IN ROMANIA[2]

Pagina 10 din 11 Înapoi  1, 2, 3 ... , 9, 10, 11  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

„Pentru mine Holocaustul nu este un joc de societate”

Mesaj Scris de Admin la data de 22.08.10 16:02

Rezumarea primului mesaj :

„Pentru mine Holocaustul nu este un joc de societate” de Andrea Ghita
Preambul: Titlul acestui reportaj are legătură cu conținutul în măsura în care face referire la ecoul postat anul trecut de „Gioia”, la articolul meu despre prima ediție a taberei de creație de la Borsec, pe tema Holocaustului din România. Între 3 și 15 august 2010 s-a desfășurat cea de a doua ediție a taberei. Am revenit la Borsec pentru a afla de la organizatori despre rezultatele taberei de anul trecut și a-i cunoaște pe participanții din acest an. Sper ca articolul de față să răspundă, măcar în parte, îndoielilor lui „Gioia” din care spicuiesc : „ în acest eveniment văd ceva forțat, ceva care obligă la reinventare, căci acești tineri artiști nu au și nu au avut nicio tangență cu subiectul…Pentru mine Holocaustul nu e un joc de societate”.
Artiști tineri aleși pe bază de concurs
Lucrările realizate la ediția pilot a taberei de creație „Holocaustul în România”au fost prezentate la București, în 27 ianuarie 2010, cu prilejul Zilei Internaționale de Comemorare a Holocaustului, într-o expoziție cu titlul „Cum a fost posibil…”

Adrian Preda: Deportare; lucrare realizată la Tabăra de creație de la Borsec, 2009

După opinia istoricului Alexandru Florian, directorul Institutului Elie Wiesel din București, evenimentul s-a bucurat de o receptare favorabilă atât în rândul publicului, cât și al mediului artistic, lucru dovedit și de numărul mare de persoane dornice să participe la cea de a doua ediție a taberei de creație. Cei nouă participanți au fost selectați din rândul absolvenților de arte vizuale, pe baza baremului de vârstă (24 – 35 de ani) și a portofoliului de lucrări.
În ultima vreme mă interesează problemele de istorie, istoria României, și mi s-a părut o bună ocazie să înțeleg ceva mai mult, să desființez niște stereotipuri și niște idei care îmi fuseseră impuse.”- spune Veda Popovici; „Informațiile pe care le-am aflat au fost impresionante. Nu știam multe lucruri despre Holocaustul din România. De fapt, pentru asta am și venit.” – completează Bogdana Contraș. Arnold Schlachter este de părere că „România de astăzi e influențată nu numai de comunism, ci și de perioada anterioară, când a avut loc Holocaustul, și acest lucru trebuie asumat. Nu este vorba de o modă ci de o încercare de a prelucra trecutul, pentru a înțelege ceea ce se petrece astăzi.”
Oferta
În primele trei zile ale taberei, tinerii artiști au primit informații despre istoria Holocaustului din România și modul în care a fost reflectat în fotografii, filme sau lucrările artiștilor care l-au trăit. Expunerea etno-sociologului Hary Kuller a fost cu atât mai interesantă, cu cât a evocat și amintirile supraviețuitorului: „Tinerii creatori de aici, oameni foarte destoinici și de calitate, sunt interesați atât de empiria Holocaustului cât și de ceea ce s-a întâmplat efectiv în anii aceia dramatici. Eu am încercat să le transmit și o impresie vizuală. Cum arătau cele șase sute de care cu boi, întinse pe kilometri de drum, ducând 3000 de oameni către Bacău. Asta se întâmpla în 1941, a doua zi după deschiderea frontului spre est. Pe noi ne-au evacuat din localitatea Găzărie, spre Moinești unde trăiau aproape două mii de evrei. Am stat acolo o lună de zile în plin câmp; orașul era mic și nu avea posibilități să găzduiască atâta lume. Apoi am fost duși în capitala județului, la Bacău, și lăsați de izbeliște. E drept că era vară și oamenii au stat în corturi… Abia după o jumătate de an am găsit gazdă. Ca să nu spun că o familie de evrei primea a patra parte din rația unui român. Pâinea costa de trei ori mai mult decât pentru români. S-a purtat steaua galbenă până la sfârșitul războiului. Eram adolescent și steaua galbenă reprezenta o spaimă continuă pentru că te expunea tuturor batjocurilor.”
Lya Benjamin a vorbit despre artiștii evrei care au pictat cele trăite în timpul pogromului de la Iași, al deportării în Transnistria sau în lagărele naziste „Problema este că aceste lucrări sunt plasate într-un context istoric și ar trebui așezate într-un context de artă. Mi s-a părut chiar scandalos că niciunul dintre noi, tinerii artiști cu studii de specialitate, nu văzusem aceste lucrări, nu știam despre acești artiști, în timp ce istoricii care le-au prezentat, le cunoșteau foarte bine. Cred că acest episod arată că taberele de acest gen, ca cea la care participăm, au un potențial de comunicare între diferitele categorii de specialiști” – remarcă Veda Popovici. Adina Babeș, asistent în cercetare la Institutul Wiesel, apropiată de vârsta participanților, a fost prezentă în calitate de specialist, vorbind despre fotografiile document ale pogromului de la București.
La Borsec am reîntâlnit-o Sarah Einik, pictorița israeliană, care în urmă cu aproape doi ani expunea la Librăria Cărturești, o viziune originală despre Holocaust, realizată cu mijloacele artei digitale. S-a apropiat de acest subiect cu multe decenii după momentul consacrării ca pictoriță, simțind nevoia să prezinte tragedia înaintașilor ei. De altfel, ea se numără printre cei care au inițiat tabăra: „Lucrările mele au fost realizate cu sprijinul Institutul Elie Wiesel din București și ne-am gândit că ar fi bine ca în fiecare an să se organizeze câte o expoziție cu creațiile unor artiști români inspirate de informațiile despre Holocaust, pe care le vor comenta cu mijloace artistice.”
Expectative
Fiecare artist are obligația să realizeze minimum două lucrări care intră în proprietatea institutului. Cât privește timpul de două săptămâni… Depinde cum își împart timpul, ce strategie de creație adoptă. Anul trecut fiecare participant a creat două lucrări, și unul chiar trei. Institutul are o singură grijă, ca în primele trei zile să ofere un training, concretizat prin modalitățile de a prezenta Holocaustul din Europa și din România. Am speranța că la 27 ianuarie 2011 vom organiza o a doua expoziție cu titlul „Cum a fost posibil…” cu alte răspunsuri la aceeași temă. Sper să facem o tradiție din această tabără. În luna octombrie materialul taberei de anul trecut va fi expus la Ierusalim, în Parlamentul Israelului .” – spune Alexandru Florian, directorul Institutului Elie Wiesel din București.
Nu am venit aici ca să reluăm teme deja făcute. Cred că nici organizatorii nu și-au dorit asta, ci să aducă niște artiști care să reprezinte subiectul într-o cheie personală. informațiile și imaginile pe care le avem la dispoziție sunt doar niște indexuri teoretice.”- își exprimă opinia, Mihai Coșulețu, în timp ce Maia Oprea crede că: „Lucrările noastre trebuie să fie un canal de sensibilizare a publicului, nu neapărat doar în legătură cu Holocaustul. Să-i facem să perceapă altfel tot ceea ce s-a întâmplat la noi în țară, pentru că noi trebuie să fim mai întâi niște artiști români și abia după aceea artiști internaționali.” Mihai Coșuleț este de părere că „Abordăm acest subiect potrivit personalității noastre și fiecare își păstrează stilul, fără ca această tabără să reprezinte un scurtcircuit. Diferențele sunt mai mult decât bine venite și cu cât sunt mai mari, cu atât e mai bine. Dacă lucrurile încep să semene atunci trebuie să ne oprim. „Asta era problema totalitarismului și a Holocaustului, diferența nu era acceptată, era eliminată, exterminată” – completează Arnold Schlachter.
„Nu există nici un fel de presiune relativ la ceea ce trebuie să producem. Expectativele sunt de bun simț, generale. Organizatorii și cei care au realizat trainingul ne-au dat un input și ce iese…iese. Suntem într-un proces de căutare în comun. Cred că este o temă care poate fi abordată de fiecare în felul său, iar mesajul nu trebuie să fie legat neapărat de istorie, ci de umanitate în general, de niște valori. Nu trebuie să privim Holocaustul numai ca un eveniment ancorat în istorie, ci și ca felul în care putem privi viitorul. Mesajele noastre să aibă un impact în prezent.” conchide Veda Popoviciu. – cuvintele ei se potrivesc perfect în încheierea relatării mele.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Antisemitism și rasism în istoria culturii românești. Noi co

Mesaj Scris de Admin la data de 20.03.11 16:36

Antisemitism și rasism în istoria culturii românești. Noi contribuții în cercetare
În 2010 a apărut un număr impresionant de cărți bune, un loc aparte ocupându-l cele din domeniul istoriei și, în special, cele care caută să lumineze aspecte mult timp ocultate în literatura de specialitate.
Au apărut nume noi, dintr-o tânără generație, care afirmă competență, obiectivitate și mai ales curajul de depășire a căilor bătute.
Mă opresc la două lucrări, diferite ca formă de prezentare, structură a expozeului, dar conexe efortului de descifrare a unor momente importante din trecutul discursului politic și cultural românesc.
Prima dintre ele – la origine, o excelentă lucrare de doctorat - aparține lui Lucian Butaru, tânăr cadru didactic al Facultății de Studii Europene al Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Cartea face o analiză a evoluției discursului antisemit în România, în strânsă legătură cu diverse evoluții ale istoriei și culturii românești, cu o focalizare pe componenta rasistă a acestui discurs. Fără să se piardă într-o analiză „pe orizontală“, prin despuierea unei bibliografii uriașe, autorul selectează cu inteligență momentele cele mai semnificative ale evoluției antisemitismului românesc. Lucian Butaru își deschide expozeul printr-o analiză a antisemitismului și a evoluției sale într-o complexă perioadă a modernizării și secularizării societății europene, prezentându-l ca „pe un spațiu privilegiat al discursului identitar european“.
Trecând la planul societății românești, analiza cărții se oprește la diversele momente esențiale ale escaladării antisemitismului, fenomen văzut într-o intimă conexiune cu istoria societății.
Întorcându-ne la momentul apariției și consolidării statului național român, ne este rezervat un loc special gândirii naționaliste xenofobe a lui Mihai Eminescu. Acest fapt este justificat în special în perspectivă istorică, când prestigiul uriaș al poetului național avea să constituie un catalizator la radicalizarea discursului antisemit, la dimensiunile acestuia la care poetul-publicist nu s-a gândit și poate nu le-ar fi aprobat. Ni se atrage atenția că poetul a creat un canon antisemit, care cuprinde diferite motivații ale damnării evreilor, atât de ordin cultural-religios, cât și social-economic. Construcția eminesciană a evreului cuprinde pretinsa sa neasimilare culturală („nu există dar români de stil izraelit, pentru că nu există izraeliți care în familie să vorbească românește“), distrugerea meșteșugarului și a negustorului român etc. Un spațiu aparte este închinat lui A.C. Cuza, „patriarhul“ antisemitismului românesc.
Autorul urmărește cu multă atenție diversele etape ale concepției lui antisemite, diversele lui teorii, care apelează la toate tipurile cunoscute, de la cel religios la cel social, cultural și economic. În bogatul arsenal de motivații, cele rasiale ocupă un loc marginal, dar sunt prezente, el încercând o definiție destul de alambicată a purității rasiale, definiție citată de lucrare (p. 75). Aici A.C. Cuza definește „corcitura“ ca fiind rezultatul amestecului raselor. Dar și aici, observă Lucian Butaru, motivația rasială este îmbinată cu cea religioasă. După Cuza, evreii sunt o rasă neasimilabilă din cauza religiei lor(!). Ni se pare foarte interesant – și subscriem la teza autorului - că „A.C. Cuza nu se bazează pe argumente rasiale, pentru că este antisemit“ (p. 79). Deci lipsa rasismului - sau caracterul său ambigu - nu indică un antisemitism „soft“, ci, dimpotrivă, o ideologie bine coagulată, puternic înrădăcinată, care suportă cu greu orice fel de implant.
Autorul analizează sursele antisemitismului lui A.C. Cuza, subliniind, printre ele, importanța naționalismului. Aici poate ar fi fost locul unei analize a naționalismului de tip etnicist, ce își are o tradiție puternică în gândirea politică românească. Amintim, în acest context, relevarea acestui aspect de către Victor Neumann, în lucrarea sa Neam, popor sau națiune (București, 2003), unde se atrage atenția asupra conotațiilor rasiale ale conceptului de „neam“. Teoriile lui Cuza sunt analizate de Lucian Butaru cu migală, punându-se în evidență coabitarea - de multe ori contradictorie – a argumentelor religioase, deci culturale, cu cele care sunt sau tind a fi rasiale. A.C. Cuza, datorită longevității sale politice și faptului că reușește să impună o serie de tipare despre alteritatea evreiască, poate fi considerat trunchiul din care aveau să pornească, în perioada interbelică, urmașii, care reușesc să-l depășească: Nicolae Paulescu și mai ales Corneliu Zelea Codreanu. Acesta din urmă, după ce preia clișeele antisemite, le dezvoltă și ajunge la un „nou antisemitism“. Cuzismul nu este negat, dar este considerat un demers parțial, nefinalizat. Mișcarea pe care o inițiază Codreanu trebuie să pună accentul nu pe doctrina - în care Cuza excelase –, ci pe acțiune. El „se desparte“ de Cuza astfel: „Nu este suficient ca cineva să demonstreze teoretic existența primejdiei jidănești, pentru ca să poată lua comanda unei mișcări politice populare de rezolvare a acestei probleme“. Astăzi, în perspectiva istoriei, știm ce înseamnă „rezolvarea“ problemei evreiești. Butaru subliniază traseul mișcării legionare, introducerea violenței politice în România, ce începe cu un act semnificativ: asasinarea prefectului de Iași, C.G. Manciu. Începea, sub steagul antisemit, erodarea democrației – nu este întâmplător că prima victimă era un prefect, adică cel ce a încercat să apere, conform „fișei sale de post“, statul de drept. Deși antisemitismul legionar are alunecări spre rasism, în special prin dezvoltarea tezei „degenerării evreiești“, ca și prin propuneri legate de romi – izolarea și castrarea acestora –, legionarii se cantonează în continuare pe argumente sociale și religioase.
Scriitura lui Butaru are o calitate rară: un umor fin, ce contribuie la penetrarea ideilor exprimate. Astfel, pentru a sublinia activismul politic al lui Codreanu, tânărul autor ne spune: „Între două atentate (Duca, Stelescu) și o înmormântare, C.Z. Codreanu se ocupă de consolidarea structurii, atragerea de noi membri, concurarea comercială a evreilor și plantarea a cinci sute de pomi, plus diverse cantități de ceapă, usturoi, cartofi etc.“.
Poți să nu fi de acord cu unele concluzii. Și mie mi s-a întâmplat de mai multe ori. Îi reproșez, printre altele, ocolirea unui moment-cheie în escaladarea rasismului românesc, și anume episodul Vasile Conta, dar nu poți să nu fi impresionat de soliditatea demonstrației, de tonul obiectiv, de spiritul democratic al cărții. Sunt sigur că această carte anunță apariția unui autentic cercetător al istoriei culturii politice românești.
Un medic, universitar, Petre Manu, și un istoric, Horia Bozdochină, ne oferă o carte despre unul dintre mentorii antisemitismului românesc și, în același timp, un important cercetător-medic, Nicolae Constantin Paulescu. Colaborator apropiat al lui A.C. Cuza, Paulescu îl va seconda pe acesta, în Uniunea Național-Creștină, întemeiată în 1922, și va fi mentorul organului de presă al acesteia, Apărarea Națională, ziar ce avea să joace un rol deosebit în formarea ideologică a viitoarelor cadre ale mișcării legionare. Codreanu va nota, mai târziu, despre ziarul lui Paulescu: „în el găseam tot ce ne trebuia pentru o perfectă lămurire și înarmare a noastră“.
Lucrarea îl urmărește pe Paulescu, sub prisma celor două planuri principale ale activității acestuia: politica și știința, la care se raportează un al treilea, cel al „gestiunii“ contemporane a memoriei acestuia. Lucrarea urmărește succesele științifice ale doctorului Paulescu în domeniul tratării diabetului. Fără a contesta meritele remarcabile ale acestuia și valoarea științifică, cartea atrage atenția - pe baza cercetării arhivei Premiului Nobel - că savantul nu a fost obiectul unei propuneri pentru premiu în 1923. Este demontată astfel informația atât de răspândită și care a căpătat putere de axiomă a nedreptățirii doctorului român și implicit a unei conspirații împotriva sa. Dar acest fapt, interesant în sine, nu minimalizează rolul savantului în importanta descoperire a insulinei.
Structura discursului antisemit este analizată cu atenție de autori, subliniindu-se elementele de continuitate cu tezele lui A.C. Cuza, dar și cele novatoare, de tip rasist. Pentru acestea, politicianul-savant aduce argumente din domenii pe care le stăpânește, cum sunt fiziologia, biologia etc. Astfel, el face o „critică biologică“ Talmudului. De altfel, Paulescu dezvoltă conceptul de „fiziologie filosofică“, pe care îl aplică la studiul comparativ al structurilor religioase, cum se face în Sinagoga și Biserica față de purificarea omenirii, publicată la București, în 1924. Clișeul „degenerării rasei jidănești“ este o preferință a universitarului de la Facultatea de Medicină din Iași, pe care o argumentează astfel: „în urma cercetărilor mele, am descoperit că jidanii au un creier prost format, adică cu toți sunt degenerați“. Și pentru a se face mai înțeles unui public larg, el adaugă: „degenerarea aceasta o înțeleg așa: că toți jidanii sunt nebuni, fără excepție“. Virulența tonului este fără precedent în limbajul antisemit românesc. Și ea șochează cu atât mai mult, cu cât vine de la un om de știință.
După ce face un inventar al viciilor evreiești, Paulescu ajunge și la o concluzie: necesitatea exterminării evreilor, care, pretinde el, este… cerută de Divinitate(!).
Cartea subliniază problema „recuperării“ savantului-rasist în spațiul public românesc postdecembrist prin distincții academice și civice, acordarea numelui său unor unități medicale, apariția unor efigii ale sale în diverse spitale etc. Acest fenomen este dezvoltat în prefață de William Totok și în postfață de Radu Ioanid.
Cei doi subliniază că această recuperare este făcută într-o presă extremistă, de culoare neolegionară (vezi revista Rost, iulie 2003), dar, ceea ce este mult mai grav, și de instituții onorabile, ca Academia Română, care, în 1990, i-a acordat, post-mortem, titlul de membru.
Apariția celor două cărți este benefică tocmai pentru a igieniza spațiul public românesc de astfel de repere nocive.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Povestea în oglindă a unei gropi comune

Mesaj Scris de Admin la data de 20.03.11 16:32

Povestea în oglindă a unei gropi comune
Nu există documente oficiale care să vorbească direct despre masacrul din pădurea Vulturi, județul Iași, acolo unde am depistat recent – cu ajutorul unei echipe de arheologi, în cadrul unui proiect al Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România – o groapă comună. Avem, în schimb, mărturiile martorilor oculari, care vorbesc despre circa 100 de evrei omorâți acolo de trupele române, și documentele de arhivă, care relatează despre masacre similare comise în vara anului 1941, de o parte și de alta a Prutului. Până vom afla lucruri noi, din interpretarea descoperirilor arheologice și din ancheta Parchetului Militar, să vedem ce putem ști în acest moment, pe baza documentelor inedite, despre călăi și despre victime.
Căpitanul Ion Stihi
S-a născut în Basarabia, în comuna Văscăuți – Soroca. În 1937, la 30 de ani, s-a căsătorit cu o fată de vârstă apropiată din Cetatea Albă. Din cauza izbucnirii războiului, nu au apucat să se bucure prea mult unul de altul. De altfel, Larissa nici nu l-a mai văzut vreodată după ce a plecat pe front. Totuși, o legătură puternică trebuie să se fi creat, de vreme ce el căuta să o impresioneze de la distanță, trimițându-i cadouri de valoare de pe front. Întâi a fost un inel de aur, apoi o brățară și la urmă un splendid ceas Omega, tot din aur.
Ion făcea parte dintr-un regiment de elită al armatei române, Regimentul 6 Vânători din cadrul Diviziei a 14-a, care s-a retras precipitat din Basarabia, din Bălți, în iunie 1940, ca urmare a ultimatumului sovietic, și a devenit vârf de lance al „răzbunării“ un an mai târziu, când soldații români au trecut Prutul umăr la umăr cu soldații celui de-al treilea Reich. Stihi era apreciat de superiori pentru că era fire îndrăzneață și nu ezita să facă lucruri pe care alții le refuzau. Totuși, norocul său nu a durat mult, pentru că a murit în septembrie 1941 în luptele pentru Odessa.
La puțin timp după terminarea războiului, în toamna lui 1945, Larissa Stihi a fost chemată să depună mărturie într-o anchetă. Atunci i s-a spus oficial că soțul ei a fost implicat în crime de război și că bijuteriile trimise de pe front au fost luate de la evrei pe care soțul ei i-a omorât. Între timp, Larissa se mutase la București, pe bulevardul Magheru, iar apartamentul i-a fost percheziționat de autorități, preocupate să afle cât din prosperitatea subită a familiei Stihi se datora jefuirii evreilor. Cu puțin timp înainte de percheziție și interogatoriu, la Stânca Roznovanu, în județul Iași, fuseseră deschise trei gropi comune, cu 311 evrei omorâți în iunie 1941 sub coordonarea lui Ion Stihi. Au fost măcelăriți acolo laolaltă bărbați, femei, bătrâni și copii (38 dintre ei aveau vârste între 1-12 ani).
Procesul din 1948
Povestea lui Ion Stihi avea să fie cunoscută foarte bine în anii următori, fiind punct central în procesul din 1948 al masacrelor de la Stânca Roznovanu, Bălți, Mărculești, Gura Căinari, Florești etc., în care au fost omorâți mii de evrei, cuplat de autoritățile de atunci, și pe bună dreptate, cu procesul pogromului de la Iași.
În iunie 1948, au fost condamnate, pentru masacrele săvârșite în primele săptămâni de război, 50 de persoane – ofițeri din Armata Română, Serviciul Special de Informații și Poliție, gardieni publici și civili. În timpul procesului, pe banca acuzării în chestiunea masacrelor săvârșite de Stihi și ceilalți mai stăteau doar superiorii acestuia - colonelul Ermil Matieș, comandantul Regimentului 6 Vânători, și generalul Gheorghe Stavrescu, comandantul Diviziei a 14-a Infanterie. Amândoi aveau să fie condamnați la muncă silnică pe viață și au murit câțiva ani mai târziu în închisoare, la Aiud. Au mai fost judecate și condamnate alte 5 persoane pentru masacrele de la Stânca și de după, dar acestea erau date dispărute în momentul judecării cauzei – sublocotenent Eugen Mihăilescu, sergent major Vasile Mihailov, soldat Ion Epure (toți din Regimentul 6, condamnați pentru că au împușcat civili evrei), sergent Gheorghe Cimpoeșu (utilizat de Regimentul 6 pentru identificarea evreilor), precum și Paraschiva Moroșanu (Barlaconschi), care a luat parte la jefuirea victimelor.
Despre ce vorbim
Intrarea în război a fost văzută de regimul Ion Antonescu ca o oportunitate istorică pentru purificarea etnică a României. Este faimoasă declarația lui Mihai Antonescu din 3 iulie 1941: „Ne găsim în momentul istoric cel mai favorabil și mai larg pentru o totală descătușare etnică, pentru o revizuire națională și pentru purificarea neamului nostru de toate acele elemente străine sufletului lui...“.
„Soluția“ oficială adoptată era „migrațiunea forțată a întregului element evreiesc din Basarabia și Bucovina“, dar, în practică, deportarea a fost dublată de masacre nenumărate, care au presărat cele două provincii cu gropi comune. Oamenii Regimentului 6 Vânători, a căror poveste ne interesează aici, peste tot pe unde au trecut au masacrat evrei și i-au aruncat în gropi comune. „Metodologia criminală“ utilizată în masacrul din pădurea Vulturi, aflată în iunie 1941 sub controlul Regimentului 6, seamănă izbitor cu modul în care s-au desfășurat crimele în masă comise în Basarabia de aceeași unitate. De fiecare dată, evreii au fost evacuați din localități sub un pretext sau altul, deposedați de bunuri, forțați să își sape groapa, puși câte zece pe marginea gropii, cu fața spre aceasta, și împușcați de la spate, pentru a cădea direct acolo.
Schiță pentru un profil al criminalilor de război români
Dar cine era acest Ion Stihi? Se poate citi cumva în destinul său profilul unui sanguinar? La prima vedere, nu. Din foaia matricolă, vedem că Stihi avea o carieră solidă în armată și, de bună seamă, privea războiul ca o oportunitate de afirmare.
Dar dacă ne uităm cu atenție la biografia căpitanului Stihi, observăm câteva elemente care îl particularizează: Stihi era, ca și Mihăilescu, ofițer de informații al Regimentului 6, trecând printr-un curs de formare în domeniul informațiilor, contrainformațiilor și diversiunii la Secția a II-a a Marelui Stat Major. Astăzi se știe, în urma cărților publicate de Jean Ancel și Radu Ioanid, că Secția a II-a, condusă de colonelul Radu Dinulescu, a fost implicată, alături de Serviciul Special de Informații, în operațiuni secrete de diversiune și incitare împotriva evreilor, care să ducă la masacre (pogromul de la Iași fiind, în aprecierea lui Jean Ancel, un test-case) și mai apoi în deportarea în Transnistria, presărată cu crime în masă, a evreilor din Bucovina și Basarabia. Din documente, vedem că Stihi și Mihăilescu erau de fiecare dată sursa zvonurilor privind „fapte de sabotaj comise de evrei“, care să justifice masacrele.
Legătura dintre criminali și Basarabia
Stihi, Mihăilescu, Mihailov și Cimpoeșu erau toți basarabeni. Regimentul 6 Vâ­nători era plasat la Bălți în momentul ultimatumului sovietic din iunie 1940 și a trecut prin degringolada umilitoare a retragerii din Basarabia. Conform unor mărturii, ofițerii regimentului, considerându-se umiliți de evrei în timpul retragerii, au cerut în 1941 să lupte în preajma Sculenilor și în zona Bălți pentru a se răzbuna.
Propaganda militară, virulent antisemită, a transformat episodul retragerii din Basarabia într-un element cheie, blamându-i pe evrei pentru umilința îndurată. Intrarea în război a fost văzută ca o oportunitate de revanșă, tema „răzbunării“ fiind prezentă pe buzele multora, în vara anului 1941, începând de la declarațiile făcute public de Ion și Mihai Antonescu, până la justificări ale violențelor de către reprezentanți ai autorității statului, în timpul pogromului de la Iași și al masacrelor care au urmat. Nu întâmplător, pogromul de la Iași a izbucnit la exact un an de la părăsirea Basarabiei. Unitățile care cu un an înainte își aveau baza în Basarabia sau aveau basarabeni în componență s-au dovedit a fi extrem de violente în Iași și în Basarabia. Un lucru care nu se știa până acum, pe lângă SSI și Secția a II-a, în teren a fost prezentă cu rolul de a incita împotriva evreilor încă o unitate – Serviciul Secret al Misionarilor –, o grupare cu rost propagandistic anticomunist și antievreiesc, organizată de Ministerul Propagandei Naționale după modelul unui serviciu secret și cu membri recrutați dintre basarabeni și transnistreni.
Antisemitismul, factor decisiv
Erau Stihi, Mihăilescu și ceilalți antisemiți? Fără doar și poate. Putem stabili acest lucru pur și simplu urmărind cum au selectat victimele civile, plecând strict de la criteriul etnic. Evreitatea echivala cu condamnarea la moarte, oamenii (bărbați, femei, copii, bătrâni) fiind executați categorial, pentru ceea ce erau, nu pentru ceea ce făcuseră. Martorul nostru Vasile Enache era să moară pentru că soldații îl credeau evreu și a fost cruțat abia când a demonstrat că este creștin ortodox.
Dar, dincolo de acestea, avem dovezi directe că criminalii se conduceau după o logică antisemită. Comandantul lor, colonelul Ermil Matieș, spune despre Stihi și Mihăilescu că erau legionari, adăugând în cazul lui Stihi că era „o fire sanguinară“. Un alt colonel pretinde că i-a atras atenția lui Mihăilescu că faptele pe care le comite intră în contradicție cu morala creștină, iar acesta i-a răspuns făcându-i „teoria urei de rase“, adăugând că „evreii trebuie exterminați“. Mihăilescu, fiul unui notar bețiv din Sculeni, era ca formație preot creștin-ortodox și astăzi știm că legionarismul a prins foarte bine în rândurile preoților. Mihăilescu obișnuia să se laude că a executat câteva mii de evrei cu mâna lui. Și lui Stihi i-a atras atenția cineva, în timpul masacrelor de la Gura Căinari, că nu face bine ce face. Pe cel care a îndrăznit, un locotenent, Stihi l-a lovit „ca pe un animal“ și l-a raportat la regiment. Rezultatul a fost că, mai departe, locotenentul a fost „înjurat și tot timpul batjocorit“. Vedem așadar la lucru presiunea de grup.
Ordinele pentru crimă
Stihi a dat o declarație despre masacrul de la Stânca, imediat după evenimente, într-o anchetă superficială organizată de pretorul Diviziei a 14-a, Nicolae Scriban. Declarația diminuează semnificativ numărul victimelor și este plină de invenții, punând pe seama evreilor o listă lungă și neverosimilă de acțiuni de sabotaj – care ar fi putut fi făcute doar de unități militare sovietice specializate în astfel de operațiuni – pentru a justifica executarea lor. Nicio măsură de sancțiune nu a fost luată împotriva lui Stihi și a celorlalți.
Versiunea lui Stihi este preluată și de colonelul Ermil Matieș în raportarea scrisă către Divizia 14, uneori în documente semnate împreună, și astfel ne lămurim că cei doi împărtășeau ethosul antisemit. Matieș își încheie unul dintre aceste rapoarte despre masacrele pomenite astfel: „Numărul jidanilor împușcați este prea mic față de jertfele noastre din cauza lor“.
În acest moment, există cel puțin 4 documente din arhivele militare care atestă că evreii din Sculeni au fost executați de Stihi și oamenii săi la ordinul direct al lui Matieș. Într-unul dintre ele, Matieș scrie negru pe alb: „...am ordonat căpitanului Stihi Ion, ofițer informator, să aresteze și să execute pe toți evreii suspecți din Sculeni“. În altul: „...căpitanul Stihi, din ordinul meu și în conformitate cu ordinele superioare date precis în această chestiune, a executat pe acești nemernici, pentru care nu trebue să se ia în considerație nimic“.
Responsabilitatea comandantului Diviziei 14
Ce mai contează în chimia criminală îndreptată împotriva civililor evrei în primele săptămâni de război? Colaborarea militară dintre români și germani, dublată de cooperarea în „rezolvarea“ chestiunii evreiești, joacă un rol important, neîndoielnic. Relațiile dintre români și germani sunt diverse și complicate. După război, mulți dintre cei judecați pentru crime de război au dat vina pe germani. La fel a făcut și colonelul Matieș, plecând de la faptul că în momentul masacrului de la Stânca Roznovanu regimentul său era sub comanda operativă a Diviziei 198 germane (între 22 iunie și 2 iulie 1941). Însă, din Jurnalul de Operații al Regimentului vedem că în fapt doar Batalionul 2 din regiment era coordonat efectiv de germani.
Oricum, pe 2 iulie, regimentul a intrat sub comanda Diviziei 13 Română, iar pe 11 iulie a revenit sub comanda Diviziei 14, iar comportamentul lui Matieș, Stihi, Mihăilescu și al celorlalți în privința evreilor a rămas același. Masacrele de la Bălți-Valea Răutului și Mărculești-Gura Căinari au avut loc sub comandă românească și au urmat cam același mod de acțiune, fără ca generalul Stavrescu să intervină sau să sancționeze pe cineva.
La proces, Stavrescu a pretins că nu a știut de masacre, ocupat fiind cu operațiunile militare. Probele sunt însă zdrobitoare în defavoarea sa. Arhivele păstrează informările pe care Divizia 14 le-a primit pe acest subiect. Mai mulți ofițeri audiați pentru procesul din 1948 au spus că, după modul în care circulau informările și ordinele în ierarhia militară, era imposibil ca lucrurile să se fi petrecut fără știrea și aprobarea, fie și tacită, a generalului. În plus, martorii îl plasează pe Stavrescu în diferite situații în care evreii au fost omorâți în masă, dând mână liberă pentru masacru.
Cooperarea româno-germană
Stihi – care era în același timp comandantul Companiei comandă, o unitate interoperativă, ofițerul de informații al Regimentului, precum și ofițer de legătură cu comandamentul german, cunoscând germana și rusa – a invocat în discuții cu colonelul Matieș și cu alții existența unor ordine germane privindu-i pe evrei. Astfel de ordine nu au putut fi găsite de cercetători în arhivele germane și nu se știe dacă ele existau cu adevărat sau erau doar invocate de Stihi ca un fel de autoritate superioară pentru a-și justifica crimele. Din istoria altor masacre comise în Polonia, Ucraina și Țările Baltice, știm că germanii au acționat în multe cazuri ca incitatori la violență, asmuțind trupe aliate și localnici împotriva evreilor, dar au existat și cazuri în care au acționat ponderator față de violența dezlănțuită a acestora. Întâlnim ambele situații în cazul masacrelor în care au fost implicate trupe române.
Pe ansamblu, se poate spune că această colaborare dintre armata română și cea germană în „chestiunea evreiască“ a avut rolul unei potențări reciproce, într-o spirală a violenței care va culmina, în cazul implicării României în Holocaust, în toamna și iarna anului 1941. Cooperarea româno-germană în procesul de purificare etnică declanșat de regimul Antonescu a făcut ca părțile să-și ofere una alteia modele de acțiune și formule de legitimare a violenței antisemite. Nu întotdeauna cooperarea a funcționat, germanii reproșând adesea românilor că aleg să rezolve problema evreiască într-o manieră proprie, extrem de violentă și vizibilă, dezlănțuind haotic jafuri și crime. Pe de altă parte, Stihi și alții știau de existența Einsatzgruppen, unitățile mobile germane însărcinate cu eliminarea prin împușcare a evreilor pe teritoriul Uniunii Sovietice, și acest lucru trebuie să fi contat ca model de acțiune. Într-o discuție cu pretorul plasei Copou, Aurel Gașpar, avută chiar în timpul masacrului de la Stânca Roznovanu, căpitanul Stihi i-a spus „că dacă nu-i execută d-sa pe evreii aflați acolo, îi vor executa ostașii germani, special trimiși la fața locului“.
De unde provin victimele
Încă nu știm de unde sunt evreii omorâți în pădurea Vulturi. Deocamdată, putem formula două ipoteze, pe baza mărturiilor de istorie orală culese în comuna Popricani și a documentelor oficiale din arhive românești.
În primul rând, trebuie spus pe ce ne bazăm în acest moment. În 2009-2010, am realizat interviuri de istorie orală cu 11 martori oculari ai evenimentelor din comuna Popricani. Toți își aduc aminte că în timpul războiului au fost aduși evrei, împușcați în pădurea Vulturi din comuna Popricani și îngropați în gropi comune. Martorii cu amintirile cele mai precise au câteva puncte comune esențiale în ceea ce povestesc: evreii au fost aduși din Iași în vara anului 1941; au fost mai multe coloane, escortate de soldați români; aceștia foloseau călăuze locale, care luau parte la jefuirea victimelor; evreii au fost obligați să-și sape singuri gropile; după aceasta, au fost dezbrăcați, împușcați și aruncați în gropi comune; au fost în jur de o sută de victime.
Cercetările arheologice la fața locului, realizate de echipa condusă de dr. Neculai Bolohan, ne-au oferit certitudinea, încă înainte de începerea anchetei Parchetului Militar, că vorbim de victime civile în număr de câteva zeci. Au fost găsite resturi de îmbrăcăminte și accesorii din haine civile și nu au fost depistate urme ale unor uniforme militare – plăcuțe, nasturi metalici, tălpi de bocanci etc. În schimb, am găsit tuburi de gloanțe, de producție românească, ani de fabricație 1939 și 1940. Victimele sunt bărbați, cei mai mulți, dar și femei și copii, unii de vârstă foarte mică.
Beneficiem, de asemenea, de un număr impresionant de documente, aflate în arhivele militare de la Pitești, arhiva CNSAS, Arhivele Naționale București și Iași, arhiva Comunității Evreiești etc. Multe dintre acestea se află în copie pe microfilme în arhiva Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, unde le-am putut consulta în 2009.
Deocamdată, nu au fost depistate documente privind direct masacrul din pădurea Vulturi, dar acest lucru nu este neobișnuit, pentru că regimul Antonescu nu a fost interesat să lase foarte multe urme ale crimelor pe care le-a săvârșit. Avem, în schimb, mii de pagini despre masacre din jur – pogromul de la Iași, masacrul de la Stânca Roznovanu și alte masacre din Basarabia, comise de armata română. Marele noroc este că în 1948 a fost organizat un proces al criminalilor de război implicați în masacrele pomenite, pentru care autoritățile au adunat documentație timp de 4 ani, din arhive militare și civile, precum și prin audieri de acuzați și martori (ofițeri ai armatei, membri ai autorităților civile, martori oculari creștini, supraviețuitori evrei etc.).
Astfel, fiecare detaliu al masacrelor poate fi verificat din mai multe surse și putem face o lectură critică a documentelor, pentru a ști pe care ne putem baza mai mult. Ca o observație generală, se poate spune că documentele emise de autoritățile române, în special cele militare, chiar în timpul evenimentelor, sunt impregnate de ethosul antisemit al regimului Ion Antonescu, distorsionează faptele, căutându-le justificări militare sau ideologice, și diminuează numărul victimelor.
Ipoteza Iași
Martorii cu care am discutat spun toți că evreii aduși și omorâți în pădurea Vulturi proveneau din Iași. Iată, spre exemplificare, ce spune Ion Bosânceanu (n. 1929, Vulturi): „Am văzut convoaie cu evrei, de mai multe ori, în vara anului 1941. Veneau din Iași, din tot Iașiul - din Copou, Sărărie, Târgu Cucu, Ciric, Păcurari, Moara de Vânt – și erau duși în convoi prin satul Cârlig în pădurea de aici (din Vulturi, n.n.). Părinții noștri, care aveau legături de afaceri cu evrei din Iași sau care mergeau la prăvăliile lor, au văzut în coloană oameni cunoscuți“.
Lucica Baltaru (n. 1935, Vulturi) este și ea foarte sigură că evreii erau din Iași și povestește că un sătean, Ștefan Clim, mergea anume în Iași în mod regulat pentru a ajuta armata să-i identifice pe evrei. El servea și ca ghid pentru armată prin satele și pădurile din actuala comună Popricani și primea în schimb haine de la evreii omorâți, pe care încerca apoi să le vândă.
În fine, martorul principal, Vasile Enache (n. 1925, Cuza Vodă), cel care ne-a indicat cu precizie locul în care am găsit groapa comună, spune la rându-i că evreii erau din Iași, dar admite că există și o mică posibilitate ca ei să fie din Sculeni. La fel, un alt martor, Constantin Macovei (n. 1924, Cuza Vodă).
Acum iată ce informații ne-au rămas din documente. Pretorul plasei Copou povestește într-o declarație dată în 1945: „În ultimele zile ale lunii iunie 1941, am fost informat pe cale particulară că au fost executați, omorâți prin împușcare, mai mulți evrei din orașul Iași și din comuna Copou. Locul de execuție a fost la marginea comunei Copou. Auzind despre aceste fapte, am alergat în comuna Copou spre a mă informa asupra celor petrecute. Funcționarii primăriei mi-au povestit că fără știrea primăriei au fost executați la marginea târgului Copou din județul Iași mai mulți evrei și mi-au adăugat că acei care au comis acele omoruri au ordine secrete de a sărvârși asemenea fapte, motivat de intrarea Româ­niei în război alături de Germania fascistă contra Uniunii Republicilor Sovietice, de a fi distruși toți evreii“.
În acea vreme, actualul cartier Copou al Iașiului era localitate separată, cu rang de comună, și a făcut obiectul ordinelor lui Ion Antonescu privind evreii din spațiul rural, mult mai drastice. Comunitatea Evreiască din Iași ne-a pus la dispoziție un document de la DJAN Iași, datat 1939, din care rezultă că în comuna Copou trăiau 402 evrei. Aceștia, spune președintele Comunității, Abraham Ghiltman, au dispărut fără urmă în 1941.
Dacă evreii omorâți în pădurea Vulturi erau din Iași, acest lucru schimbă sensibil istoria pogromului din iunie 1941. Până acum, se știa că o parte din evrei au fost omorâți pe loc, la casele lor sau pe stradă, în diferite cartiere ale orașului (27-29 iunie), iar alții, doar bărbații, au fost duși în coloane în Curtea Chesturii (29 iunie), unde s-a deschis focul în plin, iar supraviețuitorii au fost încărcați în cele două trenuri ale morții. Așadar, există posibilitatea ca evreii din cartierele mărginașe și din comuna Copou să fi fost duși cu toții, familii întregi, în pădurile din preajma Iașiului și împușcați. Cum nu au existat supraviețuitori, nu a mai rămas nimeni să le spună povestea.
Ipoteza Sculeni
O a doua ipoteză are, de asemenea, mai multe argumente în favoarea sa. Exact în același timp cu pogromul de la Iași, a avut loc un masacru la Stânca Roznovanu, fiind uciși, de oameni din Regimentul 6 Vâ­nători, câteva sute de evrei (cifrele variază între 400 și 500) din Sculeni-târg, aflat dincolo de Prut. Conform documentului din 1939 citat mai sus, în Sculeni Târg trăiau 1.488 de evrei, iar în Sculeni sat, 135. Nu se știe câți dintre aceștia au fost omorâți în iunie 1941.
Între amplasamentul gropilor comune de la Stânca și groapa comună din comuna Vulturi este o distanță, pe linie directă, pe care am măsurat-o cu ajutorul GPS-ului, de 3 kilometri, așadar nu sunt departe una de alta.
Pretorul Aurel Gașpar a ajuns la fața locului chiar în timpul masacrului și spune că a găsit mai puțini evrei decât fusese informat că va găsi. Soldații români i-au comunicat că o parte dintre ei fuseseră executați deja. Prin urmare, teoretic, există posibilitatea ca o parte dintre evreii din Sculeni, care au fost împărțiți în mai multe grupuri, să fi fost omorâți în altă parte. Colonelul Ermil Matieș, comandantul Regimentului 6 Vânători, a relatat sub anchetă despre un alt masacru, produs în pădurea Stânca Roznovanu, așadar nu pe islaz, unde au fost găsite cele 3 gropi comune. La masacrul de pe islaz au existat mai mulți martori oculari și, ca prin minune, au scăpat și două femei, așa încât despre această crimă în masă s-a aflat mai ușor și s-a putut organiza și un proces după război. Din masacrul din pădurea Vulturi nu au rămas supraviețuitori, iar pădurea era strict controlată militar, așa încât nu a rămas nici un martor direct, cu excepția lui Vasile Enache.
Pe scurt, este foarte probabil ca evreii din pădurea Vulturi să fi fost uciși de oameni din Regimentul 6 Vânători, pentru că ei controlau zona în iunie 1941, după cum se vede din Jurnalul de Operațiuni al Regimentului și din hărți militare. Victimele pot proveni din Sculeni sau din Iași, sau din ambele locuri. //
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Totuși, n-au fost singuri

Mesaj Scris de Admin la data de 13.03.11 15:32

Totuși, n-au fost singuri



Totuși, n-au fost singuri
În anul 2005 a apărut la Ed. Universal- Dalsi din București o carte despre solidaritatea intelectualității române și evreiești în anii 1900-1940, cu titlul „ Totuși, n-au fost singuri”, ediție îngrijită de Maria Marian, directoarea editurii. Este o carte rară sub aspectul tematicii, care, din păcate nu a fost prea mult comerntată în presa culturală. Ca

redactor la o publicație a etniei evreiești din România, mă simt obligat să reiau anumite capitole care sunt și vor fi actuale nu numai pentru societatea românească, dar și pentru oricare țară în care multietnicitatea, multiculturalismul sunt realități de neignorat. De altfel, există, oare, țări cu o populație mono-etnică? Nu credem.

„ Unchiul meu avea un atelier de pălării. Familia mamei se numea Solomon. Nu cred să fi fost evrei, deși aveau un talent grozav la afaceri și negustorie. Dar se știe că , după o conviețuire îndelungată, neamurile încep să semene între ele. Erau și ciobani, iar în satul lor de munte, erau numai nume biblice – Avram, Lazăr, Aron”, scrie editorul.

Jurnalistul longeviv Marius Mircu, decedat cu circa un an în urmă, în Israel ( fratele lui Solomon Marcus, Marcel Marcian) scria – ” Nu este, oare, simbolic că tatăl meu se odihnește în cimitirul din Bacău, iar mama mea în cimitirul din Așkelon?”.

Moses Gaster a fost unul dintre primii folcloriști din România și un filolog de înaltă cultură, prieten cu Eminescu, participant la ședințele „Junimii”, conduse de Titu Maiorescu, invitat de onoare, în mai multe rânduri, la Castelul Peleș, de către regele Carol I, primit în Academia Română în 1929, la propunerea lui Sextil Pușcariu, după ce în 1885 a fost expulzat pentru insistente manifestări în favoarea emancipării evreimii din România ( dreptul la cetățenie a fost recunoscut pentru evrei abia în 1919 și stipulat în Constituția din 1923) .

De folclorul român s-a ocupat și savantul Moses Schwarzfeld, fiul unui învățat și frate cu alți doi oameni de cultură, aceștia fiind unchi ai poetului B. Fundoianu. Constantin Graur a fost un jurnalist cunoscut, iar printre filologii de frunte în România se numără Tiktin, Șăineanu, Byck. Alexandru Graur, Lucia Wald, ș.a. Alexandru Macedonski a condus un timp o revistă de cultură evreiască, deși nu avea decât darul de scriitor și simpatia pentru evrei, fără a stăpâni noțiuni de bază în iudaism. La „Literatorul” au fost publicate scrieri ale unor autori evrei, la fel cum avea să procedeze mai târziu Arghezi, în „Bilete de papagal”. Mihail Sadoveanu a avut relații strânse cu intelectuali evrei, a scris o nuvelă de excepție, „Haia Sanis”, a fost un om de mare cultură și umanist. C. Rădulescu – Motru a combătut ultranaționalismul propagat de publicația ” Neamul Românesc”, dovedind o înțelegere a ideii de pluralism în cultură și în societate.

Actrița Agatha Bârsescu, o celebritate în lumea teatrului a fost primită cu emoție de evreii din SUA, originari din România. Era în anii 30, iar actrița a redat aceste momente în „ Memoriile ” publicate la întoarcerea din turneu. Isabela Sadoveanu, una din fiicele scriitorului a publicat un studiu despre romancierul evreo-englez Israel Zangwill ( 1864-1926), ale cărui scrieri au fost traduse în românește., autorul vizitând România.

În 1911 ia ființă Editura Uniunii Evreilor Pământeni, care publică la inaugurare o scriere, „Cuza Vodă și Mihail Kogălniceanu în chestiuneaas evreiască”. În același timp, Ovid Densușianu semna un articol „ Despre sprijinul acordat de „străini” culturii române”. Filantropul Jacques Elias lasă prin Testament întreaga avere imobiliară Academiei Române,altor așezăminte publice. Spitalul Elias a fost rechiziționat în 1948 de regimul comunist și retrocedat Academiei după 1989.

În 1924, Nicolae Iorga elogia public acest gest, reproșând conaționalilor cu stare că nu urmează exemplul familiei Elias. În lumea intelectuală românească se bucurau de atenție și aprecieri H. Sanielevici, Iosif Brucăr, nume care după 1944 asu început să fie îngropate în uitare de către noii „stăpâni ” ai culturii, care erau înainte de toate comuniști, renegându-și apartenența etnică ( inclusiv tradiția religioasă), română, maghiară, evreiască, etc.

În 1920, I.E. Torouțiu aducea laude celor care au tradus din română în idiș o seamă de autori români. Același gest îl făcea Nicolae Iorga adresându-se unui împătimit traducător și om de cultură S. Segall. Se știe cu numeroase poeme ale lui Eminescu au fost traduse în idiș, apoi în ebraică, astăzi fiind în circulație mai multe variante, în Israel. Unul dintre cei mai constanți prieteni ai evreilor, în plan cultural a fost Iordan Chimet, care a publicat și antologii de autori evrei. El a condamnat rasismul, ultraortoxismul lui Nae Ionescu, ș.a.. ”Un sionist creștin” a fost numit scriitorul și preotul
Gala Galaction.

Turneul Trupei de actori evrei din Vilna ( Lituania) din 1923-1924 a fost un triumf semnalat cu elogii în presa românească. Ion Marin Sadoveanu a scris cu entuziasm despre acest turneu. Tudor Arghezi își exprima admirația pentru regizorul Iakob Sternberg, venit din Rusia.

Se știe că primul teatru evreiesc stabil, din lume a fost înființat la
Iași, în 1876. La fiecare deceniu au avut loc festivaluri aniversare, la care participau personalități din România și din străinătate. Un om apropiat de lumea culturală evreiască a fost Geo Bogza, constant apărător al drepturilor etniei evreiești, adversar al oricărei discriminări. Revista „Adam” condusă de I. Ludo, apoi de Miron Grindea a atras numeroși colaboratori români de prestigiu..După 1944, revista și-a mutat sediul la Londra. Paul Zarifopol ascris cu multă înțelegere despre specificul poeziei lui Heine, despre filonul iudaic al creației sale. Arghezi a făcut un portret impresionant creatorului sionismului politic, Th. Herzl. Tot el a scris despre liderul sionist din România, scriitorul A. L. Zissu ( care după 1948 a fost condamnat la temniță grea și a murit, bolnav, în 1956, în Israel).

Tot Paul Zarifopol a scris un studiu despre istoricul Josephus Flavius, numindu-l cu înțelegere „subversiv”. Galaction, E. Lovinescu, N.D. Cocea, G. Trancu-Iași, Dragoș Protopopescu, Eugen Heroveanu, Demostene Botez, Zaharia Stancu , Perpessicius, .Petre Andrei, Eugen Filotti, ș.a. au adus elogii contribuției unor cărturari și scriitori evrei, condamnând deschis ultranaționalismul de sorginte fie autohtonă ( cuzismul, legionarismujl) , fie de influență germană, nazistă. Criticul G. Călinescu a fost violent atacat că a publicat în 1940 , an de răscruce pentru România, „Istoria literaturii române”, în care a inclus cu sau fără elogii, autori de origine evreiască. Campioni ai acestor atacuri erau Nicolae Roșu, Ilie Rădulescu, oameni cu vederi declarat legionare.

Cartea se oprește la anul 1940, dar nu este deloc lipsit de interes să aflăm despre politica regimului comunist de „reformare” a culturii române, prin nivelarea, desființarea unei bune tradiții multiculturale, decăderea în național-comunism a mult trâmbițatului „internaționalism proletar”, care reprezenta un real pericol pentru viața politică, socială, culturală a unor întregi popoare aduse cu forța în „lagărul socialist”. Merită să fie studiate și aceste aspecte.



Boris Marian
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: IN ROMANIA[2]

Mesaj Scris de Admin la data de 13.03.11 15:09

VASUL “STRUMA” ÎN ISTORIOGRAFIE ȘI ÎN MEMORIA COLECTIVĂ

La 23 februarie s-au comemorat 69 de ani de la scufundarea vasului “Struma”.
O tragedie cu caracter special în cadrul tragediei uriașe a Holocaustului. Tragedie mare care include 767 tragedii mici, individuale, ale victimelor. Tragedii mici care trebuie analizate pe baza normelor academice ale unei științe relativ noi, victimologia. Disciplină psiho-juridică fondată de regretatul jurist Beniamin Mendelssohn (1900-1998), născut și format la București, decedat la Ierusalim. Totdeauna când mă refer la un subiect legat de istoria Holocaustului îmi amintesc de tezele acestui om de știință, după cum îmi amintesc de o replică din cadrul procesului criminalului nazist Adolf Eichmann. Atunci când istoricul Salo Baron, unul dintre marii istorici evrei din secolul al 20-lea a depus mărturie în fața Tribunalului, procurorul general al Statului Israel, Ghideon Hausner, l-a întrebat cum explică însăși ideea de Holocaust și Holocaustul în sine. Răspunsul profesorului Baron a fost că Holocaustul este oproblemă teologică, iar el, profesorul universitar de istorie de la Columbia University, nu este decât istoric. Ulterior, Horia Sima i-a “răspuns” în scris din exilul lui spaniol-franchist, intr-o broșura intitulată (citez din memorie) “Procesul Eichmann și conștiința universală”: are dreptate domnul profesor Baron: Holocaustul este intr-adevăr o problemă teologică; evreii l-au ucis pe Iisus, iar Dumnezeu i-a pedepsit acum. Interpretare vulgară și simplistă, pe lângă caracterul ei antisemit și necorespunzător crezului real al Bisericii Creștine.
Vasul Struma și unii pasageri ai lui
În continuare, vreau să mă refer la istoria cazului “Struma”, dar numai în câteva rânduri. Istoria acestui caz este deja cunoscută, deși unele aspecte au rămas încă în nebuloasă. Totuși, în faza actuală a cercetărilor aceste aspecte nu pot fi elucidate încă. Ceea ce știm sunt aspecte generale ale cazului. Vasul “Struma” a plecat din Constanța la 12 decembrie 1941, după câteva amânări. Organizarea ieșirii vasului fusese făcută de Organizația Sionistă Revizionistă din România. Inițial, scopul era emigrarea unui număr de tineri evrei sioniști revizioniști din organizația “Bethar” (“bethariști”). În cele din urmă însă, majoritatea locurilor pe vapor au fost vândute, prețul unui biletfiind exorbitant. Motivul era de ordin financiar. Pe vas s-au urcat și un număr de tineri bethariști, dar majoritatea pasagerilor nu erau tineri sioniști revizioniști, ci evrei din clasa medie, mulți dintre ei intelectuali care nu mai aveau posibilitatea de a-și practica profesiunile din cauza legislației antisemite promulgată încă de guvernul Goga-Cuza. Unii dintre ei voiau să ajungă în Palestina mandatară cu adevărat, alții voiau să părăsească România și să ajungăîn Marea Britanie, în Statele Unite sau în alte țări. Dorința lor era, de fapt, să scape de regimul antisemit din România și să-și refacă viața, activitatea profesională și gospodăria în altă parte a lumii. Au fost chiar cazuri de tineri bethariști programați să plece cu vasul “Struma”în Palestina (=Eretz Israel)care au venit la București din alte orașe ale României pentru a pleca la Constanța și a se îmbarca pe acest vas, dar au fost trimiși acasă, comunicându-li-se că vor fi rechemați atunci când va fi cazul. Ceea ce le-a salvat viața. Printre ei s-au aflat Iuju Epstein (emigrat în Israel mai târziu, devenit om de afaceri prosper) și Victor Rusu (ulterior director al publicației “Revista Cultului Mozaic”, emigrat în Israel mai târziu). Cel care a comunicat tinerilor că trebuie să plece acasă era liderul sionist revizionist Lipa Haimovici, unul dintre membrii comitetului care se ocupa cu pregătirile plecării vasului. In acest comitet mai erau membri Eugen Meissner și Ella Bunescu, o binecunoscută femeie de afaceri din București. Găsirea și procurarea vasului au fost făcute de omul de afaceri Pandelis (cetățean grec, care învățase la Londra și vorbea perfect limba engleză, chiar învățase și limba română) și de adjunctul acestuia, omul de afaceri italian Stefano D’Andrea. Vasulera vechi, din prima jumătate a secolului al 19-lea, care servise transportului de vite și lână, care purtase numele “Makedonia”, iar acesta îi fusese schimbat în “Struma” după recondiționare. Trebuie să luăm în considerare că acest fapt nu era probabil intenționat: majoritatea vaselor de pasageri, ca și cele destinate transportului de mărfuri erau rechiziționate, folosite de guvern pentru necesitățile militare sau legate de alte necesități ale statului. Este interesantcă unii pasageri au renunțat și au refuzat să se urce pe acest vas, văzând starea lui. Un exemplu este al criticului de artă Radu Bogdan, atunci – în 1941 – tânăr. Un caz interesant este cel al unui tânăr bucureștean Petrin, ulterior profesor de limba esperanto. Fratele său geamăn fusese deportat în Transnistria, iar părinții au decis să-icumpere un bilet pentru a pleca cu vasul “Struma”, salvându-l pe această cale. Dar el a murit în Transnistria puțin înainte de urma să se întoarcă la București: primirea aprobării repatrierii durase mult timp. Părinții au decis să-l trimită pe “Struma” pe fratele său, pentru a-l salva cel puțin pe acesta, bineînțeles folosind actele și biletul fratelui decedat. Dar în ultimul moment, în urma unui vis în care i-a apărut fratele decedat, Petrin a refuzat să plece, cu toatăîmpotrivirea părinților. Destinul lui a fost să rămână în viață Ulterior a fost persecutat politic fiind esperantist…Regretatul nostru colaborator Adrian Boldan l-a cunoscut, l-a avut profesor. Printre pasagerii care s-au urcat pe vas era un evreu religios, Mendel Marcus, om de afaceri din Bârlad, împreună cu membrii familiei lui. Ela renunțat la puținul bagaj pe care avea dreptul să și-l ia pe vapor, luând un sul de Thora (Pentateucul) în locul bagajului. El spera să ajungă în Țara Sfântă, țara lui Israel. În perioada în care vasul staționa în rada portului Istanbul, acest sul de Thora a fost utilizat pentru organizarea de rugăciuni în diminețile de sâmbătă. Dacă acest om, acest evreu religios și bărbos, poreclit “Mendală Burt” din cauz bărbii sale lungi, sau “moș Mendel” nu ar fi avut “norocul” să-i aibă chiriași pe Nathan și Erna Rubinstein, iar aceștia să povestească despre el fiului lor, Shimon Rubinstein, devenit istoric israelian, ar fi fost uitat, unul dintre cei 767 pasageri de pe “Struma” și unul dintre cele 6.000.000 victime ale Holocaustului. Dar astfel, a fost amintit, memorat, gestul lui a intrat în istoria Holocaustului, în istoria vasului “Struma”.
Vasul Struma la Istanbul
Vasul Struma” a fost silit să rămână în rada portului Istanbul până la 23 februarie 1942. Pasagerii de pe vas nu aveau certificate de imigrare în Palestina, aflată sub mandatul britanic. Erau în poziția de imigranți ilegali. Deși situația lor devenise disperată, guvernul britanic a refuzat cu îndârjire să le permită intrarea în țară. Au existat diferite justificări. Nu există informații clare, dacă aceste justificări ar fi avut vreo bază reală. Una dintre ele este că pe vass-ar fi aflat și spioni naziști, pe care Germania voia să-i infiltreze în Imperiul Britanic. Publicistul și scriitorul israelian originar din România Touvya Carmely, autorul câtorva cărți asupra “Strumei”, printre care și a unui roman (care urmează să apară în curând, în colaborare cu scriitoarea Violeta Ionescu din Galați) înclină să accepte această idee, afirmând că pe vas ar fi fost un grup de oameni care nu erau în legătură cu ceilalți. După părerea lui, ar fi vorbadespre musulmani bosniaci, pronaziști. Din ce cauză musulmani bosniaci? Pentru că aceștia erau circumciși (ca și evreii), iar aspectul lor exterior era european, deci nu ar fi dat de bănuit…Nu putem afirma nimic în acest sens, deoarece nu avem dovezi. În perioada în care vasul era blocat la Istanbul, singurul ajutor venea din parteacomunității evreiești din Istanbul. Omul care a reușit să stabilească această legătura era Simon Brod, liderul comunitar. Dar era greu, având în vedere că, din cauza războiului, în Turcia alimentele erau raționalizate. De pe vas au coborât 10 pasageri, care aveau vize, deși expirate. Unul dintre acești norocoși a fost Israel Frank Dinari.Într-un caz, ajutorul a venit din partea consulului japonez, deși Japonia era aliata Germaniei naziste. Consulul s-a dovedit a fi OM de Omenie într-o vreme de neomenie. Un caz special a fost cel al Medeei Salmovici. Însărcinată, a avut complicații de la sarcină și i s-a permis să coboare de pe vas, pentru a fi internată în spitalul israelit din Istanbul. Dar soțului ei, Nezu, nu i s-a permis să-și însoțească soția la spital. El s-a numărat printre cele 767 de victime…Tot istoricul Shimon Rubinstein, rudă cu această familie, povestește că problema ei a fost un conflict familial, o căsătorieneaprobată de mama-soacră, care căuta o fată “de familie bună”, o adevărată partidă pentru fiul ei. Soluția tinerei perechi, care se gândeau la viitor, a fost plecarea. Dar aceasta s-a transformat într-o tragedie. Ulterior, Medeea Salmovici a scris o scrisoare verișoarei ei, rugând-o pe această să-i spună mamei-soacre că toate blestemele ei s-au împlinit…
Tragedia, așa cum a fost: fapte și ipoteze

Memorial Struma in Holon

Guvernul britanic a promis că va permite coborârea de pe vas a copiilor sub 14 ani. Dar anunțul a venit prea târziu. Unii istorici au afirmat că această întârziere era intenționată: de fapt, nici acești copii nu erau doriți. Ministrul britanic al coloniilor lordul Moyne, ar fi afirmat că dacă le va permite pasagerilor de pe “Struma” să
intre în Palestina, vor urma numeroși alți imigranți ilegali. Deci, toți trebuie să învețe lecția. Dar cu ce preț? Cel care se opunea cel mai dur intrării pasagerilor de pe “Struma” în Palestina era Harold McMichael, guvernatorul britanic al ei. Acțiuni de protest, printre care memorii și demonstrații făcute în orașele Palestinei mandatare, nu au ajutat. Justificarea era că acceptarea imigranților ilegali ar fi însemnat nerespectarea Cărții Albe britanice, care limita imigrareaevreiască în Palestina, lucru care ar fi trezit reacții dure în rândul populației arabe. Chiar și eventuala posibilitate a aducerii minorilor includea ideea aducerii lor cu trenul, prin Anatolia și Siria. După scufundarea vasului, tineri evrei din Palestina au cerut pedeapsa cu moartea pentru Harold McMichael, difuzând afișe în care era menționatcă acest individ este asasin si trebuie pedepsit cu moartea. A existat încă o teză susținută de unii istorici, conform căreiaarmatorul Pandelis ar fi decis ca vasul să se “defecteze” pe drum, la Istanbul, pentru a se aranja debarcarea pasagerilor. Altă afirmație ar fi fost, că Pandelis decisese – de comun acord cu membrii comitetului – ca vasul să ajungă în apropiere de coastele Palestinei și să simuleze un naufragiu, ceea ce ar fi silit autoritățile britanice săsalveze pe naufragiați. Nu deținem nici o informație în acest sens, după cum nu deținem vreo informație sigură asupra prezenței unor agenți naziști pe vas. Presupunerile, bazate pe zvonuri, rămân problematice și neverificabile. Istoria nu poate fi scrisă “după ureche”…După cum rămâne un mister, din ce cauză reprezentanții Agenției Evreiești nu au folosit certificatele de imigrare de rezervă, pentru a le da pasagerilor de pe “Struma”. Se gândeau oare că majoritatea erau oameni la o anumită vârstă și intenționau să plece mai departe în loc să rămână în Palestina? Erau oare activiști din mișcarea sionistă socialistă, care nu voiau să susțină o acțiune a organizației sioniste revizioniste (care le-ar fi redus din prestigiu și le-ar fi slăbit puterea) și preferau mai puțini tineri bethariști în Palestina? Sau preferau să păstreze certificatele de imigrare pentru refugiați evrei din Polonia, despre care se știa că erau într-osituație tragică? Sau nu erau preferați evreii din România (lucru care ni se pare deosebit de problematic, deși este susținut de un istoric)? Sau erau dispute și “concurență” între diferiți lideri ai unor organizații evreiești (ceea ce de asemenea ni se pare neplauzibil în acest caz, deși a existat în alte cazuri)? Oricum, știm că Organizația Originarilor din România (Hitachduth OIey Romanya) a căutat să facă tot posibilul pentru a obține aceste certificate, dar fără rezultat. În zorii zilei de 23 februarie 1942, vasul “Struma” a fost tras de un remorcher turcesc în largul mării. O torpilă a atacat vasul, care a fost distrus și scufundat. Ulterior s-a aflat că această torpilă a fost lansata de submarinul sovietic SC-213. Rămâne un semn de întrebare. A fost o torpilă lansată din greșeală, rătăcită, după cum susține o parte a istoriografiei, sau torpila respectivă a fost lansată în mod intenționat? Unii istorici consideră că torpila a fost lansată intenționat, afirmând că probabil că Marea Britanie ar fi cerut Uniunii Sovietice, aliata ei în război, să facă “munca murdară”. Informații nu există ci numai presupuneri. Probabil că nu a avut loc nici un acord scris, iar actul criminal nici nu ar fi fost făcut la nivelul unui acord interguvernamental, ci prin înțelegere între ofițeri, desigur la dispoziția guvernului britanic și cu acordul tacit al guvernului sovietic. Istoriografia sovietică afirmă totuși căar fi fost vorba despre o torpilă rătăcită. Dar faptul că vasul a fost tras în larg, departe de țărm, precum și unele aluzii din mărturia singurului supraviețuitor, David Stoljar, precum și faptul că inițial acest supraviețuitor a fost ținut în arest după ce s-a salvat prin înot, ca și faptul că nu au fost trimise ambarcațiuni de salvare, ne face să ne întrebăm dacă varianta trimiterii intenționate a torpilei nu ar fi poate adevărată. Bineînțeles, fără să decidem, din lipsă de documente, refuzând a scrie istoria “după ureche”.
Epava vasului
În anul 2000, o echipă turcă de scafandri a încercat să găsească epava vasului. Inițiator a fost Greg Buxton, englez, nepotul a doi dintre pasagerii victime. Tatăl acestuia era student la Londra în anul 1941, iar părinții lui, Grigore și Zlota Liza Bucșpan din București, voiau să ajungă la fiul lor. Dar echipa turcă de scafandri nu a reușit să găsească epava. Mai târziu, în luna noiembrie 2008, o echipă de scafandri olandezo-germano-română a reușit să găsească epava vasului în adâncul Mării Negre.
Istoriografia și memoria tragediei
Tragedia vasului “Struma” a atras atenția ziariștilor, publiciștilor, istoricilor și scriitorilor. O primă lucrare asupra ei, “Meghilath Struma” a fost publicată în limba ebraică la Tel Aviv în anul 1942, puțin timp după tragedie, de către ziaristul Leib Kupferstein, originar din România. Monumentul victimelor a fost ridicat în cimitirul evreiesc din Șoseaua Giurgiului de la București, din inițiativa industriașului Max Ludovic, ai cărui doi fii au fost printre victime. Ulterior, în România comunistă nu au fost publicate lucrări speciale asupra cazului vasului “Struma”. O lucrare interesantă, sub formă de roman istoric, a fost publicată de scriitorul Maria Arsene (=Arthur Leibovici), în anul 1972, la București. În Israel au fost publicate câteva lucrări, de Josephie Feinstein și David Șafran (în limba română), Shimon Rubinstein (în limbile ebraică, română și engleză), Efraim Ofir (în limbile ebraică și engleză), Simion Săveanu (în limba engleză și în limba română), Touvya Carmely (în limbile română și engleză, printre lucrări fiind un roman istoric care urmează să reapară într-o formă îmbunătățită în colaborare cu scriitoarea Violeta Ionescu din Galați). În România, după anul 1990 au apărut de asemenea câteva lucrări, de Mihai Stoian și de Șerban Gheorghiu. În alte țări au apărut lucrări de Michel Solomon (în Canada, în limbile franceză și engleză, un roman istoric; autorul s-a aflat la Ierusalim, lucrând la postul de radio BBC în timpul celui de al doilea război mondial; ulterior a revenit în România, a fost arestat și după o lungă perioadă de arest politic “pentru spionaj” a fost eliberat și a reușit să plece în Canada); Hans Rohwer (în Germania, în limba germană; autorul încearcă să stabilească o legătură între tragedia vasului “Struma” și tragedia vasului “Mefkure”, din 1944, dar credem că legătura este extrem de slabă; la tragedia vasului “Mefkure” ne-am referit într-un articol precedent); Frantz Douglas și Bernard Wasserstein (ambii în Marea Britanie; în limba engleză); G. I. Vaneev (URSS, 1978, în limba rusă); Iordan Ivanov (în Bulgaria, în limba bulgară); Cetin Yetkin (în Turcia, în limba turcă). Menționăm că în Israel au fost ridicate două monumente în memoria victimelor, unul în zona centrală a orașului Holon (monument în nișa căruia a fost introdusă lista pasagerilor victime), altul la Ashdod, pe malul mării, în memoria victimelor de pe vasele “Struma” și “Mefkure”. Trebuie să menționăm și filmul realizat de regizorul Radu Gabrea, asupra tragediei vasului “Struma”. De câțiva ani funcționează și un muzeu al tragediei “Struma”, la Beer Sheva, în cadrul unei sinagogi a originarilor din România. Comemorări anuale au loc și la sinagoga “Beith Yakov, Yosef, Harav Zwy Gutman” din Tel Aviv, organizator fiind rabinul sinagogii, domnul Efraim Gutman.
Deoarece data ebraică a scufundării vasului este 7 Adar, considerată ca zi de naștere și zi de deces a lui Moshe (profetul Moise din Biblia Ebraică), cele două evenimente sunt comemorate împreună în tradiția iudaică: doar și Moshe a vrut să ajungă în Eretz Israel, dar nu a putut, ci a văzut țara pe drum spre ea, de pe Muntele Nebo…Tragedia vasului “Struma” a rămas în istorie ca o mărturie a durerii și a nepăsării față de semeni. Poate totuși va rămâne și ca un exemplu al suferinței, al necesității ajutorării victimelor…
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Memoria evreilor din Gherla

Mesaj Scris de Admin la data de 13.03.11 15:07

Memoria evreilor din Gherla

„Shabat Shalom!” mă salută vineri seara prietenul meu nonagenar Mihai Eisikovits din Baia Mare, al cărui apel îl recunosc deja după soneria telefonului. „Ce mai e nou?” îl întreb și apoi mă pregătesc să ascult povestea – relatată cu un glas sonor

M. Eisikovits desenează

și accent ardelenesc – care, oricât de recentă ar fi, trimite la trecut, la istorie, la mărturie. Ultimele noutăți se leagă de diligențele pentru ridicarea unui monument în memoria celor o mie două sute de martiri evrei din Gherla, orașul său natal. “Doresc să fie un monument simplu și sugestiv, care să poată fi realizat cât mai repede, pentru că nu prea am timp să aștept, din păcate…” îmi spusese cu câteva luni în urmă, Mihai Eisikovits. Între timp și-a pus la bătaie talentul de desenator și constructor, a imaginat monumentul, a luat legătura cu evreii gherleni din America obținând promisiunea finanțării și a început demersurile la primăria municipiului Gherla, care nu i-a refuzat propunerea. Urnează să se întocească un proiect de hotărâre care să fie supus aprobării consiliului local. Să sperăm că procedura nu va dura prea mult, iar rezultatul va fi favorabil. “Placa de marmură cu inscripția mi-o va face o cunoștință foarte bună doctorul Teleki, din Râmnicu Vâlcea” – mi-a adus la cunoștință, de curând, Mihai Eisikovits. “E rudă cu familia nobiliară Teleky?” am întrebat eu, făcând uz de cunoștințele dobândite prin traducerea unei monografii despre orașul Gherla. “Da’ de unde!” mi-a răspuns prietenul meu râzând. E o poveste interesantă, am să ți-o scriu. Peste câteva zile am primit, via Internet, povestea pe care am s-o reproduc în continuare. O istorioară care, alături de altele (din ce în ce mai multe) și zecile de desene care reînvie chipurile și locurile copilăriei, slujește, la fel ca monumentul plănuit, păstrarea memoriei evreilor din Gherla, spulberați de Holocaust.

M. Eisikovits: Sărbătoare la sinagoga din Gherla


Teleki – Teleky, de Mihai Eisikovits
Cu foarte mulți ani în urmă în comuna Iclodul Mare, învecinată cu orașul Gherla, trăia o familie evreiască numeroasă care purta numele de Herskovits. Pământul lor de pe malul Someșului era foarte potrivit pentru cultivarea pepenilor de tot soiul, pe lângă păioase și porumb. Se mai ocupau și cu creșterea animalelor și țineau brutăria din comună.
După un timp, o ramură a familiei s-a mutat la Jucu, o comună mare, mai apropiată de Cluj. Au cumpărat teren și se ocupau cu agricultura, cu creșterea vitelor și oieritul. Brânza lor de oaie era foarte căutată pe piața Clujului.

Familia Herskovits din Jucu prospera. Unul dintre fii, Samoilă, s-a dovedit foarte priceput în agricultură. Știa timpul potrivit aratului, semănatului, secerișului și al coasei. Știa când se clădească fânul în stog ca să rămână suculent și să le placă animalelor. Samoilă se pricepea să crească juninci mari, arătoase, căutate de comercianții de vite. Avea oi multe și câștiga bani frumoși de pe urma cașului, a lânii și mieilor. Necazul familiei Herskovits era că ajunsese megieșă cu pământurile grofului Teleky. Se iviseră neînțelegeri cu potecuța dintre pământuri, cu folosirea drumului comunal, ba și cu adăpatului a vitelor la singura fântână cu cumpănă și uluci, precum și altele legate de pășunat. Gâlceavă se găsește dacă o cauți, iar oamenii lui Teleky o căutau și nici ai lui Herskovits nu se lăsau…S-a întâmplat odată ca pe câmp, Samuilă să se întâlnească cu groful Teleky. Din vorbă în vorbă au ajuns la o ceartă aprinsă.

M. Eiskovits: Cu oile la fântâna cu cumpănă

Groful Teleky, ca să-și arate superioritatea lui de nobil, îi spuse lui Samilă: ”Nu te pune cu mine că eu sunt Teleky!” ”Și ce dacă ești Teleky? Crezi că ești altfel decât mine ? Îți arăt eu că suntem la fel!” – îi răspunse Herskovits nervos.
Peste câteva zile Samuilă s-a urcat în tren, s-a dus la Budapesta, a plătit taxa de șase coroane și își schimbă numele din Herskovits în Teleki.
De-acum amândoi proprietarii de pământuri aveau același nume, iar angajații lor au găsit calea de împăcare în toate problemele care până atunci duseseră la discordie, pentru că toți lucrau la câte un… „Teleki”.
Epilog: Samuilă Teleki a fost deportat și a murit la Auschwitz, imediat după sosire. Ajunsese acolo mai mult mort decât viu, pentru că fusese schingiuit în ghetoul din Gherla, ca să mărturisească unde-și ascunsese aurul. Degeaba le-a spus schingiuitorilor că el a predat tot aurul pe care l-a avut și că pământurile i-au rămas acolo, în hotarul Gherlei, nu l-au cruțat. L-au bătut cu bestialitate și i-au înfipt ace sub unghii. Toți cei trei fii ai lui Samuilă au fost luați în detașamentul de muncă din Ucraina, unul dintre ei murind de tifos exantematic la Doroșici, cumplita carantină, incendiată în final cu bolnavi cu tot . Doctorul Teleki din Râmnicu Vâlcea, cel care contribuie la viitorul monument al evreilor martiri din Gherla, suportând costul plăcii de marmură cu inscripția comemorativă, este nepotul lui Samuilă Teleki.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: IN ROMANIA[2]

Mesaj Scris de Admin la data de 18.02.11 20:35

Un criminal de razboi antisemit si antiroman sarbatorit cu fast de Consiliul Judetean Harghita. Tesu Solomovici si Dan Tanasa despre Wass Albert
Astazi, 18 februarie 2011, se va desfasura la Miercurea Ciuc, in incinta centrului multifunctional din cadrul Consiliului Judetean Harghita, cu incepere de la ora 18:00, un maraton de lectura din opera criminalului de razboi Wass Albert (foto sus si afisul alaturat). Manifestarea este sustinuta de catre Consiliul Judetean Harghita, informeaza avertizorul public Dan Tanasa, care mai nou este si presedinte al filialei PC Spania.
Pentru a lamuri de la inceput care este condamnarea lui Wass Albert, ucigasul de romani si evrei in timpul ocupatiei horthyste, publicam mai intai Sentinta definitiva a Curtii de Apel Cluj din 10 martie 2008:

Apoi, sa apelam la arhiva si sa vedem ce zic un evreu si un roman despre extremistul ungur sarbatorit de Consiliul Judetean Harghita an de an.
Tesu Solomovici: Wass Albert – un criminal de razboi care “se vinde” bine
Wass Albert face valuri. Mass-media romana si maghiara au relatat pe larg despre comemorarile dedicate controversatului scriitor maghiar Wass Albert, declarat criminal de razboi pentru atrocitati comise impotriva umanitatii in anii celui de-al doilea Razboi Mondial.
Wass a fost comemorat timp de o saptamana in mai multe localitati din Transilvania, in cadrul unor manifestari organizate de Asociatia Tinerilor Maghiari Ardeleni. Actiunile s-au desfasurat cu prilejul implinirii a 100 de ani de la nasterea lui Wass, la Sfantu Gheorghe, Miercurea Ciuc, Targu Secuiesc, Gheorgheni, Cluj-Napoca, Targu Mures si Oradea.
Autoritatile locale din respectivele orase, care sunt romanesti, au tratat in general cu simpatie, eventual cu indiferenta aprobatoare aceste manifestari, unele chiar sprijinind financiar evenimentul, cum a fost cazul consiliului local din Sfantu Gheorghe, dominat de consilieri ai Partidului Civic Maghiar (PCM), formatiune radicala anti-UDMR. Dupa cum a declarat liderul Asociatiei Tinerilor Maghiari Ardeleni, Nemes Elod pentru cotidianul maghiar “Uj Magyar Szo” din Bucuresti, sprijinul financiar l-au cerut si obtinut nu pentru comemorarea unui personaj istoric, fie el controversat sau nu, condamnat sau nu, ci a unui mare scriitor al literaturii maghiare. Nu stiu cat de mare e acest scriitor mediocru, dar, intr-adevar, evenimentele cu un evident iz politic au fost mascate in “serate literare”. Operele literare ale Wass nu sunt interzise in Romania, clameaza extremistii maghiari, de la noi si de dincolo.
Subventia acordata de catre consiliul local din Sfantu Gheorghe radicalilor maghiari a fost denuntata de un cetatean al orasului covasnean – un anume Dan Tanasa -, care a solicitat Ministerului Public sa se pronunte in legatura cu legalitatea acestor manifestari. El a invocat faimoasa Ordonanta de urgenta 31 din 13 martie 2002, aprobata prin Legea nr. 107/ 2006, care interzice promovarea cultului persoanelor vinovate de savarsirea unei infractiuni contra pacii si omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, sub sanctiunea pedepsei cu inchisoarea de la sase luni la cinci ani. Anul trecut, Tribunalul Cluj a reconfirmat sentinta de vinovatie a lui Wass Albert, data de un tribunal din Cluj in anul 1946, in urma unui proces de revizuire deschis de urmasii lui Wass pentru reabilitarea memoriei acestuia.
Redactorul sef al cotidianului “Uj Magyar Szo”, Salamon Marton Laszlo, a analizat argumentele Asociatiei Tinerilor Maghiari Ardeleni in ceea ce priveste separarea personajul istoric Wass Albert de scriitorul Wass Albert. Conform lui Salamon, aceasta argumentatie este falsa, avand in vedere ca nici aceia care glorifica literatura lui Wass, si nici aceia care o considera de o valoare indoielnica, nu pot face – si nici nu incearca sa faca – abstractie de rolul controversat jucat de acesta in anii celui de-al doilea razboi mondial si de acuzatiile care i se aduc. Crimi­nalul de razboi ramane in veci un criminal de razboi, indiferent daca este sau nu un mare scriitor.
Profesorul universitar Cs. Gyimesi Eva considera opera lui Wass Albert de o mediocritate suparatoare.
Un alt carturar maghiar, jurnalistul clujean Tibori Czabo Zoltan, analizand opera si presupusele crime de razboi comise de Wass Albert, a ajuns la concluzia ca principalul raspunzator pentru crimele de care este acuzat Wass este tatal sau, groful Wass Endre. Jurnalistul pune insa sub semnul intrebarii si atitudinea lui Wass Albert. “De ce a fugit in Germania, daca nu a facut nimic? Urmasii altor familii aristocrate sau intelectualii maghiari ardeleni au ramas aici, desi multi dintre ei aveau de ce sa se teama”. Tibori reaminteste ca Teleki Bela, presedintele Partidului Ardelean din perioada interbelica – emigrant si el, ca si Wass – il considera pe Wass Albert un extremist inrait, chiar si in Statele Unite.
Groful-scriitor Wass Albert si tatal acestuia au fost declarati criminali de razboi in 1946 de catre Tribunalul Popular din Cluj. Amandoi au fost condamnati la moarte si la confiscarea totala a bunurilor. Wass Albert s-a sinu­cis in Statele Unite, in anii 90. Restul se vinde si se cumpara.
Tesu Solomovici, Noiembrie 2008
Dan Tanasa si o Scrisoare Deschisa adresata domnului ambasador al Republicii Ungare la BucurestiCatre,
AMBASADA REPUBLICII UNGARE LA BUCURESTI
In atentia
Domnului Ambasador Dr. Oszkar FUZESI
Sediul: Str. Prof. Dr. Dimitrie Gerota, nr. 63-65, Bucuresti, cod 70202
Stimate domnule Ambasador,
Dupa cum probabil stiti Primaria Municipiului Sfantu Gheorghe, judetul Covasna, a alocat, din fonduri publice, bani pentru o serie de manifestari dedicate scriitorului Wass Albert, condamnat in Romania pentru crime de razboi. Printre acest proiecte se numara si proiectul intitulat „Saptamana Wass Albert” initiat de Asociatia Tinerilor Maghiari din Covasna, finantat cu suma de 1500 lei. Perioada de desfasurare a proiectului a fost initial 3-9 noiembrie 2008, insa a fost schimbata dupa ce proiectul a intrat in atentia Procurorului General al Romaniei, noua perioada de desfasurare a proiectului fiind 13-20 octombrie 2008.
Va aduc la cunostinta faptul ca, potrivit cotidianului Gardianul din data de 11 mai 2007, Tribunalul Cluj a reconfirmat sentinta prin care numitul Wass Albert a fost condamnat la moarte, in martie 1946, pentru crime de razboi. Ordonanta de Urgenta nr. 31 din 13 martie 2002 aprobata prin Legea nr. 107 din 27 aprilie 2006 privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii stipuleaza la art. 5 faptul ca „promovarea cultului persoanelor vinovate de savarsirea unei infractiuni contra pacii si omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin propaganda, savarsita prin orice mijloace, in public, se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani si interzicerea unor drepturi”.
Argumentele Asociatiei Tinerilor Maghiari din Ardeal pentru comemorarea criminalului de razboi Wass Albert se refera la faptul ca actiunile asociatiei promoveaza opera literara a scriitorului Wass Albert, opera care nu ar fi interzisa in Romania si care este publicata de catre Editura Mentor din Targu Mures.
Am fost socat insa de faptul ca pe afisele care au fost lipite in Sfantu Gheorghe pentru promovarea acestei manifestari culturale apare si sigla Centrului de Coordonare Culturala a Republicii Ungare la Sfantu Gheorghe. Sa ne imaginam cum ar reactiona opinia publica din Polonia daca o asociatie nonguvernamentala din Germania ar primi bani din fonduri publice pentru a-l comemora pe Adolf Hitler nu pentru viziunea sa politica sau pentru lucrarea „Mein Kampf” ci pentru viziunea sa europeana in domeniul artelor plastice?!
Avand in vedere acestea, doresc, ca simplu cetatean al Romaniei, sa cunosc care este pozitia oficiala a Ambasadei Republicii Ungare la Bucuresti cu privire la implicarea Centrului de Coordonare Culturala a Republicii Ungare la Sfantu Gheorghe in comemorarea unui scriitor condamnat definitiv si irevocabil pe teritoriul Romaniei pentru crime de razboi savarsite impotriva unor romani.
Va multumesc anticipat pentru timpul acordat acestei scrisori.
Cu deosebit respect,
Dan Tanasa, Octombrie 2008
http://tanasadan.blogspot.com/

Si o concluzie, valabila si azi, din arhiva fostului ziar Ziua
La multi ani, Romanie, oriunde te-ai afla!
Prigonirea agresiva a cetatenilor romani din Italia si tratarea romanilor in Europa drept “brate de munca”, fiinte umane de mana a doua sau chiar a treia, daca ne gandim si la basarabeni, va fi sarbatorita de acum cu sampanie si in plenul Parlamentului European, odata cu instalarea extremistilor neofascisti maghiari cu pasaport de Romania.
N-ar fi fost oare mai bine ca in locul celor trei agitatori anti-Romania sa vedem romani din Basarabia, daca tot vrem sa ne regasim in Europa Unita?
Presa din Romania a tratat intotdeauna reprezentantii minoritatii maghiare din Romania cu manusi. Chiar daca Verestoy Attila si-a completat activitatea parlamentara devenind cel mai bogat membru al Parlamentului, cu zeci de milioane de euro in cont, chiar daca romanii sunt tratati in Harghita si Covasna ca sarbii in Kosovo sau, si mai grav, in ciuda faptului ca majoritatea liderilor maghiari actioneaza constant impotriva intereselor Romaniei si Legii sale fundamentale, Constitutia tarii. Pana si reputatul analist Tom Gallagher avea sa recunoasca la inceputul acestui an ca s-a inselat, in toti cei 18 ani cat a proslavit UDMR, asupra caracterului democratic al formatiunii etnice, inregistrate ca ONG pentru a putea primi fonduri de la Budapesta sau de-aiurea. Deci, 18 ani de eroare si inducere in eroare. Fatala.
In lipsa unei reactii din partea institutiilor statului, extremismul a intrat, in urma alegerilor de duminica, direct in forul legislativ al Europei. Doi dintre proaspetii “euro-parlamentari” maghiari sunt, cu dovezi, informatori ai securitatii RSR si RPU: Laszlo Tokes a pierdut procesul cu ziarista Associated Press Alison Mutler, care ii prezenta colaborarea, iar Gyorgy Frunda nu a contestat niciodata in Justitie informatiile in acest sens. Apoi, in cor, sunt aparatori ai criminalului de razboi antisemit Albert Wass, documentat ca atare si de Muzeul Holocaustului. Frunda se mai lauda si cu apararea ucigasilor bestiali ai ofiterului Aurel Agache in 1989, la Targu Secuiesc, dar si a maghiarului care l-a lasat paralizat pe viata pe Mihaila Cofariu, in timpul evenimentelor de la Targu Mures, din 1990. Sogor Csaba poate fi amintit pentru modul in care a serbat Ziua Nationala a Romaniei anul trecut, in plenul Parlamentului, afirmand: “Unul dintre dezideratele comunitatii maghiare din ultimii 88 de ani, de la Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia, este autonomia teritoriala”.
Toti analistii au cazut de acord ca prezenta redusa a electoratului la alegerile pentru Parlamenul European atesta lehamitea romanilor – mai precis sila – pentru o clasa politica corupta si lipsita de bun simt fata de propria natiune. Ceea ce nu au vrut sa observe aceiasi analisti este ca modul in care arata azi clasa politica este si rezultatul muncii lor de zi cu zi, care se oglindeste perfect atat in Parlamentul de pe Dambovita cat si in cel de la Bruxelles. Girati de “presa de bon-ton” si “societatea civila”, Laszlo Tokes, Gyorgy Frunda si Sogor Csaba au ajuns in Parlamentul European si direct in grupul PPE sub sloganul de campanie “Sa dobandim pamantul pierdut!”. Ciudat insa, autoritatile tac, desi au, teoretic, in mana, Codul Penal, care zice asa: “Art. 166 (1). – Initierea, organizarea, savarsirea sau sprijinirea de actiuni care pot pune in pericol sub orice forma ordinea constitutionala, caracterul national, suveran, independent, unitar si indivizibil al statului roman se pedepseste cu inchisoare de la 5 la 15 ani si interzicerea unor drepturi”.
La 89 de ani de la Marea Unire, provocatorii maghiari nu vor putea face rau Romaniei decat daca vor fi lasati. Tocmai de aceea, trebuie sa spunem cu incredere: La multi ani, Romanie!
Victor Roncea, 30 noiembrie 2007
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Un mitropolit român a adus Yad Vashem în fața instanțe

Mesaj Scris de Admin la data de 01.02.11 17:18

Un mitropolit român a adus Yad Vashem în fața instanței
Pentru că refuză să-i acorde titlul de drept între popoare lui Tit Simedrea, fost mitropolit al Bucovinei, Yad Vashem a fost dat în judecată de un supraviețuitor al Holocaustului.

Și-a riscat sau nu viața mitropolitul de la Cernăuți pentru a salva evrei, în timpul Holocaustului? Aceasta este întrebarea la care Autoritatea Martirilor Holocaustului "Yad Vashem", de la Ierusalim, nu a găsit un răspuns satisfăcător și a respins cererile repetate pe care le primește de aproape patru ani pentru a-l declara pe Tit Simedrea drept între popoare.

Cererile au fost făcute de Meir Shai, un evreu născut în România, care, la 81 de ani, își canalizează toate resursele pentru a demonstra că, în 1941, împreună cu părinții și frații săi, a fost salvat de la deportarea în Transnistria de mitropolitul Tit Simedrea.

Anterior acestor cereri, în 2007, tot la solicitarea lui Meir Shai, Yad Vashem i-a acordat post-mortem acest titlu lui Gheorghe Rusu, un pictor de biserici, nepot al patriarhului Miron Cristea, care i-a ascuns vreme de un an și opt luni într-un subsol al Mitropoliei de la Cernăuți.

O sentință parțial favorabilă


Prin mărturiile celor din familia sa, ale unor prieteni evrei și ale mai-marilor comunității evreiești din acea perioadă, precum și prin documente de la CNSAS, Meir Shai a încercat să demonstreze că pictorul Gheorghe Rusu i-a adăpostit familia cu acordul mitropolitului și, prin urmare, Tit Simedrea ar merita în aceeași măsură să devină drept între popoare.

Prima cerere a depus-o în 2007, imediat după ce Yad Vashem îi acordase titlul lui Gheorghe Rusu, însă i s-a răspuns că probatoriul nu e complet. Printre nedumeririle instituției era și aceea că cererea pentru Tit Simedrea nu a fost depusă odată cu cea pentru pictorul și consilierul său, însă Meir Shai a explicat că a considerat o condiție obligatorie pentru acordarea acestui titlu existența unui urmaș. Ori, abia în 2007 a aflat că mitropolitul are un urmaș, un nepot care trăiește în București.

Ulterior, problema ridicată a fost dacă mitropolitul știa că în subsolul Mitropoliei este ascunsă o familie de evrei, respectiv dacă Gheorghe Rusu avea nevoie de aprobarea lui Tit Simedrea pentru a-i ascunde. După cereri repetate și răspunsurile negative corespunzătoare, Meir Shai s-a decis anul trecut să acționeze Yad Vahem în instanță, bănuind că unele dintre documentele trimise nu se află în dosar și acuzând lipsa de transparență a Comisiei "Drepți între popoare" de la Yad Vashem.

"Eu nu sunt de acord că această istorie este ceva confidențial", a spus Meir Shai în fața Tribunalului din Ierusalim, cerând desecretizarea tuturor documentelor cu privire la caz. Instanța i-a dat parțial câștig de cauză, dispunând întocmirea "unui rezumat din material (protocoale, opinie legală și co respondență)", după cum se arată în sentință.

Povestea scăpării din infern

Povestea salvării lui Meir Shai de la deportare este prezentată în rezumatul făcut de Yad Vashem la cererea Tribunalului din Ierusalim în contextul politic general al acelor vremuri. În octombrie 1941, Cer nă uțiul a fost ocupat de Armata română și de nemți, iar evreii au fost adunați într-un ghetou, de unde a început expulzarea către Transnistria. Tatăl lui Meir Shai (pe numele său de atunci Marcel Șlacman), David, artist tipograf, a reușit să-i ceară ajutorul lui Gheorghe Rusu, pictor cu care colaborase în tipografia Mitropoliei pentru realizarea de cărți liturgice.

Cu acordul lui Simedrea, susține Shai, Gheorghe Rusu a mers la Guvernatorul Bucovinei, Corneliu Calotescu, pen tru a obține o autorizație ca familia Șlacman să rămână în Cernăuți. Anterior, obținuse semnătura pe acest document de la Stere Marinescu, șeful de cabinet al guvernatorului și, în pofida refuzului lui Calotescu, cu acea hârtie, familia Șlacman a reușit să scape din ghetou și, prin urmare, de deportare.

Ascunzișul a fost găsit la Mitropolie. "Nu este întemeiată afirmația că acordul lui Simedrea de a găzdui familia reprezenta vreun pericol pentru episcop. Ierarhic, Biserica Ortodoxă Română a susținut politica antisemită a lui Antonescu și nu sunt cunoscute cazuri de aplicare a unor sancțiuni asupra acelora care au cerut oprirea expulzărilor", susține Yad Vashem în referatul său, întocmit la cererea Tribunalului din Ierusalim.

"Potrivit Ordonanței Guvernatorului, trebuiau pedepsiți cu moartea toți cei care ascundeau persoane străine în locuințe. Or, Gheorghe Rusu locuia în afara Mitropoliei, avea casa lui și doar mitropolitul care ne ascunsese practic în propria casă era pasibil de pedeapsa cu moartea", spune în replică Meir Shai.

Salvați încă o dată


Ulterior deportării primelor loturi de evrei, totalizând 28.391 de persoane, în octombrie-noiembrie 1941, 16.500 de evrei din Cernăuți au primit autorizații din partea guvernatorului Calotescu, fiind considerați indispensabili pentru orașul Cernăuți. Restul de circa 4.000 au primit așa-zisele "a utorizații Popovici", semnate de primarul Traian Popovici, care, pentru eforturile de a salva evreii de la deportare, a și fost primul român declarat drept între popoare de Yad Vashem.

Printre cei cu autorizație "Popovici" s-a aflat și David Șlacman însă, în 1942, când posesorii acestor adeverințe au început să fie și ei deportați, a scăpat din nou, rămânând în con tinuare ascuns cu soția și cei trei copii la Mitropolie. "Simedrea a făcut aceasta, dacă a făcut cu adevărat, nu din dragoste pen tru evrei, ci pentru a primi foloase din munca artistului", au opinat membrii Comisiei "Drepți între popoare".

"Este o susținere absurdă, întrucât tot timpul cât am fost ascunși tata nu a putut lucra alături de ceilalți", îi contrazice Marcel Shai. Nemulțumit de răspunsul Yad Vashem, acesta e decis să continue lupta în justiție, la instanțele superioare.


CONVINGERE. Meir Shai consideră că Yad Vashem are mari prejudecăți față de români


CONSECVENȚĂ

Trăiește pentru a-și cinsti salvatorii


În 1940, familia Șlacman a fugit din Iași, din calea tăvălugului antisemit, unde însuși Corneliu Zelea Codreanu îi ceruse lui David să monteze o tipografie antisemită. Refuzul, amenințările cu moartea care i-au urmat l-au făcut pe Șlacman să treacă Prutul, la Chișinău.

Peste jumătate de an s-a mutat la Cernăuți, unde, în doar câteva luni, s-a văzut în fața aceluiași pericol. Când familia i-a fost salvată de la deportare de Gheorghe Rusu cu sprijinul lui Tit Simedrea, Meir Shai avea 11 ani. După război, Șlacmanii au venit la București, unde Meir a urmat Facultatea de Chimie Alimentară, apoi Matematica și Școa la de Arte populare, fiind pasionat de muzică.

În 1970, a reușit să emigreze cu familia în Israel, unde și-a schimbat numele și a devenit profesor la școala de elită "Reali". Neavând copii, după pensionare s-a dedicat documentării necesare recunoașterii lui Gheorghe Rusu ca drept între popoare, iar apoi a lui Tit Simedrea.

PREJUDECATĂ


Fostul mitropolit Tit Simedrea este acuzat de antisemitism de Yad Vashem, deși acesta nu este un impediment în sine pentru acordarea titlului

"Mi-au spus că toți episcopii români au fost antisemiți", a acuzat Meir Shai Yad Vashemul în fața Tribunalului din Ierusalim, după cum arată depoziția sa. Acuzația și-a găsit confirmarea în argumentarea ulterioară a instituției, în care se arată că, "în general, liderii Bisericii l-au sprijinit pe Antonescu".

"Episcopul Si medrea era cunoscut ca antisemit. Un articol al său din 1937 nu exprimă doar anstisemitism teologic creștin, ci conține și elemente suplimentare și, în fapt, el salută exportarea evreilor din România. El a atacat și pe rabinul Șafran în Parlament, când acesta a cerut drepturi pentru evrei", susține Yad Vashem.

Articolul incrimat a apărut în "Curentul" pe 8 septembrie 1937 și reprezintă un interviu luat celui care pe atunci era episcop de Hotin. "Cred că Yad Vashem trebuie să țină seama de faptul că în acel articol sunt doar răspunsuri consemnate de un ziarist și de contextul general în acel an. Mitropolitul spunea: «Se poate rezolva problema evreilor, dar nu prin crime, prin vărsare de sânge, ferestre sparte și fără a smulge perciuni»", spune Meir Shai.

"Rabinul Șafran ne trimitea azimă și vin"


Articolul din "Curentul" a fost corelat de Yad Vashem și cu o afirmație foarte tranșantă despre Tit Simedrea făcută de rabinul-șef de atunci, Alexandru Șafran. În memoriile sale, acesta spune că Tit Simedrea era un antisemit notoriu. Asta, deși tot el arată că a fost receptiv când i-a cerut sprijinul pentru salvarea evreilor.

"M-a primit și a mărturisit, spre marea mea surprindere, că ceea ce a văzut îl tulbură încă. I-am cerut imperativ să-și comunice impresiile ma reșalului și să-i ceară să oprească deportările. El a făcut-o și a făcut-o cu folos fiindcă convoaiele ce plecau din Cernăuți au fost oprite“, a povestit rabinul-șef Alexandru Șafran în memoriile publicate la Editura Hasefer.

Întâlnirea e confirmată de un document întocmit mulți ani mai târziu de Securitatea comunistă care-l pusese sub urmărire și care arată că Tit Simedrea "a vorbit cu scârbă de regimul legionar, manifestând o atitudine antiantonesciană“.

"Tit Simedrea este cunoscut dintr-o notă a SSI din 18 octombrie 1941 că a primit în audiență pe șeful rabin evreu dr. Șafran și l-a asigurat că împreună cu fruntașul bucovinean Flondor au intervenit pentru evreii din Bucovina, promițându- i tot sprijinul său“, se arată în document.

"De fiecare Paște, rabinul Șafran ne trimitea un pachet cu azimă și cu vinul ritual, însoțit de urări tradiționale. Nu am înțeles niciodată de ce rabinul Șafran, în scrierile sale ulterioare, când a pomenit de intervenția bunicului în favoarea evreilor a ținut să adauge că era antisemit", a mărturisit Grigore Popescu, nepotul lui Tit Simedrea într-o carte apărută în 2010 despre Meir Shai, intitulată "Holocaustul amintirilor". Grigore Popescu, fost director al Institutului de Tehnică de Calcul din București, este fiul Venerei, fiica mitropolitului.

Un destin sinuos

Tit Simedrea a fost inițial preot de mir, călugărindu-se după ce a rămas văduv. Între 1926 și 1935 a fost arhiereu vicar al Arhiepiscopiei Bucureștiului cu titlul de "Târgovișteanul", fiind ales apoi episcop de Hotin. Din 1940, anul în care a devenit mitropolit al Bucovinei, datează un alt document de la CNSAS care descrie atitudinea sa față de evrei. Documentul se referă la un eveniment organizat de Tit Simedrea la Bălți, înainte de a ajunge mitropolit, și la care a participat "grupul marilor industriași evrei“, "toată jidovimea cu stare a orașului“.

În arhiva lui Wilhelm Fildermann, șef al Comunității Evreiești din acea vreme, s-a găsit în urmă cu câțiva ani, fără legătură cu demersul lui Shai, un document ce arată, de asemenea, atitudinea favorabilă a lui Tit Simedrea față de salvarea de la deportare a evreilor, în cadrul unei audiențe pe care i-a acordat-o. După al Doilea Război, Tit Simedrea s-a întors de la Cernăuți în București și după ce a locuit o perioadă cu familia s-a retras la Mănăstirea Cernica. Acolo a și trecut la cele veșnice în 1971.


SUPOZIȚIE. Yad Vashem sugerează, în răspunsul dat la cererea Tribunalului din Ierusalim, că Meir Shai ar urmări "îndreptarea relațiilor cu Biserica Ortodoxă Română"
FOTO: AGERPRES

BIROCRAȚIE?

Regina-mamă, Elena, acceptată la fel de greu


Regulamentul de funcționare al Yad Vashem, aprobat în 1953 de Knessetul israelian, prevede pentru acordarea titlului de drept între popoare îndeplinirea condiției de a fi salvat vieți dezintersat și cu riscul vieții. În perioada comunistă, un de mers ce o viza pe Regina-mamă Elena a fost și el respins inițial.

Cererea în favoarea reginei a fost făcută de rabinul Șafran și de inginerul evreu Emil Simiu, stabilit în SUA. Principalul argument a fost salvarea filologului Barbu Lăzăreanu, în favoarea căruia regina-mamă a intervenit pe lângă rege, militând pentru încetarea deportărilor. Riscurile la care s-a expus au fost evidențiate de rabinul Shafran: "Germanii erau ținuți la curent cu activitățile în favoarea evreilor de către spionii lor. Era, în plus, ostilitatea mareșalului Ion Antonescu față de familia regală și îndeosebi față de regina-mamă, ostilitate intensificată de atitudinea și acțiunile ei în favoarea evreilor".

Pentru că avea un statut înalt, Yad Vashem a considerat că viața reginei nu a fost în pericol. Până când s-a descoperit un document al autorităților hitleriste prin care li se cerea celor de la București să ia măsuri împotriva ei. În 1993, titlul i-a fost în sfârșit acordat, fiindu-i înmânat regelui Mihai.

În ce-l privește pe Tit Simedrea, istoricul Liviu Cărare, de la Institutul de Istorie "George Barițiu" din Cluj, specialist în Istoria Holocaustului, crede că șansele sunt mici: "Există doar această mărturie directă, a lui Meir Shai, care cred că nu e suficientă". Cât privește acuzațiile de antisemitism, Meir Shai invocă, în replică, acordarea titlului și unui fost ofițer al Wermachtului, Wilhelm Hosenfeld, care a salvat un evreu.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Romania, criticata de un rom supravietuitor al Holocaustului

Mesaj Scris de Admin la data de 27.01.11 16:43

Romania, criticata de un rom supravietuitor al Holocaustului


Un rom care a supravietuit Holocaustului a denuntat joi modul in care sunt tratati romii in Franta, Italia, Romania si Bulgaria, in primul discurs al unui membru al acestei comunitati sustinut cu ocazia comemorarii oficiale, la Berlin, a victimelor nazismului.


"In numeroase tari, suntem minoritatea cea mai veche. Dar sinti si romii sunt tratati in mod nedemn, mai ales in tarile din Europa de Est cum ar fi Romania sau Bulgaria", a declarat emotionat Zoni Weisz, un rom olandez a carui familie a fost exterminata aproape integral de nazisti, scrie MEDIAFAX.

"In unele tari din Europa de Vest ca Italia si Franta, suntem victime ale discriminarii, suntem exclusi si traim in conditii nedemne in ghetouri",
a adaugat olandezul, devenit gradinarul curtii regale olandeze si fiind foarte implicat in apararea romilor.

"Discriminarea, stigmatizarea si excluderea reprezinta pretul zilnic" platit de romi, a declarat el. "In unele restaurante reapar afise cu textul «Interzis tiganilor». Istoria se repeta", a adaugat Zoni Weisz in fata figurilor grave ale cancelarului Angela Merkel si deputatilor din Bundestag.

Franta a intensificat anul trecut expulzarea romilor catre Romania si Bulgaria, generand critici si tensiuni puternice cu Bruxelles-ul. Comisarul european Viviane Reding a denuntat situatia "scandaloasa" a romilor din Europa, care traiesc "in saracie absoluta".


"Daca exista un rom in situatie ilegala ministrul de Interne are datoria de a-l repatria in Romania. Indiferent daca esti rom sau nu, normele Republicii trebuie respectate", a firmat Sarkozy, adaugand: "Nu am fost ales pentru a respecta legea? Vivianne Reding a facut o comparatie rusinoasa si deranjanta, nu numai pentru evrei, ci pentru toti cei care au trait Shoah".


  • Italia a fost acuzata si ea de incalcarea drepturilor romilor, in special in privinta locuintelor.

Aceasta este prima data cand un rom este invitat de onoare la aceasta zi de comemorare a victimelor nazismului instaurata in 1996 in Germania, in ziua in care se aniverseaza eliberarea din lagarul de concentrare de la Auschwitz, la 27 ianuarie 1945.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Cum au furat comuniștii bunurile evreilor uciși de Hitler

Mesaj Scris de Admin la data de 22.12.10 16:40

Cum au furat comuniștii bunurile evreilor uciși de Hitler
România se va alege cu un nou dosar la CEDO pentru că refuză să restituie bunurile evreilor deportați din Transilvania de Nord.
Statul român se va alege cu un nou proces la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) din Strasbourg. De data aceasta, cauza este una neobișnuită. Concret, statul român a refuzat să onoreze cererile de restituire depuse de urmașii evreilor deportați de naziști la Auschwitz. Reclamanții sunt Livia și Claudiu-Decebal Dobariu. Ei au cerut restituirea averii lui David Mark și Berta Rozman, adică bunicii lui Claudiu-Decebal Dobariu și socrii Liviei Dobariu.
David Mark și Berta Rozman erau ultimii membri ai unei familii de evrei din comuna mureșeană Deda. Practic, ei au fost singurii care au scăpat de deportarea la Auschwitz, pentru că au fost ascunși de rudele lor de etnie română. Restul evreilor a fost deportat în lagărele naziste ale morții, de către autoritățile naziste din Ungaria, în condițiile în care Transilvania de Nord se afla sub ocupație maghiară.
Persecuție comunistă
„După reinstaurarea administrației românești în Transilvania de Nord, rudele mele care au supraviețuit au fost persecutate de comuniști. Pur și simplu, nu le-au permis să se întoarcă acasă", spune Livia Dobariu. Și asta pentru că membrii familiei Mark erau considerați "burghezi" și "exploatatori", în condițiile în care dețineau mai multe magazine și gatere în județul Mureș. Astfel, autoritățile comuniste au preluat, între altele, casa de pe strada Livezii, numărul 9. După căderea comunismului, casa a fost vândută unei farmacii. Membrii familiei Dobariu au încercat să recupereze bunurile preluate de comuniști. Însă instanțele au refuzat retrocedarea, pe motiv că imobilul ar fi fost abandonat de evreii deportați.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Salvatorii de evrei

Mesaj Scris de Admin la data de 15.12.10 18:45

Salvatorii de evrei


Lista cetățenilor români distinși de Yad Vashem cu titlul "Drept între Popoare"


http://www.romare.ro/?cmd=displaystory&story_id=4825&format=html

Agarici Viorica (1886-1979) A fost președintă a Crucii Roșii românești în orașul Roman. A ajutat supraviețuitori evrei din trenul morții, după pogromul de la Iași. A primit titlul de "Drept între popoare", post-mortem, în anul 1983.
Antal Rozalia
În timpul celui de-al doilea război mondial, Rozalia Antal trăia în orașul Satu Mare, din Transilvania de Nord. Antal s-a oferit să-i ascundă pe vecinii ei, familia Handler, în casa sa.
A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1973.
Anuțoiu T. Anghel (1914-2003)
Născut în satul Nistorești-Vrancea, a trăit în satul Năruja, din județul Vrancea. Între anii 1938 și 1944, Anuțoiu a fost secretarul și reprezentantul Asociației veteranilor de război "Marele Voievod Mihai". I-a avertizat pe membrii comunităților evreiești din Bacău, Brașov, Odobești, Piatra-Neamț și Buzău că urmau să fie arestați, astfel încît aceștia au putut fugi la timp. De asemenea, i-a ajutat să găsească adăpost.
A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1979.
Băiaș Vasil; Băiaș Maria
Vasil Băiaș și soția lui Maria, țărani români care locuiau în satul Viile Dejului, situat la 5 km de orașul Dej, din Transilvania, au ajutat familia Steinfeld, cînd aceasta se afla în ghetoul din Dej, înființat în aprilie 1944. Ei le-au adus alimente și s-au oferit să îi ascundă pe băieții familiei evreiești la ferma lor. Au primit titlul de "Drepți între popoare", în anul 1971.
Beceanu Dumitru
Doctor în Farmacie și ofițer în rezervă al Armatei Române, proprietar al unei Farmacii din Iași. La 29 iunie 1941, când a început pogromul în oraș, Beceanu le-a propus celor doi angajați evrei să se ascundă în apartamentul lui, care se afla deasupra magazinului. Încă aproximativ 20 de evrei și-au găsit adăpost acolo. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1987.
Beleca Valerian (1899-1944); Beleca Minodora
In aprilie 1944, Valerian și Minodora Beleca, din orașul Gura Humorului, au adăpostit în casa lor 9 refugiați din lagărele din Transnistria. După 9 zile, Valerian Beleca a fost denunțat de un vecin, el fiind adus sub pază, împreună cu 2 din evreii găsiți în casă, la Comandamentul german. După interogatoriu, cei 3 bărbați au fost executați în pădure. Valerian Beleca a primit titlul de "Drept între popoare", post mortem, în anul 2005.
Cojoc Gheorghe
Inginer forestier din vecinătatea orașului Târgu Neamț. În iulie 1942, Cojoc a aranjat cu autoritățile din Piatra Neamț ca 50 de evrei să muncească în pădurile din jurul orașului Târgu Neamț, salvîndu-i, în acest fel, de deportarea în Transnistria. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1984.
Criveanu Theodor (n.? - 1988)
Ofițer român, desemnat să întocmească listele cu evreii apți pentru muncă, în ghetoul Cernăuți, și-a riscat viața, acordînd Permise de muncă pentru mii de evrei care nu îndeplineau condițiile solicitate de naziști, salvîndu-le, astfel, viața. După terminarea războiului, el s-a căsătorit cu fiica unuia dintre evreii pe care îi salvase de la moarte. A primit titlul "Drept între popoare", post mortem, în anul 2007.
Cuciubă Traian; Cuciubă Traian (fiul)
Împreună cu fiul său, Traian Cuciubă și-a ajutat prietenul evreu, pe nume Rosenthal, dintr-un mic orășel din Transilvania de Nord, să scape de deportare, în 1944, trecîndu-l clandestin în partea românească a Transilvaniei. Au primit titlul de "Drepți între popoare", în anul 2000.
Dumitru Adrian; Strauss-Tiron Gabriela; Catană Maria
Cei 3 au salvat o familie de evrei din Transnistria. Au primit titlul de "Drepți între popoare", în anul 1996.
Elena, Regina-Mamă a României (1896-1982)
După ce s-au adresat mai multor personalități, Regina-Mamă și Patriarhul României au apelat direct la Mareșalul Ion Antonescu, de la care au obținut acordul ca evreii ce nu fuseseră încă deportați din Cernăuți să rămînă, temporar, în oraș. Ajutorul trimis în 1942 a salvat viețile a mii de evrei din Transnistria. În 1943 și la începutul anului 1944, Regina-Mamă a sprijinit întoarcerea a mii de evrei care rămăseseră în viață, inclusiv a mii de orfani evrei, din Transnistria. A primit titlul de "Drept între popoare", postum, în anul 1993.
Farkas Ștefan; Farkas Rozalia
În septembrie 1944, Eugen Szabo (fost Salzberger), un tânăr evreu, se afla într-un detașament de muncă forțată al Armatei ungare, staționat în apropiere de orașul Oradea. Soții Farkas au fost de acord să-1 ascundă pe Szabo în pivnița casei lor, împreună cu alți 8 evrei din detașamentul de muncă. Au primit titlul de "Drepți între popoare", în anul 1992.
Florescu Constanța
În perioada 1941-1944, Constanța Florescu (născută în 1908) a adăpostit-o în casa sa din București pe Roza Hendler, pe care o cunoscuse înainte de război, îngrijindu-se de ea cu devotament. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1989.
Gheorghe Petre I.
Preot ortodox în Sarovo, regiunea Golta, a ajutat și a salvat mulți evrei din ghetoul Crivoi-Ozero, Transnistria. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 2004.
Ghițescu Alexandru
La 21 ianuarie 1941, în timpul pogromului de la București, cînd vecinul lui, avocatul Joseph Morgenstern, i-a bătut la ușă, cerîndu-i ajutorul, Alexandru Ghițescu 1-a ascuns în casă, pînă la plecarea celor care căutau evrei în acea zonă. A primit titlul de "Drept între popoare", postum, în anul 1991.
Grosz Rozalia; Grosz Bandi
În mai 1944, Bandi Grosz, din orașul Dej, Transilvania, a ascuns o evreică, pe nume Schnable, sub roata de rezervă a camionului său și a ajutat-o să se strecoare afară din ghetou. Soții Grosz au primit titlul de "Drepți între popoare", în anul 1979.
Hîj Simion; Hîj Metzia
Dr. Simion Hîj, avocat din Cernăuți, a ajutat mai multe familii evreiești. Cînd a început evacuarea ghetoului, Hîj le-a salvat, evitînd ca acestea să fie încolonate de Jandarmeria Română. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1972.
Jarosi Andor
Episcop evanghelic-luteran, profesor de teologie. În anii Holocaustului, Jarosi Andor și-a pus în pericol propria viață și pe cea a familiei sale, ajutînd evreii din Cluj, în perioada ghetoizării și a deportării acestora în lagărele naziste de exterminare. A ascuns evrei în locuința sa și a dat documente false de convertire, pentru a-i salva. A ținut predici, în care a demascat legile rasiale și fărădelegile săvîrșite împotriva evreilor. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 2005.
Karadja Constantin (1889-1950)
În calitatea sa de consul general al României la Berlin (1931-1941) și, apoi, în aceea de șef al Secției consulare în Ministerul Român de Externe (15 iunie 1941 - 17 octombrie 1944), a depus numeroase scrisori, memorii, referate, care au dus la salvarea de la deportare și exterminare a multor evrei (bărbați, femei, copii) din Europa dominată de naziști, în special din Germania, Franța și Ungaria, dar și din Grecia și Italia (noiembrie 1943 - iulie 1944). A primit titlul de "Drept între popoare", postum, în anul 2005.
Manoliu Florian
Diplomat român în Elveția, a fost implicat în salvarea unor evrei maghiari, în 1944. A primit titlul de "Drept între popoare", postum, în anul 2001.
Mărculescu Emilian
În 1942, după cîteva călătorii la Cernăuți, Emilian Mărculescu a reușit să mituiască un ofițer de Poliție român, care a scos 5 evrei din închisoare, în mijlocul nopții, sub pretextul că trebuia să-i transfere nemților, spre a fi executați. A primit titlul de "Drept între popoare", postum, în anul 1990.
Moldovan Valeriu
Proprietarul unui atelier de dulgherie din Bistrița, Transilvania de Nord. A salvat familia Fleischman, în 1944. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1994.
Motora Sabin (1892-1970)
Ofițer în Jandameria Română, Sabin Motora a fost comandantul lagărelor Grosulovo și Vapniarka. El a luat măsuri de evacuare a prizonierilor din Vapniarka la Grosulovo, mai aproape de granița română, contrar ordinului primit, de a-i transfera spre Est, pentru a fi predați germanilor. Motora a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a salva viețile evreilor, în ciuda faptului că, astfel, își risca propria carieră militară și chiar viața. A primit titlul de "Drept între popoare", post mortem, în anul 1983.
Muranyi Rozsi
În timpul războiului, Rozsa Muranyi trăia în Oradea Mare, în Transilvania. După invadarea Ungariei de către Germania (martie 1944), Muranyi a ascuns 8 evrei, din data de 23 aprilie pînă la 12 octombrie 1944, cînd orașul a fost eliberat. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1969.
Nits Janos; Nits Gyula; Nits Aliz
Implicați în salvarea unor evrei, în Transilvania de Nord, în anul 1944. Au primit titlul de "Drepți între popoare", în anul 2001.
Onișor Ioana; Demuscă Letiția; Crăciun Ana; Crăciun Pavel
În mai 1944, familia Onișor - văduva Ioana și copiii ei, Victor, de 21 de ani, Lazăr, de 18 ani, Letiția, de 16 ani, și Ana, măritată cu Pavel Crăciun - locuia într-o fermă țărănească, aflată la marginea unei păduri, la circa 4 km de orașul Bistrița, din Transilvania. La 1 mai, cu 2 zile înainte ca evreii din Bistrița să fie internați în ghetou, pentru a fi, apoi, deportați în lagărele de exterminare, 4 localnici, membri ai familiei evreiești Kandel, s-au refugiat la ferma familiei Onișor, unde li se pregătise un loc în care să se ascundă. Au primit titlul de "Drepți între popoare", în anul 1978.
Paelungi Ștefan
A decis să ascundă familia Leitman, în timpul războiului, într-o colibă îndepărtată, care aparținea tatălui său. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1996.
Pal (Kudor) Anna; Pal Jenö
În aprilie 1944, cînd s-a aflat ca naziștii îi internau pe evreii din Transilvania în ghetouri, tînăra evreică Nissel a decis să fugă în România, pentru a se ascunde acolo. Cunoscîndu-l pe Jenö Pal din perioada în care acesta lucrase în casa părinților ei, ea 1-a rugat să-1 ascundă pe copilul ei. Jenö Pal și Anna Kudor (devenită, ulterior, soția lui) au fost de acord să-l adăposească pe copil, deși știau ce riscă ascunzînd evrei. Au primit titlul de "Drepți între popoare", în anul 1996.
Pântea Nona
În 1941, în timpul pogromului de la Iași, Nona Pântea a oferit adăpost, în camera ei, unui număr de 6 evrei, care locuiau, în acel moment, în casele din vecini. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1986.
Peter Lajos
În 1944, Peter Lajos, din Cluj, a salvat viața unui evreu, pe nume Neumann, prezentîndu-l sub o identitate falsă: Janos Kovacs. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1989.
Pocorni Egon; Pocorni Nicolina
În timpul războiului, Egon Pocorni trăia în București; în 1942, a fost numit director al unei Fabrici de zahăr din satul Derebcin, județul Moghilev, în Transnistria. După ce a văzut suferințele evreilor, el și soția lui au decis să îi ajute în orice mod posibil. Au primit titlul de "Drepți între popoare", în anul 1984.
Pop Nicolaie; Pop Maria; Pop (Săileanu) Aristina
Nicolaie Pop, un fermier înstărit și muncitor, trăia în satul Lăpușul Românesc, din Transilvania de Nord. După ce naziștii au ocupat Ungaria, Pop s-a oferit să o ascundă pe Hanna Marmor și pe copiii ei și să le facă rost de tot ce aveau nevoie. Au primit titlul de "Drepți între popoare", în anul 1996.
Pop Valer
Înalt demnitar în Administrația maghiară și românească din Transilvania. În 1933, Pop se căsătorise, la Cluj, cu Ilona Jonas, evreică din familia Farkas, și o adoptase pe Katalin-Catherina, fiica Ilonei, rezultată din prima căsătorie a acesteia cu un evreu, Imre-Emerich Jonas, Doctor în Jurisprudență. După ocuparea Ungariei de către Germania, în martie 1944, Pop și-a convins fiica adoptivă să nu poarte Steaua galbenă și a reușit să-și interneze soacra, pe Lina Farkas, în Spitalul unui prieten al său, din Cluj, pentru a o salva de deportare. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1983.
Popovici Traian (1892-1946)
A fost un celebru avocat din Cernăuți, care a servit ca primar al orașului pînă în 1942. El a reușit să împiedice deportarea a 19.000 de evrei. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1969.
Profir Grigore
Inginerul Grigore Profir era directorul Morii de făină "Dacia", din Iași. În iunie 1941, cînd a aflat că evreii erau încolonați pentru a fi duși la Secția de Poliție, el i-a adus, ca noi muncitori, la moară, și i-a pus să descarce sacii de făină, salvîndu-le, astfel, viața. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1991.
Puti Alexa; Puti Maria; Puti Todor
În 1944, Alexa Puti era un fermier român, care trăia lîngă orașul Șomcuta Mare, în Transilvania. El l-a ascuns pe evreul Solomon într-o peșteră, la marginea pădurii de lîngă casa sa. Maria și Todor, copiii lui Alexa Puti, și-au ajutat tatăl să adîncească peștera și i-au adus mîncare lui Solomon de 3 ori pe săptămînă. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1987.
Rusu George (1880-1977)
Preot, pictor bisericesc, George Rusu a găzduit clandestin și a avertizat familia Slacman, în timpul celui de-al II-lea război mondial. A primit titlul de "Drept între popoare", post mortem, în anul 2006.
Simionescu Constantin
În timpul războiului, avocatul Constantin Simionescu, decanul Baroului din Iași, a ajutat 10 evrei, majoritatea din familiile Spiegel, Șapira și Siegler, care trăiau în acest oraș. El 1-a luat pe Fred Spiegel, de 16 ani, împreună cu frații lui, sub aripa sa protectoare, după ce tatăl acestora fusese în "trenurile morții," iar mama lor - arestată pentru că se găsise făină asupra ei. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1991.
Sion Mircea Petru G.
A fost unul dintre puținii oameni care, în timpul războiului, i-au ajutat pe evrei, în mod activ, cu riscul propriei vieți. După numirea sa ca judecător la un Tribunal militar, Sion a intervenit în favoarea evreilor, obținînd, pentru unii dintre ei, eliberarea din lagărele de muncă. A făcut tot posibilul să-i salveze. Sion a ascuns aproximativ 15 evrei în locuința sa din Iași și pe proprietatea familiei lui, din afara orașului. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1986.
Șorban Raoul (1912-2006)
În mai 1944, prof. Șorban 1-a ajutat pe rabinul Carmilly-Weinberger, al comunității evreiești neologe din Cluj, să fugă la Turda și să se întîlnească cu Iuliu Maniu în București, pentru a găsi căi de salvare a evreilor. În mărturia sa ulterioară, dr. Carmilly-Weinberger a declarat că Raoul Șorban a fost singurul om care a făcut eforturi pentru a-1 ajuta să salveze evreii, sub ocupația maghiară. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1986.
Stoenescu Ioana; Stoenescu Pascu
În ianuarie 1941, cînd a izbucnit rebeliunea legionară împotriva evreilor din București, Pascu Stoenescu a invitat familia Donner să se ascundă în casa lui, pe perioada celor 3 zile ale pogromului săvîrșit de membrii Gărzii de Fier. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1969.
Stroe Magdalena (n. 1925)
A salvat o femeie evreică, Hannah Hamburg, de la deportare, în 1944, în Transilvania de Nord. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 2005.
Șuta Ioan
În septembrie 1944, Ioan Șuta, din orașul Satu Mare, Transilvania de Nord, a ajutat la salvarea a 9 evrei, care fugiseră din detașamentul de muncă. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1980.
Szakadati Janos; Szakadati Juliana
În 1944, Janos Szakadati și soția sa, Juliana, dețineau o Parfumerie, în Oradea, în Transilvania de Nord. Magazinul lor se afla lîngă ghetoul în care nemții și maghiarii îi internaseră pe evreii din oraș și din împrejurimi, în vederea deportării în "lagărele morții". Familia Szakadati venea zilnic să le aducă alimente evreilor din ghetou, fără a primi nimic în schimb, riscîndu-și viața. Din mai 1941 pînă la sfîrșitul războiului, soții Szakadati au ascuns o tînără evreică în casa lor. Au primit titlul de "Drepți între popoare", în anul 1980.
Toth Jozsef
În 1944, Jozsef Toth, profesor de liceu, era înrolat în Armata maghiară și trăia la Cluj, în Transilvania, în casa lui Ludovic Weissberger. Cînd nemții au început pregătirile pentru deportarea evreilor din oraș, Toth i-a ascuns pe Weissberger, pe soția acestuia, Hermina, pe fiica lor, Clara-Luisa, pe fiul lor, Andrei, și pe bunica Etelca, în bucătăria casei lui. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1994.
Tubak Maria
La 21 ianuarie 1941, în cursul serii, cînd bandele Gărzii de Fier au pornit un pogrom împotriva evreilor din București, Maria Tubak și Ștefan Marin, care lucrau la Fabrica de cherestea, s-au așezat lîngă poarta casei lor și, în momentul în care bandele de legionari au încercat să intre în imobil, pentru a-i scoate pe chiriașii evrei, cei doi le-au spus că nu mai era nici un evreu înăuntru, arătînd către semnul ce demonstra că proprietarul casei era român. Ei au continuat să păzească locuința, pînă cînd rebeliunea legionară a fost înăbușită. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1991.
Zaharia Josif
În 1941, Josif Zaharia (Zacharias), fiul unui fermier înstărit, aparținînd minorității șvabe, din satul Iecea Mare, din județul Timiș, a dat peste un băiat de 13 ani, speriat și extenuat de lungile drumuri pe care le străbătuse, în căutarea hranei și a unui adăpost. Băiatul era Benjamin Weiss, de la Yeshivah condusă de rabinul Brisk, din orașul Arad. Zaharia și-a dat seama că băiatul era evreu și s-a hotărît să-l ajute. A obținut acte false pentru el, l-a deprins cu munca la țară și l-a angajat la ferma tatălui său. A primit titlul de "Drept între popoare", în anul 1994.
* * *
Lista cetățenilor din Republica Moldova, distinși de Yad Vashem
cu titlul "Drept între Popoare"
Familia Lozan: Paramon și Tamara
Soții Lozan locuiau în orașul Nisporeni, din Moldova. Paramon era directorul unui Gimnaziu, unde soția lui activa ca profesoară. Cînd regiunea a intrat sub control românesc, Paramon a fost somat să deschidă școala, ca spațiu în care, temporar, să fie adunați evreii. Cinci zile mai tîrziu, s-a zvonit ca evreii internați în clădirea școlii urmau să fie omorîți. Pentru a evita crima, Paramon a hotărît să-i elibereze. La cîteva zile după aceea, el a fost executat, din dispoziția autorităților locale.
Familia Marchenko: Ivan; Feokla; Leontiy; Nina; Nikita; Tatyana
Frații Ivan și Nikita Marchenko (Marcenco) locuiau, împreună cu familiile lor, în localitatea Rîbnița, din Moldova, în apropierea ghetoului. În martie 1944, cînd românii s-au retras din acea zonă, membrii familiei evreiești Galperin s-au îndreptat spre locuința fraților Marchenko (Marcenco), cerîndu-le adăpost. După război, supraviețuitorii au părăsit casa salvatorilor lor.
Familia Morozovskiy: Vitaliy și Aleksandra
Soții Morozovskiy locuiau în satul Mokra, din districtul Rîbnița, unde predau, ca învățători, la Școala din localitate. Înainte de război, unul dintre elevii lor fusese Grigoriy Farber, un băiețel evreu, care locuia, împreună cu părinții lui, în colhozul evreiesc Der Shtern, din apropiere. În decembrie 1941, cînd germanii și românii au deținut controlul asupra Moldovei, timp de cîteva luni, Farber s-a dus la familia Morozovskiy pentru a-i cere adăpost. Cei doi soți l-au ascuns pe copil în podul casei și, timp de 2 luni, i-au oferit cele necesare traiului.
Familia Nedelyak: Ivan și Anna
Ivan și Anna Nedelyak locuiau, împreună cu cei 2 copii ai lor, într-o suburbie a Tiraspolului, numită Kirpichnaya Slobodka. În iulie 1941, familia Nedelyak s-a oferit să-i adăpostească pe cei doi frați Yefim și Semeon Mirochnik, singurii evrei din Ochakov (Oceacov) rămași în viață după masacrul care se petrecuse acolo, cu o săptămînă înainte.
Familia Pelin: George și Varvara
Soții Pelin erau agricultori din satul Mălăiești, din districtul Tiraspol. În martie 1944, ei l-au adăpostit în casa lor pe Lev Bruter, un tînăr evreu pe care îl cunoscuseră înainte de război, originar din satul Căușani din Moldova.
Familia Pereplechinskiy: Vladimir și Mariya
Într-una din zilele lunii septembrie 1941, Maryia a adus acasă o tînără fată, Claudia Vainshtein, care reușise să iasă dintr-o groapă comună, aceasta scăpînd cu viață, în urma unei acțiuni de ucidere în massă. În timpul ocupației, Claudia a locuit cu familia Pereplechinskiy și a fost considerată un membru al acesteia.
Familia Pozdnyakova: Yefrosiniya și Zinaida
În timpul războiului, Yefrosiniya Pozdnyakova, în vîrstă de 40, locuia cu unica sa fiică, Zinaida (căsătorită, Starostina), la periferia orașului Rîbnița, din Moldova. Ea avea mai multe cunoștințe și prieteni printre evreii din ghetou, pe care, în timpul ocupației, împreună cu fiica ei, i-a ajutat, procurîndu-le alimente. La începutul lunii martie 1944, germanii au decis să-i lichideze pe cei internați în ghetoul Rîbnița. Cîțiva dintre cei ce o cunoșteau, i-au cerut Yefrosiniyei adăpost temporar în locuința sa. Femeia nu a stat pe gînduri și i-a instalat pe refugiații evrei în podul casei. Pe parcursul unei luni întregi, timp în care soldații germani i-au jefuit și ucis pe evreii din Rîbnița, Yefrosiniya și fiica ei de 12 ani, Zinaida, au ascuns 10 evrei, oferindu-le cele necesare traiului zilnic.
Serebryanskiy Isaak; Sparinopta Samuil; Mazur Ikim
Cei 3 erau țărani moldoveni, locuitori ai satului Broșteni, din districtul Rîbnița. În timpul războiului, ei i-au ajutat, sub diverse forme, pe Naum și Raisa Gomelfarb, ai căror părinți, rezidenți în Broșteni, fuseseră omorîți, în septembrie 1941. Serebryanskiy a pregătit o ascunzătoare pentru Naum și sora acestuia, săpînd o groapă sub țarcul pentru oi, unde copiii, împreună sau separat, au stat ascunși pe întreaga perioadă a șederii lor în sat. Samuil Sparinopta a construit un loc secret în interiorul casei, în spatele sobei rusești. Ikim Mazur, care locuia la marginea satului, i-a adăpostit pe copii într-un hambar.
Familia Starostina: Yevgeniya, Anna, Pavel
Anna Starostina locuia împreună cu mama ei, Yevgeniya, și fiul său, Pavel, în Chișinău. La sfîrșitul lunii iulie 1941, în oraș s-a construit un ghetou, în care a fost internată și buna sa prietenă, Ida Binder, împreună cu fiica ei de 8 ani, Alia. În primele luni, Anna și fiul ei, Pavel, s-au strecurat în ghetou, pentru a le aduce acestora haine și mîncare. Cînd a început deportarea evreilor în lagărele de muncă din Transnistria, Alia Binder a fugit la familia Starostin. Anna și familia ei au găzduit-o pe Alia, îngrijind-o cu devotament și ținînd-o ascunsă de vecini.
Familia Strashnaya: Mariya, Ivan, Xeniya
În timpul celui de al II-lea război mondial, Mariya Strashnaya avea 60 de ani și locuia în satul Balyavintsy, districtul Briceni, împreună cu nora sa, Xeniya, și două nepoate. Înainte de război, Băcănia din sat aparținuse familiei Gurvits, iar Mariya și familia ei își făceau cumpărăturile acolo. După ce trupele germane au ocupat zona, Benyamin Gurvits, proprietarul magazinului, a rugat-o pe Mariya să-i adăpostească familia, pentru o vreme. Mariya a fost de acord și, în timpul nopții, Benyamin Gurvits, soția sa, Ita, și copiii Yefim și Manya au ajuns la casa acesteia, fiind ascunși în pod.
Țurcan Peotr; Țurcan Yevgeniya; Savciuc Makar; Savciuc Akseniya
Peotr și Yevgeniya Țurcan locuiau în satul Bulăești, districtul Orgeyev. În decembrie 1941, ei au primit în casa lor o familie evreiască, pe nume Tselnik, din orașul Grigoriopol. Timp de cîteva luni, familia Tselnik a stat în pivniță sau în podul casei. La sfîrșitul verii lui 1942, li s-a oferit un alt adăpost, în locuința lui Makar și Akseniya Savciuc, rude ale familiei Țurcan, care locuiau în același sat.
Fragment din lucrarea "Demnitate în vremuri de restriște", Editura Hasefer
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

„Holocaustul este privit cu umor detașat“

Mesaj Scris de Admin la data de 15.12.10 18:18

„Holocaustul este privit cu umor detașat“

Teatrul Evreiesc de Stat din București prezintă astăzi, de la ora 19.00, spectacolul „Tragedie dentară“. Piesa lui Jean-Claude Grumberg a fost montată de Felix Alexa. Din distribuție fac parte Maia Morgenstern, Andrei Finți, Tudor Istodor și Anka Levana.
„Adevărul": Ce dificultăți ți-a pus tema, având în vedere faptul că a trebuit să spui, ca regizor, o nouă poveste despre Holocaust?
Felix Alexa: Într-adevăr, deși este foarte grav, subiectul e puțin prea uzat, prin repetiție excesivă. Am găsit în textul lui Grumberg nu atât o descriere a Holocaustului, ci a modului în care acesta a lăsat urme în viața oamenilor. Holocaustul e ca un zaț depus în sufletul și în comportamentul lor. În fiecare dintre noi, evenimentele cu adevărat dureroase cad altfel. Textul și implicit spectacolul oferă un alt unghi din care să privim această dramă, această istorie. Mi s-a părut interesant parcursul sinuos al textului printre diverse reacții sufletești și câteodată paradoxale ale personajelor. Autorul piesei, un francez ateu, privește Holocaustul cu umor detașat. Într-un fel, el are un soi de ironie foarte cinică prin care țintește toate religiile și mai ales sensul tenebros al cuvântului „holocaust".

Și cum ai decis tu să redai această poveste?

Dintr-un anumit punct de vedere, am încercat să păstrez lucrurile foarte minimale, pentru că partea cel mai amplu dezvoltată este reprezentată tocmai de intensitatea trăirilor personajelor. După război, o familie de dentiști pleacă să-și caute fiica. Una dintre fetele lor a fost ucisă la Auschwitz. Cealaltă a fost salvată de o mănăstire, dar nu mai vrea să se întoarcă la ei. Familia se găsește în mijlocul unei drame, fără cei doi copii: unul este mort, celălalt nu mai dorește să le vorbească. Sunt multe scene prin care trec aceste personaje. Și trec lovindu-se de situații pline de umor sau emoționante.

Minimalismul impus este un îndemn pentru spectator, să se concentreze mai mult pe poveste?

Apelul la imagine este și el destul de spectaculos. Sunt și proiecții video, și jocuri cu lumina. Dar acest minimalism se referă în primul rând la stilul de joc. Mi se pare foarte complicat de jucat, pentru că este în același timp foarte intens, puternic, dar și rafinat și aparent sec. Am încercat să imprim stilul acesta de joc în tot spectacolul și cred că atunci când ai o poveste de acest gen, foarte vibrantă, trebuie să te ferești de orice fel de patetism. Și acest lucru l-am impus actorilor de la început.


De la stânga la dreapta, actorii Tudor Istodor, Maia Morgenstern, Anka Levana și Andrei Finți Foto: TES


Maia Morgenstern este o actriță explozivă. Cum a reușit să se adapteze la stilul minimalist de a juca?

Maia este o actriță explozivă, dar în același timp talentată și inteligentă. Ea poate juca în multe feluri. Important este să aibă încredere în regizor. Iar eu sunt cu ea deja la a treia colaborare și cred că lucrul împreună a fost benefic de ambele părți. Cred că Maia face un rol foarte bun, la fel ca și ceilalți actori. Sunt doar patru actori pe scenă, pentru că în ziua de astăzi mi-am dat seama că este foarte greu să mai aduni mulți actori și să-i pui la același nivel de energie și de combustie.

Cu cât ai o distribuție mai mare, cu atât lucrurile devin mai complicate. Am preferat să am o distribuție mai concentrată, mai ales că însuși autorul spune că se poate juca piesa în patru actori, deși personajele sunt mult mai multe. Spectacolul are o structură cinematografică, fiind format din scene scurte, alerte.

Cum te-a atins povestea, în plan personal?

M-a surprins, pentru că mi-a oferit detalii istorice extrem de interesante și de ciudate. Probabil că foarte multă lume nu știe că mulți părinți evrei, ca să-și salveze copiii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, i-au încredințat unor mănăstiri. Copiii au fost salvați, dar după război a devenit o mare problemă pentru părinți să-i mai recupereze din mănăstiri. Pe de o parte, chiar unii dintre copii nu mai voiau, pe de altă parte instituția nu mai dorea să-i înapoieze. Cei mici erau evrei, dar fuseseră educați în cel mai pur spirit creștin.

"Autorul piesei are un soi de ironie foarte cinică prin care țintește toate religiile."
Felix Alexa
regizor

Informații utile

-Teatrul Evreiesc de Stat, București, Str. Dr Iuliu Barasch, sector 3
-„Tragedie dentară", regia Felix Alexa
-Bilete: între 6,5 lei și 17 lei
-Dramaturgul Jean-Claude Grumberg (n. în 1939), trăiește la Paris și a câștigat un premiu Molière, în 2009, chiar pentru „Tragedie dentară".
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Evreii români și Holocaustul

Mesaj Scris de Admin la data de 01.12.10 13:08

Evreii români și Holocaustul


Muzeul Național de Artă expune, până în februarie, lucrări de Brauner, Marcel Iancu sau Maxy, dar și artiști din perioada interbelică mai puțin cunoscuți. Expoziția își propune să arate că Holocaustul a distrus și un mediu artistic fabulos, care era sincron cu arta occidentală din acea vreme.
Expoziția-eveniment „Destine la răscruce. Artiști evrei în perioada Holocaustului", organizată de Muzeul Național de Artă al României (MNAR) și Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel", a fost vernisată în sălile din corpul Știrbei al Muzeului cu ocazia comemorării în România a Zilei Holocaustului (9 octombrie) și va rămâne deschisă aici până în luna februarie a anului viitor.

Este destul timp pentru a vizita o expoziție semnificativă, atât prin valoarea intrinsecă a artiștilor prezenți cu lucrări aici, cât și prin ceea ce dorește să dovedească: fractura produsă de cel de-al Doilea Război Mondial și persecuțiile antisemite într-una dintre cele mai remarcabile mișcări artistice ale noastre. De altfel, acesta a fost unul dintre rarele momente când România nu numai că era sincronă cu lumea artistică occidentală, ba chiar, prin emigrarea pariziană a câtorva artiști foarte importanți, îi dădea Occidentului tonul.

Avangardă română și europeanăEste momentul avangardei istorice a anilor '20-'30, care conține multe nume influente originare din România, atât în literatură, cât și în plastică, majoritatea acestora provenind din populația evreiască autohtonă, aflată atunci într-un număr semnificativ mai mare decât în prezent, mai ales în anumite zone ale Moldovei.

Expoziția prezintă operele a 16 artiști evrei care au contribuit major la introducerea în spațiul românesc a „artei noi", unii dintre ei numărându-se printre inițiatorii unor direcții avangardiste occidentale. Alături de nume de referință ale modernismului european ca Victor Brauner, Marcel Iancu, Arthur Segal, Jules Perahim sau Max Herman Maxy, în expoziție sunt prezentați și artiști mai puțin cunoscuți, precum: Alex Leon, Iosif Klein, Ernö Tibor, Aurel Mărculescu, Mina Byck Wepper, Arnold Daghani, Lazăr Zin sau Egon Marc Lövith.

Victime sau supraviețuitori ai măsurilor opresive îndreptate împotriva evreilor, acești artiști nu s-au bucurat decât episodic de atenția criticii de după cel de-al Doilea Război Mondial, astfel încât asistăm acum la o necesară recuperare. Expoziția este completată de un clasic al picturii românești, Iosif Iser, și de două artiste plastice senzaționale de origine evreiască: Margareta Sterian (născută Weinberg), cea mai mare pictoriță a generației interbelice, și Lola Schmierer Roth (căreia muzeul i-a dedicat acum câțiva ani o extraordinară retrospectivă).

„Decadență și imoralitate"


Iosif Iser, „La bourgeoisie s'amuse (Antanta cordială)“ (1908)

Curatorii expoziției, Monica Enache și Valentina Iancu, își propun să demonstreze că evenimentele din România în perioada Holocaustului au distrus iremediabil un mediu artistic efervescent, evolutiv și aflat în deplină concordanță cu manifestările din arta europeană a momentului, în care artiștii evrei erau integrați culturii românești.

Se demontează astfel una dintre tezele recurente ale antisemiților din perioada interbelică, cea că arta numelor de origine evreiască ar fi un corp străin pe cultura „sănătoasă" băștinașă, echivalând (ca orice avangardă) cu „putreziciune", decadență și imoralitate (explicabile ușor și comod prin caracteristici rasiale).

Aberantele aserțiuni au fost duse la paroxism de legionari și de legionaroizi de toate soiurile (aceștia nu l-au iertat nici pe G. Călinescu, pe care l-au atacat în termeni duri și violenți, deși este evident, în „Istorie...", că „divinul critic" nu înțelesese nimic din arta de avangardă), dar ele fuseseră lansate, dinainte de Primul Război Mondial, de naționaliști „de modă veche", altfel stimabili și în prezent, cum ar fi supraevaluatul Nicolae Iorga, coleg de partid cu A.C. Cuza, creatorul antisemitismului politic românesc.

Dimpotrivă, o astfel de expoziție ne arată că avangarda interbelică românească, atât cea literară, cât și plastică - formate în majoritatea covârșitoare din artiști de origine evreiască -, este un fenomen care nu poate fi desprins de „trunchiul" mainstream al culturii române, căreia îi aparține în mod necesar. Mai mult, este singurul moment în care România are de spus ceva original culturii occidentale, prin artiști ca Arthur Segal, Marcel Ianco, mai târziu Victor Brauner; la fel și în literatură, prin Tristan Tzara, B. Fondane sau Ilarie Voronca, mai târziu Ionesco, Gherasim Luca sau Paul Celan.
Aurel Mărculescu, „Înmormântare în lagărul de la Vapniarca“ (1944) Arthur Segal, „Autoportret“ (1910) (jos)


După cum se știe, artiștii evrei care au supraviețuit anilor 1940 nu s-au mai regrupat. Aceștia fie și-au continuat parcursul artistic în străinătate (Marcel Iancu, Victor Brauner, Jules Perahim), fie s-au reorientat, mai mult sau mai puțin forțat, spre directivele oficiale ale regimului comunist, respectiv spre realismul socialist (Iosif Iser, M.H. Maxy), fie au renunțat să mai lucreze (Lazăr Zin, Mina Byck Wepper). Alți artiști, supraviețuitori ai lagărelor, precum Arnold Daghani și Egon Marc Lövith, au păstrat vie memoria deportării, realizând unele lucrări cu caracter de document.

Lucrările expuse provin din patrimoniul Muzeului Național de Artă al României (secția de Artă Românească Modernă, Cabinetul de Desene și Gravuri, Muzeul Colecțiilor de Artă), dar și din colecții private și de la alte instituții din țară: Federația Comunităților Evreiești din România - Comunitatea Evrei-lor Cluj-Napoca, Muzeul de Artă Cluj-Napoca, Muzeul de Artă Vizuală Galați, Muzeul Județean Maramureș - Centrul Artistic Baia Mare, Muzeul Național de Istorie a României și Muzeul Țării Crișurilor din Oradea.

Info

„Destine la răscruce. Artiști evrei în perioada Holocaustului"

Unde: Muzeul Național de Artă al României, corp Știrbei (str. Știrbei Vodă 1-3)

Când: până la 13 februarie 2011, miercuri-duminică, orele 10.00 - 18.00
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Time: Fantoma Holocaustului bântuie România

Mesaj Scris de Admin la data de 16.11.10 9:26

Time: Fantoma Holocaustului bântuie România
Revista Time prezintă pe larg știrea privind descoperirea lângă Iași a unei gropi comune din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Descoperirea unei gropi comune în pădurea Vulturi, din apropiere de Iași ar putea ajuta România "să se confrunte cu una dintre cele mai negre perioade din istoria sa", după aproape 70 de ani în care rolul țării în Holocaust a fost minimizat, scrie Time.
Zvonurile privind groapa comună din pădurea Vulturi, din comuna Popricani, circulă de mai mulți ani, subliniază revista americană Time, într-un articol intitulat "O groapă comună reînvie fantomele trecutului României legat de Holocaust". Aceasta citează un cioban, Vasile Enache, ce susține că a asistat, în pădurea Vulturi, la o parte din "pogromul de la Iași" din 1941, soldat cu moartea a aproximativ 14.000 de evrei.
După ce l-a convins pe Enache să îi arate exact locul acesteia, istoricul local Adrian Cioflinca a organizat săpături, luna trecută, împreună cu o echipă de la Institutul Național Elie Wiesel, în urma cărora au fost descoperite rămășițele a 16 cadavre, inclusiv schelete de copii, un pantof de damă și gloanțe ale armatei române datând din 1939.
Ciobanul, care în prezent are 86 de ani, povestește cum a fost luat de doi soldați români, care însoțeau un grup de civili, și dus în pădure, unde fuseseră săpate mai multe gropi. Unii dintre civili au fost obligați să se așeze câte zece în aceste gropi, după care au fost împușcați. Altora li s-a ordonat apoi să intre în gropi și să așeze cadavrele, astfel încât să încapă cât mai multe victime. Uciderea lor a continuat pe tot parcursul zilei, dar Enache a fost eliberat după ce a reușit să îi convingă pe soldați că este localnic, creștin-ortodox, fapt confirmat de un pădurar.
Zona este acum înconjurată de poliția română, iar accesul publicului și al jurnaliștilor este interzis, precizează Time.
Ioan Aftanase, care avea șapte ani în 1941, își amintește coloanele de civili care erau escortați prin sat. "Erau într-o stare îngrozitoare", afirmă el pentru revista americană. "Era evident că le era foame și sete și erau duși către moarte. A fost un lucru groaznic", povestește el. În timpul regimului comunist, era periculos să vorbești despre rolul țării în Holocaust și, ca urmare, susține Aftanase, "tinerii de astăzi, din sat, nu au nicio idee despre ce s-a întâmplat în această pădure".
Elie Wiesel, un supraviețuitor al lagărului de la Auschwitz născut în România, a descris atitudinea țării față de Holocaust drept "ambivalentă". Această ambivalență, subliniază Time, se reflectă și în modul în care presa din România a relatat despre descoperirea acestei gropi comune. Principalele posturi de televiziune private din țară sunt sceptice, bazându-și informațiile pe declarația procurorului-șef din Iași, care a afirmat că în acest moment "nu se știe dacă aceste cadavre sunt ale unor civili sau militari", conchide revista americană.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Evreii, negarea Holocaustului și muncitorii români din Israe

Mesaj Scris de Admin la data de 14.11.10 11:47

Evreii, negarea Holocaustului și muncitorii români din Israel de Teodor Burghelea
Comentariul semnat “Cristina” la articolul “Negaționiști ai Holocaustului, uite de ce!”, http://www.acum.tv/articol/19291, ma obliga sa scriu o clarificare. Domnia sa scrie (ortografia nu imi apartine):
“dar mi-as dori ca si evreii s aia masuri, de ex, in cazul romanilor plecati in israel , mintit, inselati, intorsi fara bani si, cu adevarat tratati ca niste anuimale.”
Bun, aici simt ca am o problema “conceptuala”: la care “evrei” se refera comentariul, cei din Mexic, cei din Noua Zeelanda sau…? Deci, nota generalizatoare este cu totul nejustificata si nedreapta fiindca nu ni se explica cat si in ce mod persoanele de origine evereiasca traitoare altundeva decat in Israel (dar facand parte din grupul generic numit “evreii”) contribuie la aceasta.
Referitor la situatia muncitorilor romani in Israel, lucrurile sunt mult mai nuantate si, tot ce pot face este sa imi folosesc propriile amintiri in incercarea de a aduce o clarificare.
Nu, nu am fost muncitor (nu in sensul de mai sus vreau sa spun) roman in Israel ci doctorand al Institutului de cercetare Weizmann, in Rehovot. Pentru o vreme (suntem acum in anii 1999-2000), Rehovot era un mic “paradis” (vom vedea mai departe definitia) al muncitorilor romani. Si iata ce vreau sa spun prin paradis. Desi doar maxim 10 % aveau actele in regula (permis de munca, asigurare medicala), lucrau si se preumblau liberi si nestingheriti pe Rehov Hertzl (este strada principala din Rehovot si, de fapt, in cateva alte orase israeliene) si in Super-Sol.
“Paradisul” a inceput sa se termine prin anii 2003 cred, cand autoritatile israeliene s-au autosesizat in privinta miilor de muncitori ilegali (neinregistrati, neplatitori de taxe).
Dar, din pacate, muncitorii romani traiau intr-adevar in conditii de semisclavie: marea majoritate isi faceau veacul in baraci de carton amplasate chiar dupa linia de cale ferata din Rehovot, in drum spre Tel Aviv, imediat ce treci de zona industriala a orasului. De cele mai multe ori, pasaportul le era confiscat de catre angajatori si, desigur, nu aveau acces la asistenta medicala – din lipsa de acte si, desigur, de contributii fiscale (obligatorii in orice stat civilizat, aceasta nu este inventia “evreilor”).
Aici cred ca detaliile sunt necesare, pentru a intelege cine e responsabil si cum s-a ajuns la aceasta, si, bineinteles, ce rol au avut “evreii” in istoria aceasta.
(1) O prima cauza:
Privarea acestor oameni de drepturi fundamentale nu este “opera evreilor”, in sensul ca amicii mei evrei din Vancouver habar nu au avut de aceasta… Acesti muncitori romani au fost pur si simplu escrocati de proprii angajatori israelieni (in cardasie cu alti “patroni” romani care au aranjat “migratia”).
Astfel de escroci exista in orice tara (Ro nu duce lipsa, nu-i asa) si a generaliza acest lucru mi se pare total deplasat, rau voitor si…primitiv.
Pentru a-i impiedica sa plece altundeva, “patronii” le confiscau pasapoartele din start (marturie identica a cel putin zece oameni de peste linia de tren, carora le imprumutasem cutia mea postala din Weizmann Institute – baracile de peste linia de tren nu aveau o adresa postala, deci ei nu puteau comunica iar eu devenisem postasul pentru cativa din ei). Despre asigurare medicala, le aratau doar niste hartii pe care ei nu le puteau citi (unii dintre ei, aveau dificultati chiar in a scrie romaneste), le promiteau ceva rapid si…atat. In final, nu puteau obtine nici macar o aspirina. In ceea ce ii priveste pe “evrei” (persoanei Cristina ii place se pare, generalizarea), eu am fost in general martorul unor sentimente umane de compansiune, nimic mai mult. Am intalnit multi israelieni care realizau aceasta situatie nefireasca si incercau, fiecare in felul lui, de ai ajuta pe cei in cauza (in cateva cazuri, le inchiriau chiar o camera in propriul apartament).
Deci, pentru negationisti si anitisemiti, nimic excitant: “evreii” in cauza nu au demonstrat (ori eu nu am vazut) nici o conspiratie universala de exploatare a bietilor romani, or tendinte de acaparare a economiei mondiale (desigur, prin exploatarea muncitorilor romani). Stiu, e plictisitor si banal sa spui ca “evreii” se incadreaza in acelasi etern uman cu celelalte natii…
(2) O a doua cauza:
O a doua cauza o constituie in opinia mea indiferenta autoritatilor romane la adresa acestui fapt situat la limita legalitatii. Statul roman practic nu s-a interesat in nici un fel de situatia muncitorilor romani in Israel in perioada 2000-2010. Nu am auzit de vreo sesizare a Ambasadei Romane relativ la aceasta situatie.
Am inteles acest lucru in timpul unui dineu oficial cu ambasadoarea Romaniei in Israel care, in anul 2003 (poate 2004?) vizita institutul Weizmann. La intrebarea directa “Ce face amasada Ro pentru cei de dupa calea ferata?” am primit explicatia ca Ro nu poate face nimic: ei sunt ca un fel de animale (termenul nu imi apartine!) inferioare care in orice caz nu inteleg orice tentativa de a-i ajuta, fiindca ei nu se ridica la un astfel de nivel intelectual (definit in cazul distinsei Doamne de un Audi A4 cu sofer purtator de chipiu si o frumoasa colectie de bijuterii, Gucci cred – ce bogate sunt tarile sarace!).
Deci, aceasta crunta enormitate am auzit-o din gura unui oficial roman (menit sa isi protejeze proprii cetateni impotriva abuzurilor altora, de pilda “evreii”), nu a “evreilor”.
O reactie similara (dar mai lenesa si mai “obosita”, fiindca se mancau multe fripturi in timpul discutiei…) am perceput in timpul delegatiei “TSD” in Institutul Weizmann (au fost primiti ca persoane oficiale, cu protocolul de rigoare, eu fiind invitat la dineul “oficial”, cel mai probabil fiindca eram inregistrat cu un pasaport Ro), desi nu retin cu exactitate cine a facut afirmatia (din delegatie faceau parte Victor Ponta si Daciana Sarbu, precum cel putin alte 5 persoane din personalul ambasadei).
Bun, deci cel putin acestea NU se datoreaza “evreilor”.
(3) O a treia cauza:
Este poate cea mai trista: propria ignoranta a victimelor. In mare parte analfabeti sau semi-analfabeti (am scris multe cereri pentru multi muncitori romani la Ambasada Romana din TLV, de aici stiu), o buna parte din ei vajnici bautori de bere (inainte de a fi dezafectata, vechea Tahana Merkazit din TLV era de fapt o crasma romaneasca din zori pana in seara: bere, manele si curve…prin 2005 autoritatile se pare ca au curatat locul cu dubele) si, poate cel mai grav lucru, gata oricand sa se complaca: “Da ma asa e, da …tu-le muma-n c.. de jidani, aici macar facem si noi un ban si deschidem o crasma la Poplaca!”.
Pentru acest primitivism, “evreii” nu pot fi acuzati. Lor, nu le este specific.
Astfel de primitivism poarta in acest context marca “Ro” si, vine intotdeauna cu un pret in lumea civilizata. Nici tara gazda, nici apartenenta etnica a cetatenilor nu sunt responsabile!
In final, cine trebuie sa ia masuri si in ce directie?
Fiindca muncitori romani in Israel nu prea mai sunt (statistic vorbind), eu as lua masuri ca anonimi precum “Cristina” sa gaseasca un alt spatiu publicistic.
Sugestii: Romania Mare, Ziarul Tricolorul etc.
“Acum”, “niciodata”.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Cosmarul masacrului din padure

Mesaj Scris de Admin la data de 06.11.10 16:03

Cosmarul masacrului din padure

Pensionarul Vasile Enache, cel care a fost martor la impuscarea a zeci de evrei in padurea Popricani, a retrait in ultimele zile clipele cutremuratoare. Cind cercetatorii i-au cerut sa le arate locul, a luat-o la fuga pe dealuri. I-a fost teama ca va fi si el impuscat, la fel cum au fost lichidati in urma cu 7 decenii oameni nevinovati. "M-am speriat. Mi-a fost frica sa nu ma omoare", a recunoscut acesta.

Statea cu fata la groapa. Evreii, pe linga el, erau adusi si pusi in sezut pe marginea gropii, cu picioarele pe morti. Ii impuscau romanii si, printre racnetele celor disperati, cadavrele cadeau unul peste altul. A scapat pentru ca nu era evreu. Dar a trait un cosmar pret de citeva clipe. Cu ochii in lacrimi, isi aminteste teroarea. Citeva momente pe care nu le-a putut uita niciodata. Imaginile terifiante l-au urmarit fara incetare, iar dupa aproape 70 de ani de la masacru, Vasile Enache traieste in continuare cu frica ca va fi ucis pentru ceea ce a vazut, pentru ceea ce stie. El este omul care, la cei 85 de ani ai sai, a reusit sa le arate cercetatorilor locul in care au fost ingropate cadavrele. Locul in care evreii impuscati au putrezit la un metru sub pamint. Este martorul cheie, singura amintire vie a unor crime ascunse de vreme, trauma suferita in 1941 fiind parca mult prea puternica pentru iesean. Prima incercare de a localiza tragedia s-a incheiat brusc, fara succes. "In prima zi au venit cu o fata sa ma ia si vad ca trage masina pe un teren mai liber, fara padure. Si ii vad cum se imbraca unul in albastru, unul in galben, zic: «Ce-i cu astia, vor sa ma omoare?» Eu m-am dat jos si mi-au spus ca sa stau in masina, sa ma intorc la masina. Pai de unde sa stiu eu ce vor ei, poate m-au adus in padure sa ma impuste... Nu am mai mers cu dinsii, m-am speriat si am fugit. M-am intors singur prin padure, roata imprejur pe la Cirlig. Am venit acasa si mi-am facut cruce ca am scapat de ei. A doua zi au venit insa iar la mine", a marturisit vineri Vasile Enache, martorul ocular al masacrului din Popricani. Prima incercare de a-i arata cercetatorului Adrian Cioflanca locul gropii comune de la Popricani se derula ca un nou scenariu de groaza pentru batrin.

Pelerinele de ploaie, masina parcata in mijlocul cimpului, intr-un loc izolat, lipsa unor alte persoane cunoscute in preajma l-au facut pe Vasile Enache sa retraiasca scenele rupte parca dintr-un film de groaza. Teroarea traita si-a pus amprenta vesnica asupra lui. Batrinul fusese cautat de cercetatorul Adrian Cioflanca si echipa lui ca sa indice locul unde au fost masacrati evreii.

Locul in care ieseanul, in virsta de 85 de ani acum, ar fi putut sa moara. Drumul catre groapa comuna insa, in compania


unor necunoscuti, l-a facut pe batrin sa se simta amenintat. Si nu si-a mai dorit decit sa fuga, sa plece si sa se intoarca acasa prin locuri doar de el cunoscute. A plecat peste dealuri sa i se piarda urma si pret de o zi fiica sa l-a cautat innebunita. Ajuns in cele din urma acasa, Vasile Enache si-a marturisit teama. "M-am speriat. Mi-a fost frica sa nu ma omoare", a spus acesta cu glasul tremurat. L-am gasit printre vecini, plecase de acasa de aproape o jumatate de ora. M-am indreptat senina catre el sa il salut, sa stam de vorba. „Nu sint eu", imi spune initial. I-am spus ca ii cunosc deja povestea


, ca as vrea doar sa il mai retin un pic. "Am spus tot. Tot ce stiam", a reactionat speriat batrinul.


A inceput apoi sa povesteasca singur cele ce se deruleaza in mintea lui de zeci de ani ca o caseta pusa sa ruleze mereu aceleasi imagini, aceleasi trairi. "Aveam vreo 16 ani, eram cu vacile mele si ale padurarului la pascut. M-am dus doar sa vad ce se intimpla acolo, ce fac cu ei. Erau peste o suta de evrei adusi din Iasi deodata de armata. Doi soldati m-au luat frumos de brat: «Tu esti jidan!», mi-au spus. M-au dus acolo, m-au pus sa stau cu fata la groapa. Erau cel putin doua gropi sapate de evrei. Prima am vazut-o pe o femeie, o femeie tinara cu un copil


, la vreo doi ani asa, in brate. «Dom'le va rog frumos, eu nu sint vinovata cu nimic, am copil in brate, nu ma omoriti!», spunea ea. Nu au tinut cont", a rememorat trist batrinul.


"Patru evrei erau la o groapa, patru la alta. Ne tineau acolo ca pe Hristos, un soldat de o mina, altul de cealalta mina, nu puteai sa pleci nicaieri. Luau cite zece evrei si ii puneau acolo jos, cu picioarele pe morti, asezati pe margine, si un grup de zece soldati trageau intr-insii. Iar ei cadeau in groapa, dupa care soldatii ii trimiteau pe ceilalti evrei sa ii aranjeze, sa incapa mai multi. Mai erau care dadeau sa fuga printre soldati prin padure, sa scape de moarte. Dar nu puteai sa scapi de moarte...", a continuat cu ochii in lacrimi Vasile Enache.

Dupa masacru, l-au plimbat prin sat ca sa se convinga ca nu e evreu

Ieseanul isi aminteste ca a asistat la tot masacrul. Pina cind nici un evreu nu a mai avut viata


. "Cum mi-a fost mie oare sa ii vad cum ii omoara acolo? Puteam sa mor acolo, ma tineau atit de tare... Eu puteam sa fiu mort acum. Iti dai seama cum e sa stai cu spatele la ei si cu fata la groapa, sa stii ca sint cu pusca in spatele tau? Cind ii vedeam cum vin evreii in groapa... am ramas trasnit, nici nu mai puteam vorbi. Iar femeia aceia.... saraca femeie, bocea de a trosnit pamintul. Si cu copilul in brate, bang!, au tras si i-au omorit. Dar si oamenii de acolo boceau, era un racnet acolo... Vai de capul lor! Nu a scapat nici unul, nimic. A fost greu tare! Si dupa ce s-a terminat cu evreii, m-au luat doi soldati si m-au dus la un comandament de al lor. Si apoi m-am intilnit cu doua fete din Cuza Voda: «Da' ce-au cu tine, bai, Vasile?». «Da' eu stiu ce au avut cu mine?!». Le-au spus «E din sat, din Cuza Voda, dom'le». Si soldatii nu au fost de acord sa creada ca nu-s evreu, au venit pina la canton, in padure", si-a amintit ieseanul.


Batrinul povesteste ca l-au tirit prin sat pina cind s-au convins ca e cunoscut de lume. Pina cind nevasta padurarului, localnici, barbati si femei le-au spus ca el e un baiat din sat care paste vacile, ca nu-i evreu. "M-au lasat acolo, au vazut ca nu sint evreu, si au plecat inapoi. Eram tehui de cap! Grozava crima a fost... evreii is oameni si ei ca si nemtii, ca si rusii, ca orice alt om. Care aveau haine bune ii dezbraca, era un vraf de haine bune si le lua un om din sat din Cuza Voda si le punea in caruta. Pe ceilalti ii lasa asa. Dar au gresit. Trebuia sa ii lase la Dumnezeul lor, cum erau, oameni nevinovati. Le-a luat si hainele de pe ei. Eu m-am casatorit, am nevasta, am copii


. Au trecut 69 de ani de atunci. Dar cum sa le povestesc eu necazul asta caraghios copiilor mei? Asta e treaba usoara? Sa il pui sanatos


pe malul gropii sa il impusti? Fara nici un rost, fara nimic...", a adaugat indignat pensionarul.


El a fost cel care, intr-un final, le-a aratat cercetatorilor unde sa sape. Unde sa dezgroape cadavrele acoperite de pamint. "In Valea Climoaiei au gasit acum groapa, stiu. Si ar vrea sa ii scoata cineva de acolo, doar ca acum numai ciolanele is de ei. Poate ca cei care traiesc au rude, neamuri, oameni dragi printre cei aruncati acolo. M-am dus, totusi, a doua oara in padure, ca sa le arat locul. Am mers cu un om de la Cirlig. Ca sa fiu sigur ca nimeni nu ne face nimic. Grozava crima a fost... Niste calai, dom'le, niste calai!", a incheiat apasat si incruntat batrinul.

Cadavrele ce zac in groapa ar putea avea parte acum, dupa zeci de ani, de o slujba religioasa. "Asteptam avizul Cancelariei Rabinice care raspunde de Romania cu privire la ritualul religios care trebuie urmat in privinta ramasitelor umane. Procurorii vor preleva apoi probe", a declarat vineri cercetatorul Adrian Cioflanca din cadrul Institutului "A. D. Xenopol".

------

Procuratura a deschis o ancheta

Procurorii au deschis dosar penal in cazul osemintelor descoperite la Valea Climoaiei din Padurea Vulturi, comuna Popricani. Anchetatorii spun ca se fac cercetari pentru infractiunea de omor, iar ramasitele descoperite vor fi expertizate. "S-a dispus efectuarea unei expertize antropologice care sa stabileasca natura si vechimea ramasitelor descoperite, a sexului si virstei, daca prezinta sau nu urma de violenta si mecanismul de producere al decesului. Alaturi de acestea au fost descoperite gloante si fragmente de obuz si grenade", a spus Cornelia Prisacariu, prim-procuror al Parchetului de pe linga Tribunal.

Dosarul a fost deschis de procurori dupa ce ieri-dimineata reprezentantii Fundatiei care finanteaza cercetarile au depus o sesizare in legatura cu descoperirile facute. Anchetatorii precizeaza ca deocamdata nu au certitudinea ca ramasitele descoperite apartin populatiei evreiesti, luindu-se in calcul si ca acestea sa apartina unor militari. "As vrea sa subliniez ca in acest moment nu stim daca este voba de populatie civila sau soldati din Armata Romana. De asemenea, este posibil sa fie trupuri ale soldatilor rusi sau germani. In zona, a fost linia frontului in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial. In acest moment nu putem afirma ca avem de-a face cu populatie evreiasca, si nici nu putem comenta opiniile cum ca acolo se afla intr-adevar evrei", a spus prim-procurorul Prisacariu.

"Opiniile enuntate pina in prezent referitor la aceste ramasite nu au un suport stiintific. Declaratiile martorilor trebuie coroborate si cu probe stiintifice. In cazul de fata avem de-a face cu amintiri din timpul copilariei, despre fapte petrecute in urma cu 60 - 70 de ani", a incheiat sefa Parchetului.

Avind in vedere ca s-au descoperit si munitii la locul respectiv, procurorii Parchetului Militar au inceput si ei verificari in legatura cu osemintele si munitiile gasite in padurea Vulturi.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

A executat armata română evrei în Al Doilea Război...

Mesaj Scris de Admin la data de 06.11.10 12:22

A executat armata română evrei în Al Doilea Război...
Institutul Elie Wiesel a anunțat, vineri, că o echipă de arheologi a descoperit, în zona Iașiului, o groapă comună cu osemintele a peste o sută de evrei uciși, se pare, de trupele române în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
„Mai mult de o sută de evrei - bărbați, femei, copii și persoane în vârstă - au fost îngropați la în apropierea satului Popricani, aproape de orașul Iași. Mulți dintre evrei au fost sacrificați în pogromuri, cum ar fi uciderea 1941 a aproape 15.000 de evrei din Iași, sau care au murit în lagăre de muncă sau în trenuri ale morții”, precizează Institutul Elie Wiesel, citat de Reuters și The Canadian Press.
În pădurea de la Popricani, la 10 kilometri nord de capitala Moldovei, o echipă de cercetători coordonați de Adrian Cioflâncă de la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol“ din Iași au identificat mai multe gropi comune unde se găsesc rămășițe umane.
Conform cercetărilor efectuate în prealabil timp de un an, s-a stabilit că este vorba despre masacrul comis de Armata Română în 1941, când în pădurile din nordul Iașiului au fost executați peste 100 de evrei, printre care femei și copii.„Evreii au fost obligați să-și sape singuri gropile, după care au fost dezbrăcați, împușcați și aruncați înăuntru, după care s-a turnat var“, a explicat Elisabeth Ungureanu, asistent manager de proiect.


Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași a deschis un dosar penal pentru omor în acest caz, după ce procurorii au fost sesizați dimineață de polițiști că au fost găsite rămășițe umane în pădurea de la Popricani.
"În timpul Holocaustului din România au fost utilizate vagoane de marfă pentru transportul evreilor și romilor destinați morții. Mulți dintre evreii din Bucovina și jumătate din romii din regat au fost deportați în Transnistria, cu trenul. La Iași, în 1941, în două trenuri ale morții, cu destinația Călărași și Podu Iloaiei, au fost transportați 4.432 evrei, din care au pierit 2.594. Toți evreii din Transilvania de Nord au fost transportați la Auschwitz, cu trenul" - este inscripționat pe o placă a monumentului Memorialului Holocaustului din România, inaugurat în 8 octombrie 2009, în București.
Trebuie menționat faptul că, pentru transportarea și uciderea la Auschwitz a evreilor din Transilvania de Nord, se fac răspunzătoare autoritățile hortyste, care în perioada 1940-1944, au ocupat și au supus întreaga regiune unui amplu proces de maghiarizare și purificare etnică.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: IN ROMANIA[2]

Mesaj Scris de Admin la data de 05.11.10 17:26

Foto | 16 cadavre descoperite într-o pădure, lângă Iași
16 cadavre au fost găsite în mai multe gropi comune, au anunțat cercetătorii Holocaustului vineri. Descoperirea macabră a fost făcută într-o pădure de lângă Iași, iar specialiștii spun că aparțin evreilor care au fost uciși acolo în anul 1941. Reprezentanții au afirmat că în gropile comune ar putea fi aproximativ 100 de corpuri.
Reprezentanții Institutului Național pentru Studierea Holocaustului 'Ellie Wiesel', în parteneriat cu Facultatea de Istorie din Iași, au dezgropat situl în Pădurea Vulturi, situată în apropierea satului ieșean Popricani. Osemintele aparțin unor bărbați, femei și copii, care au fost uciși în anul 1941.
Primele săpături au fost făcute în sit la începutul lunii octombrie, iar până în prezent au fost dezgropate rămășițele a 16 oameni.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

România se înșurubează definitiv pe harta Holocaustului

Mesaj Scris de Admin la data de 05.11.10 17:18

România se înșurubează definitiv pe harta Holocaustului

Crimele comise de armata română împotriva evreilor sunt aduse la lumină, pentru prima oară în ultimii 65 de ani, după ce o groapă comună a fost descoperită în localitatea ieșeană Popricani. În această dimineață, procurorii Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași au deschis un dosar penal pentru infracțiunea de omor. "De dimineață am fost sesizați că au fost găsite rămășite umane într-o pădure din vecinătatea Iașiului, în timpul săpăturilor făcute de o echipă de cercetători. Am dispus efectuarea unei expertize antropologice pentru a afla vechimea fragmentelor, sexul și vârsta persoanelor respective, dacă există urme de violență și mecanismul morții", a declarat prim-procurorul Cornelia Prisăcariu.12345

E frig și aproape s-a lăsat întunericul peste Pădurea Vulturi din apropierea Iașiului. Sunt doar puțin peste zece kilometri până în comuna Popricani, o așezare cu pâlcuri de sate răsfirate și un secret teribil care bântuie comunitatea. Un secret atât de bine păzit încât au fost necesare șapte decenii pentru ca povestea aceasta să răstoarne mormanele de pământ care i-au acoperit drama.

Aproape s-a lăsat întunericul, dar peria arheologului Neculai Bolohan continuă să ridice la suprafață istoria. Cineva notează cu atenție cuvintele profesorului: "În marginea de vest a gropii au fost identificate fragmentele osteologice ale unor indivizi adulți. Unul dintre ei are cutia craniană cu lovituri în zona parietală datorate probabil acțiunii mecanice cu un pat de pușcă".

Masacru la ordin


Suntem în comuna Popricani, undeva între satele Vulturi și Cuza Vodă, la marginea unei gropi din mijlocul căreia răsar câteva cranii și un contur scheletic aproape profilat. Dintr-un perete lateral al șanțului se ivește o mandibulă. Stăm pe o groapă comună care găzduiește rămășițele a zeci, dacă nu sute, de evrei uciși de armata română în vara lui 1941. După declanșarea ofensivei românești peste Prut, în pădurea de lângă Vulturi au fost executați evrei din Iași, cel mai probabil într- o prelungire a pogromului de la sfârșitul lui iunie 1941.

Bazându-se pe relatările unor localnici, o echipă coordonată de cercetătorul Adrian Cioflâncă de la Institutul de Istorie "A.D. Xenopol" din Iași a efectuat săpături într-o pădure din apropierea așezărilor, descoperind o groapă comună pe un versant cunoscut sub denumirea de Valea Climoaiei.

Niște nasturi și multe gloanțe

Până în prezent, acțiunea derulată de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel" în parteneriat cu Facultatea de Istorie din Iași a reușit să pună în evidență șaisprezece cranii, precum și o serie de obiecte care atestă calitatea civilă a victimelor: nasturi de la haine, o cataramă de curea sau o talpă de pantof mărimea 35, probabil de femeie. În groapă au fost descoperite și tuburi de gloanțe de calibru 7,92 CMC (Copșa Mică Cugir) sau PA (Pirotehnia Armatei) producție 1939 și 1940, folosite de armata română în război.

În plus, documentele de arhivă din dosarul procesului pogromului de la Iași, aflate în arhivele Muzeului Holocaustului din Washington și ale CNSAS, arată că, în vara lui 1941, în zona Vulturi acționa Regimentul 6 Vânători din Divizia 14. Ofițeri ai acestui Regiment au fost condamnați pentru crime de război în 1948, fiind posibil să aibă legătură și cu masacrul din Valea Climoaiei.

Drumul spre moarte


Localnicii vorbesc în șoaptă despre trecutul acesta care a refuzat, în tot acest timp, să treacă. Din relatările lor se conturează un scenariu comun. În vara lui 1941, convoaiele de evrei din Iași au curs spre Pădurea Vulturi. Femei, bărbați, copii, apoi sunetele de mitralieră au întregit un scenariu cu repetiție zilnică. Martorii de atunci, majoritatea adolescenți în vara aceea pe care nimeni n-o poate uita, i-au ajutat pe cercetători să sape exact unde trebuia, într-o pădure în care copacii și potecile par toate la fel.

Martorii genocidului


Vasile Enache și Costantin Macovei, din satul Cuza Vodă, Ion Bosînceanu și Lucica Baltaru, din Vulturi, au descris pentru EVZ același peisaj apocaliptic care i-a dus pe cercetători la locul crimelor. Deși existența gropii comune nu este acoperită documentar prin acte oficiale, toți martorii susțin că în vara lui 1941 în pădurea de lângă Vulturi s-au derulat execuții ale evreilor din Iași.

Soldații tineri, obligați să execute ordine criminale, convoaiele de oameni mergând încet spre moarte, femeile ținându-și în brațe copiii sau hainele lor, vândute ulterior de "unul, Stefan Clim, un instigator care făcea numai prăpastii", toate se regăsesc în memoriile martorilor.

"Vreo două luni tot au venit. Cele mai mari grupuri erau de 50-70 de persoane. Îi aduceau prin satul Cârlig. După ce intrau în pădure se auzea sunet de armă automată. Auzeam și țipete. Eram cu vaca la păscut și îi vedeam cum vin", își amintește Bosînceanu.

Relatarea lui e confirmată de Lucica Baltaru, al cărei tată era, în 1941, pădurar la Cantonul Vulturi: "Au fost foarte mulți omorâți. Sunt două gropi mari aici. Îi dezbrăcau și-i împușcau. Își săpau gropile singuri". "Ăștia de la Iași au fost îngropați în pădure. Țin minte că am văzut o evreică în Valea Climoaiei moartă, era tânără. Avea ochii scoși", completează Macovei.

Mărturiile lor sunt importante și rescriu istoria. Sau poate că, de fapt, doar o confirmă. După aproape șapte decenii, victimele pogromului de la Iași încep, oficial, să existe.



IPOTEZE

Evreii ale căror rămășițe sunt îngropate în Pădurea Vulturi provin, cel mai probabil, din rândul comunității din Iași, una extrem de numeroasă în perioada interbelică


Adrian Cioflâncă, istoricul care coordonează acțiunea girată de Institutul Wiesel, vorbește pentru EVZ despre un trecut sensibil, ascuns în arhive și în amintirile câtorva martori. Conform acestora, groapa comună descoperită nu este singura din Pădurea Vulturi.

Cercetările, începute practic în urmă cu un an, printr-o serie de interviuri de istorie orală realizate de Cioflâncă și continuate acum cu investigații arheologice aprobate inclusiv de Parchetul General, continuă. Ipotezele indică un scenariu genocidar de proporții.

EVZ: Ce înseamnă, din perspectiva istoricului, descoperirea gropii comune de la Popricani?
Adrian Cioflâncă:
Pentru a nu suna foarte abstract, să stabilim din capul locului că vorbim despre oameni nevinovați, evrei civili al căror destin a fost curmat brutal într-o pădure. Ei bine, iată că, până la urmă, lucrurile tot se află și există oameni care vor să afle, ca un semn de respect pentru demnitatea umană și adevărul istoric. Aici vorbim despre evenimente care nu sunt acoperite documentar, ceea ce este foarte important pentru istorici, fiindcă lucrurile pe care le aflăm de la martori și de la echipa de arheologi cu care lucrăm schimbă sensibil istoria pogromului de la Iași și a masacrelor din zona actualului județ Iași din vara anului 1941.

De unde ar putea proveni victimele? Care sunt principalele ipoteze de lucru?

Personal, pe baza documentelor, merg pe două ipoteze, discutate îndelung cu Radu Ioanid: Iași sau Sculeni. Martorii spun că evreii proveneau din Iași. Coloanele de evrei escortate de soldați au fost văzute în vara lui 1941 venind dinspre Iași sau dinspre satul Cârlig, care se află plasat între pădurea Vulturi, unde am descoperit gropile, și Iași. Unii săteni au recunoscut în coloane evrei din Iași cu care avuseseră legături personale, comerciale etc.

Pretorul plasei Copou aflase și el că evrei din zona sa erau uciși de soldați. Dacă sunt din Iași, atunci masacrul are legătură directă cu pogromul din iunie 1941. Asta înseamnă că o parte dintre evreii din oraș au fost duși de militari nu la Chestura de Poliție, unde au fost masați câteva mii, ci în afara orașului și împușcați fără drept de apel.

A doua ipoteză ne trimite la evenimentele din preajma Sculenilor din primele zile de război. Pe 26 iunie 1941, armata română a evacuat întreaga populație din Sculeni-sat și Sculeni-târg, localitățile aflate de-o parte și alta a Prutului. Evacuații au fost împărțiți în două, creștinii au fost duși în pădurea Cârlig și preluați de acolo de autorități, iar evreii a fost împușcați în mai multe locuri. Noi știm doar despre gropile comune de la Stânca. Există, așadar, și posibilitatea ca o parte dintre evreii din Sculeni să fi fost omorâți în pădurea Vulturi.

Arheologia va fi esențială pentru a afla de unde au fost aduși evreii omorâți acolo. În concluzie, vorbim ori despre evrei din Iași sau din Sculeni, ori din ambele locuri, pentru că totul se întâmplă în același interval de timp și ca rezultat al deciziei regimului Antonescu de "a rezolva problema evreiascã" .

Există date certe, la momentul actual, pentru a susține că armata română a comis crime de război la Popricani, în vara lui 1941?
După terminologia acceptată internațional astăzi, nu vorbim aici despre crime de război, ci despre crime cu caracter genocidar, vizând o etnie, care au pus România pe harta istoriei Holocaustului.

Desfășurarea masacrelor din vara anului 1941, din nord-estul Moldovei, din Bucovina și Basarabia, arată că, pe unde au trecut trupele române și germane, au fost vizate comunități întregi de evrei, iar oamenii au fost împușcați până la unul. Istoricii care vor să știe nu mai au demult îndoieli că armata română a fost implicată în masacrarea populației evreiești în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Mai există și alte gropi comune descoperite pe teritoriul României care să probeze crimele Holocaustului comandat de mareșalul Antonescu?

Da, în toamna lui 1945 au fost deschise trei din cele patru gropi comune de la Stânca Roznovanu, fiind recuperate 311 cadavre, dintre care 38 de copii între 1 și 12 ani.

Ce se va întâmpla în continuare? Ar putea fi extinse deshumările, în condițiile în care există relatări ale unor martori care vorbesc despre existența mai multor gropi comune în zonă?

În primul rând, trebuie să depistăm a doua groapă comună despre care știm că există în aceeași locație. După care, la anul, vom merge pe fir mai departe pentru a vedea dacă putem identifica alte gropi. Și această acțiune, și viitoarele acțiuni se derulează cu sprijinul Institutului Wiesel.

"Armata Română a fost implicată în masacrarea populației evreiești." ADRIAN CIOFLÂNCĂ, istoric




MĂRTURIE. Pretorul plasei Copou, Aurel Gașpar, recunoaște masacrul



  • Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis la Popricani doi procurori militari și unul civil, anunță un comunicat de presă al instituției.
    „La data de 4.11.2010 un grup de arheologi din cadrul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” Iași au descoperit la marginea comunei Popricani, județul Iași, într-o groapă comună, 16 schelete umane. În vederea stabilirii datelor și împrejurărilor legate de această cauză, la fața locului s-au deplasat doi procurori militari și un procuror civil. Cauza a fost înregistrată pe rolul Parchetului Militar Iași de pe lângă Tribunalul Militar Iași”, transmite Parchetul.
  • Potrivit coordonatorului echipei, cercetătorul Adrian Cioflâncă de la Institutul de Istorie "A.D. Xenopol" din Iași, zona a fost securizată și s-a ordonat oprirea cercetărilor până la noi dispoziții.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Crima de la Muzeul Național

Mesaj Scris de Admin la data de 19.10.10 7:58

Crima de la Muzeul Național



Expoziția "Destine la răscruce. Artiști evrei în perioada Holocaustului", organizată de Muzeul Național de Artă al României și Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel", eveniment prilejuit de comemorarea Zilei Holocaustului (9 octombrie), era de așteptat. Mă mir că pînă acum nu a fost organizată o asemenea expoziție. De ce? Fiindcă MNAR e mort. Dacă nu vine din afară o propunere, nu se mișcă. Marile muzee ale lumii organizează lunar expoziții speciale, în paralel cu sălile în care se află colecțiile permanente. Dar muzeul nostru, din an în Paști. Nici nu mai știu cînd a fost expoziția lui Goya! Dar și acest eveniment de proporții a fost creat de Institutul Cervantes, care a adus aici Los Caprichos. Iată că azi avem posibilitatea să vedem operele altor mari artiști ai lumii, așa cum ne anunță Comunicatul muzeului: "Expoziția prezintă operele a 16 artiști evrei care au avut contribuiții majore la introducerea în spațiul românesc a «artei noi», unii dintre ei numărîndu-se printre inițiatorii unor direcții avangardiste occidentale. Alături de nume de referință ale modernismului european ca Victor Brauner, Marcel Iancu, Arthur Segal, Jules Perahim sau Max Herman Maxy, în expoziție sînt prezentați și artiști mai puțin cunoscuți precum Alex Leon, Iosif Klein, Ernö Tibor, Aurel Mărculescu, Mina Byck Wepper, Lazăr Zin sau Egon Marc Lövith.
Victime sau supraviețuitori ai măsurilor opresive îndreptate împotriva evreilor, acești artiști nu s-au bucurat decît episodic de atenția criticii de după cel de-al II-lea război mondial. Expoziția își propune să demonstreze că evenimentele din România, în perioada Holocaustului, au distrus iremediabil un mediu artistic efervescent, evolutiv și aflat în deplină concordanță cu manifestările din arta europeană a momentului, în care artiștii evrei erau integrați culturii românești. Artiștii evrei, care au supraviețuit anilor 1940, nu s-au mai regrupat. Aceștia fie și-au continuat parcursul artistic în străinătate (Iancu, Brauner, Perahim), fie s-au reorientat, mai mult sau mai puțin forțat, spre directivele oficiale ale regimului comunist, respectiv spre realismul socialist (Iser, Maxy), fie au renunțat să mai lucreze (Zin, Mina Byck Wepper). Alți artiști, supraviețuitori ai lagărelor, precum Arnold Daghani și Egon Marc Lövith au păstrat vie memoria deportării, realizînd unele lucrări cu caracter de document". Am reprodus întocmai tot acest comunicat handicapat al muzeului pentru a semnala o crimă culturală, fiindcă ignoră cu bună știință pe unul dintre cei mai mari artiști evrei de origine română, un simbol al avangardei mondiale, Jacques Hérold, ale cărui lucrări le-am văzut recent la New York și Marseille, așa cum cititorii acestei rubrici au putut afla. Și cînd ne gîndim că e centenarul acestui artist! Cu bună știință, am spus, fiindcă Roxana Teodorescu, directoarea MNAR, știa că există opere de Hérold în țară, la Galeria "Colors", dar a ignorat această sursă. De ce? Aici nu are ce căuta interesul, de nici un fel, e vorba de o datorie morală, de o reparație istorică. O expoziție a artiștilor evrei fără Jacques Hérold este nu doar mai săracă, dar este o pată rușinoasă, de proporții, o mare nedreptate, care continuă nedrepățile holocaustice. Am în ochi imaginea tablourilor lui Hérold de la Muzeul Cantini din Marseille, expoziție care a inclus și lucrări din colecția Lucian Georgescu. Nu e o crimă morală să organizezi la București o expoziție despre "artiști evrei în perioada Holocaustului", să știi că există lucrări de Hérold în țară, și să ignori această realitate?! Așa cum monumentul Holocaustului din București s-a ridicat sacrificînd un parc, tot la fel s-a întîmplat și acum: minți înguste au sacrificat un artist de talie mondială pentru că interesele lor au fost de alt ordin. E o rușine și pentru curatorii Monica Enache și Valentina Iancu! Încă o dată se vede că ignorarea e soră cu ignoranța, cocoțată în forurile care sprijină un asemenea eveniment: Ministerul Culturii și Patrimoniul Național, aceeași Mărie, cu altă pălărie. Mă mir că cei de la Institutul "Elie Wiesel" au avut o asemenea scăpare impardonabilă. Cineva mi-a spus răstit "păi ei au dat banii!". Dar aici e vorba de Muzeul Național, nu de cine dă banii! Muzeul Național n-ar fi trebuit să accepte să fie confundat cu o filială sau sinecură. Și crima morală mai are un corolar, legat de ingnorarea unui alt mare pictor, Daniel Spoerri, artist elvețian de origine română (n. 1930, la Galați), pe numele său adevărat Daniel Isaac Feinstein, al cărui tată, deși convertit la Creștinism, ca Shylock, a fost arestat și ucis de naziști. El e cunoscut ca reprezentant al stilului "snare-picture" (pictură-laț sau capcană). Critica occidentală îl numește "figura centrală a artei europene post-belice" și "unul dintre cei mai renumiți artiști ai Secolului XX", cum poate oricine să afle de pe Wikipedia.
Este încă o tristețe la anomaliile din România că în fruntea Muzeului Național de Artă se află un om iresponsabil, fără operă, care face sluj numai în fața Puterii. Dovadă că vernisajul s-a făcut ca la Sing-Sing. Nu mi-am închipuit că o expoziție de artă poate avea atîta pază! Ce formalitate strigătoare la cer, să ai invitație la o expoziție dedicată Holocaustului! Ce certuri barbare la intrare! Oameni de bună credință erau împiedicați să intre. Pază de balamuc. De ce? O fi fost înăuntru tot prima doamnă, ca la expoziția Los Caprichos? Sau trebuiau ocrotiți parangheliștii în frac? Nu-mi imaginez de ce o asemenea pază la un eveniment de artă liber! Nu murdărește oare această imagine ideea de Holocaust? Vom reveni cu analiza expoziției propriu-zise. Poate vom vedea cum arată, în viziunea organizatorilor, "un mediu artistic efervescent"!
GRID MODORCEA
PS: O veste tristă îndoliază lumea teatrului: a murit criticul Mircea Ghițulescu, un adevărat lider de școală dramatică, sufletul Clubului de Dramaturgie al Uniunii Scriitorilor, ca și al revistei "Drama". A scris cărți fundamentale despre istoria teatrului. Nu o dată, în acest colț de pagină, faptele lui au fost remarcate și comentate. E o mare pierdere pentru breasla scriitorilor. Nu avea decît 66 de ani. Dumnezeu să-l aibă în paza Sa cerească.

Citeste mai mult...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Ziua Holocaustului în România

Mesaj Scris de Admin la data de 17.10.10 16:40

Ziua Holocaustului în România
Luni, 11 octombrie, a avut loc la Muzeul Național de Artă al României (MNAR) vernisajul expoziției Destine la răscruce. Artiști evrei în perioada Holocaustului. Deschisă până la 13 februarie 2011, expoziția este organizată de MNAR și de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“ (INSHR-EW). Sunt expuse lucrări semnate de Victor Brauner, Marcel Iancu, Arthur Segal, Jules Perahim, M.H. Maxy, Iosif Iser, Arnold Dagani și alții. „Expoziția – spun organizatorii – își propune să demonstreze că evenimentele din România, în perioada Holocaustului, au distrus iremediabil un mediu artistic efervescent, evolutiv și aflat în deplină concordanță cu manifestările din arta europeană a momentului, în care artiștii evrei erau integrați culturii românești.“
Cu prilejul zilei de comemorare a victimelor Holocaustului din România, INSHR-EW a organizat un simpozion științific. După cuvintele de deschidere, rostite de Excelența Sa, Dan Ben-Eliezer, ambasadorul Israelului La București, Mihail Ionescu (director general al INSHR-EW) și Aurel Vainer (președintele Federației Comunităților Evreilor din România), au prezentat comunicări istoricii: Liviu Rotman (Locul BNR în politica antisemită a regimului Antonescu), Adrian Cioflâncă (Zvonuri, diversiuni și propagandă în timpul Pogromului de la Iași, iunie 1941), Viorel Achim (Munca forțată în Transnistria. Cazul romilor), Lya Benjamin (De la Constituția din 1923 la statutul juridic din 1940), Laszlo Alexandru (Mihail Sebastian și evreii), George Voicu (Un scandal simptomatic de acum 100 de ani – Afacerea Porn), Anca Ciuciu (Pogromul de la București. Noi surse de imagine în arhiva US Holocaust Memorial), Horia Bozdoghină (Antisemitismul în scrierile lui Nicolae Paulescu), Laura Degeratu (Tipuri de ghetouri. Studiu comparativ). Moderatorul simpozionului a fost Alexandru Florian, directorul executiv al Institutului.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

MARTORI NEEVREI AI HOLOCAUSTULUI

Mesaj Scris de Admin la data de 10.10.10 15:38

MARTORI NEEVREI AI HOLOCAUSTULUI de Liviu Beris
Exterminarea evreilor români în cursul celui de al II-lea război mondial a fost concepută, organizată și aplicată de o țară suverană. Aceasta nu a constat numai în acțiuni sistematice de ucidere ci și în deportări în condiții care au dus la exterminare.
Politica românească în “chestiunea evreiască” a fost independentă de politica Germaniei, în sensul că Ion Antonescu a acționat din proprie voință, dar în contextul dominației și influenței naziste asupra aproape întregii Europe.
Dovada că Ion Antonescu a acționat independent este însuși faptul că atunci când și-a dat seama că războiul este aproape pierdut, a decis oprirea politicii de exterminare, a punerii în practică a planurilor de deportare a evreilor din sudul Transilvaniei și din Vechiul Regat și chiar a începerii unor repatrieri din Transnistria.
Holocaustul de pe teritoriul sub autoritate românească a început atunci când a fost ordonat și s-a desfășurat până în momentul când, tot din ordin, a fost oprit.
Filmul documentar în trei episoade “Holocaustul sub guvernul Antonescu” realizat de Cristian Hadji-Culea
[*]
prezintă o sinteză a acestor evenimente. Istorici, supraviețuitori evrei ai Holocaustului, martori neevrei ai asasinatelor în masă a evreilor, numeroase secvențe din documentarele realizate în epocă fac ca acest film să transmită o imagine vie a unor realități crunte, a căror cunoaștere este mai mult decât necesară pentru a se putea preveni repetarea lor.
Martorii neevrei nu pot fi bănuiți de subiectivism. Este motivul pentru care
ne-am oprit la unele secvențe în care aceștia prezintă ceea ce au văzut, în special în perioada imediat următoare declanșării războiului împotriva Uniuinii Sovietice la 22 Iunie 1941, la intrarea trupelor în Basarabia și Bucovina de Nord. Și iată-i ce spun!!
Prof. Iurie Zagorcea: „……… Intrând în fiecare localitate anume ostașii care erau în prima linie, umblau prin sat și întrebau cine-i comunist și cine-i jidan. Îi împușcau unde-i găseau. Pe mulți sigur că-i luau și-i duceau la marginea satului, într-o lutărie sau în locuri mai dosnice și-i împușcau acolo pe loc.
Petre Vataman: „Iaca ce s-a-ntâmplat: Când i-au adus aici pe evrei, i-au închis în hambarul acesta. Și erau copii cu dânșii și nu au dat voie să dea apă la dânșii.
……………………………………………………………………………………………………………………….
Petre Vataman: Tatăl meu, în fiecare an semăna harbuji. Și noi eram la coliba aceea, la harbuji. Dimineață i-au adus pe dânșii, când văd trei soldați și i-au adus legați la mâini, vreo 13 erau și copilul era mic, el n-a putut să fugă. De trei ori au tras în el.”
Ivan Iftimovici Ravliuc: “Am văzut un șir de oameni din Șofrâncani, au ieșit din sat. Apoi eu am spus: „Tată, o să-i împuște pe jidani”, dar n-am știut unde. Și când s-au apropiat, (am văzut) că erau legați și aveau copii care erau legați de mână, așa, unul de altul. Dar cine ținea un copil, era legat aici, mai sus. Asta se vedea de-acolo unde am fost eu. …. Și i-au urcat pe deal ….. Asta am văzut, tot ce s-a făcut. Și pe urmă i-au pus cu fața spre râpa aceea și jandarmii au stat în rând, la comandă, pe urmă: „Foc!” Nici nu i-au dezlegat, așa cum au fost legați, așa …..”
Anatoli Ivanovici Ostapciuc: „I-au dus acolo și i-au așezat în rânduri. Ei au început să țipe, și-atunci i-au întors cu spatele. Și jandarmii au început să împuște cu mitralierele. M-am apropiat să văd ce s-a-ntâmplat, iar fiul lui Iutka, un puștan de vreo 15 ani, era încă viu. Era împușcat în piept și-i curgea sângele șiroaie. Mi-a cerut apă și i-am adus într-o frunză de brusture. A tresăltat și a murit. Ce oameni fără suflet!
Ivan Feodor Ivasciuc: „La găzărie era o groapă mare de vreo 4 metri pe 3, săpau ei o groapă acolo. Pe urmă au adus o coloană de vreo 20 – 30 de evrei care erau de la noi, din Edineț. Și i-au împușcat acolo. Noi eram copii și pe noi ne-au alungat de-acolo, dar noi ne-am vârât în niște gropi, să vedem, cum să împuște un om? Cum e? I-au pus pe margine, i-au împușcat și i–au acoperit cu pământ. Pe urmă noi ne-am dus să vedem. Pământul acela umbla așa, era viu. Umbla pământul, că nu erau adânc îngropați.”
Ana Voinova: „Și când trecea armata română, mergea coloana de evrei, câte 4 în rând. Cum îi luaseră din case, numai în schimburi și copiii mititei, de mână îi duceau. Și armata română din urmă, cu puștile. I-au dus pe dânșii la cimitirul evreiesc. Acolo era săpată o groapă mare și acolo i-au împușcat.”
Petre Butucea: „Mi s-a dat așa putință c-am văzut cu ochii mei cum se-ngroapă oamenii vii. Pășteam vitele în pădurea aceasta la vreo jumătate de kilometru mai sus. Acolo-i un deal. Noi, ca copiii, jupuiam coaja de tei și făceam schiuri și ne dădeam pe iarbă. În tot timpul noi acolo ne jucam. În timpul ăsta, după masă a fost, văd doi soldați. Ne-am suit repede într-un copac mai depărtat. În timpul ăsta au sosit cu căruța, cu lopeți și din urmă vreo 20 de băetani. Unii avreau vreo 25 – 20 de ani. Erau civili, nu erau soldați. Aceiași soldați care-au venit înainte, au măsurat și le-au arătat unde să sape. Au săpat un tranșeu de vreo 200, 250 de metri poate să fi fost. Adâncimea – nu era mai adânc de vreo 60 cm. Noi stăteam în copacul acela, am văzut că acolo ei sapă, am legat vitele de copaci cu coaja de tei să nu se ducă și ne-am mutat în alt copac, să vedem mai bine. După aceea am auzit lătrat de câini. N-am înțeles ce-i pătărania asta (ce se întâmpla). Am ieșit la marginea pădurii, când ne-am aruncat ochii, pe-un drum de câmp venea o coloană de oameni. Cu doi călăreți pe-o parte și doi pe-o parte, unul înainte și unul în urmă. Cu câini lupi de frânghie, ei călare dar câinii pe jos, îi duceau de frânghie ei de sus, de pe cai. Noi ne-am speriat și ne-am mutat mai departe, în alt copac.
……………………………………………………………………………………………………….
Petre Butucea: Era o parte mare de femei și copii. Copiii care erau de 7 – 8 ani îi legau și pe dânșii. Care era copil mai mic, îl țineau de mână. Și la un moment dat, s-au auzit o zarvă de mitralieră. Au început să cadă. Copiii, jumătate au rămas vii. După ce au căzut toți, cu lopata i-au împins și pe copii acolo. Care cum au picat: unul peste altul, alături …
Șanțul acela nu era mare.”
Martorii, oameni simpli, prezintă într-o limbă obișnuită și specifică locurilor respective, fapte care ți se par imposibile.
Pentru cei interesați și de imaginile care însoțesc mărturiile prezentate, le recomandăm să urmărească acest film, postat pe site-ul Asociației Evreilor Victime ale Holocaustului din România și anume: www.survivors-romania.org/cinemateca/.
Precum se știe, nimeni nu i-a numărat pe cei ce au căzut victimă asasinatelor în masă din vara anului 1941, la intrarea trupelor în Basarabia și Bucovina de Nord, darmite să le mai fie întocmite „certificate de deces”. După evaluările statistice făcute de profesorul Dinu C Giurăscu, în perioada de la începutul războiului până la 1 Septembrie 1941, în această zonă au dispărut 49 419 evrei. (Magazin istoric nr 11[368] noiembrie 1997, pag 75).
Alți autori apreciază că în perioada și în zona menționată, numărul evreilor asasinați a fost mult mai mare. Dar aceasta a fost doar „partea introductivă” a Holocaustului românesc.
Cei ce au scăpat de execuțiile în masă, au fost apoi deportați în Transnistria.
Ce-i drept, acolo nu au existat camere de gazare și nici crematorii. Felul în care s-a murit în Holocaustul românesc este însă descris mult mai bine decât aș fi în măsură să-l fac eu, într-un raport înaintat guvernământului Transnistriei de către Modest Isopescu la 13 Noiembrie 1941. Redăm câteva extrase din acest raport:
1941, Noiembrie 13, Golta[†].
Către Guvernământul Transnistriei
Tiraspol
Am onoarea a raporta:
La luarea în primire a județului am aflat mai multe colonii jidovești din cei adunați prin târgurile de aici, iar marea majoritate din cei trimiși de peste Nistru.
În comuna Gvozdavca din raionul Liubașevca comuna românească se adunaseră vreo 15 000, iar în Krivoje Ozero și Bogdanovka câte circa 1 500.
În cei din Gvozdavca a dat tifosul și au murit vreo 8 000, cu toți cei morți de foame […]
Tot la Bogdanovka au fost trimiși și cei de la Krivoje Ozero, unde au fost cazați în grajdurile de porci ale Sovhozului.
Până însă să sosească transportul de jidani de la Gvozdavca au fost trimiși din direcția Odessei vreo 9 000 jidani, așa că astăzi din ce a fost acolo și din ce a mai venit sunt 11 000 jidani plasați în grajdurile Sovhozului, unde nu încăpeau 7 000 porci.
Astăzi a venit Primarul cu șeful de Sovhoz disperați căci li s-a spus că mai sunt în drum încă vreo 40 000 din direcția Odessa.
Cum Sovhozul nu mai poate găzdui pe toți, iar cei de afară omoară pe cei din grajduri pentru a le lua locul, iar Poliția cu jandarmii nu prididesc a dirija înmormântarea și cum apa Bugului este folosită ca apă potabilă, în curând se va întinde adevărata molimă în întreaga regiune.
Putere de muncă nu au, căci din cei 300 aduși la Golta pentru lucrări edilitare au murit aproape 200, iar alți 50 sunt pe moarte deși sunt relativ bine îngrijiți.
Majoritatea sunt tuberculoși, sufăr de dizenterie și tifos.
Pentru a nu contamina regiunea, vă rugăm insistent a da ordine urgente ca să nu se mai trimită jidani în această regiune.
Pe cei existenți nădăjduiesc să-i pot trece în curând peste Bug, așa că în curând vor avea aerul complect curat. Rog însă ca să nu ni se mai infesteze prin noi convoiuri de jidani.


Prefect
Lt. Col. Isopescu
Precum se vede, Holocaustul sub guvernul Antonescu a făcut posibilă transformarea oamenilor în neoameni., atât în rândul victimelor cât și a celor puși să aplice asemenea măsuri.
Și totuși, cât de puțin au învățat oamenii de pe urma a tot ce s-a petrecut!!!
LIVIU BERIS
Supraviețuitor al deportărilor în Transnistria
Președinte al Asociației Evreilor din România Victime ale Holocaustului
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Artiști evrei în perioada Holocaustului

Mesaj Scris de Admin la data de 09.10.10 16:30

Artiști evrei în perioada Holocaustului
Muzeul Național de Artă al României și Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel" vă invită luni, 11 octombrie, orele 19.00, la vernisajul expoziției "Destine la răscruce. Artiști evrei în perioada Holocaustului". Expoziția prezintă operele a 16 artiști evrei care au avut contribuiții majore la introducerea în spațiul românesc a "artei noi". Alături de nume de referință ale modernismului european ca Victor Brauner, Marcel Iancu, Arthur Segal, Jules Perahim sau Max Herman Maxy, în expoziție sunt prezentați și artiști mai puțin cunoscuți precum Alex Leon, Iosif Klein, Ernö Tibor, Aurel Mărculescu, Mina Byck Wepper, Lazăr Zin sau Egon Marc Lövith. Expoziția este deschisă până pe 13 februarie 2011 și poate fi vizitată de marți până duminică, între 10. 00 și 18.00.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Evreii din Romania au decorat un hitlerist autodeclarat!

Mesaj Scris de Admin la data de 05.10.10 15:56

Evreii din Romania au decorat un hitlerist autodeclarat!
După materialul despre recunoașterea oficială, prin instanță judecătorească, a calității de succesor al Grupului Etnic German pentru F.D.G.R., apărut în „Justițiarul sibian" din data de 22 iunie, prima reacție a Führerului Klaus Iohannis a fost să cerșească - sau să ordone, prin intermediul masoneriei internaționale din are face parte - propria decorare de către evreii din România. Astfel, considera liderul neonazist, articolul publicat de noi și intitulat ,,Forumul Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.), condus de Klaus Iohannis, se declară oficial continuatorul partidului nazist din al Doilea Război Mondial" urma să fie discreditat și chiar ridiculizat. Dar, pentru că există și un „dar", Klaus Iohannis este, cel puțin pentru mine personal, foarte previzibil, așa că mă așteptam la o astfel de „replică". Ca urmare, vineri, 9 iulie a.c., a apărut în presa sibiană anunțul cu decernarea medaliei „Prieten al comunității evreiești" domnului Klaus Iohannis pentru, cităm: „sprijinul pe care l-a acordat acestei comunități reprezentate în Sibiu, un oraș multicultural și multietnic". Ceremonia urma să aibă loc luni, 12 iulie, exact la trei săptămâni după apariția articolului acuzator din „Justițiarul sibian". L-am contactat telefonic, în aceeași zi de vineri, 9 iulie, pe domnul deputat Aurel Vainer, președintele Federației Comunităților Evreiești din România, cel care urma să-l decoreze pe hitleristul autodeclarat. Mai mult, după ce i-am trimis prin e-mail articolul respectiv, i-am atras respectuos atenția că eu nu m-am rezumat doar la acel material de presă, ci am depus și o plângere penală la Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, în data de 24 iunie a.c., așa că dacă insistă cu decorarea aceea aberantă, atunci nu numai că el și comunitatea pe care o reprezintă vor deveni caraghioși, dar se va expune oprobiului celorlalți evrei din lume întreagă. Dovada că domnul Vainer a fost anunțat cu trei zile înainte de decorarea lui Iohannis este acest e-mail expediat de mine în data de 9 iulie pe adresa„ vainer@jewish.ro Această adresă de e-mail este protejată de spamboți; aveți nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza " : Stimate domnule deputat, Ceea ce faceți dumneavoastră, prin acordarea unei medalii lui Klaus Werner Iohannis, primarul Sibiului, este inadmisibil, având în vedere că acesta a reactivat oficial, la Judecătoria Sibiu, organizația nazistă "Grupul Etnic German"! Găsiți detalii aici: http://sibiu.justitiarul.ro/index.php/atitudini/388-forumul-democrat-al-germanilor-din-romania-fdgr-condus-de-klaus-iohannis-se-declara-oficial-continuatorul-partidului-nazist-din-al-doilea-razboi-mondial.html. Personal, am depus plângere penală împotriva acestuia și a consilierului local Hans Klein conform Ordonanței de urgență a Guvernului României nr. 31/2002, în attache. Mă puteți contacta la nr. de telefon... pentru detalii suplimentare. Cu stimă, Marius Albin Marinescu, director revista „Justițiarul sibian". Reproduc, în continuare, plângerea penală pe care i-am trimis-o și domnului Vainer. Astfel și cititorii, care nu au cunoștință despre materialul publicat în „Justițiarul sibian" în data de 22 iunie 2010, vor înțelege gravitatea demersurilor din instanță ale organizației conduse de Klaus Iohannis. Deci, iată conținutul plângerii penale depuse la Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu și înregistrată în data de 24 iunie 2010 cu nr. 425/P/10:
„Domnule Prim Procuror, Subsemnatul Marinescu Marius Albin, domiciliat în municipiul Sibiu, str. ..., ap. ..., județul Sibiu, telefon nr. ..., formulez prezenta plângere penală împotriva făptuitorului Forumul Democrat al Germanilor din România, cu sediul în municipiul Sibiu, str. G-ral. Magheru, nr. 1-3, nr. 29, județul Sibiu, persoană juridică română de drept privat și împotriva reprezentanților acestuia, numiții Iohannis Klaus Werner, președinte al organizației, la nivel național și Klein Hans, președintele organizației municipale Sibiu, pentru săvârșirea infracțiunii de constituire a unei organizații cu caracter fascist. Motivele plângerii: În fapt, în data de 27 februarie 2007, Hans Klein, în calitatea sa de președinte al organizației municipiului Sibiu a Forumului Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.), a depus la Judecătoria Sibiu o Cerere de chemare în judecată împotriva municipiului Sibiu reprezentat de primarul Klaus Iohannis (șeful lui Klein în F.D.G.R., Iohannis fiind președintele organizației la nivel național) și Consiliului Local Sibiu, unde F.D.G.R. avea majoritate absolută la acea dată, 16 consilieri (printre care și „petentul" Hans Klein) din totalul de 23. Numitul Hans Klein a solicitat prin acțiunea civilă depusă la Judecătoria Sibiu următoarele, citez: „Vă rugăm să constatați calitatea de succesor în drepturi al organizației noastre față de Grupul Etnic German (Deutsche Volksgruppe)".
Grupul Etnic German a fost înființat imediat după Dictatul de la Viena. El exista și în alte țări cu minoritate germană: Franța (Alsacia), Polonia (Silezia), Cehoslovacia (Sudeți). Scopurile acestor Grupuri Etnice Germane (celebra Coloana a V-a a lui Hitler) erau: propaganda nazistă, sabotajele economice, acțiunile diversioniste în spatele frontului, „intoxicarea" și dezinformarea populației majoritare din țările respective. Puterile Aliate au impus României, prinarticolul 15alConvenției de Armistițiu din 12 septembrie 1944, dizolvarea organizațiilor pro-hitleriste de pe teritoriul românesc. Astfel, Grupul Etnic German a fost desființat prin Decretul - Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944, semnat de regele Mihai al României. Instanța a admis cererea președintelui organizației F.D.G.R. (municipiul Sibiu) Hans Klein, iar sentința civilă nr. 2790 din 28 mai 2007, la dosar nr. 1672/306/2007, nu a fost atacată de nimeni și a rămas definitivă. Așa că, în mod oficial, printr-o sentință definitivă, Forumul Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.), este succesorul unei organizații naziste.
Fapta constituie infracțiune conform Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 31/2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 214 din 28 martie 2002, privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii. Cei doi președinți ai F.D.G.R. au calitățile de instigator (Iohannis Klaus Werner) și autor (Hans Klein), deoarece aceștia prin demersurile lor au reînființat o organizație fascistă, încălcând și Constituția României, care prevede la art. 11, alin. (1): „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte." Statul român a fost parte semnatară a Convenției de Armistițiu din 12 septembrie 1944 , care prevedea la articolul 15 dizolvarea organizațiilor pro-hitleriste de pe teritoriul românesc. În dovedirea plângerii, înțeleg să mă folosesc de următoarele probe:
Cerere de chemare în judecată depusă de Klein Hans, președintele organizației municipale Sibiu a Forumului Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.) prin care acesta solicită recunoașterea oficială pentru F.D.G.R. a calității de succesor al Grupului Etnic German (Deutsche Volksgruppe).
- Sentința civilă nr. 2790 din 28 mai 2007, la dosar nr. 1672/306/2007, prin care se admite cererea formulată de petentul Forumul Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.), reprezentat de Hans Klein.
- Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944.
- Decretul - Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944.
- numărul 6 al revistei „Justițiarul sibian" din 22 iunie 2010, unde, în articolul scris de subsemnatul și intitulat „Forumul democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.), condus de Klaus Iohannis, se declară oficial continuatorul partidului nazist din al Doilea Război Mondial" (de la pagina 3 până la pagina 5)este explicată detaliat și documentat toată istoria Grupului Etnic German din România.
Prin prezenta solicit scoaterea în afara legii și dizolvarea Forumului Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.), conform Ordonanței de urgență a Guvernului României nr. 31/2002 și cercetarea penală a numiților Klein Hans și Iohannis Klaus Werner în baza aceleiași ordonanțe de urgență a Guvernului României. Marinescu Marius Albin"
În urma articolului apărut în numărul trecut al revistei, dar și a plângerii penale înaintate de subsemnatul, Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu a înaintat acțiune pentru revizuirea sentinței iresponsabile nr. 2790 a judecătoarei Maria Morar, la dosar nr. 1672/306/2007, din data de 28 mai 2007. Să mai spună cârcotașii că scriem degeaba! Prin acest demers al Parchetului, la care am contribuit major, putem spune că am câștigat o primă „bătălie" din lupta începută.
Revenind la e-mail-ul trimis de către mine, care conținea și plângerea penală prezentată mai sus, presupun că domnul deputat Aurel Vainer nu va nega primirea respectivei corespondențe electronice și nici convorbirile telefonice dintre noi, ulterioare acestui mesaj, pe care le-am purtat înainte cu trei zile de decorarea hitleristului, fiindcă astfel ar jigni inteligența recunoscută a poporului pe care-l reprezintă. Nici nu are cum să nege, deoarece nu a fost singurul reprezentant al comunității evreiești pe care l-am anunțat în 9 iulie despre oroarea care urma să se producă prin ceremonia de decorare a lui Klaus Iohannis, în sinagoga din Sibiu, la data de 12 iulie 2010. Suficient că l-am prins cu minciuna pe domnul Otto Deutsch, președintele comunității evreiești din Sibiu! După ce l-am întrebat pe domnul Aurel Vainer cine a avut inițiativa să-l medalieze pe Iohannis din partea comunității evreiești, iar acesta mi-a spus că „recomandarea" a venit de la filiala Sibiu, în aceeași zi de vineri, 9 iulie, l-am contactat telefonic și pe domnul Otto Deutsch pentru a reitera întrebarea.

Acesta din urmă s-a și grăbit să se spele pe mâini, ca Pilat din Pont, afirmând că propunerea de decorare a venit de la București, fără să știe că eu discutasem deja cu domnul Vainer și știam de unde fusese sugerată ideea cu acordarea medaliei lui Klaus Iohannis, liderul unei organizații autodeclarată succesoare a unei grupări naziste care și-a adus aportul la exterminarea evreilor în timpul războiului. Pentru ca stupefacția să fie totală, tot de la domnul Deutsch a venit și explicația pentru „meritele" primarului sibian, care au determinat ceremonia de decorare a acestuia, ce urma să aibă loc peste trei zile în sinagoga din Sibiu. Iată ce a declarat domnul Deutsch, atât mie, cât și presei locale, care a și consemnat: „Această sinagogă a primit niște fonduri (n.r.: nu de la Primăria Sibiu și nici de la F.D.G.R.!) pentru a fi parțial recondiționată. Un ajutor deosebit l-am primit de la domnul primar, care, după ce s-au terminat lucrările, a fost atâta mizerie, încât ... am apelat la domnul primar Klaus Iohannis. A venit, a intrat în sinagogă, a vizitat și a spus, se face. A doua zi, o echipă din partea Primăriei a făcut ce trebuia să facă din fonduri plătite de dânșii." Deci, pentru că o echipă de muncitori de la Primărie - plătită din banii contribuabililor sibieni! - a făcut curățenie la sinagogă, Iohannis a devenit subit „prieten al comunității evreiești". Uluitor, mă mir că domnul Deutsch nu l-a propus direct pentru titlul„Drept între popoare", care determina implicit și cetățenia de onoare a statului Israel!!!
Am avut mai multe convorbiri telefonice cu domnul Vainer Aurel, în zilele de vineri și sâmbătă, 9 și respectiv 10 iulie, domnul deputat luând decizia să amâne medalierea primarului sibian până la clarificarea situației, mai ales că acestuia din urmă i-a fost adresat un mesaj din partea domnului Maximillian Marco Katz, directorul Centrului de monitorizare și combatere a antisemitismului din România, prin care se cereau explicații pe marginea articolului și a dovezilor apărute în revista „Justițiarul sibian". Iată și conținutul acestei adrese: „În atenția Domnului Klaus Johannis, Președinte al Forumului Democrat al Germanilor din România, Primar al orașului Sibiu, București 09 Iulie 2010 , Stimate Domnule Johannis, Pe data de 21 Iunie 2010 publicația Justițiarul Sibiu a publicat articolul atașat la acest mesaj. În continuarea acestui articol va rugăm să ne comunicați poziția Dvs. față de afirmația că ‹‹FDGR condus de Klaus Johannis se declara oficial conducătorul partidului nazist din al Doilea război mondial››. Răspunsul Dvs. este esențial pentru formarea și emiterea unei opinii corecte față de situația relatată. În acest context așteptăm răspunsul Dvs. cu mult interes. Cu considerație, Maximillian Marco KATZ , MCA Romania - The Center for Monitoring and Combating Anti-Semitism in Romania". Klaus Iohannis a adoptat „poziția struțului", așa cum face de fiecare dată când primește acuze în mod public, lăsând mesajul fără răspuns. De fapt, nici măcar nu avea ce răspuns să ofere, din moment ce enunțul din titlul materialului de presă era evident, fiind susținut de către documentele anexate la articolul respectiv ca dovezi. Se vede treaba că s-au făcut presiuni dinspre Johannis sau persoanele care-l susțin pe „premierul lui Crin Antonescu" către Vainer, deoarece acesta din urmă l-a medaliat pe primul în sinagoga din Sibiu, în data de 12 iulie 2010, așa cum fusese stabilit inițial. Pentru domnul deputat și președinte al Federației Comunităților Evreiești din România, Aurel Vainer, a fost mai important interesul personal de a avea o ușă deschisă la un posibil viitor prim-ministru, decât principiile comunității pe care o reprezintă ca președinte și deputat. Probabil că domnia sa nu realizează imensul deserviciu pe care l-a făcut evreilor din România și nici absurdul situației! Oricine va putea să afirme, de acum înainte, în temeiul precedentului creat de domnul Vainer și bazându-se doar pe logica elementară, că nu a existat nici un Holocaust, din moment ce un președinte al unei comunități evreiești îl decorează pe conducătorul unei organizații etnice germane (F.D.G.R.), cu toate că a fost avertizat că aceasta a devenit oficial, în urma propriei solicitări, succesoarea unei organizații naziste din timpul războiului, recunoscută ca atare de toate forurile internaționale, cât și de istorici. Concret și mai pe scurt: urmașii victimelor l-au medaliat pe succesorul călăilor! La fel de previzibil ca și Klaus Iohannis, probabil că deputatul Aurel Vainer, o să afirme, în cazul în care va fi nevoit să dea explicații celor pe care-i reprezintă, că medalia a fost acordată primarului Sibiului, nu președintelui organizației neofasciste F.D.G.R.... Fals, domnule Vainer, fiindcă este vorba de una și aceeași persoană!


P.S. : În data de 2 septembrie, a.c., pe site-ul „Dacii Liberi", aparținând ziaristului sibian Dan Tomozei, a fost postat un material semnat de acesta și intitulat: HALUCINANT! Judecătoria Sibiu a reabilitat o organizație fascistă din România, în beneficiul Forumului German". Materialul a fost preluat și de alte site-uri și bloguri, fiind prezentat ca o descoperire de senzație a domnului Tomozei. Acesta a preluat informațiile din articolul apărut în „Justițiarul sibian" pe data de 22 iunie și le-a redat sub semnătură proprie. Sursa „inspirației" nu este indicată în formularea ambiguă din introducere: „O investigație jurnalistică a scos la lumină faptul că, printr-o sentință a Judecătoriei Sibiu, România a reabilitat o organizație fascistă care a activat, la Sibiu, până în anul 1944." Cine a cercetat și unde a apărut acea „investigație jurnalistică" nu a mai prezentat importanță. Consider gestul colegului de breaslă, Dan Tomozei, ca fiind lipsit de eleganță și fairplay, mai ales că de fiecare dată când i-am cerut permisiunea să preiau un material de pe site-ul său, acesta nu uita să-mi spună, deși nu ar fi fost necesar, să menționez sursa. Eu m-am conformat de fiecare dată...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: IN ROMANIA[2]

Mesaj Scris de Admin la data de 27.09.10 13:45

Mărturii cutremurătoare despre calvarul din Transnistria, interviu cu Lida Burihovici-Havas
http://www.acum.tv/articol/18062
Preambul: Povestea cumplită a încercărilor acestei supraviețuitoare a ghetoului din Ismail și a lagărelor de la Domanovka, Bogdanovka și Golta, am ascultat-o într-o după amiază de septembrie, într-un apartament din București, cu atenția încordată la maximum. Lida Burihovici Havas – o femeie fragilă, aproape nonagenară – mi-a relatat grozăviile trăite, învingând efortul de a rosti cuvintele și violența acceselor de tuse care îi întrerupeau șirul vorbelor. Se oprea, bea câteva înghițituri de lapte și apoi continua, cu tenacitatea celei care are de îndeplinit o îndatorire majoră. „Am datoria să spun prin ce am trecut, pentru că sunt prea multe voci care neagă Holocaustul din România” mi-a spus ea, atunci când am rugat-o să ne oprim, să nu-și mai tortureze trupul firav scuturat de tuse și sufletul zbuciumat de amintirile cumplite. „Nu am dreptul să tac, pentru că trebuie să se afle” a mai adăugat cu glasul aproape șoptit înainte de a-și relua povestirea. Datoria mea este să transcriu depoziția ei despre pătimirile evreilor în iadul numit Transnistria – trecut sub tăcere în regimul comunist și contestat de negaționiștii zilelor noastre.
Ultimele zile senine
A.G.: Spuneți-mi câte ceva despre familia dumneavoastră, despre viața dinainte de deportare
Lida Burihovici Havas: M-am născut în 22 ianuarie 1921, în orașul Galați. Tatăl meu, Srul Mihalovici se născuse în Basarabia, la Ismail, iar mama Malca Mihalovici, la Galați. Bunicul meu dinspre mamă avea trei prăvălii și multe apartamente la Galați și făcea parte din lumea bună a orașului. Pe vremea aceea bunicul adusese pian pentru fetele lui, tocmai de la Viena. Mama făcuse o mezalianță cu tata, pentru că familia lui era foarte săracă, însă s-au iubit foarte mult și tata s-a străduit să câștige bani ca să o ducem cât mai bine. Am locuit la Galați până în 1940.
A.G. Ce vă amintiți din perioada aceea?
Lida Burihovici Havas: La 17 ani am făcut o pasiune pentru un tânăr. Era o dragoste…Ce să vă spun ? Ne iubeam mai mult ca Romeo și Julieta !
A.G. Cum îl chema ?
Lida Burihovici-Havas. Mondi Waldingher. Era tânăr, era frumos, era bun, mă iubea. Ne-am legat atât de tare încât nici nu ne imaginam viitorul unul fără celălalt. Mondi absolvise liceul israelit din Galați și se înscrisese la facultatea de medicină din București. După un timp a fost exmatriculat, ca toți ceilalți studenți evrei, dar a fost recrutat în armată.
Urcai în șlep și-ți salvai viața
În 1940, când s-a cedat Basarabia, a început prigoana împotriva evreilor basarabeni și toți doreau să-și salveze viața, pentru că te mitraliau, te împușcau. O parte dintre cei prinși au fost duși în spatele gării și împușcați. Începuseră represiunile și asasinatele, din senin, în plină pace. Atunci am intrat și noi în panică, pentru că tata era originar din Ismail, din Basarabia. Am hotărât să plecăm. Aici e Galațiul și vizavi Reni, distanța era foarte mică, Urcai în șlep, dădeai cincizeci de bani și ajungeai acolo într-o oră, salvându-ți viața. Am plecat înainte de a fi venit Mondi în permisie, nu puteam să-i scriu în armată așa că i-am lăsat o scrisoare la o prietenă din vecini. I-am dat ei și sticluța cu parfumul meu preferat, Ocean Blue, pe care-l foloseam atunci…
Ne-am luat boccelele cu strictul necesar și am trecut Dunărea. Ne-am stabilit la Ismail, orașul de baștină al tatei. Între timp Mondi care aflase că am trecut Dunărea, m-a urmat în ciuda împotrivirii părinților lui. Eu credeam că părinții mei nu știau de dragostea noastră, dar când l-au văzut că apare la Ismail, au fost de acord să rămânem împreună și ne-am căsătorit.. Am trăit la Ismail aproape un an de zile. Până în iunie 1941…
A.G. Ce s-a întâmplat atunci ?
Lida Burihovici Havas: Românii și germanii au recucerit regiunea într-o singură zi. Și pe unde treceau împușcau evreii.
Întoarcerea la Ismail și începutul calvarului
În doar câteva ore șoselele Basarabiei au fost inundate de zeci de mii de evrei care fugeau de acasă, fără să știe încotro. Am pornit și noi mama, tata și cu mine, fără Mondi care cu câteva zile în urmă primise ordin de recrutare în armata sovietică. După câteva ore de mers, cu repeziciunea unui fulger, această masă de oameni a făcut cale întoarsă scoțând urlete neomenești, călcându-se în picioare unii pe alții. Explicația am aflat-o pe viu. Militarii români și germani veneau din față și mitraliau tot ce era în mișcare. În timpul mersului, înghesuiți în mulțimea fără număr, ne apare în față Mondi care cu puțin timp în urmă primise ordin să se prezinte la o unitate militară sovietică, însă când a ajuns acolo era deja evacuată. De multe ori mi-am pus întrebarea cine ne dirijase pașii să ne întâlnim față în față în mijlocul a zeci de mii de oameni ? Dacă atunci nu ne-am fi regăsit poate nu l-aș mai fi întâlnit niciodată pe bărbatul meu care-și riscase viața venind după mine la Ismail. Noi eram ceva mai la coada convoiului aceluia nesfârșit și dându-ne seama de situație ne-am întors din drum și ne-am adăpostit la un frate de-al tatălui meu care locuia la marginea Ismailului. Era destul de sărac și avea șapte copii mici. Cel mai mare să fi avut vreo 12 – 13 ani. Noi ne-am strâns într-o odaie și așteptam îngroziți ce o să se întâmple.
A.G. Ce măsuri au luat autoritățile românești ?
Lida Burihovici Havas: Azi au intrat la zece, iar la ora unsprezece eram cu steaua galbenă cusută pe haină, pe piept și pe spate. Apoi au spus că evreii au minat locurile și trebuie prinși. Localnicii i-au ajutat făcând semne la porțile caselor evreiești. Au venit și la noi. Au dat buzna și ne-au scos din case, ne-au percheziționat și ne-au bătut. Era ceva îngrozitor ! Dacă o femeie era însărcinată începeau să dea cu cizmele în burta femeii până când o făceau bucățele…
A.G.: Cine erau aceste bestii ? Soldați români, soldați nemți, jandarmi ?
Lida Burihovici Havas: Jandarmii…Nu apucam să dormim o oră, ne sculau mereu și ne băteau. La un moment dat niște militari a spus că dacă nu mărturisim cine a minat, vor lua ostatici și îi împușcă în fața porții…Ne-au dus afară, ne-au pus în cerc cu fața în interior și numărau, unu doi, trei, patru și pe fiecare al cincilea îl luau ostatic. Și toți s-au nimerit să fie copii. I-au luat și ne-au spus că dacă nu mărturisim până a doua zi cine a pus minele, copiii vor fi omorâți în fața noastră.
A.G. Aveați idee despre acțiunea de minare?
Lida Burihovici Havas: Nimeni nu știa nimic, nu noi puseserăm minele!
A.G. Și atunci ?
Lida Burihovici Havas: A doua zi, cu o punctualitate nemțească, la ora anunțată au fost înșirați în fața casei toți cei șapte copii, ciuruiți de gloanțe…printre ei și copiii unchiului meu.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: IN ROMANIA[2]

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 10 din 11 Înapoi  1, 2, 3 ... , 9, 10, 11  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum