IN ROMANIA[2]

Pagina 1 din 11 1, 2, 3 ... 9, 10, 11  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Re: IN ROMANIA[2]

Mesaj Scris de Admin la data de 18.10.15 14:26

O lucrare fundamentală de istorie a Holocaustului în Basarabia[url=http://acum.tv/articol/author/victor-eskenasy/]de Victor Eskenasy[/url]


Întregul complex de fapte inumane ce alcătuiesc Holocaustul este perfect documentată în cele peste două milioane de pagini de documente ajunse astăzi în păstrarea Muzeului Memorial al Holocaustului de la Washington.
Zilele acestea a intrat în circuitul comercial – și poate fi procurată între altele pe site-ul companiei Amazon – o importantă carte de istorie pentru lumea basarabeană și românească, rod al unor îndelungate cercetări în arhive. „Ghetto-ul din Chișinău 1941-1942. O istorie documentară a Holocaustului în fruntariile contestate ale României”* este o lucrare fundamentală pentru a înțelege un capitol funest al istoriei românești, timp de decenii negată sau relativizată, atît de o serie de istorici, cît și de alte personaje ale intelectualității române, unele din ele astăzi divinizate într-o Moldovă parțial debusolată și în căutarea unor idoli, de genul fostului dizident și scriitor Paul Goma.
Autorul lucrării, publicată de editura Universității Alabama din Statele Unite în asociație cu Muzeul Memorial al Holocaustului de la Washington, este Paul A. Shapiro, fost redactor-șef al publicației Journal of International Affairs și redactor asociat la Problems of Communism, de mai mulți ani director al unui Centru de studii avansate pe tema Holocaustului, din cadrul Muzeului Memorial american al Holocaustului.
Paul A. Shapiro este o autoritate în domeniu, după ce timp de decenii a publicat studii fundamentale referitoare la politica și fascismul din România interbelică. La volum au mai colaborat istoricii Radu Ioanid și Brewster Chamberlain, autorii unei cronologii atașate la sfîrșitul studiului semnat de Paul A. Shapiro, și care rezumă datele principale ale evenimentelor din ghetto-ul organizat la Chișinău și ale ocupației române a Basarabiei în anii 1941-42. Traducerile celor 49 de documente ample ce ilustrează tezele și concluziile autorului au fost realizate de Angela Jianu.
Studiul lui Paul A. Shapiro urmărește în detaliu Crearea, administrarea și lichidarea Ghetto-ului din Chișinău (1941-42), de la reocuparea Chișinăului de către armata antonesciană și operațiile așa-numite de „Curățare a terenului” de evrei, trecînd prin analizarea populației ghetto-ului, masacrele de la Visterniceni și Ghidici, controlul asupra accesului și ieșirii din ghetto, evadările, munca forțată, ordinele de deportare, pregătirile finale și lichidarea ghetto-ului din Chișinău. Subcapitole speciale se referă la ceea ce istoricul numește „Jecmănirea finală: corupția de la cel mai înalt nivel în jos”, urmările lichidării ghettoului, „Jaful organizat”: Furtul proprietăților evreiești și confiscările de către stat, „Curățirea: gesturile ultime și cele din urmă barbarii în 1942 și „Sfîrșitul: Transnistria”.
Rezumînd, în primele luni ale Operațiunii Barbarossa, la sfîrșitul lunii iunie 1941, uciderile în masă pe măsura înaintării forțele românești și germane spre Chișinău, au fost urmate de împușcarea a mii de evrei pe străzile orașului în timpul primelor zile după restabilirea administrației românești. Ceea ce s-a petrecut ulterior, persecuțiile, barbariile, întregul complex de fapte inumane ce alcătuiesc Holocaustul, este perfect documentat în cele peste două milioane de pagini de documente ajunse astăzi în păstrarea Muzeului Memorial al Holocaustului de la Washington și obținute în urma negocierilor unor misiuni succesive în România, după 1991.

Total inaccesibile sub regim comunist, cînd s-a negat însăși existența lor, documentele sînt – spune Paul Shapiro – „de o extraordinară bogăție, de la ordinele adresate unităților militare și rapoartele de răspuns ale acestora de-a lungul lanțului de comandă din armata română, la documentele Ministerului Național al Apărării, la materialele birocrației guvernamentale în acte ale multor ministere, la numele evreilor români trimiși la muncă forțată, la comunicările dintre autoritățile române și colaboratorii locali sau autoritățile germane din zona de dincolo de Bug din Ucraina ocupată și pînă la rapoartele deprimante, reci, despre nevinovații lichidați numai fiindcă nu puteau ține pasul în cursul marșurilor forțate spre răsărit.”
Dată fiind birocrația acelor ani, materialele s-au păstrat în original și copii, nu numai la București, dar și în arhive ce au devenit accesibile misiunilor de cercetare americane și israeliene, ceva mai devreme decît cele românești, la Cernăuți, Miklaiv, Odesa, Vinița și, nu pe ultimul loc la Arhivele Statului de la Chișinău, dat fiind că orașul a găzduit în anii 1941-42 autoritățile de ocupație civilă și militară direct responsabile pentru tratamentul evreilor din Basarabia și capitala acesteia.
„În ansamblu – conchide Paul A. Shapiro, autorul volumului – această documentație revelează o politică clară, aplicată pas cu pas și prioritar, dirijată și urmărită cu grijă de la centru de Conducătorul României, Ion Antonescu. Politica s-a focalizat pe eliminarea completă a evreilor din Chișinău, ca și din restul Basarabiei. Documentația dovedește cu claritate că „la periferie” în Basarabia, ca și peste tot în rest, Antonescu s-a aflat la controlul evenimentelor și s-a dovedit el însuși un ucigaș, criminal de război.” Mai mult într-un vitor interviu cu autorul cărții, Paul A. Shapiro…


avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: IN ROMANIA[2]

Mesaj Scris de Admin la data de 18.10.15 14:18

Ziua Națională a Holocaustului: cuvântul rostit de către dl. Liviu Berișde Liviu Beriș

 Joi 8 octombrie 2015 începând cu ora 10.00, în prezența unei numeroase asistențe, la Muzeul Holocaustului din București a avut loc o adunare comemorativă cu ocazia Zilei Naționale a Holocaustului.

La eveniment au luat parte și au rostit discursuri în memoria victimelor domnii Liviu Beriș, președinte al Asociației Evreilor Supraviețuitori ai Holocaustului, președintele României, domnul Klaus Iohannis, Ministrul Afacerilor Externe Bogdan Aurescu, Dr. Aurel Vainer, președinte al Comunității Evreilor din România ș.a.

Este de menționat faptul că au fost prezente oficialități din Israel, ambasadorul Israelului în România Dan Ben-Eliezer și Yuli-Yoel Edelstein, președintele Kenesset-ului, oficialități din S.U.A., Germania, Rusia etc. precum și numeroase persoane din corpul diplomatic. A fost prezent de asemenea președintele Camerei Deputaților, Valeriu Zgonea.
Mike Farkas
Cuvântul rostit pe 8 octombrie 2015 la Memorialul Holocaustului de către Domnul Liviu Beriș, președintele AERVH, Asociația Evreilor din România Victime ale Holocaustului (teze)

1. Când vorbim despre Holocaust, vorbim de fapt despre o culme a degenerării relațiilor interumane;
2. Ca supraviețuitor al deportărilor în Transnistria, am văzut cu ochii copilului de atunci cum poate fi adus iadul pe pământ de către omul de lângă tine;
3. Erai de fapt condamnat la moarte nu pentru ce ai făcut și nici măcar pentru ce ai spus, ci doar pentru că te-ai născut din părinți evrei;
4. Cuvinte și nu mașini au fost cele care au dus la apariția lagărelor și zonelor de exterminare;
5. Libertatea asigurată de democrație este folosită deseori și acum până la stadiul de instituire a anarhiei. Și aceasta a fost totdeauna o fază în trecerea spre totalitarism;
6. În acest sens, menirea de fond a legii românești 217/2015 este de a contribui la apărarea democrației în fața celor care se folosesc de democrație pentru a încerca să o distrugă;
7. Campania violentă desfășurată de grupuri neo-legionare după promulgarea legii 217/2015 arată că problema există și că statul român trebuia să-și creeze instrumentele legale pentru a o gestiona;
8. A cinsti memoria victimelor Holocaustului înseamnă a face tot posibilul ca asemenea aberații să nu se mai repete;
9. Cunoașterea nu poate schimba trecutul, dar prin cunoaștere apare o șansă de înțelegere a răului, de salubrizare a prezentului și de evitare a erorilor și ororilor în viitor;
10. Pentru că viitorul nu e o fatalitate, ci doar o posibilitate dintr-un întreg șir de posibilități;
11. Și pentru a clarifica problema legată de viitor, voi apela la o relatare legată de trecutul apropiat:
12. Înainte de venirea lui Hitler la putere, Frick, șeful fracțiunii parlamentare a partidului nazist din Reichstag, a protestat violent împotriva reținerii de către polițe pe timp de 3 ore a doi hitleriști implicați în arderea unor cărți, într-o piață publică;
13. Cancelarul catolic Brüning l-a apostrofat pe Frick: „tocmai voi naziștii, care torturați, ucideți, incendiați, faceți atâta gălăgie pentru o reținere de 3 ore pentru o anchetă”?
14. Și iată replica cinică a lui Frick, pe care o citez: “Vă pretind, dle Cancelar al Reichului libertatea, în numele principiilor pe care le profesați, iar mâine vă o voi refuza, în numele principiilor pe care eu le propovăduiesc”;
15. Frick a devenit ministru de interne în guvernul lui Hitler. Împreună cu liderul său și cu ceilalți colaboratori, acești fanatici, odată ajunși la putere, s-au ținut de cuvânt cu vârf și îndesat;
16. Consecințele tragice au fost resimțite nu numai de evreii europeni, ci și de zeci de milioane de oameni de pe tot globul și chiar de propriul lor popor;
17. Iată de ce, de la această adunare comemorativă îndrăznesc să-mi închei cuvântul cu următorul apel:
18. Conductori ai lumii libere de astăzi! Țineți seama în alegerea căilor spre viitor, de avertismentele pe care vi le pune la îndemână istoria. Și, mai ales NU UITAȚI că FANATICII de acest tip se țin de cuvânt!!!
Vă mulțumesc pentru atenție.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: IN ROMANIA[2]

Mesaj Scris de Admin la data de 10.10.15 12:19

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/care-sunt-jidani-o-parte-descaltati-va-romanii-au-stat-fata-trupurilor
Un evreu supraviețuitor al Holocaustului a povestit drama prin care a trecut la vârsta de 13 ani, când a fost deportat împreună cu familia și cu ceilalți evrei din ținutul Herței. A răbdat de foame și de sete, a văzut bătrâni executați. Dar niciodată nu a părăsit România. ȘTIRI PE ACEEAȘI TEMĂ Ce a însemnat Holocaustul pentru România. 380.000 de evrei au fost uc... Deținutul 108767 sau viața ca un iad din lagărul Auschwitz-Birkenau a... Cum a scăpat un evreu și părinții săi ca printr-o minune de lagărul de... Liviu Beriș de 87 de ani, din București, a avut o copilărie fericită până la vârsta de 13 ani. S-a născut în ținutul Herței, din nordul Moldovei, unde trăiau 2.200 de români și 1.800 de evrei. Jocurile copilăriei erau aceleași și pentru români și evrei. În colbul copilăriei visa să devină medic. Asta până într-o zi când a auzit un nou cuvânt: „jidan“ și viața i s-a schimbat pentru totdeauna. Un an sub ocupație rusească Povestea lui începe în data de 26 iunie 1940, când tancurile sovietice au intrat în ținutul Herței, după ce Uniunea Sovietică a dat ultimatum privind cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord. „Herța se afla la 15 kilometri de vechea graniță cu Austro-Ungaria. Atunci, au avut loc ciocniri între trupele române și sovietice și au murit doi ofițeri români și un ostaș de origine evreiască. Așa am stat un an sub ocupație rusească“, povestește el, timp în care au început confiscarea averilor  și înființarea de colhozuri. Raionul Herța a trecut în subordinea Cernăuților, care era în granițele Ucrainei. „Tatăl meu avea o brutărie și era considerat mare burghez. I s-a luat tot. La fel cum au pățit și toți ceilalți meșteșugari din zonă: cizmarii, croitorii sau căciularii. Am fost scoși din casa noastră și mutați într-o alta“, povestește el. Evreul cu numărul 39 Dar asta nu a fost tot. Tatăl său a primit un număr: 39. Avea să afle că așa erau numerotați cei care urmau să fie deportați în Siberia. Primele depărtări, nimeni nu știe pe ce considerente, au fost făcute pe 13 iunie 1941, într-o noapte. Au plecat 39 de familii. Urmau altele. Dar nu au mai avut când. „Pe 22 iunie am pornit războiul împotriva sovieticilor, când, pe data de 5 iulie, cineva a venit să ne spună că trupele românești au ajuns la marginea Herței. Atunci, fericiți, am plecat să-i întâmpinăm, români și evrei împreună. Eram fericiți, scăpasem de ruși, însă căpitanul care însoțea militarii a întrebat: «Care sunt jidani dintre voi să treacă la o parte. Descălțați-vă». Așa am făcut. Ostașii aveau arme și le-au îndreptat către noi, dar românii, vecinii și prietenii noștri, au stat în fața trupurilor noastre ca să ne salveze“, își amintește el tragedia acelei zile. În cele din urmă, le-a dat ordin să plece spre casă. Au mers desculți și goi pe dinăuntru. 130 de evrei uciși După trei zile, toți evreii din Herța au fost strânși în sinagogă. Acolo, Jandarmeria a întocmit o listă. „Nu am știut niciodată și nu am priceput pe ce considerente strigau: x, y și z să iasă afară. Atunci, 100 de oameni au fost executați la marginea orașului și alți 30 în curtea unui gospodar. Noi, a doua zi am fost eliberați și ne-am întors la casele noastre. Aici, alte necazuri: toate fuseseră vandalizate, nu doar jefuite. Au săpat până și în pivnița casei noastre. Nu am știut niciodată ce au căutat. Dar, ceea ce era și mai tragic, vecinii noștri nu se mai purtau la fel. Nici «Bună ziua» nu era aceeași“. Deportați Prigoana împotriva evreilor din ținutul Herței nu avea să se oprească aici. Pe 10 august, li s-a spus că vor fi deportați. Încolonați ca niște vite, au luat asupra lor doar ce puteau duce și au plecat la drum. „Copiii cu care mă jucasem până mai ieri cu mingea de cârpă nu au venit să-și ia rămas bun și asta a însemnat o mare durere“, spune el. Copilul din el s-a maturizat pe acel drum, pentru mulți fără întoarcere, pe care a apucat alături de alți 1.500 de oameni care nu aveau altă vină decât aceea că erau evrei. „Mergeam pe jos, pe un drum plin de praf, fără mâncare, dar mai ales fără apă. Era foarte cald. Apă beam din jgeaburile pentru animale. Nu aveam unde să ne spălăm. Era un miros oribil. Și acum mi-l amintesc. Un om care ne văzuse cum treceam mi-a povestit că înaintea noastră venea mirosul. Nu știam unde ne duceau“. Convoaiele morții Pe drum, mulți au fost executați. Jandarmii roiau tot timpul în jurul lor și atunci când cineva cădea la pământ era împușcat. A văzut cu ochii lui cum un bătrân a fost împușcat pe câmp, iar imediat dintre coceni au ieșit țăranii care l-au dezbrăcat și apoi au aruncat cadavrul gol pe marginea șanțului. Mulți și-au dat cămășile de pe ei țăranilor pe care îi întâlneau pe marginea drumului pentru o bucată de pâine sau de caș. Mulți și-au continuat drumul dezgoliți. „Ne umpluserăm de păduchi. Îi luam cu pumnul de pe noi. Apoi, a izbucnit tifosul exantematic“. Prin octombrie au ajuns la Nistru. „Dacă până atunci am avut de înfruntat căldura, au început ploile reci. Călcam prin noroaie și abia dacă puteai să ridici piciorul să faci pasul următor“. Au ajuns și pe malul Nistrului și, după ce au trecut pe poduri plutitoare, de partea cealaltă se făceau grupuri de câte 200 de persoane și se forma un alt convoi. „Am avut noroc în acea perioadă cu conducătorul grupului. Când rămânea cineva în urmă, toți se opreau și îl așteptam. Nu a fost omorât nimeni pe acel drum“. A fugit din ghetou Au ajuns apoi într-un sat unde au fost cazți în casele oamneilor, claie peste grămadă și unde au primit ceai. În cele din urmă au ajuns la ghetoul din Moghilev, unde li s-a spus că dacă fug și sunt prinș vor fi împușcați. „Dar ce era să facem? Dacă rămâneam în ghetou, riscam să murim de foame. Și aflasem că erau mai multe cazuri de canibalism.  Am fugit cu riscul de a fi împușcat“. A căutat de lucru pentru a avea ce mânca și pentru a primi o adeverință care îl ferea de execuție. A ajuns la o turnătorie, dar cum nu avea experiență a fost refuzat. În cele din urmă, cineva l-a angajat la o tâmplărie. Primea zilnic o farfurie de mâncare, adică apă fiartă în care erau aruncate câteva boabe de porumb. „Era fantastică mâncarea aia“, își amintește el. Așa a trăit doi ani. A furat pentru a mânca și lemne pentru a se putea încălzi. În decembrie 1943, li s-a spus că vor fi repatriați. „Atunci am aflat că doar un sfert am supraviețuit. La casele lor s-au întors doar 400“. Șeful laboratorului de genetică de la Periș Ulterior, Liviu Beriș a devenit medic veterinar și a lucrat în cercetare, fiind șeful laboratorului de genetică și ameliorare a porcului de la Periș de genetică și ameliorare a porcului, omologând o nouă rasă, porcul de Periș. Părinții și sora sa au migrat în Israel. El a rămas în România.  În prezent, Liviu Beriș este președintele Asociației Evreilor Români Victime ale Holocaustului. Cu toate că a pătimit atâtea, este revoltat pe cei care învinovățesc o întreagă colectivitate pentru ceea ce au făcut unii membri ai ei. Respectă diversitatea și, mai presus de toate, nu are regrete care, spune el, sunt distrugătoare. Comemorarea Holocaustului  Pe data de 9 octombrie se celebrează în România Ziua Holocaustului, eveniment  dedicat comemorării victimelor Holocaustului și. Data de 9 octombrie a fost aleasă deoarece în această zi, în 1941, a început deportarea evreilor din Bucovina în Transnistria. Numărul total al evreilor români și ucraineni care au pierit în teritoriile aflate sub administrație românească este între 280.000 și 380.000, se arată în Raportul final al comisiei internaționale pentru studierea Holocaustului din România.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: IN ROMANIA[2]

Mesaj Scris de Admin la data de 09.10.15 11:50

http://www.romanialibera.ro/aldine/history/holocaustul--comemorat-la-cluj-napoca-395824
Evreii s-au confruntat cu două tipuri de Holocaust: cel organizat în Transilvania de Nord de trupele maghiare de ocupație și de cel organizat de autoritățile române.
Muzeul de Artă din Cluj a găzduit joi simpozionul Ziua Națională de Comemorare a Holocaustului. Evenimentul a fost organizat la inițiativa clujeanului Andrei Klein, unul dintre cei patru supraviețuitori ai lagărului morții de la Moghilev, din Transnistria, unde mii de evrei au fost exterminați de autoritățile române. Andrei
Klein s-a născut, de fapt, în lagărul organizat de autoritățile române în vederea exterminării evreilor. La evenimentul de la Cluj au participat numeroși istorici, care au vorbit despre evenimente precum Pogromul de la Iași, cel din Dorohoi sau cel din Galați, potrivit ClujToday.ro.
Istoricul Adrian Cioflâncă spune că ”astfel de lucruri au devenit posibile pentru că în societatea românească domnea o atmosferă genocidală, profund antisemită”. Deși unele rapoarte arătau că persoanele ucise ar fi fost comuniști sau sabotori, alte documente contrazic aceste minciuni, mai spune Adrian Cioflâncă.
În România au existat două tipuri de Holocaust. Românii i-au deportat pe mulți dintre evrei și romi în lagărele morții din Transnistria și Ucraina, în timp ce evreii și romii din Transilvania de Nord au fost trimiși de autoritățile maghiare de ocupație în lagărele de exterminare de la Auschwitz, Bergen-Belsen sau Bierkenau. În Transilvania de Nord, din primavera anului 1944, după ce la Budapesta ajunsese la putere partidul nazist al Crucilor cu Săgeți, evreii au fost adunați în ghetouri, precum cel de la Fabrica de Cărămidă din Cluj, apoi au fost încărcați în trenurile morții și trimiși spre lagărele de exterminare organizate de naziștii germani în Polonia ocupată.
O pată rușinoasă pe obrazul României
Rădăcinile Holocaustului din România pot fi căutate în antisemitismul profund care era îmbrățișat de mulți români în perioada interbelică. Cea mai abjectă formă de antisemitism a fost promovată de Mișcarea Legionară. Însă și alte curente politice erau profund antisemite. Debutul persecuțiilor antievreiești poate fi considerat anul 1938, când la putere a ajuns un Guvern condus de poetul naționalist Octavian Goga. La începutul acelui an, în România fuseseră înregistrați 757.000 de cetățeni români de origine evreiască. Până în 1941, jumătate dintre ei își pierduseră cetățenia română. Octavian Goga a retras cetățenia română pentru 120.000 dintre ei. Alți 270.000 au rămas în Transilvania de Nord, ocupată de Ungaria, în Basarabia și Bucovina de Nord, ocupate de URSS, sau în Cadrilaterul care a revenit Dobrogei. Toamna anului 1940 a marcat, o dată cu instaurarea dictaturii legionare, o nouă etapă în Holocaustul românesc.
Legionarii au început o adevărată acțiune de exterminare a populației evreiești. Zdrobirea rebeliunii legionare din ianuarie 1941 a adus o oarecare relaxare temporară, iar dictatorul Ion Antonescu a permis unui număr de aproximativ 80.000 de evrei să părăsească România. Însă intrarea României în război, în iunie 1941, a adus un nou val de persecuții. Jafurile, violurile și omorurile în rândurile evreilor din Basarabia și Bucovina au jalonat înain­tarea armatei române. Evreii din provinciile eliberate de sub ocupația URSS au fost deportați în 15 lagăre ale morții din Transnistria. 160.000 de oameni au fost trimiși spre aceste lagăre. 25.000 au murit pe drum, din cauza condițiilor înfiorătoare. O nouă pată pe blazonul armatei române avea să fie reprezentată de masacrul de la Odessa.
După ce comandamentul de război român a fost aruncat în aer de sabotorii sovietici care acționau în Odessa după ce orașul fusese cucerit de români, dictatorul Ion Antonescu a ordonat o represiune sălbatică. Doar în Odessa au fost uciși între 15.000 și 40.000 de evrei. În întreaga regiune, au fost uciși 100.000 de oameni. Mulți alți evrei și romi au murit în lagărele de exterminare din Transnistria. Nu doar dincolo de Nistru au fost uciși evrei. Pe teritoriul Vechiului Regat, au avut loc pogromurile din Iași, Galați, Dorohoi și în mai multe localități.
Doar la Iași au fost uciși 12.000 de oameni, fie pe loc, fie în trenurile morții cu care au fost deportați și al căror traseu este jalonat de gropi comune. Totuși, dictatorul Ion Antonescu a refuzat să îi deporteze pe evreii din jurisdicția sa la Auschwitz, în 1942, în condițiile în care acolo evreii din România ar fi fost supuși unui regim și mai odios de exterminare, dacă pot fi imaginate diferite trepte ale josniciei.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: IN ROMANIA[2]

Mesaj Scris de Admin la data de 04.10.15 18:30

"Știuca" a fost vânată!

http://www.lumeamisterelor.com/rubrici/dosare-secrete/stiuca-a-fost-vanata/

Prin iunie 2014 și apoi la începutul acestui an, pe internet a circulat povestea unui submarin sovietic care, în Al Doilea Război Mondial, a scufundat o navă la bordul căreia se aflau aproximativ 800 de evrei. La 24 februarie 1942, fugiseră din România, de teama de a nu fi duși în lagărele germane, cu intenția de a ajunge în Palestina. Căutând amănunte legate de această tragedie, am ajuns la câteva adnotări extrase din jurnalul de bord al submersibilului respectiv.
Vânătorul
Sovieticii l-au botezat „Щ-213, Щука”, nume care în limba română înseamnă „Știuca”, dar el a fost mai bine cunoscut  sub indicativul „SC-213”. Conform jurnalului, acesta a fost lansat la apă la 13 aprilie 1937, iar la 31 octombrie 1938 a intrat în subordinea Flotei Mării Negre a URSS. Submarinul avea o lungime de 57,5 metri, un deplsament de 572 de tone la suprafață și 692 de tone în imersiune, atingea o viteză de 24 kilometri pe oră la suprafață și  12 kilometri pe oră sub apă. Era înzestrat cu două tunuri de 45 mm și 6 tuburi lans-torpile. La bordul lui erau 35 de marinari, avea o autonomie de 123 de zile și o rază de acțiune de 11.112 kilometri.

Primele victime
Începutul războiului l-a găsit în portul Nikolaev, unde i se făceau niște reparații. În septembrie 1941 a fost în prima misiune de patrulare la Capul Emine, apoi la Varna și Olinka, zona Bulgariei, timp în care era să se ciocnească de 36 de mine plutitoare sau s-a agățat în geamanduri și plase de pescuit. În dimineața zilei de 31 decembrie, „Știuca” a fost la un pas de moarte, două mine i-au explodat la pupă, dar până la urmă a scăpat. În seara zilei de 23 februarie 1942, în timp ce patrula în apropierea Capului Kara-Burnu, zona Bosforului, sub comanda căpitanului de rangul 3 Danejko, a atacat cu o torpilă vasul turcesc „Çankaya”. Acesta nu arborase niciun însemn și avea la bord  minereu de crom și 200 de tone de țevi și cărămizi. Torpila a trecut pe lângă turci fără să îi lovească și se părea că Allah îi apărase. Dar, „SC 213” s-a ridicat la suprafață și a deschis focul cu tunurile de la bord. 29 de minute mai târziu, nava turcească a fost trimisă la fund cu toți oamenii și  încărcătura ei.

Tragedia
După 12 ore, pe 24 februarie ora 09.00, „Știuca” a luat în vizor altă țintă. Un minut mai târziu, comandantul rus se bucura că nava, care în acel moment arborase un pavilon panamez, a fost lovită și s-a scufundat în câteva minute. Acesta era vasul bulgar „Struma”, care avea la bord 768 de evrei îmbarcați în portul Constanța și 10 membri ai echipajului. 100 dintre pasageri erau copii. A existat un singur supraviețuitor, David Stoliar, un tânăr de 19 ani. Pentru că „SC-213” nu a ieșit la suprafață, s-a crezut că „Struma” s-a lovit de o mină plutitoare. Mai târziu, din documente a rezultat cu totul altceva: toate submarinele sovietice primiseră misiunea să scufunde orice navă care trecea prin Bosfor și se îndrepta spre portuile românești sau bulgare, sau pe cele care plecau de acolo.

Pedeapsa
În noaptea de 2 martie, submarinul a lansat o torpilă spre vasul „Adnana”, care însă a scăpat nelovit. Pe 11 martie, a intrat în reparații la Tuapse, Krasnodar, pe țărmul caucazian al Mării Negre. În urma unui bombardament, comandantul submarinului este ucis, în locul lui fiind numit comandorul Nikolai Isayev, fost comandant al submersibilului „SC-120”, care activase în Pacific. În dimineața zilei de 1 octombrie 1942, „SC-213” împreună cu submarinul „SC-208”, a primit misiunea să se strecoare neobservat, fără să folosească radioul, pentru o misiune deosebită. În seara zilei de 14 octombrie 1942, „SC-213” nu a mai apărut la legătura radio și nici la cele care au urmat. Inițial s-a crezut că a fost lovit de vânătorul german „Uj-116 (Xantu)”, care patrula în zonă. „Știuca” a trimis o torpilă către nemți, dar aceasta a explodat la 10 metri de vas. Ca răspuns, „Uj-116” a lansat 49 de grenade anti-submarin și, observând câteva pete de ulei la suprafață, a tras concluzia că rusul a fost lovit mortal și a pierit în adâncuri.

Adevărul
În vara anului 2008, un grup de scafandri români și olandezi, a descoperit în largul Mării Negre, la 30 metri adâncime, scheletul unui submarin. Era acoperit de noroi, de alge și de plase de pescuit rupte. În corpul lui erau mai multe găuri la pupa și în turnul periscopului. În 2010, s-a stabilit că acesta era „SC-213”. Pe el se vedeau urmele exploziilor grenadelor germane. Cercetările efectuate au scos însă la iveală că nu acestea au cauzat scufundarea „Știucii”. Marea ruptură din bordaj, care i-a provocat moartea, a fost cauzată de explozia unei mine antisubmarin, de care se lovise. Conform documentelor rusești, aceasta a fost plantată în sectorul S-7, în largul portului Constanța, la data de 15 iunie 1941, de marinarii români de pe navele „Carol I” și „Amiral Murgescu”. Fără să știe, aceștia pregătiseră astfel pedeapsa celor care, mai târziu, au  trimis la moarte sute de oameni nevinovați.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: IN ROMANIA[2]

Mesaj Scris de Admin la data de 13.09.15 18:42

Memoria Holocaustului. Un sondaj de opinie util 
de Alexandru Florian 
  
Dezbaterea publică din aceste zile a fost ani­mată de Legea 217/2015, recent promulgată și care ar trebui să aibă un impact direct asupra reprezentării publice a memoriei Holocaustului. Ce recuperăm și cum simbolizăm în spațiul pu­blic din multele și contradictoriile memorii le­gate de România în perioada celui de al doilea răz­boi mondial? Competiție, coexistență sau me­morii exclusive. Colorat de vocalitatea par­ti­zană a extremismului de dreapta, care a dat tonul și a impus așa-zisele teme ale dezbaterii, dialogul a semănat mai degrabă cu o suită de monologuri. Lipsiți de jurisprudență în do­me­niu, dar și de o cultură civică consolidată de valorile democratice, abia de acum urmează să vedem cum va funcționa legea.
Un sondaj de opine, cu reprezentativitate la ni­vel național (disponibil pe site-ul Institutului Na­țional pentru Studierea Holocaustului din Ro­mânia „Elie Wiesel“ - www.inshr-ew.ro), rea­li­zat în luna mai, ne oferă unele informații des­pre starea de subiectivitate, despre emo­țio­nalitatea și opiniile oamenilor atunci când sunt chestionați despre minorități etnice, Holo­cau­s­tul din România, Ion Antonescu sau Mișcarea Le­gionară. Aceste informații pot fi sursa pri­ma­ră pentru a înțelege unele reprezentări publice eroizante ale memoriei responsabililor. Nein­for­mați, dominați de mituri și prejudecăți, unii oa­menii acceptă cu ușurință o simbolistică re­cu­peratorie care este unilaterală și glorifică per­so­na­je care, cel puțin etic, s-au aflat în tabăra ce­lor responsabili de discriminare, deportare, ex­terminare. Aceia dintre intervievați care sunt de partea lui Ion Antonescu ca „bun pa­triot“, aceia care îi imaginează pe legionari ca având o „misiune național-creștină“ sau care „nu îi vor pe evrei“ în România au șanse mai mari să fie de acord cu simboluri fasciste sau bus­turi ale unor criminali de război pe spațiul public. Asemenea mesaje reprezintă obstacole în discursul memorialistic al Holocaustului. Dar introduc și o etică disonantă puternic cu va­lo­rile democratice.
Portretul celui care ar fi dispus să respingă emoțional Legea 217/2015 și să nu fie deranjat dacă memoria publică promovează modelul luptătorului legionar anticomunist sau al per­soa­nei condamnate pentru crime de război, dar care a avut contribuții la spiritualitatea ro­mânească ar putea avea o distanță socială fa­ță de evrei, ar fi slab informat despre tragedia evreilor și romilor din România în timpul re­gi­mului Antonescu sau i-ar valoriza pe legionari numai prin faptul că s-au opus comunismului cu arma în mână după 1944. Când aceste ca­rac­teristici se cumulează, atitudinea devine una vocală, manifestă. Șansele pentru o me­mo­rie decentă a Holocaustului se diminuează.
Iată cum se grupează răspunsurile din sondajul rea­lizat de CSOP pentru unele dintre carac­te­ris­ti­cile amintite. Evreii sunt percepuți ca „ame­nin­țare pentru țară“ sau „o problemă“ de 11% dintre intervievați. Procentajul se dublează când se măsoară distanța socială: 22% vor ca evreii să fie în afara granițelor noastre, respectiv să „nu vină în România“ (7%) sau doar „să o vi­zi­teze“ (15%). Iar 21% vor ca ei „să trăiască în România“. Ceilalți 57% acceptă o „apropiere“ mai directă față de evrei.
Faptul că evreii din România în timpul celui de al doilea război mondial au avut aceeași soartă cu cei europeni este recunoscut de 28% din­tre respondenți. Mai puțin de o treime ar avea informații despre acest subiect. În continuare, ne vom referi numai la acest grup de res­pon­denți. În realitate, segmentul este și mai mic. Aceasta pentru că 80% dintre ei asociază Ho­locaustul din România cu „deportarea evreilor în lagăre germane“, eveniment care nu este specific, și numai 28% optează pentru „de­por­tările în Transnistria“. Pogromurile sunt aso­ciate tragediei evreilor români numai de 8%. Responsabilitatea pentru genocid este în mod co­vârșitor externalizată. Mai mult de două treimi (69%) dintre cei care cunosc ceva des­pre cele petrecute în România consideră res­ponsabilitatea Germaniei ca fiind principală și numai 19% îl cred responsabil pe Ion An­to­nes­cu. Solicitați să identifice făptașii din România, numărul celor care se exprimă este mai mare. Astfel, 57% indică responsabilitatea Mișcării Le­gio­nare și 54% pe aceea a lui Ion Antonescu.
Aceste opinii sunt însă minoritare, întrucât sem­nificativ este faptul că, la nivelul eșan­tionului de sondare, doar 5,3% (este vorba des­pre acel 19% care îl indică pe Ion An­to­nescu) acordă prioritate responsabilității gu­vernului român pentru genocid. De altfel, și in­teresul pentru tema Holocaustului este scăzut. Răspunsurile la întrebarea „cât de mult vă in­te­resează problema Holocaustului“, se gru­pea­ză astfel: 4% au răspuns „foarte mult“, 8% „mult“, 24% „nici mult, nici puțin“, 44% „pu­țin“. Principalele surse de informare sunt posturi românești de televiziune (58%), In­ter­netul (23%), literatura de specialitate (16%) școala (14%) etc.
În aceste condiții, mă gândesc la tendințele ac­tuale din media, cele de la televiziuni de a tra­ta subiecte importante prin deformare, pentru a produce rating. O primă concluzie, la rece și la cald (excesul mesajului radical în emisuni TV care s-au focusat pe Legea 217/2015), este ab­sența dezbaterii reale și divizarea societății civile față de problematica memoriei publice con­temporane.
 
* Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: IN ROMANIA[2]

Mesaj Scris de Admin la data de 11.09.15 13:04

ELEVI DE LA LICEUL „GH LAZĂR” MÎNJEAU BĂRBILE EVREILOR CU CLEI VERDE…

Era prin august 1883. Terminasem cele 4 clase primare ale școlii de băieți No. 2 Lucaci, așezată în piața August Laurian. Local măreț pentru vremea de atunci, cînd Capitala nu prea avea localuri de școlii, cu o fațadă monumentală, cu clase mari, bine aerisite și luminate, cu tavane înalte, din cauza cărora noi, elevii, păream și mai mici. Trebuia să mă înscriu într-o școală secundară. Aleg pe aceea care era mai aproape de casă: gimnaziul „Lazăr”. Cu o petiție timbrată cu un timbru de 25 de bani, și cu actele ce se mai cereau, mă prezint la secretariat. Pe atunci înscrierile în școlile secundare se făceau între 16 și 30 August, după cum cele pentru clasele primare se făceau între 1 și 14 August, fiindcă la 16 începeau cursurile.

Gimnaziul „Gheorghe Lazăr” era pe Calea Moșilor, în curtea Bisericii Sf. Gheorge Vechi, la numărul 30. La drum, era izolată o clopotniță foarte înaltă, cu gang, fără poartă, care da într-o curte mare, dreptunghiulară, pavată cu caldarîm turcesc. În stînga, o biserică frumoasă, aproape nouă sau restaurată, cu axa perpendiculară pe lungimea curții, în dreapta locuințele preoților deservanți. În fundul curții o altă clădire, joasă, cu un etaj, cu igrasie multă și mai ales cu gratii groase la ferestre, ceea ce-i da un aspect de închisoare. În dreapta porții școlii, în fundul curții bisericii, începea un fel de culoar îngust, în formă de unghi, pe care nu putea trece decît o singură persoană, veșnic murdar de ceea ce aruncau menajerele de prin casele dimprejur.

Pe această ulicioară, care era lungă, pînă ajungea în Calea Văcărești, în fața Străzii Patria, ne strecuram, mai tîrziu, în recreații, spre o plăcintărie vecină, ca să ne mințim foamea cu ceva plăcintă cu carne, sau cu brîncă de 10 bani, sau cu un covrig de 5 bani. E mult de atunci! Dacă era covrigul 5 parale! Tot pe această ulicioară unii elevi mai mari și mai puternici, – și erau mulți de aceștia, – se dădeau la acte manifeste de antisemitism nemotivat, înghesuind la întuneric vreun ovrei mai nespălat și mai bărbos și aruncîndu-i în barbă o turtică de clei păsăresc, verde, cumpărat cu intenție, cu 10 bani, din piața Sf. Anton, azi piața de flori, pe atunci piață de porumbei și de păsări cîntătoare și colivii. Cel atacat pe neașteptate trebuia să renunțe la barbă, fiindcă acel clei verde, foarte lipicios, nu se mai putea spăla. Ulicioara mai servea și la achitarea unui diferend de școlari, început în clase și terminat în întunericul ei, cînd treceam spre plăcintărie, în recreații.

ERACLE CIUPAGEA (1935)
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: IN ROMANIA[2]

Mesaj Scris de Admin la data de 07.09.15 9:15

Monumentul Holocaustului din Oradea
Monumentul Holocaustului din Oradea este situat pe strada Mihai Viteazul nr. 4.
Edificiul a fost realizat din marmura neagra si a fost inaltat in memoriacomunicatii evreiesti din Oradea, exterminata in lagarele naziste de la Auschwitz Birkenausau sau in detasamente de munca fortata in Ucraina.
Monumentul se afla in apropierea sinagogii ortodoxe
In vara anului 1941 Oficiul pentru controlul strainilor (KEOKH) din Ungaria (inclusiv teritoriile reocupate in urma Dictatului de la Viena) a dispus strangerea evreilor care avusesera cetatenie straina (polonezi, austrieci, cehoslovaca,etc). 

Evrei stabiliti de multi ani in Oradea au fost stransi cu familiile lor. Foarte multi au fost arestati si transportati in conditii inumane in Polonia, predati autoritatilor germane si exterminati la Kamianet - Podilski. Barbatii intre 18-45 ani au fost dusi in detasamente de munca. Odata cu ocuparea Ungariei de catre armata germana, situatia evreilor s-a inrautatit. Au fost obligati sa poarte steaua galbena, averile lor au fost confiscate, si s-au infiintat doua ghetouri, de unde incepand cu 25 mai 1944 au fost transportati in conditii inumane in lagarele de exterminare de la Auschwitz-Birkenau. 
La data eliberarii orasului in Oradea mai erau doar 6500 de evrei, numar ce cuprinde si persoane din localitatile limitrofe orasului si pe cei 1000 de evrei refugiati din Bucovina. Acum comunitatea evreiasca, care cu cateva decenii in urma reprezenta aproape o treime din populatia orasului, formand cea mai mare comunitate evreasca din Transilvania, nu depaseste 600 de suflete. 
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: IN ROMANIA[2]

Mesaj Scris de Admin la data de 30.08.15 13:10

Mircea A. DIACONU – Problema evreiascã Agârbiceanu. Mic manual de torturã / 33
La nivelul conținutului și al mesajului (mai degrabă explicit, neobiectivat), de amintit imaginea despre evreu din opera lui Agârbiceanu. În fapt, analiza acestei chestiuni poate constitui o temă distinctă, cu atît mai mult cu cît în studiul lui Andrei Oișteanu pe această temă (Imaginea evreului în cultura română, Humanitas, Ediția I, 2001; ediția a III-a, 2012), scrierile lui Agârbiceanu nu sînt invocate. Să nu le fi cunoscut Andrei Oișteanu? Să i se fi părut atît de tari încît nu mai puteau sluji analizei sale pe orizontală?! În fond, studiul lui, de imagologie și de istorie a mentalităților, nu dorește să cadă în capcana abordărilor ideologice. Or, povestirile lui Agârbiceanu au o puternică încărcătură ideologică. Oricum, oferă din acest punct de vedere un bogat material, căci „jidanul” apare în multe din scrierile din această epocă ale scriitorului transilvănean și putem emite ipoteza că, după articolele lui Lovinescu din 1906 și 1909, Agârbiceanu va fi făcut el însuși un pas înapoi, înțelegînd poate componenta inestetică chiar a conținuturilor

Să reținem cîteva exemple. În Plutașii (textul a apărut în 1905, în „Drapelul”, la Lugoj), jidanul îi însoțește pe plutași pe Tisa, pînă la Seghedin, nevoind să rateze prilejul de a le vinde în permanență băutură. „Jidanul se-nvîrte într-un călcîi și aduce jumătatea, întînzîndu-și mîna galbină, ca o arătare din morți”. Mînios cum nu mai fusese pînă atunci, Vasile le ține confraților o lecție despre slăbiciunile lor: „Nemernicilor, măi! Acasă vă plîng copiii de foame și voi vă aprindeți cu vitriol! Voi vă bateți joc de ce aveți mai sfînt pe lume, vă bateți joc de voi chiar! Voi n-aveți ochi să vedeți cum rîde Herți de voi […]”. Finalul e elocvent: „Că v-a orbit Dumnezeu, să nu mai vedeți dușmani și prietini. Și-aduceți cu voi, de cîte ori mergeți, pe Juda ăsta, care vă zălogește, mă, și sufletele și vă poartă copiii flămînzi și goi pe drumuri”. Discursul trece ușor parcă sub autoritatea autorului: „Cînd înțelege că o parte dintre plutași își termină banii, jidanul vrea să pună cep butoiului. Ce urmează? „– Adecă ai amuțit, liftă spurcată! Stai că-ți știm noi năravul! Și toți trei îl ridică în sus, îl duc la marginea unei plute, îl prind de picioare și-l cufundă în apă, cu capul în jos, pînă la tălpi. Jidanul se zvîrcolește ca un pește ce dă să scape. Peste cîteva clipe îl scot, moțoiat”. Și deși evreul, speriat și simulînd, atît cît mai poate, bunăvoința,  spune că le va da în continuare de băut, plutașii repetă operațiunea: „– Nu dai, liftă, îți știm noi felul! Și iar îl cufundă. Cînd îl scot, jidanul e vînăt-verde, și ochii-i stau să plesnească. Aruncă vreo trei guri de apă și răcnește iar din toate plămînile”. Lucrurile nu se sfîrșesc, însă, aci, și restul povestirii ar merita citat în întregime: „Jidanul se șterge în grabă, se scutură odată ca și cîinele ce a ieșit din apă, face o față veselă și ochii i se aprind de bucurie. / – D-voastră gîndeați că nu mai dau. Glumesc și eu! Și începu să umple iar jumătățile./ Dar nu putu umplea nici două, căci Vasile porni de lîngă cîrmă, cu o furtună, îl prinse cu o mînă de piept și-l duse pînă la marginea plutei. Acolo îl ridică în aer./ – Fă-ți cruce, liftă, că te botez acum! Vezi, ce popă ți-ai căpătat. N-am barbă și tot îs popa tău astăzi!/ Jidanul se mai zvîrcoli puțin în aer, vrînd parcă să iasă din haine, apoi pumnul de fier se descleștă și două valuri mari se închiseră peste fîntîna de botez a lui Herți./ Vasile rîse întîia oară, după o mulțime de ani, un rîs grozav, plin de furtună parcă”. Astfel, cu aceste pagini care încheie micul manual de tortură al lui Agârbiceanu, textul se și termină. Ce se va fi întîmplat cu Herți, Agârbiceanu nu ne mai spune. Să deducem că botezul a fost unul în moarte e în bună măsură posibil.

În Gruia, text invocat deja, jidovul satului împreună cu trei feciori din sat au fost găsiți într-o dimineață, aproape morți, sub un pod. „Românașii bătuți dormeau adînc, părea că le-a făcut bine bătaia; jidanul, însă, tot deschidea, cu spaimă, ochii de mîță, și iar îi închidea, și răsufla rup, cu scîrțîituri, ca și cum i-ar fi fost încheiat pieptul din hîrburi de blide”. Jidanul n-a vrut să spună cine l-a bătut, dar, pînă la urmă, cei trei români îl dau de gol pe Gruia care rămase convins că pe cei trei români nu i-a bătut el. La ieșirea din arest, după cîteva luni, speriat, jidanul îi spune lui Gruia: „– Bade Grui, io nu-i spus. Să mă bată pe mini Dumnizău meu, di spus. Spus feciorii! / Dar Gruia nu le-a mai purtat sîmbetele pentru aceasta. Își aducea numai aminte că el, în noaptea primejdiei, seara, s-a înțeles cu cei trei feciori să bată pe jidan, să-l scarmene de barbă, ca pe un țap, pentru că, ziceu ei, vindea băuturi otrăvite creștinilor. Știa că cei trei flăcăi plătiseră vinul în seara aceea. Mult vin!… Și-l îndemnau mereu… Și el a băut atunci ca un nebun, pînă a început să-i ardă ochii și să s-aprindă tot, ca într-un cuptor. Atunci a intrat în dugheană, l-a luat pe jidan subsoară și a ieșit afară cu cei trei feciori, în noaptea tîrzie. Nu era pui de om, și jidanul, simțindu-se în ghearele ursului, nu zicea nici mîc de frică. Au mers sub podul de pe Valea Rea, și-a început să-i care lui Ițic cu lopata. Dar Gruia la băut era prost rău. Că dacă se înfierbînta odată, ar fi tot dat. Jidanul însă se rostogoli grabnic ca un țap, ș-atunci Gruia s-a apucat de cei trei, și i-a îmblănit. În urmă s-a dus acasă și s-a culcat”.

O altă situație în Vedenia, povestea unei case în care-și ținea cîndva prăvălia și crîșma un jidan („un jidan uscat ca o prăjină  și c-o barbă ca un caier de cîlți”), azi dărăpănată și locuită parcă de duhuri. Povestirea începe chiar cu descrierea casei: „Drept în mijlocul satului este o casă veche, dărăpănată. Casa e de cărămidă, dar pereții de mult s-au afumat, s-au înnegrit de ploile și vînturile ce i-au biciuit. Din coperișul de șindrilă n-au mai rămas decît cîteva petece putrede, și prin căpriorii înalți șuieră amarnic vînturile nopții. Casa, se vede, a fost bine închegată pe vremuri. Din pereții ei înalți, ploile abia au putut mînca, iar fereștile, afară de una, stau și acum neatinse. Din gardul ce-a înconjurat odată casa asta, n-a mai rămas decît un singur stîlp de la portiță, stîlp de stejar, cioplit în flori”. Noaptea cel puțin, mai ales pe vremuri de viscol, localnicii o ocolesc, „făcîndu-și cruci largi”, căci se-aud „în lăuntrul ei toate glasurile dobitocești din lume – mîrîit de mîțe, hîrîit de cîini, cucurigat de cocoși, muget de vaci, boncăit de boi, nechezat de cai – ca și cînd ar fi o lume de duhuri necurate prinse într-o temniță tare, de unde nu pot scăpa”. Povestirea, ca o legendă, ar explica acest fapt, căci întrucît trupul i-ar fi rămas neîngropat mai multe zile, iar la moartea lui nimeni n-a putut zice «Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească!», umbra lui Șloim (poate și banii lui) au devenit o vedenie care pare să fie chiar chipul său („atîta numai, că-n loc de ochi de cucuvae, are doi sîmburi de jar”.

De fapt, la mijloc sînt două povești distincte. Una se referă la venirea lui Șloim în sat și la relația lui cu Andrei, cel dintîi oaspete al cîrciumarului. „Jidanul a venit în sat ca toți de neamul lor, cu zdrențele-n spate, un drumeț rătăcit prin lume. Întîi ș-a deschis o bărăcuță de scînduri ș-a început a-și desface negoțurile de nimica. Dar după trei ani ș-a zidit casa asta și s-a așezat acolo cu balabusta și cei trei tîrtănași murdari cu părul încîrlionțat”. Cînd i-a deschis prima dată ușa lui Andrei, „jidanul a bătut în palme, și-a netezit de multe ori barba, iar ochii lui ardeau ca două picături de jar”.  Și Șloim îi face cinste cu vin, iar „barba-i tremura, mîinile-i închipuiau semne ciudate prin aer”. Apoi, se duse („împleticindu-se în pardesiul lung, soios”) să-și aducă și familia. Din acea zi, Andrei vine zilnic în colțul pe care și-l alesese în cîrciumă și astfel „a văzut toată inima de cîine a jidovului”, asociat „iudei” („Și înțelegea Andrei, pe fiecare zi mai mult, că-n tot satul nu-i o altă inimă să se asemene cu a iudei”). „Jumătate din sat era în ghearele jidanului. Balabusta se îngrășase tare, cînd umbla prin crîșmă se legăna ca o rață uriașă, îndopată. «Coconașii», cum le spunea Andrei, crescuseră ca din apă, cu obrazul lungăreț, cu ochii albaștri, cu nasurile încovoiate fin. Păreau niște pui de uliu, cum stau după tarabă și priveau și ei, fixînd pe oamenii cari veneau să cumpere ceva sau să bea”. Între Andrei, care începuse să vină special ca să vadă pe Șloim „cum înșală, cum socotește bănuții de pițule, cum măsoară de mincinos”, și Șloim se iscă o dispută pe tema cărților sfinte. Andrei nu poate crede că Șloim posedă cărți sfinte din moment ce acestea sînt citite „lîngă spirtul și negoțul din crîșmă”. Și cînd Andrei se înfurie spunînd că singurul Dumnezeu al unor păgîni ca el e banul, „puii de jidan, privind speriați, se adunau în jurul bătrînului, ca și cînd ar fi auzit deodată un semnal de primejdie. Boscorodeau în limba lor, și ochii li se umpleau de ură mocnită, ce nu se putea răzbuna”. Altceva despre familia jidovului? Șloim îi spune că „noi, jidovii, avem lege tare sfîntă și credem toți în Dumnezeu”, sau vineri seara „familia jidovului se ruga în cealaltă odaie” („Și în liniștea ce se făcu, se auzea murmurul urît, plîngător, schelălăit, al rugii jidovești”). Cu toate acestea, Șloim e perceput de Andrei drept păgîn și e asociat maleficului, diavolescului, lui sarsailă („prin sat oamenii începură să se jeluiască și să privească cu ochi dușmănoși la crîșma jidanului. Averuțele lor se împuțineau mereu, iar sarsailă singur avea o avere baronească”). A doua poveste își găsește aici doar intriga. Andrei îi destăinuie lui Șloim că prin sat circulă zvonul că și-ar ține aurul ascuns în pivniță și că prin împrejurimi hoțul Manole a început să jefuiască și să ucidă. „Și în crîșmă, de-aci încolo, se vorbea numai de Manole și de ortacii lui. Balabusta nu slăbise, dar obrajii ei căpătară o culoare tare pămîntie, și pistruii se arătau deja, ca puncte de murdărie. «Coconașilor» li se mai încovoiaseră parcă pliscurile, iar Șloim se purta prin casă ca și cînd l-ar bate vîntul”. Și ceea ce, nu numai în ordine epică, e previzibil se întîmplă. În locul faptelor, povestirea lor rezumativă, pusă sub formula „și spun bătrînii…”. Or, bătrînii spun că Șloim ar fi fost găsit într-o odăiță, „în mijlocul casei, pe spate, cu limba atîrnînd afară, cu ochii deschiși, în cari încremeni groaza nebună a morții”. Iar balabusta și copiii nu erau nicăieri. Povestea lor nu stîrnește nici o curiozitate: satul s-ar fi împăcat cu gîndul că „n-or fi găsit comoara și pentru că n-au avut vreme să caute, pe copii și pe muiere i-au dus cu ei să afle!”. Să fi fost totul o consecință a urării făcute de Andrei? Căci după ce-l cinsti în prima zi în care deschise crîșma, românul îi dorește „Să dea Dumnezeu ca și moartea aici să v-ajungă!”, cuvinte pe care Șloim le percepe încă de atunci ca pe un blestem. În tot cazul, nu există o intensitate epică nici pe acest posibil subiect, nici pe altele. Totul are mai degrabă rostul unei cópii după natură. În viziunea lui Agârbiceanu, nu o povestire despre teroare, ci despre case bîntuite de duhuri rele. Expresia unei ideologii răsfrînte epic. O lume in-estetică? Firește, mult mai mult decît atît.

De altfel, volumul de debut al lui Agârbiceanu se deschidea cu povestirea Glas de durere, textul penultim fiind Plutașii. Or, cred că cele două texte funcționează cumva în tandem. Dacă Plutașii sfîrșea cu uciderea evreului, chestiune asupra căreia vom reveni, textul cu care se deschidea volumul prezenta o crimă comisă de un evreu. După ce încercase să-i siluiască fata, notarul, evreu care vorbește ungurește, îl ucide pe tatăl ei, Grigore Lupeanu, gest despre care țăranii știu că va rămîne nepedepsit de autorități („Legea-i a lor, puterea-i a lor”) și care alimentează nevoia răzbunării („Și, iacă, așa ți-a fost dar să adormi tu, măi nepoate Grigore, răpus acasă la tine. Dar, dacă e dreptate la Dumnezeu, eu îți spun că am să pun în furci pe cînele cu pistrui pe față”).  De remarcat că, în volumul din 1906, la care facem acum trimitere, Plutașii are o completare față de faptele prezentate anterior. Textul, care va fi eliminat și la ediția din 1921, începe cu următoarea afirmație: „Înaintea tribunalului, de cîte ori e dus, Vasile spune aceeași poveste, cu capul drept, cu ochii plini de durere”. E o dovadă clară că Herți fusese ucis, iar elementele predicative suplimentare („cu capul drept, cu ochii plini de durere”) sînt în măsură să releve cum funcționează „umanitarismul” lui Agârbiceanu, cîtă încărcătură ideologică are. Ce reiese din povestea justificativă a lui Vasile, a acestui „rumân” blajin? O idee clară e greu de formulat. Căci povestea poate să fie a cuiva care și-a pierdut mințile, ori a cuiva care trăiește o criză mistică. Credem, mai degrabă, că fără să urmărească vreo astfel de coerență epică, parcă pe urmele versetelor din Cântarea României de Russo, Agârbiceanu pur și simplu construiește un text cu valoare teoretico-parabolică. O alegorie care mută totul în mit. Să cităm, integral (în fond, textul e greu accesibil),  povestea lui Vasile: „Dragi domnii mei, voi nici nu știți că io-s un fecior de împărat. Țara noastră e veche și întărită, ca un cuib de vulturi. Și are atîtea podoabe, cum nu mai e altă țară pe lume. Tata îmbătrînise cu sabia în mînă și cu coroana de oțel pe cap. Vezi, că eu i-am făcut multe supărări, că nu prea stam pe acasă. Mă omora dorul de sălbăticiuni. Odată merg eu așa la vînat și dormeam sub o stîncă. Și iată cum dormeam, mă trezesc cu un voinic, călare pe un cal negru ca tăciunele. Îmi zise cu ochii foarte triști: «Dragul meu, tu cauți fiarăle la munte, și iată ele pătrund și-ți umple șesurile ce le vei stăpîni după ce bătrînul tău… Pe acestea să le stîrpești, căci îți vei batjocori Țara lipsind-o de toate frumusețile». Voinicul s-a făcut nevăzut, lăsîndu-mi un fluier rupt în bucăți și – în vis – auzeam parcă un freamăt nu de aripi, nu de copite, ci așa o învălmășeală de limbi. Și cei ce se zbăteau cu limba asta  pe buze erau niște oameni pierduți, încovoiați de spate, cu ochi de buhnă. Și-am, rîs, am rîs așa de cu hohot, și-am dormit mai departe. Dar pe stînca sub care dormeam, creștea un brad înalt, înalt. Și el, de pe culme, vedea mai bine decît mine în vis. Și simt numai că deodată începe să tremure și din trupul lui părea că a plecat o limbă de foc care, străbătînd stînca, a venit pînă în inima mea. Am tresărit și bradul începu să mi se vaiete. Îl întreb eu în vis și el îmi răspunde: «Dragă crăișor, vin oameni slabi, cari încă-s mai tari decît tine. De mîna acelora va trebui să cad eu și toată podoaba veche, cinstită a țării!». Și am privit și nu vedeam nici oaste puternică, nici comande scurte de luptă nu auzeam, nici zăngăt de arme, ci așa ca o învălmășeală de limbi. Erau tot cei de mai nainte, acum aveau însă legături mari în spate, cît căpițele. Și iar am rîs și-am dormit mai departe. Cînd deodată mi se arată zîna munților că vine zburînd. Abia mai fîlfîia din aripi de ostenită. M-a privit mai întîi înduioșată, cu ochii în lacrimi, apoi s-a așezat lîngă mine, m-a sărutat cu dragoste și-a început să tremure la sînul meu. Deznădăjduită că n-o înțeleg, își ia năframa din cap. Am rămas încremenit. Părul bogat de aur, ce-i ajungea pînă la călcîie, nu mai era. Luminile ochilor mei să le fi pierdut mai bine. Întreb eu – că-mi plîngea amar în piept – «Cine ți-a tăiat podoaba capului, dragă?». Ea se alipi mai tare de mine: «Niște paseri de pradă». Și mi le arătă aproape: erau aceleași ființe de mai nainte, dar acum aveau ghiare în loc de unghii și se cățărau pe munte. Într-o clipă sar în șea, iau sabia și pornesc în goană. Dar din toate ființele de mai nainte numai una mai vedeam: nu știu, adunatu-s-au toate într-asta una, ori celelalte s-au ascuns pe undeva. Dar pe asta am alungat-o, pînă ce mi-am încleștat mîna în barba ei, că avea o barbă ca aceea. Am ridicat-o în aer, dar era grozav de grea, că pe spate-i crescuse un butoi mare, mare. Și-am dus-o eu așa pînă la apa Tisei și-am înecat-o în Tisa. Acum de aia aș zice eu să mă lăsați de aici, că nu știu de a mai rămas vreo viețuitoare de asta? M-aș duce să dorm iară sub stînca aceea, să văd de mai vine voinicul, să aud de-mi mai spune ceva bradul și s-o mai întîlnesc o dată pe zîna munților. Să văd, nu i-a crescut părul cel de aur?”. Ori poate că plutașul Vasile citise pur și simplu Cîntarea României, text invocat într-una din povestirile sale de Agârbiceanu.

Cum este jidanul? Să reținem alte cîteva imagini, pe lîngă cele deja amintite: „Jidanul lung, încovoiat, în caftanul lui pătat cu verde și galbin ruginiu, se învîrtea în jurul butoiului, fluturîndu-și barba cărămizie. Ochii mărunți păreau ochi de buhă, pistruii de pe față – ca hospe roșietice de cucuruz, iar nasul i se încovoia deasupra mustăților subțiri”, ori „jidanul își tremura neliniștit barba de țap” (Plutașii). Altundeva se vorbește de faptul că un anume Marton „trebuie să aibă o lege cînească, ceva așa, ca a jidovilor” (În fața morții). În alt loc, jidanul ar fi arendat pășunea de la grof, iar țăranii erau obligați să-și pască vitele pe moșia lui, acest „Iuda” care „nu vrea să știe cu niciun preț de vitele închise” (În luptă). Un anume Partenie, care face o clopotniță nouă la biserică, are următorul gînd: „«În cîrciumă de bei, te pedepsește Dumnezeu, că ești aproape de jidan, și jidanu-i frate cu dracu. Dacă bei cînd lucri pe la oameni, dai pildă rea, și, ascunzîndu-ți glaja, iar te asameni cu necuratul ce se ascunde pretutindeni»” (Meșterul Partenie). Altundeva se vorbește de faptul că „un jidan lung, cît o suliță, cu barbă de țap bătrîn, era de o parte c-o pasăre tristă, care lua cu pliscul ședule de noroc, pentru creștinii cari dădeau cinci bani stăpînului” (Păcatele noastre). Cea dintîi lacrimă este povestea uni fiu care refuză să meargă la studii superioare și cere părinților să-i dea de la început lui toată suma pe care ar cheltui-o cu școala. Cum părinții refuză, își ia viața în propriile mîini. Faptul că ar vrea să facă o afacere ar atrage după sine compromiterea părinților: „De aceea te-am purtat ani de zile la școală, ca să te pui acum în rînd cu jidovii?”. Ajuns vameș, stîrnește următorul comentariu: „Putea ieși om mare din el, și iată, în loc să se înalțe pe el și neamul lor, i-a scoborît și din rîndul meseriașilor cinstiți. Căci vameș n-a fost încă aici în oraș, român. Tot lifte străine, jidani mai ales”. Cum se îmbolnăvi, lăsase în locul lui „un jidănaș”, iar cînd își reveni, singura-i grijă era dacă acesta a adus banii strînși de la cei care doreau să intre în oraș: „Cînd intră Marian, Marți tresări, și-și întoarse ochii de buhă spre el. / – N-ai închis rampa, Iudă! Hei, cîte nopți va fi rămas deschisă. Să mi te cari, ia acuma, că , de nu, te prind de gît și te arunc sub pod! / – Fost frig, domnu’ Marian, fost frig și nu putut încuia lacăt. Venit să mă caldu, poi cui! / – Nu, să piei acum, Iudo, din ochii mei!”. Doar că la sfîrșitul povestirii, acest personaj, privindu-și tatăl bătrîn, își dă seama deodată de „toată deșertăciunea vieții sale”, iar la șaptezeci de ani vorbește de propria-i tinerețe ca despre „o boală”, „o patimă care i-a întunecat tinerețea”. Se referă, firește, la fuga lui de-acasă și la falsificarea unei polițe. Și la faptul că alesese o meserie pe care neamul său părea s-o asocieze cu toate păcatele posibile. O analiză a clișeelor, prejudecăților, inerțiilor, ideologiei implicate trebuie făcută. Deocamdată, am înregistrat faptele. Operație mai degrabă de arheolog decît de antropolog. În fond, „monografie vie a satului ardelenesc”, „opera lui Agârbiceanu reflectează documentar, cum spune Cioculescu, zbuciumul vieții publice ardelene, în decurs de jumătate de veac”. Dar Cioculescu nu uita că literatura avea pentru Agârbiceanu funcția „perfecționării morale”.

Alte cîteva chestiuni ar  merita discuții mai ample. Una dintre ele are drept reper metamorfozele atitudinii lui Agârbiceanu față de problema evreiască. Cum am constatat deja, după 1911 texte în care personajele implicate în subiectul central să fie „jidani” nu mai apar. În ce privește cauzele, în absența unor mărturisiri oarecare, putem emite doar ipoteze. Am putea bănui că opinia lui Lovinescu, invocată anterior, va fi cîntărit greu. Să iasă la lumină astfel și faptul că Agârbiceanu va fi făcut un pas înapoi în privința tendinței pe care opera ar fi trebuit s-o aibă  dînd credit valenței estetice? Greu de spus, din moment ce tendința e rămîne și în scrierile ulterioare stratul de adîncime al scrisului său. Altfel, ce ironie a sorții! Adept al literaturii angajate, al tendinței în artă, Agârbiceanu e, la distanță, un discipol al evreului Gherea, pentru care, să ne amintim, „critica trebuie să răspundă” la cele patru întrebări: „de unde vine creațiunea artistică, ce influență va avea ea, cît de sigură și vastă va fi acea influență și în sfîrșit prin ce mijloace această creațiune artistică lucrează asupra noastră”. Nu numai că opera va exprima „într-un fel sau altul, tendințele epocei în care (autorul, n.n.) trăiește, ale societății în care trăiește”, dar ea va fi avînd și o anume influență. Pe acest din urmă fapt miza în mare măsură Agârbiceanu. Dincolo de faptul că se doreau cópii după natură, literatura devenea un fel de ghid pentru educarea neamului. Rămîne, firește, întrebarea dacă povestirile acestea pe temă evreiască erau expresia unei copieri a realității sau, dimpotrivă, autorul folosea ficțiunea în slujba „tendinței”? Probabil că adevărul e undeva la mijloc. Se va fi inspirat Agârbiceanu și din realitate – și realitatea era atroce –, dar va fi și exagerat în scopul creării unor efecte imediate. Firesc, pînă la urmă, să ne întrebăm care va fi fost influența (nu în lumea literaților – nu pentru literați scris Agârbiceanu) în lumea cititorilor săi și care vor fi fost acei cititori? Care dintre straturile textului vor fi funcționat mai bine? Pe de altă parte, vor fi ajuns scrierile acestea și sub ochii unor cititori evrei? Cu ce impact? Ce păcat, în fond, că nu există „dovezi” de altă natură din epocă – mărturii asupra tirajelor și asupra circulației și difuzării cărților, periodicelor, că nu există pagini de jurnal, ori corespondență privată din epocă etc. –, pentru a putea pătrunde în astfel de teritorii care cu adevărat ar putea să intereseze.

Cert este că în perioada interbelică, atunci cînd mișcările antisemite se oficializează, Agârbiceanu nu are nici un fel de manifestări publice în acest sens, precum un Brătescu-Voinești, spre exemplu. Numele lui nu apare nici măcar o dată în radiografia pe care o face Z. Ornea în Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, iar în analiza făcută deceniului anterior în Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea, nu există nici o conotație ideologică în legătură cu Agârbiceanu. E invocat de cîteva ori pentru a intra în liste cu colaboratori la diferite periodice, în general periferice. Dar în culegerile de povestiri din interbelic va fi reluat Agârbiceanu textele pe tema evreiască? Ulterior, în ediția Pienescu, la care Agârbiceanu colabora, a făcut oarece modificări. Una este invocată de Ilie Rad. În De la țară, un fragment din schița Hoțul a fost modificat în așa fel încît să dispară trimiterea la evrei. Fragmentul „În vreo trei sate, bolțile jidanilor fură călcate și bănușorii, puși bine la cutii de fier, pieriră ca și cum n-ar mai fi fost, lăsînd pe perciunați să-și smulgă bărbile roșii”, se transformă în ediția de Opere, I, a lui Pienescu, și deopotrivă în ediția de-acum astfel: „În vro trei sate, bolțile negustorilor fuseseră călcate, și bănișorii, puși bine în cutii, pieriseră ca și cum n-ar fi fost”. Va fi fost o opțiune proprie sau o acordare la context? Cert este că modificarea aduce prejudicii expresivității. Vor fi fost și alte astfel de modificări? Problema, cu toate ramificațiile ei de istorie literară și nu numai, ar merita o analiză detaliată. În absența unei ediții critice, cineva ar trebui pur și simplu să coboare la primul nivel al investigației, pentru a scoate cărțile al lumină.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: IN ROMANIA[2]

Mesaj Scris de Admin la data de 16.08.15 18:48

Informații noi despre masacrele antisemite din 1940
Nu se știe exact numărul morților din timpul pogromului de la Dorohoi. Un proces verbal oficial, din 3 iulie 1940, înregistra 50 de morți, adică 34 de bărbați, 11 femei și 5 copii. Cei mai mici dintre cei uciși aveau 2 ani. Când a numărat și comemorat victimele un an mai târziu, Comunitatea evreiască a lăsat un document care arată că victimele erau mai multe. Numele unora dintre ele nu le vom ști, probabil, niciodată. 

Anul acesta se fac 75 de ani de la po­gro­mul de la Dorohoi. Pe 1 iulie 1940, militari români, care se retrăgeau din nordul Bu­co­vinei după ultimatumul sovietic, au ucis câteva zeci de evrei din oraș și îm­pre­ju­rimi. Tragedia a rămas în memoria co­lec­tivă prin mărturiile evreilor dorohoieni ca­re au scăpat din urgia de atunci. Federația Comunităților Evreiești din România a organizat în fiecare an manifestări co­me­morative – am participat la cele din acest an, putând cerceta la pas zonele în care s-au produs principalele episoade ale po­gro­mu­lui. Puține documente au ieșit la lumină du­pă război și, timp de mai multe decenii, istoricii au trebuit să se mulțumească cu ce au publicat Matatias Carp și Marius Mir­cu imediat după Holocaust. În 1940, a fost făcută o anchetă de formă, care nu este de mare ajutor pentru reconstituirea faptelor. Documentele militare sunt seci și, în ge­neral, distorsionează realitatea. După răz­boi, au fost finalizate mai multe inves­ti­gații judiciare privind pogromul și au fost identificați câțiva dintre cei vinovați pen­tru izbucnirea violențelor. Documentația acestor investigații a fost ținută la secret de Securitate și poate fi consultată abia acum, după ce Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a preluat do­sarele proceselor criminalilor de război.

 

Dificultatea studierii crimelor în masă

 

În cazul violențelor colective, stabilirea res­ponsabilităților este foarte dificilă. De altfel, este mai probabil ca o izbucnire să se producă atunci când există perspectiva impunității. Oamenii, de multe ori cu mo­tivații diferite, participă la un act violent colectiv când agresiunea pare permisă sau legitimă și când este puțin probabil să existe consecințe punitive. Din nefericire, s-a întâmplat des ca agresorii să fi fost în­dreptățiți în speranța lor, pentru că jus­ti­ția a putut trage la răspundere doar o par­te dintre vinovați. Sau pe niciunul. Lipsa voinței politice, a priceperii judiciare, a ins­trumentelor legale necesare sau a pre­siunii sociale pro-justiție lucrează în fa­voa­rea impunității. În plus, situațiile în ca­re se desfășoară violența colectivă sunt foar­te complicate și decelarea ulterioară a res­ponsabilităților este anevoioasă, uneori im­­posibilă. Agresorii – care în cazul cri­me­lor motivate ideologic pot să nu aibă o le­gă­tu­ră directă cu victimele, deci nu sunt ușor de identificat – știu acest lucru și pro­fită.

 

Se cunosc puține despre efortul retributiv al României postbelice de a-i aduce în fața justiției pe criminalii de război. Mai bine cunoscute sunt campaniile de represiune politică ale statului comunist care, adesea, sunt confundate cu demersurile juridice îm­potriva celor care au omorât civili în tim­pul celui de-al doilea război mondial sau au comis crime și abuzuri care au în­călcat drepturile omului și legislația in­ter­națională. Într-o perspectivă rudimentară, justiția retributivă este inclusă tale quale în categoria represiunii politice. Desigur, dis­tincția nu este foarte clară în contextul totalitar și trebuie judecat de la caz la caz. Dar nici soluția de a include indistinctiv mă­surile luate împotriva criminalilor de răz­boi în categoria represiunii politice, ideo­logice nu este acceptabilă moral și științific.

 

Multă vreme s-a crezut că nimeni nu a fost pedepsit în justiție pentru pogromul de la Dorohoi. Așa credea și regretatul is­toric Jean Ancel. Totuși, o notă scrisă de mână reprodusă într-unul dintre volumele de documente editate de Ancel – care mi-a fost semnalată de Miriam Caloianu – m-a ajutat să merg pe fir pentru a identifica ancheta postbelică principală legată de po­grom. Acum vreo trei ani, găsisem un do­sar penal de dimensiuni mai mici care pri­vea crime comise la marginea Dorohoiului, chiar în prima fază a pogromului, dar era clar că trebuie să fie mai mult de atât.

 

Dosarul anchetei principale s-a concentrat asupra faptelor a doi militari – maiorul Gheorghe Butnărescu din Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi și Paul Coadă, lo­co­tenent în Regimentul 3 Grăniceri, și a doi civili – frații Ion și Petru Pomârleanu. De la prima vedere, este evident că nu doar câteva persoane pot fi socotite res­pon­sa­bi­le pentru extraordinara izbucnire de vio­len­ță din Dorohoi, dar atât au fost în stare să afle autoritățile comuniste. Acest lucru ne duce la discuția de mai sus, despre di­fi­cultatea investigării episoadelor de vio­len­ță colectivă, mai ales în cazurile în care sta­tul nu are voință și interes să se implice.

 

Pentru istorici, dosarul are importanță nu atât prin modul în care justiția comunistă a încercat să găsească vinovați, ci prin do­cumentele pe care le pune la dispoziție. În ca­drul anchetei, au fost adunate zeci de mărturii ale evreilor și militarilor care au trăit evenimentele. Cu ajutorul lor, putem reconstitui în detaliu câteva episoade ale pogromului și, pe ansamblu, putem eva­lua mai precis ce s-a întâmplat în Dorohoi în ziua tragediei. Contează și că au devenit accesibile documentele din Arhivele Mi­li­tare de la Pitești, care ne ajută să punem po­gromul în contextul tensionat al re­tra­gerii unităților armatei române din Ba­sa­rabia și nordul Bucovinei.

 

Psihoza retragerii din Basarabia și nordul Bucovinei

 

Se știe, Armata Roșie a intrat mai repede de­cât anunțase inițial în unele dintre te­ritoriile vizate de ultimatumul din 26 iu­nie 1940. Militarii și agenții sovietici au fost instruiți să exercite presiuni asupra tru­pelor române, provocând diversiuni și in­citând populația împotriva lor. Au iz­buc­nit mai multe incidente, unele soldate cu pierderi de vieți omenești. În timp ce o par­te dintre unitățile române au reușit să se replieze într-o oarecare ordine, altele s-au retras haotic.

 

Intrarea sovieticilor în Basarabia și nordul Bucovinei a fost întâmpinată cu bucurie de o mică parte a localnicilor (fie aceștia oră­șeni basarabeni și bucovineni atrași de co­munism, țărani nemulțumiți de re­ch­i­zi­țiile făcute de armata română, ruși, ucrai­neni sau evrei tentați de discursul in­ter­naționalist sovietic etc.). Propaganda so­vietică a avut grijă să exagereze „en­tu­zi­asmul“ basarabenilor. Propaganda româ­nească, în schimb, a dat vina pe evrei pen­tru umilințele suferite în timpul retragerii. Psihoza creată atunci a făcut ca rapoartele militare să vadă peste tot implicarea evrei­lor. De multe ori, relatările mascau astfel haosul retragerii, lipsa de organizare și in­competența comandanților. Câteva inci­den­te în care au fost implicați evrei co­muniști au fost generalizate pentru a de­s­crie întreaga situație din teritoriile dis­pu­tate. Mecanismele de atribuire cauzală trans­mise de propaganda antisemită – ca­re avea, conform surselor, un mare ecou în armată – au făcut ca evreii să devină țapi ispășitori pentru tragedia retragerii. Antisemitismul, ca orice rasism, se baza pe gândirea metonomică, ce face ca acțiu­nile unor indivizi să fie considerate re­pre­zentative pentru o întreagă etnie.

 

Citind cu atenție rapoartele militare – am parcurs câteva mii de pagini de la Ar­hi­vele Militare, Arhivele Naționale, Arhi­ve­le Iași și CNSAS –, se vede că re­pre­zentanții autorităților civile și militare ca­re s-au retras din Basarabia și nordul Bu­covinei raportează agresiuni nu doar din partea evreilor, ci și a românilor ba­sa­ra­beni, a țăranilor în special, a rușilor și ucrai­nenilor. Dar nu etnia este principalul predictor al ostilității față de trupele ro­mâne, ci simpatia față de comunism și Uniunea Sovietică și experiența directă a con­tactului cu autoritățile civile și militare române între 1918-1940. Autoritățile ro­mâ­ne au fost acuzate de naționalism și an­ti­semitism, de comportament abuziv, dis­cre­ționar, de corupție și furturi. A fost vân­turată des și acuzația că politica Ro­mâ­niei a ținut în mizerie teritoriile încor­po­rate, la est și nord, în 1918. Schimbarea de autoritate statală a scos la iveală astfel de nemulțumiri.

 

Pe de altă parte, trebuie spus că, pe lângă inclinația antisemită, multe dintre ra­poar­te, în special cele ale Secției a II-a a Ma­re­lui Stat Major, pur și simplu exagerează amploarea incidentelor și le distorsionează manipulator. Rapoartele trebuie citite cu precauție, pentru că percepția faptelor a fost deformată de cultura instituțională an­tisemită și supradimensionată de starea de tensiune și frustrare a militarilor care au fost nevoiți să se retragă fără luptă. Nu au fost cazuri de masacrare în masă a mi­litarilor români. Au existat câteva inci­dente armate între trupele române și cele sovietice, episoade de vigilantism în care reprezentanți ai autorităților române au fost linșați, situații în care militarii români au fost dezarmați, degradați, bătuți, umi­liți sau jefuiți de sovietici sau civili.

 

De partea cealaltă, militarii români s-au răzbunat în special pe evrei. Au existat su­te de incidente în care evrei, civili și mi­litari, au fost bătuți, jefuiți, aruncați din tre­nuri. Numărul morților a fost de or­dinul sutelor. Ca exemplu, am mai scris în revista 22 despre zecile de crime săvârșite cu sadism de militari din Regimentul 16 Do­robanți pe drumul de retragere dintre Cernăuți și Suceava (vezi articolul Eroi contrafăcuți despre execuțiile din Ciudei, Marginea, Zaharești comise cu sadism de maiorul Valeriu Carp și alți militari cu sim­patii legionare). Regimentul a trecut prin aceeași zonă, în sens contrar, în timpul ope­rațiunilor militare din vara anului 1941. De data aceasta, numărul evreilor uciși în regiune a fost de ordinul sutelor.

 

Masacrul de la Galați

 

Cel mai mare masacru din 1940 s-a pro­dus la Galați, pe 30 iunie. În orașul port, au rămas blocate câteva mii de persoane care doreau să plece în Basarabia în ră­ga­zul scurt oferit de ultimatumul sovietic. Era vorba de basarabeni, ruși, ucraineni și mulți evrei, care fie erau originari din Ba­sarabia, cei mai mulți, fie proveneau din România și căutau să se refugieze sub pro­tecție sovietică.

 

Punctul de trecere Galați–Reni era supra­solicitat, pentru că din sens contrar ve­neau refugiați români. În Reni și Bolgrad au fost mai multe incidente între sovietici, civili localnici și militari români, ultimii deschizând focul pentru dispersarea mul­ți­mii. Circulația pe calea ferată era în­gre­u­nată. Pe Dunăre, erau folosite haotic șle­puri pentru tranzitarea refugiaților. Mii de refugiați, majoritatea evrei, au fost ți­nuți în larg, pe șlepuri, zile în șir, fără apă și mâncare.
 

În zona gării, a fost amenajat un lagăr rudimentar, unde circa 2.000 de refugiați au fost închiși, la fel, fără apă și mâncare. Când cei închiși au protestat față de lipsa condițiilor de trai în spațiul împrejmuit, jandarmi locali și militari tocmai retrași din Basarabia au deschis focul în plin. Au fost ucise cel puțin 400 de persoane. Într-un proces verbal întocmit în grabă atunci gă­sim o parte dintre numele victimelor – ca­re erau basarabeni, ruși, ucraineni și mulți evrei. S-au păstrat fotografii în­gro­zi­toare, pe care le-am descoperit în arhiva CNSAS, cu cadavrele celor mitraliați.

 

Universul, care era, ca și restul presei, cenzurat și controlat, a scris că „la Galați, 2.000 de persoane, cari plecau în Ba­sa­rabia, au făcut uz de arme“. Do­cu­men­tele arată o altă realitate. După război, o parte dintre cei implicați în masacru – re­zidentul regal al Dunării de Jos, un re­pre­zentant al Marelui Stat Major, un pro­cu­ror, militari și jandarmi – au fost con­dam­nați pentru crime de război. Documentele și mărturiile adunate în anchetă arată că au existat ordine și incitări explicite de a deschide focul împotriva comuniștilor și evreilor, că o parte dintre responsabili erau antisemiți cu state vechi și că starea nevrotică provocată de retragerea din Basarabia a jucat un rol important în de­clanșarea represaliilor împotriva celor în­chiși în lagăr.

 

Foarte importante sunt rapoartele contem­porane crimelor, care înregistrează tot mai des semne a ceea ce numesc at­mos­fera genocidară – coagularea unui corpus de idei care legitimează violența împotriva evreilor și crima în masă, raționalizându-le ca ultimă soluție a „problemei evreiești“, după ce măsurile de discriminare, boi­co­tare, marginalizare, excludere nu au avut efectul dorit de naționaliști. Formule in­ci­tatoare utilizate tot mai des de participanți la violențe, de tipul „a venit vremea să terminăm cu evreii“, „ucideți evrei pen­tru că ne-au distrus țara“, „evreii sunt trădători și comuniști“, „este voie să se facă orice cu evreii“ și multe altele, ex­primă în limbaj curent această mentalitate genocidară.

 

În vara anului 1940, dramatică a fost separația simbolică bruscă dintre soldații creștini și cei evrei, care până atunci apă­rau țara umăr la umăr. Suspectați in cor­pore de simpatie pentru Uniunea Sovie­tică, soldații evrei au fost tratați dintr-o da­tă ca suspecți, dezarmați, agresați. În câteva situații, au fost aruncați din trenuri aflate în mers sau executați. Când soldații evrei încercau să scape de persecuții, erau acuzați de dezertare și trădare. La fel de dramatică a fost despărțirea rapidă și bru­tală dintre vecinii creștini și cei evrei. Au fost numeroase situațiile în care creștinii și-au însemnat casele cu icoane și cruci pentru a arăta militarilor aflați în retra­gere că nu sunt locuințe evreiești. Con­viețuirea istorică dintre români și evrei – marcată de diferențe religioase, culturale și ocupaționale importante, de interac­țiuni limitate și de ambivalență atitudinală – s-a transformat în fractură.

 

Incidentele din Herța

 

Toate acestea s-au văzut cel mai bine în timpul pogromului de la Dorohoi, un oră­șel din nordul Moldovei, cu o prezență evreiască importantă. Pogromul a fost pre­cedat de un incident petrecut în Herța.

 

În timpul discuțiilor diplomatice dintre Ro­mânia și Uniunea Sovietică de la sfâr­și­tul lui iunie 1940, statutul ținutului Herța a fost incert. Acesta era inclus în zona asu­pra căreia Moscova a emis pretenții prin nota ultimativă din 26 iunie, fiind delimi­tat pe harta pe care sovieticii au prezen­tat-o ministrului României la Moscova, Gh. Davidescu. Davidescu a refuzat să ia har­ta, afirmând că nu are cum să o trans­mită Bucureștiului, dar și-a notat punctele de delimitare. Se pare că Bucureștiului nu i-a fost clar din prima clipă că sovieticii re­vendică și Herța. Cert este că pe 28 iu­nie, la prânz, România a acceptat toate re­vendicările teritoriale sovietice. Unitățile române din Herța nu au fost informate cu claritate asupra punctelor noii frontiere. În plus, trupele sovietice au înaintat mai re­pede decât prevedea calendarul stabilit și exista temerea că vor mărșălui spre Do­rohoi și restul Bucovinei. Acest lucru a con­tribuit la tensionarea suplimentară a atmosferei și la izbucnirea unor incidente în Herța. Blindate sovietice au pătruns în orășelul Herța pe 29 iunie, dis-de-di­mi­neață. Între militarii sovietici și cei ro­mâni, care nu păreau dispuși să cedeze ora­șul, a intervenit un incident. Nu este clar cine a pus primul mâna pe armă, dar cert este că militarii sovietici au deschis fo­cul, făcând mai multe victime. Între aces­tea, s-a numărat căpitanul Ioan Bo­roș, comandantul Bateriei I din Regi­men­tul 16 Artilerie, soldatul evreu Iancu So­lomon, care s-a interpus între coman­dan­tul său și tanchiștii din Armata Roșie, și sublocotenentul Alexandru Dragomir, cel despre care militarii sovietici au spus că a tras primul. Alți soldați români au fost ră­niți grav. S-a stabilit ca militarii uciși să fie îngropați la Dorohoi.

 

Pogromul de la Dorohoi

 

Înmormântarea soldaților omorâți la Her­ța a fost un episod important al po­gro­mu­lui, dar nu primul, cel declanșator, cum s-a crezut multă vreme. Noile documente descoperite la CNSAS arată că primele vio­lențe antisemite au izbucnit în nordul ora­șului, în zona Trestiana, pe unde intrau în oraș trupe aflate în retragere din Basarabia (din Regimentul 3 Grăniceri, ale cărui unități fuseseră dispersate pe vechea gra­ni­ță și acum se retrăgeau în dezordine, Re­gimentul 16 Artilerie, care venea din ținu­tul Herței, Regimentul 8 Vânători, care plecase de la Cernăuți, și Regimentul 29 In­fanterie, cu baza în Dorohoi, care avea subunități în preajma orașului).

 

Între soldați, s-a răspândit zvonul că so­vieticii intră în Dorohoi și că evreii trag în armată sau colaborează cu sovieticii. Ast­fel de zvonuri colportate de unii din spai­mă, în atmosfera tensionată de război, și de mulți din cauza convingerilor antise­mi­te au legitimat crima în timpul masacrului de la Galați, a pogromului de la Iași și al multor altor masacre comise pe teritoriile ocupate de trupele române în 1941.

 

Militarii care intrau în Dorohoi pe 1 iulie 1940 au început să jefuiască cârciumi și case evreiești, să tragă focuri la întâmplare și să vâneze evrei. Soldații evrei din uni­tățile aflate în retragere au fost separați și dezarmați, iar câțiva au fost executați.

 

În sudul orașului, se desfășurau cere­mo­niile religioase de înmormântare. Cimi­ti­rul evreiesc și cel creștin se aflau de o par­te și de alta a străzii. Chiar în timpul co­borârii sicrielor în groapă au început să se audă împușcături care au stârnit neliniște. Erau împușcăturile împotriva evreilor din zona Trestiana, pe care militarii creștini pre­zenți în zona cimitirelor le-au inter­pretat ca semn că rușii au intrat în Do­ro­hoi și că evreii trag în armată. Imediat, cei șapte soldați evrei veniți să dea onorul soldatului Iancu Solomon, ucis la Herța, au fost dezarmați de camarazii creștini, înșirați lângă un șanț și împușcați. Printre ei, se afla sergentul TR Emil Bercovici, fiul li­brarului Louis Bercovici, foarte respectat în Dorohoi. Profesorul ieșean Constantin Ro­manescu a asistat la asasinarea lui Ber­covici și a celorlalți și a lăsat mărturie de istorie orală pentru Muzeul Holocaustului din Washington.

 

Alte mărturii importante se găsesc în do­sa­rul anchetei postbelice. Ulterior, un grup de soldați i-a strâns pe evreii care s-au as­cuns în casa mortuară, vreo 40 la număr. Și aceștia au fost aliniați pe lângă șanț și executați. Secretarul Comunității, Strul Su­limovici, a luat-o la fugă și a scăpat. A vă­zut cum alți evrei care fugeau pe lângă el erau împușcați, loviți cu arma și jefuiți. Iosef Aizic Davidovici, care lucra la ci­mi­tirul evreiesc, a căzut împreună cu evreii împușcați la șanț, dar a avut norocul să nu fie atins de gloanțe. Soldații au început să-i împungă cu baioneta pe cei căzuți, să se asigure că nu rămân în viață, dar Da­vi­dovici a avut încă o dată noroc, pentru că avea sânge la gură și soldații au crezut că a fost împușcat în cap. Davidovici a su­praviețuit și a depus mărturie în ancheta postbelică privind pogromul.

 

Nu se știe exact numărul morților din tim­pul pogromului de la Dorohoi. Un proces verbal oficial, din 3 iulie 1940, înregistra 50 de morți, adică 34 de bărbați, 11 femei și 5 copii. Cei mai mici dintre cei uciși aveau 2 ani. Când a numărat și comemorat vic­ti­me­le un an mai târziu, Comunitatea evre­ias­că a lăsat un document care arată că vic­­timele erau mai multe. Numele uno­ra din­tre ele nu le vom ști, probabil, ni­cio­dată.

 

 

Declarație

Subsemnatul Iosef Aizic Davidovici, de ani 48, originar [din] Dragomirești, jud[ețul] Maramureș, cu domiciliul actual în Dorohoi, str. I. Honceru 43, declar următoarele nesilit de nimeni:
 În ziua de 1 Iulie 1940, am fost anunțat că soldatul Solomon Iacob [Iancu] din Moinești, jud[ețul] Bacău, care a căzut lângă Herța, la datorie pentru România, a fost adus la Dorohoi și va fi înmormântat în acea după-amiază, la cimitirul Israelit din str. Tăutu. Eu fiind funcționar la serviciul înhumării, am mers cu Leibiș Bloder, de ani 60, și cu Calman Cojocaru, de ani 38, amândoi funcționari la același serviciu, pentru ca să înmormântăm am mers spre cimitir.
 Mergând într-acolo, am văzut că de pe drumul Sucevei vin coloane cu soldați. Ei ne înjurau și ne bruscau sub motiv că suntem evrei. Am ajuns greu la cimitir, după ce ne-am ascuns în vreo câteva case în drum pentru ca să nu ni se facă vreun rău. Văzând însă că armata continuă să meargă ne-am pornit și am ajuns la cimitir, deoarece la 4,00 [după-masă] trebuia să fie înmormântarea soldatului. Acolo am găsit șapte soldați trimiși de la Bateriile [în care fusese] sold[atul] Iacob Solomon ca să-i dea onorul. Toți acești șapte erau evrei. Afară de ei, mai erau trei români și comandant era un plutonier român.
 Ni s-a spus că mai trebuie să vină un ofițer care să asiste la înhumare. Puțin mai târziu, a venit sergentul T.R. [Emil] Bercovici de la Reg[imentul] 29 Inf[anterie]. Persoane civile au fost următorii: Rabinul David Scha[e]chter, hahamul Aron Faibiș, dr. [Isac] Axler, atunci Președintele Comunității Israelite, S[trul] Sulimovici, Secretarul General al Comunității, Aizic I. Aizic, Gotesman Bercu, Meir Moscovici, Idel Bercovici, Eli Rizel și soția lui [Mirel] care [era] în vârstă de 70 ani [se referă, probabil, la Eli Rizel, care avea, de fapt, 75 de ani], soția groparului Calman Cojocaru [de fapt, Calman Croitoru, care se găsea în cimitir împreună cu soția, Rifca], un bătrân de peste 60 ani care a fost luat să păzească mortul, Leia Zina Cohn, soția unui croitor Zaharia, un copil de 15 ani, [Iosif] Iosub Gherber, care locuia în azilul de bătrâni, și mulți alții a căror nume nu-l rețin, în total 24 de oameni.
 După ce am pus mortul în groapă, s-au auzit salve de armă. Noi n-am știut de unde se trag focurile armă și am intrat în sala casei mortuare. Soldații, la ordinul plutonierului, au încărcat armele și s-au îndreptat spre poarta cimitirului. În cimitir se afla o trăsură în care veniseră reprezentanții Comunității și rabinii. Ei au vrut să plece, dar noi le-am spus să mai steie deoarece se aud împușcături. Le-am propus ca să steie acolo cu toții până are să se mai liniștească.
Ei n-au ascultat și au plecat. S-au urcat în trăsură rabinul David Schaechter, dr. Axler, Aron Faibiș, Eli Paucer, un gropar și birjarul.
 După ce ei au plecat cu trăsura, noi am intrat în locuința păzitorului de acolo, Ion Gongaru. Am stat acolo în casă până la ora 7,30 seara. Pe drum continua fără întrerupere să meargă armata. La un moment dat, am văzut că dinspre poartă de la drumul Sucevei intră un ofițer, gradul nu l-am văzut deoarece era cu haină de ploaie. Era de statură mică, fața negricioasă cu o mustață neagră scurtă. Este un birjar care îi știe numele și îl voi aduce și pe el să declare. El era însoțit de un grup de 8-10 soldați înarmați. Au venit la ușa casei unde ne aflam și ne-a scos pe toți din casă. Când am ajuns afară, am văzut ofițerul cu revolverul în mână care ne-a strigat: „Aveți arme? Mâinile sus!“. A răspuns atunci S. Sulimovici, secretarul Comunității Israelite: „D-le ofițer! Nu trageți, nu suntem cu nimic vinovați, suntem la o înmormântare“. Soldații ne-au înjurat și ne-au scos în drumul Sucevei și au început să ne lovească cu armele în cap. Atunci am auzit cum un soldat a întrebat pe ofițer: „Să-i culcăm aicea?“. Atunci el a răspuns: „Dați-i peste drum!“. Atunci, cu lovituri de armă, am fost împinși peste șanț. Eu văzând că ne omoară cu loviturile de armă peste cap, l-am luat pe bătrânul Leibiș Blonder de mână și am trecut șanțul. Cum am ajuns în partea cealaltă s-a auzit o împușcătură și bătrânul lovit din spate a căzut jos. Văzând că bătrânul a căzut și că soldații au început să tragă în grămadă, m-am aruncat jos lângă Blonder. Am auzit un soldat spunând: „Uite jidovu dă din picioare!“. Altul a răspuns „Bagă-i baioneta în partea stângă!“. A controlat pe fiecare dacă mai trăiește și am fost controlat și eu. Unul a spus că mă fac mort, iar altul a spus că sunt împușcat prin gură deoarece gura îmi era rănită. Mi-au mai dat vreo două lovituri cu patul armei peste nas și una în piept, și au plecat, eu rămânând într-un lac de sânge.
 Apoi mi-am pierdut cunoștința. Dimineață a doua zi la 4,00 [dimineața] au venit Procurorul, Comisarul [Constantin] Mercur, șeful Poliției, Pamfil Gh., un om înalt cu trenci negru care mi se pare că era Mareșalul Ilasievici [de fapt, colonelul Ioan Ilasievici, comandantul Regimentului 29 Infanterie, nepot de-al generalului Constantin Ilasievici, Mareșalul Curții Regale], sigur nu sunt, un ofițer căruia nu i-am văzut gradul, Alecu Ioanovici care a identificat oamenii.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: IN ROMANIA[2]

Mesaj Scris de Admin la data de 10.08.15 11:16

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/secretul-istoric-antisemit-al-rascoalei-1907-impotriva-cui-s-au-ridicat
Documente rămase de la începutul secolului al XX-lea scot la iveală lucruri mai puțin cunoscute despre marea Răscoală din 1907. Istoricii botoșăneni cred că a fost o revoltă populară cu un caracter antisemit la care au participat nu doar țărani, ci și orășeni, muncitori și soldați.

Istoriografia românească consemnează data de 21 februarie 1907 ca moment de debut al ultimei mari răscoale țărănești din Europa. Flacăra revoltei, așa cum prezintă și manualele școlare, a fost aprinsă în actualul oraș Flămânzi, situat la 25 de kilometri de municipiul Botoșani.    

Tot la școală se învață că Răscoala de la 1907 a fost una eminamente țărănească, prin care truditorii pământului exploatați de arendași și-au cerut drepturile cu furcile și topoarele. De la Flămânzi, revolta s-a întins în toată țara, fiind în cele din urmă înăbușită în sânge.    

Studiul unor importante documente de arhivă arată însă o realitate altfel nuanțată la Botoșani. Rapoartele prefecturii, ca și alte comunicări ale autorităților locale din județele Botoșani și Dorohoi, de la vremea aceea, acolo unde a început totul, rescriu o parte a firului evenimentelor. Din actele vremii reiese că la 1907 în județele Botoșani și Dorohoi în particular a fost o revoltă generală la care au participat țărani (la sate), dar și muncitori, orășeni sau soldați (în orașe cum ar fi Botoșaniul).    

Adevărata țintă a răsculaților   

„Răscoala de la 1907, din județul Botoșani, așa cum o arată documentele vremii, a fost una antievreiască. Nu aveau nimic cu Guvernul sau cu boierii pământeni. Au fost moșii ale boierilor români apărate de răsculați. Revolta a fost îndreptată împotriva arendașilor evrei“, spune istoricul Ștefan Cervatiuc
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: IN ROMANIA[2]

Mesaj Scris de Admin la data de 06.08.15 8:39

Sondaj. Ce cred românii despre Holocaust. Cum sunt percepuți evreii - See more at: http://www.dcnews.ro/#sthash.uOOQF0Fg.dpuf
Un sondaj efectuat de CSOP la comanda Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel" a scos la lumină un lucru îngrijorător: 11% dintre români consideră că evreii reprezintă o problemă pentru România iar 22% că i-ar dori numai ca turiști în țară.

Sondajul a fost efectuat de CSOP în luna iunie la comanda Institutului "Elie Wiesel", fiind intervievate 1.000 de persoane, și a urmărit să identifice modul de raportare al cetățenilor români la minorități, la Holocaustul din România, care este imaginea acestora în privința mareșalului Ion Antonescu și a Mișcării Legionare, precum și atitudinea față de Statul Israel sau expunerea față de evenimente similare.
Astfel, conform sondajului, romii reprezintă minoritatea etnică cea mai respinsă sau nedorită, fiind urmată de minoritatea maghiară, a declarat joi, într-o conferință de presă, directorul institutului "Elie Wiesel", Alexandru Florian, potrivit Jurnalului Național.
 
În privința Holocaustului, arată rezultatele cercetării, 73% dintre respondenți declară că au auzit despre acest subiect iar dintre aceștia 34% recunosc faptul că Holocaustul a avut loc și în România. Principala responsabilitate îi este atribuită Germaniei naziste de către 69% dintre intervievați, urmată la mare distanță de Guvernul Antonescu (19% dintre respondenți).
Interesul în raport cu problema Holocaustului nu este deosebit de ridicat în rândul populației, doar 12% dintre respondenți declarându-se "mult" sau "foarte mult" interesați de acest subiect.
Mareșalul Antonescu este considerat un patriot și un strateg de către 54% dintre respondenți, dar, totodată, este perceput drept responsabil pentru crime împotriva romilor (46%) și împotriva evreilor (30%).
Rezultatele studiului indică, totuși,  o pondere ridicată a celor care incriminează Mișcarea Legionară. Astfel, între 30 și 50% dintre intervievați apreciază că Mișcarea Legionară este responsabilă pentru "crime împotriva unor lideri politici" și "împotriva evreilor". De asemenea, românii își amintesc de Mișcarea Legionară că ar fi fost anticomunistă și fascistă.
 
Raportat la anul 2007, numărul celor care afirmă că au auzit despre Holocaust este în creștere cu 12%, la fel și numărul celor care știu că Holocaustul a avut loc și în România (în creștere cu 6%).
Procentul celor care consideră Guvernul Antonescu responsabil pentru declanșarea Holocaustului în România este în creștere cu 8% comparativ cu 2007 iar cel al persoanelor care atribuie responsabilitatea Germaniei naziste este în scădere cu 10%.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: IN ROMANIA[2]

Mesaj Scris de Admin la data de 03.08.15 10:10

Omagiu pentru victimele Holocaustului. Statuia unei fetite 
Intr-unul din parcurile din Oradea va fi amplasata o statuie in marime naturala a unei fetite din Oradea omorate de nazisti, Eva Heyman, o adolescenta care a descris ororile traite, intr-un jurnal care s-a pastrat pana in ziua de azi.

„Eu, micul meu jurnal, m-as lasa sarutata si de jandarmul acela care se uita crucis si care ne-a luat faina, numai sa nu ne ucida, numai sa ma lase sa traiesc”. Sunt gandurile asternute pe hartie in urma cu peste 70 de ani, de Eva Heyman, o fetita de 13 ani din Oradea, scrie digi24.ro.

In paginile jurnalului sau, copila a adunat marturii cutremuratoare despre ororile traite de evrei in ghetoul din Oradea, in primavara anului 1944.

„Eva Heyman a tinut jurnalul din martie pana au fost dusi in ghetou, in mai. Ea a dus jurnalul cu ea in ghetou si acolo a mai scris ceva”, spune Petru Stern, membru al comunitatii evreiesti din Oradea.



Jurnalul Evei a ajuns la menajera familiei, care a reusit sa intre in ghetou cu putin inainte ca fetita sa fie dusa in lagarul de exterminare.



„Au fost aduse trenuri de marfa si acolo am fost bagati in vagoane. Credeam ca mergem la munca. Am ajuns la Birkenau”, povesteste Vioara Braun, supravietuitoare a Holocaustului.

„In perioada mai, sfarsitul lui mai, a fost deportata Eva Heyman, impreuna cu bunicii din partea mamei si impreuna cu bunica a ajuns direct in crematoriu”, spune Petru Stern.

Pe locul in care Eva Heyman a fost urcata in vagoanele mortii, o asociatie din Oradea va amplasa o statuie.

„Acest memorial este odata in amintirea copiilor care au fost deportati, este o generatie pierduta a acestui oras. Peste un sfert din populatia orasului a fost deportata, printre care foarte multi copii”, explica Emilia Teszler, presedinta asociatiei Tikvah.

„Este asezata pe un soclu pus in sir cu 8-10 banci din parc. La prima impresie va parea un personaj care s-a asezat cu cateva minute inainte pe acea banca. Personajul e turnat in bronz in marime naturala, ea tine mana pe celebrul jurnal al ei”, spune arhitectul Tamas Emodi.

Initiatorii memorialului isi doresc ca obiectivul sa fie inclus in proiectele educationale legate de istoria orasului. Statuia este realizata de un sculptor din Anglia, iar banii necesari provin din donatii. Dezvelirea memorialului va avea loc in octombrie.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: IN ROMANIA[2]

Mesaj Scris de Admin la data de 20.07.15 10:05

Tinerii studiază Holocaustul din România
Peste 35 de tineri cercetători, masteranzi și doctoranzi în domeniul științelor socio-umane au fost selectați pentru a participa la școala de vară „Holocaustul din România între istorie și receptare”, care se desfășoară în perioada 19 - 24 iulie la Lugoj, în județul Timiș. 
 
Potrivit Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, în cadrul școlii de vară, specialiști, profesori universitari, cercetători din România și din străinătate vor susține colocvii pe teme precum: antisemitismul cultural, viața comunitară a evreilor din România, memoria Holocaustului în postcomunism, legislația privind evreii din România din 1938 până în prezent, istoria prin documente, noi forme ale negaționismului și ale discriminării contemporane.  Programul include proiecția unor filme artistice și documentare și întâlniri cu supraviețuitorii, informează www.agerpres.ro.
 Pe 23 iulie va fi inaugurată școala memorială „Max Ausnit”".
Evenimentul este organizat de Institutul „Elie Wiesel”, în parteneriat cu The Olga Lengyel Institute & The Memorial Library și Fundația Precept Ministres.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: IN ROMANIA[2]

Mesaj Scris de Admin la data de 05.07.15 12:03

avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: IN ROMANIA[2]

Mesaj Scris de Admin la data de 29.06.15 11:13

Procesul verbal al constatarii miilor de morti de la pogrom. 
Astazi se implinesc 74 de ani de cand a inceput Pogromul de la Iasi, eveniment in care, pe durata a catorva zile (27-29 iunie 1941), au pierit 13.000 de evrei (cifre controversate).

Cum s-a intamplat? Sub diferite pretexte, evreii din oras au fost indemnati sa se prezinte la Prefectura Politiei. Aici mare parte au fost ucisi.

Ceilalti au fost imbarcati in “trenurile mortii”: vagoane pentru vite supraaglomerate, in care era o caldura insuportabila, fara apa si provizii.

Cu acestea evreii au fost purtati pe o caldura de 40 de grade nenumarate ore, pana ce multi au pierit dupa ce si-au baut unul altuia urina, disperati sa supravietuiasca.

Unul dintre trenuri a luat directia Calarasi (sudul tarii) sub pretextul interzicerii opririi trenului cu evrei in Gara Tg. Frumos. Cea de-a doua garnitura a facut ore intregi pentru a parcurge distanta relativ scurt dintre Iasi si Podu Iloaiei. 


Aici organele in drept au alcatuit un proces verbal al celor constatate. Acest document a fost consultat de reporterul Jurnalul National.


Iata cateva fragmente din documentul aflat la Arhivele Statului: “Proces verbal incheiat astazi, 30 iunie 1941. Virgil A. Popovici, pretorul Plasei Bahlui. Dr. Stefan Ionescu, primarul Comunei Podu Iloaiei si medic sef al Spitalului Podu Iloaiei, capitan Theodor Popa, comandantul Unitatii de Jandarmi Podu Iloaiei.


In baza ordinului telefonic al domnului Prefect al jude]ului Iasi, de a primi in gara Podu Iloaiei un transport de evrei evacuati de la Iasi, el a fost dirijat pe linia Harlau spre a se putea face debarasarea in mai bune conditiuni si a nu se impiedica circulatia trenurilor, ne-am deplasat in acel loc unde am gasit trenul garat cu putin timp inainte. S-a dispus deschiderea vagoanelor in numar de 19 in care au fost inchisi cate 80-150 de indivizi in fiecare vagon.
Din cauza inghesuielii, un numar de evrei au fost gasiti asfixiati, o alta parte in stare de coma si care la putin timp dupa coborarea din vagoane au sucombat, iar restul, in viata, au fost trimisi si incartiruiti la coreligionari (evrei) si la sinagogile din Podu Iloaiei. 


Cadavrele au fost coborate la marginea liniei ferate de unde au fost incredintate Comunitatii Israelite locale pentru transportarea la cimitir si ingroparea in gropi comune mari la adancime de 3 metri cu obligatia de a se turna peste cadavre var si un strat de pamant de cel putin un metru grosime.


Din totalul de 1.974 cati au fost luati in primire de catre delegatul Prefecturii Iasi, s-au inregistrat un numar de 1.198 de decese si 776 de supravietuitori, dintre care unul Marcu Traian roman si crestin - dovada stabilindu-se pe baza actului de cununie eliberat chiar de preotul paroh din Podu Iloaiei. 
Acesta a fost lasat liber sa se intoarca, iar restul de 775 de evrei au fost incartiruiti la coreligionarii lor din Podu Iloaiei, intocmindu-se un tablou in care s-a aratat: numele, varsta, domiciliul la Iasi, meseria sau profesia si casa unde a fost incartiruit – odata cu cartiruirea lor s-a cerut comunitatii israelite sa ia asupra sa grija inhumarii cadavrelor, strangerea obiectelor ramase de la decedati, carteruirea supravietuitorilor in conditiuni omenesti si garantia ca se va asigura prin controlul comunitatii linistea si siguranta publica…Cartiruirea s-a facut in bune conditiuni, pentru cei suferinzi s-a amenajat o infirmerie, ingrijirea medicala fiind asigurata de medicii evrei aflati printre evacuati”.


Femei si copii trimisi cu trenurile mortii


Din alt document “confidential” al Prefecturii Iasi semnat de Prefectul D. Captaru si trimis la Bucuresti subsecretarului de stat de la Ministerul de Interne  am aflat ca printre cei evacuati s-au aflat si femei si copii. “Avem onoarea a va ruga sa ni se comunice daca se mai executa ordinul confidential privitor la aprobarea ca femeile si copiii evrei care au fost dusi la Podu Iloaiei sa fie readusi la Iasi. 


Prin raportul nostru din 14 iulie am aratat ca acestia in numar de 90, dintre care 23 de femei si 67 de copii nu sunt suspecsi, ei fiind luati la gramada cu ocazia incidentelor petrecute la Iasi, au fost dusi la Podu Iloaiei, fiind despartiti de familiile lor si ramanand fara nicio posibilitate de hrana si intretinere”. 
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: IN ROMANIA[2]

Mesaj Scris de Admin la data de 21.06.15 11:43

http://www.revista22.ro/vanzarea-evreilor-si-birocratia-raului-in-romania-comunista-56769.html
Vânzarea evreilor și birocrația răului în România comunistă
de CRISTIAN PĂTRĂȘCONIU 
Volumul lui Radu Ioanid Securitatea și vânzarea evreilor este o carte exemplară despre o temă dificilă și extrem de sensibilă. O temă pe care e bine să o privim în față, cu responsabilitate, căci – vrem, nu vrem – e parte din istoria recentă a României. 
 
 
Una dintre dimensiunile negative de ne­tăgăduit ale istoriei comunismului ro­mâ­nesc este aceea care ține de ceea ce, la pro­priu, putem numi „comerțul cu oamenii“. Securitatea și vânzarea evreilor. Istoria acor­du­ri­lor secrete dintre România și Israel, volum editat de Radu Ioanid și publicat la Editura Polirom de curând, spune teribila poveste a acestui negoț, iar această narațiune – redată pe mai multe niveluri - subliniază, o dată în plus, caracterul profund inuman al co­mu­nismului, în cazul de față, al co­mu­nis­mu­lui românesc.
 
Cartea de la Polirom (parte din seria de istorie Document) este o versiune îmbunătățită a unui volum care a apărut, în pre­mieră, în 2005: anume, Răs­cumpărarea evreilor. Față de volumul ini­țial – și aceasta solid întemeiat -, cel de fa­ță aduce, în plus, către public și către even­tuale discuții alte 341 de documente „în cea mai mare parte inedite“, așa în­cât, sub raport istoric, încărcătura arhi­vistică dă o greutate foarte mare și bi­ne­venită cărții.u fost vânduți oameni aflați în «li­ber­tate», dar și deținuți din închisori. Chi­tanțele semnate de ofițerii DGIE sunt șo­cante: atâția porci și atâtea vaci contra atâția evrei. Ființa umană devenea o marfă evaluată nu numai în valută, ci și în animale“ – acesta este un pasaj scris de Radu Ioanid care rezumă foarte bine ceea ce s-a întâmplat, în comunism, pe par­cursul câtorva decenii în această pri­vință. Ideea este menționată, apăsat, în introducere și de Paul Shapiro: „con­du­ce­rea României comuniste nu s-a mulțumit doar cu bani în schimbul emigranților și a ajuns chiar la ideea de troc: evrei con­tra porci, vite și ovine“. Avem, practic, explicit sau sugerat, marile repere ale unui moment extrem de rușinos în fond pentru istorie și pentru România: comerț cu oameni, vânzarea evreilor, implicarea Securității, dispreț față de oameni, „rei­fi­carea“ celor vânduți, inumanitatea co­mu­nismului, reducția omului la ideea de mar­fă, schimbul oameni-animale...
Securitatea și vânzarea evreilor. Istoria secretă a acordurilor dintre România și Israel este un proiect individual, privat, personal al lui Radu Ioanid. Director al Di­viziei de Programe Arhivistice In­ter­na­țio­nale a Centrului de Studii Avansate asu­pra Holocaustului din Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington, domnul Ioanid ține să menționeze, din start, că, în acest volum, „conținutul textului nu are legătură cu funcțiile deținute de au­tor și cu niciuna dintre instituțiile la ca­re este afiliat“. Structura cărții este una binară – cu două calupuri ale volumului ca­re se sus­țin unul pe altul, într-un mod admirabil. Prima parte este narativă și, întrucât tema este una care reclamă o ata­re direcție de discurs, destul de des, in­terpretativă, ea con­ține, ca un studiu in­troductiv amplu (aproape 150 de pagini în carte – cam un sfert din dimensiunea to­tală a volumului), reperele majore ale is­toriei vânzării evrei­lor din România. A do­ua parte, cu o forță deosebită, desfășoară latura documentară a aces­tui - moral, necesar și, în­că o dată, extrem de solid - proiect editorial: este intitulată sec și exact „documente“ și propune o serie de borne specifice ca­re dau o convingătoare ima­gine a birocrației răului, a birocrației răului co­mu­nis­mului românesc.
Mai bine de 400 de pagini ale acestui volum sunt, așa­dar. (compuse din) documente – retorica acestora este, separat ori în sumă, de o precizie chirurgicală: tema vânzării evrei­lor din România comunistă este impecabil documentată și acoperită. Iar forța de ar­gument istoric, moral a acestor serii de do­cumente este uriașă. Într-un mod cu totul inspirat și având, totodată, și o va­loare de pildă supremă, seria d­ocu­men­telor prezentate în această carte de către Radu Ioanid se deschide cu o stenogramă care vorbește, exemplar, despre ipocrizia co­munismului și a celor care îl întrupează; în cazul stenogramei invocate, este vorba despre liderul suprem comunist din Ro­mânia de la acea dată, Gheorghe Gheor­ghiu-Dej. Stenograma este din 1960, iar­na, și redă discuțiile pe care Gheorghiu-Dej le-a avut, la acea vreme, cu un de­putat britanic laburist. Ironia, ipocrizia și, totodată, pilda pe care le propun aceste pagini extrem de prețioase pentru tema în discuție sunt date de o replică antologică a liderului comunist din România: „noi nu avem oameni de vânzare“. Și, lărgind cadrul, tot Gheorghiu-Dej, în cadrul ace­leiași discuții: „nu cumva să se creadă că noi acceptăm asemenea soluții pentru că am vrea să facem o afacere din emi­gra­rea evreilor“. Cum spuneam, grosul cărții este alcătuit din aceste câteva sute bune de documente care, între altele, spun exact ceea ce, precaut și integral ipocrit, dorea Gheorghiu-Dej să nu se înțeleagă ex­plicit: anume, că în România comunistă oa­menii au fost vânduți; că în România comunistă oamenii au fost vânduți pe bani, dar și în cadrul unor trocuri; că în România comunistă s-au făcut afaceri din emigrarea evreilor și din, mai precis, vân­zarea evreilor.
 
Documentele antologate sunt în­șirate, de regulă, cronologic; uneori, și tematic. Marile „uni­tăți documentare“ pe care ni le propune acest volum se sub­scriu următoarelor serii tematice: a) Gheor­ghiu-Dej și emigrarea evreilor con­tra plată; b) 1958-1967: Securitatea, Henry Jakober și comerțul cu evrei; c) 1968-1989: comerțul cu evrei practicat de Ro­mânia și Israel prin intermediul serviciilor secrete; d) 1961-1963: note ale organelor de Securitate din RS Cehoslovacă, RP Un­gară, RD Germană și URSS privindu-l pe Henry Jakober; e) 1963-1974: arme de vâ­nătoare de lux și automobile pentru no­menclatura PCR; f) 1973-1978: Oper­a­țiu­nea „Peregrinii“; g) 1977-1978: tehnica de luptă procurată cu sprijinul statului Is­rael; h) 1969-1989: acorduri și negocieri cu statul Israel privind emigrarea contra plată a evreilor; i) 1990: o propunere de arestare a unui fost ofițer CIE responsabil pentru comerțul cu oameni.
„Guvernele comuniste ale României au con­siderat comerțul cu ființe umane un secret de importanță deosebită. Nici au­toritățile israeliene nu au dorit să dez­văluie această pagină de istorie. Cu ex­cepția perioadei 1953-1959, statul co­mu­nist român și-a vândut cetățenii evrei pe tot parcursul existenței sale. Comerțul cu ființe umane nu poate fi despărțit de istoria sa“, menționează Radu Ioanid.
Securitatea și vânzarea evreilor. Istoria acordrurilor secrete dintre România și Israel este o carte și despre ceea ce Horia-Roman Patapievici (de)numește „claritate morală“. Lectura ei, studierea ei - am­be­le, prezumăm, făcute cu bună-credință - risipește falsele dileme, rezervele de pru­dență: comunismul românesc încarnat, între multe dintre relele sale, i-a tratat pe oameni ca pe niște animale; comunismul românesc încarnat, nu încape dubiu, a vân­dut oamenii ca și cum ar fi vândut niș­te animale. Lucrurile sunt, așadar, clare, cât se poate de clare, fără dubiu de clare în această privință – a inumanității co­mu­nismului – și a susține contrariul echi­va­lează cu un plasament în irealitate, în afara faptelor, în formule de orbire ori de negaționism de cea mai joasă speță.
 
Una peste alta, avem de-a face cu o carte prețioasă, cu valoare multiplă: istorică, do­cu­men­ta­ră, politică, socială, etic-mo­rală. O carte exemplară despre o temă dificilă și extrem de sensibilă. O temă pe care e bine să o privim în față, cu responsabilitate, căci – vrem, nu vrem – e parte din istoria recentă a României. Te­r­me­nul de „responsabilitate“ este nu doar cum nu se poate mai nimerit într-o dis­cu­ție despre această temă reală, ci și ine­vi­ta­bil. Radu Ioanid dedică această carte ta­tă­lui său, Virgil – „care obișnuia să-mi spu­nă că regimul comunist din România a reu­șit acolo unde legionarii și An­to­nes­cu au eșuat – în a crea o Românie fără evrei“. Ei bine, în aceste condiții – su­bli­ni­ate și de statistica recensămintelor re­cen­te (da­tele relevate de acestea vorbesc de câteva mii, nu foarte multe, de evrei ca­re au ră­mas în România) -, poziționările an­ti­se­mite rămân, din p[cate, vii (așa în­cât nu e deloc deplasat să spunem că Ro­mâ­nia poată fi studiată și ca țară aproape fără evrei în care există, nu puține, ma­ni­festări de antisemitism). De aici, și obl­i­gația de a fi responsabili și de a vorbi, la nesfârșit, despre responsabilitate în acest context.
 
P.S. Anul trecut, într-o binevenită serie de ieșiri publice – fie ele interviuri, fie con­fe­rințe -, a fost în România Heinz Gün­ther Hüsch, fost parlamentar CDU, un om che­ie pentru aproape trei decenii din par­tea statului german în procesul de vân­za­re–cumpărare a etnicilor germani în tim­pul co­munismului. Vânzarea ger­ma­ni­lor are, desigur, asemănări de familie cu vân­zarea evreilor; dar și, inevitabil, dife­rențe spe­ci­fi­ce. Faptul rămâne același: sta­tul ro­mân, cu gir suprem de la vârf, a vân­dut oa­meni. A vândut oameni ca pe o mar­fă. Su­te de mii de oameni. În procesul de ro­mâ­ni­zare a României – cum spune, în cea mai recentă carte a sa, istoricul Lucian Bo­ia –, vânzarea de oameni (evrei, ger­mani) e un fapt incontestabil, riguros do­cu­men­tabil. D-l Heinz Günther Hüsch a spus, în mai multe rânduri, că există anu­mite de­ta­lii asupra cărora nu poate face ni­ciun fel de declarații, cu sugestia că nu are voie să le facă (identitatea sa de ne­go­ciator prin­ci­pal al statului german a fost, de altfel, ți­nu­tă secretă până în urmă cu puțini ani). Te­ma e, așadar, departe de a fi închisă.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: IN ROMANIA[2]

Mesaj Scris de Admin la data de 12.05.15 9:39

Vulpescu: Nu trebuie sa permitem repetarea ororilor Holocaustului si 
Ministrul Culturii, Ionut Vulpescu, care a participat la ceremonia de comemorare a 70 de ani de la eliberarea lagarului de concentrare Mauthausen (Austria), considera ca nu trebuie sa se permita repetarea ororilor Holocaustului si ale celui de-al Doilea Razboi Mondial. 

"Astfel de momente ne obliga sa meditam la responsabilitatea fiecaruia dintre noi fata de binele comun, sa nu acceptam stirbirea libertatii nimanui, incalcarea drepturilor cetatenesti, sa nu permitem golirea de substanta a democratiei. Cinstind memoria victimelor nazismului, a victimelor tuturor totalitarismelor, lucram pentru un viitor ferit de violenta, de discriminari de orice fel, de rasism si de antisemitism. Nu trebuie sa permitem repetarea ororilor Holocaustului si ale celui de-al Doilea Razboi Mondial", a declarat ministrul Culturii, care a reprezentat duminica Guvernul Romaniei la ceremonia din Austria. 


Potrivit unui comunicat al Ministerului Culturii transmis luni AGERPRES, la evenimentul organizat de Comitetul International Mauthausen si Comunitatea lagarelor Mauthausen, cu sprijinul Guvernului Austriei, au participat peste 20.000 de persoane, printre care supravietuitori ai lagarului si demnitari din mai multe state europene si nu numai.

Lagarul de concentrare Mauthausen a fost ultimul eliberat de trupele americane, in 5-7 mai 1945, si cel mai mare de pe teritoriul Austriei. Pe durata functionarii sale, incepand cu anul 1938, in lagar au fost inchisi peste 200.000 de detinuti, dintre care mai mult de jumatate si-au pierdut viata.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: IN ROMANIA[2]

Mesaj Scris de Admin la data de 05.04.15 18:21

Un documentar despre evreii din Romania, cu bune și nebune Wednesday, 1 April 2015,
http://groparu.ro/un-documentar-despre-evreii-din-romania-cu-bune-si-nebune/
Peste îndărătnica asta de criză economică care nu se mai sfârșește odată se suprapune, din ce în ce mai amenințător, spectrul trist al revirimentului curentului naționalist: la vreo 800 de km de granița românească se dau lupte urâte tocmai din motive de patrie și conducător suprem. Să nu uităm de asta, în timp ce-i batem bucuța președintelui sas că de ce nu dă readuce tezaurul de la ruși, rezolvă foametea mondială și-l pune pe Dalai Lama președintele galaxiei (sau măcar al Samsung Galaxy S6).
Să nu uităm și că aveam cea mai numeroasă populație evreiască din Europa (a doua după cea a Rusiei sovietice) la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Conform documentarului cu nume imposibil de memorat Aliyah DaDa (pagină Cinemagia | pagină de Facebook), acest lucru se datorează faptului că guvernul de la București s-a oprit din genocid pentru că simțea vântul schimbării pe frontul de la Răsărit și nu vroiau să se pună rău cu aliații care se prefigurau a fi câștigătorii războiului. Oare așa să fi fost?

Soarta evreilor români sub regimul Antonescu face încă obiectul a numeroase dezbateri aprinse în care invariabil se ajunge la injurii și incantații naziste, iar istoricii, din câte știu, nu prea au ajuns la un consens în acest sens. Rămân însă de notorietate anumite aspecte:
– trenul foamei, plecat de la Iași și plimbat prin Moldova timp de trei săptămâni (citat din memorie) cu 10 km la oră, în care deportații sioniști au fost hrăniți aproape exclusiv cu pește sărat și foarte puțină apă, în soarele necruțător, și cei mai mulți au murit de sete
– execuțiile în masă de care vinovată se face armata română (spre deosebire de execuțiile efectuate de nemți, în cazul primelor tuburile de cartușe din gropile comune erau fabricate în România)
– sentimentul general antisemitic din perioada marelui războiului, cu magazine devastate și oameni loviți în plină stradă, concediați, deportați sau pur și simplu uciși (am avut și noi kristallnacht-ul nostru).
Înainte de război, odată cu ultimatumul dat de sovietici României (să evacueze Basarabia în 24 de ore pașnic, fără să opună rezistență și să facă uz de armament) o parte din populația filo-rusă sau comunistă (da, unii erau evrei) de peste Prut a recurs la provocări și umilințe. Circa 300 de ofițeri și cam 50.000 de soldați nu au mai ajuns peste graniță, în regat. Conform documentarului, unii se pare că într-adevăr și-au pierdut viața în urma acestor acte de provocare: citeam mai demult despre exemplul unui tânăr ofițer român care, pălmuit de un alt ofițer sovietic, a scos revolverul și l-a împușcat, apoi și-a tras lui un glonț în scăfârlie pentru că nesocotise ordinul de retragere non-violentă. Alții, în schimb, de origine basarabeană, au hotărât să nesocotească ordinul de retragere și au ales să rămână la familiile lor. În acte, aceștia au figurat ca dispăruți. În gura lumii, toți au ajuns victime ale evreilor care i-au atacat pe români și i-au ucis pe perioada retragerii, contribuind la inflamarea unui folclor deja nefavorabil “jidovului”.
După război, deși o parte a nomenclaturii comuniste era de origine sionistă mozaică, mulți evrei au fost întemnițați sau vânduți ca vitele de statul român. Moment amuzant – pe vremea lui Dej (nu a orașului, bă! A președintelui), statul Israel a construit o fermă modernă de pui, primind în schimb dreptul de imigrație pentru 500 de evrei români în Palestina. Când a venit la putere, Ceaușescu a tunat și a fulgerat împotriva practicii pe care o considera denigratoare pentru țară; dar după doi ani a insistat să se revină la ea, de data asta în schimbul banilor, nu a găleților de pulpe de pui și nuggets de la KFC.
Ce am mai învățat de la documentar:
– am avut rezistență evreiască anti-nazistă în nordul Moldovei, dar nu armată, ci cu scop de informații și răspândire de zvonuri (unii au fost chiar parașutați de aliați).
– viața evreilor din închisorile comuniste nu a fost deloc ușoară: o octagenară ne arăta cămașa cu care tatăl ei a venit din închisoare. Efectiv zdreanța nu mai avea spate deloc.
– viața în kibbutzurile din Israel, în anii de dinainte și imediat de după război, a fost extrem, extrem de grea, cu oameni care au murit de foame, alții care au mințit că îi vor ajuta cu bani, dar nu au făcut-o (tot evrei de-ai lor), alții care au profitat cât au putut de situația grea a acestora (da, tot evrei de-ai lor). Deci nu numai românii își trag gloanțe în picior. Spre deosebire de ai noștri, în schimb, evreii s-au antrenat ani de zile înainte de imigrare ca să poată lucra și administra un kibbutz (!).
– s-a rememorat cazul vaporului scufundat în Marea Neagră cu 5000 de evrei la bord de un submarin rusesc, din care au scăpat 3 supraviețuitori
– despre documentarul Luminiței Cioabă despre poraimos, holocaustul romilor (despre care am vorbit și noi în Usturoi) și pe care, rușinică, Luminița, nu-l găsesc pe YouTube! De ce l-ai mai făcut, numai ca să-l ții pentru tine?
– despre documentarul “Golgota Basarabiei”, de mai jos.

Concluzia: felicitări pentru un documentar foarte bine făcut și care evită cu delicatețe imaginile filmate în lagărele de concentrare, deși astea ar fi făcut rating de vis. Dacă sunteți pasionați de istorie, mergeți să-l vedeți!
Și, ca un fel de post-scriptum, am aflat și eu că imaginile de arhivă cu intrarea armatelor eliberatoare sovietice în București și scenele cu efuziunea populară la primirea fraților de la răsărit nu au fost filmate în ’45, ci în ’50 și ceva, cu ocazia unui film artistic rusesc turnat cu figuranți. în ’45, într-un București sărăcit de război și foarte circumspect cu privire la rușii din poveștile cu violuri de la sate, nimeni nu a dat cu flori în muscalii care oricum erau prezentați în film ca fiind mult mai curați și mai bărbieriți decât fuseseră, în realitate, hoardele de barbari aduși din taiga pe post de carne de tun.
Tulai, mult am mai scris, iară. Până data viitoare, nu uitați: evreii și bloggerii conduc lumea.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: IN ROMANIA[2]

Mesaj Scris de Admin la data de 13.03.15 18:37

http://www.observatorcultural.ro/Emigrarea-un-reflex-de-pastrare-a-identitatii*articleID_263-articles_details.html
[2]

In lista plecarilor ilegale pe care le-a facilitat, sint inclusiv persoane care, desi arestate, au fost eliberate si au primit pasaport pentru plecare definitiva in Israel: „In anul 1945, am pus in libertate un functionar de politie, vinovat de afaceri, caruia in 1949 i-am dat pasaport pentru a pleca in statul Israel, ca urmare a interventiei unei rude ale mele, Rudolf Samoila, care apoi in anul 1951 a fost arestat si l-am pus in libertate la interventia fostei mele sotii. In anul 1945 sau 1946 am pus in libertate pe un afacerist al carui nume nu-l retin, fara sa informe-in prealabil conducerea, iar in 1949 i-am dat pasaport. Am pus in libertate in anul 1950 pe Grossman Jean, la interventia sotiei. In anul 1949, am pus in libertate pe doctorul Stark, in urma interventiei cumnatei lui Ana Pauker, Titi Scharf“13. Asemenea situatii de trafic de influenta in problema emigrarilor spre Israel au fost confirmate si de declaratiile unor fosti politisti arestati pentru afaceri cu pasapoarte, ca Zamfir Laurian sau fostul sau subaltern, Octav Holban14. Marin Jianu era si el amestecat in asemenea matrapazlicuri, fiind pus sub acuzare de Securitate din cauza activitatii ostile regimului, „desfasurata in domeniul plecarilor din tara“. Se mentionau, ca exemple, acordarea de pasapoarte pentru plecare definitiva familiei industriasului Dvatman, emigrat in Italia in 1947 cu 800.000 dolari asupra sa, dupa ce intretinuse „o gasca de petreceri interminabile, la care luau parte si femei de moravuri usoare, si a familiei Weissman. Tot Jianu a eliberat pasapoarte pentru Israel, in schimbul locuintelor rechizitionate, care au fost repartizate unor persoane din conducerea MAI si rudelor Anei Pauker“, se arata intr-un referat din 17 februarie 195315.

Pina in 1950, plecasera, conform unui referat al Securitatii, 60.000 de evrei. Din primavara acelui an, o serie de sedinte desfasurate la nivelul conducerii MAI dispun fixarea unor asa-zise restrictii, dar care nu au redus, in fond, ritmul emigrarii, ci au avut mai degraba rolul sa sporeasca coruptia la nivelul factorilor de decizie in problema emigrarilor. Astfel, pina in 1952 au mai plecat, din 1951, inca 50.000 de evrei in Israel“16, prin incalcarea constanta a criteriilor stabilite. Teohari a fost, de altfel, deseori acuzat de anchetatori ca „a sustinut emigrarea clandestina a evreilor, organizata de sionisti, neluind nici un fel de masuri“17. Aceleasi acuzatii i-au fost aduse, pe parcursul anchetarii ei, si Anei Pauker. Ofiterii de securitate sustineau ca „in scopul accelerarii emigrarii evreilor, a discutat si i-a indicat lui Teohari Georgescu sursa de a contacta vapoare straine pe care sa le puna la dispozitia emigrantilor. Tot la propunerea lui Ana Pauker, a redus timpul de calatorie al motonavei Transilvania de la 7 la 5 zile si a marit capacitatea de transport de la 1.500 la 3.000 de locuri peste limitele admise“. Teohari intarea aceste concluzii privind sprijinul acordat de Ana Pauker emigrarii evreilor, aratind ca „in urma insistentelor“ ei, „pentru a grabi emigrarile, in anul 1951 am luat masura de a se elibera pasapoarte pentru statul Israel, fara indeplinirea tuturor formelor legale“18. Tot in problema emigrarilor, Vasile Luca o incrimineaza si el pe Ana Pauker ca ar fi „cerut sa se dea drumul la evrei in mase, deoarece Ambasadorul Israelului intervenea mereu la ea, cerindu-i aceasta. Atit Teohari, cit si eu am sustinut cererea lui Ana Pauker. Sionistii au profitat de aceasta posibilitate data, facind propaganda in sinul populatiei evreiesti, pentru ca aceasta sa plece in masa“. Luca mai sustine ca in special plecau tehnicieni si functionari de stat, ducind peste granita „secrete de stat care ajungeau in mina strainilor“19.

De fapt, lucrurile au stat altfel decit sint ele prezentate in anchetele care au urmat acuzarii celor trei lideri comunisti de „deviere de dreapta“. Masurile privind emigrarea evreilor au fost discutate deschis si aprobate intr-o sedinta a Secretariatului Comitetului Central al PMR din 12 mai 1950, la care s-a hotarit ca „sint libere de a pleca in Israel acele elemente din rindul populatiei evreiesti care isi vor exprima vointa de plecare prin completarea formularelor distribuite de MAI“. Se dispunea intensificarea propagandei prin agitatori speciali: „Se vor arata conditiunile economico-politice din ce in ce mai grele ale maselor muncitoare din Israel, somaj, lipsa de locuinte, foamete, mizerie, se va intensifica demascarea si combaterea sionismului, a continutului sau reactionar, contrarevolutionar etc.“. Singura categorie exceptata de la emigrare, potrivit hotaririi, erau „elementele urmarite de autoritati“. Se prevedeau masuri pentru prevenirea scoaterii peste granita a unor valori si se dipunea un embargo informational asupra emigrarii, dar, in mod paradoxal, la ultimul punct al hotaririi se solicita „intensificarea transporturilor celor care emigreaza“20. Anterior, la nivelul conducerii MAI, Teohari Georgescu convocase o sedinta la care au participat Marin Jianu si directorul Securitatii, Pintilie Gheorghe, pentru a mari ritmul eliberarii de certificate de calatorie pentru Israel, pina la cifra de 10-12.000 lunar. Desi aceasta cota nu a fost atinsa, este interesant ca se abroga toate restrictiile anterioare si se limiteaza la minimum documentele care trebuie prezentate (anulindu-se inclusiv adeverinta de neposedare de devize, ca si aprobarea de parasire a serviciului), stabilindu-se ca sint exceptati de la emigrare doar cei ce au avi-negativ din partea Securitatii21. Aceste dispozitii anulau explicit prevederile contrarii din 29 noiembrie 1949 si 20 februarie 1950 ale conducerii MAI, care dispuneau exceptarea unor categorii de persoane de la emigrare.

Trebuie precizat in mod clar ca o asemenea masura radicala, de incurajare a emigrarii, nu putea fi luata la nivelul Ministerului de Interne, fara consimtamintul consilierilor sovietici, care la data respectiva avizau toate masurile mai importante privind nu doar represiunea, ci si controlul populatiei – si cu atit mai mult o problema atit de sensibila ca plecarea in masa a evreilor in Israel. De aceea sedinta ulterioara a Secretariatului CC al PMR nu a facut decit sa consfinteasca, la nivel de partid, aceasta masura. De altfel, intr-un referat al Directiei Controlul Strainilor si Pasapoarte din Directia Generala a Militiei se si elaborase, inca din 3 aprilie 1950, un plan de „descongestionare“ a aparatului birocratic, prin „usurarea formalitatilor de verificare pentru aceasta categorie de plecari“, prin completarea unei singure declaratii-tip, distribuita de circumscriptiile de militie, verificarea petitionarului in evidentele Securitatii si ale Militiei si retragerea calitatii sale de membru de partid, acolo unde era cazul22. Mai mult, chiar Securitatea usureaza plecarea evreilor, dispunindu-se printr-un ordin din 15 aprilie 1950 masuri de neconceput, cu citeva luni in urma, cu privire la cei care au depus cereri de plecare: „Nu se vor face investigatii pe teren. In ceea ce priveste avizele, ele vor fi nimic de obiectat sau negativ, fara nici o motivare. Se face mentiunea ca se vor da avize negative numai pentru indivizii ce intra in obiectivele Securitatii, fara a avea in vedere alte criterii (daca este bogat sau sarac, tinar sau batrin, daca a fost sionist etc.)23. La opt zile dupa hotarirea Secretariatului din 12 mai 1950, o noua sedinta a conducerii MAI (Georgescu, Jianu si Pintilie) analizeaza ritmul emigrarilor, aratindu-se ca „de la 1 ianuarie si pina la 15 mai 1950 au intrat in lucru pe baza vechilor forme de rezolvare un numar de 26.545 cereri, reprezentind 53.480 persoane. Dintre acestea, 7.136 persoane au parasit tara, 12.000 de persoane si-au ridicat certificatele de calatorie“. Se arata ca intirzierile s-au datorat intirzierii cu care, la rindul sau, se elibera cazierul judiciar, ceea ce determina hotarirea de a se renunta „la cazierul judiciar pentru cererile depuse, cit si pentru cele ce se vor depune in viitor“! Aceasta masura ar fi putut mari ritmul emigrarii, astfel ca „in jurul datei de 1 iunie 1950 pot pleca circa 16.000 persoane; in jurul datei de 15 iunie pot pleca circa 17.000 persoane; in jurul datei de 25 iunie pot pleca circa 13.000 persoane“24. Este evident ca aceste masuri au incurajat practic un exod de populatie. Tocmai de aceea, ele nu puteau fi intreprinse fara acord sovietic.

In 27 iunie 1950 are loc o noua sedinta la nivelul conducerii MAI, la care participa delegati ai Comertului Exterior si ai Sovromtransport. Se stabilesc modalitatile de plata a datoriilor catre stat de catre emigranti, achitarea costurilor calatoriei si procedurile de vamuire, care se vor desfasura „numai la Bucuresti Obor“, de unde convoaiele pleaca spre Constanta. Se specifica in mod clar: „Emigrantii evrei, odata plecati din Bucuresti, nu vor avea dreptul sa aiba asupra lor nici un fel de bani“25. Aceste dispozitii fusesera discutate si analizate cu cinci zile inainte, pe 22 iunie 1950, cind s-a decis ca Legatiei Israelului sa i se ridice dreptul de a se implica in programari, care urmau sa se faca de catre MAI, prin Sovromtransport26. De asemenea, statul Israel era nevoit sa achite, prin Legatie, o subventie de 90 de dolari pentru fiecare emigrant, pentru imbarcarea pe vasul „Transilvania“, urmind ca Legatia sa-si recupereze o parte din suma de la calatori, inainte de imbarcarea acestora27. Practic, actiunea de emigrare era dublata de cea de spoliere a populatiei evreiesti, nevoita sa-si lase in Romania majoritatea bunurilor.

Totusi, presupunem ca nu ratiunea economica a fost cea determinanta in acest caz, ci una politica, asupra careia nu putem face decit supozitii, pina la deschiderea completa a arhivelor comuniste de la Bucuresti si Moscova.
In orice caz, alya, in forma implicarii deschise a autoritatilor romane in problema emigrarii, a fost intrerupta o data cu procesul „devierii de dreapta“. Anchetarea principalilor protagonisti ai masurilor care, pina la inceputul anului 1951, au facut ca aproximativ 110.000 de evrei sa ajunga in Israel a adus in discutie si problema emigrarii evreilor. Desi insusita ca politica oficiala a autoritatilor de la Bucuresti, sprijinirea ei a devenit, in contextul antisemitismului tot mai pronuntat al lui Stalin, o arma de care Gheorghiu-Dej nu a ezitat sa se foloseasca, desi cautionase anterior aceasta politica, daca ne gindim numai la acordul pe care si l-a dat in 1949, intr-o sedinta a Secretariatului, pentru a ceda insistentelor Israelului si a expulza 7 agenti sionisti, capturati si anchetati de Securitate. Practic, „devierea de dreapta“ a deschis calea epurarilor antisemite din partid si Securitate, care au modificat serios structura etnica la nivelul conducerii si au deschis, mai tirziu, calea national-comunismului. In acest context, problema emigrarii evreilor nu s-a mai discutat niciodata oficial.

Cind, in 1968, Alexandru Draghici a fost chemat sa dea socoteala pentru felul in care actionase ca ministru de interne, el a facut citeva precizari incomode si in legatura cu emigrarea evreilor, devenita de asta data subiect sensibil: „La Prezidiul Permanent am aratat motivul, dar in plenara nu am vrut sa spun ca am umblat cu bani in chestiunea aceasta. In momentul cind am plecat de la Ministerul de Interne sla 24 iulie 1965, n.n.t, am predat in cont la Banca de Stat 6.250.000 dolari de la acestia care plecau afara si plateau in valuta. Am raportat treaba aceasta conducerii partidului si atunci, si dupa aceea. s…t De fapt, problema Israelului se platea. s…t Eu am raportat conducerii aceasta problema; am avut aprobare in aceasta privinta“28.
Practic, o data cu „devierea de dreapta“ singurul mod de interventie a autoritatilor comuniste in alya a fost stabilirea pretului pe care statul Israel si cetatenii sai trebuiau sa il plateasca pentru a obtine emigrarea conationalilor din Romania. Comertul cu carne vie practicat de autoritatile de la Bucuresti este insa o alta pagina a istoriei comunismului, care si astazi este pazita cu strasnicie de orice ochi curiosi.
(Comunicare prezentata la simpozionul organizat de Diaspora Research Institute de la Universitatea din Tel Aviv, decembrie 2001)
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: IN ROMANIA[2]

Mesaj Scris de Admin la data de 13.03.15 18:37

http://www.observatorcultural.ro/Emigrarea-un-reflex-de-pastrare-a-identitatii*articleID_263-articles_details.html

[1]

Autoritatile comuniste din Romania au avut, cu privire la asa-zisa „problema evreiasca“, atitudini contradictorii in timp. Inca inainte de infiintarea Securitatii, o data cu instaurarea regimului asa-zis democrat-popular la 6 martie 1945, evreii s-au aflat in atentia organelor Sigurantei, agentii politiei secrete urmarind miscarile sioniste, activitatea liderilor spirituali si politici ai comunitatii evreiesti, in general infiltrarea si punerea ei sub tutela unor persoane obediente regimului. In contextul politic si psihologic postbelic, miscarea sionista, ca factor catalizator al emigratiei evreiesti in acea vreme, s-a bucurat de o atentie deosebita. Emigrarea, atit in perspectiva infiintarii unui stat evreiesc in Palestina, cit si din cauza ingradirilor legislative si a unui curent antisemit resimtit inca drept foarte puternic din partea majoritatii, din pricina asocierii pe care populatia a facut-o intre comunism si originea evreiasca a numerosi lideri din partid si administratie, devenise cuvintul de ordine in sinul comunitatii evreiesti. Aceasta trebuie sa ne impiedice sa cadem in capcana de a considera ca marea masa a populatiei evreiesti agrea noul sistem politic. Dimpotriva, riscam afirmatia ca alya reprezenta, in acele timpuri, nu numai o optiune etnica, ci si una politica. O nota a Sigurantei din 6 iunie 1945, cu privire la starea de spirit intre evreii repatriati din Basarabia si Bucovina de Nord, releva chiar ca „toti acesti evrei afirma ca regimul instaurat de autoritatile sovietice este cu mult mai aspru decit acela ordonat de vechea guvernare“1.

Tocmai de aceea, actiunea de organizare a emigrarilor a stat din primul moment in atentia liderilor sionisti. De la bun inceput, s-a luat decizia de a utiliza pentru transportul spre Palestina vaporul „Transilvania“, din cauza imposibilitatii de a obtine viza bulgara. Oficiul de Emigrare palestinian, infiintat, potrivit unui raport informativ2 cu privire la activitatea liderului sionist Avram Leiba Zissu, din initiativa si sub presedintia acestuia, preconiza in iunie 1945 plecarea unui lot de 1028 persoane, orfani din Transnistria, refugiati unguri, cehi, polonezi si evrei eliberati din lagarul de la Auschwitz3. Se preconiza ca acest transport sa plece spre Palestina in octombrie 1945, dar deja primele scandaluri animau starea de spirit in sinul comunitatii evreiesti. Febrilitatea plecarii agita spiritele, cu atit mai mult cu cit comunitatea care suportase rigorile antisemite in tara era intr-o permanenta stare de agitatie si confuzie, si din cauza supravietuitorilor intorsi din lagarele de peste Prut si Nistru, care nu pareau, in genere, dispusi sa traiasca sub dominatia sovieto-comunista4. De pilda, o alta nota a Sigurantei, din 21 iunie 1946, arata ca „evreii din Tirgu Neamt nu s-au incadrat in noua ordine democratica a tarii. Ei manifesta diferite nemultumiri fata de guvernul actual si, in semn de protest, s-au inscris in partidele reactionare“5. Bineinteles, nu trebuie sa exageram in afirmarea acestor tendinte, dar ceea ce dorim sa scoatem in evidenta este ca, intre a emigra in Israel si a se inscrie in partid, in genere, orice evreu care nu avusese antecedente comuniste alegea prima optiune. De aceea nu trebuie sa ne mire fervoarea cu care erau cautate caile de evaziune din Romania, ca si acuzatiile de sperturi, „fapt de notorietate publica in lumea evreiasca“, care planau atit asupra liderilor sionisti, cit si asupra autoritatilor implicate, intr-un fel sau altul, in rezolvarea formalitatilor necesare emigrarii.

Tocmai de aceea apar numeroase filiere de trecere clandestina a granitei, ca prim mijloc de realizare a emigrarii. Astfel, in 20 iunie 1946, Chestura de politie Arad semnala prinderea a trei grupuri de evrei la frontiera (circa 100 persoane), veniti la granita de nord-vest din Capitala, in speranta de a ajunge in Austria si de acolo in Italia, ca prima escala spre Palestina sau Statele Unite. In raportul Chesturii, dupa anchetarea grupurilor de fugari, se arata: „In Bucuresti, cartierele evreiesti se afla sub febra emigrarii in Palestina, fara a alege mijloacele de plecare din tara“. Aceasta miscare era pusa de fugari pe seama recrudescentei antisemitismului, resimtit de mare parte din populatia evreiasca in urma promovarii unor lideri comunisti evrei in partid si administratie, ca si a proceselor „de la Tribunalul Poporului, considerate de romani si chiar de unguri ca fiind initiate de evrei din spirit de razbunare. s…t In aceasta atmosfera, miscarile sioniste fac o intensa propaganda pentru crearea unui stat national evreiesc in Palestina“6. Mai mult, un alt raport din zona de frontiera cu Ungaria semnala ca „printre evreii care parasesc fraudulos tara se gasesc si multi romani, care se dau drept evrei pina ajung in Italia. Sint ajutati de Joint, care nu cere acte sau dovezi de nationalitate“7.

Intr-o prima sinteza cu privire la emigrarea ilegala din Romania, alcatuita de organele Sigurantei, se arata: „Evreii, emigranti fraudulos, aleg cu predilectie pentru trecere frontiera ungara. Fata de celelalte nationalitati, evreii ofera cel mai ridicat procent de emigranti“. Intre cauze, pe primul loc in sinteza politieneasca era pusa restringerea exersarii comertului liber si a altor activitati specifice, in conditiile reglementarilor etatiste din ce in ce mai accentuate, antisemitismul pe care populatia evreiasca il considera in crestere si inca un pericol real in estul Europei si, nu in ultimul rind, in special in rindul celor mai tineri, „sprijinul pe care doresc a-l da evreilor din Palestina si deci constituirii statului evreiesc“8.
Starea de spirit din sinul comunitatii evreiesti, din ce in ce mai favorabila emigrarii, a determinat si bizareria comportamentului autoritatilor comuniste fata de alya: mai intii, comunistii au incercat sa o controleze politic si financiar, pentru a sfirsi prin a o impiedica, atunci cind relatiile Israelului cu blocul comunist s-au racit. Inca din vremea organizarii primelor grupuri de emigranti evrei pentru Palestina, autoritatile politienesti au avut o implicare directa in aceste actiuni. Astfel, un document din arhiva Securitatii releva ca un comisar ajutor, Lefa Ion, a primit de la Avram Bunaciu, secretarul general al Ministerului Afacerilor Interne in 1946-1947, „misiunea de a organiza si de a dirija emigrarile evreilor“. Bunaciu i-a comunicat ca „ii incredinteaza o munca speciala, pe care o stia numai fostul ministru Teohari Georgescu si pe care nu trebuie sa o cunoasca decit cei cu care lucreaza, adica inspectorii regionali de politie la care se prezenta si sefii de Siguranta din regionale“. Lefa a primit o delegatie si un ordin de serviciu special, valabile pe tot cuprinsul tarii, cu urmatorul continut: „Dl comisar Lefa Ion din Bucuresti este delegat de noi cu emigrarea evreilor din RPR in drum spre Palestina. s…t Evreii vor trece pe baza de tabele, fara alte acte justificative“. Comisarul avea dreptul sa aleaga punctele de frontiera prin care se facea trecerea, iar sefii inspectoratelor trebuiau sa ii acorde sprijin. Ulterior, Lefa Ion a organizat impreuna cu tatal sau o retea de emigrare clandestina, contra cost, a evreilor care nu indeplineau conditiile de emigrare si a sfirsit prin a fi arestat9. Acesta nu este singurul ca-in care reprezentanti ai autoritatii au primit mita pentru a inlesni emigrarea evreilor.

Trebuie spus ca practica consacrata de regimul comunist in ultimele sale decenii, prin care pur si simplu era acceptat ca politica de stat traficul de carne vie, a fost inaugurata, de fapt, inca de la instalarea regimului. Un raport de ancheta al Securitatii din 1953 arata ca „Luca, Teohari Georgescu si Ana Pauker au discutat si au stabilit – la cererea ambasadorului statului Israel, adresata lui Luca in 1949 – eliberarea a 5 elemente capitaliste, arestate pentru transferuri ilegale de valuta, in schimbul unei sume de 500.000 dolari, lucru ce s-a facut“10. Se pare insa ca practica mituirii celor ce puteau dispune eliberarea de pasapoarte pentru Israel a cunoscut o larga raspindire. In anchetele in care au fost implicati fostul ministru de interne, Teohari Georgescu, fostul ministru adjunct, Marin Jianu, si fostul sef al Directiei de Pasapoarte, colonelul Zamfir Laurian, se vorbeste de sume de bani si alte avantaje materiale primite de fostii factori de decizie din conducerea ministerului in schimbul permisiunilor de a parasi definitiv tara.
In cazul lui Teohari Georgescu, concluzia anchetatorilor a fost ca, in problema emigrarilor in Israel, fostul ministru de interne a dus o „politica antistatala“: „In perioada anilor 1946-1948, s-au admis plecari masive de evrei, pe baza de tabele intocmite de catre Serviciul Pasapoarte, fara a se face asupra acestora o verificare temeinica, lasind in acest fel sa fuga din tara o serie de elemente ce trebuiau sa dea socoteala pentru crimele ce le-au savirsit pe teritoriul statului nostru. In afara de acest lucru, desi Teohari Georgescu stia ca prin granita de vest se faceau treceri masive ilegale in acel timp, totusi nu a luat masuri impotriva acestora. In 1948, constatindu-se ca avalansa emigrarilor creste, fapt care aducea imense pagube statului, printre care si crearea de goluri in productie, s-a dispus intocmirea unor criterii care stabileau ce persoane puteau pleca din tara“. Astfel, medicii, inginerii, tehnicienii (in general, toate persoanele cu studii superioare sau cu rol de coordonare in productie) erau exceptati de la emigrare, ceea ce a facut ca multi dintre acestia sa recurga la parasirea serviciilor si angajarea in munci necalificate, pentru a putea fi trecuti pe listele de plecare. Georgescu era acuzat ca, prin largirea constanta a criteriilor, a provocat plecarea a numerosi specialisti si implicit „pagube enorme economiei nationale“11. Pe parcursul anchetelor, fostul sau adjunct, Marin Jianu, a dat exemple concrete anchetatorilor in legatura cu astfel de favoruri acordate de ministru, numarul celor ajutati sa plece, desi nu se incadrau in criteriile stabilite pentru emigrare, ridicindu-se, dupa cum a sfirsit Teohari Georgescu prin a recunoaste, la „circa 20-30“12.


Ultima editare efectuata de catre Admin in 13.03.15 18:38, editata de 1 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: IN ROMANIA[2]

Mesaj Scris de Admin la data de 06.03.15 14:48

Pe zidurile Sinagogii Evreiești din Sighișoara au apărut aceste însemne. Au urmat percheziții și ridicări de la domiciliu

Doi adolescenți din județul Mureș au fost ridicați de către polițiști pentru audieri, joi, fiind suspectați că au vandalizat Sinagoga Evreiască din Sighișoara, pe pereții căreia au apărut o svastică, însemnul SS și un mesaj xenofob în limba germană, scrise cu un spay cu vopsea.

Potrivit purtătorului de cuvânt al Poliției Județene Mureș, Andreea Pop, incidentul rasist a fost sesizat la Poliția Sighișoara în 15 februarie, după ce persoane necunoscute au scris cu vopsea de tip spray graffiti însemne naziste și un mesaj xenofob pe un perete al Sinagogii Evreiești, transmite corespondentul MEDIAFAX.
”Este vorba despre o svastică, însemnul SS și un mesaj xenofob scris în limba germană”, a declarat sursa citată.



Joi dimineață, polițiștii au făcut percheziții domiciliare în Sighișoara și au fost ridicați pentru audieri doi adolescenți, unul de 16 ani și celălalt de 18 ani.
”Cei doi sunt bănuiți de utilizarea în public a simbolurilor fasciste, rasiste sau xenofobe”, a precizat Andreea Pop.
Tinerii vor fi cercetați în stare de libertate.
Acțiunea a beneficiat de sprijinul de specialitate al Direcției Operațiuni Speciale din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: IN ROMANIA[2]

Mesaj Scris de Admin la data de 18.02.15 14:23

Evreii si rascoala taraneasca din 1907

In studiul sau, istoricul Markus Bauer se refera si la aspectul evreiesc al rascoalei din 1907. Pentru a completa afirmatiile sale, trebuie sa mentionam ca cea de a doua problema care framanta esichierul politic si social romanesc in ultimele decenii ale secolului al 19-lea si primele decenii ale secolului al 20-lea era “chestiunea israelita”. Evreii erau o populatie lipsita de drepturi politice, cu unele exceptii. Congresul de la Berlin obligase Romania sa acorde cetatenia romana oricarui “strain”, indiferent de confesiunea lui religioasa, modificand astfel articolul 7 al Constitutiei din anul 1866, care prevedea ca pot fi incetateniti numai strainii de rit crestin. Dar Romania nu a acordat emanciparea totala a locuitorilor ei evrei, ci numai incetatenirea in bloc a fostilor combatanti in razboiul de independenta si – in rest – numai incetateniri individuale, fiecare dintre ele trebuind sa fie votata ca o lege speciala atat de catre Parlament, cat si de catre Senat (vedeti in acest sens studiul profesorului Carol Iancu, “Evreii din Romania 1866-1919″, carte aparuta recent la Bucuresti in cea de a treia editie, largita si revizuita, cu o bibliografie actualizata). Desigur, se poate incerca o aplicare a tezelor regretatului istoric si sociolog israelian Jacob Katz la situatia din Romania, respectiv trecerea de la societatea pre-neutrala la societatea neutrala, in care rolul apartenetei religioase se diminueaza si ulterior dispare complet in privinta apartenentei civice, in mod treptat (vedeti in acest sens lucrarea sa, “Out of the Ghetto”, aparuta in anul 1973). Nu vrem sa insistam asupra acestui aspect. Mentionam numai eforturile intelectualitatii evreiesti modernizate (“maskilii”) de a realiza integrarea culturala (sau cel putin lingvistica) a evreilor in Romaniapentru a justifica primirea emanciparii.

Polemica asupra emanciparii continua, incluzand uneori articole de presa si brosuri violente din partea adversarilor emanciparii si apologetice din partea sustinatorilor ei. Fenomenul respingerii evreilor, existent in fiecare tara in perioada polemicii pentru emancipare, era insotit deja de accente ale antisemitismului modern, printre altele datorita intarzierii dezvoltarii fata de tarile vest-europene si central-europene. In mare parte, evreii din mahalalele oraselor reprezentau o populatie saraca. Desigur, existau si exceptii, evrei bogati, activi in sectoarele economice, printre care in cel al arendasiei. Atacurile impotriva arendasilor evrei erau insotite de atacuri antievreiesti, care vizau intreaga populatie evreiasca. Preoti si invatatori rurali se numarau printre incitatorii taranilor impotriva evreilor; ulterior, unii dintre ei au fost arestati pentru sprijinirea taranilor. Autorul subliniaza ca incitarea pornea de la ideologi nationalisti, precum istoricul Nicolae Iorga, prin intermediul ziarului sau “Neamul Romanesc”, care reflecta un punct de vedere nationalist si romantic asupra rolului taranilor in societatea romaneasca.

Markus Bauer adauga ca “impreuna cu profesorul Alexandru Constantin Cuzade la Universitatea din Iasi, Iorga organiza diferite adunari studentesti la care imigrantii evrei erau blamati in mod frecvent ca fiind principala cauza a problemei”. Totusi, putem raspunde la aceasta afirmatie ca, desi Iorga si Cuza intemeiasera partidul national-democrat, de orientare antisemita, au existat unele diferente de nuante intre ei, care au dus ulterior la parasirea partidului de catre Nicolae Iorga si la schimbarea atitudinii lui fata de evrei. Orientare care a determinat atitudinea lui ulterioara si asasinarea lui de catre legionari, initial discipoli ai lui A.C.Cuza, dar impotriva carora pornise Nicolae Iorga. Autorul afirma ca ulterior Nicolae Iorga a renuntat la antisemitism, lucru adevarat (vedeti in acest sens biografia lui Nicolae Iorga, de Nagy-Talavera), desi – adaugam – a mai existat o exceptie, brosura “Iudaica”, polemica impotriva unor politicieni evrei din Romania interbelica, in care reapar generalizarile. Autorul subliniaza si atitudini ale unor intelectuali care nu manifestau tendinte ultranationaliste, ci tendinte sociale, considerati incitatori la rascoala, precum Vasile Kogalniceanu (se refera la brosura acestuia, “Catre sateni”) si George Cosbuc (se refera la influenta poeziei sale, “Noi vrem pamant”, publicata cu circa 12 ani mai inainte), precum si a unor oameni din administratia publica, precum prefectul judetului Botosani, Ilie Vasescu, acuzat de nepasare atunci cand taranii se pregateau sa atace si au atacat si molestat arendasi evrei. Ulterior, Vasile Kogalniceanu a fost arestat , acuzat de incitare dar niciodata judecat si amnistiat de rege, iar Ilie Vasescu a fost demis de noul guvern liberal la 26 martie 1907. Putem adauga faptul ca studentii incitati, ca si preotii si invatatorii rurali erau ei insisi de origine taraneasca. Autorul subliniaza si rolul micilor grupuri socialiste “care fusesera influentate de revolutionarii din Rusia, care de asemenea s-au aflat la spatele taranilor. Printre ei erau marinari de pe crucisatorul Potemkin, care declansase prima revolutie rusa in 1905 in portul Odesa de la Marea Neagra. Multi dintre ei venisera in Romania dupa infrangerea (revolutiei) si lucrau in industria petrolului sau in ferme agricole”.

Desi influenta evenimentelor din Rusia nu poate fi negata, totusi influenta fostilor marinari de pe crucisatorul Potemkin, refugiati politici straini, in numar relativ mic si care nu erau adaptati situatiei socioculturale din Romania (tara din care puteau fi expulzati oricand) si care nu aveau contacte speciale cu masa taraneasca din aceasta tara de refugiu nu poate fi exagerata si nu pare sa fi fost un factor care sa fi determinat rabufnirea rascoalei. Trebuie sa mentionam insa ca printre tinerii care militau pentru imbunatatirea situatiei taranilor si incurajau actiunile lor protestatare erau si tineri evrei romanizati lingvistic si cultural, de obicei elevi de liceu sau fosti elevi care parasisera scoala si se indreptasera spre o meserie practica, de orientare socialista, de obicei proveniti din patura saraca a oraselor. Desigur, atitudinea lor era diferita de cea a studentilor romani nationalisti, dar nu poate fi trecuta cu vederea. Atitudinea lor nu era – si nu putea fi – antisemita, ci avea numai un caracter social, in conformitate cu principiul ca, in viitor, intr-un regim socialist, se vor sterge diferentele si discrepantele etnice, pastrandu-se numai cele de clasa. Ceea ce mentioneaza autorul, in legatura cu inceputul rascoalei, este ca atacul impotriva arendasilor evrei, care capatase o nuanta antisemita, s-a extins.

Autoritatile nu au luat masurile necesare pentru restabilirea ordinei, iar “hoarde[sic! termen parca neportivit!] de tarani au ocupat orasul evreiesc Podu Iloaiei…pradand si distrugand”. Aici trebuie sa mentionam o carte aparuta in limba romana in Israel, la Ierusalim , in anul 1966, care nu s-a bucurat de suficienta circulatie si care astazi pare sa fie uitata : “Aspectul evreiesc al rascoalei din 1907″ (“O istorie a evreilor romani”, volumul 3), de Israel Bar Avi (Dore Wertenstein), cu o postfata de Eliezer Ilan (Lazar Rosenbaum). Desi autorul a fost documentarist si nu istoric profesionist (spre deosebire de autorul postfatei), materialul documentar din cadrul acestei lucrari este bogat, iar aspectul evreiesc al rascoalei din 1907 nu poate fi inteles fara studierea cartii. De asemenea, mentionam articole documentare ale unor istorici israelieni originari din Romania, precum Theodor Armon, Emanuel Aczel, Paul Vatarescu (in limbile romana si ebraica), precum si monografia obstei evreiesti din Podu Iloaiei, de I. Kara.Ca o concluzie personala asupra aspectului evreiesc al rascoalei din 1907, putem afirma ca ea a fost produsul
celor doua “chestiuni” care framantau esichierul politic romanesc de la inceputul secolului al 20-lea si care se cereau a fi solutionate de urgenta: “chestiunea taraneasca” si “chestiunea israelita”, care s-au ciocnit, prima fiind mult mai grava.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: IN ROMANIA[2]

Mesaj Scris de Admin la data de 28.01.15 13:04

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/foto-cum-inceput-genocidul-evreilor-romania-dau-drumul-multimei-sa-i-ma

Documente ale Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) arată radicalismul și brutalitatea cu care regimul dictatorial al mareșalului Ion Antonescu a decis distrugerea populației evreiești de pe teritoriul României.


Istoricii care lucrează în cadrul CNSAS au dat publicității recent o sinteză în șase pagini realizată de procurori pentru procesul mareșalului Ion Antonescu din 1946. Documentul cuprinde fragmente din stenogramele Consiliului de Miniștri în perioada 1940-1944, relevante pentru gândirea politică a mareșalului privitoare la evrei, precum și la condițiile înrobitoare pe care și le-a asumat România prin pactul cu Germania nazistă. 
Documentul este adus în actualitate de faptul că astăzi, 27 ianuarie, se împlinesc 70 de la deschiderea porților lagărului Auschwitz-Birkenau și are loc Ziua Internațională de Comemorare a Holocaustului.
Prima referire cu tentă radicală cuprinsă în sinteză datează din 6 martie 1941, atunci când mareșalul Antonescu decreta în fața miniștrilor: "Afară, peste graniță, cu toți refugiații evrei!". O lună mai târziu, pe data de 15 aprilie 1941, documentul consemnează: "Relativ la evrei: «Dau drumul mulțimei să-i masacreze. Eu mă retrag în cetatea mea și după ce-i masacrează pun iaraș ordine»".
Această afirmație a mareșalului Antonescu este pusă în context de istoricul Adrian Cioflâncă, cercetător în cadrul CNSAS: "El prin «mulțime» și alte exprimări de același fel, de tipul «gloată», se referea de fapt la legionari și la civilii antisemiți care făceau pasul spre violențe de stradă, care erau gata să atace evrei. Și Antonescu și guvernul legionar erau în mod evident antisemiți, dar legionarii cereau abordare mult mai radicală (expulzări în masă, jaf făcut de manieră violentă, terorizarea populației evreiești), ceea ce a și făcut Poliția Legionară și alte organizații legionare. Această abordare a creat evident probleme sociale și i-a creat prejudicii de imagine lui Antonescu pe plan extern. Un stat în care forțe paramilitare fac ordine, ucid oameni aflați în închisoare (masacrul de la Jilava din noiembrie 1940) arată pe plan internațional ca un stat neguvernat", a precizat Adrian Cioflâncă.
Din acest motiv, mareșalul le-a cerut răbdare legionarilor și a abordat o politică de eliminare oarecum discretă și sistematică a evreilor. Disensiunile dintre cele două părți au dus la rebeliunea legionară din 1941, în urma căreia majoritatea capilor Mișcării au ajuns în închisoare. Deși formal, chiar în declarațiile din sinteza Procuraturii, Antonescu (foto dreapta -  în timpul procesului în care a fost condamnat la moarte FOTO Agerpres) îi pune după acea dată pe legionari și pe comuniști pe aceeași treaptă și susține că-i va reprima fără milă, sunt dovezi care arată că regimul a continuat colaborarea cu extrema dreaptă.
"Din citatul respectiv înțelegem că Antonescu a preluat modelul după care lucrau germanii. Incitau populații locale, creau diversiuni pentru a crea tensiune și aversiune împotriva evreilor. Există mărturii din închisoare ale unor legionari recrutați de Serviciul Special de Informații, care spun că membri ai mai multor grupări legionare cunoscute, precum Grupul Răzleților, Grupul Spărgătorilor de Fronturi și alte frății de cruce, au desfășurat acțiuni de incitare, diversiune în timpul Pogromului de Iași, din vara lui 1941. Cu alte cuvinte, au răspândit în rândul populației Iașiului zvonurile obișnuite, cunoscute acum: că evreii au tras în armată, că au semnalizat ținte avioanelor sovietice. Zvonurile s-au răspândit foarte repede", a adăugat istoricul Cioflâncă.
Potrivit documentelor, la începutul lui iulie autoritățile antonesciene formalizează această practică pentru că este emis un ordin în care se spune clar că Serviciul Secret al Misionarilor, care era o unitate secretă formată din Secția a II-a a Marelului Stat Major Informații-Contrainformații și Ministerul Propagandei Naționale, să fie implicate în acțiuni de incitare a populației locale din Basarabia împotriva evreilor, după modelul patentat de naziști pentru a provoca pogromuri în teritoriile ocupate.
Dictatul lui Antonescu din aprilie 1941 s-a tradus în realitate la sfârșitul lui iunie 1941, provocând cel mai mare masacru împotriva evreilor din istoria României. Potrivit unui raport al Serviciului Special de Informații din iulie 1943, în Pogromul de la Iași au fost omorâți 13.266 de evrei, adică mai mult de o treime din populația de religie mozaică a orașului.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: IN ROMANIA[2]

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 1 din 11 1, 2, 3 ... 9, 10, 11  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum