” de hitleriști, în ianuarie 1942. Ce-i drept însă, în noiembrie 1943 a cerut să se transmită trupelor germane în retragere că nu tolerează asasinarea evreilor pe teritoriul românesc [52]. Dar în ciuda oscilațiilor politice de acest fel, a rămas un adept al tezelor antisemite de factură rasistă: a demonizat și culpabilizat etnia evreiască. Pentru el evreii, ca etnie, în esența și substanța lor erau, ca și pentru naziști, răul absolut și iremediabil, întruchiparea „satanei” [53], „neghină”, „vâsc” [54], care a „supt, a sărăcit, a speculat și a oprit dezvoltarea neamului românesc timp de câteva secole, o plagă a românismului” [55]. Mareșalul a considerat că ciuntirea teritorială a României în vara anului 1940 a fost de „inspirație și execuție tipic evreiască” [56]. Într-un interviu acordat lui Brătescu-Voinești în anul 1943, i-a numit pe evrei „dușmanii” pe care i-a socotit „mai vătămători decât cei externi, pentru că de la dușmanii din afară ne poate veni ciuntirea țării, dar de la cei din interior otrăvirea și ticăloșirea neamului nostru” [57].
 
Conținutul ideologic al antisemitismului antonescian a fost axat și pe clișeul stereotip creat de Hitler în Mein Kampf privind calitatea inferioară a așa-zisei rase semite, pericolul iudeo-comunismului și al dominației mondiale a iudeo-masoneriei.
 
Pornind de la aceste sintagme, mareșalul Antonescu a creat imaginea evreului trădător, dușman al poporului român, care trebuie urât „prin definiție”, pedepsit și eliminat din societate.
 
Era clar că evreii nu puteau fi legați de o cauză naționalistă, xenofobă, care presupunea eliminarea lor din corpul social autohton și lichidarea lor fizică.
 
Era clar că evreii sperau în victoria coaliției Națiunilor Unite și în înfrângerea celui de-al III-lea Reich. Dar antihitlerismul populației evreiești nu însemna antiromânism, nici măcar antigermanism. Politica evreiască, cel puțin în contextul realităților românești, a fost aceea de supunere și chiar – oricât de paradoxal ar părea – de sprijinire fie și indirectă a regimului antonescian. Tactica organizațiilor evreiești de supraviețuire a fost aceea a petițiilor și „negocierilor”.
 
Evreii comuniști n-au fost purtătorii de cuvânt ai poziției organizațiilor evreiești, ei au fost internaționaliști și antifasciști. Sioniștii antifasciști luptau pentru salvarea evreilor prin emigrare și reconstituirea statului evreu.
 
Literatura istorică este înclinată să susțină că mareșalul, în concepțiile sale, a disociat evreii din Vechiul Regat de cei din provinciile alipite României în anul 1918 și în special de evreii din Basarabia și Bucovina. Este adevărat că politica de purificare etnică a început să fie aplicată în aceste provincii, că în restul teritoriului nu a fost extinsă o atare acțiune ca fenomen de masă (exceptând cazul evreilor din mediul rural, semiurban și din zonele considerate strategice). Totuși, în enunțurile sale de culpabilizare a evreilor, conducătorul statului nu a făcut distincții după criterii geografice. În ultimă instanță, angajamentul său politic a fost „purificarea totală a nației de această neghină” [58].
 
În concluzie, antisemitismul, cu o devenire anume în contextul românesc, a atins cotele sale cele mai distrugătoare prin politica antievreiască promovată de mareșalul Antonescu. Și chiar dacă „soluția locală” a fost semifinală, totuși ea s-a integrat în spiritul general al Holocaustului.
 
Pogromul de la Iași, politica de purificare etnică și lagărele din Transnistria au fost variante locale ale soluției finale.
 
Politica mareșalului în problema evreiască este, astfel, paradigmatică pentru înțelegerea formelor paroxistice care le poate îmbrăca naționalismul în anumite contexte istorice favorabile afirmării extremismelor de dreapta. Căci dacă „soluția finală” preconizată de hitlerism era un cataclism, atunci politica antonesciană a fost produsul evoluției trendului naționalist în direcție extremistă și etnocentristă.
 
NOTE:
 
1. Dinu C. Giurescu, România în al doilea război mondial (1939-1945), Editura ALL Educational, București, 1999, p. 145.
 
2. Mihai Fătu, Consens pentru salvarea națională a României. Septembrie 1940 – august 1944, Editura Ministerului de Interne, București, 1966, p. 151.
 
3. Larry, L. Watts, O Casandră a României. Ion Antonescu și lupta pentru reformă, 1918-1941, Traducerea de Liana Pop și Virgil Stanciu. Editura Fundația Culturală Română, 1994, p. 403.
 
4. Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria Românilor, Editura Enciclopedică, București, 1998, p. 453.
 
5. Randolph Braham (ed.), The Tragedy of Romanian Jewry, Columbia University Press, New York, 1994, p. V.
 
6. Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasefer, București, 1997, p. 373.
 
7. Georg L. Mosse, Die Geschichte des Rassimus în Europa. Aus dem Amerikanischen von Ellriede Burau und Hans Günter Holl, Fischer Taschenbuch Verlag, Frankfurt am Main, 1990, p. 262.
 
8. Apud Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 191.
 
9. Joseph Goebbels, „Die Tagebücher […], Band I. Juli-Sept. 1941. Bearbeitet von Elke Fröhlich, München, 1966, p. 269.
 
10. Op. cit., p. 280.
 
11. Op. cit., Band 2. Oktober-Dezember, 1941, p. 188.
 
12. Jean Ancel, „Antonescu and the Jews”, Yad Vashem Studies, 25/1994, p. 216-279. Sunt abordate temele: Antonescu și moștenirea antisemită; legături familiale dubioase și relații cu francmasoneria; statul antonescian și atitudinea sa față de evrei; relații cu legionarii; Antonescu antisemitul adoptă soluția finală; Odessa și Transnistria; Pogromul de la Iași ș.a.
 
13. Lya Benjamin (ed.), Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniștri, Editura Hasefer, București, 1996, p. 21 (în continuare, Probl. evr.),  p. 129
 
14. Vezi în acest sens Alex. Bein, The Jewish Question, Biography of a World Problem, London and Toronto, Associated University Presses (f.a.), p. 18.
 
15. A. C. Cuza, Doctrina nalionalist-creștină. Programul LANC, Cluj, Tipografia Națională SA, 1934, p. 13.
 
16. Doctrina naționalist-creștină – cuzismul -, articol publicat în „Apărarea Națională”, anul VI, nr. 16 din 15 aprilie 1928.
 
17. Generalul Ion Antonescu către români […]. Chemări, cuvântări, documente. La o răscruce a istoriei. Adunate de amiral Dan Zaharia, București, 1941.
 
18. Este relevantă în acest sens discuția din cadrul ședinței Consiliului de Miniștri din 13 noiembrie 1941, în legătură cu situația bunurilor expropriate de la evreii din Basarabia și Bucovina. Mareșalul pretindea: „Totul trebuie situat pe baze juridice clare” (vezi Probl. evr., p. 335).
 
19. Vezi stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din 4 dec. 1941, în Probl. evr., p.352.
 
20. În ședința Consiliului de Miniștri din 3 februarie 1941, conducătorul statului preciza: „…pe măsură ce va începe să funcționeze creditul românesc îi vom disloca pe străini. Așa am vrut să fac, dar am fost depășit de presiunea legionară, care vroia să ia aceste prăvălii cu sistemul pistolului și al suprimării celui care poseda un magazin” (Probl. evr., p. 184).
 
21. Probl. evr., p. 135.
 
22. Robert Ley, Ansprache auf einer Kundgebung des Deutschen Handwerks in der Festhalle in Frankfurt am Main, publicat în Judenverfolgung und jüdisches Leben unter den Bedingungen der nationalsozialistischen Gewaltherrschaft. Band I. Tondokumente und Rundfunksendungen 1930-1946. Zusammengestellt und bearbeitet von Walter Roller unter Mitwirkung von Susanne Hoschel. Verlag für Berlin-Brandenburg, Potsdam, 1996, p. 151-152.
 
23. Avem în vedere o aluzie făcută de conducătorul statului în cadrul Consiliului de Miniștri din 7 februarie 1941, când punând problema trecerii evreilor peste graniță, în regiunile care se vor fixa ulterior, conchidea: „Dar aceasta este o problemă pe care nu poate să o rezolve neamul românesc singur, ci care se înlănțuiește în spațiul continental și intercontinental și vom vedea ce soluție se poate da acestei probleme cu timpul” (Lya Benjamin (ed.), Legislația antievreiască. 1940-1944, Editura Hasefer, București, 1993, (în continuare, Legislația), p. 292).
 
24. La întrebarea lui Horia Sima „cum rezolvăm problema jidovească?”, conducătorul statului îi răspunde: „îi dăm afară de peste tot, îi aruncăm fără mijloace de existență, îi dăm afară din școli, din situații sociale, din profesiunile libere […] toate magazinele evreiești, toată industria, va trebui să primească elemente românești” (Probl. evr., p. 133).
 
25. Vezi în acest sens Legislația, legile promulgate în perioada septembrie-decembrie 1940.
 
26. Stenograma consfătuirii conducătorului statului cu reprezentanții marilor industrii, 14 martie 1941, Probl. evr., p. 210-211.
 
27. Legislația, p. 291.
 
28. Loc. cit.
 
29. Vezi în acest sens nota 23.
 
30. Vezi Probl. evr., p. 190. Deportările în Transnistria au început cu evreii din Basarabia și Bucovina. Din restul țării au fost deportați evrei pe criterii așa-zis politice sau pe alte motive de natură așa-zis infracțională. „Aceste măsuri aveau drept scop nu atât combaterea nerespectării legilor, cât degajarea centrelor de elemente iudaice parazitare”, Legislația, p. 231.
 
32. Loc cit.
 
33. Loc. cit.
 
34. Loc. cit., p. 207.
 
35. Probl. evr., p. 241-257. Vezi și Ordinul Ministerului Afacerilor Interne cu adresa nr. 4147 din 21 iunie 1941 prin care se dispunea foarte urgent și confidențial evacuarea familiilor evreiești din satele dintre Siret și Prut și toate familiile evreiești care se găseau în satele din restul țării (Loc. cit., nota 2).
 
36. Loc. cit., p. 258-259. Așadar, toate măsurile de exterminare a evreilor din aceste provincii s-au petrecut sub îndrumarea personală a conducătorului statului.
 
37. Aprecierea cea mai relevantă în acest sens îi aparține lui Alex. Mihai Stoenescu, care conchide: „Atitudinea Armatei române și a statului român față de evrei nu s-a constituit ca parte a unei campanii de teroare organizate pe principii rasiale criminale, planificată programatic înainte de izbucnirea războiului și apoi executată fidel, potrivit unui proiect preconceput sau imaginat ulterior, ca în cazul Germaniei naziste. Reacția față de evrei s-a manifestat în cadrul antisemitismului demagogic și în raport cu asocierea acestora la comunism, ideologie care amenința direct, prin doctrina și practica sa, integritatea teritorială și suveranitatea statului român” (Alex. Miliai Stoenescu, Armata, Mareșalul și Evreii. Cazurile Dorohoi, București, Iași, Odessa, RAO International Publishing Company, București, 1998, p. 496).
 
38. Vezi scrisoarea adresată de mareșalul Antonescu arhitectului H. Clejan, 4 februarie 1944. Publicată în Matatias Саrp, Cartea Neagră […], vol. al III-lеа. Transnistria. Ediția a II-a, București, Editura Diogene, 1996, p. 474.
 
39. Probl. evr., 11, p. 524.
 
40. Extras din Cuvântarea conducătorului statului în fața prefecților, 11 octombrie 1941. (Probl. evr., p. 328).
 
41. Decretul lege pentru recensământul locuitorilor având sânge evreiesc a fost promulgat la 16 decembrie 1941 (Legislația, p. 179-180).
 
42. Vezi Probl. evr., p. 88-105.
 
43. Conform informațiilor furnizate de generalul C. Vasiliu, subsecretar de stat la Ministerul Internelor, la 17 noiembrie 1943 în Transnistria mai erau 61.000 supraviețuitori din totalul de 180.000 deportați. Concluzia mareșalului Antonescu pe marginea acestei informații: „înseamnă că mor într-un ritm prea accentuat”. Extras din stenograma Consiliului de Miniștri din 17 noiembrie 1943. (Probl. evr., p. 526).
 
44. Vezi în acest sens stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din 13 octombrie 1942 și notele incluse în aparatul critic (Probl. evr., p. 455-456).
 
45. Probl. evr., p. 511.
 
46. Vezi nota 38.
 
47. Generalul Antonescu către români… p. 114-115.
 
48. Stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din 8 aprilie 1941. Publicat în Probl. evr., p. 220.
 
49. Loc. cit., p. 524.
 
50. Stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din 18 februarie 1941, în Probl. evr., p. 193.
 
51. Stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din 26 ianuarie 1944 (în Probl. evr., p. 541).
 
52. Probl. evr., p. 526.
 
53. Afirmația făcută într-o telegramă trimisă de pe front lui Mihai Antonescu, în septembrie 1941 (Probl. evr., p. 290).
 
54. Vezi Referatul întocmit de Institutul Central de Statistică despre situația numerică a populației evreiești din România în anul 1941 și observațiile mareșalului pe marginea referatului (Probl. evr., p. 107).
 
55. Probl. evr., p. 263. Extras dintr-un ordin adresat de conducătorul statului unităților militare și de jandarmerie din țară, 4 iulie 1940.
 
56. Extras dintr-un răspuns adresat lui W. Filderman în legătură cu unele intervenții pentru salvarea evreilor din Basarabia, 19 oct. 1941. A.N., fond PCM cabinet, dosar 104/1941, f. 25.
 
57. Publicat în Probl. evr., p. 499-502. Ce-i drept, teza mareșalului Antonescu cu privire la evrei nu era originală. Nichifor Crainic a formulat-o astfel în 1937: „Evreii sunt o primejdie permanentă pentru orice stat național” (Nichifor Crainic, op. cit., p. 284).
 
58. Vezi nota 54.
 
Sursă:
LYA BENJAMIN, Prigoană și rezistență în istoria evreilor din România 1940-1944. Studii. București, 2001.

https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2017/01/21/despre-antisemitismul-maresalului-ion-antonescu/
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum