ROMÂNIA LUI ANTONESCU ȘI LOGICA VIOLENȚEI(3): VIOLENȚA MILIT

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

ROMÂNIA LUI ANTONESCU ȘI LOGICA VIOLENȚEI(3): VIOLENȚA MILIT

Mesaj Scris de Admin la data de 05.03.17 11:01

ROMÂNIA LUI ION ANTONESCU ȘI LOGICA VIOLENȚEI (III): VIOLENȚA MILITARĂ


Victime ale pogromului evreiesc pe străzile Iașiului, iunie 1941.



Antonescu voia să impună societății românești ordinea și armonia și să creeze un stat puternic, frumos, cu adevărat național. Acestui scop i se subordona, printre altele, „curățarea țării de jidani”, decretată în iunie 1941 pentru Basarabia și Bucovina. „Rușinea” din 1940 trebuia „ștearsă”, iar țara, pe viitor, populată numai de români. În realitate, guvernul a pierdut controlul asupra a ceea ce se întâmpla în Est, întrucât i-a dat pe evreii lipsiți de apărare pradă nesiguranței, urii și samavolniciei militarilor și a impus soldaților și jandarmilor români modelul oferit de Wehrmacht și de trupele de intervenție germane.

Marc Bloch a descris dezorientarea psihică provocată de izbucnirea Primului Război Mondial, mai precis de modificarea fulgerătoare a condițiilor de viață, de nevoia bruscă de a supraviețui într-o lume ostilă, de epuizarea fizică și de perceperea deformată a realității [1]. Nici în iunie 1941, în România, nu a fost altfel; în plus, ideologizarea războiului, „satanizarea” dușmanului și identificarea „bolșevismului” cu evreii au creat o disponibilitate către violență ce s-a descărcat asupra populației evreiești.

Militarii și jandarmii români au fost trimiși în Bucovina și în Basarabia pentru a le cuceri, pentru a le curăța de tot ceea ce era „impur” și pentru a răscumpăra umilința suferită în vara anului 1940. Alături de ei luptau unități ale armatei germane și comandouri de intervenție SS, a căror misiune era de a-i izola și de a-i anihila pe iudeo-bolșevici. Limbajul forțelor de ocupație era limbajul puștilor, al baionetelor și al pistoalelor, penetrarea spațiului și a oamenilor.

Infernul a durat aproximativ trei luni, după care frontul a fost împins către est, iar soldații s-au obișnuit cu războiul și s-au adaptat vieții de pe front. În Basarabia, Bucovina și Transnistria comanda a fost preluată de jandarmi, care au înlocuit trupele combatante.

În următoarele subcapitole vom analiza excesele antisemite înfăptuite de militarii români și de trupele de intervenție germane până în octombrie 1941, așadar în timpul atacului asupra Uniunii Sovietice, până la cucerirea completă a Transnistriei. Vom examina, pornind de la cinci constelații situative, factorii concreți care au favorizat actele de violență – întrucât derularea acestora a fost influențată considerabil de circumstanțele exterioare; în altă ordine de idei, vom descifra și „semnificația” lor „socială”. Este necesară, în acest scop, pornind de la „descrierea compactă” specifică etnologiei, o prezentare exactă, completată de o interpretare detaliată, capabilă să reconstruiască respectiva semnificație.

Înainte de război: pogromul din Dorohoi

Este justificat, pentru a înțelege specificul actelor de violență din perioada iunie-octombrie 1941, să începem prezentarea cu pogromul din Dorohoi, petrecut cu un an înainte de atacul asupra Uniunii Sovietice.

Situația politică a României era, în toamna anului 1940, fără ieșire. Uniunea Sovietică ceruse, printr-un ultimatum, ca statul român să-i cedeze Basarabia și nordul Bucovinei, iar Bucureștiul nu putuse obține nici măcar o scurtă amânare. Pierderii teritoriale i s-a adăugat umilirea armatei și a administrației românești de către populația locală. Trupele sovietice au ajuns, pe neașteptate, unitățile române aflate în retragere și nu le-au scutit de spectacolul unei dezarmări umilitoare; s-a ajuns chiar și la agresiuni armate [2]. Unica explicație dată în Senat pentru cele întâmplate a fost că evreii vânduseră comuniștilor țara [3]. Ziarele descriau cu caractere supradimensionate condițiile retragerii din Basarabia și atribuiau întreaga vină populației evreiești locale [4].

Cât de incendiară era atmosfera o dovedesc abuzurile soldaților care se întorceau acasă din Basarabia. În numeroase rânduri s-a întâmplat ca evreii să fie atacați în trenuri și „azvârliți afară” pe ferestrele garniturilor aflate în mișcare. Forurile competente au comunicat numeroase decese [5]. Un astfel de gest permite interpretări multiple: act simbolic menit să ilustreze faptul că o conviețuire în spațiu restrâns era imposibilă, expresie a furiei personale ce trebuia exteriorizată prin intermediul ferestrei, act de curățenie generală, în cadrul căreia, ca și în cazul îndepărtării molozului, interiorul e curățat de tot ceea ce înseamnă gunoi.

Pe fondul acestui climat politic tensionat a avut loc, în cimitirul evreiesc din Dorohoi, înmormântarea unui soldat. Alături, în cimitirul creștin, era înhumat și un oarecare căpitan Buros. Dintr-o dată, s-au auzit împușcături. Inițial, lumea a crezut că erau salve de onor pentru ofițerul decedat, doar că, în loc să înceteze, salvele se apropiau tot mai mult. S-a iscat panică: se spunea că veneau rușii și că evreii trăgeau, de la ferestre, asupra soldaților. Mai târziu s-a dovedit că împușcăturile proveneau de la trupele române care se retrăgeau din Herța; soldații luaseră retragerea ca pe o înjosire și o batjocură din partea evreilor și profitau de ocazie pentru a se răzbuna pe cortegiul funerar din cimitirul evreiesc. Odată început, masacrul a cuprins periferiile orașului. Soldații au pătruns cu forța în locuințele evreilor și au împușcat tot ce mișca. Pentru a se proteja, populația creștină și-a pictat cruci pe pereți sau a pus icoane în ferestre – ca și cum ar fi fost o sărbătoare religioasă. Evreilor le-a rămas inaccesibilă această simbolistică, fie de teama de a nu fi recunoscuți de creștini, fie pentru că, pe timp de criză, trebuiau să dea dovadă de solidaritate. Încă funcționa, chiar și sub amenințare, orientarea oferită de comunitatea religioasă. Trădarea simbolurilor ar fi însemnat trădarea comunității și moartea socială.

O rupere de nori a pus capăt infernului. În zilele următoare, comunitatea evreiască a îngropat 200 de morți [6].

Evenimentele de la Dorohoi au atras într-o oarecare măsură atenția opiniei publice; ceva asemănător s-a petrecut și la Galați, ce-i drept fără a lăsa în urmă la fel de multe izvoare scrise. Din documente germane se știe că, din cauza unei suspiciuni de revoltă, evreii basarabeni care voiau să se întoarcă acasă au fost închiși într-un depozit și, când aparent s-a făcut o încercare de evadare, s-a tras la întâmplare în mulțime. Pentru că soldații și polițiștii vedeau peste tot comuniști, se temeau de un atac al trupelor sovietice și erau cu moralul la pământ, masacrul și hăituiala care i-a urmat s-au soldat cu mai mult de 500 de morți [7].

Cu toate acestea, ar fi putut fi și mult mai rău. Unele familii creștine nu au ezitat să-i ajute și să-i ascundă pe cei urmăriți, iar parchetul local din Dorohoi și conducerea militară au intervenit, restabilind ordinea și ordonând o anchetă severă [8]. Funcționau încă relațiile de vecinătate, iar statul de drept mai era încă valabil și pentru evrei, chiar dacă ordinea statală era considerabil șubrezită. Mai existau însă mecanisme care împiedicau extinderea agitației colective.

Psihoza războiului sub influența germană: pogromul de la Iași

Primele violențe îndreptate împotriva evreilor în contextul campaniei din Rusia au avut loc într-un moment în care trupele române nici măcar nu intraseră încă în luptă. Ceea ce s-a întâmplat la sfârșitul lui iunie 1941 la Iași ar fi fost, desigur, aproape imposibil în absența militarilor germani, aspect care deosebește evenimentul de cele relatate mai sus.
Capitala Moldovei se afla la o distanță de doar câțiva kilometri de granița sovietică. Formațiunile militare germane și românești trebuiau să o apere și să pregătească ofensiva, dar o protecție reală nu exista, orașul fiind expus atacurilor de artilerie și aeriene sovietice. Civilii care aveau posibilitatea încercau să se refugieze; probabil că au reușit să facă asta la timp, în primul rând, oamenii bogați, influenți și cu relații. În doar câteva zile, structura socială a orașului s-a modificat: acesta și-a pierdut conducătorii, iar numărul de locuitori a scăzut la 105.000, dintre care jumătate erau evrei [9].

Temerile au fost alimentate din nou când, pe 26 iunie 1941, bombardierele sovietice au atacat localitatea și au produs pagube destul de însemnate. Legăturile telefonice locale au fost întrerupte, îngreunând intervenția forțelor polițienești [10]. Circula zvonul că evreii trimiseseră semnale avioanelor rusești [11]. În ziua de 28 iunie, către orele 22, la secția de poliție s-a raportat că asupra soldaților germani se trăsese, în plină stradă, cu arme automate, însă nu au putut fi aduse dovezi și nici nu fusese nimeni rănit. Cu puțin timp înainte, sosiseră vești cum că soldații germani și români scotoceau și jefuiau sistematic cartierul evreiesc și că se înregistraseră și primii morți. O anchetă ulterioară a arătat că grupuri de soldați rupți de unitate scăpaseră de sub controlul comandamentului german local și declaraseră, pe cont propriu, război „iudeo-comuniștilor” [12]. Bandele de rebeli îi învinuiau pe evrei, fără excepție, de a fi comuniști și de a se fi vândut rușilor. Viețile omenești nu mai valorau mult. Ieșind dintr-o curte, tancurile germane au trecut intenționat peste evreii strânși acolo [13]. Între timp, mulțimea mânioasă a luat în stăpânire cartierul evreiesc, unde a jefuit și a distrus tot ce i se părea a fi de valoare. Alții au hotărât ca, împreună cu soldații germani și români, să-i „prindă” pe evrei și să-i ducă la sediul central al poliției, unde victimele erau primite cu lovituri de ciomag [14]. 

Antonescu însuși, aflat pe front, a înrăutățit situația, ordonându-i comandantului român al orașului, într-o convorbire telefonică nocturnă, să reacționeze cu toată severitatea la focurile de armă trase din clădiri. În plus, a dispus scoaterea treptată din oraș a populației evreiești [15].

Pe 29 iunie 1941, mai multe mii de evrei se aflau închiși în sediul central al poliției. Când, dintr-o dată, s-a dat alarma antiaeriană – nemotivat, după cum s-a dovedit după aceea -, forțele de pază au tras asupra lor. Soldații germani și români și polițiștii au folosit tot ce le-a căzut în mână: pistoale, puști, arme automate. Două ore a durat infernul, după care torționarii s-au săturat și autoritățile au intervenit [16]. S-a ordonat evacuarea evreilor și s-au pus la dispoziție, în acest scop, două trenuri de marfa. De-a lungul drumului până la gară au rămas cadavre – victime ale paznicilor lor, ale mulțimii de bătăuși și ale urii ceferiștilor. Probabil în amintirea lui Vlad Țepeș, capetele unora fuseseră tăiate și înfipte în parii gardurilor [17]. Se pune întrebarea cât din această simbolistică era imitație și cât servea la „apărarea reală de mort”; sau, ce urmărea, pur și simplu, jocul cu oroarea și ce era gândit ca purificare ritualică propriu-zisă. Fără îndoială, a existat un limbaj al formelor violenței care s-a dovedit obscur chiar și pentru mulți dintre contemporani.

Ore și zile în șir au rămas oamenii închiși în cele două trenuri de evacuare, pe căldură, fără apă, fără mâncare, fără îngrijiri medicale – mulți fiind răniți. În mod normal, în vagoanele respective se transporta carbid, astfel încât până și aerul dinăuntru era viciat. Este dificil de stabilit câți oameni au murit în timpul „evacuării”. Chiar și conform cifrelor oficiale, au fost mai multe mii [18].

Pe 29 iulie 1943, comunitatea evreiască din Iași a comemorat victimele pogromului din 1941: 13.266 de morți, printre care 40 de femei și 180 de copii [19]. Furia se dezlănțuise așadar mai cu seamă împotriva bărbaților, a dușmanilor din interior, a „partizanilor”. Imaginea „iudeo-bolșevicilor” își crease propria realitate înspăimântătoare.

Astfel, revoltele își urmau propriile reguli; totuși, nu ar fi fost necesar extrem de mult curaj pentru a pune capăt măcelului. Numai un aparent consens între populația românească înfuriată, soldați, polițiști și criminalii germani – care pretindeau, cu toții, că acționau în numele și pentru o cauză măreață – a făcut posibile excesele. Când s-a reușit aducerea sub control a isteriei antisemite, transa rebelilor a încetat. Ofițerul de jandarmi Richard Filipescu a putut salva viețile a 500 de oameni, pentru că a intervenit cu curaj, scoțându-și revolverul și apelând la rațiunea rebelilor. Cu mâinile goale, avocatul Petru Șerban i-a oprit pe soldați de la a-i mai bate pe evrei [20]. Un ofițer a sărit într-un tren staționat și l-a obligat pe plutonierul de gardă să-l lase să dea oamenilor însetați o găleată cu apă [21]. La Târgu Frumos, o reprezentantă a Crucii Roșii nu a putut fi împiedicată să deschidă ușile trenului ce venea de la Iași. A obținut permisiunea ca cei închiși înăuntru să poată coborî, să fie stropiți cu un furtun, să primească ceva de mâncat și de băut. Înainte de plecarea trenului, s-a asigurat că în orele următoare aveau să se facă opriri la intervale regulate, pentru ca pasagerii să se poată răcori, spăla și hrăni [22]. De altfel, riscurile pe care și le asumau cei ce interveneau în favoarea evreilor erau reduse, atacurile la adresa lor fiind relativ rare. Din partea statului nu aveau, în niciun caz, a se teme de ceva: nimeni nu trebuia să se aștepte la sancțiuni, așa cum se întâmpla în Germania. România avea, într-adevăr, o dictatură autoritară, dar nu fascistă, iar evreii din Vechiul Regat erau izolați pe plan economic, dar rămâneau, din punctul de vedere al statului, oameni. Astfel, o opoziție deschisă față de logica violenței era pe deplin posibilă.

Începutul războiului: excesele din iulie-octombrie 1941

Unitățile combatante se găseau, dimpotrivă, într-o situație total diferită. În primele zile de după atacul asupra Uniunii Sovietice, trupele române au comis incredibile acte de cruzime. Războiul îi smulsese pe tinerii soldați și polițiști din mediul lor și distrusese orice raporturi sociale. Nu se ducea un „război normal”, ci o confruntare atotcuprinzătoare, interioară și exterioară. Antisemitismul cu motivații economice, impus de stat, a fost înlocuit de o ostilitate generalizată față de evrei, influențată perceptibil de Germania. Mass-media îi făcea pe aceștia răspunzători pentru tot și pentru toate. Pe sectoarele de front domnea o adevărată isterie.

S-a dovedit că războiul împotriva Uniunii Sovietice provoca pierderi mult mai mari decât se estimase inițial. În luptele date în fiecare casă, în fiecare sat, uneori și în spatele frontului, soldații români prost echipați treceau prin toate complicațiile unei campanii împotriva Rusiei. Omar Bartov a vorbit, referindu-se la armata Reich-ului din perioada 1919-1935, de o „de-modernizare a frontului”, observând, în același timp, dispariția camaraderiei dintre soldați, înlocuită printr-o disciplină impusă din exterior. În înaintarea împotriva soldaților și a civililor dușmani, temerile și frustrările constituiau singura lor compensație [23]. Se poate presupune că această interpretare este valabilă și în ceea ce privește o mare parte a armatei române.

Războiul contra Uniunii Sovietice nu avea ca scop doar un câștig teritorial și de influență, ci se asemăna mai degrabă cu o cruciadă împotriva unei puteri total străine și imprevizibile, lipsite de o formă concretă.

Unul dintre colaboratorii lui Antoncscu, Gheorghe Barbul, a descris în memoriile sale starea de iritare provocată de această luptă. Noul război părea a nu avea absolut nimic în comun cu confruntările militare cu care lumea fusese obișnuită până atunci. Zvonurile zădărniceau orice acțiune calculată. Soldații sovietici fluturaseră steagul alb, scrie Barbul, în semn că se predau; când însă unitățile armatei române s-au apropiat pentru a-i lua prizonieri, au tras, pe neașteptate [24].

Ocazii și motive pentru excese antisemite existau multe. Ofițerii solicitau să fie trimiși pe vechile secțiuni de front, pentru a putea răzbuna „umilința” din 1940 [25]. Maiorul Valeriu Carp și oamenii săi s-au dezlănțuit în Ciudei [26]. Regimentul 6 de infanterie i-a masacrat pe evreii din Sculeni [27]. Se cunosc doar prea puține amănunte ale acestui masacru, iar unele provin din relatări orale, fiind distorsionate în memoria celor implicați. Pe de altă parte, descrierea atrocităților petrecute într-un sat basarabean, realizată de Gheorghe Barbul, oferă o imagine asupra atmosferei din acele săptămâni: în Edineț – scrie el – cucerirea localității de către trupele române a atras după sine moartea mai multor sute de civili. Răspunzător era căpitanul Niculescu, care, în 1940 – deci cu un an înainte, când URSS ocupase teritoriul de până la Prut -, fusese nevoit să se retragă, împreună cu unitățile sale, din Basarabia. Pe drumul de întoarcere îl găsise pe căpitanul Enescu, viu, legat de un stâlp de telegraf, cu hainele murdare de scuipat și de excremente. Țăranii evrei și ucraineni stătuseră la coadă pentru a urina pe el, iar femeile umpluseră o pălărie de paie cu urină și o îndesaseră pe capul victimei [28]. O interpretare a episodului doar prin prisma unor practici sălbatice rămâne superficială. Astfel de acte de violență amintesc, mai degrabă, de niște modele de comportament arhaice: curățarea corpului de fluidele otrăvitoare, formalismul onoarei și mânjirea dușmanului ca mijloc de a anihila existența socială a acestuia. Altfel spus, în lupta dintre sexe, o ceată de femei isterice l-au forțat pe Enescu să-și asume rolul victimei și l-au vrăjit, făcându-l să ia contact cu urina lor. În definitiv, totul amintește de o răsturnare a situației violului [29].

Enescu a fost chinuit în acest fel timp de două ore, până când a sosit escadronul căpitanului Niculescu. Omul le-a povestit soldaților ce se petrecuse, apoi s-a îndepărtat de grup, care a crezut că voia să fie singur. În realitate, deoarece nu mai putea suporta umilința, și-a tras un glonte în cap. Mai târziu, soldații au refuzat să-l îngroape: prea dezgustător mirosea cadavrul a urină, prea murdar era de sânge și de excremente. Doar căpitanul Niculescu s-a îndurat de el și, pentru că voia să țină minte totul, i-a păstrat și mantaua. După revenirea sa la Edineț, în 1941, străzile s-au umplut de cadavre mutilate. Apoi, un glonte a nimerit un soldat: era sortit pieirii. Deoarece, pentru o anumită parte a societății românești, pierderea onoarei era mai gravă decât pierderea vieții, dezonoarea nu putea fi răscumpărată decât printr-o jertfa de sânge [30]. Ulterior, ofițerul a trebuit să-și justifice faptele în fața lui Antonescu. Și-a spus povestea și a găsit înțelegere din partea conducătorului statului; nu avea să fie deferit unui tribunal militar care să elucideze starea de lucruri, ci i s-a dat, în schimb, posibilitatea de a-și apăra prestigiul pe front [31].

Mai mult decât orice alt război, ofensiva împotriva Uniunii Sovietice avea ca scop nu doar îndepărtarea fizică ori anihilarea unităților armate, ci distrugerea bazelor vieții sociale a unor întregi grupe de populație. Orice conviețuire trebuia făcută imposibilă. Soldații români urmau această logică și acționau conform ei chiar și atunci când treceau prin sate, jefuind, distrugând cimitirele evreiești, incendiind sinagogile și violând femeile [32]. În mod evident, strategia lor de război se baza pe distrugerea completă a bazelor vieții comunitare și pe umilirea victimelor și a rudelor acestora. Femeile evreice reprezentau familia, comunitatea. Lezarea castității, cel mai de preț bun al unei fete evreice, pângărea totodată și neamul acesteia, făcând segmentul de populație feminin incapabil de reproducție. De altfel, nimicirea populației evreiești din Basarabia și din Bucovina a luat multe forme. Nu peste tot epurarea etnică cerea sânge, dar existau și situații în care doar sângele putea șterge umilința.

Beția de sânge a românilor a atins punctul culminant la Odessa. Două luni a durat asediul orașului-port, de partea românilor înregistrându-se 70.000 de morți și 100.000 de răniți. Ceea ce se crezuse, inițial, că avea să aducă glorie armatei române, anume cucerirea fortăreței, s-a sfârșit printr-o victorie ce nu putea fi considerată altfel decât umilitoare. În prima zi de ocupație, pe 16 octombrie 1941, au fost împușcați 8000 de „iudeo-comuniști”, ale căror cadavre au fost aruncate în mare [33]. Acesta a fost însă doar începutul. La numai o săptămână după capitulare, o bombă a distrus – după cum am mai amintit – cartierul general al unităților române. Generalul aflat la comandă a murit; totuși, în total nu s-au înregistrat mai mult de circa 60 de victime [34]. Antonescu a ordonat ca pentru fiecare ofițer ucis să fie executați câte două sute de comuniști, iar pentru fiecare simplu soldat, câte o sută. În plus, toți comuniștii și câte un membru al fiecărei familii evreiești trebuiau luați prizonieri. În aceeași zi au fost spânzurați 5000 de evrei [35], iar mult mai mulți au fost ridicați din case, duși într-o suburbie și împușcați pe barajele antitanc. Alți militari i-au dus pe evrei în port și i-au închis în depozite, în pereții cărora s-au tăiat găuri, pentru a servi ca locuri de amplasare pentru mitraliere. Către seară, clădirilor de lemn li s-a dat foc. Soldații continuau să tragă, iar ofițerii îi opreau, aruncând grenade de mână, pe cei ce încercau să se salveze [36]. În zilele însângerate din Odessa au murit, în total, între 25.000 și 30.000 de oameni [37].

Acest scenariu aproape incredibil poate fi înțeles doar dacă presupunem că acei ce l-au pus în aplicare erau motivați de ideea bine înrădăcinată că, prin faptele lor, ștergeau de pe fața pământului tot ceea ce însemna „nesupunere” și „rău”. Sângele victimelor a devenit sânge de jertfă, iar fumul gros al depozitelor – fum de tămâie pentru o lume mai bună, în timp ce apa Mării Negre, care a înghițit cadavrele, a curățat orașul de toată ocara. Beția de sânge avea, dincolo de pura agresivitate, și un sens mai profund. Iadul războiului împotriva puterii sovietice impunea, cel puțin, dominarea rituală a acesteia.

De bună seamă fără a urma un ordin direct sau un plan clar, soldații germani staționați în Iași tulburaseră climatul politic într-atât, încât evenimentele au scăpat de sub control și pogromul nu a mai putut fi împiedicat. În alte locuri, unitățile SS urmăreau obiective clare atunci când stabileau măsurile ce trebuiau luate împotriva evreilor. Pe 4 iulie 1941, armata a III-a română a cucerit Cernăuțiul; două zile mai târziu, a intrat în oraș și comandoul de intervenție 10b. Torționarii din SS au preluat imediat inițiativa și au transmis Berlinului, cu promptitudine, că măsurile luate împotriva evreilor înainte de sosirea lor fuseseră complet „nechibzuite” și „ineficiente” [38]. Într-un raport al unei trupe de intervenție trimis din Piatra Neamț, cartierul general din Moldova, se spunea, printre altele: „Faleski grav devastat. Românii se mulțumesc cu jaful total. Pogromul deocamdată irealizabil” [39].

Cu toate acestea, colaborarea dintre unitățile SS și armata română a funcționat la început „fără probleme” – dacă facem abstracție de anumite chestiuni de ordin mai degrabă „tehnic”. Comandanții români erau probabil fascinați de dorința de a se impune a elitei naziste, iar atacurile la adresa fruntașilor evreilor reflectau, de altfel, și concepția lor asupra luptei brutale cu dușmanul. Începând din iunie 1941, guvernul Antonescu nu a mai propagat nimic altceva decât războiul împotriva „iudeo-comuniștilor” – chiar și pe frontul de acasă. Uciderea se făcea încă selectiv, se limita încă la așa-zișii agitatori, iar sacrificarea ostaticilor era menită să țină în șah un „dușman” de altminteri prea puțin concret. Bazele colaborării româno-germane s-au modificat abia treptat. La mijlocul lui august 1941, trupele de intervenție au început să acționeze din ce în ce mai brutal împotriva populației evreiești [40]. În același timp, atenția militarilor români se îndrepta asupra ucrainenilor, care, la rândul lor, în 1940, sărbătoriseră, în mai multe locuri, anexarea Basarabiei de către URSS.

Cinism și crime fără voie: „purificarea” ținuturilor de la șes cu ajutorul Jandarmeriei

Încă înainte de începerea ofensivei împotriva Uniunii Sovietice, Jandarmeria primise ordin să-i „lichideze” pe toți evreii basarabeni și bucovineni care nu voiau să se mute în orașe și în lagărele de triaj. Termenul oficial, eufemistic, era acela de „purificare a țării”. Lipsa de precizie a ordinului nu făcea decât să înrăutățească situația și dădea jandarmilor care trebuiau să-l aducă la îndeplinire o considerabilă libertate de interpretare. Nu fusese stabilit nici măcar care localități trebuiau considerate orașe și care comune [41].

Trupele de poliție din ținuturile de la șes fuseseră reînființate abia cu puțin timp înainte de începerea războiului. Din ele făceau parte reprezentanți ai fostelor forțe de ordine locale, care, în 1940, prinseseră izgonirea din Basarabia și din Bucovina și nu mai găsiseră ulterior posturi. Resentimentari, s-au întors în patrie cu scopul de a demonstra că stăpânirea românească asupra Basarabiei nu mai trebuia pusă niciodată sub semnul întrebării. În trupe se mai înrolaseră și bărbați cu vârstele cuprinse între 18 și 21 de ani, așadar prea tineri pentru a putea efectua serviciul militar. Având concepții extrem de naționaliste și de antisemite, nu arareori aceștia îi întreceau pe cei mai vârstnici când venea vorba de tortură și de masacre [42].

În orice caz, torționarii din SS nu se puteau „plânge” că aliații lor români ar fi dat dovadă de lipsă de cruzime față de evrei. Existau însă și situații diferite: evident, nu toți jandarmii erau sadici; mulți considerau barbară îndatorirea încredințată și, în loc să o îndeplinească, preferau să îi ajute pe oamenii care le fuseseră dați în pază. Desigur, unele sate au fost jefuite, iar poliția rurală lua mită din toate părțile – ceea ce însemna și că evreii își puteau cumpăra libertatea, că existau posibilități de negociere și strategii de supraviețuire [43].

Omorul prin lovire, jaful și violul: forma normală a războiului

John Keegan a explicat, într-un valoros studiu despre cultura războiului, că structura violenței este determinată de reguli sociale care – deși pot fi percepute de către partea adversă ca fiind cât se poate de reprobabile, lașe ori josnice – au, în cadrul propriei sfere culturale, o rațiune incontestabilă [44]. Tehnica de cucerire a românilor nu era, poate, mai puțin brutală ori barbară decât altele, dar se deosebea totuși vizibil de mașinăria ucigașă, precisă, reprezentată de trupele de intervenție germane care au acționat în Est, începând din august 1941. Vom da, în cele ce urmează, câteva exemple în acest sens.

De îndată ce au intrat în Herța, trupele române s-au dezlănțuit împotriva evreilor. Populația locală a fraternizat cu soldații, jefuind și scoțând din case tot ce nu era bine fixat în loc. Tinerele fete care încercaseră să se adăpostească în sinagogă au fost târâte afară și date pe mâna soldaților [45] – ca și cum penetrarea spațiului cerea și o penetrare a trupurilor [46]. La Stănești, soldații și-au violat victimele de față cu familiile acestora [47].

Concludente pentru „perspectiva germană” sunt dările de seamă ale trupelor de intervenție, din care transpare câte ceva din iritarea pe care le-o producea germanilor tactica de război românească. Pe 11 iulie, de exemplu, s-a raportat că, în Cernăuți, soldații români jefuiau casele și că atacurile lor se îndreptau, în primul rând, împotriva ucrainenilor [48]. Pe 17 ale lunii s-a raportat, din Bălți, că, fără a urma vreun plan ori vreun scop, românii provocau incendii și că se ajungea, peste tot, la jafuri. În zilele și nopțile precedente avuseseră loc, în repetate rânduri, atacuri brutale ale soldaților români împotriva evreilor. Pe germani îi neliniștea modul impulsiv de a acționa al aliaților lor, precum și faptul că aceștia nu se preocupau câtuși de puțin de înlăturarea în condiții igienice ireproșabile a cadavrelor [49]. „«Militarii și jandarmii români îi țin pe evrei în șah […], parțial prin mijloace neplăcute spiritului german, și procedează cu asprimea necesară», a transmis, din spațiul basarabean, comandamentul de campanie german din Bălți” [50]. Din Hotin (ucr. Chotin) se raportase că orașul fusese jefuit aproape în totalitate de trupele române. Peste tot se auzeau împușcături, iar violurile erau la ordinea zilei. În multe cazuri, în urma încercărilor de a lua soldaților români bunurile furate, izbucniseră conflicte [51]. La Cernăuți, jandarmii au băgat la închisoare, au bătut și au supus unei percheziții corporale un grup de evrei, femei și bărbați. După câteva zile au început „negocierile”. Inițial, comisarul de poliție Teodorescu acceptase doar o sumă minimă de 60-70 de dolari de persoană, dar mai apoi prețul eliberării a scăzut, iar comisarul a primit și aur sau diamante. Nimic din toate acestea nu se întâmpla pe ascuns, dar nici nu făcea prea multă senzație [52].

John Keegan a arătat că von Clausewitz nu putea înțelege niște practici de război de tipul celor utilizate de români. Modelul căzăcesc i se părea de-a dreptul abominabil:

„Îl scoteau din sărite obiceiurile cazacilor, ca de exemplu de a se repezi, călare, cu sulița coborâtă, asupra soldaților rătăciți, de a vinde țăranilor prizonierii, pe bani gheață, și de a-i despuia pe cei care nu puteau fi vânduți, pentru a se face stăpâni pe zdrențele lor. Probabil că îi provoca dispreț și faptul că ei, după cum a observat un ofițer francez, nu opuneau vreodată rezistență, […] [nici măcar atunci când] erau de două ori mai mulți la număr. Pe scurt, cazacii se purtau crud față de cei slabi și ca niște lași față de cei mai viteji decât ei — exact contrar educației primite de un ofițer și nobil prusac” [53].

Pe de altă parte, scene ca acelea petrecute în timpul Primului Război Mondial, amintind mai degrabă de un abator decât de o luptă logică pentru supremație și îmbogățire, au pus pe fugă populațiile considerate de von Clausewitz sălbatice.

Soldații români știau ce voiau și ce făceau. Luptau în numele națiunii române – dar, în același timp, își duceau propriul război, în folosul propriu, pentru propria satisfacție. Comportamentul lor era, de aceea, previzibil, iar învinșii aveau întotdeauna șanse de supraviețuire. E evidentă diferența față de cruzimea manifestată de germani, chiar dacă suferințele îndurate de victimele călăilor români nu au fost mai mici decât chinurile datorate sadismului torționarilor germani.

Justificările și ritualurile violenței

Cum de au ajuns să creadă soldații, jandarmii și brutele din SS că aveau dreptul să tortureze, să jefuiască, să violeze, să ucidă oameni? Ce reguli urma punerea în scenă a violenței?

Este evident că omorul și omorul prin lovire sunt, în cele mai multe societăți, dezavuate și pedepsite – cu excepția situației în care fapta respectivă are drept scop restabilirea unei ordini încălcate, ca în momentul răzbunării unei crime. Interdicția de a ucide își pierde valabilitatea doar în caz de război și de execuții. În mod clar: „A dispune de viața unui om nu este la latitudinea individului, ci, dimpotrivă, ține de consimțământul grupului și al zeilor sau al străbunilor acestuia” [54].

Tot ceea ce se întâmpla în estul României – în Basarabia, în Bucovina ori în Transnistria – reflecta logica războiului și, mai mult decât atât, logica unui război al regimurilor dictatoriale. Nimic nu stătea în calea aparentului consens cu trupele care ucideau, jefuiau, violau. Patria era izolată sistematic de front. Nu exista un discurs social despre legitimitatea acțiunilor. Soldații și jandarmii, trupele de intervenție germane și batalioanele de poliție acționau cu convingerea că își înfaptuiau opera violentă în numele unei misiuni nobile.

Un „curs intensiv de asimilare” era ceea ce impuneau brutele germane și române evreilor. Bărbile și părul evreilor ortodocși deveneau obiectul unei plăceri sadice de a se juca, de exemplu atunci când le dădeau foc la bărbi [55] sau când perciunii a doi copii au fost legați bine unii de alții și torționarii au încercat să-i separe, cu patul puștii [56]. Mai evidente decât astfel de lucruri pe care le aveau în comun aliații, în cruzimea lor, sunt însă diferențele înregistrate în repertoriul violenței: niciunui german nu i-ar fi venit ideea de a cere unui rabin să-și facă semnul crucii. Antisemitismul ortodox modela comportamentul jandarmilor și al soldaților români față de evrei, desigur suprapunându-se, în același timp, peste niște forme mai vechi ale purificării rituale a unui spațiu pângărit de „străini” și de „necredincioși”. Violurile, jafurile, incendierea, spânzurarea publică a dușmanilor, înecarea evreilor aveau ca scop, în aceeași măsură, atenuarea dezordinii din societate și fundamentarea simbolic-categorică a propriei stăpâniri. Despre torționarii români știm că uneori tăiau degetele, limbile și organele genitale ale victimelor lor [57]. Era un act de dezumanizare progresivă, în decursul căruia prindea contur acea imagine distorsionată a existenței umane, percepută de făptași ca o amenințare extremă ce impunea, după toate aparențele, exterminarea fizică.

Jocul cu imaginația evreilor putea lua multe forme. Când nu „asimilarea” oferea un model pentru actele de barbarie, servea ca scenariu Tora. Familia Haass a fost târâtă cale de 33 de kilometri și silită să traverseze râul Siret printr-un vad îngust – precum Moise, care, cu ajutorul lui Dumnezeu, a traversat marea, salvând poporul iudeu. La mijlocul drumului, gloanțele i-au doborât, pe rând, pe toți membrii familiei [58].

Ar fi greșit să interpretăm acțiunile soldaților și ale jandarmilor români exclusiv ca expresie a unui antisemitism viu, nimicitor, care ieșise la iveală în contextul războiului. Izvoarele dovedesc fără echivoc faptul că atenția cuceritorilor români se îndrepta în primul rând nu asupra evreilor, ci a ucrainenilor. În aceste condiții, trupele SS se vedeau puse în situația de a interveni cu scopul precis de a-i proteja pe colaboraționiștii ucraineni, de care membrii Organizației Naționaliștilor Ucraineni voiau să se folosească, pe viitor, în folosul propriu [59]. Germanii dirijau așadar contra evreilor furia distructivă a românilor – ceea ce facea ca antisemitismul să dobândească, în condițiile descrise, funcția unei canalizări a violenței, în vederea protejării intereselor germane.

După cum era de așteptat, membrii trupelor SS aveau, de altfel, o părere proastă despre aliații lor, întrucât soldații și jandarmii români corespundeau doar în prea mică măsură autoportretului „germanului disciplinat”. Din Cernăuți – pentru a prezenta modul de a acționa al chiar trupelor de intervenție – s-a relatat că germanii i-au ridicat pe toți bărbații dintr-un cartier, i-au împărțit în grupe, i-au supus, pentru a le dovedi „vinovăția”, unui simulacru de interogatoriu și, în cele din urmă, i-au scos din oraș și i-au pus să-și sape singuri groapa comună. Câte o împușcătură în ceafă a completat masacrul [60].
Corupția, violul, jaful, „omorul prin imprudență” practicate de militarii români – toate acestea le creau membrilor trupelor de intervenție impresia de înspăimântător, straniu, sălbatic, arhaic. Nici războiul împotriva evreilor nu reprezenta, în ochii lor, nimic altceva decât o îndatorire dură și grea, care trebuia îndeplinită conform criteriilor eficienței și ale esteticii.

„Oamenii din anturajul lui Karl Jäger, comandantul unei unități SS și, la 53 de ani, cel mai în vârstă dintre comandanții trupelor de intervenție […] povesteau că, adesea, acesta nu putea dormi nopți în șir din cauza împușcării evreilor, deoarece victimele îl urmăreau până și în vis. Chiar i-a mărtursit o dată unui subordonat că, în timpul unei permisii, nu îndrăznise să se ocupe de nepoțelul său cu naturalețea obișnuită, pentru că se temea să nu fie copleșit de amintiri” [61].

Din cauză că fusese trimis pe front, liderul comandoului special 1b, dr. Eduard Strauch, a căzut din ce în ce mai mult în patima alcoolului. Doar anevoie putea, chiar și într-un cerc de discuții intern, să justifice acțiunile trupelor SS:

„E adevărat că uneori avem de îndeplinit misiuni dure și neplăcute, dar mă deranjează faptul că unii cred că trebuie să ne privească de sus. Noi nu putem înțelege asta. Domnilor, noi ne putem exercita meseria doar pentru că suntem convinși că cineva trebuie să îndeplinească aceste îndatoriri. Eu pot spune cu mândrie că, oricât de grea este datoria lor, oamenii mei au o atitudine corectă și justă și pot privi pe oricine drept în ochi. Ei sunt mândri să se afle, din convingere și credință, în serviciul Fuhrer-ului” [62].

Faptul că autoportretul călăilor din SS nu se reflecta mai deloc în activitatea acestora era o altă poveste. Și printre ei, ca și printre polițiști, existau sadici, simpli soldați care savurau momentul autorității absolute asupra victimelor. Îi satisfăcea cruzimea cu care încercau să-i transforme pe evrei, cu rapiditate, în niște „germani veritabili” – puternici, eficienți, disciplinați, buni cunoscători ai tehnicii. Condițiile așa-zisei tentative de educare erau însă de așa natură, încât nu obțineau decât o imitație urâtă, grosolană, iar rolul de „german” devenea, pentru victime, un chin. În ochii torționarilor, aceasta constituia pedeapsa potrivită pentru insolența revoltătoare de care dădeau dovadă evreii, în încercarea lor „ridicolă” de a trece drept germani:

„Deja [în Bârlad – n.a.] s-a ajuns la excese împotriva populației evreiești. Membrii comandoului erau încartiruiți, pe timpul celor circa două săptămâni ale șederii lor, într-o tabără de barăci din apropierea unui aerodrom românesc situat în afara orașului. În barăcile respective, curățenia se făcea de către evrei, care trebuiau să se prezinte acolo zilnic, pentru a fi repartizați la muncă. Oamenii din SS îi băteau și le trasau sarcini absurde. Trebuiau, de exemplu, să tragă o căruță supraîncărcată sau să care pietre dintr-o parte în alta. Aceste munci trebuiau rezolvate exclusiv în pas alergător; în acest scop, lucrătorii erau îndemnați cu lovituri de baston și de cravașă. […]

A fost organizată și o așa-numită „poliție evreiască”. Era vorba despre evrei echipați cu bastoane, care trebuiau să exerseze; în plus, îndatorirea lor era de a-și îndemna coreligionarii, cu bastoanele, să muncească mai rapid.

Într-un alt caz, un evreu cu bustul dezgolit a trebuit să se strecoare sub un camion, să deschidă baia de ulei și să lase uleiul de motor fierbinte să-i curgă pe bustul gol” [63].

Chiar și actul uciderii era menit să dovedească perfecțiunea germană. Unui torționar român nu i-ar fi trecut niciodată prin minte să le impute evreilor lipsa cunoștințelor tehnice, de vreme ce, în România, evreii erau mecanici auto, muncitori calificați, ingineri.

Rezumat

Ce cauze avea violența împotriva evreilor practicată de jandarmii și de soldații români? Cum se explică o izbucnire atât de puternică de ură și de dispreț față de semeni? Extinderea dictaturilor fasciste și comuniste în sud-estul Europei a distrus toate structurile stabile, ducând la colapsul ordinii sociale și politice. Antisemitismul impus de stat la mijlocul anului 1940 a făcut, dintr-un întreg segment de populație, o pradă ușoară. Cu toate acestea, abia războiul a legitimat măcelul, ducând la pierderea valabilității interdicției creștine de a ucide. Confruntarea unor ideologii diferite, ciocnirea militară dintre diversele culturi și antagonismul violent între regimurile dictatoriale au distrus orice sentiment de siguranță și orice așteptări, făcând ca indivizii și grupurile să revină la o serie de modele de comportament cvasiarhaice.

Violența manifestată împotriva evreilor în anii 1940-1941 poate fi înțeleasă doar dacă e interpretată ca expresie a comportamentului colectivității, în condiții sociale și politice specifice. Se deosebesc cinci situații:

1) Pogromul din Dorohoi, de la sfârșitul lui iunie 1940, a fost primul caz în care, ca urmare a unei izbucniri de dușmănie din partea soldaților aflați în trecere, și-au găsit sfârșitul numeroși oameni. În același timp, incidentul a dovedit că, în împrejurări normale, tulburările nu puteau cuprinde decât spații restrânse și că, în condițiile în care funcționau încă relațiile de vecinătate, iar puterea de stat intervenea, agitația putea fi stăvilită fără întârziere.

2) Crimele săvârșite împotriva evreilor în vara anului 1940 s-au petrecut fără implicarea soldaților germani; dimpotrivă, zilele însângerate de la Iași ar fi decurs cu totul altfel, dacă aceștia nu ar fi înrăutățit situația, făcând imposibilă o intervenție a forțelor polițienești locale și manifestând față de viața umană un dispreț care și-a câștigat rapid discipoli. Desigur că evenimentele de la Iași dovedesc și faptul că agitația colectivă era cât se poate de receptivă la influențele din exterior. Doar aparentul consens între toți participanții la „vânătoarea” de evrei a făcut posibile crimele. De îndată ce unele personalități influente au opus rezistență celor din „celula de bază”, iar consensul a fost pus sub semnul întrebării, revolta s-a prăbușit în sine.

3) Aceste condiții restrictive și-au pierdut ulterior valabilitatea, în vreme de război și într-un spațiu recucerit, respectiv străin. Atacul împotriva Uniunii Sovietice a dezlănțuit o spirală a violenței, explicabilă prin nevoia de răzbunare pentru „înjosirea” din 1940, din timpul retragerii din Basarabia și din nordul Bucovinei, precum și ca expresie a frustrării și a nesiguranței cauzate de dificultățile legate de asediul și de cucerirea Odessei. În primele luni de război nu se punea doar problema câștigării de spațiu; ciocnirea conținea elemente ale unei confruntări simbolice care a degenerat, în cele din urmă, într-o logică a vendetei.

Punerea metodică în scenă a crimelor împotriva evreilor a devenit apanajul trupelor de intervenție germane. Violențele la adresa minorității evreiești aveau rolul de a-i distrage pe români de la atacurile contra ucrainenilor și de a introduce mai mult „sistem” – în sensul german al termenului – în administrarea teritoriilor cucerite. Colaborarea a funcționat surprinzător de lin. Ca eroi războinici neînfrânți, germanii se bucurau încă de admirație, radicalismul lor lipsit de scrupule fascina încă, iar acțiunile îndreptate împotriva anumitor grupe ale populației evreiești, cum erau așa-zișii „iudeo-comuniști”, aveau încă o oarecare „logică”, acceptabilă și de către partea română.

4) Și comandanții români au ordonat uciderea evreilor: în Basarabia și în Bucovina trebuiau anihilate până și ultimele rămășițe ale existenței iudaice. Au avut de suferit evreii care nu plecaseră la timp în lagărele de triaj și în orașele din Basarabia, respectiv din nordul Bucovinei, precum și cei prea neputincioși pentru lungile marșuri pedestre către lagăre. Jandarmii și-au îndeplinit misiunea în diverse moduri: unii cu un entuziasm sadic, alții cu repulsie, în timp ce alții au profitat de ocazie pentru a-i lăsa pe evrei în viață, în schimbul unor bogății materiale.

5) Forma „normală” a războiului era reprezentată, în varianta românească, de jaf și de viol. Ambele aveau ca scop ancorarea simbolică a noii stăpâniri, dar în același timp făceau ca războiul să fie, pentru fiecare soldat în parte, logic și mulțumitor. Uciderea civililor nu avea, într-o astfel de concepție, nicio relevanță, fiind – cel puțin în cazul exterminării în masă, nediferențiate, a unor întregi grupe de populație – străină și golită de sens. Genocidul radical, manufacturier, era posibil doar în condițiile în care uciderea se supunea criteriilor unei etici denaturate a muncii, în care crima însăși devenea datoria supremă.

Ritualul violenței se folosea, atât în contextul românesc, cât și în cel german, de încercarea de a-i „reeduca” forțat pe evrei – încercare menită, în mod necesar, eșecului. Până și formele de „adaptare” extrem de sadice și de dureroase, arderea bărbilor ori violurile, aveau ca „scop” o pseudoasimilare. Diferențe existau între modalitățile de punere în scenă a violenței: jandarmii și soldații români apelau la elemente ale contemporaneității creștin-ortodoxe, pe care le funcționalizau pentru satisfacția lor sadică; mai adesea, limbajul formal valorifica însă o serie de straturi culturale arhaice. Practicile violente reflectau așadar specificul creștinării și al secularizării României, așa cum s-au petrecut ele la începutul anilor ’40.

Membrii trupelor de intervenție germane ar fi considerat jafurile și violurile colective extrem de dezonorante. Ei își percepeau faptele ca reprezentând o datorie, o misiune, și îi comparau pe evrei, în jocul lor sadic „de-a adaptarea”, cu propria imagine despre germanul iscusit, harnic, familiarizat cu tehnica. Simbolurile creștine, care aveau întotdeauna avantaje și dezavantaje – putând fi folosite și împotriva torționarilor -, nu-și aveau locul în acest scenariu.

NOTE:
1. Marc Bloch, Falschmeldungen im Krieg. Überlegungen eines Historikers, in: Marc Bloch, Aus der Werkstatt des Historikers. Zur Theorie und Praxis der Geschichtswissenschaft, Frankfurt am Main, 2000, p. 187 și urm.
2. Armin Heinen, Der Hitler-Stalin-Pakt und Rumänien, în: Erwin Oberländer (ed.), Hitler-Stalin-Pakt 1939. Das Ende Ostmitteleuropas?, Frankfurt am Main, 1989, pp. 98-113, p. 104 și urm.; Stefan Logigan, Rumäniens Eiserne Garde. Ein Legionär erinnert sich, München, 1996, p. 304 și urm.
3. Safran, Resisting the Storm, p. 43 și 52.
4. Hausleitner, Rumänische Sonderwege, p. 105.
5. Cf. diverse documente reproduse în: FCER (ed.), Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III, București, 1997, p. 37 și urm.
6. Cf. documentele corespunzătoare reproduse în: Alexandru (ed.), Martiriul evreilor din România, p. 25 și urm.; Ancel, The Jassy syndrome, partea I, p. 43 și urm.
7. 4.7.1940, Consulatul german din Galați către Ministerul de Externe german. Raport cu privire la evacuarea Basarabiei și la tulburările comuniste din Galați, în: Trașcă, Deletant (cd.), Al III-lea Reich, documentul nr. 1.
8. Hausleitner, Rumänische Sonderwege, pp. 105-106.
9. Karețki, Covaci, Zile însîngerate la Iași, p. 43.
10. 1.7.1941, Declarația comandantului de poliție Leahu, în: Alexandru (ed.), Martiriul, p. 115 și urm.
11. Haiya Feder Naftali, Iasi in context. The pogrom of June 1941 and its aftermath, Arlington, 1998, p. 125.
12. Ottmar Trașcă, Relațiile româno-germane și chestiunea evreiască, august 1940-iunie 1941, în: Achim, Iordachi (ed.), România și Transnistria, pp. 252-328, pp. 320-321. Volumul editat de Ottmar Trașcă și Denis Deletant oferă numeroase informații despre desfășurarea pogromului din Iași și despre implicarea soldaților germani: Trașcă, Deletant (ed.), Al III-lea Reich și Holocaustul din România, 1940-1944. Documente din arhivele germane, București, 2007.
13. Rosh, Jäckel, Der Tod ist ein Meister aus Deutschland, pp. 170-171.
14. 2.7.1941, Directorul general al Poliției, gen. Emanoil Leoveanu, către generalul Ion Antonescu, în: Саrp, Cartea neagră, vol. II, р. 118 și urm.
15. Final report, pp. 133-134.
16. Саrp, Holocaust in Rumania, p. 150 și urm.
17. Rosh, Jäckel, Der Tod ist ein Meister aus Deutschland, pp. 170-171.
18. Final report, pp. 138-139.
19. Comisia internațională pentru studierea Holocaustului în România (ed.), Documente, p. 505.
20. Butnaru, The silent Holocaust, p. 153.
21. Dorian, The quality of witness, p. 166.
22. Butnaru, The silent Holocaust, pp. 96-97.
23. Omar Bartov, Wehrmacht, Soldaten, Fanatismus und die Brutalisierung des Krieges, Reinbek, 1995.
24. Barbul, Memorial Antonesco, vol. I. p. 119.
25. Butnaru, The silent Holocaust, pp. 89-90.
26. Ibidem, р. 104.
27. Саrp, Holocaust in Rumania, p. 142 §i urm.
28. Barbul, Memorial Antonesco, vol. I, p. 123. Mihai Pelin a încercat să verifice afirmațiile lui Barbul și a ajuns, ca urmare a propriilor cercetări, la concluzia că, bazându-se pe amintiri, Barbul a amestecat diferite incidente și le-a completat cu elemente fictive: Pelin, Legendă și adevăr, p. 88 și urm. În ciuda unui astfel de inconvenient, am reprodus pe larg expunerea lui Barbul – decisiv fiind, pentru interpretarea propusă, faptul că evenimentele erau considerate, de către contemporani, posibile și plauzibile. Nici Pelin nu a putut descoperi ce s-a întâmplat în realitate.
29. Hans Peter Duerr, Obszönität und Gewalt, Frankfurt am Main, 1993, p. 134 și urm.
30. „Cartea neagră” despre genocidul evreilor sovietici amintește o altă întâmplare semnificativă: la câteva zile după cucerirea Chișinăului, un oarecare colonel Tudose a ordonat ca un grup de 44 de tineri intelectuali, femei și bărbați, să fie transportați în afara orașului, într-un camion. Odată ajunși la locul unde avea să se desfășoare execuția, colonelul s-a adresat grupului: „Sunteți toți comuniști, pentru că sunteți basarabeni și evrei. V-ați dorit cu nerăbdare instaurarea stăpânirii sovietice și acum așteptați de la ea salvarea. Dar, în zadar. Ați batjocorit ofițerii români și armata română, când a trebuit să cedăm Basarabia. Acum a sosit clipa să dați socoteală pentru asta. Nu vă mai salvează nimeni și nimic”. Colonelul Tudose a asistat apoi la execuție. Wassili Grossmann, Ilja Ehrenburg, Amo Lustiger (ed.), Das Schwarzbuch. Der Genozid an den sowjetischen Juden, Reinbek, 1994, pp. 216-217.
31. Barbul, Memorial Antonesco, p. 123.
32. Ancel, Contribuții, vol. II, partea а II-а, pp. 44-45. Cf. și: Andreas Wimmer, Conrad Schetter, Ethnische Gewalt, în: Heitmeyer, Hagan (ed.), Internationales Handbuch der Gewaltforschung, pp. 315-316.
33. Ancel, Antonescu and the Jews, p. 248.
34. Саrp, Holocaust in Rumania, p. 286.
35. Butnaru, The silent Holocaust, p. 126; Grossman, Ehrenburg, Lustiger (ed.), Das Schwarzbuch, p. 138.
36. Butnaru, The silent Holocaust, pp. 126-127.
37. Radu Florian, The Antonescu Regime. History and mystification, în: Braham (ed.), The tragedy, p. 107.
38. 11.7.1941, Dare de seamă, în: URO (ed.), Dokumentation Judenverfolgung, vol. I, p. 194.
39. 11.7.1941, Dare de seamă URSS nr. 19. Șeful poliției secrete și al serviciilor secrete, în: URO (ed.), Dokumentation Judenverfolgung, vol. I, p. 194.
40. Referitor la acțiunile Trupei de intervenție D, vezi: Ralf Ogorreck, Die Einsatzgruppen und die „Genesis der Endlösung”, Berlin, 1996, p. 151 și urm. și p. 204 și urm.; Angrick, Besatzungspolitik und Massenmord.
41. Fără dată (1950), Rechizitor de urmărire, Parchetul Curții București, în: Jean Ancel (ed.), Documents, vol. VI, p. 441 și urm.; Jean Ancel, The Romanian way of solving the „Jewish problem” in Bessarabia and Bukowina, June-July 1941, Yad Vashem Studies 19 (1988), pp. 187-232, p. 207 și urm.
42. Ancel, The Romanian way, p. 216.
43. 5.8.1941, Dare de seamă, în: Korber, Deportiert, p. 208 și urm.
44. John Keegan, Die Kultur des Krieges, Reinbek, 1995 (în original: A history of warfare, London, 1993).
45. Ancel, The Romanian way, p. 199 și urm.
46. Cf. și Ulinka Rublack, Metze und Magd. Frauen, Krieg und die Bildfunktion des Weiblichen in deutschen Städten der frühen Neuzeit, Historische Anthropologie 3 (1995), pp. 412-432.
47. Butnaru, The silent Holocaust, p. 105.
48. 11.7.1941, Dare de seamă URSS nr. 19, în: URO (ed.), Dokumentation, vol. I, p. 190 și urm. Comandantul Armatei a unsprezecea germane a dezavuat, de asemenea, din cauza efectelor asupra ucrainenilor, jafurile cărora se dedau trupele române: 15.8.1941, Scrisoarea adresată de Eugen Ritter von Schobert generalului Ion Antonescu, în: Trașcă, Deletant (ed.), Al III-lea Reich, documentul nr. 40.
49. 17.7.1941, Dare de seamă URSS nr. 25, în: URO (ed.), Dokumentation, vol. I, p. 202.
50. Ogorreck, Die Einsatzgruppen, p. 152.
51. 29.8.1941, Dare de seamă URSS nr. 67, în: Korber, Deportiert, p. 217.
52. Butnaru, The silent Holocaust, p. 108.
53. Keegan, Die Kultur des Krieges, p. 30.
54. Heinrich von Stietencron, Töten im Krieg, în: Heinrich von Stietencron, Jörg Rüpke (ed.), Töten im Krieg, Freiburg im Breisgau, 1995, pp. 17-56, p. 19.
55. 27.10.1944, Ben Zion Reifer, în fața coloanei se afla Rabinul Iehoșua Frenkel. Articol reprodus din ziarul Mîntuirea, în: Alexandru (ed.), Martiriul evreilor din România, pp. 240-241.
56. Herzog, Kind im Niemandsland, p. 47.
57. Butnaru, The silent Holocaust, p. 67.
58. Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, p. 134.
59. 10.7.1941, Dare de seamă URSS nr. 22, în: URO (ed.), Dokumentation, vol. I, p. 188; 5.8.1941, Dare de seamă URSS nr. 43, în: Korber, Deportiert, pp. 209-210.
60. Manfred Reiffer, Geschichte der Juden in der Bukowina, 1919-1944, în: Gold (ed.), Geschichte der Juden in der Bukowina, vol. II, pp. 1-26, pp. 14-15. Citatul: 19.10.1961, Mărturia lui Edmund Prange, în: Angrick, Besatzungspotilik und Massenmord, p. 150 și urm.
61. Helmut Krausnick, Heinrich Wilhelm, Die Truppe des Weltanschauungskrieges. Die Einsatzgruppen der Sicherheitspolizei und des SD. 1938-1942, Stuttgart, 1981, p. 536.
62. Ibidem, p. 557.
63. 1967, Act de acuzare contra lui P.J. Zapp, Tribunalul Provincial München, în: Ancel, Documents, vol. VI, p. 544.

Sursă: Armin Heinen, ”România, Holocaustul și logica violenței”, Iași, 2011.

(va urma)

https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum