Neumann[v=]

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Re: Neumann[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 10.03.15 16:28

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Neumann[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 28.01.14 15:40

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Neumann[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 27.11.13 2:14

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Istoria României va renunța la cuvântul „Satana“

Mesaj Scris de Admin la data de 22.06.11 10:35

Istoria României va renunța la cuvântul „Satana“
http://www.romanialibera.ro/cultura/carte/istoria-romaniei-va-renunta-la-cuvantul-satana-229017.html
Sub titulatura „Istoria României prin concepte", istoricii Victor Neumannn și Armin Heinen adună mai multe texte privind modul prin care istoriografia românească poate îmbrăca hainele noi ale curentului demitizării istoriei naționale.

Plecând de la probleme de semantică istorică, trecând prin istoria românească a unor concepte precum patriotism, liberalism, democrație, progres sau proprietate, volumul, destul de generos ca dimensiuni, se termină cu un capitol despre cenzură, manipulare și libertate de expresie. Zona interesului este susținută în această carte și de unele aprecieri oarecum stranii, de exemplu viitorul unor termeni precum „geniu", „eternitate" și „Satana", care, în opinia autorilor, vor trebui excluși din limbajul istoriografiei.
Rescrierea trecutului, obligatorie
Volumul de filozofie a istoriei, apărut recent la Editura Polirom, este definit de la început drept un proiect în cadrul curentului modern al demitizării istoriei de tip romantic: „Rescrierea istoriei României devine obligatorie. (...) Demitizarea face posibilă înțelegerea mai obiectivă a trecutului".

Acest proiect s-a născut în urma primei conferințe internaționale dedicată istoriei conceptelor fundamentale din limbajele social-politice românești, organizată în 2009 la Timișoara. Au participat profesori și cercetători din mai multe universități din Germania, SUA, Franța, Olanda, Ungaria și România, iar rezultatele conferinței au fost cuprinse în acest volum. Deși sunt diferențe în prelucrarea informației, autorii și-au concentrat atenția asupra istoriei României, sugerând puncte de vedere alternative dar și aspecte neglijate până acum de istorici. Pe lângă cei doi editori, istoricii Victor Neumann (Timișoara) și Armin Heinen (Aachen), mai apar profesorii Klaus Bochmann (Leipzig), Alexandre Escudier (Paris), Angela Harre (Frankfurt/Oder), Balazs Trencseny (Budapestea), Bogdan Murgescu (București) etc.
Cine suntem noi și cine sunteți voi
Pornind de la originea acestui tip de gândire, respectiv acela că: „Francmasoneria stimula și ocrotea creațiile intelectuale, formând marile interogații ale timpului, contribuind la geneza gândirii critic-raționale bazate pe științe și la emaniciparea de sub servituțiile medievale", autorii continuă cu o critică la actualele unelte de lucru ale istoricilor români, care nu au renunțat încă la inflexiunile emoționale ale discursului științific. Se subliniază: „Continuitatea viziunii romantice asupra istoriei românești, una ce se opune analizei critice, înnoirii metodologice și progresului conceptual, rupturii cu structura de gândire a trecutului și promovării normelor occidentale". Se dă drept exemplu negativ Alex Stoenescu, cu lucrările sale despre Revoluția din 1989.
Cercetătorii sunt atenționați și asupra unor capcane: „Nu întotdeauna documentele sunt credibile, respectiv, nu întotdeauna îndreptățesc descrierea trecutului". Nu se precizează, însă, care documente ar putea fi credibile, care sunt elementele de credibilitate și cine stabilește acest lucru.
În unele pagini cititorul ar putea deveni suspicios, poate pe nedrept, imaginația alunecând spre doctrina „omului nou", de care românii abia au scăpat în 1989, atunci când se precizează că unul din scopurile acestor studii ar fi „reconstrucția intelectuală a cetățeanului".

Într-un alt pasaj se vorbește despre capcanele unor termeni: „Cât despre istorie ca reper cultural fundamental în formarea individului, ea trebuie să părăsească terenul accidentat sugerat de noțiuni ambigue, încărcate de mesaje profund partizane precum destin, geniu, eternitate, Satana (...)". Desigur, apare în mod natural întrebarea: cu cine ar putea fi partizane cuvintele destin, geniu, eternitate, Satana?

Victor Neumann explică, ușor suprarealist, de ce trebuie să evităm acești termeni: „De ce? Pentru ca să evite manipularea de genul celor aparținând dictatorilor" - și sunt citați aici Hitler și Ion Antonescu.

În nevoia de a explica faptul că eliminarea emoționalului din știința istoriei are drept scop stoparea oricăror forme conflictuale, iar „noua istoriografie percepe transformarea ca pe un fapt extrem de complex, unde se întâlnesc trecutul, prezentul și viitorul", discursul derapează în formulări de genul: „În mai multe dintre statele Europei Centrale și de Sud-Est limbajele continuă să fie infestate de moștenirile regimurilor totalitare". Sau: „Ce vrea să sugereze ori să reglementeze perechea noțională noi-voi? Pe cine reprezintă noi și pe cine voi?"
„Ar trebui să se renunțe la termeni precum "
Volumul conține și fraze de la care autorii ar fi putut, totuși, să se abțină: „Ar trebui să se renunțe la termeni ca , , , iar în locul acestora să se utilizeze conceptele de drept și de ordine: , , , etc.". Termenii propuși pentru rescrierea istoriei sunt cumva exagerați, vorbindu-se despre rescrierea istoriei României. Dacă din această propoziție scoatem cuvântul „România" construcția nu mai are sens: nu se pote studia istoria României fără a folosi cuvântul România?

Mai aflăm că: „România este un stat format din regiuni complet diferite care aparțineau fiecare sferei de influență al mai multor imperii", că „În perioada interbelică România era mult în urma Occidentului din punctul de vedere al dezvoltării și al omogenității etnice a populației" și că „Istoria conceptuală ne va aduce aminte că noțiunile și utilizarea lor sunt mai importante pentru politică decât toate celelalte arme". Nu se spune cine va folosi armele (care sunt evident ale manipulării, fie ea chiar și pozitivă) și împotriva cui.
România, țară divizată între tineri și bătrâni
Așa cum precizează prof. Armin Heinen, Bucureștiul în perioada comunistă nu a cunoscut o mișcare de desidență asemănătoare celor din Cehoslovacia sau Polonia. Regimul era pre autoritar, iar sărăcia tradițiilor liberale „nu îndemna deloc la rezistență, iar moștenirea culturală sugera intelectualilor forme de reacție contradictorii". Se recunoștea deficitul de dezvoltare, însă se încerca să se demonstreze că România avea potențialul necesar pentru a întrece celalalte națiuni.

După Revoluție, istoricul crede că România devenit o țară divizată între „tineri" și „bătrâni", între oraș și sat, „între elitele duplicitare și adepții frustrate ai unei revoluții pierdute. În realitatea constitutional, statului îi mai lipsește încă acea separare elaborată a puterii așa cum este ea cunoscută în Europa modernă (...) Puterea politică și cea economică sunt în mare parte congruente...".
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Neumann[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 15.03.11 18:15

Cum trebuie analizate conceptele istorice? (despre cartea Istoria României prin concepte. Editori Victor Neumann și Armin Heinen)
Între aparițiile istoriografice din ultimul timp, volumul pe care îl comentez astăzi merită o semnalare specială. Editat de doi foarte cunoscuți istorici (Victor Neumann, profesor la Universitatea de Vest din Timișoara, și Armin Heinen, profesor la Universitatea din Aachen), el reunește textele prezentate în cadrul celei „dintîi conferințe internaționale dedicată istoriei conceptelor fundamentale din limbajele social-politice românești” și propune specialiștilor români un domeniu de cercetare care este același cu tema conferinței tocmai menționate: structura conceptuală a limbajului social-politic. Potrivit este să spun că profesorul Neumann este, împreună cu profesorul Heinen, și fondatorul, la Timișoara, al unei școli doctorale internaționale, unică, dacă nu mă înșel, în România, al cărei profil este, de asemenea, istoria conceptuală. Conferința internațională la care m-am referit a fost organizată în acest cadru.
Explorările românești în istoria culturii – fie mai vechi, fie mai recente – nu au fost cu totul străine de cercetarea conceptelor. Acest lucru trebuie precizat de la bun început, pentru a se înțelege că apariția editorială la care mă refer nu constituie, în această privință, o noutate absolută (de altfel, editorii nici nu pretind așa ceva). Studiile regretatului Al. Duțu, cele ale lui Al. Zub și Ștefan Lemny și, după 1989, cîteva dintre textele lui Sorin Antohi (citați, cu toții, în paginile prezentei cărți) stau mărturie pentru interesul ocazional al istoricilor noștri față de limbajul social-politic autohton, examinat, întotdeauna, în corelație cu începuturile modernității. E drept că o preocupare sistematică în această direcție nu a existat la noi pînă acum și este meritul editorilor cărții și al celorlalți autori de a o reactualiza.
Modelul urmat de profesorii Neumann și Heinen este – cum au înțeles-o, deja, cei familiari cu istoriografia europeană – binecunoscuta Begriffsgeschichte, în traducere, istoria (germană a) conceptelor. Paternitatea ei îi aparține lui Reinhart Koselleck și are ca punct de pornire un fenomen care, acum, la circa patru decenii de cînd a fost observat de istoricul german, apare aproape banal: mutația produsă de filosofia Luminilor în vocabularul social-politic german (adică în perioada trecerii de la Vechiul Regim la modernitate, interstițiu caracterizat de Koselleck ca un Sattelzeit – un „timp intermediar”). În sensul complex pe care i l-a atribuit autorul, „mutația” are deopotrivă un aspect cantitativ și unul calitativ. Aspectul cantitativ se referă la îmbogățirea terminologică petrecută în acest interval, ca urmare a nevoii resimțite de oamenii timpului de a descrie o realitate aflată într-o rapidă prefacere. Aspectul calitativ – considerat de Koselleck cel mai important – privește sensurile noi – dar, adesea, multiple și contradictorii, adică vechi și noi – ale conceptelor tradiționale, care, în contexte istorice de tranziție, de tipul celui menționat, devin, ele însele, factori de schimbare, în măsura în care contribuie la prefacerea structurilor de gîndire sau accelerează acest proces. Tocmai aici, în aspectul semantic al transformării vocabularului (și, aș adăuga, al preschimbării cuvintelor în concepte) se întrevede însemnătatea a ceea ce Reinhart Koselleck a numit Begriffsgeschichte: examinînd conceptele social-politice în inserția lor contextuală (deopotrivă istorică și textuală) și, totodată, modul cum au fost acestea utilizate de-a lungul timpului, istoria conceptuală a avut marele merit – o spun cu cuvintele lui Enzo Traverso – de a-i face pe istorici „conștienți de instrumentele cu care lucrează” și de a-i îndemna să deconstruiscă termenii prin care oamenii își interpretează și își reprezintă epoca în care trăiesc (cf. L’histoire comme champ de bataille. Interpréter les violences du XXe siècle, Paris, Éditions La Découverte, 2011, p. 14).
Nu pot detalia aici întreaga istorie a ... istoriei conceptuale, în felul în care a teoretizat-o și practicat-o Reinhart Koselleck. Două sau trei lucruri ar mai fi, totuși, de adăugat. Mai întîi, că acest tip de cercetare nu are nimic în comun cu așa-numitul linguistic turn, pe care îl precede cu numai cîțiva ani și de care îl desparte o interpretare preponderent obiectivistă a limbii, cum ne-o arată, între altele, și faimosul Geschichtliche Grundbegriffe. Historisches Lexikon zur politisch-sozialen Sprache in Deutschland, marele proiect editorial, menit să dea consistență acestui program științific, desfășurat de-a lungul a peste un sfert de secol (1972-1997) de Koselleck, Otto Brünner și Werner Conze. În al doilea rînd, examinarea duratei din perspectiva vocabularului are o utilitate explicativă indiscutabilă: trasînd o secțiune precisă prin straturile semantice ale conceptelor social-politice, ea pune ca într-o amplă epură succesiunea epocilor istorice, sugerînd, adesea, constante și tendențialități (respectiv mutații) culturale, intelectuale și mentale nu imediat decelabile prin investigații de altă factură. Este de discutat dacă și cît sînt de reale aceste coerențe transistorice. În orice caz, lucrurile par să se petreacă în această privință ca și cum, pentru a facilita înțelegerea rapidă, în primă instanță, a diverselor procese și fenomene istorice, cercetarea conceptelor ar comprima timpul, „ștergînd” specificitatea interstițiilor sale succesive.
Nu știu dacă această particularitate (așa cum o înțeleg eu) este, parțial sau în totalitate, proprie modelului istoriografic german al istoriei conceptuale. În orice caz, ea inspiră puternic volumul pe care îl comentez, iar acest lucru ridică, după părerea mea, o serie de probleme.
Se cuvine, mai întîi, să notez că selecția conceptelor specifice limbajului social-politic și juridic românesc din secolele XVIII-XIX pînă astăzi, operată de editori și autori, este judicioasă și relevantă. Fie că este vorba de conceptul de educație în gîndirea iluminist-romantică a românilor din Transilvania (Iacob Mârza), de conceptele de patriotism (Klaus Bochmann), liberalism (Keith Hitchins), democrație/democrat/democratizare (Wim van Meurs), progres (Angela Harre) și proprietate (Dietmar Müller), de noțiunea de Europa (Hans-Christian Maner) sau de conceptul de constituție (Edda Binder Iijima), de stilul național în istoriografia artistică (Ruxandra Demetrescu) sau de caracterul național în tradiția intelectuală românească (Balázs Trencsényi) și – ca să închei enumerarea – de termenii de „neam” și „popor” (Victor Neumann), „totalitarism” (Victor Neumann), „politică”, „om de stat”, „om politic”, „politician” (Armin Heinen) și de omniprezenta noțiune a „tranziției” (Mirela-Luminița Murgescu, Bogdan Murgescu), conceptele reținute în volum sînt, invariabil, reprezentative pentru vocabularul social-politic din spațiul românesc, în modul în care s-a cristalizat acesta sub dubla înrîurire a Luminilor și romantismului. Studiile introductive în problematica istoriei conceptelor, semnate de Victor Neumann (Este utilă rescrierea istoriei României? Evoluția conceptelor social-politice și alternativele interpretative), Armin Heinen (Elaborarea istoriei României: dezbateri metodologice) și Alexandre Escudier (Semantica istorică, modernitatea politică și istoria României, 1780-1939. Cîteva considerații), constituie o utilă punere în temă cu specificul întregului demers, iar două texte complementare, subscrise de Armin Heinen și Gheorghe Schwartz, chiar dacă nu se referă strict la istoria conceptuală, nu distonează cu ansamblul, ci îl întregesc cu o serie de considerații utile.
Acestea fiind spuse, critica de principiu pe care mi-aș lua libertatea să o fac în privința metodei de analiză a unora dintre conceptele prezentate în volum se referă la precara (dacă nu de tot absenta) lor istoricizare. Ca să fiu și mai clar, impresia mea este că unii autori nu țin cont în suficientă măsură de specificitatea temporală a termenilor analizați, de inserția lor într-un anumit context istoric și cultural, iar comprimarea duratei, care rezultă de aici, îi face să deducă din evoluția conceptelor discutate o serie de constante sau tendențialități care sînt înșelătoare.
Cel mai flagrant exemplu în acest sens mi s-a părut studiul despre conceptul de progres al Angelei Harre (cf. Conceptul de progres: relația conflictuală dintre liberalism și intervenția statală). Las la o parte faptul că autoarea restrînge această noțiune doar la sensul său economic
(p. 174), cînd se știe că ea oglindește, de fapt – cum a arătat, recent, Frédéric Rouvillois (cf. L’invention du progrès, 1680-1730, Paris, CNRS Éditions, 2010) – o veritabilă răsturnare a însăși modului de a înțelege evoluția lumii și a ființei umane. Mă limitez doar să constat că, neținînd cont suficient de contextele istorice diferite în care s-au manifestat gîndirea și practica economică românească din secolul al XVIII-lea pînă în 1989 (căci acesta este interstițiul în care se înscrie analiza!), autoarea sfîrșește prin a conchide, nici mai mult, nici mai puțin, că „gîndirea progresistă românească a evoluat pe o spirală a radicalizării intervențiilor statale, care s-a finalizat cu economia planificată de tip sovietic” (p. 175). Și mai departe: „Dacă privim retrospectiv diferitele modele de dezvoltare și opțiunile de progres, se conturează imaginea unei continuități uimitoare. Economia planificată de tip sovietic pare că se încadrează într-un șir de radicalizări, care au sfîrșit în cele din urmă printr-o confiscare a oricărei inițiative economice de către stat.... Economia socialistă planificată apare în acest șir doar ca ultimul pas consecvent al unui intervenționism statal, deja evident în politica economică românească încă de la sfîrșitul secolului al XIX-lea” (p. 192-193). Mie nu mi se pare deloc că politica intervenționistă a guvernelor liberale din perioada interbelică ar fi fost „continuată” de planificarea de tip socialist (altfel spus, că în spiritul lor, cele două ar fi identice sau asemănătoare) și nici că acest mod, teleologic, de a înțelege istoria conceptuală este fidel metodologiei lui Koselleck. Nu mai insist asupra altor considerații, de același tip, ale autoarei (desființarea „iobăgiei” de către Cuza – p. 181 – „opțiunea [industriașilor] pentru industrializarea României împotriva democrației”, p. 185), care, deși trădează lecturi solide și o familiaritate profundă, demnă de tot respectul, cu istoria și istoriografia românească a modernității, ignoră sistematic cerința contextualizării istorice.
Aceeași observație trebuie făcută, la fel de amical, și în legătură cu textele semnate de primul dintre editorii volumului, dl Victor Neumann (mă refer îndeosebi la Neam și popor: noțiunile etnocentrismului românesc și Conceptul de totalitarism în limbajele social-politice românești). Succint expusă, teza comună a ambelor studii (care reproduc unele idei mai vechi ale dlui Neumann) este următoarea: definirea identității colective românești la finele secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a celui următor în termenii etno-naționalismului (prin conceptele de „neam”, „popor”, „națiune”) s-a prelungit în deriva naționalist-xenofobă, mistică și antisemită a celei mai mari părți a elitelor și păturilor populare din România primei jumătăți a secolului XX, supraviețuind, cu bemolurile de rigoare, și în postcomunism, cum ne-o arată unele stereotipuri identitare contemporane și, în egală măsură, limbajul social-politic actual, de factură predominant neoconservatoare. Interstițiul fascist din perioada războiului și cel al totalitarismului comunist nu au făcut decît să potențeze această malformație congenitală a spiritului identitar românesc, ambele ideologii nutrindu-se din el. Ar fi putut lua, această evoluție istorică, un alt sens? Da, răspunde autorul, dacă intelligentsia românească a celui de-al XIX-lea veac nu ar fi preferat, „în locul modernizării culturale și maturizării sociale și identitar-politice ... contaminarea cu idealuri europene greu digerabile” [sic!] (p. 414). „Promovarea teoriei etnicității – crede dl Neumann – probează atracția [acestei intelligentsii] pentru construcțiile imaginare și ignorarea cunoașterii datelor concrete ale istoriei, a ideilor și factorilor contribuitori la geneza statului modern european” (p. 384), iar folosirea, în cultura română, a termenilor „neam, etnie și popor arată – tot în opinia autorului – preferința pentru figuri simbolice, nu și pentru ideea de organizare a conviețuirii umane. Așa se explică – continuă dl Neumann – de ce conceptul de națiune primește o înțelegere din care concretul social – individul – dispare sau este falsificat. De aici pînă la experimentele totalitare – conchide el – nu e decît un pas” (p. 385). Soluția întrevăzută de dl Neumann pentru a pune capăt acestei păguboase continuități constă, nici mai mult, nici mai puțin, decît în rescrierea istoriei naționale „prin însușirea limbajelor politice similare societăților avansate ale Uniuni Europene” (p. 29). Tocmai în aceasta constă, afirmă dl Neumann, utilitatea introducerii istoriei conceptelor în istoriografia română: clarificînd evoluția semantică a termenilor de bază ai vocabularului social-politic autohton, ea indică necesitatea unei schimbări radicale a modului în care ar trebui gîndită și scrisă, de aici înainte, istoria României.
Nu pot nega – nimeni nu poate – că, în privința modului în care s-a declinat, în România, identitatea colectivă din secolul al XIX-lea pînă astăzi, există o anumită stabilitate semantică. A constata acest lucru este una, dar este cu totul altceva să deduci de aici o continuitate liniară a conceptualizărilor, care ar străbate epocile și perioadele, ca un adevărat – cum se spunea în propaganda de pe vremuri – „fir roșu” ideatic. Faptul că România a experimentat două regimuri totalitare (fascismul și comunismul) nu poate fi pus pe seama definiției identității colective, așa cum s-a cristalizat aceasta cu două veacuri mai înainte. Mai întîi, pentru că nici alte state – ca, bunăoară, Franța, unde, după părerea exagerată a dlui Neumann, ar fi luat naștere un concept exclusiv individualist-civic al națiunii – care nu au avut aceeași tradiție intelectuală ca a românilor nu au fost ocolite de contaminarea durabilă cu ideologiile de extremă dreapta. În al doilea rînd, pentru că modul cum se declină în totalitarism identitatea colectivă nu este cîtuși de puțin identic cu conceptualizarea aceleiași identități în „secolul națiunilor”. Între altele, lipsește un ingredient esențial: rasismul. Numai ignorarea istoricității fenomenului identitar și a semanticii cuvintelor care îl exprimă în epoci diferite îl poate face pe dl Neumann să susțină enormitatea (fie-mi iertat cuvîntul) unei „obsesii a purității rasiale” la Damaschin Bojincă și Moise Nicoară (p. 390) sau, încă și mai tare, să afirme că implicațiile rasiste ale termenului de neam „au devenit părți componente ale ideologiei politice prin limbajul oral și scris profesat de românii ardeleni, mai întîi, și de cei din Vechiul Regat, mai apoi” (p. 398).
Ceea ce i-aș reproșa, amical, dlui Neumann este o lectură esențialistă a conceptelor; o lectură care, punîndu-le în surdină istoricitatea, stabilește între expresiile lor textuale continuități falacioase. Citind considerațiile autorului referitoare la noțiunile de bază ale etnocentrismului românesc, nu m-am putut împiedica să-mi aduc aminte de faimoasa dezbatere a Sonderweg-ului: teoretizat în anii ’50 de emigrația intelectuală germană din S.U.A și preluat, apoi, și de istoricii din fosta R.F.G., acest concept sugera faptul că istoria modernă a Germaniei a urmat un „drum specific”, autoritarist, antiliberal și antidemocratic, ce a condus ineluctabil la tragica experiență a regimului nazist. Abia analiza comparativă a modernizării germane în context european, întreprinsă sistematic, cu începere din anii ’80 ai secolului trecut, de Jürgen Kocka și istoricii Școlii de la Bielefeld, a nuanțat simțitor această judecată, relativizînd-o în oglinda experienței istorice a celorlalte societăți din partea de apus a continentului.
Aceeași perspectivă comparată (complet absentă, din păcate, în paginile volumului pe care îl comentez) ar fi fost capabilă să evidențieze faptul că definiția „colectivistă” și „etnicistă” a identității naționale românești (cum o caracterizează dl Neumann) a luat naștere la finele secolului al XVIII-lea și începutul veacului următor în termenii unei conceptualizări absolut normale pentru împrejurările istorice din acel moment nu numai din Europa Centrală și de Sud-Est, ci și din partea de apus a continentului. Elitele intelectuale ale timpului din Transilvania și Vechiul Regat nu au fost în situația de a „opta”– cum afirmă dl Neumann – între o „modernizare culturală”, dublată de o „maturizare socială și identitar-politică” și, pe de altă parte, „contaminarea cu idealuri europene greu digerabile” (p. 414); altfel spus, între o definiție „modernă” a naționalității și una – colectivistă, etnicistă, pe scurt, închisă – pe care autorul o consideră greșit, după părerea mea, de factură premodernă (p. 387). Aceasta era definiția curentă, în perioada istorică respectivă, a națiunii, inclusiv în Franța – patria drepturilor omului și ale cetățeanului – unde, contrar a ceea ce crede dl Neumann, sentimentul apartenenței colective s-a cristalizat în secolul al XIX-lea prin același gen de excluderi (a graiurilor și culturilor regionale și a specificităților locale), cu simbolurile aferente, ca și în spațiul românesc sau în restul continentului. În fond, alteritatea este conținută în însăși „gena” identității. Afirmarea ultimei o accentuează, invariabil, pe cealaltă.
Încă un cuvînt, înainte de a încheia, despre „rescrierea istoriei naționale”, pentru care dl Neumann pledează nu o dată în paginile studiului său introductiv (Este utilă rescrierea istoriei României? Evoluția conceptelor social-politice și alternativele interpretative). Mărturisesc că nu prea înțeleg exact ce vrea să spună autorul prin „rescriere”. Dacă este vorba de sensul literal al cuvîntului (rescrierea trecutului cu ajutorul unor concepte social-politice noi, care să se substituie celor „vechi”, socotite incompatibile cu spiritul actual al europenității), nu prea văd cum ar fi posibil acest lucru, altfel decît distorsionînd complet realitatea. Reamintesc că acest lucru a mai fost încercat în istoriografia noastră în anii ’50 ai secolului XX, cînd trecutul a fost, o bună bucată de timp, „rescris” cu noua terminologie marxistă și din perspectiva luptei de clasă și a confluențelor istorice româno-ruse... Nu mai insist.
Dimpotrivă, dacă prin „rescriere” trebuie să înțelegem regîndirea trecutului și reinterpretarea sa prin integrarea direcției fecunde a cercetării semanticii diferitelor concepte, acest lucru nu numai că se poate face, dar este și perfect legitim. În fond, nu în altceva rezidă folosul unei istorii ca aceea pe care ne-o propune volumul de față: evidențiind istoricitatea cuvintelor, ea ne invită să ținem cont și de considerabila lor putere simbolică.
Mai sînt și alte aspecte, după părerea mea, criticabile în Istoria României prin concepte. Unul privește o serie de considerații ale dlui Dietmar Müller, în studiul său despre dreptul de proprietate în istoria economico-juridică românească (bunăoară, existența unei „proprietăți neofeudale în haine liberale” în România perioadei 1848-1917; atrag atenția că „neiobag” nu este totuna cu „neofeudal”). Alt aspect se referă la textul despre „imaginile Europei” al dlui Armin Heinen, subminat de o traducere defectuoasă în limba română. În fine, o lacună a întregului volum mi se pare absența unei discuții terminologice aplicate, de natură să disocieze între „concept”, „termen”, „semantică” și – desigur – „cuvînt”.
Aceste obiecții și critica de fond pe care mi-am îngăduit să o formulez în rîndurile de mai sus nu se răsfrîng – sper că acest lucru s-a înțeles cît se poate de clar – asupra meritelor și a seriozității științifice a editorilor și autorilor, care rămîn intacte. Ele privesc un demers tematic și metodologic, care în forma în care ne este prezentat în acest volum – și în ciuda unor abordări corecte ale subiectului, cum sînt cele ale lui Klaus Bochmann, Keith Hitchins, Edda Binder Iijima, Mirela și Bogdan Murgescu etc. – pe mine nu mă convinge. Cel puțin nu în totalitate.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

In memoriam Dr. Ernest Neumann, Prim-Rabinul Timisoarei

Mesaj Scris de Admin la data de 14.06.10 2:25

In memoriam Dr. Ernest Neumann, Prim-Rabinul Timisoarei


A fost excelenta rabinica a Banatului si Transilvaniei, o personalitate remarcabila, cu un rol covarsitor in apropierea relatiilor dintre culte si culturi diverse. Timisorenii l-au comemorat la Sinagoga Cetate pe Rabinul dr. Ernest Neumann ( 1917 - 2004).

Pus la cale de catre Comunitatea Evreilor din orasul nostru impreuna cu Societatea Filarmonica si desfasurat in prezenta Gettei Neumann, fiica regretatului lider al cultului mozaic din vestul tarii, evenimentul a impletit filele din istoria recenta, evocarile, teatrul si muzica intr-o manifestare complexa, demna de statura spirituala si umana a celui comemorat.
"A fost un om cu totul deosebit, unul din promotorii bunelor legaturi intre confesiuni, intre culte, intre nationalitati, intre toti cetatenii acestei zone. Merita sa nu-l uitam niciodata", a punctat IPS Nicolae, Mitropolitul Banatului, vechi prieten al Rabinului, iar Luciana Friedman, presedintele Comunitatii Evreilor din Timisoara, a invitat apoi la microfon oaspetii serii: pe fiica lui Ernest Neumann, pe actorul Doru Titz Iosif ( care a interpretat Parabola inelelor din Nathan Inteleptul de Gotthold Ephraim Lessing, cu trimitere la cele trei mari religii monoteiste, iudaismul, crestinismul si islamul), apoi pe prof. univ. dr. Victor Neumann.
Acesta din urma a detaliat, din perspectiva istoricului, cateva dintre datele referitoare la viata comunitatii evreiesti din Romania postbelica, dar si o suma de informatii din biografia celui care, in 1949, a devenit Prim-Rabin al orasului nostru.
La randul sau, vorbitorul a chemat in fata publicului pe Moshe Idel, professor de gandire iudaica la Universitatea Ebraica din Ierusalim, iar recitalul Cvartetului de coarde Incanto Quartetto a incheiat frumos seara In memoria Ernest Neumann.Detalii»
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Despre minuni, istorie si iertare

Mesaj Scris de Admin la data de 28.12.09 9:15

Despre minuni, istorie si iertare


Ultimul interviu

Despre minuni, istorie si iertare
Excelenta Sa Dr. Ernest Neumann,
Rabin Sef al Comunitatii Iudaice din Timisoara


"Vom disparea definitiv din Romania, de data asta pe cale pasica"

Distinsul si mult pretuitul rabin al comunitatii evreiesti din Timisoara s-a grabit sa plece la cer, inaintea publicarii interviului pe care l-a acordat revistei "Formula As". Pastrandu-i cu emotie in minte, distinctia rara si amabilitatea deosebita, ne exprimam regretul fata de disparitia unei personalitati de exceptie, pretuita deopotriva de credinci

osii de rit mozaic, dar si de elitele spirituale si politice din Romania. Cetatean de onoare al Municipiului Timisoara, membru de onoare al Uniunii Scriitorilor din Romania, decorat de presedintele Ion Iliescu cu medalia "Steaua Romaniei in grad de cavaler", dr. Ernest Neumann a pastorit viata comunitatii evreiesti din Banat vreme de 63 de ani. Dialogul acordat revistei "Formula As" s-a purtat in luna aprilie, la sediul rabinatului, aflat in vechiul centru istoric al superbului oras de pe Bega


Despre minuni
"Cine nu crede in minuni nu crede nici in istoria evreilor"


- Desi poate parea indrazneata, prima intrebare pe care v-o adresam se refera la unele evenimente neobisnuite, intamplate in stravechiul cimitir evreiesc din Timisoara. Scrisori venite pe adresa redactiei ne informeaza ca mormantul unui ilustru predecesor al Excelentei Voastre, rabinul Oppenheimer, implineste nu doar rugaciunile credinciosilor de rit mozaic, ci si pe acelea ale unei multimi de romani ortodocsi, veniti din toata tara, in speranta ca necazurile isi vor afla rezolvare si suferinta lor va ajunge la un liman...
- Intr-adevar! Sunt la curent si eu cu ceea ce se intampla acolo, in Cimitirul Evreiesc, vechi de peste 300 de ani. Multi oameni de diverse credinte vin la mormantul rabinului Oppenheimer si se roaga pentru sanatate si reusite. Pentru a intelege acest fenomen, trebuie sa va spun o poveste putin mai lunga. Cavoul unui rabin se numeste "ohel", ceea ce, in limba ebraica, inseamna "cort". Obiceiul de a te ruga la "ohel"-ul unui rabin vine din traditia iudaica de a merge la "Zidul Plangerii", care reprezinta ultimele ramasite ale vechiului Ierusalim, daramat de romani in anul 70 dupa Hristos. Visul oricarui evreu din diaspora este sa atinga cu mainile sale acest zid, macar o data in viata. Rabinul Oppenheimer este cel dintai lider spiritual atestat istoric al comunitatii evreiesti din Banat, dar nu se cunoaste exact anul mortii sale. Daca luam in considerare faptul ca mormantul cel mai vechi din cimitirul evreiesc de la Timisoara dateaza din anul 1633, putem presupune ca rabinul Oppenheimer a trait pe aceste meleaguri inca inainte de 1700. Istoricii sustin ca, in a doua jumatate a secolului al Xvii-lea, Timisoara a fost lovita de o epidemie de ciuma neagra. In traditia comunitatii noastre locale, se spune ca slujbele religioase si rugaciunile puternice ale acestui rabin, devenit o figura aproape legendara, au reusit sa opreasca raspandirea epidemiei, salvand nenumarate vieti. Legenda sa a crescut pe masura trecerii timpului, iar venerarea mormantului se petrece de foarte multa vreme. In 1941, cand am ajuns eu la Timisoara, exista acelasi obicei si presupun ca el dateaza inca de la moartea rabinului. S-ar putea doar ca pelerinajele la "ohel"-ul sau sa se fi inmultit in ultimii ani, pentru ca si noi, evreii, ca si dvs., crestinii, avem nevoie de minuni, in functie de problemele sau nevoile cu care se confrunta fiecare dintre noi. D-l Laszlo Kelemen, administratorul cimitirului nostru, mi-a confirmat ca, mai ales dupa Revolutie, numarul pelerinilor care vin la mormantul rabinului Oppenheimer a crescut simtitor. Oamenii vin si se roaga, aprind lumanari sau depun in cavou chiar mesaje scrise, asa cum fac si catolicii la icoanele Sfantului Anton. Credinciosii de rit mozaic aseaza cate o pietricica, in mod simbolic, pe capacul cavoului, in amintirea "Zidului Plangerii".
- Exista si in lumea iudaica aceasta credinta in minuni, asemanatoare cu a crestinilor?
- Ben Gurion, fondatorul statului contemporan Israel, spunea: "Cine nu crede in minuni nu crede nici in istoria evreilor!". Eu, personal, sincer sa fiu, cred mai putin in minuni contemporane, daca le pot numi astfel, desi nu le contest nici o clipa. Pentru mine, ultima mare minune, dupa 400 de ani de robie egipteana a evreilor sau dupa holocaustul celui de-al Doilea Razboi Mondial, ramane insasi supravietuirea poporului evreu, pana in zilele noastre.

Despre istorie
Acasa, printre prieteni de o viata


- Cat de mare era comunitatea evreiasca din Banat, pe vremea rabinului Oppenheimer?
- Inainte de a va raspunde direct la aceasta intrebare, trebuie sa fac o precizare. Dupa 1492, care este un an important in istoria diasporei noastre, evreii izgoniti din Spania s-au imprastiat in intreaga Europa. Dupa un secol si mai bine, unii dintre acestia, trecand prin Salonic, au urcat spre nordul Peninsulei Balcanice si au ajuns in Tarile Romane. Ei sunt cei dintai locuitori de origine semita care au calcat pe pamanturile vechii Dacii. In Banat, atestarea lor istorica dateaza dupa anul 1600. Dupa informatiile istoricilor nostri, prima comunitate evreiasca din Timisoara numara circa 42 de familii. Ei aveau o "baie rituala", asa cum cere traditia noastra, mai aveau un rabin (cel pe care l-am evocat), pentru pastrarea invataturii lui Moise, si mai aveau un "haham", pentru taierile ritualice de animale. In timp, comunitatea evreilor din Timisoara, in special, si a celor din Banat, ca si din intreaga Romanie, in general, a urmat, in mic, ceea ce s-a intamplat, in mare, cu toata diaspora noastra. Momentul de crestere maxima a fost inregistrat in perioada interbelica. Dupa majoritatea estimarilor, la acea data, in lume, traiau aproximativ 18 milioane de evrei, dar au disparut 6 milioane in urma holocaustului. In "Romania Mare" (deci, inclusiv Basarabia si Bucovina de Nord) traiau peste 850.000 de evrei. Dupa Al Doilea Razboi mai ramasesera doar 420.000. In Ardealul de Nord, din 175.000 de evrei deportati s-au mai intors acasa numai 25.000. In anul 1939, la Timisoara, traiau circa 12.000 de evrei. Conform recensamintelor noastre, astazi, in Romania, au mai ramas doar 7800 de locuitori de rit mozaic, iar numai 400 dintre acestia, la Timisoara...
- Cifre dramatice! Cum arata viata evreilor timisoreni in perioada interbelica, fata de ceea ce stim ca a urmat?
- N-as putea sa fac decat o evocare de ordin general, fiindca eu am sosit la Timisoara, asa cum va spuneam si la inceput, acum 63 de ani, in timpul rebeliunii legionare. Civilizatia europeana exemplara a orasului nu avea nici o legatura cu barbaria acelor timpuri. Desigur, fiecare medic sau avocat era obligat sa-si puna "steaua lui David" pe firma cabinetului. Acelasi lucru era valabil si pentru proprietarii de magazine. De fapt, orice evreu trebuia sa poarte acest "stigmat", cum era considerat pe atunci. Dar legaturile de prietenie, fie interetnice, fie interconfesionale, continuau sa existe. Dupa razboi, a sosit "paradisul comunist". Trebuie sa mentionez aici figura exemplara a doctorului Moses Rosen, care a fost rabin sef in Romania vreme de 46 de ani, in perioada extrem de dificila a dictaturii comuniste. Lui i se datoreaza faptul ca personalul clerical al comunitatii noastre a fost cel din urma care a parasit Romania, asa cum un capitan de nava paraseste ultimul corabia, inaintea naufragiului.
- Dar dvs. de ce ati ramas?
- Atata vreme cat mai exista cateva familii de evrei in Timisoara, locul meu este aici. In plus, aici ma simt acasa, am prieteni de-o viata si aici imi voi sfarsi zilele.

Despre iertare
"Banatenii sunt cei mai europeni
dintre locuitorii acestei tari"


- Aparent, se incheie un mare ciclu istoric: evreii din Banat au ajuns, numeric vorbind, aproape la dimensiunile primei comunitati atestate istoric, acum peste trei veacuri, pe vremea legendarului rabin Oppenheimer. Cum traiesc putinii evrei ramasi la Timisoara, astazi?
- Se cuvine sa fac o mentiune: evreu esti considerat in primul rand dupa originea mamei! Asa este legea noastra. Ceilalti, numiti "apartinatori evrei", intregesc comunitatea noastra pana la 700 de membri. Avem o singura sinagoga deschisa, exista un "serviciu divin" zilnic, dimineata si seara, cu acel minim necesar de prezenta care este de 10 persoane, dupa cum ne obliga traditia, avem un "restaurant ritual", in care mancam numai produse "casher", adica "pure" din punct de vedere religios, am infiintat Oter-ul, adica Organizatia Tineretului Evreiesc din Romania, care are o filiala si la Timisoara, avem un "Club al Tineretului", ne intalnim periodic aici, la sediul comunitatii, in fine, desfasuram activitati sociale de caritate si intrajutorare. Acesta este, pe scurt, "portretul robot" al comunitatii noastre.
- Se vorbeste foarte mult la Timisoara despre ecumenism in plan religios si se simte o atmosfera europeana, relaxata, fara tensiuni sociale sau conflicte etnice. Carui fapt credeti ca se datoreaza acest lucru?
- Cu toate avatarurile istorice mai recente, adica Al Doilea Razboi si ocupatia germana, urmate de comunism, aici, la Timisoara, au fost indepartate barierele despartitoare intre etnii, indiferent ca e vorba de romani, maghiari, svabi, evrei ori chiar sasi. Asta deosebeste comunitatea de aici de alte comunitati locale din Romania, iar eu pun aceasta realitate pe seama faptului ca banatenii sunt cei mai europeni dintre locuitorii acestei tari. Nu degeaba se spune: "Banatu-i fruncea"! Cat priveste ecumenismul, din punct de vedere religios si confesional, toti liderii cultelor din Timisoara se intalnesc, de cateva ori pe an, in acelasi lacas religios, si oficiaza cate o slujba impreuna, ceea ce reprezinta un unicat in Romania! De cate ori sunt intrebat cine este cel mai bun prieten al meu, raspund invariabil: mitropolitul Corneanu. Ne aflam impreuna aici din 1948, anul venirii sale la Timisoara. De altfel, Inalt Preasfintia Sa a devenit personalitatea numarul unu a intregii regiuni, recunoscut ca atare de toata lumea laica, profana sau clericala. Eu sunt doar decanul de varsta... Ne intalnim periodic si vorbim deseori la telefon, fiindca nu luam nici o hotarare majora fara sa ne sfatuim...
- Ce relatie pastreaza comunitatea dvs. cu evreii de pe alte meleaguri?
- Normala. Ne scriem, primim vesti. Evreii plecati din Banat au ajuns nu doar in Israel si in vestul european, ci si in Sua, Australia sau chiar Africa de Sud.
- Cei plecati mai revin?
- Da, mai ales in vizita la morminte. Cu acest prilej, unii dintre ei trec si pe la "ohel"-ul rabinului Oppenheimer. Altii isi revad locurile tineretii sau prietenii de altadata.
- Care este viitorul acestei comunitati?
- Tinerii pleaca, aidoma multor romani de varsta lor, cautand oportunitati profesionale in tari mai bogate. Natalitatea etniei noastre este aproape inexistenta, in clipa de fata, in Banat. Moartea nu sta pe loc, iar in acest ritm vom disparea definitiv din Romania, de data asta pe cale pasnica.
- S-au inchis ranile trecutului? Au iertat evreii?
- In Tora scrie: "Sa nu cunosti ura, sa nu cunosti razbunarea!". Si tot acolo, in alt paragraf, este enuntat acelasi indemn ca si la crestini: "Sa-l iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti!". La acest enunt, un intelept al Talmudului a adaugat: "Aceasta este legea suprema!". Cand am primit un "Premiu de Excelenta" din partea Federatiei Mondiale a Comunitatilor Evreiesti, am marturisit ca, in adancul sufletului meu, sunt gravate cu sange indemnurile "Iarta!", dar "Nu uita!", ca sa nu se mai poata repeta vreodata barbariile pe care le-am trait. Da, evreii au iertat pentru totdeauna, fiindca alaturi de crestini, arabi sau celelalte religii, avem acelasi Creator care sta deasupra capetelor noastre.
- Excelenta Voastra, am inceput interviul discutand despre minuni. Haideti sa-l incheiem la fel! Care ar fi, pentru toti evreii, cea mai mare minune ce s-ar putea petrece in ziua de azi?
- In Cele cinci carti ale lui Moise, numite, pe scurt, Tora, care reprezinta, de fapt, primele cinci capitole din Vechiul Testament, exista 613 porunci. In 248 dintre ele se spune ce ai voie, iar in celelalte 365, ce nu ai voie sa faci. Daca fiecare porunca ar fi respectata de toata lumea, Edenul s-ar intoarce pe pamant!
Marius Petrescu
Foto: Ion Longin Popescu

Sursa: Formula As
http://scacuncristina.blogspot.com/2009/12/despre-minuni-istorie-si-iertare.html
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

O incursiune in lagarele de exterminare naziste

Mesaj Scris de Admin la data de 15.10.09 18:15

O incursiune in lagarele de exterminare naziste


Ziua Internationala a Comemorarii Victimelor Holocaustului


Data de 27 ianuarie a fost instituita, in 1995, de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite ca Zi Internationala a Comemorarii Victimelor Holocaustului, pentru a marca momentul eliberarii, in 27 ianuarie 1945, a detinutilor din lagarul fascist de concentrare Auschwitz-Birkenau, victime ale unor acte de discriminare, privare si cruzime.
Victimele Holocaustului in negura timpului


Cuvantul "Holocaust" este folosit pentru a denumi moartea violenta a unui numar mare de oameni, traducandu-se ca "ardere totala". El a fost utilizat pentru prima data de laureatul Premiului Nobel pentru Pace, scriitorul Ellie Wiesel, ca semn al exterminarii a sase milioane de evrei si a unui numar indefinit de reprezentanti ai altor minoritati in camerele de gazare si lagarele de concentrare, intre anii 1933 si 1945. "Au fost ucisi circa o jumatate de milion de rromi, milioane de prizonieri de razboi sovietici, precum si persoane trimise la munca fortata, homosexuali, persoane cu handicap, cetateni polonezi si ai altor popoare slave, opozanti religiosi (martori ai lui Iehova, prelati romano-catolici) si opozanti politici", se mentioneaza pe Wikipedia.
Data de 27 ianuarie a fost instituita, in 1995, de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite, ca Zi Internationala a Comemorarii Victimelor Holocaustului, pentru a marca momentul eliberarii, in 1945, a detinutilor din lagarul fascist de concentrare Auschwitz-Birkenau. In multe tari europene sunt organizate, la aceasta data, evenimente prin care sunt comemorate victimele Holocaustului.
Anul acesta, la Timisoara, momentul nu a fost marcat ca in anii trecuti. "Ne confruntam cu o serie de probleme care nu ne-au dat posibilitatea sa pregatim ceva. Dar ai nostri cunosc evenimentul de la noi si din povestirile noastre isi iau si ei partea lor, chiar daca cu mai putin interes. Data eliberarii evreilor din lagarele de exterminare ramane una de referinta in memoria evreilor timisoreni", a precizat dr. Paul Costin, presedintele Comunitatii Evreilor din Timisoara - societate care numara, in momentul de fata, 610 membri.
Arhivele vremii vorbesc despre o scadere semnificativa a numarului de evrei din Timisoara, intre anii 1941si 1942 - de la 13.600 la 11.300. Potrivit acelorasi documente de arhiva, in Romania au fost salvati de la deportari si executii peste 400.000 de evrei, dar romanii evrei victime ale Holocaustului sunt estimati la 200.000.
Totodata, "in timpul Holocaustului nazist s-a spus ca au murit peste 26.000 de romi din Romania. Totusi, dupa studii ale Arhivelor Nationale, se pare ca au fost, de fapt, peste 60.000 de victime", sustine Valentin Pepenel, presedintele Agentiei Nationale a Rromilor.

Istoricul Victor Neumann :
"Teoria rasista a stat la baza urii, discriminarilor si distrugerii vietii omenesti"



Dupa 1989 o serie de istorici au incercat sa recompuna, din documente de arhiva, un tablou al fenomenului Holocaustului resimtit in vestul Romaniei. Impreuna cu istoricul timisorean Victor Neumann, profesor universitar la Facultatea de Litere si Istorie, din cadrul Universitatii de Vest, ale carui lucrari s-au axat pe istoria evreilor din Romania, istoria antisemitismului, precum si pe diferite subiecte legate de nationalism, am incercat sa redam o radiografie succinta a ceea ce a insemnat Holocaustul la nivel mondial, national, local.
"Reich-ul nazist a exterminat sase milioane de evrei"


- Care sunt motivele care indeamna astazi cercurile stiintifice, politice si civice din intreaga lume sa rememoreze atrocitatile Holocaustului?
- O partiala enumerare a lor ar putea lua in considerare urmatoarele: 1. Unicitatea tragediei in raport cu toate crimele savarsite in istoria omenirii si propunerea unei noi raportari la cea de-a doua conflagratie mondiala. 2. Faptul ca Reich-ul nazist a exterminat sase milioane de evrei si cinci milioane de neevrei, aspect care trebuie cunoscut de toata lumea si comemorat. 3. Demonstrarea aspectului non-conflictual intre descrierea unicitatii experientei evreiesti si includerea altor victime ale nazismului precum tiganii, slavii, negrii, secta religioasa Martorii lui Iehova, francmasonii, handicapatii, homosexualii. 4. Scopul stiintific-informativ, dar mai ales pedagogic, al mesajelor din media si care pot avea impact asupra celor mai diverse categorii sociale si asupra mediilor politice.
Elementul-cheie care a stat la baza urii, discriminarilor si distrugerii vietii omenesti a fost teoria rasista. Studiile de antropologie, etnografie, istorie comunitara, origini etc. au servit adesea doctrina rasista. Multe ipoteze ale acestei doctrine pornesc de la rezultatele amintitelor discipline. Doctrina rasista afirma ca originea sangelui este cel dintai factor care determina viitorul individului si al grupului. Rasismul a primit o argumentatie pseudo-stiintifica prin intermediul volumelor lui Houston Stewart Chamberlain, argumentatie care a exercitat o influenta profunda asupra lui Adolf Hitler. Aceeasi doctrina si antisemitismul rasial au devenit parte a ideologiei naziste germane, dupa 1933. Legile de la Nürnberg, din 1935, au fost cele dintai acte legislative care au definit evreii si pe descendentii familiilor mixte, ariano-evreiesti, in temeiul sangelui. De la falsificarea identitatii, excluderea oricarui fel de diferente ori inventarea asa-zisului strain traind in imediata vecinatate si pana la genocid drumul a fost scurt. Procesul de pregatire si de punere in aplicare a exterminarii fizice a fiintei umane indica patologia nazista.
In 1935 a fost creat un Birou pentru studiul problemelor rasiale si o Societate pentru cercetarea mostenirilor ancestrale. Sub indrumarea lui Heinrich Himmler, aceasta societate a sponsorizat experientele antropologice si medicale pe non-arienii din lagarele de prizonieri. Preocupat de conservarea si propagarea rasei pure ariane, S.S.-ul a sustinut imperecherea tinerilor arieni in ferme speciale de imperechere. Incepand cu anul 1940, bolnavii mental si fizic, vazuti de nazisti ca un segment de oameni care impiedica sustinerea ideii superioritatii rasei, au fost ucisi prin programul "Euthanasia". Discriminarea rasiala a fost aplicata nu numai evreilor, dar si tiganilor, negrilor, slavilor, sectei religioase Martorii lui Iehova, francmasonilor, handicapatilor.
"Memoria activa a trecutului nazist, considerata o complicatie de prisos"


- Cum si cu ce rezultate a debutat studiul nazismului si al Holocaustului?
- In timpul Razboiului Rece, absenta rememorarii faptelor fusese un aliat strategic in lupta impotriva U.R.S.S. Germania Federala devenise simbolul transformarilor miraculoase ale democratiei si fortareata in fata eventualei agresiuni a Uniunii Sovietice. In anii Razboiului Rece, Germania de Vest se transformase intr-un stat care cauta sa demonstreze ca este iubitor al libertatii si promotor al drepturilor universale ale omului. Un asemenea efort nu a fost lipsit de consecinte, Germania reintrand in circuitul mondial ca partener egal al celor mai avansate state si fiind preferata ca loc de refugiu de sute de mii de emigranti din Europa comunista si din Turcia. Memoria activa a trecutului nazist fusese considerata o complicatie de prisos in lupta pentru castigarea Razboiului Rece. Chiar si memoria juridica a fost scurta. Henry Friedländer observase ca "dincolo de procesele postbelice ale Natiunilor Aliate, exterminarea sistematica a evreilor europeni si a altor grupuri - crima centrala a Holocaustului - nu a retinut atentia cuvenita". Incepand cu anii ’70, istoricii germani au inceput seria studiilor ample despre aspectele importante ale nazismului si ale societatii germane interbelice. Un exemplu este cartea in sase volume, editata de Martin Broszat, intitulata "Bayern in der NS Zeit". In limba engleza, in anii ’50, volumele lui Leon Poliakov, "Harvest of Hate" si Gerald Reitlinger, "The Final Solution", erau singurele istorii comprehensive ale Holocaustului. Chiar si in comunitatea evreilor americani, Holocaustul era insuficient comemorat.
"Anul 1978 a fost anul organizarii constiintei Holocaustului"


- Care a fost ocazia activarii constiintei Holocaustului in America?
- Cel mai important eveniment care a readus Holocaustul in atentia lumii si, indeosebi a Americii a fost Razboiul de sase zile, razboi in care presedintele egiptean Gamal Abdel Nasser mobilizase armata si declarase ca va urmari lichidarea statului Israel. Indiferenta natiunilor occidentale fata de asemenea evenimente indicase faptul ca memoria Holocaustului incetase sa mai existe. Dupa victoria armatei israeliene, automultumirea nu a mai revenit. Acel timp aratase potentialitatea unui nou Holocaust.
In perioada imediat urmatoare, Jurnalul Annei Frank devine simbolul universal al Holocaustului. Activitatea lui Elie Wiesel - supravietuitor al lagarelor naziste de exterminare si laureat al premiului Nobel pentru pace - a fost una impresionanta : conferinte, luari de pozitii in dezbateri academice si politice internationale, carti, articole, cursuri. Marturiile sale au avut un impact la nivelul conducerii politice a Statelor Unite, respectiv, in deschiderea problemei comemorarii mondiale a Holocaustului.
Anul 1978 a fost anul organizarii constiintei Holocaustului. Atunci a fost infiintat Oficiul Special de Investigatii care isi propusese urmarirea criminalilor de razboi ce se adapostisera in America si deferirea lor justitiei. In aprilie 1978, canalul de televiziune NBC a transmis un serial de noua ore si jumatate despre al doilea razboi mondial, inregistrand o audienta estimata la 120 de milioane de telespectatori. Filmul a provocat multe controverse, dar prezentarea lui a fost socotita preferabila in raport cu indiferenta ori tacerea din deceniile anterioare. Cand presedintele Jimmy Carter a anuntat planul infiintarii Comisiei Prezidentiale a Holocaustului, in acelasi an 1978, el semnala ca Holocaustul a trecut nu doar de la margine in centrul constiintei evreiesti americane, dar devenise insusi centrul constiintei nationale americane.
Mai tarziu, cu ocazia deschiderii Muzeului Holocaustului din Washington, D.C., Bill Clinton afirma ca "nici un razboi nu pune capat tuturor razboaielor si de aceea batalia impotriva tendintelor de baza ale naturii noastre trebuie continuata pentru totdeauna". Iata de ce amintitul Muzeu "a devenit pentru cei mai multi o ocazie de a invata lectiile tragice ale trecutului si a le transmite de la o generatie la alta. O data cu sfarsitul Razboiului Rece, va trebui sa ne intalnim nu doar cu ceea ce este mai bun in lume, dar si sa recunoastem ca nu totul in aceasta noua lume este bun". O reflectie care pune pe ganduri pe toti aceia care cred ca toleranta este un dat al naturii si nu al educatiei.
"Persista o pasivitate intelectuala"


- De ce este necesara o reimprospatare a memoriei colective privitoare in privinta acestui eveniment?
- Dupa doua regimuri totalitare, in care istoria Romaniei a fost adesea folosita ca material de propaganda, rescrierea ei este foarte importanta. Chestiunea de metoda si conceptie va contribui decisiv la schimbarea perspectivei asupra trecutului. Din cauza politicilor abuzive ale fascismului si comunismului, astazi pretindem ca istoria sa fie problematizata, analizele sa nu ocoleasca nici faptele pozitive, nici tragediile natiunii. Toate sunt utile pe masa judecatilor de valoare, in felul acesta istoricul contribuind la impros-patarea memoriei colective. Niciodata nu va fi suficienta o descriere a faptelor pe baza de documente. Noua abordare istorica pretinde explicatii intemeiate pe setul de valori culturale si mai putin putere evocatoare. Cum observa François Furet, ea cere un efort intelectual util intelegerii si nu comoditatea descrierii cronologice a faptelor.
Cat priveste Holocaustul in Romania, el trebuie cunoscut mai ales prin tratamentul aplicat evreilor si romilor, prin ideile politice care au animat elitele si masele romanesti in timpul razboiului, prin tragicele urmari. Intr-una din cele mai recente monografii dedicate temei, Dennis Deletant observa in "Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu si regimul sau 1940-1944", volum aparut la Humanitas, in 2008: "...adevarul adevarat este ca actiunea lui Antonescu a condamnat la moarte zeci de mii de evrei si de romi. Autodescrierea sa drept un om de factura europeana este un memento cutremurator, fiindca in cazul sau, ca si in cazul multor altor antisemiti, valorile civilizatiei occidentale reprezentau doar o spoiala si ca, daca se dadea lustrul la o parte, se vedea miezul mai intunecat in care supurau instincte josnice. Era impulsiv in judecati" .
- Putem vorbi de resimtirea efectului Holocaustului in Banat?
- Trebuie retinut ca legionarii - cunoscuti ca antisemiti notorii - au fost activi si in Banat, mai ales la Arad, unde partidul lor, Totul pentru tara, castigase alegerile in 1937. De asemenea, la Timisoara, studentimea formase cuiburi de legionari, iar ofiterii armatei intervenisera dupa bunul plac in discriminarea si pedepsirea evreimii locale. Cu ocazia organizarii, in timpul razboiului, a detasamentelor de munca fortata, bataia, deciziile arbitrare si umilirea populatiei evreiesti au fost la ordinea zilei. In general, faptul a fost ignorat de studiile dedicate perioadei razboiului ori istoriei evreilor din Banat si Transilvania (dupa cum am scris si in "Istoria evreilor din Banat. O marturie a multi- si interculturalitatii Europei Oriental-Centrale", o carte aparuta la Editura Atlas, Bucuresti, in 1999). Faptul ca o parte din publicatiile de limba romana din Banat si Transilvania erau adepte ale ideologiei de extrema dreapta este un lucru mai putin stiut. Ecoul pogromului in presa din Banat demonstreaza exaltarea unui segment intelectual la aflarea marii tragedii a evreilor ieseni. Au fost insa destule momente in care populatia locala a probat acte de solidaritate exemplara cu evreimea locala. In pofida neajunsurilor ori a ordinelor venite din partea Guvernului Antonescu, a planurilor de deportare a evreilor banateni in lagarul de la Lublin, Timisoara si Banatul nu au fost prezente pe harta Holocaustului din Romania.
- Exista in Banatul de astazi discriminari pe criterii etno-culturale si religioase?
- Cred ca exista, dar mai putine decat in anii regimurilor totalitare. Ingrijorator este faptul ca persista o anume ignoranta ori o pasivitate intelectuala atunci cand e vorba de cunoasterea trecutului tragic din istoria tarii.
- Ar mai fi posibila repetarea unei tragedii similare Holocaustului?
- Imi place sa cred ca nu va fi posibila niciodata. Totusi, nimic nu este sigur, nici aici si nici altundeva pe glob. Cine ar fi crezut in urma cu numai doua decenii ca vor fi posibile tragediile din Bosnia si Kosovo? E adevarat, intr-o democratie avem sansa de a ne forma propriile valori in temeiul unei bogatii de informatii si a promova o politica a recunoasterii alteritatilor, astfel incat sa evitam tragediile trecutului.


http://www.timpolis.ro/print.php?r=114&a=1&ed=1519
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Victor NEUMANN: Este necesară rescrierea istoriei Europei de

Mesaj Scris de Admin la data de 06.09.09 11:57

Victor NEUMANN: Este necesară rescrierea istoriei Europei de Est?
Thimothy Snyder propune o nouă lectură a istoriei recente a Europei de
Est, invocînd, prin cifre, genocidul populației civile ce a avut loc în
această parte a continentului în perioada în care ea a fost ținta
atacurilor, ocupațiilor și distrugerii intenționate din partea celor
două regimuri totalitare din secolul al XX-lea.



Cu un îndelung exercițiu în cercetarea evenimentelor politice și
militare din timpul și de după al doilea război mondial, istoricul
american este încredințat că Europa de Est a fost centrul geografic,
moral și politic al crimelor în masă din secolul al XX-lea, centru pe
care îl identifică în Bielarus, Ucraina, Polonia, Lituania și Letonia.
Dacă, potrivit lui Marc Mazower, Europa a fost continentul
întunericului (“the dark continent”) în secolul al XX-lea, atunci,
pentru Timothy Snyder, Ucraina și Bielarus au fost în inima acestui
întuneric. Istoricul invocă atît crimele naziste, cît și pe acelea
comuniste și susține că majoritatea celor uciși au fost est-europeni.
Potrivit observației sale, deși rușii sovietici – aidoma altor cetățeni
ai URSS - au fost și ei victime ale represiunii totalitare sovietice,
cele provenind din mijlocul lor au fost cu mult mai puține comparativ
cu cele din Ucraina sovietică, Bielarus, Polonia ocupată sau cu cele
aparținînd grupurilor culturale și religioase minoritare. Punînd față
în față numărul civililor exterminați - Reich-ul lui Hitler a ucis mai
mult de 10 milioane, iar Uniunea Sovietică mai mult de 5 milioane - ,
Snyder pledează pentru aplicarea aceleiași evaluări nazismului și
comunismului.
Particularitățile Europei de Est


În
ce măsură putem fi de acord cu istorisirea lui Timothy Snyder ? Este
adevărată teza potrivit căreia Estul a fost partea cea mai întunecată a
istoriei Europei și a totalitarismului în general? Dacă da, cum se
explică tragediile ce au avut loc în perimetrul amintit ? Este necesară
evidențierea comparativă a numărului de victime pentru o mai bună
cunoaștere a istoriei ? Sînt regiunile Estului mai expuse regimurilor
totalitare decît acelea ale Vestului ? Dacă da, atunci cum trebuie
interpretate influențele occidentale în răsăritul Europei, respectiv,
care sînt similitudinile și diferențele culturale și identitare dintre
cele două zone ale continentului? E îndreptățită rescrierea istoriei
moderne a Europei prin prisma atrocităților săvîrșite la mijlocul
secolului al XX-lea ?
Semnele de întrebare cu privire la trecutul
Europei de Est persistă în mintea multora. Deși există o mare
curiozitate pentru istoria recentă în fiecare din fostele țări
comuniste - istoricii, politologii și jurnaliștii au descoperit
informații de arhivă, publică reviste și colecții de documente,
articole și monografii, dezvăluiri neașteptate, și-au instituționalizat
activitatea -, clasa politică nu pare convinsă de rostul dezvăluirii
trecutului imediat, de importanța dezbaterii privind gravele erori
politice și a moștenirilor lăsate de acestea, respectiv, de importanța
schimbării mesajelor adresate societății. Pe de altă parte, în țări preThimothy Snyder
cum
România, pregătirea teoretică lasă de dorit, istoricii fiind încă
dependenți fie de documentul de arhivă, fie de prejudecățile care le
influențează cercetarea. Probabil, nu întîmplător, un intelectual cu o
vastă experiență a luptei antitotalitare precum Adam Michnik îndemna la
prudență în validarea grabnică a informațiilor fabricate de
instituțiile comuniste .
Răspunsurile în sensul întrebărilor
formulate mai sus întîrzie să apară și pentru că în studiul
totalitarismului atenția acordată comunismului este excesivă în
comparație cu aceea acordată fascismului. Apoi, se întîmplă ca istoria
scrisă să fie amalgamată cu memoria ceea ce nu aduce întotdeauna
beneficii cunoașterii științifice. Se întîmplă ca experiența
particulară să fie invocată drept argument incontestabil pentru o
interpretare generalizatoare, ceea ce împiedică efortul de cunoaștere.
Prezentul social-politic și intelectual poartă încă multe din
conotațiile imprimate de ideologiile extreme ale secolului al XX-lea.
Iată de ce tema din articolul lui Thimothy Snyder devine și mai
provocatoare și, cred, merită o discuție liberă, fără stereotipul ce a
dominat timp îndelungat limbajele politice și imaginarul colectiv al
Europei, fără “ care împiedică gîndirea și scurtează trecerea la
acțiune” .
Cunoștințele și imaginea privind Holocaustul și Gulagul
sînt cu totul insuficiente în mediile intelectuale din statele Europei
de Est, ca să nu mai vorbim de ignoranța celor mulți, cu acces limitat
la cultura istorică autentică. În comparație cu Occidentul, România
știe mult prea puțin despre istoria recentă, ideologiile și sistemele
politice totalitare, faptele celui de-al doilea război mondial și
lagărele de muncă și de exterminare fasciste și comuniste. Uneori,
chiar refuză să știe. Iată ce spune doamna dr. Miriam Korber Bercovici,
supraviețuitoare a Holocautului: „Am un nepot, admirabil băiat, și-a
dat acum licența la litere cu o lucrare despre Făt-Frumos, dar nu vrea
să știe nimic despre trecutul nostru. Îmi spune să trecem peste, că a
fost demult. Nu mă plîng, am înțeles că și Leszek Kolakowski a avut
problema asta cu nepotul său” . Să fie vorba de tineri pentru care
cunoașterea trecutului nu are nici o relevanță pentru prezent sau în
discuție este modul în care școala și media fac trimitere la istorie?
Ceea ce se poate pretinde în Europa de astăzi – cu deosebire în Europa
de Est - este redactarea unor istorii fără polarizări și formarea unei
gîndiri mai puțin sentimentale în legătură cu aceasta. Adică, depășirea
aprecierii romantice potrivit căreia istoria și limba ar fi sufletul
poporului. Alături de statistica impresionantă a cifrelor, esențială
este decodarea cauzelor, decantarea lucrurilor și cunoașterea motivelor
care au contribuit la deciziile politice, respectiv, la relația cu
noțiunile create în scop propagandistic. Nu cred în exploatarea
arhivelor în temeiul disputelor ideologice ori al intereselor de putere.
Includere sau excludere - De ce este necesară istoria?


La
fel stau lucrurile și în ceea ce privește noțiunile-cheie și limbajele
radicale. În imaginarul colectiv au rămas aproape intacte noțiunile
care concură la excludere. Întîmplărilor reale nu li se acordă interes
în absența unui angajament ideologic, de unde gravele distorsiuni
interpretative, jumătățile de adevăr pronunțate ca sentințe,
falsificarea imaginii trecutului. Multe neajunsuri se datorează
programelor și manualelor școlare, sistemului educațional învechit,
elitelor politice din ultimele două decenii care au preferat
continuitatea structurii de gîndire în locul rupturilor. Nu
întîmplător, redactarea manualelor școlare alternative de istoria
României a stîrnit incredibile controverse de dogmă, iar cursurile
universitare de istorie națională nu integrează temele locale în acelea
europene și universale, nu știu să abordeze istoria minorităților
cultural-lingvistice și religioase și nu conțin explicațiile necesare
privind extremismele secolului trecut. Multe din aceste minusuri țin de
discutata și neaplicata reformă a sistemului de învățămînt. Urmările
pot fi verificate în informația istorică ce circulă la nivelul social
mediu și în diversitatea de exemple oferită de pregătirea și
comportamentul unor lideri politici.
Scena în care primarul orașului
Constanța îmbracă o uniformă de ofițer nazist și defilează aidoma
trupelor SS cu ocazia unei prezentări de modă indică absența minimelor
repere cultural-istorice și doctrinare și, deci, a responsabilității
unui om politic cu notorietate în relația cu masa de alegători . “Cel
mult imaginabilă în palatul vreunui dictator african”, pe bună dreptate
amintita „ieșire” a fost repede taxată de presa occidentală. Cînd
vorbim despre totalitarismele secolului al XX-lea și cînd arătăm fața
mai puțin cunoscută a istoriei continentului, este bine de știut că
experiențele culturale, de organizare și de administrare ale Europei de
Est au fost și sînt diferite comparativ cu ale Europei de Vest.
Tradițiile de scurtă durată ale democrației și, adesea, rezultatele
discutabile trebuie explicate prin prisma întîrzierii în emanciparea
socială, inexistența culturii civice, continuitatea ideii romantice de
națiune și de stat-național pe toată durata secolului al XX-lea,
conservarea spiritului de castă discriminatoriu ori exclusivismul
cultural în locul politicii integrării.
La începutul secolului
trecut, modernizarea Europei de Est era mult întîrziată în raport cu
Occidentul, ulterior, două regimuri totalitare putîndu-se instala și
manifesta fără a fi stingherite de critica intelectuală și de
atitudinea civică. În pofida schimbărilor de regim politic din 1989,
structura de gîndire a elitelor intelectuale și a majorității
populației din Europa de Est a rămas aceeași. În state precum România,
Bulgaria, Serbia, Moldova, Ucraina nu au fost suficiente adoptarea
sistemului pluripatidist, împrumutarea legilor democrației și a
limbajelor specifice acestora pentru depășirea ideologiilor,
comportamentelor și deciziilor de tip totalitar.
Cînd analizăm
Holocaustul și Gulagul, studiul istoriei trebuie pus în legătură cu
evoluția limbii, a culturii și a gîndirii politice, nu numai cu nararea
faptelor istorice ori cu invocarea datelor statistice drept unică și
sigură mărturie a adevărului istoric. Comparația cifrelor – așa cum o
face Timothy Snyder în articolul său din New York Review of Books din
16 iulie 2009 – trebuie însoțită de reflecția asupra omului și a
comunităților sale, asupra bagajului de cunoștințe asimilat în familie
și în școală și, îndeosebi, de răspunsuri la întrebările dificile
privind comportamentul liderilor și al masei în faza precedentă
deciziilor și acțiunilor politice. De pildă, includerea sau excluderea
este ea îndatorată setului de valori culturale adoptate de o comunitate
la un moment dat ? Care sînt izvoarele intelectuale și ideologice ale
lumii moderne ce au făcut posibilă degradarea speței umane în “secolul
extremelor”? Cine, cînd și pentru ce scop a inventat conceptul de
dușman? Ce se înțelege prin expresiile dușmanul de rasă și dușmanul de
clasă și în ce contexte politice se multiplică ele? Cine devine
dușmanul în cazul războaielor și ce rol joacă activarea prejudecăților
cu ajutorul acestui concept ? Ce vrea să sugereze ori să reglementeze
perechea noțională noi – voi? Pe cine reprezintă noi și pe cine voi
atunci cînd e vorba de acceași comunitate națională ? Iată o serie de
întrebări la care e dificil de găsit un răspuns satisfăcător doar prin
invocarea cifrelor ori prin localizarea crimelor în masă săvîrșite sub
comanda nazistă sau sovietică. Cît despre geografia locului numit
Europa de Est, ea nu reprezintă decît infrastructura istoriei.
Evaluarea culturii politice individuale și colective ce a generat
crimele în masă ale regimurilor totalitare îmi pare o metodă mai
potrivită de a ajunge la resorturile intime ale regimurilor totalitare,
la înțelesul răului pe care l-au produs acestea, depășind astfel și
disputele politice contemporane dintre marile puteri . Cît privește
răul suprem, Auschwitz-ul, fabrica morții, acesta nu are termeni de
comparație și aici mă alătur distincțiilor făcute de istoricul american.
Observația
lui Snyder potrivit căreia “memoria a comis abateri excentrice de la
istorie”, motiv pentru care istoria ar fi mai necesară ca niciodată,
îmi pare utilă. Spre deosebire de Occident, unde elaborarea istoriilor
și asumarea trecutului fascist și nazist a fost una din marile
încercări culturale ale deceniilor precedente, Europa de Est este în
faza în care trebuie să-și asume o altă cunoaștere a propriei istorii
comparativ cu epoca precedentă (de data aceasta în absența
constrîngerilor politice sau de altă natură), una în acord cu opțiunile
prezentului. Nu oricum însă, ci ținînd seama de bogăția de informații
arhivistice, de cîștigurile metodologice și de efortul de
conceptualizare. În discuție nu este inventarea unei alte istorii
naționale așa cum au încercat comuniștii, ci o regîndire a acelorași
evenimente, fapte, nume, instituții și idei din propriul trecut.
Holocaustul și Gulagul trebuie cunoscute prin legislațiile care au
făcut posibile adiministrațiile lor, prin acțiunile militare, lagărele
și omuciderile în masă; prin structura de gîndire a masei și cultura
politică a elitelor; prin reflexele ce stau în spatele acțiunilor
radicale. Problematizarea va îmbogăți cunoștințele și va face posibilă
aflarea și recunoașterea crimelor oribile despre care vorbește, într-un
registru cronologic-evenimențial, articolul lui Timothy Snyder.
România
se află într-un moment în care este esențială despărțirea de istoriile
elaborate sub influența doctrinelor și regimurilor politice totalitare.
Decodarea conceptelor cheie din limbajele social-politice este foarte
utilă cercetării trecutului, bunei fundamentări teoretice a prezentului
și gîndirii proiectelor pentru viitor. Extinsă în mediile
istoriografice, literare, sociologice și politice, istoria conceptuală
va contribui la cunoașterea semanticii conceptelor în evoluția lor.
Cultura română se pretează la aplicarea acestei metode inovatoare cu
atît mai mult cu cît o parte însemnată a conceptelor folosite astăzi
provine din secolul al XIX-lea, conservînd ori producînd limbaje
instrumentalizate politic și exprimînd idealuri străine timpului nostru
. Cred, aceasta este o modalitate rațională de cuprindere a istoriei,
una în care vor putea fi descrise și evaluate comparativ
totalitarismele fascist și comunist.

Sursa: Dilema veche

Citește și:


* Mirel Horodi: Crimele sistemelor totalitare ale secolului XX



* Andrei Oișteanu: „Diavolul e prea inteligent ca să apară în aceleași forme”
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

CONCEPTUL DE NAȚIUNE ÎN ROMÂNIA, de Victor NEUMANN:

Mesaj Scris de Admin la data de 26.04.09 17:27

CONCEPTUL DE NAȚIUNE ÎN ROMÂNIA, de Victor NEUMANN:
“De ce cred că noi, intelectualii, putem ajuta? Pentru simplul fapt că noi, intelectualii, sîntem cei care, de mii de ani încoace, am provocat dezastre din cele mai groaznice. Genocidul în numele unei idei, al unei învățături, al unei teorii – iată opera noastră, invenția noastră: o invenție a intelectualilor. Dacă am înceta să asmuțim oamenii unii împotriva celorlalți – lucru pe care îl facem de multe ori cu cele mai bune intenții – chiar și numai cu atît am fi deja în cîștig“ (Karl Popper).


Ce înseamnă națiune? Dar etnie? Dar etnocultură? Vorbim despre siguranță națională fără să definim noțiunea fundamentală la care facem trimitere? Ce fel de patriotism cultivăm, unul etnic și exclusiv, unul multietnic ce se referă la toți cetățenii țării sau unul constituțional și civic? Ce înțelegem prin ideea de stat-națiune și ce facem ca suspiciunea față de celălalt să dispară? Cum integrăm statul român în Uniunea Europeană fără să fi integrat îndeajuns propriile grupuri minoritare? Asemenea întrebări vor să sugereze că România are o întreagă agendă cu probleme juridice și cultural-politice de rezolvarea cărora depinde buna sa conlucrare cu lumea și afirmarea propriilor ei valori.

Statul-națiune continuă să dețină un rol în memoria colectivă a tuturor europenilor. În al doilea rînd, marea masă a locuitorilor bătrînului continent este încă departe de a considera identitatea europeană ca fiind mai presus de aceea națională. Pentru Europa de est și de sud-est, națiunea etnică pare încă o idee de nezdruncinat atît în cultura înaltă, cît și în reflexele mentale ale mulțimii. Ernest Renan a arătat spre sfîrșitul secolului al XIX-lea un lucru de care ar trebui să ținem seama și astăzi: „Vom vedea sfîrșitul războiului (în cazul nostru, al ciocnirii culturilor, n.m., V.N.) cînd locul principiului naționalităților va fi luat de principiul care conține un corectiv: acela al federației europene, superioară tuturor naționalităților (actualizează și citește: comunităților naționale bazate pe etno-cultură n.m., V.N.)…” .

Redefinirea conceptului de națiune

În cultura politică românească, sensurile social, juridic și istoric ale termenului de națiune nu au făcut obiectul unei atenții speciale în condițiile modernizării. Într-unul dintre studiile sale dedicate fenomenului național și naționalist, G.M. Tamás surprinde un aspect interesant și anume: naționalismul etnocultural în forma sa extremă a devenit influent și nu răspunde la întrebările politice. El este mai degrabă o reafirmare a identității. Naționalismul de secol al XIX-lea a întărit statul, în vreme ce naționalismul etnocultural de secol al XX-lea a nesocotit instituțiile statului, fiind anarhic . Europa răsăriteană nu a avut state naționale decît foarte tîrziu în comparație cu Occidentul. În consecință, etnonaționalismul său nu putea întări statul. În schimb, el a creat o conștiință a unității culturale ce avea să fie exploatată în demersul politic pentru distrugerea puterilor imperiale habsburgică și otomană și formarea statului-națiune. Naționalismul de secol al XIX-lea a creat dispute pe teme teritoriale, invocînd dreptul primului venit și ignorînd ideea potrivit căreia asocierea geografiei la gîndirea politică poate justifica orice fel de violență .

“Arderea etapelor”, așa cum s-a petrecut mai ales în Europa centrală și de sud-est, a avut rezultate dezastruoase din punct de vedere economic și instituțional. În situația României, acest aspect se observă în absența corespondenței dintre vorbă și fapte, în afirmarea ideologiilor printr-un limbaj frust și în lipsa de acoperire în realitate a idealului unicității ori moculturalității. Multe dintre neajunsuri se explică prin aceea că ideea de etnonațiune a fost preluată la începutul secolului al XIX-lea, într-un moment în care intelligentsiile comunitare zonale erau insuficient pregătite. În faza premodernă, de exemplu (adică, pînă la începutul secolului al XIX-lea), populațiile din Peninsula Balcanică se identificau prin ortodoxie și nu prin diferențele etnice.

Rolul societății civile

Multe argumente din genul aceluia invocat, dar și conservarea îndelungată a unui model social-național vetust, ne pun abia astăzi în situația de a regîndi conceptul de națiune prin dimensiunea sa civică și nu prin prisma vechimii de locuire pe același teritoriu, a nobleței originilor sau prin revigorarea misticii religioase. Etnicul în sensul atribuit noțiunii de romantici semnifică doar conștientizarea apartenenței la o limbă și la o cultură proprii. El nu înseamnă națiune, în schimb, cultivă diferențialisme accentuate pornind de la aparente particularități etnografice. Cît privește România, observăm că doar prin etnoculturi (fără civism) nu a putut fi instituit un dialog ideal între majoritate și minorități. Au rămas limbi și culturi diferite, dar și istorii, modele și principii de viață paralele și nu convergente. Au rămas oameni și interese umane insuficient protejate. Ținînd seama de un asemenea context, legea minorităților apare pentru moment ca fiind una utilă cunoașterii și recunoașterii reciproce, eventual, ca o treaptă posibilă spre conștienizarea civismului și asumarea responsabilităților individuale și de grup în toate activitățile.

După 1990, în România a debutat un discurs facil privind educația civică și aceasta pentru că pe de-o parte realitatea socială a continuat să fie ignorată, pe de altă parte, mînuirea conceptelor de către elite a fost și este departe de a fi clară. Perspectivele interculturală/transculturală nu au fost înțelese cu adevărat spre a fi promovate în chip acceptabil în școli și universități. Etnoculturalul românesc continuă să alimenteze ideea de etnonațiune și indică mai mult incapacitatea de asumare a condiției contemporane europene de societate ce știe să gîndească politici manageriale și să integreze indivizi și colectivități diverse. Supraviețuirea lui, chiar dacă nu e împărtășită de toți, arată că anumite segmente sociale refuză să-și schimbe atitudinea față de treburile publice, ascunzîndu-și neputința sub haina confortabilă a unui identitarism colectiv propriu perioadei premoderne.
Etnonaționalismul – indiferent de ce grup e practicat -, îngreunează procesul de reformă și de compatibilizare cu sistemul politic european. El este rezultatul dominației sovietice. Ilya Prizel și Maria Todorova argumentează acest punct de vedere cu observația că în cîteva state precum Polonia, România și Bulgaria tezele etnonaționalismului s-au născut tocmai ca o reacție la sovietizare. Aceleiași dominații i s-ar datora imposibilitatea reexaminării bagajului cultural-istoric după al doilea război mondial, de unde preferința de astăzi pentru copierea mecanică a tezelor care au făcut carieră în anii interbelici. Fără să fie singura, aceasta este cu siguranță una dintre explicațiile posibile ale supraviețuirii vechilor prejudecăți conținute în conceptul romantic de națiune.

Cetățeni de gradul I, II, III, ș.a.m.d.?

Multiplu codată din punct de vedere istoric și cultural, România de astăzi se vede pentru prima oară pusă în fața faptului de a-și însuși alte reguli de raportare la propria populație și la propria identitate. O chestiune dificilă, după un secol și jumătate de raportare unilaterală, monoculturală. Grupurile numeric minoritare (adică, ceea ce îndeobște elitele române numesc “străin/străini”) revendică pe de-o parte protecție, pe de alta, drepturi egale din punct de vedere juridic, civic, profesional și reecunoașterea valorilor lor particulare. Faptul că națiunea română s-a definit etnic, făcînd în felul acesta diferențe între proprii săi locuitori - cetățeni de gradul I și cetățeni de gradul II, III, etc., singurul criteriu fiind numărul vorbitorilor uneia sau alteia dintre limbi ori numărul credincioșilor dintr-o biserică sau alta - , a condus la autodefinirea grupurilor minoritare prin prisma aceleiași idei a etnicității.

Totalitarismele fascist și comunist s-au servit copios de acest mod de a privi lucrurile. Așa se explică legislațiile rasiale din anii 1938-1945 din timpul regimului antonescian și diferențele de încadrare școlară, profesională, socială în funcție de apartenența etnică în timpul regimului comunist (în absența unei tradiții de stînga și a unei doctrine marxiste, comuniștii au reluat teza etnonaționalismului încă din anii ‘50). Înțelegerea națiunii ca o entitate politică aparținînd și fiind condusă de etnia majoritară (sloganul interbelic, “România românilor”, e încă prezent în gîndirea partidelor extremiste și nu numai a lor) a făcut să apară o problemă a minorităților. Ea există din 1918 și pînă astăzi. De apariția națiunii civice încă nu se poate vorbi, deși România are mare nevoie de asumarea acestui mod progresist de definire identitară.

În loc de concluzii

Moștenirile României - ortodoxă-bizantină, slavă, turcă și habsburgică - i-au conferit națiunii române șansa de a se raporta la mai multe modele culturale în același timp, precum și aceea de a prelucra și a adopta un set propriu din care să nu fie neglijate nici una dintre multiplicitățile unității sale. Or, deși România se situează prin excelență într-o zonă a interferențelor, în care se văd limpede ambivalențele născute din coabitarea mai multor culturi, elitele sale au supraevaluat specificitățile. Propaganda etnicistă a generat probleme, iar recentele luări de poziție față de reprezentanții minorităților au arătat persistența isteriei naționaliste. Aidoma multora din ultimul deceniu și jumătate, ele reflectă nu doar pericolul reluării perspectivelor prăfuite ale istoriei, dar și o păguboasă perspectivă asupra pluralității lumii în care trăim dintotdeauna. Cum altfel să ne explicăm ieșirile periculoase ori așa-zisa intransigență a liderului unuia dintre partidele aflate la guvernare? De complexul ideologic al primarilor Clujului să depindă emanciparea gîndirii politice românești? Înclin să cred că nu va fi așa și că la Cluj, în Transilvania și în România nu toată lumea împărtășește aceeași panică atunci cînd se raportează la minorități. Sensul mistico-romantic de a înțelege ideea de națiune trebuie depășit și aceasta presupune mai mult ca oricînd să redefinim noțiunea de român. Probabil, și astfel, “vom înceta să asmuțim oamenii unii împotriva celorlalți” .
intelectualii, sîntem... citeste[...]
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Români și străini- Victor NEUMANN

Mesaj Scris de Admin la data de 05.04.09 21:27

Români și străini - Victor NEUMANN
Ce fel de identitate colectivă a dezvoltat regimul Ceaușescu? Există o legătură între ideologia național-comunistă și ideea de națiune etnică profesată de intelligentsia interbelică? Dar între cultura protocronistă a anilor ’70-’80 și modul în care gîndesc și acționează elitele României de astăzi? Cum poate fi redefinită ideea națională pornind de la conștientizarea rolului nefast al fascismului și al comunismului în formarea individului și a societății? Este posibilă reinventarea ego-ului colectiv (național) în absența formării comportamentelor sociale? Ce rol are cunoașterea noțiunilor privitoare la identitate? Cred că intelectualul român ar trebui să încerce să răspundă la asemenea întrebări, urmărind construirea proiectelor de reformă îndelung amînate (aceasta în cazul în care e în stare să abandoneze certurile sterile în legătură cu gesturile ori faptele clasei politice).

Supralicitarea etnicului ca unic mod de raportare la identitatea colectivă - liderii fostei Iugoslavii fuseseră convinși de justețea unei asemenea abordări și au propagat-o la nivelul maselor, în dauna oricărei alternative ideologice - are, adesea, consecințe grave. Respingerea a ceea ce cultural ori cultual este diferit și imaginarea specificității etnice a fost întotdeauna o cauză a conflictelor. Noțiunile și limbajele create cu ajutorul lor nicicînd nu au fost și nu sînt inocente. Perpetuarea voluntară ori involuntară a confuziilor pe tema identitară este o cale sigură de alimentare a neînțelegerilor între diferitele segmente sociale diferite. Astfel s-au născut și se nasc violențele. În momentele de criză, invectivele pe seama vecinului se înmulțesc, ajungînd pînă la excluderea lui.

Deși cazul românesc pare o excepție comparativ cu acela al fostei Iugoslavii, cred că o rediscutare a ideii de identitate colectivă, precum și a conceptelor ce contribuie la formarea limbajelor social-politice va fi utilă mediilor intelectuale și politice. Așa cum cititorul a intuit deja, am în vedere problematizarea modelului cultural. Cred că de regîndirea lui sînt legate proiectele sociale și politice. Am să invoc un exemplu spre a arăta de ce un atare demers este de actualitate. În articolele și cărțile multor publiciști, sociologi, istorici, politologi care trimit la trecutul național există paragrafe și capitole dedicate nu doar românilor, ci și străinilor. De fiecare dată cînd am întîlnit în cuprinsul lor noțiunea de străin, în primă instanță am crezut că e vorba despre alteritățile de pe glob sau măcar despre acelea europene. Nici pomeneală! Era vorba de străinii din interiorul țării: maghiari, germani, evrei, țigani; de minoritățile cultural-lingvistice; de comunitățile integrate ansamblului social-politic, juridic și administrativ al României; chiar de grupuri sociale educate în limba majorității românești, uzînd de referințe culturale asemănătoare ori identice cu ale acesteia, de cetățeni români. Și, atunci, despre ce fel de străini e vorba? În ce caz este relevantă noțiunea de străin sau ce anume vrea să sugereze folosirea ei atunci cînd în discuție se află ideea de națiune? Ce fel de temeri are intelectualul ce admite drept firească folosirea noțiunii de străin ca mod de definire a unora dintre concetățenii săi? În cazul așa-zisului străin, vorbim de un grup cultural și social-politic diferit sau doar de o multiplă identitate culturală ce este integrabilă aceluiași concept de cetățean al statului național român? Sînt destui cei ce identifică o persoană cu o comunitate în funcție de limba sau limbile vorbite, de religia sau numele purtate de aceasta1. Iată de ce, aidoma altor teme, cea identitară presupune mult mai multă rigoare atunci cînd conceptele ce o definesc contribuie la elaborarea limbajelor și a judecăților de valoare. Nu cred că cel ce uzează de noțiunea de străin cînd e vorba de cetățeanul român vorbitor nativ de maghiară sau germană are neapărat în vedere discriminarea ori delimitarea. Ceea ce nu înseamnă că neglijența limbajelor astfel construite nu poate avea consecințe catastrofale la un moment dat. Istoria mai îndepărtată, dar și cea recentă arată cum neajunsurilor culturale au provocat discrepanțe ori rupturi vizibile între oamenii aceleiași țări. Nu poți fi indiferent la mesajul subsumat noțiunii de străin - noțiune folosită, conștient sau inconștient, spre a delimita statutul social-politic și administrativ al unui individ în interiorul aceluiași stat - și care trimite la așa-numitele particularități ale concetățenilor derivate din criterii precum culoarea pielii, limba maternă sau religia. O asemenea abordare e iresponsabilă și ea devine explozivă în caz de criză social-politică. Însăși incitarea la violență are adesea o legătură cu folosirea noțiunii de străin. Mă gîndesc acum doar la atomizarea socială prin accentuarea diferențialismului etnocultural în cazul relației român-țigan (cu înțelesul: român-străin) în cîteva din satele României sau la modul în care a fost înțeles și rezolvat episodul conflictual româno-maghiar de la Tîrgu-Mureș din martie 1990.

Exemplele de genul celor de mai sus sînt suficiente și ele motivează faptul că noțiunea de minorități naționale este inadecvată contextului românesc, ea fiind folosită în locul aceleia de minorități culturale2 și grație unei abordări înnoitoare se va subsuma ideii de națiune. În sfîrșit, precizia conceptuală - în situația în care o parte a intelectualilor din România acordă interes constant identității și face trimiteri la relațiile majoritar-minoritar uzînd termeni precum autohton și străin - este direct legată de decodarea așa-numitelor criterii etnice ori etnonaționale. Conflictele gen Kosovo au ca punct de pornire tocmai greșita raportare la identitatea colectivă, fapt ce ar trebui să provoace neliniști oricărei intelligentsii. Cît despre noțiunea de străin, purtînd un mesaj exploziv, nu văd de ce să fie reluată cunoscînd sensurile ei și avînd originea lui în limbajele social-politice din alte timpuri. Ca o primă concluzie, voi spune că între politica recunoașterii dreptului de a vorbi o altă limbă maternă decît aceea a majorității și normele civice există o relație foarte strînsă.

Plurilingvismul și multiculturalitatea sînt teme ce merită toată atenția, dar pînă la a deveni aplicabile pe scară largă, ele presupun comprehensiunea și acceptul lor din partea elitelor intelectuale. Un anume consens în utilizare este binevenit. Preocuparea pentru normele de coabitare socială este însă fundamentală în demersul intelectual de astăzi și ea este îndreptățită cu atît mai mult cu cît handicapul generat de absența societății civile creează mari neajunsuri în toate domeniile. E adevărat că apare o dificultate în asocierea diversității cu civismul, dar aceasta nu mă împiedică să observ că se cuvin acordate șanse egale ambelor direcții formatoare: comportamentului social și politicii recunoașterii. Dacă națiunea etnică și neocomunitarismul rămîn preferința programelor școlare, universitare și a instituțiilor culturale, chiar și a acelora respectabile, înseamnă că nu s-a înțeles rostul reformei culturale. Dacă educația are un rol esențial în formarea clasei de mijloc, atunci tot atît de adevărat este că aceasta are o directă legătură cu orientarea ideatică a intelligentsiei.

Națiunile formate în absența societății civile sînt imprevizibile. E încă un motiv pentru care cred că România nu este în situația de a-și permite să refuze categoric ideea de "corectitudine politică". Cît despre schimbarea modelului cultural moștenit de la generațiile precedente, ea va fi un pas util spre asumarea unei optici moderne în pedagogia socială. Mutarea accentului de pe etnic pe civic - nici aici nu abordez tranziția de la națiunea etnică la diversitatea etnonațională și nici elogiul diversității -, va face ca ideea de națiune română să devină mai credibilă și mai respectată în context european și mondial. Asumarea civismului ca gen de relație între semeni, ca mod de raportare la lume, adică însușirea normelor create de un model cultural emancipat de dependențele etnice, va încuraja alternativele pedagogice și formarea reperelor fundamentale ale gîndirii social-politice. Cred că experiența tragică a vecinilor sîrbi și a foștilor lor concetățeni iugoslavi ar trebui să mobilizeze interesul intelectual pentru invocatul proiect de reformă culturală.


1 În acepțiunea lor, străinul din țară este acela ce are o altă limbă maternă decît cea a majorității, practică o altă religie decît cea a majorității, este purtător al altor simboluri decît acelea ale grupului majoritar etc. Asemenea forme culturale par să conserve și să definească așa-numitele grade diferite de cetățenie în interiorul aceluiași stat și ale aceleiași națiuni (cf. Victor Neumann, "Conceptul de națiune în România", 22, februarie 2006). Comunitarismul asociat etniei și etnia asociată națiunii nu au contribuit nicicînd la instituirea democrației. De valorile culturale existente au profitat cele două regimuri totalitare (vezi Victor Neumann, Neam, Popor sau Națiune? Despre identitățile politice europene, Editura Curtea Veche, ediția a II-a, 2005). Analiza faptelor și explicațiile teoretice din cartea mai sus citată nu se bazează pe trăsăturile Banatului contemporan și nici pe istoria regiunii din vestul României, așa cum susține Vintilă Mihăilescu într-un articol din Dilema veche (cf. "De la națiunea etnică la elogiul diversității", nr.250/2008). Ele privesc România în ansamblul său. Nu elogiul diversității e făcut acolo, ci e dezvoltată o ipoteză de lucru potrivit căreia observam că subsumarea oricărei recunoașteri cultural-comunitare civismului și naționalului cu sens de civic ar trebui să fie o prioritate a gîndirii politice din România de astăzi. Privitor la istoria culturilor multiple ale Banatului - pe bună dreptate acestea i-au atras atenția distinsului etnograf -, ele vor fi discutate într-un volum ce va apărea curînd sub titlul: Identitate și Cultură. Studii privind istoria Banatului.

2 Ipotezele de lucru ce le avansez mă reprezintă și ele contrazic sensul conferit noțiunii în documentele politice. Cum să fie mai multe națiuni în același stat? Cred că ar fi de dorit să acceptăm că e vorba de mai multe grupuri sociale, culturale, religioase. Într-un înțeles rațional, care nu exclude sentimenul patriotic, națiunea este statalitate, legislație, administrație, nu și comunitate. Adesea, neajunsurile din evidențele ori statisticile oficiale românești se datorează amalgamării noțiunilor.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Nicole Neumann îl dorește pe Beckham

Mesaj Scris de Admin la data de 05.12.07 17:50

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Nicole Neumann, cea mai sexy femeie din Argentina

Mesaj Scris de Admin la data de 24.11.07 9:12

Nicole Neumann, cea mai sexy femeie din Argentina

Sâmbătă 24 noiembrie 2007, 01:41 Nicole Neumann, cel mai bine cotat top model în Argentina, a fost desemnată într-o ediție specială a postului de televiziune E! Entertainment Television drept cea mai sexy femeie din Argentina. Citește toată știrea.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

--Victor Neumann-Timișoara în memoria colectivă contemporana

Mesaj Scris de Admin la data de 24.08.07 16:06

Victor Neumann – Timișoara în memoria colectivă contemporană
STUDIUL LUI Victor Neumann (profesor la Universitatea de Vest din Timișoara) – „Timișoara în memoria colectivă contemporană”, publicat în cadrul volumului „Revoluția română din decembrie 1989. Istorie și memorie”, se dorește o analiză a specificității culturale a Timișorii, care ar fi contribuit la izbucnirea revoluției în acest oraș. „Practicarea plurilingvismului (cultura timișoreană a fost pentalingvă)” (pag. 22), „fizionomia multiculturală și comportamentul critic moștenite de la fosta monarhie austro-ungară” (pag. 25) i se par d-lui Neumann esențiale pentru definirea Timișorii.
Autorul are dreptate cînd observă conviețuirea în Timișoara a mai multor naționalități. În 1919, cînd a devenit parte a României, cel mai numeros grup etnic al orașului erau germanii, iar maghiara, fosta limbă oficială, era vorbită de majoritatea locuitorilor. Pentru timișorenii născuți în perioada interbelică multilingvismul româno-maghiaro-german era un lucru obișnuit. Însă dl. Neumann neglijează un fapt: pentru generația născută în anii ’60-’70, adică pentru tinerii care au avut rolul principal în revoluția din 1989, acest multilingvism e de domeniul trecutului.
Cauzele acestor schimbări sînt mai multe: dezvoltarea orașului, care a dus la imigrarea de populație rurală, majoritar românească; plecarea masivă a germanilor și evreilor; căsătoriile mixte (noțiunea de „melting pot” pare necunoscută autorului); stabilirea în zonă a unor persoane venite din alte părți ale țării (de la 1890 încoace, sporul natural al populației Timișorii a fost practic zero, creșterile demografice s-au făcut aproape numai prin imigrare – vezi Ioan și Rodica Munteanu – „Timișoara. Monografie”, editura Mirton, Timișoara 2001, pag. 142-147).

„În ceea ce privește minoritățile evreiască și germană, regimul comunist a încurajat emigrarea”, scrie dl. Neumann, apreciind că politicile PCR „aveau similitudini izbitoare cu cele legionare și antonesciene. Aidoma legislațiilor rasiale ale regimurilor de extremă dreaptă ele urmăreau purificarea etnică” (pag. 26). Domnia sa se contrazice însă la aceeași pagină cînd remarcă că „eliberarea pașapoartelor de emigrare definitivă presupunea așteptări de luni sau ani de zile”. Cred că nu guvernul român, ci guvernele israelian și german au fost cele care au încurajat emigrarea evreilor și germanilor. Statul român a pus bețe în roate acestei emigrări, fiind aspru criticat la vremea respectivă de organizațiile de apărare a drepturilor omului.
„Planurile Securității lui Ceaușescu de a provoca un conflict româno-maghiar au fost dejucate”, opinează autorul (pag. 29). Aceste planuri mi se par totuși nedovedite. În prima fază a revoltei, eforturile autorităților au fost de mușamalizare a cazului Tokes, nu de amplificare a conflictelor. Se ajunsese chiar să i se făgăduiască lui Tokes că se renunță la evacuarea sa, dacă acesta convinge manifestanții să plece acasă (vezi interviul dat de Laszlo Tokes imediat după revoluție, publicat de Titus Suciu în „Reportaj cu sufletul la gură”, Editura Facla 1990). Abia în 20 decembrie 1989, cînd la Timișoara se declanșase deja greva generală, găsim prima mențiune a „iredentismului” în discursul oficial adresat populației (cuvîntarea lui Nicolae Ceaușescu de la TVR). Acea cuvîntare viza însă mai ales locuitorii altor orașe, dorind să oprească solidarizarea acestora cu Timișoara.
„Invocarea prezenței străine, în special a maghiarilor din Ungaria veniți la Timișoara pentru a agita spiritele, a făcut parte din diversionismul Serviciilor Secrete ale lui Ceaușescu”, mai scrie dl. Neumann (pag. 30). Domnia sa confundă diversiunile politicianiste de după revoluție cu revoluția. Într-adevăr, DUPĂ revoluție au apărut prin presă diverse relatări, deseori din partea unor foști securiști, despre o presupusă prezență străină în revoluția timișoreană. Nu cunosc însă nici o dovadă documentară (și nici dl. Neumann nu ne oferă) că Serviciile Secrete ar fi invocat ÎN TIMPUL REVOLUȚIEI vreun rol esențial al maghiarilor veniți din Ungaria în desfășurarea acesteia.
„Revoltele s-au datorat întîi de toate muncitorimii” observă corect autorul, apreciind că „o bună parte a ei moștenise sau își însușise vechiul model cultural al Timișoarei” (pag. 32). Este discutabil dacă acest vechi model cultural habsburgic, idealizat de autor, a avut rolul determinant. Modelul cultural comunist al rolului conducător al clasei muncitoare poate a avut o influență mai mare. În 20 decembrie 1989 muncitorii timișoreni, intrați în grevă generală, au ieșit la demonstrație grupați pe întreprinderi, cum se întîmpla și la demonstrațiile organizate de PCR. Modelul cultural naționalist, care include ideea jertfei pentru țară, deasemeni a avut un rol.
În continuare, în capitolul „O perspectivă asupra Timișoarei contemporane”, autorul deplînge pierderea vechiului model cultural timișorean după revoluție, datorită „nou-veniților”. „Studiile sociologice ne arată că după 1989 Timișoara nu a mai avut resursele necesare să asimileze nou-veniții”. Din păcate, nu este indicat nici un asemenea studiu. „Populația Timișoarei din anul 2005 este diferită chiar și comparativ cu aceea care a inițiat revoltele României în decembrie 1989 (…) Nou-veniții sînt adesea neinițiați în privința istoriei, a arhitecturii și a bunurilor comune ale orașului (…) Competiția este foarte dură și adeseori, lipsită de corectitudine. Ea este generată mai ales de nou-veniții ce rîvnesc la obținerea unor locuri de muncă în toate sectoarele, dar și a pozițiilor în vîrful instituțiilor”, continuă autorul (pag. 39-40), contestînd „iluzia mai vechilor timișoreni că lucrurile nu s-au schimbat în sens major” și apreciind că „românizarea grabnică din ultimii ani a orașului a fost una de natură politică” (pag. 40). Deci, Ceaușescu ducea politici de „purificare etnică”, dar abia după moartea lui s-a realizat „românizarea grabnică”. Refuzul majorității „vechilor timișoreni” de a deplînge cele observate de dl. Neumann are totuși un temei: Toate recensămintele efectuate în Timișoara din 1880 încoace au arătat că „nou-veniții”, adică persoanele născute în altă parte, sînt majoritare în oraș (vezi Ioan și Rodica Munteanu – „Timișoara. Monografie”, editura Mirton, Timișoara 2001, pag. 146). Nimic esențial nu s-a schimbat, „nou-veniții” au fost parte a istoriei Timișoarei în epoca habsburgică, în cea interbelică, în cea comunistă și în cea prezentă. Au fost parte și în revoluția din 1989.
Nu cunosc vreun studiu exhaustiv pe această temă, însă am avut prilejul să discut cu destui revoluționari. În cartea mea „Revoluția din Timișoara așa cum a fost”, publicată în 1997, sînt prezentate 49 cazuri din revoluție, din care 21 uciși, 20 răniți, 6 arestați și 2 răniți și arestați. În 42 de cazuri am prezentat în carte și locul nașterii. Din aceste 42 de cazuri, numai în 8 protagoniștii sînt născuți în Timișoara, în alte 6 locul nașterii este județul Timiș, iar în 28 de cazuri persoanele respective s-au născut în afara Timișoarei sau județului Timiș.
Observ asemănarea dintre nemulțumirea față de „nou-veniți” a domnului Neumann și cea a activistului comunist Cornel Pacoste, condamnat la 10 ani închisoare pentru participare la reprimarea revoluției. Acesta, la ședința de partid din 18 decembrie 1989 ținută cu directorii întreprinderilor din Timișoara, considera drept cauză a tulburărilor din oraș faptul că „au fost aduși din alte localități diferiți oameni care au fost angajați la diferite instituții și aceștia, nefiind coordonați cum trebuie, au amplificat această stare necorespunzătoare” (Asociația „Memorialul Revoluției” - „Procesul de la Timișoara”, vol. IV, editura Mirton 2006, pag. 2112 – mărturia lui Ioan Paștiu, director al întreprinderii „Optica”; vezi și intervenția inculpatului Pacoste, pag. 1988-1989, unde acesta insistă să se consemneze că la acea ședință a spus că autorii distrugerilor revoluționare nu sînt „bănățeni de bună credință”). Comunistul Pacoste voia să creeze mitul vechilor timișoreni credincioși partidului, în contrast cu nou veniții zurbagii, neintegrați comunității. Anticomunistul Neumann vrea să creeze mitul vechilor timișoreni care au făcut revoluția, în contrast cu nou veniții care au alterat spiritul orașului.
Dacă definim multiculturalismul drept „profesarea limbilor care au marcat destinul orașului modern”, cum face dl. Neumann (pag. 41), Tîrgu Mureș sau Miercurea Ciuc sînt mai multiculturale decît Timișoara. În Timișoara, minoritățile etnice sînt în proporția necesară pentru a reprezenta un ferment al societății, fără să existe însă vreun grup etnic destul de numeros pentru a pune în discuție caracterul românesc al orașului; astfel, fără să existe tensiuni interetnice notabile.
„Banatul și Timișoara erei multilingve și multiculturale se conservă doar pentru o minoritate a locuitorilor” (pag. 41), este concluzia domnului Neumann, la care subscriu, cu amendamentul că aceasta era deja o realitate în 1989, mai ales pentru generația tînără, cea mai activă în revoluție. Multiculturalismul acestei generații se rezumă astfel: Minoritățile naționale vorbesc la perfecție limba română; românii, cu mici excepții, habar n-au de limba și cultura naționalităților conlocuitoare. În 1989 aproximativ 80% din timișoreni erau de naționalitate română (82,1% la recensămîntul din 1992). De aceea, cred că domnia sa exagerează rolul multilingvismului și multiculturalismului populației Timișorii în analiza evenimentelor din 1989, cît și amploarea schimbărilor petrecute în oraș după revoluție.
Notă: Autorul acestui comentariu face parte din grupul minoritar al timișorenilor născuți la Timișoara.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 26.12.08 19:39, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

-----Statele est-europene si central-europene au fost

Mesaj Scris de Admin la data de 25.09.06 9:34

„Statele est-europene si central-europene au fost intotdeauna nesigure”
Dialog cu istoricul Victor Neumann

Din postura de istoric, ce va deranjeaza cel mai tare din trecutul Romaniei?
Eu, ca istoric, nu am voie sa fiu deranjat. In primul rand, trebuie sa ma eliberez de umorile pe care le am, de simpatii, in masura in care este posibil pentru o fiinta umana. In ceea ce priveste munca istoricului, ea trebuie sa se constituie, pe cat posibil, intr-o analiza a textelor documentare, a documentelor, un studiu sistematic in care intereseaza pe de o parte informatia, iar pe de alta parte cunoasterea informatiei, dupa ce am reusit sa o selectam si sa o intelegem. Fara intelegere nu exista cunoastere. Dupa ce am ajuns la faza aceasta, abia apoi putem sa incercam o judecata de valoare. Aceste etape, ignorate indeobste de istoriografia romana, au facut ca sa existe diverse disfunctionalitati in cunoasterea istoriei, diverse probleme in ceea ce priveste trecutul mai indepartat sau mai apropiat. Noi observam astazi ca exista o incercare de rescriere a istoriei, insa la o buna parte, daca nu gresesc, chiar la o majoritate, lipseste metodologia moderna de lucru, in care istoricul se lasa prea mult angajat in partide politice, in dispute ideologice, in problemele societatii civile, uitand de fapt ca discursul sau trebuie sa aduca o nota academica de seriozitate, de rigurozitate.
Va referiti cumva, printre altele, la recent infiintatul Centru de istorie al romanilor, sponsorizat considerabil de Gigi Becali, o institutie bizara care a anuntat ca isi propune sa rescrie istoria Romaniei?
Patronajele acestea, care vin dinspre zona politicului, fac de asemenea un deserviciu, pentru ca nu va putea sa fie obiectiv acela care primeste de la patronul lui mesaje si indicatii pretioase, de genul „mie sa imi scrii istoria asa, mie sa imi faci biografia asa, sa prezinti lucrurile asa cum le stiu eu din povestile bunicii”. Acest aspect ne readuce in faza cronicarului medieval, care era pendinte de nobil, de casa parohiala, in care preotul sau nobilul ii spunea ce trebuie sa scrie si cum ar vrea el sa isi imagineze propria lui viata. Istoricul este, imi place sa cred, una dintre persoanele complexe, pregatite atat in domeniul propriu-zis al istoriei, cat si in domeniul sociologiei, al filozofiei, al stiintelor politice, al stiintelor comunicarii, chiar al lingvisticii. Dupa mine, istoria si istoricul sunt intr-o relatie de interdependenta, cu conditia ca istoricul sa se ridice deasupra materialului faptic, sa fie in stare sa selecteze, sa nuanteze, sa interpreteze, sa priveasca trecutul cu detasare. Atata vreme cat sunt prea multe implicatii intr-o generatie sau alta, nota de subiectivitate va reiesi din textul acela. Din aceasta cauza, multe dintre creatiile istoriografice nu rezista in timp. Iata, astazi descoperim ca Nicolae Iorga era extrem de subiectiv cand scria despre Stefan cel Mare sau despre Mircea cel Batran, ori Petre Panaitescu atunci cand isi elabora cartile despre medievalul romanesc. Chiar si istorici contemporani cu noi care au scris despre secolul al XVIII - lea sau al XIX – lea au scos in evidenta personaje precum Tudor Vladimirescu sau personalitatile Revolutiei de la 1848 si au facut foarte multe confuzii, reusind sa construiasca doar niste mituri, fara sa incerce si demitizarea, nuantarea lucrurilor, fara sa aiba posibilitatea de a contextualiza. Nu uitati ca multi dintre istoricii romani nu sunt familiarizati cu istoria zonei, adica a arealului sud-est european si central-european. Romania este intre doua spatii, ceea ce face ca influentele sa fie multiple: bizantine, turcesti, rusesti si ucrainene, care vin dinspre est, sau influente austro-ungare si germane, care vin dinspre vest. Deci, este multiplu codata, cum imi place mie sa spun, multiculturala, cum a spus in piesa Hausvater. Am mostenit foarte multe lucruri. Tarile Romane au fost sub dominatie fanariota. Ei bine, au mostenit multe. De aceea il avem pe Caragiale in cultura romana, nu? Din aceasta lume greceasca ni s-au transmis numeroase lucruri, care exista si astazi. Nu numai ortodoxia. Sunt multe alte elemente, chiar de comportament, de filozofie a vietii, care sunt similare. Pe urma, exista lucruri din cultura germana care au fost mostenite, mai ales in Ardeal, Banat si Bucovina, de la constructia caselor si pana la facutul mancarii. Astea nu pot fi ignorate
Decriptarea istoriei recente e uneori dificila. Totusi, v-as provoca intrebandu-va daca in 1989 a fost sau nu revolutie in Romania?
Am studiat lucrul acesta, pe de o parte cu materialele avute la dispozitie (marturii), cu stiinta pe care am dobandit-o prin studiul revolutiilor din alte parti ale lumii, prin decodarea sensului cuvantului „revolutie”. E foarte greu sa avem un punct de vedere personal asupra a ceea ce a fost 1989. In orice caz, trebuie treptat-treptat sa ajungem la a vedea ca o referinta acest 1989. Asa cum natiunea franceza se raporteaza la 1789, asa cum am fost obisnuiti sa vorbim despre 1848 al Europei, trebuie ca si Romania sa se raporteze la decembrie 1989. Din punctul meu de vedere, in 1989 a fost o revolta populara, in primul rand, care nu a fost pregatita din timp, cu un program si cu o miscare de disidenta articulata, asa cum a existat in Cehoslovacia, Polonia sau Ungaria. Asta a facut ca prin spontaneitate sa se desfasoare evenimentele la Timisoara si la Bucuresti. Sigur ca exista diverse zvonuri care circula in legatura cu provocarea demonstratiilor. Nu este relevant, din punctul de vedere al unui istoric, ci faptul ca populatia a iesit in strada. Credeti-ma ca zecile de mii de demonstranti care au aparut in Piata Revolutiei, in 1989, in Timisoara, nu aveau informatia necesara in legatura cu ceea ce va fi in minutul urmator, ca sa spun asa. Erau dornici doar de un lucru, sa rastoarne sistemul, sa se vada eliberati de dictatura comunista.
Legandu-ma de ce s-a intamplat recent la Budapesta – violente surprinzatoare, ce amintesc de anii ’90 in Bucuresti – as vrea sa stiu daca in Romania credeti ca mai sunt posibile mineriade, revolutii, confruntari interetnice?
Statele est-europene si central-europene au fost intotdeauna nesigure. Asa cum observa foarte bine un analist occidental, Jonathan Eyal, aceste state au surprins pana si prin faptul ca au declansat la unison revolutia in 1989, pentru ca, in general, sunt privite ca state nesigure. Vestul Europei, ca si Statele Unite ale Americii, nu pune mare baza pe ceea ce spune sau face in politicile externe Europa de Est, fie ca e vorba de Polonia, Ungaria, Romania sau Bulgaria. Partenerul principal in Europa de Est e Rusia, si pentru americani, si pentru Uniunea Europeana. Principala piata a comertului U.E. este Federatia Rusa. Deci, statele est-europene si cele central-europene, redefinite asa dupa 1989 – Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia – sunt state nesigure, din punct de vedere al evolutiei. Nu exista o articulare foarte exacta, iar publicul deseori nu este pregatit. De-a lungul timpului, si prin calatorii repetate in Occident, mi-am dat seama ca principala discrepanta este de natura sociala. Sunt state stabile, precum Marea Britanie, Franta, Germania, care primesc milioane de emigranti, si altele instabile, ca si cele din Europa de Est, care nu pot sa isi gestioneze propriul popor. Deci, avem o instabilitate nu numai de natura politica si administrativa, dar si de natura sociala. Migrarile dinspre aceste state, care sunt masive... Iata, Marea Britanie isi pune mari probleme in acest moment cu privirea la urmatoarea emigratie romano-bulgareasca in statul lor. Oamenii aceia sunt responsabili, gandesc in perspectiva. Nu vor sa ii surprinda ianuarie 2007. Asta spune foarte mult de avansul pe care il au. Tranzitia spre modernitate in Europa de Est si de Sud-Est, si chiar si in Europa Centrala, s-a desfasurat mult mai tarziu decat in Europa de dincolo de Rin. Este vorba de un decalaj in timp de 100 de ani. In vreme ce 1750 – 1850 este perioada in care principatele germane, dar si o buna bucata din Franta trec la o modernitate profunda, din punct de vedere social, economic, administrativ, in Europa de Est abia 1848 putem spune ca este inceputul. Deci, intre 1848-1914 se desfasoara acest fenomen. Decalajul acesta a ramas si se vede la nivelul societatii.
Dintre comunism si fascism, pe care din cele doua sisteme l-ati alege sa fie exponentul inumanului?
Amandoua.
In egala masura?
Trebuie sa facem distinctiile necesare, pentru ca altfel nu putem sa discutam despre cele doua pericole, despre cele doua rele care s-au intamplat in secolul XX, in Europa. Trebuie sa identificam in ce consta raul fascismului, al nazismului si in ce consta raul suprem al comunismului. Daca facem o egalizare intre cele doua, vorbim din acelasi punct de vedere despre Gulag si Auschwitz, vom ajunge la anihilarea fenomenului in sine. Este necesar sa le cunoastem pe amandoua, cu particularitatile lor. Evident ca discursul nazismului sau al fascismului, dar mai ales al nazismului, care, ca ideologie, este o particularitate in interiorul extremei drepte, a avut cuprins in el ideea de eliminare fizica a persoanelor, de exterminare. Comunismul nu l-a avut, dar a procedat la fel. A numara cate victime a avut Hitler si cate Stalin este un lucru care nu e de dorit, pentru ca nu prin prisma asta judecam sau, ma rog, incercam sa intelegem si la un moment dat condamnam, respectiv ne dezicem de aceste fenomene. Asadar, nu judecam prin statistica, ci prin particularitatile de regim, de tip ideologic. Putem gasi similaritati. Iata, minciuna este practicata si de unii, si de altii. Nu trebuie sa condamnam fascismul de pe pozitii comuniste sau sa condamnam comunismul de pe pozitii fasciste. Aceasta este un lucru fundamental. Deseori se aluneca spre o condamnare in bloc si se ajunge la pozitii nationaliste, xenofobe, de genul „strainii ne-au adus comunismul”. Comunismul trebuie condamnat, dar in mod rational si de pe pozitii democratice.
Daca vi s-ar cere sa numiti cea mai mare greseala comisa de Romania in ultimele doua secole, asupra careia v-ati opri?
Sunt mai multe greseli, pe langa merite, evident. Una dintre probleme e arderea etapelor. Nu poti sa construiesti ceva fara sa incerci sa pui fundament. In ceea ce priveste fundamentul, noi vorbim despre constructia unei clase de mijloc, de constructia unei societati civile si de asigurarea unui nivel de trai acceptabil pentru majoritatea populatiei. Toate acestea pornesc de la educatie. In absenta unei educatii pentru marea masa, in Romania s-au creat discrepante, uneori enorme, si in istoria secolului XIX, si in cea a secolului XX. Acesta este o greseala care face ca si astazi comunicarea intre straturile sociale sa fie foarte dificila.
Identificati in Romania ultimilor ani „boli” istorice recurente?
Da, una dintre boli este absenta binelui de obste, care functioneaza din vremea lui Cuza si pana astazi. Nu ne intereseaza marea masa, nu ne intereseaza saracia, nu ne intereseaza promiscuitatea in care se traieste, nu ne intereseaza faptul ca avem o parte din tineret care nu primeste educatia necesara pentru a face fata provocarilor contemporane.
Am vazut impreuna un spectacol formidabil – Athénée Palace Hotel – in care regele Carol al II – lea apare ca un conducator corupt, preocupat de inavutire. Care credeti ca e perceptia actuala a romanilor fata de casa regala?
Pe scurt, romanii o percep destul de bine si in crestere, pe fondul in care sunt nemultumiti de evolutia clasei politice. Exista posibilitatea romanului de a se mandri cu ceea ce a facut casa regala. Vorbesc acum la modul general, pornind cu Carol I, care este cel mai cunoscut dintre fauritorii Romaniei moderne si care, cu adevarat, a pus temelia unei europenitati a Romaniei. Apoi, Ferdinand, care realizeaza statul unitar national prin integrarea Transilvaniei, Banatului, Bucovinei, Basarabiei, Dobrogei, a Cadrilaterului in spatiul romanesc. In ceea ce-l priveste pe Carol al II–lea, sigur ca exista multe controverse, dar si el a fost o personalitate cu foarte multa informatie, cu multe legaturi in lumea europeana. Regele Mihai spune ca statea adeseori in preajma tatalui sau si avea de invatat multe. Numeroase lucruri s-au pus pe seama lui Carol al II–lea. Exista si la nivelul celorlalte personalitati ale Romaniei tot atat de multe trasaturi de coruptie sau ambiguitati.
Interviu realizat de
Cosmin LUNGU
http://www.focusvest.ro/diverse/index1.html


Ultima editare efectuata de catre Admin in 26.12.08 19:37, editata de 3 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Neumann[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 19.03.06 8:16

Victor
Nicole
Ernest


Ultima editare efectuata de catre Admin in 10.03.15 16:32, editata de 20 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Neumann[v=]

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum