IN ROMANIA[1]

Pagina 39 din 41 Înapoi  1 ... 21 ... 38, 39, 40, 41  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

IN ROMANIA[1]

Mesaj Scris de Admin la data de 13.02.06 23:24

Rezumarea primului mesaj :

IDEI CARE UCID

La inițiativa președintelui României, în octombrie 2003 s-a instituit o prestigioasă comisie internațională pentru a studia problemele legate de Holocaustul din România. Lucrările s-au desfășurat sub președinția onorifică a lui Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Cercetările au fost definitivate, concluziile au fost stabilite, eforturile depuse au fost subliniate cu recunoștință în alocuțiunile rostite de doi președinți succesivi (Ion Iliescu și Traian Băsescu). Statul român a comandat Editurii Polirom publicarea impresionantei lucrări. De aici încolo însă, un văl gros de tăcere se așterne în presă peste această carte incendiară, încît nu mai știi ce să crezi: lumea n-a citit-o, sau optează doar pentru așteptarea prudentă?

Pe undeva, liniștea generalizată de azi – întreruptă ici și colo de invectivele antisemiților – e justificată. Căci Raportul final al Comisiei Wiesel ne propune o abordare extrem de complexă, pe linia studierii mentalităților, a biografiei intelectualității române reprezentative, a istoriei evenimențiale, cu numeroasele sale detalii tragice, a consemnării unor mărturii directe, de la “firul ierbii”, a unor acute dezbateri morale și existențiale asupra trecutului și prezentului nostru, din secolele al XIX-lea și al XX-lea. Numeroasele ipoteze lansate de unii studioși pe cont propriu în ultimii zeci de ani și combătute de alți cercetători, legate de implicarea României în masacrul extins asupra evreilor, sînt astăzi pentru prima dată însumate și asumate oficial, într-un document cu pondere istorică, politică, diplomatică și (poate) economică.

Absolut impresionantă e mai ales organizarea logică, minuțioasă, temeinică, a materialului prezentat. Faptele sînt urmărite nu doar în momentul istoric al tragicei lor desfășurări, ci luîndu-se în considerare întregul proces al cauzalității, de-a lungul deceniilor. Cum se poate ca oameni pașnici, blînzi și inofensivi să se năpustească într-o bună zi asupra vecinilor sau concetățenilor, să-i lovească, să-i jefuiască și să-i ucidă? Răspunsul la o asemenea întrebare elementară ar trebui să conțină mai multe trepte de explicitare. Una din ele așază la temelii complicitatea intelectualității reprezentative. Nume de frunte ale intelighenției românești, directori de conștiință ai poporului dezorientat și-au pus în repetate rînduri puterea influenței în slujba urii. Atunci cînd un om fascinant, inteligent, prestigios sau carismatic îți repetă insistent că evreul de lîngă tine aparține unei subcategorii umane care nu merită respect, riscul de a se face crezut e foarte mare. În loc să ne tot întrebăm “cum a fost cu putință?”, ar trebui să recitim intervențiile publice ale numeroșilor intelectuali ai vremii. De la ideile care ucid și pînă la crima efectivă era doar un singur pas – care a fost făcut cu frenezie.

- Ion Brătianu, om politic de frunte, refuză în 1866 acordarea de drepturi cetățenești pentru evrei, în conformitate cu tratatele internaționale, și îi cataloghează ca fiind plaga socială a României: “Numai măsuri administrative puternice ne pot scăpa de această pacoste și îi pot împiedica pe proletarii străini să ne invadeze țara”.

- Cezar Bolliac, revoluționar de la 1848, se plînge de parazitismul evreilor: “Este înspăimîntător, domnilor, să vezi extinderea de zi cu zi a acestei congregații funeste, dar mai înspăimîntător este că gîndești că nicăieri ea n-a prins rădăcini atît de adînci ca la noi”.

- Mihail Kogălniceanu, om de stat prestigios, intensifică în 1869 procesul de eliminare a evreilor din satele românești, lipsindu-i de mijloacele de existență: “Veți vedea că Moldova e secată, suptă de cîrciumarii și accizarii evrei; veți vedea cum în Moldova un evreu intră în sat sărac lipit și peste 2-3 ani iese cu capital mare, veți vedea lipitorile satelor din Moldova”. Interpelat de guvernele democratice occidentale, politicianul român se prevalează orgolios de dreptul neamestecului în treburile interne: “Iată limbagiul ce l-am ținut străinilor, am zis că noi nu recunoaștem puterilor străine dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru [din interior]".

- Bogdan Petriceicu Hasdeu, personalitate de talie enciclopedică, justifică în 1866 ura pe care evreii ar atrage-o asupra lor prin trei elemente: “tendința de a cîștiga fără muncă, lipsa simțului demnității și ura contra tuturor popoarelor”.

- Vasile Conta, filosof recunoscut, afirmă în 1879 că intenția evreilor este de a-i alunga pe români din România pentru a-și stabili un stat pur evreiesc și declară în Parlament: “Dacă nu luptăm contra elementului evreiesc, murim ca națiune”.

- Vasile Alecsandri, poet român de frunte, atrage atenția în 1879 asupra fanatismului religios al evreilor și asupra caracterului ocult al acțiunii lor: “Patria lor este Talmudul! Puterea lor este fără de măsură, căci alte două puteri constituie temelia și sprijinul său: francmasoneria religioasă și aurul”.

- Ioan Slavici, prozator clasic ardelean, în lucrarea sa Chestiunea ovreilor din România (1878), îi caracterizează pe aceștia ca fiind o “boală” și propune soluția radicală, prefigurînd în mod surprinzător Holocaustul: “Ne rămîne doar ca, la un semn, să închidem granițele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă ca să nu mai rămînă nici sămînță din ei”.

- A.D. Xenopol, istoric reputat, declară în 1902 că numai evreii botezați ar trebui să primească cetățenia română, iar cei care nu s-au convertit încă ar trebui alungați din țară.

- Nicolae Iorga, strălucită personalitate a istoriografiei românești, intelectual enciclopedic și figură emblematică a politicii naționale, îndeamnă în 1937 la izolarea evreilor în societate și la mobilizarea generală împotriva elementului alogen: evreii “lucrează ca să aibă pentru ei, ca nație năvălitoare, cît mai mult. Pînă și în profesiunile libere, pînă și în învățămînt, în știință, în literatură, ca avocați, ca medici, ca arhitecți, ca profesori, tot mai mulți, cu filologii, cu ziariștii, cu poeții, cu criticile lor, ei ne dau pur și simplu afară din țara noastră… Ei ne sugrumă bisericile, ne înlocuiesc moralitatea prin opiul ziaristic și literar cu care ne incită. (…) Noi să ne organizăm pentru războiul conștiinței și al muncii. Să ne strîngem împreună unde mai sîntem. Și să pornim la recîștigarea prin truda de fiecare zi și prin perfecta bună înțelegere, prin ruperea de raporturi cu aceia care vreau să ne înlocuiască, și să ne recucerim cele ce le-am pierdut. / Ei între ei, pentru ei, cum au vrut. Noi între noi, așa să vrem!”.

- Octavian Goga, poet al unității naționale (dar și politician veros), înainte de a promova legile antisemite ce confiscau cetățenia română și drepturile civile cîtorva zeci de mii de evrei, se răfuia în 1935 cu mentalitatea și moralitatea etniei minoritare: “Oameni care n-au loturi în cimitirele românești cred că pot să îndrume sufletul, impulsul material al gîndirii noastre, își închipuie că orice manifestare morală a noastră e patrimoniul lor, se ating de aceasta cu mîinile lor murdare, fac din rotativele lor pur și simplu un mijloc de dărăpănare morală a societății românești”.

Iar apoi, cînd cuvintele și-au atins ținta, au venit faptele: Holocaustul din România. Au pierit de moarte violentă între 280.000 și 380.000 de ființe umane.

http://193.226.7.140/~leonardo/n09/Laszlo1.htm


Ultima editare efectuata de catre Admin in 05.04.14 9:29, editata de 5 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


ZECE ANI DIN VIAȚA UNEI COMUNITĂȚI-ALBA IULIA 1940-1950

Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 19:07

ZECE ANI DIN VIAȚA UNEI COMUNITĂȚI EVREIEȘTI DIN TRANSILVANIA. ALBA IULIA 1940-1950

Ladislau Gyémánt


Institutul de Istorie „George Bariț” Cluj-Napoca




Deceniul 1940-1950 – perioadă în care istoria României a înregistrat nu mai puțin de patru dictaturi ( dictatura regală, dictatura legionaro-antonesciană, dictatura antonesciană și instaurarea dictaturii comuniste) – a reprezentat pentru evrei o perioadă de mari încercări și suferințe. Evoluțiile intervenite în situația lor pe plan general sînt tot mai bine cunoscute grație mai cu seamă cercetărilor din ultimele două decenii[1].Considerăm însă tot atît de interesantă și utilă reconstituirea modului în care marile evenimente și răsturnări istorice s-au reflectat în viața cotidiană a unei comunități provinciale evreiești, în speță cea de la Alba Iulia, unde o arhivă comunitară bine păstrată oferă posibilitatea optimă pentru un astfel de demers[2].

Alba Iulia a reprezentat prima și, pînă la 1848, singura comunitate evreiască legal recunoscută în Marele Principat al Transilvaniei, care concentra în 1785-1786, 98,7%, în 1813, 88,6%, iar în preajma revoluției de la l848, 42,5% din populația urbană evreiască a provinciei[3]. Odată cu liberalizarea accesului evreilor în orașe după 1850, Alba Iulia, reședința Șef-rabinului Transilvaniei, își pierde treptat importanța primordială, devenind o comunitate provincială obișnuită, cu influență regională doar în zona centrală a Ardealului.

Străbătînd avatarurile comune evreilor ardeleni în decurs de circa un secol marcat de emanciparea civilă din 1867, tendințele de asimilare în sfera limbii și culturii maghiare pînă la primul război mondial, Unirea Transilvaniei cu România după 1918, reorientarea evreilor spre idealurile sioniste, ascensiunea extremei drepte și a antisemitismului în perioada interbelică, în prima parte a anului 1940, perioadă cu care debutează analiza noastră, instituțiile comunitare funcționau încă relativ normal, în conformitate cu autonomia garantată prin statutele Comunității. Adunarea generală din 17 martie 1940, ultima pentru o lungă perioadă de peste patru ani, aducîndu-și obligatoriul omagiu pentru regele Carol al II-lea, adopta bugetul și alegea noul Comitet de conducere avîndu-l în frunte ca președinte pe Filip Glück, însoțit de doi vicepreședinți, un jurist, un casier, un revizor, un econom, patru curatori, 25 de membri, 6 supleanți, precum și comisii de specialitate pentru impozite, apel, control și probleme școlare[4]. Comunitatea își concentra eforturile asupra activității de cult, a celei de asistență socială (ajutorarea refugiaților evrei, a copiilor săraci, a evreilor concentrați în armată) și a problemelor școlare, elaborîndu-se, de pildă, programa analitică a cursului de religie pentru elevii de liceu evrei sub îndrumarea prim-rabinului Maurițiu Krausz[5]. Dincolo de preocupările cotidiene răzbăteau însă tot mai amenințător semnele rău prevestitoare ale dispariției stării de normalitate. Încă în noiembrie 1938, legionarii aruncaseră în aer sinagoga, ceea ce a determinat instituirea unei paze de noapte permanente la instituțiile comunitare. Condițiile materiale ale activității Comunității erau tot mai dificile, ceea ce impunea restricții severe la încălzirea și luminarea sinagogilor și școlii. În august 1940, odată cu adoptarea primelor măsuri legislative de tip rasial prin guvernul progerman Gigurtu, apelul Comitetului de conducere la solidaritate și sprijin material și moral reciproc considera că “în situația extrem de critică a evreimii” se pune de-acum în cumpănă însăși menținerea existenței instituțiilor comunitare[6].

Într-adevăr, odată cu instaurarea dictaturii comune a generalului Antonescu cu legionarii, decretul din 9 septembrie 1940 interzicea funcționarea comunităților urbane cu mai puțin de 400 de familii[7]. Cum numărul familiilor contribuabile din Alba Iulia se situa în jur de 200, instituțiile comunitare își încetează activitatea pînă în ianuarie 1941, perioadă în care registrele Comunității nu înregistrează nici o întrunire a conducerii. Teroarea dezlănțuită de legionari se materializează, între altele, conform unor mărturii ulterioare, în confiscarea magazinelor evreiești (de pildă, a președintelui de onoare al Comunității, Ferdinand Fuchs), închiderea și jefuirea inventarului clubului evreiesc etc.[8].

După rebeliunea legionară și preluarea întregii puteri de către Ion Antonescu, viața comunitară își reia cursul în condițiile unui control strict din partea autorităților. Adunarea generală nu se mai convoacă pînă în iunie 1944, iar Comitetul de conducere se întrunește doar cu autorizația Chesturii. Funcționarea școlii comunității trebuie aprobată în fiecare an de către forurile oficiale. Primirea noilor membri este permisă doar cu acordul oficialităților. Din 1942, restrîngerea autonomiei comunitare devine și mai severă prin instituirea Centralei Evreilor, care prin Oficiul Județean controlează și direcționează activitatea Comunității în toate domeniile. Comitetul de conducere este reorganizat sub forma a cinci secțiuni (de cult, școală, finanțe, statistică și asistență socială), toți membri acestora fiind numiți. Secțiile și prim-rabinul trebuie să prezinte lunar rapoarte de activitate Centralei. Se introduce un nou sistem de evidență și contabilitate, gestiunea financiară fiind, de asemenea, sub un control strict centralizat. Activitatea școlară, serviciul sanitar pentru evrei sînt subordonate Centralei, care are dreptul exclusiv al angajării și concedierii învățătorilor și medicilor. Cererile către autorități pot fi înaintate doar prin Oficiul Județean al Centralei Evreilor. Cheltuielile de întreținere ale Oficiului Județean și ale Centralei Evreilor sînt suportate printr-o cotă parte a impozitelor, contribuțiilor și taxelor școlare comunitare[9].

Concomitent cu restrîngerea autonomiei Comunității prin centralizare și control oficial strict, perioada dictaturii antonesciene este marcată și de o neîntreruptă avalanșă de măsuri restrictive, extorcări materiale și încălcări ale drepturilor umane. Evreii sînt excluși din exercitarea profesiunilor liberale și li se interzice angajarea creștinilor în serviciul lor. Se împiedică tăierea rituală a animalelor și păsărilor prin “românizarea” măcelăriilor rituale. Călătoriile în afara localității sînt permise doar cu autorizații speciale. Evreii pot cumpăra în piața orașului doar după ora 10. Odată cu izbucnirea războiului antisovietic, membrii comunităților din județ (Sebeș, Teiuș, Vințu de Jos, Uioara, Ighiu) sînt concentrați la Alba Iulia, comunitatea locală fiind obligată la cazarea și întreținerea lor. Eliberați după 6 luni, enoriașii acestor comunități sînt readuși la Alba Iulia în 1943. Imobilele comunitare sînt expropriate în 1943, trecînd în administrarea Centrului Național de Românizare. De fapt, ceea ce se întîmplă este extorcarea materială a Comunității, căreia i se lasă în folosință clădirile în schimbul unei chirii, cu obligația prealabilă a reparării lor pe cheltuială proprie. În aceeași ordine de idei, pe lîngă impozitele obișnuite, evreilor li se impun sarcini extraordinare în cadrul împrumuturilor forțate ale Reîntregirii și ale Apărării Naționale, donații obligatorii în bani pentru viitorul Palat al Invalizilor și în obiecte de îmbrăcăminte, care toate se cifrează la Alba Iulia, între anii 1941-1943, la 40 de milioane lei, în condițiile în care bugetul comunitar nu depășea în 1943 suma de 3,7 milioane lei. Munca forțată impusă evreilor în cadrul unor detașamente de muncă la Boju, Cînepiște, Brad, Deva, Focșani, cu echipamentul asigurat de Comunitate, putea fi răscumpărată prin scutiri acordate în schimbul unor taxe oneroase. Rechiziționarea clădirii școlii evreiești, evacuarea rabinului sefard din locuința sa, impunerea unor taxe pe pîine de către Primărie, considerate abuzive chiar de către oficialități, întregesc imaginea acestui ansamblu represiv care-și pune amprenta apăsătoare asupra vieții Comunității din Alba Iulia în perioada 1941-1944[10].

În pofida condițiilor deosebit de dificile, Comunitatea s-a străduit și în acești ani să-și îndeplinească menirea și să mențină funcționarea principalelor instituții comunitare. Un deosebit accent a revenit activității de asistență socială, prin care s-a asigurat locuință și hrană gratuită celor evacuați, ajutorarea săracilor, a celor concentrați la muncă, a elevilor evrei fără mijloace materiale, prin alimente, îmbrăcăminte, încălțăminte, lemne de foc. S-au făcut colecte în îmbrăcăminte, medicamente și bani pentru evreii deportați în Transnistria și cei din detașamentele de muncă. S-au donat pături, așternuturi, saltele, perne pentru Crucea Roșie. S-a înființat un cămin de zi pentru copii, o cantină populară gratuită pentru evacuați și săracii Comunității proprii, au fost primiți și găzduiți 25 de orfani repatriați în toamna anului 1943 din Transnistria. În suportarea sarcinilor materiale de loc ușoare ale acestei activități, pe lîngă resursele proprii, Comunitatea a beneficiat de sprijin și din partea JOINT și a Centralei Evreilor[11].

Cu prețul a mari dificultăți și eforturi, s-a reușit menținerea în funcțiune a principalelor instituții comunitare: cele două sinagogi, școala elementară de 7 clase cu trei cadre didactice, la care se adăuga un învățător pentru religie și unul pentru limba ebraică, baia rituală, forul de judecată prezidat de prim-rabin pentru reglementarea pricinilor interne. Au existat chiar și inițiative pentru dezvoltarea acestor instituții prin proiectul unei școli de ucenici, al unui curs pentru învățarea meseriei de legător de cărți, al unui atelier electrotehnic, al unui cerc cultural pentru tinerii evrei[12]. Toate aceste propuneri s-au lovit însă de imensele dificultăți materiale, concretizate într-un deficit cronic al bugetului comunitar, care se agrava în fiecare an. Soluția unică era mărirea continuă a contribuției de cult și de asistență socială, a taxelor școlare, a celor pentru folosirea băii rituale, pentru închirierea scaunelor sinagogale, a gabelei. Se apelează cu mai mult sau mai puțin succes la donații și colecte, concomitent cu reducerea drastică a cheltuielilor, menținerea la un nivel scăzut a salariilor angajaților comunitari, de multe ori neplătite la timp și rămase mult în urma inflației, în pofida unor sporadice indemnizații de scumpete[13].

Dificultățile uriașe, imposibilitatea acoperirii necesităților și obligațiilor, grevează și asupra stării de spirit din cadrul Comunității, accentuînd disensiunile și conflictele care n-au lipsit niciodată. Comunitatea sefardă este nemulțumită datorită nerecunoașterii oficiale a conducerii sale și pentru că nu i se acordă un local propriu pentru slujbe, cu excepția sărbătorilor mari. Există apoi un conflict latent între religioși și nereligioși, cei din urmă fiind obligați la plata gabelei chiar dacă nu țin gospodării cușer. În 1943, Abraham Isac e respins de la numirea în fruntea secției școlare pe motiv că “nu e un om religios”[14]. Din cauze obiective, dar și subiective, încasarea contribuțiilor lasă mult de dorit, numeroasele restanțe agravînd și mai mult problemele de ordin material. O parte din membri cu stare materială bună refuză plata contribuțiilor stabilite și chiar participarea la activitatea comunitară pe motivul neincluderii lor în Comitetul de conducere. Alții sînt nemulțumiți de modul în care repartizarea sarcinilor se corelează cu starea materială a membrilor contribuabili, reproșînd conducerii comunitare neincluderea reprezentanților păturilor mai sărace în comisia de impunere. Mijloace coercitive pentru asigurarea încasării contribuțiilor nu pot fi aplicate decît în cazul celor care dețin scutiri de muncă forțată sau autorizații speciale pentru exercitarea profesiunii, pentru ceilalți neexistînd decît posibilitatea unor nesfîrșite apeluri și somații, respectiv amenințarea recursului la autorități, la sancțiuni de ordin religios sau la boicot din partea celorlalți membri ai comunității, modalități la care însă Comitetul de conducere ezită în cele din urmă să recurgă în mod efectiv[15].

Rezultatul este o creștere a deficitului bugetului comunitar de la 46% în 1942 la 60% în primăvara anului 1944, ceea ce duce la neplata salariilor, la neacoperirea cheltuielilor de asistență socială și la imposibilitatea asigurării obligațiilor față de stat. Pentru a dezamorsa situația, oficialitățile acceptă convocarea, după o lungă întrerupere, a adunării generale a comunității pentru 11 iunie 1944, la care însă participă doar 61 din cei 211 membri contribuabili, grupul opoziționist în frunte cu Maurițiu Schächter, care contestă tot mai vehement Comitetul de conducere, boicotînd această întrunire. Adunarea generală se transformă astfel într-un monolog al liderilor Comitetului (președintele Filip Glück, secretarul general Emil Finkel) și Oficiului Județean (președintele Aladar Springer), care pledează pentru solidaritate și spirit de sacrificiu din partea celor cu o stare materială mai bună, făcîndu-se pentru prima dată referire în actele oficiale ale Comunității la ceea ce “ în imediata noastră apropiere se întîmplă cu frații noștri”, apelîndu-se la conștientizarea faptului că “în ceasurile supreme bunurile materiale nu mai contează nimic /…/ că nenorocirea nu alege și suntem cu toții egali în fața ei”. Cum nimeni dintre cei prezenți nu ridică obiecții sau critici, gestiunea Comitetului este declarată corectă și conducerea este reconfirmată în deplinătatea atribuțiilor sale[16].

Victoria aceasta în spiritul status-qoului de la fruntea Comunității s-a dovedit însă de foarte scurtă durată, evenimentele istorice majore care au rezultat prin actul de la 23 August și răsturnarea regimului antonescian aducînd schimbări de anvergură și în microcosmosul comunitar de la Alba Iulia. Desființarea Centralei Evreilor și organizarea Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România este urmată, în octombrie 1944, de dispoziția generală a înlocuirii vechilor Comitete de conducere cu Comisii interimare, alese în conformitate cu ponderea partidelor politice existente în rîndul evreilor din localitățile respective. Cum în Alba Iulia nu existau partide politice evreiești, la 1 ianuarie 1945 Comisia interimară este desemnată prin alegerea celor 33 de membri din rîndul categoriilor socio-profesionale (comercianți, meseriași, liber-profesioniști, angajați), la care se adaugă cîte doi reprezentanți ai sefarzilor și ai sioniștilor. În fruntea Comitetului prezidențial de trei persoane este ales prin vot secret Maurițiu Schächter, fostul președinte Filip Glück devenind președinte de onoare. În discursul său inaugural, președintele interimar, devenit apoi în adunarea generală din 4 martie 1945 președinte cu drepturi depline, anunță un program ambițios de schimbări în spiritul “concepției democratice de astăzi”, prin cooptarea în elaborarea deciziilor și a altor membri dinafara Comitetului de conducere, prin diferențierea sarcinilor materiale conform categoriilor sociale cu autonomia internă a acestor categorii privind repartizarea obligațiilor între membrii lor, majorarea salariilor angajaților comunitari, înlocuirea imediată a membrilor conducerii care nu participă efectiv la activitatea Comitetului[17].

Prima preocupare a noii conduceri a fost punerea în aplicare a măsurilor reparatorii pentru prejudiciile suferite de Comunitate în perioada dictaturilor anterioare. Începînd cu 1 noiembrie 1944, sînt retrocedate imobilele comunitare expropriate. Sînt restituite, de asemenea, sumele de bani și obiectele de îmbrăcăminte adunate pentru detașamentele de muncă, precum și matricolele școlii evreiești confiscate în anul 1942. Se recuperează mobilierul și inventarul clubului evreiesc, jefuite de legionari în 1940. Sînt preluate bunurile fostelor comunități de la Vințu de Jos, Teiuș, Ighiu și Sebeș. Se autorizează din nou tăierea rituală și se redă dreptul de publicitate al școlii comunitare. Se solicită descoperirea și urmărirea făptașilor care au aruncat în aer sinagoga în 1938 și se elaborează o listă a legionarilor din oraș care s-au făcut vinovați de pagube și suferințe cauzate locuitorilor evrei. Se eliberează, de asemenea, acte de bună purtare față de evrei celor ce solicită acest lucru. Este instituită o comisie de anchetare a fostei conduceri a Comunității și a Oficiului Județean, în care intră 5 membri (un inginer, doi contabili, un tîmplar și un tapițer). Rezultatul anchetei, în mai 1945, degrevează de orice răspundere conducătorii fostului Oficiu Județean al Centralei Evreilor, iar fostul președinte Filip Glück își neutralizează numeroșii adversari și critici, cedînd Comunității cinci iugăre de pămînt spre a fi lucrate de tineri evrei[18].

Activitatea Comunității se concentrează și în perioada 1945-1947 asupra asistenței sociale și a bunei funcționări a instituțiilor comunitare. Se asigură ajutorarea evreilor reveniți din detașamentele de muncă, a refugiaților din Transilvania de Nord din perioada operațiunilor militare desfășurate acolo, a foștilor deținuți politici, a deportaților repatriați. Se adună fonduri pentru caravanele Crucii Roșii care își propun găsirea evreilor deportați din Transilvania de Nord. Se fac colecte pentru evreii din Budapesta și se organizează cazarea și întreținerea unui grup de copii orfani din Transilvania de Nord și Budapesta. Se continuă ajutorarea săracilor și a copiilor de școală nevoiași din propria Comunitate. Cantina populară asigură hrană gratuită în mai 1946 unui număr de 185 persoane. Se acordă indemnizații de scumpete pentru anagajații comunitari. Se organizează un ambulatoriu al Comunității cu asigurarea gratuită a medicamentelor. Se înființează o bancă populară de împrumut “pentru ajutorarea micilor existențe”. Sînt refăcute instituțiile comunitare: se repară sinagogile și casa prim-rabinului, se angajează un subrabin, haham și sameș, se asigură funcționarea școlii elementare, a Talmud Torei, a băii rituale, a scaunului de judecată al Comunității pentru problemele interne. Chevra Kadisha și Reuniunea Femeilor Israelite își aduc, de asemenea, contribuția la activitatea comunitară[19].

În pofida sprijinului consistent al JOINT-ului, situația materială a Comunității devine în curînd extrem de precară datorită repercusiunilor evoluției situației economice generale. Inflația galopantă infirmă orice previziuni bugetare, iar salariile și ajutoarele bănești își pierd treptat o mare parte din valoarea lor efectivă. Reforma monetară din august 1947 dă lovitura de grație finanțelor Comunității prin blocarea la Banca Națională a peste 212 milioane lei, care nu sînt recuperate niciodată. La cheltuielile obișnuite se adaugă solicitări extraordinare, cum ar fi participarea la obligațiile rezultate din executarea Convenției de armistițiu cu Națiunile Unite sau contribuția de două milioane lei pentru ridicarea a două monumente în onoarea Armatei Roșii și a Armatei Române. În schimb, în vara anului 1946, la repartizarea subvențiilor de 20 milioane lei în favoarea școlilor din Alba Iulia, școala evreiască primește doar suma de 360000 lei, calificată de conducerea comunitară drept "derizorie”. Legea Cultelor din același an dispune trecerea proprietăților comunităților filiale desființate în proprietatea statului[20].

Pentru a face față dificultăților de ordin material, conducerea Comunității este nevoită să recurgă la mijloace similare celor mult criticate din perioada anterioară: mărirea continuă a taxelor, introducerea de obligații noi (de pildă, pentru invitarea la Tora), majorarea prețului cărnii cușer, revizuirea listei celor îndreptățiți la asistență, sancțiuni împotriva restanțierilor. La nemulțumirile cauzate de aceste măsuri se adaugă resuscitarea periodică a conflictelor interne vechi cu sefarzii, cărora li se retrage dreptul la o casă de rugăciuni proprie, iar rabinul lor, Nachman Kahan, este nevoit să părăsească localitatea. Se înființează, în schimb, o organizație Agudat Israel, care revendică un local propriu de cult și înființarea unei comisii care să decidă asupra tuturor problemelor rituale. În 1947, Comunitatea din Alba Iulia rămîne fără prim-rabin, prin plecarea în străinătate a lui Maurițiu Krausz, ca și fără haham și învățător religios[21].

La deteriorarea continuă a situației economice și a climatului intern din Comunitate se adaugă presiunile politice externe tot mai evidente. Încă din ianuarie 1945, ședințele Comitetului de conducere sînt deschise de președintele Maurițiu Schächter prin omagii aduse lui Stalin, Aliaților, regelui Mihai, actului de la 23 August. Din aprilie 1945 se acceptă în Comitetul de conducere doar membri ai unei organizații a Frontului Național Democrat (înființat și dirijat de comuniști), iar enoriașii sînt îndemnați insistent să se înscrie în masă în aceste organizații “pentru a evita repetarea ororilor fasciste”. Ca o procedură pe care o vom întîlni și mai tîrziu, odată cu preluarea treptată a controlului Comunității de către organizația paravan a comuniștilor – Comitetul Democratic Evreiesc (CDE) – cel care face aceste propuneri este tocmai fostul secretar general Emil Finkel, șantajabil prin rolul de conducere deținut în perioada războiului. Comunitatea este mobilizată la festivitățile organizate de FND, participă la gărzile cetățenești instituite de acesta pentru paza de noapte[22].

Intervenția factorului politic în treburile interne comunitare este evidentă și prin imixtiunea în componența conducerii. Secretarul general Tiberiu Neumann este demis în mai 1945 pentru că “nu lucrează în conformitate cu principiile democratice”. Președintele Maurițiu Schächter, care demisionează în repetate rînduri datorită dificultăților materiale, este reconfirmat de fiecare dată de majoritatea covîrșitoare a adunării generale a Comunității, care îi acordă încredere. Cu toate acestea, în mai 1947 el este înlocuit, împreună cu tot Comitetul, printr-o Comisie interimară condusă de Ernest Lőwe, ca un preludiu al schimbărilor radicale ce urmau a fi adoptate curînd în întreaga viață evreiască prin instaurarea regimului comunist. La înlăturarea lui Schächter a contribuit, fără îndoială, elogiul pe care l-a adus, în aprilie 1945, președintelui american Roosewelt la dispariția acestuia, calificîndu-l drept “un prieten sincer al evreimii din toată lumea”, ca și atașamentul său la cauza sionistă, el susținînd “sprijinirea oricărei munci ce are ca scop reclădirea Eretzului”, cu promovarea în școală a “spiritului religios național”. Schächter afirma cu curaj în adunarea generală din noiembrie 1945 că “evreimea atît de mult încercată în ultimii ani /…/ și azi trebuie să-și apere singură interesele și nu poate aștepta ajutor din nici o altă parte”, iar în 1946 făcea apel la susținerea și dezvoltarea “instituțiilor noastre străvechi”[23].

Primul semnal prevestitor al cotiturii radicale în viața comunitară în urma instaurării noului regim comunist apare încă în 2 noiembrie 1947, cînd Comunității i se impune obligația de a raporta la Chestură orice ajutor primit din străinătate. La sfîrșitul aceleiași luni, președinții de comunități din țară sînt convocați la sediul CDE din București, unde li se aduce la cunoștință înlocuirea lui Wilhelm Filderman în fruntea Federației Uniunilor Comunităților Evreiești cu avocatul Rosenkranz și hotărîrea schimbării Comitetelor de conducere din întreaga țară. În noile Comitete vor trebui incluse obligatoriu femei. Școlile comunitare vor fi inspectate și se va controla modul de aplicare a programei de învățămînt, mai ales în privința limbii ebraice și idiș, a istoriei evreilor și a religiei. Nu se vor mai accepta ajutoare de la JOINT cu excepția sprijinului pentru cantinele menținute exclusiv pentru copii săraci, bolnavi și cei incapabili de muncă. Se declară principiul încadrării obligatorii a tuturor în “cîmpul muncii”, meseriașii urmînd a constitui cooperative bazate pe “un program de muncă colectivă”. Pentru a face mai ușor acceptabile noile realități, se promite că “schimbarea de eră nu va afecta autonomia comunitară” și religia nu va avea de

suferit. Se pune, de asemenea, în vedere posibilitatea recuperării fondurilor comunitare blocate în perioada stabilizării și se acordă o subvenție pentru școală[24].

Pasul următor îl reprezintă, în februarie 1948, hotărîrile ședinței cu președinții de comunități la Federația de la București, care instituie principiul unei centralizări stricte, a controlului CDE privind raporturile evreilor cu forurile oficiale și activitatea culturală, ca și încadrarea tuturor în muncă în domeniul industrial sau agricol. În luna martie, se lansează lozinca "restratificării”, ceea ce înseamnă, după explicațiile date de Ludovic Leeb, reprezentantul CDE-ului local, că “doar cei ce vor munci vor avea parte de hrană”. Se instituie subsecții de restratificare pentru încadrare în muncă, organizarea de școli tehnice și ateliere școlare, înființarea cooperativelor de producție și agricultură, din care fac parte cîte 12 reprezentanți ai Comitetului de conducere comunitar și ai CDE, precum și 8 cadre didactice[25].

În aprilie 1948 se impune controlul Ministerului Educației Naționale asupra bugetului școlii, iar în luna următoare se introduce un sistem nou de evidență contabilă și se trece la verificarea cetățeniei tuturor evreilor[26].

În fața avalanșei schimbărilor, conducerea Comunității face încercări disperate pentru salvarea măcar a unor elemente de autonomie comunitară și identitate spirituală. Se depun eforturi pentru angajarea unui nou prim-rabin sau cel puțin avansarea hahamului Zoltan Markovits ca subrabin, dar ambele tentative eșuează. Se resping insinuările după care azima primită din America nu ar fi “cușer”. La îndemnul Biroului Central Ortodox Izraelit din Cluj, se ține post în mai 1948 “pentru îmbunătățirea situației din Israel”[27].

Reacția CDE este însă promptă, în 30 mai 1948 solicitîndu-se imperativ demisia președintelui Lőwe și a întregului Comitet, reprezentantul CDE, Ludovic Leeb, vorbind despre plenipotența CDE de a controla chestiunea evreiască "asemenea unui Mare Stat Major”. Comitetul încearcă să reziste, dar în 15 iunie este înlăturat mai întîi jurisconsultul Ferdinand Jozsef, iar în 28 iunie președintele Ernest Lőwe demisionează “din motive de sănătate și alte obligații”. Adunarea generală din 11 iulie 1948, prezidată de Ludovic Leeb, alege noua conducere, avînd ca președinte pe Izidor Schlesinger, iar vicepreședinte pe Adolf Ganz, șeful nou createi comisii de restratificare. În fruntea Comisiei de apel este ales Ladislau Dukasz, secretarul general al CDE-ului local, iar revizor devine omniprezentul Ludovic Leeb. Ca o concesie, pentru liniștirea eventualelor îngrijorări, în Comitet este inclus și un reprezentant al evreilor religioși[28].

Noul Comitet trece la accelerarea măsurilor de schimbare radicală a vieții comunitare. Se înființează o comisie pentru verificarea tuturor angajaților Comunității. Contribuția obligatorie este înlocuită cu donații voluntare. Se revizuiește lista celor ce beneficiază de asistență și gratuități în cadrul cantinei și a băii rituale, îndemnîndu-se la angajarea foștilor asistați în uzinele de la Hunedoara și Cugir. Se desființează măcelăria rituală. În septembrie 1948, școala trece în patrimoniul statului și se elimină predarea limbii ebraice și a religiei. Se desființează casa de rugăciuni Agudat Israel, iar căminul de copii este reorganizat, Ladislau Dukasz reproșînd “spiritul național-șovin” nesănătos care a dominat în educație. Pentru “lămurirea maselor sărace și religioase” privind necesitatea “distrugerii naționalismului, sprijinirea democrației și importanța ajutorului acordat de URSS”, la inițiativa CDE se trece la organizarea unui program de conferințe politico-culturale. După modelul sovietic, se promovează limba idiș ca o contrapondere la ebraica privită ca un mijloc de propagare a “spiritului naționalist”. În adunarea generală din 29 august 1948, se permite pentru prima oară luarea de cuvînt în această limbă, iar conferințele ideologice se preconizează a se ține și în idiș. Ca semnale exterioare, de ordin formal, dar grăitoare, apelativul de “domn” este înlocuit în comunicațiile și actele oficiale ale Comunității cu cel de “prieten”, iar din iunie 1949 apare termenul de “tovarăș”. Convocatorul pentru adunări se încheie cu formula “Trăiască Republica Populară Română!”[29].

În realizarea acestor mutații se uzează de serviciile celor care prin rolul din trecut puteau fi șantajați. Astfel, fostul președinte al Oficiului Județean al Centralei Evreilor, Aladar Springer, era nevoit, în adunarea generală din 29 august 1948, să elogieze noua conducere și CDE-ul care “ depun un lucru admirabil” pentru “înlăturarea relelor și lipsurilor”. Reprezentantul evreilor religioși, Ilie Herșcovici, își exprima cu același prilej bucuria de a putea vorbi în idiș și că “religia nu este în pericol”. Alinierea la spiritul unanimității reclamate de noul regim se vădește cu claritate în noiembrie 1949, cînd donațiile impuse pentru construirea Casei Scînteii sînt acceptate “cu bucurie” de către toți cei prezenți – conform mărturiei procesului verbal al ședinței[30].

Procesul de instrumentalizare a instituțiilor comunitare în vederea încadrării evreilor în noul sistem se încheie în februarie 1950 prin adoptarea unui Statut, a “actului constitutiv” elaborat de Federația de la București. După ce în locul celor minimum 50 de semnături, actul este semnat de toți cei 200 de membri ai comunității, este instituită noua conducere, avînd ca președinte pe Henrik Bruckman, iar ca secretar general pe Ludovic Leeb[31].

După zece ani de frămîntări, suferințe și lupte pentru prezervarea autonomiei instituționale, a identității spirituale și chiar a existenței fizice, Comunitatea evreiască din Alba Iulia devine astfel o rotiță depersonalizată a mecanismului centralizator și uniformizator al regimului comunist, care-și pune amprenta nefastă asupra evoluțiilor din următoarea jumătate de secol.
http://www.history-cluj.ro/Istorie/anuare/2002/Gyemant%20L.%20Sub%20patru%20dictaturi.htm
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

TABEL CRONOLOGIC

Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 18:54

TABEL CRONOLOGIC

Sec. II e.n. - Primele mentiuni despre prezente iudaice pe teritoriul Daciei romane.
Sec. XII (a doua jumatate)- Benjamin de Tudela scrie despre vlahii sud-dunareni si relatiile lor cu evreii.
Prima jumatate a secolului al XIV-lea Se aminteste de existenta unui cartier evreiesc la Cetatea Alba (Bolgrad-Basarabia).
1473 - 1474- Acreditarea medicului evreu Isac Beg, trimisul sultanui Uzun Hassan la Curtea domnitorului Stefan cel Mare.
1480 (inainte de)- Evrei pe drumurile comerciale din Prile Romane.
1532, februarie 10- Scrisoarea umanistului roman Nicolae Olahus catre filologul danez Johannes Campensis privind interesul sau pentru insusirea limbii ebraice.
1550 (circa) - Prima atestare documentara cu privire la existenta unei comunitati sefarde in Bucuresti.
1593-1594- Relatarea geografului italian Giovanni Antonio Magini despre prezenta evreilor in Moldova, in epoca lui Mihai Viteazul.
1618-1620 - Relatari despre prezenta la lasi a lui Del Medigo si Shlomo Ibn Arvay, personalitaji rabinice ale medievalitati evreiesti. Existenta lor in capitala Moldovei confirma functionarea unei comunitati organizate.
1623, iunie 18 - Acordarea unui act de privilegii evreilor din Transilvania de catre Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei.
1640 - Confirmare documentara despre existenta unor medici evrei la Curtea domnitorului Vasile Lupu.
1640- Pravila de la Govora cu o prevedere speciala pentru statutul evreilor cc se convertesc la cre$tinism.
1646- Apare la Iasi Cartea romaneasca de invatatura. Contine prevederi juridice referitoare la evrei.
1653- Aparitia la Venetia a cronicii rabinului Neta Nathan Hannover, in care relateaza despre adapostirea unor evrei in Moldova refugiati din Ucraina in timpul rascoalei cazacilor condusa de Bogdan Hmelnitchi, Nathan Hannover a functionat ca rabin la lasi la sfarsitul secolului al XVII-lea. Relatarea predicatorului suedez, Conrad Iacob Hildebrandt, despre existenta unor comunitati evreiesti la Alba lulia, lasi, Soroca si Stefanesti.
1675- Mentiuni documentare despre existenta unor comunitati evreiesti la Craiova si Targoviste.
1676 - 1677 Cea mai veche piatra tombala descoperita in cimitirul evreiesc din Piatra Neamt.
1686- Mentiune despre existenta unei sinagogi in mahalaua curelarilor din Iasi.
1694 - 1701- Mentiuni despre breasla jidovilor in condica vistieriei Tarii Romanesti din timpul domniei lui Constantin Brancoveanu.
1698- Mentiune documentara despre o sinagoga la Focsani.
1702 - 1704- Mentiuni documentare despre functionarea unor medici si farmacisti evrei la Curtea domnitorului Constantin Brancoveanu.
1715- Data celei mai vechi inscripti funerare pastrata in cimitirul evreiesc din Bucuresti (din str. Sevastopol).
1717- Apare la Petersburg, "Descrierea Moldovei" de Dimitrie Cantemir. Contine importante referiri la prezenta evreilor in Moldova.
1720 - 1721- Conscriptia populatiei in unele comitate din nord-vestul Transilvaniei. Sunt mentionati evreii.
1724- Atestare documentara cu privire la prezenta lui Daniel de Fonseca, medic si filozof evreu, la curtea lui Nicolae Mavrocordat, domnitorul Tarii Romanesti.
1727 - 1743- Condica domnitorului Constantin Mavrocordat conline importante informatii despre existenta evreilor in Moldova.
1731- Alcatuirea statutului Confreriei Sacre (Societate evreieasca pentru inhumarea mortilor si ingrijirea bolnavilor) a evreilor din Oradea.
1741- Comunitatea din Iasi adopta o hotarare cu privire la alegerea anuala a membrilor conducerii laice a obstei.
1756, aprilie Primul hrisov domnesc (cunoscut pana acum) de confirmare in functie a unui hahambasa - conducatorul suprem al obstei evreilor din Moldova si Tara Romaneasca.
1774- Recensamantul populatiei din Moldova efectuat de administratia militara rusa. Au fost inregistrati in jur de 1.300 capi de familii evreiesti.
1780, august 18 Hrisovul domnesc al lui Constantin Moruzi, domn al Moldovei, prin care aproba intemeierea de catre evrei a targului Soldanesti (Falticeni).
1783- Ordonanta locumtenentiala din Bratislava privind statutul evreilor din vestul Transilvaniei pe baza prevederilor Edictului de Toleranta al imparatului Iosif al II-lea.
1792, mai 30- Incheierea unei conventii intre boierul Costache Mares si un grup de evrei chemati din alte tari pentru infiintarea unei noi asezari de (targ) pe mosia Vladeni (Mihaileni de astazi).
1803- In "Condica iluzilor" privind cuantumul darilor incasate de visteria Moldovei au fost inregistrati aprox. 3000 evrei capi de familie.
1804- Ordinul lui Alexandru Constantin Moruzi, domnitorul Moldovei, privind reinnoirea interdictiei pentru evrei de a lua mosii in arenda.
1816-1817- Se alcatuieste Codul lui Callimachi, domn al Moldovei. Art. 1431 stipula ca jidovii an voie sa cumpere case si dughene in orase.
1818- loan Gheorghe Caragea, domn al Tarii Romanesti, aproba cererea comunitatii sefarde din Bucuresti de a construi o sinagoga in mahalaua Popescului.
1831 - 1832- Incepe aplicarea prevederilor Regulamentelor Organice in Tara Romaneasca si, respectiv in Moldova. Evreii,desi aflati in Tarile Romane de cateva secole, fiind necrestini, sunt considerati straini fara drepturi politice.
1834 aprilie - 1849 iunie- Domnia lui Mihail Sturdza in Moldova, care adopta masuri favorabile evreilor, dar si restrictive, antievreiesti. Incurajeaza asezarea evreilor in Moldova, inmultirea targurilor, a iarmaroacelor si a zilelor de targ.
1846 - 1847 Construirea si inaugurarea Sinagogii Mari, din Bucuresti.
1848, iunie 9- Proclamatia de la Islaz. Art. 21 prevedea "Emanciparea israelitilor".
1848- Participarea unor intelectuali si meseriasi evrei la revolutie. Bancherii evrei Davicion Bally si Hillel Manoah, precum si pictorii C.D. Rosenthal si Barbu Iscovescu sprijina activ revolutia.
1848- Publicarea programului Revolutiei Romane in Moldova. Stipuleaza emanciparea graduala a istraelitilor.
1852, august 28- Inaugurarea la Bucuresti a scolii istraelito-romane cu limba de predare romana.
1857, martie 22- Apare "Israelitul Roman", la Bucuresti, cel dintai periodic evreiesc din Tarile Romane, in limbile romana si franceza.
1859, ianuarie 24- Unirea Moldovei cu Tara Romaneasca. Crearea Statului National Roman. Alegerea lui Alexandru loan Cuza in functie de prim domn al Romaniei moderne (1859 - 1866).
1864- Discursul domnitorului Alexandru loan Cuza in care promite emanciparea graduala a israelitilor din Romania.
1866- Abdicarea lui Al. I. Cuza. Carol I de Hohenzollern devine domn al Romaniei.
1866- Promulgarea primei Constitutii a Romaniei moderne. Art. 7 stipula: numai locuitorii crestini pot obtne calitatea de cetatean roman. Evreii pamanteni devin apatrizi. Se oficializeaza problema evreiasca in Romania.
1867, iulie 6- Inaugurarea Templului Coral din Bucuresti. Au participat: agentii si consulii generali ai puterilor straine, ministrii romani, primarul Capitalei, senatori si deputati (N. Lahovari, I. Marghiloman s.a.). Cuvantarea de inaugurare a lost rostita de rabinul Antoine Levy.
1867- Evreii din Ungaria, implicit si cei din Transilvania devin cetateni maghiari, avand drepturi egale cu ceilalti locuitori ai tarii.
1877 - 1878- Razboiul pentru cucerirea independentei de stat a Romaniei. Populata evreiasca acorda sprijin material; evreii mobilizati sub arme participa la razboi pe campul de lupta. Se infiinteaza o ambulanta evreiasca, "Zion", care presteaza servicii sanitare pe front.
1879- Sub presiunea Congresului de pace de la Berlin s-a modificat art. 7 al Constitutiei si necrestinii au oblinut dreptul de a dobandi cetatenie romana. Sunt incetateniti 888 de evrei pentru participarea si sprijinul acordat razboiului de independenta. Totusi problema evreiasca nu s-a rezolvat. Incetatenirea a fost individuala, fiecare caz trebuia votat in parlament. Rezolvarea unei cereri dura peste zece ani; pana in anul 1913 autoritatile au incetatenit in jur de 2000 persoane, inclusiv cei 888 de participanti la razboiul de independenta.
1897- Participarea reprezentantilor miscarii sioniste din Romania la primul Congres International al miscarii sioniste de la Basel.
1899- Recensamantul populatiei din Romania. Sunt inregistrati 266.652 de locuitori evrei, 4,5% din totalul locuitorilor Romaniei.
1909- lnflintarea Uniunii Evreilor Pamanteni (UEP), avand ca scop principal obtinerea dreptului la cetatenia romana pentru toti evreii pamanteni.
1913- Apare lucrarea lui N. Iorga intitulata Istoria "Evreilor din Terile Noastre". Desi cu orientare antievreiasca, este prima sinteza a unui istoric roman despre evreii din Romania.
1913- Razboiul pentru reintregirea teritoriala a Romaniei. Sunt mobilizali sub arme si se prezinta voluntar in razboi peste 23.000 de evrei, 10% din totalul populatiei evreiesti din tara, dintre care: au cazut pe front 882, peste 700 an fost raniti, 825 decorali.
1918- Marea Unire. Organizatiile evreiesti din Romania saluta infaptuirea Romaniei Mari. Prin alipirea unor provincii s-a triplat numarul locuitorilor evrei.
1922- Se obtine autorizatia de functionare a Uniunii Comunitatilor Evreiesti din Vechiul Regat.
1922 - 1932- Participarea unor organizaxii si personalitati evreiesti la viata parlamentara din Romania.
1923- Congresul Uniunii Evreilor Pamanteni a hotarat transformarea acesteia in Uniunea Evreilor Romani.
1923- Adoptarea noii Constitutii. Art. 133 a consfintit acordarea cetateniei romane locuitorilor evrei din Romania si drepturi egale tuturor cetatenilor tarii. Evreii beneficiaza astfel de drepturi politice egale cu ceilalti cetateni ai larii.
1930- Recensamantul populatiei. In Romania Mare sunt inregistrati 756.930 locuitori evrei, adica 4,2% din totalul populatiei tarii. Din care: 32,99% erau ocupati in comert, 29,9% in industria transformatoare, peste 4% in profesiuni libere.
1931- Infiintarea Partidului Evreiesc din Romania.
1937- Infiintarea Federapei Uniunilor de Comunitati Evreiesti din Romania (FUCE).
1937- Formarea guvernului Goga-Cuza. Antisemitismul devine politica de stat.
1940, iulie 10- Declaratia de solidaritate a Federatiei Uniunilor de Comunitati Evreiesti din Romania cu poporul roman in conditiile dramatice de pierdere a unor teritorii istorice ca Basarabia si Bucovina.
1940, august- Promulgarea Statutului juridic al evreilor din Romania. Decret-lege bazat pe principiile rasiale ale legislatiei nurnbergheze adoptata in Germania hitlerista in 1935.
1940, august- Dictatul de la Viena decide cedarea Transilvaniei de nord-vest Ungariei. Peste 150.000 de evrei din Romania au trait pe acest teritoriu.
1940, august- Proclamarea Statului National Legionar Roman.
1940, septembrie - 1941, ianuarie- Adoptarea primelor legi antievreiesti. Politica de jaf si teroare promovata de legionarii aflati la putere.
1941, ianuarie 22-23- Pogromul antievreiesc din Bucuresti, in zilele rebeliunii legionare. Au fost ucisi peste 120 de evrei.
1941, iunie 22- Intrarea Romaniei in razboiul antisovietic alaturi de Germania hitlerista. Inceputul unui regim de teroare antievreiasca.
1941, iunie - iulie, 6- Masacrul de la Iasi. Au fost ucisi intre 8000-12000 de evrei prin impuscare pe strazile si la Chestura Politiei din Iasi si prin asfixiere in trenurile mortii special puse in circulalie
1941, iunie-iulie- Evacuarea intregii populatii evreiesti din mediul rural si semiurban. Concentrarea lor in capitalele de judete. Dislocarea evreimii din zonele petrolifere, concentrarea lor in lagarul de la Teis - Targoviste. Evacuarea unor grupuri de evrei din Moldova in lagarul de internati politici de la Tg. Jiu.
1941, vara si toamna- Pogromuri antievreiesti in Basarabia si Bucovina. Deportarea evreilor din Basarabia, nordul si sudul Bucovinei in lagarele de exterminare din Transnistria.
1941, toamna- Stoparea deportarilor si refuzul regimului antonescian, din considerente conjuncturale, de a deporta evreii din Romania in lagarele naziste de exterminare fizica.
1944, mai-iunie- Deportarea evreilor din Transilvania de Nord, aflata sub dominatie hortista, in lagarele naziste de exterminare.
1944, august 23- Inlaturarea regimului antonescian in Romania.
Dupa 1944- lnstalarea treptata a regimului comunist. Incepe emigrarea in masa a evreilor, in principal in Statul Israel. Evreii ramasi in Romania cunosc un profund proces de restructurare social-economica si o integrare treptata in noile structuri social-economice ale societatii romanesti.
1948- Ia fiinta Teatrul Evreiesc de Stat din Bucuresti.
1949, iunie - Se legifereaza statutul Federatiei Comunitalilor Evreiesti din Romania (FCER) si al cultului mozaic
1956- Aparitia primului numar al Revistei "Cultului mozaic". Din 1995 apare sub titlul "Realitatea Evreiasca".
1977- Infiintarea Centrului pentru Studiul Istoriei evreilor din Romania.
1978- Inaugurarea Muzeului de Istorie a comunitatilor evreiesti din Romania.
Dupa 1989 - Se produce o extindere a activitalii FCER.
1994 - Se alege o noua conducere a FCER. In functia de presedinte, acad. prof. dr. Nicolae Cajal, secretar general ing. Theodor Blumenfeld, secretar general-adjunct av. Iulian Sorin . FCER coordoneaza activitatea a 48 de comunitati, din care 8 obsti. Din cei 12000 de membri ai comunitatilor, cira 1/5 reprezinta tineretul.
http://www.romanianjewish.org/ro/mosteniri_ale_culturii_iudaice_03_13.html
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Comemorarea victimelor pogromului legionar

Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 18:11

Comemorarea victimelor pogromului legionar

Simbolic – frontul comun facut de evrei (lideri ai Federatiei, membri ai comunitatii bucurestene) si de neevrei (I.P.S.Vincentiu Ploiesteanu, vicar patriarhal, reprezentanti ai altor culte, prefectul general al Capitalei, Ovidiu Grecea, reprezentanti ai conducerii Primariei Capitalei, parlamentari, diplomati) in fata valului de antisemitism de o amploare, poate, neatinsa inca de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial.





In memoria celor sase milioane de victime ale Holocaustului, au fost aprinse sase lumanari, Rugaciunile pentru pacea si prosperitatea Romaniei si Israelului au fost rostite de Marele Rabin Menavhem Hacohen ( in romana de – Ghidu Bruchmaier). Muzica (Corul Templului Coral, dirijat de Maximilian Kertesz, El Male Rahamim interpretat de prim cantorul Iosif Adler) si Cuvantul (Psalmul "Al Domi", rostit de Rabinul Abraham Ehrenfeld, poemele "Celor ce au supravietuit" si "Balada pentru Anne Frank", recitate de A.Finti si Maia Morgenstern) au facut sa se iveasca lacrimi in ochi batrani, in ochi tineri. Lacrimi de neuitare, lacrimi prin care sufletele martirilor raman sa traiasca in noi.


Rodica Radian Gordon – Ambasadorul Israelului in Romania

Pogromul din ianuarie '41 – parte din Holocaustul evreilor din Romania.





[...] Pogromul impotriva evreilor Bucurestiului a fost rodul planificarii si organizarii conducerii legionare si nu o izbucnire criminala si spontana sau exploatarea situatiei ed anarhie. In fapt, destinul evreilor din Romania din perioada scurta a regimului national-legionar depindea de Antonescu si de legionari, de relatiile dintre ei si de lupta lor pentru putere. Omorul si tortura au fost o manifestare a instinctelor sadice ale legionarilor si lucru socant este acela ca si unele femei legionare au comis aceste atrocitati. Zeci de evrei au murit in timpul torturilor, altii au fost aruncati de la etajele superioare ale cladirii politiei. Multi au murit impuscati de catre o grupare legionara. Executia reprezenta ultimul pas in seria torturilor [...] Moartea ingrozitoare din Abator a constituit crima cea mai cumplita. [...] Jertfele pogromului din Bucuresti si din Holocaustul evreilor Romaniei – din care pogromul a constituit numai o parte – sunt dovada si a altor invataminte. Nu numai ca exterminarea unui popor este morala – acesta este un lucru de la sine inteles; insa constientizarea atrocitatilor care au avut loc este vitala pentru existenta morala a fiecarui individ si a societatii in ansamblu [...]

Acad. Constantin Balaceanu – Stolnici

"Ca om de cultura [...], ca roman, simt nevoia sa va cer iertare pentru ceea ce compatriotii mei v-au facut"





[...] Am trait aceste evenimente [...], ele faceau parte dintr-o conspiratie generala. De altfel, un an mai tarziu, Himmler formula doctrina "solutiei finale". [...]. Pogromul s-a inscris ca un preludiu la aceasta "solutie finala", una dintre cele mai sumbre conceptii, teorii, care au aparut in istoria umanitatii [...].Rechizitorie acestea nu sunt rechizitorii de procuror. Sunt terapie profilactica. Pesonal, ca om de cultura, boier al acestei tari romanesti, ca roman, sigur ca, asa cum am mai facut-o o data, simt nevoia sa va cer iertare pentru ceea ce compatrioti ai mei v-au facut!


Prof.Itzhak Ben Zvi Gutman

"O adanc traire adanc intiparita"





[...] Nici pana in ziua de azi, dupa 63 de ani, nu am puterea sufleteasca sa descriu ce am trait in acele zile; este o traire, care, la 10 ani, cat aveam atunci, a ramas adanc intiparita, in inima mea, in mintea mea, in amintirea mea – si u o pot impartasi cu nimeni. Fratii mei, Iancu si Iosef, au fost omorati. Am fost la inmormantarea lor si am suferit, impreuna cu parintii mei, cu sora si fratele meu, cu atat de multi prieteni, rude, colegi ai lor. Mama mea, Ethel Gutman, nu a rezistat loviturii ingrozitoare si, dupa o lunga boala, chinuita fizic si moral, s-a sfarsit si se odihenste acolo, la Ciitirul "Filantropia", alaturi de Iancu si Iosif. Evreii au fost omorati si la Abatorul din Bucuresti; au fost adusi, printre multi altii, si bunul prieten al tatalui meu, industriasul Bernard Kaufman, impreuna cu fiul sau Jaques. Ei au fost batuti, sfartecati cu cutite de abator [..]

Victor Opaschi , Consilier Presidential

"Nimic nu poate si nu trebuie sa justifice, sa falsifice sau sa nege o realitate tragica"



[...] Cu prilejul comemoratii a 60 de ani de la rebeliunea legionara – cand Ion Iliescu era prezent pentru a treia oara la Templul Coral- domnia-sa atragea atentia asupra faptului ca nu trebuie sa uitam niciodata ce a insemnat in istoria secolului al XX-lea acel "delir" al intolerantei si al antisemitismului, cum l-a numit scriitorul Marin Preda [...].De aceea, animat de dorinta de a realiza o cooperare intre specialistii – indeosebi istorici – romani, evrei, americani si altii, presedintele Romaniei a avut initiativa constituirii unei Comisii Internationale, care sa analizeze in profunzime si cu profesionalism consecintele Holocaustului in Romania. Ea se inscrie pe linia eforturilor tarii noastre de promovare a tolerantei si de combatere a oricarei forme de xenofobie si antisemitism, de asumare a trecutului, cu luminile si umbrele lui. Tinerii de acum trebuie sa cunoasca istoria, pentru a se feri de otrava urii rasiale, a intolerantei, si antisemitismului.Ura se naste din nerecunoastere, din manipularea in scopuri politicianiste, a fricii de necunoscut, de deosebiri, de straini. Tinerilor trebuie sa li se spuna ca taria unei culturi si a unei civilizatii vine din diversitatea ei, din integrarea partilor componente, nu din excluderi, din segregare [...]. Trecutul nu trebuie uitat, atat cu luminile, cat si cu umbrele lui. In acelasi timp, sa nu facem din trecut un obstacol in fata viitorului sau un instrument al manipularilor extremiste, care sa duca la repetarea unor tragedii care ne-au marcat deopotriva, romani si evrei [...]


http://www.romanianjewish.org/ro/index_comemorare_01.html
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Deportare în Transnistria

Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 18:09

Deportare în Transnistria

[table class=content cellSpacing=0 cellPadding=13 width="100%" bgColor=#ffffff border=0][tr][td]<table class=content style="PADDING-RIGHT: 9px; PADDING-BOTTOM: 9px; PADDING-TOP: 9px" cellSpacing=0 cellPadding=0 width="100%" background=templates/default/images/back_books.gif border=0><tr><td class=article_author style="PADDING-TOP: 10px" colSpan=2>[justify]Fiul unei familii de evrei din Basarabia, in '41 sunt salvati de la exterminare de un militar neamt si apoi deportati in Transnistria. Se intoarce in Cernauti in '44 si in 46 emigreaza in Romania, se stabileste la Brasov, munceste in uzine devine membru PCR. Evoca diferite aspecte ale vietii in perioada comunista: cum se ajungea din muncitor, director in perioada Dej, o sedinta de partid pe judet in perioada Ceausescu.[/justify]
</TD></TR></TABLE>[/td][/tr]
[tr][td class=article_text]- August 1932… în Cuciuru’ Mare, Cernăuți….ăăă .. mi-am continuat copilăria în Cuciuru’ Mare . Am urmat două clase primare până în patruzeci …și-unu’ până a început războiu ….Apoi împreună cu părinții am fost deportați în lagărul din Transnistria … la Șargorot, în localitatea Șargorot din Ucraina…Acolo am trăit o serie de evenimente foarte grele …în ’42 am fost bolnav de febră tifoidă …unde nu se mai spera că scap …cu vița din lagăr cu… mâncare o dată pe zi și aia era vai de capu’ ei și…[[i]a tușit[/i] ] După ce
m-am refăcut, în primăvara … lu’ ’42 … da, am fost în iarna ‘41 spre ’42 , bolnav, în primăvara lu’ ’42, m-am strecurat pe sub sârma ghimpată a lagărului și am plecat la cerșit … în … la ucraineni, în satele din împrejurul orașului … Și am nimerit la o familie, familie, o femeie cu un copil, ucraineancă, soțul ei era pe front și mi-a dat de mâncare și mi-a dat o bucată de pâine ….Și mi-a spus să mai vin …pe acolo. Mi-am dat seama că e o femeie miloasă…M-am întors înapoi în lagăr, părinții m-au certat că să nu mă mai duc că dacă mă prinde …santinela.. o s-o pățesc și așa mai departe. … Ammm … după vreo săptămână … am ieșit iară și m-am dus acolo și femeia s-a bucurat și mi-a spus: “Uite, vrei … să vin să te cer eu la comandantul lagărului …pentru muncă la mine.” [[i]lovește cu pixul pe care-l ținea în mână suprafața mesei[/i]] Știi? “Vreau” zic, nici n-am întrebat-o nici ce muncă. Știi? că îți dai seama … că poți să câștigi o pâine. Și a zis “Uite ai să te duci cu vaca la păscut!” avea o vacă “și … te joci cu copilu’ când io am treabă” , avea doi – trei ani, un băiețel …și s-a dus…Cei care ieșeau la munci diferite din lagăr … era un tabel cu aprobarea lor …pe acest tabel eu eram singuru’ copil de nouă – zece ani care ieșeam la lucru [[i]râde pentru scurt timp [/i]]…și mâncare, mai îmi dădea mâncare pentru … acasă și … deja pentru părinți și sora mea. O soră mai mare care … deja devenise un … lucru mai bun …ăă…
Pe urmă tata a găsit de lucru la …îîî…unitatea nemților, la comandamentu’ german ca translator de limba germană și rusă … și ucraineană că … ăăă… se vorbea în zona Cernăuțiului, se vorbea și ucraineană și … îîî …ru… germană știa că au făcut școala austroungară, părinții și … a găsit un post bun, foarte bun cu … bani nu prea da’ … ăă … mâncare, alimente și ..îîî … o serie de avantaje și ieu aveam serviciu acolo laaa… această femeie, ea a luat … mi-am dat seama că soțul ei era unu’ mare, uriaș așa și mi-a tăiat mânecile la o pufoaică de-a lui, unde intram complect în pufoaica aia [[i]râde[/i]] că n-aveam haine, mi-a dat niște cizme de cauciuc tot mari … așa cu multe obiele în cizme, era bine, era cald. M-am împrietenit cu … băieții ucraineni care veneau la pășunat … cuuu vitele, cu vaci și cu oi, acolo la pășunat scoteai și porcu’ o dată cu … așa era! [[i]exclamație[/i]] Și m-am împrietenit foarte bi… mi-am dat seama că … băieții ăia țineau la mine … că într-o zi a apărut o patrulă de nemți și întrebau de “Partizani. Partizani”. Știi și…îîî.. dacă vorbesc deutsch copii. Știi ? și tot eu vorbeam germană, era limba maternă și … îîî … am tăcut și … băieții m-au apărat cât de cât, știi? deși știau … Și-o zis nu, nu m-au trimes unu’ să-ntorc vacile ca să … știi? adică o chestiune foarte bună …Și … așa am dus …am petrecut în lagăr, iarna mă duceam mai curățam grajdiu mai la…nu mă duceam zilnic că n-aveam ce face. Da’ femeia era sufletistă mi-am dat seama și miloasă … și …ș-acuma eu când văd câte un copil cerșind mi se rupe inima. Totdeauna îi dau câte ceva, nu la copii de țigani, care stă țiganca și îi ia banii să duce la băut da’ îi vezi pe ăștia așa mai …
În ’44, în mai ’44 nemții s-au retras și… au apărut armata rusă …și ne-a eliberat. Ne-a eliberat și am pornit spre casă spre Cernăuți, imediat în urma frontului. Ne luau în mașini, militarii, ne mai dădeau de mâncare, …îî …cu căruțe …am ajuns …îăîî…în Cernăuți. Casa … noastră … era dărâmată… zice cică ar fi căzut o bombă pă ia și nu s-a mai făcut. Făcuse, un vecin acolo de noi își făcuse grădină din…pe terenul ăla. Era … moara, el și-o făcut o grădină, p-ormă s-au înțeles din câte am știut eu de la părinții mei c-a cumpărat … terenu’… mă rog nu e …
Și tata lucrat în … îîî … cadrul unei coperative, eu și sora mea am urmat în continuare cursurile primare …în limba rusă… că era teritoriu rus …și am mai făcut doi ani … Deci am făcut doi ani în limba română înainte și doi ani am făcut în limba rusă … în ’46 a apărut un ordin că cei care au fost deportați în lagăre [[i]a tușit [/i]] și sînt cetățeni români … pot emigra în România. A fost o lege doar pentru cei care.. că altfel cre’ că pleca toată lumea de acolo. Știi? Și ne-am înscris și noi și în ’46 am venit în țară, tata a zis că s-a consultat cu alții să venim la Brașov că ie industrie multă ..că poate să asigure un viitor copiiilor. … Și am venit la Brașov, io am continuat școala, având 14 ani, deja am intrat ucinic la un atelier de lăcătușerie … îîî … aici pe Poarta Schei aici mai sus un particular … și … îîî … am urmat … îîî … era Liceul de Arte și Meserii în Brașov, acolo unde-i acuma Liceul Hidromecanica, dar … pe urmă s-a transformat în Școala Industrială de Băieți, patru ani, echivalentă cu liceul seral. Am absolvit școala și … în ’51 când am absolvit școala am fost angajat la întreprinderea Carpatex, pe atuncea îi zicea Partizanu’ Roșu. Și … în … cincizeci… și trei am plecat în armată, am făcut trei ani armată, m-am întors la Carpatex, după 42 de ani am lucrat în meserie la Carpatex și-n ’90 am ieșit la pensie [[i] râde[/i]] . Și de atunci activez aicea pentru că pensia e cum e … și trebui înnădită.
Rude acasă noi n-am avut, am avut rude plecate în America. Înainte de război au plecat doi frați de.ai lu’ mama și … unu’ a avut trei băieți aicea, i-a murit soția … și … eu nu l-am ...i-am cunoscut, dar am cunoscut băieții ăia trei care au plecat în … i-a chemat tatăl lor în America, în … trei..zeci..și nouă, adică imediat după ce am primit vestea a început războiu’. Au avut un noroc extraordinar[[i]exclamație[/i]] Iar celălalt frate a lu’ mama s-a căsătorit în...acolo … îîî … că a avut doi … a avut are eu nu știu… cred că băie…cred că copiii sunt un băiat și o fată. Care au terminat medicina… îîî … Băiatul era medic militar … mi-a trimes poze, imediat am luat legătură cu ei … după război, când … am ajuns în … n … Brașov am reluat legătură cu ei, am găsit adresele … și ne-au scris … ne-au ajutat atunci când nu puteai .. Și aici era cu limită de pachet și treburi … din ăstea [[i]a tușit[/i]] Și pe urmă periodic, așa s-a pierdut legătura … și n-am mai … .Am mai avut un văr primar … care nu l-am… l-am pierdut complet, plecat pe front în timpu’… după patruzeci și … patru l-au luat…îîî … în armată, nu după, înain… îîî … în ’41, pardon, l-au luat rușii, în armată, ocupaseră ei în ’40 au ocupat Bucovina rușii, și-n ’41 s-au retras și l-au luat și pe el, că era militar, era mai mare …. Și n-am știut de el până în ’87. Din discuție cu niște basarabeni “ Uite, zice, cică am făcut armata cu el, un om mai în vârstă, cică uite adresa lui.” Și i-am scris și ne-am regăsit și în ’89 am fost la Chișinău, a fost o bucurie, vă dați seama după cincizeci de ani să te revezi a fost așa o bucurie și era.. a fost de trei ori rănit, în timpu’ războiului, era suferind … și mmm … în nouăzeci … și unu a murit. Și nu ne-am mai putut duce că am primit … telegramă, și era problemă că era cu cu Transnistria de acuma, și ei locuiau Dubosari dincolo de Nistru , știți? nu s-a mai putut decât cu chestii speciale și ne-a sfătuit cineva “nu vă duceți că …”. Asta a fost până acuma [[i]exclamație[/i]] Mai întrebați-mă dacă mai vreți [[i]exclamație[/i]]

[i]-Ați povestit la copii despre deportare ?[/i]
- N-am copii, dar copii lu’ soră mea știu…- [i]Din familie[/i]…

- Da, da știu…și știe toată lumea și nu-i secret, nu era cazu’ să ținem secret, în fond. …În perioada asta de lagăr nu v-am spus că … ăăă …era tot orașu’ să dispară că a venit ordin să lichideze și s-au săpat și gropi comune pentru execuție așa, s-a executat în mai multe localități… a depins de comandant geman care era. Și noi am avut noroc pentru că tata lucra ca translator la … nemți. Și comandantul era un om extraordinar, așa ceva n-am pomenit[[i]exclamație[/i]] S-a dus și a vorbit cu ăia “am oameni angajați la mine [[i]exclamație[/i]] Nu-i dau [[i]exclamație[/i]] nici familia nici copiii și … și ăsta a fost un noroc extraordinar[[i]exclamație[/i]]”. Au fost omorâți foarte mulți atunci …Așa am scăpat și a zis “imediat vă faceți bagaje … și vă mut pe teritoriu românesc, sunteți cetățeni români”.Că Ucraina în timpul războiului atunci ocupată, o fost împărțită în două , o parte armata română, o parte armata germană. Deci ne-a trecut la români și ăsta a fost norocu’ nostru … De două ori, de trei ori pe lună venea să ne viziteze comandantul neamț și cel care era în lagăr în partea română, toți la început ne suspectau ca … aaa .. spioni ai nemților, că venea comandantul neamț. Pe ormă au plecat pe front și … no, s-a început retragerea că a fost copilăria mea. Pe ormă aicea am început cu lucru și cu … viața de aicea, cum a fost, a trecut așa de repede [[i]exclamație[/i]] Când eu m-am angajat acolo la Carpatex, ieșise la pensie un maistru și spunea “Am lucrat 36 ani aicea” [[i]exclamație[/i]] și mă gândeam “Doamne! Oare se poate așa ceva?” Uite că s-a putut…- [i]Cum v-ați cunoscut soția?[/i]

- Ooo … asta nu-i prima mea soție, am cunoscut-o-n fabrică … acum 23 de ani și am trăit împreună până anu’ trecut. Anu’ trecut ne-am căsătorit … Diferență, ea-i mai tânără ca mine, ne înțelegem foarte bine, sunt foarte mulțumit …. Pot să vă spun și o mică glumă aicea? Da? Cică doi trăiau în concubinaj, cum am trăit și eu cu soția mea , atâția ani și într-o zi ploioasă afară, stăteau lângă sobă, amândoi, după atâția ani și … și ea zice “Nu crezi că ar trebui să ne căsătorim?” și el zice:“Crezi că ne mai ia cineva?” [[i] am râs[/i]]. Da’ bine cazul meu cu soția nu era ăsta …

[i]- Cum se curtau oamenii în perioada aceea? Care era obiceiurile …[/i]
- Ei… curtau …obiceiul era mai simplu ca acuma să curtezi o fată în perioada aceea. Era perioada aia când …. N-aveai discotecă, n-aveai decât la o cofetărie sau la un cinema … Dacă o invitai la un teatru era un lucru mai … mai avansat mai … Asta era [[i]exclamație[/i]] … Era [[i]exclamație[/i]] n-aveai unde merge. Activam pe linia culturală la fabrică, mă ocupam de brigăzi arstistice, am fost și dansator la folclor, cu premii pe țară, un ansamblu foarte bun [[i]exclamație[/i]] și … Asta era toată distracția, era o bucurie după program de lucru să ai unde merge, știi? Că te duceai acasă … ori băteai bulevardu’ … îîî … nu-ți puteai permite să te duci la restaurant, când invitai o fată la restaurant deja aveai intenții foarte serioase … Acuma-i cu totu’ altfel.- [i]După cât timp v-ați căsătorit?[/i]

- …. După douăzeci și … doi de ani împreună ….- [i]Cum s-a schimbat viața dumneavoastră în perioada Dej?[/i]

- În perioada Dej … noi am venit în ’46 când … tocmai în ajun de alegeri a guvernului Petru Groza … atunci … îîî …Mi s-a părut totuși la … la Dej o via … îîî … vă dați seama că după atâta suferință ești mai liber, ești … era într-adevăr economatele astea în ’46 când am venit noi, fiind ucinic, ne trimitea cu căruța ucinicii să ne aducem alimente la toți muncitorii, era cartelă … Și economatul ăsta … îîî … de exemplu te duceai în data de, era afișat, îți dădea ulei și mergeam pentru tot atelieru’, erau vreo șaisprezece angajați, noi le aduceam aici ca să nu meargă … era cozi și în ziua de era făină. Pâine era, pâine … puteai să cumperi două pâini … când … ce faci cu două pâini: o pâine îți dădea. Totul era pe cartelă până și … nu știu că … mă duceam și luam pentru tata țigări, tot așa era … tăia bonulețe așa [[i] arată pe masă cu degetele arătătoare un dreptunghi de aproximativ 4 centimetri[/i]]… erau bonulețe.Pe urmă de la Dej la … la Dej era foarte bine aprovizionat orașu’ și … vorbesc de oraș, nu de toată țara. Se găsea de toate și pe ormă la Ceaușescu la început erau alimentație foarte bună, găseai de toate … numai că pe ormă a tot scăzut, a tot scăzut … până am ajuns unde am ajuns…

[i]- Țineți minte cum s-au schimbat lucrurile după ce a început naționalizarea?[/i]

- Acuma după ……..- [i]Nu, atunci, în perioada Dej…[/i]

- Păi da, atuncea … a început de exemplu aicea unde am lucrat eu, atelierele ăstea nici încă n-au … început să le naționalizeze a început făbricile. Și povesteau apoi colegii de la Carpatex că a venit o comisie … a adus pe un cetățean care era lăcătuș la Steagu' Roșu … că va fi director de intreprindere … patronul nu s-a opus. Chiar a rugat patronu’ “ să nu vă apucați, că în alte intreprinderi au sabotat, au blocat motorul, au făcut stricăciuni multe” Aicea nu, aicea a decurs foarte frumos, a predat cheile, el l-a condus în toată fabrica, tot… ăsta era Gsyel, ginerele lui Szerch, Szerch murise, a fost angajat până la pensie în centrala noastră la București, era meseriaș, specialist în textile și a fost angajat în centrală. Pe ormă a venit acasă, avea casa în Prejmer, a venit acasă … și aicea în Prejmer a murit a fost foarte … nu … la noi .. n-a fost probleme … de .. - [i]Cum s-a schimbat viața dumneavoastră în perioada Ceaușescu?[/i]

- Schimbat. S-a schimbat că munceam … aveam un salariu, aveam o locuință primită de la fabrică, dacă erai apreciat la locul de muncă te descurcai destul de bine. Știi? Nu pot să zic … bine [[i]exclamație[/i]] că era criza. Nu găseai … degeaba aveai salariu și nu găseai de toate, dar nu aveai ce să cumperi decât ce se găsea pe piață. Am fost odată, facem o paranteză aici, m-a trimes directorul comercial, când lucram la Desfacere, deja am trecut prin fazele în fabrică. Știi? Zice ”Te duci la ședință la partid pe județ și când spune Carpatex spui prezent” . “Dacă mă întreabă ce…” “Nu te întreabă nimeni nimica. Te duci și faci prezența acolo.” “Bine.” Și m-am dus la ședință, că trebuia să meargă directorul comercial, toți directorii comerciali care aveau produse de .. de … uz general se adunau lunar sau trimestrial nu mai știu exact… lunar … exact pentru raportu’ de vânzări, de chestii. Dar accentu’ nu să punea … eram noi, Nivea era …îîî … era bicicletele de la Tohan, Dârste - bere, accentul să punea pe carne, pâine și aprozar. … Și când ..îîî … am intrat, am făcut prezanța am zis prezent și a început ședința …. Și … îîî … a cerut pă director .. era director atunci Ciuclaru, la alimentara: Ce puteți spune? Păi am dat, în luna asta atâtea tone pe piață și stăteau așa ca pă ace, că unde dracu’ unde s-a dat carnea asta pe piață? Că noi primeam trei kilograme pă an de 1 mai, 23 august și 30 decembrie câte un kilogram și a zis de câteva tone și zice chiar astăzi nu știu câte tone de carne de porc, de vită, de păsări … îîî … am dat … îîî … untură, grăsimi… lactate, a înșirat … și eu în gândul meu: “Uite deșteptu’ [[i]exclamație[/i]] m-a trimes pe mine în locul lui ca el să-și facă piața.“ Știi? când eu stau aici, în hală să vinde de toate și … în fine … Pe ormă cel de la aprozar, ce s-a dat pe piață cartofi și ceapă și din astea … îîî … pâine, iară … pâine îți dădea, aveam în perioada aia aveam cartela aia de o pâine pe zi sau cât, nu știu … jumate de kilogram pe persoană și am stat așa “Uite ce-i pe piață și noi stăm aici. Toată ședința asta a fost condusă de secretara cu probleme … îîî … economice, parcă era, doamna Șuster și doamna Șuster a fost țesătoare cândva, o cunoșteam, soțul ei lucra cu mine în fabrică … Și cum s-a terminat ședința așa am rupt-o la fugă până-n hală, nimic, m-am dus la măcelărie, acolo Viorel ăla, acuma-i patron, atuncea era șef, îl cunoșteam că am dat examen pentru carnetul de conducere împreună și … îîî … “Dă și mie, mai ai din carnea aia?” “Ce carne, ești nebun?” [[i]râde pentru puțin timp[/i]] zic “Uite așa așa așa …” zice “Du-te mă, vezi de treabă [[i]exclamație[/i]] n-am primit nimic, deloc.”M-am dus direct la fabrică și m-am dus direct la soțul lu’ Șuster și i-am spus: ”Mă, ăștia o mint pe nevastă-ta de-i merg fulgii [[i]exclamație[/i]] [[i]râde[/i]] “Cum?” “Uite așa așa așa ….”“Nu știu, am s-o întreb …” Pe ormă am aflat: s-a dat cantitățile astea de carne și restul … Dar … s-au dat la unități militare, la spitale, la cantine, la Predeal - stațiune balneară, la Poiana Brașov. Știi? … S-a dat la niște locuri [[i]râde[/i]] locuri .. și toată cantitatea asta s-a dat raportată pe piață, deci a fost cu … o perioadă … no. - [i]Erați obligat să participați la activitrăți politice la servici?[/i]

- Da … am participat că .. ca să poți să obții un post mai așa, trebuia să fii membru de partid … Când am terminta postliceala la Cisnădie [[i]tușește[/i]] … Și am venit înapoi eram mai mulți colegi … postu’ nu era imediat de … mergeam … directorul Ionescu, Dumnezeu să-l ierte, că a murit și ăsta, zice “Mă, Staicu iese la pensie și avem nevoie de un post de maistru acolo, singurul care cunoști lucrările din secția asta ești tu” “Și ce să fac tovarășu’ director?” zice:“ Fugi la Deliu să te primească în partid.” Știi? [[i]râde[/i]] ăsta era secretar adică era chestii din astea. Știi? M-am dus și așa am găsit post … am mărit salariu … că nu … eu nu știu dacă din toți membrii de … chiar și activiști, mai mari … că … am avut cunoștințe așa … toți erau pă posturile astea, chiar și mari membri de partid ca să poată să mănânce o pâine mai ieftină, mai albă, mai .. ăsta era mersu’ .. no.
- [i]Cum s-a schimbat aspectul Brașovului în perioada asta?[/i]

- S-a schimbat să știi … în perioada comunismului vă referiți? S-a schimbat mult mai mult ca acuma…toate blocurile ăstea, toate construcțiile astea sunt făcute în perioada aia .. Eu am și zis: “Păcat că n-a început Centru Civic cu doi ani mai de vreme că era terminat”, că acuma nici nu se mai termină nici măcar ce s-a început da’ păi să faci contrucții … au făcut …Eu știu că a venit o dată … ăăă … au venit au dus la fotbal aicea antrenor și jucător pe Costi Ștefănescu … de la Craiova. Și el n-a vrut să joace decât pe stadionul municipal, n-a vrut pe tineret. Prim secretar la județ era atunci Radu Ion, Radu știu precis, Ion, și ăsta după aia am aflat că a fost prim secretar la Craiova unde juca Ștefănescu și era nașul lui s-au s-au cunoscut, nu știu ce … Și într-o zi … îîî … atunci aveam directoare deja, zice “Vezi că mâine vii cu mine” îmi spune mie, eu mă ocupam cu munca culturală pe intreprindere, “ vii cu mine la o ședință” zic “Vin” . Venea la 9, trebuia să fim acolo. Dimineața la opt jumate am plecat unde era ședința … la stadionu’ Municipal … toți directorii din toate intreprinderile din Brașov, veniți cu unu’ care nota și executa și … [[i]râde[/i]] ne-am adunat. Ce-i aicea? Nu știu, aici ne-a chemat, a venit secretaru' la nouă fix cu încă unu’ și a zis “Tovarășu’ este arhitectu’ Brașovului și eu am o mică ședință și dânsu’ vă explică cine, ce are de făcut și eu mă întorc peste o oră, la zece … și avea listă, tot și a spus: Steagu’ Roșu faci ceasu’ electronic, faci cutare, faci cutare, faci cutare … Tractoru’ ari terenu’ cu … semeni din nou gazonu’ … și treburi din ăstea, ICIM-u’ vestiarele, toate instalațiile sanitare și așa … nu rețin … Carpatex, no ce-i m-am gândit , “Ce poa’ să ne dea nouă?” șase lozinci mari, că noi am avut un pictor de lozinci din ăstea foarte bun. Și cele mai frumoase lozinci din oraș făcea, șase lozinci mari: acolo- “Trăiască partidu’ comunist român în frunte cu tovarășu’ … “îîî … “ Comunismu’ viitoru’ omenirii …” ăsta era Carpatexu’. Bun! La zece fix s-a întors prim secretar și a zis “Tovarăși , știți ce aveți de făcut?” “Da” … v-a spus tovarășu’ secretar … că treaba asta, tovarășu’ arhitect zice…. Că toată treaba asta trebuie să fie gata la 23 august … și asta era prin mai, aprilie – mai așa și vă mai atrag atenție … nu cheltuiți bani, totu’ se face prin muncă voluntară și economie de materiale …. Și nu s-a cheltuit bani apropo și s-a făcut … pe cuvânt dacă nu … s-a făcut la data de… 23 august am defilat, au cântat, a cântat corul nostru, toate corurile unite din intreprinderi, acolo s-a făcut demonstrația din 23 august … Vedeți [[i]exclamație[/i]] Nu zic că acuma nu s-ar putea, dar acuma … eu totuși eu nu înțeleg, la vârsta asta și trecut prin atâtea, eu nu înțeleg toată politica asta, nu pot s-o înțeleg, bine că aia care au fost până acuma nu pot să-i înțeleg deloc [[i]exclamație[/i]] A fost numai jaf, că și toți au tras și au făcut, ăștia încearcă să facă ceva dar le bagă alții bețe în roate … Eu dacă aș fi după mine, eu aș aduna pe toți șefii ăștia de partide, televizată treaba să audă, să vadă toată țara și aș întreba: “Mă oameni buni, voi țineți la țara asta, la poporul ăsta? Da? Ei facem asta asta …Cine nu e de acord cu asta nu-și iubește țara, nu-și iubește poporul și umblă numa’ după profit și alte chestii. Eu aș face direct … chestia asta. Și atuncea s-ar reduce o parte că atâtea partide, nici America n-are câte avem noi Păi da … e o bătaie de joc, câți bani să cheltuiește într-o campanie electorală? Nu? Câți bani, dom’le, mai ales în .. în … n … ’96. Popa ăla candidat la la președenție … îîî … hai să nu mergem până în ’96 ăsta al nostru cu … biochimia lui … cum naiba îl cheamă Mudava, la președenție, ce dracu’ făcea Mudava sau Popa ăla cu cine își forma guvernu’ și toate astea dacă ajungea președintele țării … Hai să venim aicea în ultimele alegeri din ’90 … îîî … o ziaristă, avocată, nu mai știu cum e …. Ce … ăsta Cerveni, avocatul, da, ce caută ăsta? … cum poți să conduci o țară din asta? … În primul rând tu trebuie să fii gospodarul tău, nu ? Dacă la tine în casă e … Și pe urmă toți cei care candidează să … adică un certificat medical de la un psihiatru. Serios, că sînt nebuni unii [[i]exclamație[/i]] Dar se poate așa ceva? … Numa’ pe principiu lui că el vede așa … păi nu merge ….Mai mă întrebați?

[i]- S-au distrus lucruri în perioada aceea, ați spus că s-a schimbat aspectul Brașovului, s-a modificat ….?[/i]
- Ăăăă … Pă vremea comunismului? - [i]Da[/i] [/td][/tr][/table]

http://www.memoria.ro/?location=view_article&id=1315&l=ro
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135921
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania

Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 18:07

Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania - profund ingrijorata

Pretinzand a nu fi o organizatie politica, ci exclusiv culturala, cercurile legionare de astazi se sustrag legii de acreditare a gruparilor politice. E un subterfugiu care, pana astazi, a dat rezultate. Gruparea legionara se organizeaza (dincolo de fatada cluburilor si caselor de lectura) in cuiburi, iar surse autorizate acrediteaza ca functioneaza multe astfel de organisme. Ele au publicatii, doua edituri care au publicat si publica majoritatea lucrarilor antebelice ale corifeilor miscarii legionare. De curand, au imprimat, la o casa de discuri din Timisoara, caseta "Cantecele Garzii de Fier". Actuala miscare legionara organizeaza, pentru aderenti si simpatizanti, reuniuni comemorative (ca aceea din iunie 1999, aniversand centenarul lui Corneliu Zelea Codreanu si o alta, in noiembrie 1999, comemorand 61 de ani de la asasinarea aceleiasi capetenii legionare), desfasurata la Bucuresti si Iasi, programeaza tabere de vara, marsuri. In raportul Serviciului Roman de Informatii pe 1998-1999 se precizeaza ca aceste organisme urmaresc "apropierea momentului recladirii unei structuri la scara nationala, asemanatoare Garzii de Fier, in perspectiva accederii acesteia pe scara politica", adaugandu-se ca, "in acest moment, exista nu mai putin de 12 fundatii si asociatii constituite de adepti ai legionarismului, dintre care unele fac, in mod deschis, apologia violentei si crimei politice".
Desfasurand o asemenea ampla activitate propagandistica, inclusiv publicitara, miscarea legionara actuala a izbutit sa racoleze prozeliti printre tinerii elevi si studenti, deveniti membri ai amintitelor cuiburi legionare. Organizatie profund antidemocratica, totalitara, xenofoba, antisemita si cu trecut politic asasin, activitatea miscarii legionare de astazi constituie o amenintare fatisa pentru democratia romaneasca. Cum se preciza, recent, intr-un articol ("Un fascism renascut in Romania") din ziarul "Le Monde", din 15 ianuarie a.c., tentativa de a organiza reuniuni aniversare sau comemorative pentru N.S.D.A.P. in Germania sau o alta tara democratica occidentala ar provoca mari manifestari contrarii si masuri legale pentru interdictie. Toate aceste manifestari legionare sunt acte politice foarte grave si cu deosebire periculoase. Indraznim, de aceea, sa atragem atentia autoritatilor sa adopte masuri eficiente impotriva reorganizarii defunctei miscari legionare interbelice, potrivit Codului Penal art. 317 si a Constitutiei Romaniei, cap. III, art. 30, cu referire la interdictia desfasurarii activitatilor nationalist sovine, atatarea urii de rasa si nationale.

Aceste masuri trebuie adoptate cata vreme nu e inca prea tarziu, nu atat in interesul micii noastre comunitati evreiesti, cat al apararii democratiei romanesti si a bunei ei imagini in lume.





Camasile negre, verzi, brune saluta, din nou,cu bratul intins


In Germania, dupa esecul la alegerile pentru Parlamentul european, partidul de extrema dreapta "Republikaner", condus de un vechi nazist, Franz Schצnhuber, a disparut de pe scena politica. Celelalte partide de extrema dreapta din Europa nu se reclama drept mostenitoare ale ideologiei fasciste. Unele chiar se apara ca ar fi antisemite. Ele sunt doar contra "evreilor care conduc" fie tara lor, fie toata lumea. Vechiul slogan fascist... Ele isi castiga acum alegatorii mizand pe campanii nationaliste si xenofobe, indreptate, in special, contra imigratiei din tarile subdezvoltate. Conflictele interetnice pot facilita avansul extremei drepte in tarile federalizate de tipul Belgiei. Acolo, partidul flamand "Vlaams Blook" merge pana la a acorda o prima de 1 000 de dolari fiecarei femei care naste "un valon adevarat, de rasa"! Dar, in Belgia, partidul valon este practic respins de toate partidele democratice, care refuza orice alianta cu acesta. In linistita Elvetie, bogata si prospera, liderul extremei drepte este un miliardar: Christoph Blocher. Partidul sau a ajuns primul ca numar de voturi, mizand pe o campanie xenofoba, indreptata impotriva emigrantilor. Blocher declara ca nu este antisemit, dar a trimis o scrisoare de felicitare unui autor care neaga Soah-ul si care a fost condamnat la 15 ani de inchisoare pentru rasism, scrisoare publicata de presa elevetiana. "Nici nu am citit cartea" - a declarat Blocher, marcand, astfel, atitudinea lui de solidaritate de principiu cu negationistii.

In Italia, Umberto Bossi, liderul Ligii Nordului, dispune de o militie paramilitara proprie - 3 000 de oameni imbracati... in camasi verzi. El organizeaza parazi si ceremonii in stil medieval, dupa modelul festivalurilor "gotice" ale nazistilor. Nu se declara antisemit, ci doar xenofob.

Acelasi model xenofob cu care si-au castigat alegatorii in Franta - Jean Marie Le Pen si Bruno Mיgret. Dar, in Franta, alegatorii lor s-au redus de la 16% in 1998, la 10% acum.

AUSTRIA: Partidul Libertatii Austriei (F.P.ײ. - la alegerile din 1999, 26,9% din voturi)
BELGIA: "Vlaams Blook" (in 1999, 10%)
DANEMARCA: Partidul Poporului Danez (P.P.D. - in 1998, 7%); Partidul Progresului (in 1998, 9,8%)
ITALIA: Liga Nordului (in 1996, 10,1%)
NORVEGIA: Partidul Progresului (F.R.P. - in 1997, 15,3%)
ELVETIA: Uniunea Democratica de Centru (U.D.C. - in 1999, 23%)





CITIND PRESA COTIDIANA



  • Dupa aparitia in presa a scrisorii F.C.E.R., in care se cere autoritatilor statului luarea de masuri impotriva reorganizarii miscarii legionare din Romania, ziarul "National", din 26 aprilie a.c., publica o jumatate de pagina dedicata renasterii si refacerii miscarii legionare, citand, in acelasi timp, Raportul S.R.I. adresat Parlamentului, care semnaleaza pericolul renasterii fascismului in tara noastra. Se mentioneaza, in acest raport, ca 24 de organizatii, multe clandestine, asteapta sprijin material si moral din strainatate, iar radicalismul extremistilor se accentueaza din zi in zi. Ziarul subliniaza ca, desi S.R.I. a avertizat de mult autoritatile statului asupra pericolului ascensiunii extremismului de dreapta, acestea nu au facut nimic pentru a lua masuri de combatere judiciara a fenomenului, desi dezvoltarea manifestarilor de tip fascist este de natura sa deterioreze imaginea noastra fata de opinia publica si clasa politica a Europei Unite, in care vrem sa intram.

  • In numarul de vineri, 28 aprilie a.c., al ziarului "Azi", dl Ion Cristoiu publica un editorial de o pagina, in care reia teza antisemita milenara a vinovatiei evreilor pentru uciderea lui Cristos. Dupa cum se stie, aceasta teza a alimentat, de doua milenii, antisemitismul in toata lumea crestina. Am primit cateva telefoane la redactie, in care cititorii nostri isi exprimau uimirea pentru aceasta reafirmare a celui mai vechi mit antisemit, sustinuta de cunoscutul publicist. In urma cu doua decenii, un avocat israelian (azi, presedinte al Inaltei Curti de Casatie), a primit sarcina sa studieze procesul si condamnarea lui Iisus Cristos din punctul de vedere al dreptului si cutumelor de acum 2 000 de ani. Dupa 20 de ani de studiu, el a publicat o lucrare, in care demonstreaza ceea ce era de fapt stiut: nu evreii l-au condamnat si ucis pe Cristos, ci romanii. Dl Ion Cristoiu nu e de acord. Evreii l-au ucis pe Cristos! - concluzioneaza el. Numai ca, prin vocea autorizata a Papei Ioan Paul II, Biserica Catolica a recunoscut falsitatea acestei milenare acuzatii antisemite si a dezavuat-o. Competent in orice problema, dl Ion Cristoiu este, si cu aceasta ocazie, mai competent decat Papa. Care nici nu e antisemit.

  • In "Adevarul" din 24 aprilie a.c., un colonel (r) din Iasi, dl Constantin Bucos scrie, in numele catorva asociatii locale de veterani de razboi: "Ne exprimam surprinderea si indignarea fata de nedreptatea facuta de Consiliul judetean Iasi, prin impiedicarea asezarii bustului Maresalului Antonescu alaturi de alti doi maresali - Constantin Prezan si Al. Averescu". Dl colonel Bucos nu poate uita "meritele istorice" ale maresalului, care a trimis la moarte mii de evrei la Odessa, din ordin personal si care a condus Armata romana spre marile victorii, soldate cu distrugerea si capitularea ei, precum si ocuparea Romaniei de catre sovietici. Dar primim, in acelasi timp, la redactie o scrisoare de la col. (r) Vasile Amariucai, din Bucuresti, care ne scrie ca, pe str. Negruzzi din Capitala, se afla sediul Legiunii "Arhanghelul Mihail" Garda de Fier, al Asociatiei "Legiunea Crestina", precum si o Biblioteca documentara, pe cladire fiind arborat steagul legionar. Dl col. (r) V. Amariucai semnaleaza ca aceasta reprezinta o grava incalcare a legilor statului si ca a sesizat Primaria sectorului 1, care l-a tratat cu indiferenta. Exact la asta se refera si scrisoarea F.C.E.R., domnule colonel: la indiferenta autoritatilor.





    IN EUROPA, UNDE SPERAM SA INTRAM...

    Franta - 16 iulie - zi comemorativa

    Adunarea Nationala a Frantei a adoptat, in unanimitate, o lege prin care se instituie ziua de 16 iulie, in fiecare an, ca "Zi comemorativa a persecutiilor antisemite comise de statul francez". La 16 iulie 1942, a avut loc celebra razie care a adunat, la Velodromul de iarna, mii de evrei ce au fost, apoi, deportati in lagarele de exterminare. Cu aceasta ocazie, se va aduce si un omagiu "celor drepti", care s-au opus in Franta acestor persecutii". In Romania, nu avem sa ne amintim nimic?!

    Elvetia - condamnarea unui "negationist"

    Din 1946, elvetianul Gaston Armand Amadruz nu si-a ascuns niciodata simpatiile fasciste, sprijinind diferite actiuni ale extremei drepte europene. El a negat in permanenta ca ar fi existat lagare naziste de exterminare si ca nazistii ar fi folosit camerele de gazare. In 1995, in codul penal elevetian a fost introdus un articol care pedepseste discriminarea rasiala. Recent, pe baza acestuia, G. A. Amadruz a fost condamnat la un an de inchisoare si la plata unor daune morale catre asociatiile elvetiene si franceze care apara memoria evreilor deportati de nazisti. Articole de lege avem si noi. Oare asteptam sa intram in Europa ca sa le aplicam sau dupa ce le vom aplica o sa intram in Europa?





    IN VIITOR - O EUROPA FARA EVREI?

    (Conform statisticilor, in Europa anului 1937 locuiau zece milioane de evrei. Astazi mai sunt doar 1 627 000...)
    In Editura "Calmann-Lיvy" (Franta) a aparut o carte scrisa de Bernard Wasserstein si intitulata: Evreii din Europa dupa 1945. O Diaspora pe cale de disparitie. Putem fi de acord cu autorul sau putem avea indoieli. Dar cifrele cu care opereaza Wasserstein sunt interesante. Conform statisticilor, in Europa anului 1937 locuiau zece milioane de evrei. Astazi mai sunt doar 1 627 000. Din cauza imbatranirii si a emigrarii in Israel, peste zece ani vor mai fi doar un milion. (De fapt, din 3,9 milioane de supravietuitori ai Holocaustului, in 1944, trebuie scazuti cei care au emigrat in Israel pana acum, pentru a explica scaderea brutala a Diasporei evreiesti europene). Dupa caderea zidului virtual care inconjura, in interior, Uniunea Sovietica, de acolo au plecat 3/4 dintre evrei. Cea mai mare comunitate iudaica din Europa traieste acum in Franta, unde se concentreaza doua treimi din evreii europeni. Dupa cum scrie B. Wasserstein, o data cu realizarea visului sionist, a unui stat israelian, o data cu reculul religios, reorientarea filosemita a catolicismului si orientarea prosemita a guvernelor si a majoritatii populatiei, in urma Shoah-ului, o parte a evreilor se vor pierde in populatia europeana, la a carei cultura si civilizatie au adus o contributie majora.

    http://www.romanianjewish.org/ro/antisemitism_in_romania_02.html
  • avatar
    Admin
    Admin

    Numarul mesajelor : 135921
    Data de inscriere : 15/12/2005

    Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

    Sus In jos

    Nu merita

    Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 18:01

    Nu merita
    Ultima data cind, de pe acest spatiu editorial, am abordat chestiunea evreiasca, am reusit sa stirnim indignarea unui membru al comunitatii evreiesti, care insista asupra caracterului salbatic al Holocaustului din Romania.
    La un cu totul alt nivel, enuntind citeva lucruri de bun-simt, presedintele Iliescu s-a vazut apostrofat de un ministru israelian. Aceste evenimente nu sint intimplatoare, ci fac parte dintr-un sistem, dintr-o reactie directionata foarte clar spre transformarea anilor celui de-al Doilea Razboi Mondial intr-un memorial exclusiv al evreilor omoriti de fascisti. Beneficiile acestei adevarate industrii de imagine sint imense, fiindca adevarata ei miza este de fapt una de dominatie politica si economica.

    Nu e intimplator ca "tensiunile" din relatiile romano-israeliene apar tocmai acum, cind se pune problema unor ipotetice retrocedari ale proprietatilor evreiesti. Tehnica stalinista: cine nu e cu noi, e impotriva noastra se aplica matematic in privinta tuturor celor care spun ca, in comparatie cu ceea ce se intimpla in Europa, abuzurile impotriva evreilor comise de statul roman au fost de mica amploare, in special dupa 1942. Oricine enunta aceasta teza, cu perfecta acoperire istorica si morala, se expune imediat unui atac neelegant, fiind catalogat drept antisemit.

    In cel de-al Doilea Razboi Mondial au murit 22 de milioane de rusi si nu e normal ca de ei sa nu mai vorbeasca nimeni, in timp ce moartea celor sase milioane de evrei este motiv perpetuu de obedienta fata de un popor care e departe de imaginea angelica pe care doreste sa si-o creeze. Holocaustul a existat fara indoiala, dar el nu a fost unul eminamente evreiesc, asa cum a subliniat pe buna dreptate presedintele Iliescu. In Europa comunista, excesele care au urmat razboiului i-au avut adeseori in prim-plan pe evreii veniti la putere odata cu tancurile armatei rosii. La fel de adevarat este insa ca, in Romania cel putin, au fost si momente in care structurile de conducere au fost purificate de evrei, eveniment care a nascut drame si nedreptati despre care ar fi bine sa vorbim mai mult, si, in primul rind, sa ni le asumam.

    Cu totul discutabul este insa modul in care organizatiile evreiesti si statul israelian pun problema Holocaustului. Reflexul sceptic elementar, incercarea legitima de a afla mai multe despre Holocaust sint similare astazi cu includerea intr-o categorie care, daca e sa te iei dupa ideologii evrei, nu se deosebeste cu nimic de tagma ucigasilor din lagarele de concentrare. Mai mult, e imposibil ca intre doi oameni de pe planeta sa se poarte o discutie despre ororile celui de-al Doilea Razboi Mondial in general fara ca in aceasta dezbatere sa nu intervina imediat si brutal o voce care sa spuna ca, in comparatie cu drama poporului evreu, toate celelalte sint doar limonade de vara.

    Holocaustul a existat, iar dimensiunea lui evreiasca este incontestabila. Nu se poate insa sa acceptam la nesfirsit ca toate generatiile de europeni vor trebui sa ispaseasca o vina care nu apartine nici macar bunicilor lor si nici nu putem transforma poporul evreu intr-unul de sfinti pacifisti. Singura greseala a presedintelui Iliescu a fost ca s-a obosit sa explice evidenta si adevarul istoric. Reactiile israeliene nu fac decit sa se circumscrie unui gind notat de Elie Wiesel in cartea Legendele timpului nostru, aparuta in 1968: "Fiecare evreu ar trebui sa-si pastreze intr-un colt al sufletului o zona de ura – o ura sanatoasa si barbateasca – pentru ceea ce personifica germanul si ceea ce persista in Germania." Inflamarile ministrului sint deci numai o transpunere la scara europeana a acestei linii de forta in gindirea eroului pacii, Elie Wiesel si nu merita sa li se acorde importanta.

    http://www.evenimentul.ro/local/article/29641,32,baseArticle.html
    avatar
    Admin
    Admin

    Numarul mesajelor : 135921
    Data de inscriere : 15/12/2005

    Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

    Sus In jos

    Transnistria

    Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 17:47

    Transnistria
    http://www.romanianjewish.org/ro/cap5.htmlMasacrele din Transnistria
    Făcând parte din Ucraina, Transnistria a fost un teritoriu administrat de România după cucerirea lui. Acest teritoriu n-a fost, pur și simplu, anexat, ci era condus de un guvernator, responsabil față de Antonescu, iar Nistrul a constituit o reală graniță.

    La 19 august 1941, s-a decretat că în Transnistria opera administrația română. Gheorghe Alexianu a fost numit guvernator al Transnistriei. Într-un interval foarte scurt de timp, Transnistria se transformase în ceea ce Alexander Dallin a numit „groapa etnică a României” . „Transnistria a fost un de­zastru care a durat o veșnicie. Raul Hilberg consideră că „în acest teritoriu românii au ucis în regiunea Odessa și Golta aproximativ 150.000 de evrei localnici. Nici o țară, cu excepția Germaniei, n-a participat într-un mod atât de masiv la masacrarea evreilor .”
    Dintre evreii deportați din Basarabia și Bucovina în Transnistria, au reușit să supraviețuiască până la sfârșitul războiului doar 50.000. Ceea ce înseamnă că minimum un sfert de milion de evrei muriseră în Transnistria. Nu toți, însă, au fost asasinați. O mare parte dintre ei au decedat din cauza maladiilor endemice, a foametei, frigului și a mizeriei cumplite. În mărturia sa scrisă după război, un supraviețuitor din Transnistria, Mehr Berura, a declarat următoarele: „La Obodovca am rămas doi ani și jumătate. Dintr-un efectiv, de 1.500 de deportați au rămas în viață 10%.”
    Dar în Transnistria au avut loc masacre de mare amploare. Primul s-a desfășurat la Odessa, în luna octombrie a anului 1941. Acesta a fost unul dintre cele mai mari măceluri ale populației civile din întreaga istorie a celui de-al doilea război mondial. La 16 octombrie 1941, trupele germane și românești au ocupat orașul Odessa. Conform evaluărilor Dorei Litani, în momentul ocupării orașului Odessa locuiau acolo aproximativ 80-90.000 de evrei și „mii de evrei, mai ales intelectuali, au fost uciși în primele 24 de ore” . „Cartea Neagră” a lui Ilya Ehrenbug și Vassili Grossman menționează un număr de 3-4.000 de evrei împușcați în primele zile ale ocupării orașului Odessa.
    La 23 octombrie 1941, o explozie provocată de o mină a aruncat în aer clădirea în care se afla, comandamentul militar român de la Odessa. În urma exploziei acesteia, au fost uciși generalul Glogojanu, 16 ofițeri, 9 subofi­țeri și 35 de soldați.
    Este foarte probabil ca la Odessa să fi fost uciși cel puțin 25.000 și poate până la 40.000 de evrei, în oraș și la Dalnic.
    Un alt masacru de mari dimensiuni, în care au fost implicate în mod direct autoritățile române din Transnistria, a avut loc în județul Golta, la o lună după masacrul de la Odessa.
    Conform actului de acuzare din procesul primului lot de criminali de război, ordinul de exterminare a deținuților din Golta (Bogdanovca, Dumanovca, Acmecetca) fusese dat de Modest Isopescu, prefectul județului Golta, iar execuțiile fuseseră efectuate de polițiștii ucraineni și de jandarmii români care se aflau în serviciul său. Majoritatea victimelor era compusă din evrei din Ucraina, dar printre cei uciși s-au numărat și mii de evrei din Basarabia.
    Masacrul a început în dimineața zilei de 21 decembrie 1941. Internații au fost astfel împărțiți: în câteva grajduri au fost înghesuiți internații bolnavi și infirmi, ce nu se puteau deplasa în afara lagărului, în pădurea unde urma să se facă execuția, iar cei valizi în restul grajdurilor. Primul lot masacrat a fost cel al bolnavilor și infirmilor. Peste grajdurile în care se aflau ei s-a turnat petrol, după ce mai înainte se așternuse un strat de paie peste acoperișul grajdurilor și la intrări. S-a dat ordin „aprindeți focul” și, în câteva minute, cele două grajduri și cu cei 4.000-5.000 de internați ardeau ca două torțe, sub supravegherea poliției trimisă de Isopescu Modest, ca să-i desăvârșească opera criminală.
    Nu-i greu de imaginat prin ce frământări chinuitoare au trecut cei 43.000 de evrei care erau închiși în celelalte grajduri, așteptând să le vină rândul. Dar pentru ei, acuzatul alesese un alt loc de masacrare, și anume, râpa de lângă o pădurice din apropierea lagărului. Fiecare avea un rol de îndeplinit. Pădurea era locul unde cei destinați execuției erau jefuiți de tot ce mai aveau de preț asupra lor, iar râpa era destinată locului propriu-zis de execuție și de ardere.
    În timp ce ardeau cele două grajduri, internații valizi erau scoși și mânați spre locurile de execuție. Scene îngrozitoare se petreceau în acele momente, când mamele își luau copiii în brațe și cereau cerului scăpare, când părinții își încurajau copiii și soția, când disperarea pusese stăpânire peste toți cei 46.000 de internați. Se mai auzeau încă țipetele deznădăjduite din grajdu­rile care ardeau și se prăbușeau peste cadavre.
    Aduși în pădure, erau mai întâi jefuiți și dezbrăcați astfel încât, complet goi, erau îngenunchiați la marginea râpei, unde apoi au fost împușcați în grupe de câte 300-400 cu cartușe explozive. Masacrul a continuat în același ritm și în zilele de 22 și 23 decembrie 1941. În ziua de 24 decembrie a fost suspendat până la 28 decembrie 1941. Dat fiind numărul mare – 43.000 – al celor masacrați, acuzatul Isopescu Modest, pentru a face să dispară orice urmă – credea el – a dat ordin să fie arse cadavrele. Arderea cadavrelor a durat timp de două luni de zile: ianuarie și februarie 1942.
    La Acmecetca au fost omorâți prin înfometare 4.000-5.000 de internați, după cum spun martorii. Dar nu numai evreii au fost supuși acestui tratament, ci și țiganii, țiganii lui Antonescu, care au fost aduși aici, deportați și ei din țară, spunându-li-se: Voi vă veți lua, fiindcă nu sunteți evrei, căruțele, caii și avutul, pentru că veți fi colonizați acolo și vi se va da pământ.
    Au fost duși, și ei au ajuns în imperiul lui Isopescu. Acolo li s-au luat întâi căruțele și caii, și cum țiganii aveau și ei asupra lor valori, ceva averi, aur, au fost supuși și ei jafului, o jefuire totală. Erau și ei internați în simple cocine de porci; nu li se dădea nici o posibilitate să muncească, să-și câștige existența. De aceea mureau ca muștele, spun martorii. Acești țigani au avut aceeași soartă, fie că au fost împușcați, fie că – mai ales – au murit de foame sau de frig.”
    Un document, mărturie postbelică, confirmă cifrele dezvăluite în cursul procesului primului lot de criminali de război, și îndeosebi: 48.000 de morți la Bogdanovca, 14.000 de morți la Dumanovca și 14.000 de morți la Acmecetca . Din cele două surse rezultă faptul că cel puțin 70.000 de persoane au fost exterminate în cele trei localități numite mai sus, începând din 21 decembrie 1941 până la sfârșitul lui februarie 1942. Se pare că ar fi existat și unele complicități germane în organizarea masacrului acestuia. Mai exact, germanii care se aflau în apropiere, pe celălalt mal al Bugului, se temeau de o epidemie de tifos și au făcut presiuni asupra lui Isopescu pentru ca acesta să-i execute pe internați.
    Anul 1942 a început în Transnistria prin acțiuni menite să termine exterminarea evreilor din județul Golta, precum și prin deportarea evreilor de la Odessa.
    În Transnistria a acționat în prealabil Einsatzgruppe D sub comanda lui Otto Ohlendorf. Aceeași unitate „specială” își desfășurase, în prealabil, activitatea și în Bucovina și era atașată Armatei a XI-a germană, aflată sub comanda generalului von Schobert (iar mai târziu, sub cea a generalului von Manstein). Din 9 august până la 15 august 1941, Einsatzgruppe D a acționat în regiunile Nicolaev și Cherson, iar după 1 octombrie 1941, la est de Nipru . Einsatzgruppe D și-a desfășurat activitatea și la Simferopol. Zona ei de acțiune: „orașul situat cel mai la nord era Cernăuți, la sud zona sa se întindea până la Moghilev-Podolsk, Iampol, iar la est, Crimeea” . Din iunie 1941, până în iunie 1942, Einsatzgruppe D a lichidat a aproximativ 90.000 de persoane: evrei, țigani, ucraineni, partizani, intelectuali, bolnavi mintali


    Ultima editare efectuata de catre Admin in 07.07.11 19:14, editata de 2 ori
    avatar
    Admin
    Admin

    Numarul mesajelor : 135921
    Data de inscriere : 15/12/2005

    Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

    Sus In jos

    INCIDENT SAU ACCIDENT?

    Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 9:46

    INCIDENT SAU ACCIDENT?

    Stimate domnule S.,

    Vă mulțumesc pentru materialele trimise în legătură cu scandalosul comunicat al Ministerului Informațiilor Publice în privința faptului că în România n-a avut loc un Holocaust. V-am expediat și eu, ieri, un text pe aceeași temă.

    Am intenționat să vă trimit o scrisoare mai elaborată, concepută ca un comentariu publicabil, pe care să-l introduc în viitorul caiet Transnistria și eventual să-l public, acum, și în țară. Am renunțat însă deoarece, cel puțin deocamdată, nu vreau să mă implic în polemici.

    Poate e mai bine așa, poate nu. N-am nici o certitudine. Am avut însă un „semn”: am încercat de două ori să mă aștern la scris, știam ce vreau să spun, desigur, dar textul nu mi-a ieșit, sau n-am fost eu mulțumit de ceea ce a ieșit. Ceea ce m-a îndemnat și mai mult să renunț la demers.

    Prin urmare, stimate domnule S., doar cîteva idei răzlețe.

    Cred că e bine ce s-a întîmplat, pentru că în felul acesta problema este adusă în atenția opiniei publice − e adusă în actualitate, cum se spune. Altfel rămînea uitată cine știe unde, pînă cine știe cînd.

    Că intră în actualitate printr-o gafă de proporții, și asta mi se pare un lucru pozitiv, deoarece nu intră discret, pe vreo ușă lăturalnică, ci pe poarta principală, cu surle și trîmbițe, la nivelul cel mai de sus. Uneori în politică un scandal reușește să facă mult mai multe decît o lungă activitate de migală. Tocmai din pricina zgomotului ce-l însoțește ori pricinuiește.

    Cred însă că e vorba aici de un lucru mai important și anume de manifestarea la suprafață a unor fenomene profunde. Ceea ce sporește interesul unui observator al scenei cultural-politice românești.

    Care ar fi aceste fenomene?

    Le enumăr în ordinea inversă a importanței.

    Mai întîi văd un conflict, despre care auzisem mai demult, în cadrul partidului de guvernămînt, între o grupare de oameni mai deschiși la minte, care au înțeles că angajarea României pe căile „NATO” și „Europa” e astăzi o condiție sine qua non a supraviețuirii, tot așa cum a fost răsturnarea lui Ceaușescu în decembrie 1989, și o grupare de indivizi mai primitivi, care nu gîndesc în linii generale altfel decît cei din partidul România Mare, cu care s-ar asocia de altfel oricînd pentru a se menține la guvernare, nevăzînd în asta nici un soi de mezalianță, nici vreo incompatibilitate oarecare. Că scandalul la care asistăm e și reflectarea acestui conflict vechi și profund e revelat de însăși alternanța evenimentelor: mai întîi comunicatul prostesc al „ministerului propagandei”; apoi corecția extrem de dură administrată de Guvern, care mi s-a părut nu atît îndreptată contra unui ministru deja „remaniat”, cît mai degrabă un avertisment dat și o corecție aplicată celor ce au pus la cale toată tărășenia – care n-a fost de fapt, sau n-a fost numai o gafă, ci mai degrabă un bolovan aruncat în picioarele celor ce dirijează politica românească înspre „NATO” și „Europa”; și apoi, la sfîrșit, ca o apoteoză – de fapt elementul ce luminează poate cel mai bine ipoteza de mai sus − intervenția directă, nu prin vreun purtător de cuvînt, a lui Ion Iliescu, actual președinte al țării, dar probabil sau sigur viitor șef al partidului, care în esență a luat partea celor dintîi, criticînd Guvernul care nu trebuia să dea un contra-comunicat, arătînd astfel încă o dată, dacă mai era nevoie, pentru cine de fapt îi bate inima.

    În al doilea rînd există un conflict în cadrul intelectualității românești, sau al păturii socio-profesionale care ar putea sau ar trebui să constituie această intelectualitate. În care unii gîndesc, să zicem, „tradițional”, ca pe timpul lui Ceaușescu – în spirit etnicist, antisemit, de fapt anti-european, căutînd să împiedice sau măcar să frîneze o tendință de modernizare din ce în ce mai dominantă în societatea românească. În timp ce alții, dimpotrivă, gîndesc modern, „europenește”, căutînd să grăbească acest proces. Linii care există de fapt în cultura modernă română, ca să zic așa, „de cînd lumea”.

    Din păcate însă, aceștia din urmă, care ar putea să aibă o contribuție importantă la limpezirea lucrurilor, se abțin să se implice, din considerente de popularitate, neînțelegînd că una din menirile intelectualului în societate este și aceea că, spre deosebire de un om politic, trebuie să abordeze tocmai acele probleme în care mentalitatea societății se cere schimbată, și de aceea în demersul său, cel puțin în faza lui inițială, nu se poate aștepta în nici un caz la vreo declanșare de entuziasm colectiv. Intelectualii români, nu toți desigur, dar dintre cei mai importanți, tac. Și nu într-o problemă oarecare, în care la fel de bine te poți pronunța sau nu, fără ca prin asta să se prăbușească lumea, ci într-una capitală din punctul de vedere al încărcăturii ei etice.

    Aici e, cum zice germanul, punctul. Fiindcă deosebirea dintre un intelectual și un om politic constă tocmai în considerentele diferite ce le ghidează acțiunile specifice: la intelectual criteriile etice, la oamenii politici criteriile pragmatice, de oportunitate.

    Pentru că opiniei publice mass-media îi prezintă lucrurile ca și cînd ar fi vorba de un conflict diplomatic între România și Israel ori Statele Unite, sau ca un conflict în care una dintre „părțile” implicate sînt evreii. Ambele conflicte sînt reale, adevărate. Dar mai există încă un aspect care nu e scos în evidență, și anume că e vorba și de o problemă etică, morală a societății românești. Societate care trebuie să se confrunte cu propriul trecut, pe care trebuie să-l stăpînească. Acesta este sensul termenului german de Vergangenheitsbewältigung. Or, în direcția aceasta, oamenii politici nu joacă sau n-ar trebui să joace nici un fel de rol. Ci numai intelectualii. Statuile lui Antonescu nu trebuie coborîte de pe soclu în urma unei ordonanțe de urgență a guvernului. Măsura aceasta, din punct de vedere moral, n-are nici un efect. Dimpotrivă, îl victimizează încă mai mult pe Antonescu, ridicîndu-i desigur cota de popularitate. De ce oare în Germania n-a îndrăznit nimeni să-i înalțe o statuie lui Hitler? Pentru că n-ar fi existat nostalgici ai epocii naziste? Nici vorbă. Ci pentru că, în urma procesului numit mai înainte, de asumare conștientă a trecutului, lucrul acesta a devenit imposibil. Iar acest proces n-a fost făcut nici de autoritățile de ocupație, nici de cele ale noului stat german − ele au făcut denazificarea, ceea ce este altceva. Confruntarea cu trecutul, asumarea lui conștientă a fost un proces făcut de intelectualitatea germană. De aceea el a fost extrem de profund, de aceea a dat rezultate, cîte a dat. Căci dacă n-ar fi avut loc decît denazificarea, nu și confruntarea cu trecutul, poate că am fi avut și în Germania cîndva, ca în Italia, un guvern la care să fie asociați și „foști”... Neofasciști, neonaziști. Ei bine, ca urmare a acestei acțiuni de profunzime a intelectualității, „foștii” au rămas în Germania niște marginali. Nimănui nu i-a trecut prin cap să și-i asocieze, deoarece știa că astfel riscă să se compromită iremediabil.

    Lucrul acesta se pare că nu-l înțeleg încă intelectualii români.

    De ce spun asta? Deoarece cu ocazia acestui incident, presa s-a adresat deputatului care reprezintă minoritatea evreiască în Parlament, sau unui cunoscut intelectual evreu din Timișoara, de pildă, cerîndu-le părerea în legătură cu comunicatul ministerial ori întrebîndu-i dacă a avut loc sau nu un Holocaust în România. Dar nimeni nu s-a gîndit să-i întrebe pe liderii români de opinie, recunoscuți de societate ca atare – pe un Liiceanu, pe un Manolescu, pe un Patapievici, de ce nu? pe o Blandiana, bunăoară. Nu zic că nu trebuia cerută părerea liderilor evrei de opinie, sigur că trebuia, pentru că evreii au suferit Holocaustul, dar trebuia cerută și părerea liderilor români de opinie, fiindcă problema aceasta a exterminării unei părți din evreimea română este și o problemă a societății românești.

    Iar în al treilea, dar – așa cum am spus – nu în ultimul rînd, evenimentul a dezvăluit încă o dată − dacă mai era nevoie! − situația din societatea românească, dominată aproape în totalitate de o mentalitate caracteristică, moștenită de pe urma național-comunismului din epoca Ceaușescu. Persistența acestei mentalități − care cuprinde și o doză de antisemitism, chiar dacă de factură joasă, și de naționalism, și de incultură, combinate cu o bună doză de îngîmfare pe cît de primitivă pe atît de păguboasă − după treisprezece ani de libertate, de posibilitate de informare și de discuție liberă, situația aceasta este întristătoare. Și din păcate ea se datorează în bună măsură acelorași intelectuali români care, din motivele expuse mai înainte, nu și-au făcut datoria de intelectuali. Altfel spus, n-au dovedit, cel puțin în privința asta, că-și merită locul privilegiat pe care-l ocupă în societate.

    Cam astea ar fi, stimate domnule S., cîteva din gîndurile pe care mi le-a provocat incidentul cu comunicatul ministerial.

    Recitind textul, nu-l găsesc prea rău, chiar dacă e numai parțial, neacoperitor, așa că s-ar putea totuși să-i găsesc un loc în viitorul „caiet” despre Transnistria.

    Cu aceleași sentimente, al dumneavostră,





    Ion Solacolu







    P.S. Subterfugiul „teritorial” – „pe teritoriul României, în granițele din iulie 1940, n-a avut loc un Holocaust”, ceea ce este adevărat dar numai în parte − mi se pare înduioșător. Așadar francezii, care n-au făcut altceva decît să-i „încarce” în vagoane de marfă pe evreii „concentrați” în lagărul de la Darcy, pot să doarmă liniștiți. Ca și ungurii de altfel, care doar i-au „adunat laolaltă” pe evrei pentru ca apoi să-i preia nemții. Ar fi ridicol, o glumă de prost gust poate, dacă unul din emitenți, cel cu rangul cel mai înalt, n-ar fi ministru, și nu al Propagandei, ci al Culturii. Iar pe deasupra și de meserie istoric. Și culmea, președinte al Asociației de Prietenie România-Israel. Ăsta e lucrul grav. Căci nu e vorba de un guguman oarecare ce simte nevoia să-și dea cu presupusul, ci de un ditamai ministru, de o persoană aflată, vorba lui I. Negoițescu, în cunoștință de cauză. În deplină cunoștință de cauză.

    Și asta chiar dacă jurnalistul care i-a luat interviul n-a reprodus, după cîte se pare, decît a doua parte a declarației sale. Dar și această „înjumătățire” nu e lipsită de semnificație: ea oglindește încă o dată, dacă mai era nevoie, aceeași mentalitate retrogradă. La ministru ca și la jurnalist.

    E adevărat că, din populația evreiască a acestui teritoriu, după datele lui Mănuilă și Filderman, n-ar fi fost ucise decît 15.000 de persoane. Alții apreciază că ar fi fost vorba de ceva mai mulți, dar oricum ordinul de mărime acesta este. Deci nu se poate spune că aici, pe acest teritoriu a avut loc un genocid. Dar de ce oare? Pentru că autoritățile militare care au ucis în răsărit, dincolo de granițele României din iulie 1940, un sfert de milion de oameni, și au făcut-o într-un timp record, în mai puțin de un an, aceleași autorități ar fi fost dimpotrivă, față de coreligionarii acestora din partea cealaltă a frontierei, filotime ori chiar iubitoare de evrei? O glumă sinistră, desigur. Pentru că dacă 350.000 de evrei au supraviețuit în România, asta nu s-a datorat voinței lui Antonescu, ci din contră, presiunilor ce s-au exercitat din afară dar și dinăuntru împotriva unui dictator suferind de o puternică fixație antisemită. Un lucru pe care îl știe desigur ministrul și istoricul nostru. Așa că, în cazul dumisale, mi se pare că e vorba de rea credință. Și nu de una nesemnificativă, banală, ci de o rea credință gravă ce are ca efect sporirea confuziei.

    Și tot un subterfugiu mai este și folosirea, cu referire la exterminarea unei părți a evreimii române în anii războiului, a termenului de expulzare (conf. DEX, „a obliga să părăsească țara [...] un străin [...] a cărui prezență pe teritoriul statului nu mai este dorită”) în locul celui de deportare (conf. DEX, „a trimite forțat pe cineva într-o regiune îndepărtată ca măsură represivă”). Subterfugiul acesta e mai subtil, nu atît de zgrunțuros. Pentru că, e adevărat, evreii au fost obligați să părăsească țara, unde prezența lor nu era dorită. Dar în ce mod? Așa cum, de-o pildă, nu mai e dorită, devine persona non grata un diplomat care se ocupă cu spionajul? Care se urcă în primul avion și se întoarce la el acasă? Să fim serioși. Evreii din Basarabia și Bucovina erau mai întîi concentrați în niște așa zise ghetouri, apoi erau duși cu trenul în vagoane de marfă, sau pe jos, în coloane păzite de jandarmi, pînă la Nistru. Aici li se făcea o ultimă percheziție, deținerea de acte de orice fel era pedepsită cu împușcarea pe loc. După care erau trecuți dincolo de Nistru. La trecerea Nistrului ei pierdeau automat cetățenia română, devenind ne-persoane. Nu aveau nici măcar tatuat un număr pentru identificare, așa cum aveau evreii duși de germani în lagărele de exterminare. O dată cu trecerea Nistrului, acești oameni deveneau nimeni.

    Juridic, erau expulzați. În realitate erau deportați.

    Fără îndoială, avem de-a face și aici cu un subterfugiu.

    Mă întreb însă, la ce folosesc toate strategemele astea, pe cît de elaborate pe atît de ridicole? Faptul istoric nu poate fi la nesfîrșit ocultat decît într-o societate de tip dictatorial, în care informația e strict controlată. În condiții de libertate însă, adevărul iese oricum, cîndva, la iveală. Și atunci, pentru ce oare se consumă atîta energie în mod inutil? Cu atît mai mult cu cît, ca întotdeauna, ascunderea adevărului dincolo de o anumită limită e infinit mai păguboasă decît recunoașterea lui. Cu toate consecințele ce decurg din această asumare a trecutului.


    http://www.isro-press.net/Solaco_files/Solacolu1.htm
    avatar
    Admin
    Admin

    Numarul mesajelor : 135921
    Data de inscriere : 15/12/2005

    Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

    Sus In jos

    ANTISEMITUL ESTE DEPARTE DE A FI UN NATIONALIST ROMAN

    Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 7:17

    ANTISEMITUL ESTE DEPARTE DE A FI UN NATIONALIST ROMAN

    Interviu acordat de Dr. Shlomo Leibovici Lais,
    Presedintele Asociatiei Culturale Mondiale a Evreilor Originari
    din Romania, ziaristei Silvia Constantinescu, redactir sef al
    revistei "Cuvantul Romanesc" din Stockholm

    Silvia Constantinescu: Stimate domn Shlomo Leibovici-Lais, doresc sa ma ajutati sa dau cititorilor CURIERULUI ROMANESC informatii cat mai corecte legate de situatia populatiei evreiesti din Romania. Dar sa incepem cu prezentarea. Cine sunteti domnule Shlomo Leibovici-Lais?

    Shlomo Leibovici-Lais: Date despre umila mea persoana gasiti va rog, alaturat, copia dupa un interviu acordat lunarului "Magazin istoric", Bucuresti din decembrie 1992.*
    La cele spuse atunci, adaug doar ca sunt doctor (Ph.D.) al prestigioasei Universitati Bar Ilan, din Israel si ca intre timp mi-au mai aparut cartile "Reflectii despre iudaism" si "Intre Legenda si Realitate" (lumea hasidica)".
    De la data interviului am instituit si am decernat la ACMEOR, "Premiul de prietenie Romania-Israel", acordat pana acum de patru ori la 10 persoane din Romania, neevrei, prieteni ai evrellor si ai Israelului. In ianuarie 2001, vom acorda acest premiu pentru a 5-a oara. Permiteti-mi sa-mi exprim oprobiul pentru ascunderea adevarului despre cele intamplate cu evreii din Romania, fata de generatii, asa ca uimirea exprimata de dvs. este lesne de inteles.

    S.C.: Au existat pogromuri in general si ''traditionale pogromuri" in special contra evreilor in Romania? Daca da, in ce perioada si unde?

    S.L.-L.: Daca din accentuarea pe "special in Romania'', intrebarea se refera si la pogromuri din afara Romaniei, raspunsul este fara indoiala pozitiv. In ceeace priveste Romania va servesc niste date, pe care le cunosc, ramanand la latitudinea dvs. de a le aprecia "traditionale" sau ba. In Romania au avut loc pogromuri la Cluj in 1922, la Oradea si la Cernauti in1927, la Dorohoi in 1940, la Bucuresti in ianuarie 1941 si la Iasi in iunie al aceluiasi an, Salaj in 1941 (atribuit ungurilor). Iar in ceea ce priveste celelalte suferinte: evreii au fost aruncati din trenuri si autobuze; au fost schingiuiti la "Casa Verde" din fiecare oras, unii din ei chiar omorati acolo; n-au avut voie sa cumpere in piata decat maximum doua ore pe zi; au fost luati ostateci in fiecare comunitate; nu aveau voie sa se afle in strada dupa orele 18; au fost scosi din invatamant elevi si profesori, studentii maltratati in universitati si apoi exclusi definitiv din ele, etc. etc.

    S.C.: Au existat lagare de exterminare in Romania? Daca da, au existat lagare de exterminare pentru toti cei care erau socotiti ”pericol pentru securitatea tarii”, aici fiind inclusi romani, evrei si alte minoritati, sau au existat lagare de exterminare numai pentru evrei?

    S.L.-L: Raspunsul, din pacate, este pozitiv. Au existat, de exemplu, Rabnita, acolo si in altele, majoritatea celor inchisi fiind evrei. In afara marelui lagar care se chema Transnistria, unde au fost deportati evrei din Bucovina, Basarabia, regiunea Herta, regiunea Dorohoi si mici grupe din alte orase inclusiv doua de la Bucuresti - care continea lagare de munca, de concentrare si ghetouri - au existat si lagare de exterminare, Vapniarca, Mastovoi Bagdanovka, Odesa.

    S.C.: Au existat lagare de munca fortata in Romania? Daca da, au fost lagare de munca fortata pentru toti cei care erau socotiti ”pericol pentru securitatea tarii”, aici fiind inclusi romani, evrei si alte minoritati, sau au fost lagare de munca fortata numai pentru evrei?

    S. L.-L: Lagarele de "munca obesteasca obligatorie", cum se numeau lagarele de munca fortata, erau numai pentru evrei si erau multe, incat nu e loc de a le enumera. Munca sisifica si conditiile de viata in majoritatea acestor lagare (desi nu in toate) au condus la multe victime; evrei au murit sleiti in munca istovitoare si fara hrana, altii au ramas mutilati pe viata.

    S.C.: Apreciati ca astazi este "Fara risc si avantajos sa fi nationalist antisemit in Romania"?

    S. L.-L: Si aici raspunsul este pozitiv, desi eu as face o deosebire intre nationalist si antisemit. Dupa umila mea parere, antisemitul este departe de a fi un nationalist roman. In sustinerea acestui punct de vedere, va atrag atentia la reinvierea miscarii legionare - numarul de cuiburi legionare creste mereu in Romania; la aparitia unei prese antisemite, cu un tiraj uimitor; la ridicarea unei statui lui Antonescu, in diferite orase ale tarii; la denumirea unor strazi cu acelasi nume; dar mai ales la rezultatele alegerilor de ieri, in care Partidul Romania Mare, partid antisemit declarat, a atins scrutinul obtinut de legionari pe la sfirsitul anilor '30. Tabloul, din pacate, este sumbru. Alarma trasa de ACMEOR (Asociatia Culturala Mondiala a Evreilor Originari din Romania), acum cativa ani, a intalnit un raspuns care s-a vrut elegant; "Ce vreti, sa ne punem cu golanii?". Numai dupa ce recrudescenta antisemita in Romania a luat proportii, a aparut acum in editura "Vivaldi", Bucuresti, o culegere ''Semnal'', la care au participat 25 de intelectuali romani: academicieni, istorici, etc., in care au dat - in sfarsit - glas unei pozitii impotriva antisemitismului.
    Ca bibliografie va pot indica, cel putin, J. Ancel: "Transnistria", 3 volume, "Documente in legatura cu Holocaustul", 12 volume; Dr. Bention: "Copiii in Transnistria"; Dr. Th. Lowenstein-Lavi: "Catastiful Romania"; Dora Litani: "Literatura evreiasca in Transnistria si in prigoana"; Radu Ioanid: "The Holocaust in Romania", NewYork; Martin Gilbert: ”Atlas of the Holocaust", Londra; Acad. Dinu C. Giurescu: "Evreu in Romania anilor celui de al doilea razboi mondial"; Guttman: "Slove de martiri", 4 volume, pana acum; Horia Carp: "Cartea neagra"; Raul Hilberg: "Exterminrea evreilor din Europa", etc., etc., etc. Daca veti avea nevoie de informatii suplimentare, va stau la dispozitie. Desigur ca raspunsurile la intrebarile dvs. au fost formulate relativ laconic, din cauza ca m-ati ingradit in timp. Tema se cere dezbatuta mult mai protund, dar in orice caz va felicit pentru insasi initiativa de a o pune in discutie. Cu stima,
    Dr. Shlomo Leibovici-Lais, Presedinte A.C.M.E.O.R.

    * Dr. Shlomo Leibovici-Lais s-a nascut la Botosani in 1927; la 13 ani intra in miscarea subterana a tineretului sionist, devine apoi conducator al miscarii de tineret Bnei Akiva (miscarea de tineret sionist religioasa din Romania) 1944-47 si membru in conducerea Hechalutz (Centrala miscarii sioniste de pionerat) (1944-1949); dupa desfiintarea miscarii sioniste in Romania in 1949, preia petru a doua oara centralizarea miscarii sioniste ilegale si devine absolvent al Institutului pedagogic de limba idis din Bucuresti si functionar in cadrul Legatiei Israelului; in 1950 emigreaza in Israel, unde desfasoara o bogata activitate in diverse domenii: membru in Kibutz-ul Nir Etzion, invatator la scoala din Cfar Saba, iar in perioada 1953-1983 in Ministerul de externe, ocupandu-se si de elierarea de Assirei-Zion din Romania si de reunificarea familiilor dezmembrate; devine B.A. in istoria evreilor, sociologie si antropologie; M.A. in istoria evreilor; isi definitiveaza doctoratul cu subiectul "Evreii din Romania 1944-1950 in fata unui regim in schimbari". Fondator si presedinte al comitetului pentru activitate cultural-judaica in randurile evreimii romane, eseist, publicist, comentator la radio; a redactat (impreuna cu Mose Imanuel) Lexiconul pentru notiuni judaice si sioniste, Sabat - Cununa creatiei, carti, poezie si fabule, etc.
    (Din: Magazin Istoric, decembrie 1992.)

    http://www.isro-press.net/Interviuri/shlomo.leibovici.htm
    avatar
    Admin
    Admin

    Numarul mesajelor : 135921
    Data de inscriere : 15/12/2005

    Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

    Sus In jos

    Drept între Popoare

    Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 7:00

    Preot român "Drept între Popoare"

    "Cine salvează o singură viață salvează o
    lume întreagă", sunt cuvintele din Talmud inscripționate pe medalia
    "Drept între Popoare" conferită ieri, la Palatul Patriarhiei Române din
    București, preotului Gheorghe I. Petre, din Episcopia Râmnicului,
    primul preot ortodox român care primește acest titlu, aflăm din România
    Liberă. În total, 19.707 bărbați și femei din întreaga lume au fost
    recunoscuți până astăzi "Drepți între Popoare", titlu care consfințește
    și omagiază ajutorul pe care aceștia l-au dat evreilor, cu riscul
    libertății și al vieții, în timpul Holocaustului. În România au primit
    acest titlu 49 de persoane.

    "Israelul are obligația morală de a cinsti, în numele poporului
    evreu, pe acei ne-evrei care au salvat evrei în ceasuri de mare
    restriște, în ciuda riscului la care s-au supus pe ei înșiși", a
    declarat Rodica Radian Gordon, ambasadoarea Statului Israel la
    București, după ce i-a înmânat părintelui Gheorghe Petre medalia și
    diploma. Doamna ambasador a salutat pașii făcuți de România în aceasta
    direcție prin constituirea Comisiei pentru Studierea Holocaustului și
    declararea unei Zile Naționale de Comemorare a Holocaustului, la 9
    octombrie. Vizibil emoționat, dar deloc marcat de povara celor 94 de
    ani, scrie România Liberă, preotul Gheorghe Petre a evocat "vremurile
    tulburi" ale celui de-al doilea război mondial și pe "numeroșii români
    (...) care s-au opus acestui flagel ca fiind inuman și în afara legii
    divine și poruncii dumnezeiești", declarând, cu modestie, că prin
    ajutorul acordat evreilor din sinistrele ghetouri ale "Regatului
    Morții" (cum a fost denumita Transnistria) nu și-a făcut decât datoria
    de bun creștin și bun slujitor al Domnului.


    Evenimentul a fost organizat de Ambasada Statului Israel și
    Patriarhia Bisericii Ortodoxe Romane , aflăm din cotidianul Ziua.
    Preotul Gheorghe I. Petre născut în 1910, în satul Govora, a fost
    trimis în 1942 de Episcopia Râmnicului ca preot misionar în
    Transnistria. A fost repartizat de Episcopia Odessei la parohia Sarovo
    din ținutul Golta pe Bug. Preotul Gheorghe Petre a început să îi ajute
    pe evreii din ghetourile Crivoi Ozero și Trei Dube, din apropierea
    parohiei Sarovo, înlesnindu-le viața în lagăr. El a fost arestat și a
    avut parte de un proces la Tiraspol, sub acuzația că a ajutat
    deportații. La sfârșitul anului 1943 a fost chemat la Curtea Marțială
    Tiraspol. În 1944 a început procesul, în urma căruia însă a fost
    achitat în lipsă de probe.

    http://www.catholica.ro/stiri/show.asp?id=8622〈=r


    Ultima editare efectuata de catre Admin in 15.12.10 18:44, editata de 1 ori
    avatar
    Admin
    Admin

    Numarul mesajelor : 135921
    Data de inscriere : 15/12/2005

    Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

    Sus In jos

    Calvarul

    Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 6:55

    Calvarul
    Iasi, sub „obladuirea“ Maresalului


    In memoria
    Tatalui meu, Tobias Zwieback, care ar fi preferat sa moara de multe ori in trenul Iasi-Calarasi si a pacatuit in lagar, recitind rugaciunea de vesnica pomenire, Kadis, crezindu-ma pe mine, unicul sau copil, decedat la chestura din Iasi.


    Duminica 22 iunie 1941
    Locuiam atunci la Iasi, pe strada Stefan cel Mare 13. Am locuit cu parintii mei, de la nastere, pe aceeasi strada, in diferite curti, in diferite case. Inchizind ochii, revad fiecare din aceste locuri; mi-amintesc chiar vecinii nostri. In Iasi, mi-am petrecut copilaria si tineretea. Am haladuit prin lumea larga, dar tot la Iasi ma trage inima…
    O alta viata…, fara radio, fara telefon. De televizor, nici vorba… ca nu era. Surse de informatii: ziarele locale Lumea si Opinia, iar din Bucuresti, Dimineata. Imediat, pe strada, era un chiosc de ziare, unde citeam pe-ascuns, sub tejghea, Crimele Inchizitiei si Aventurile Submarinului Dox.
    22 iunie era aniversarea zilei de nastere a prietenei mele Jana, o colega de facultate. Cu un an in urma, pregatisem impreuna examenul de fizica al profesorului Tudor Ionescu, remarcabil om de stiinta, dar slab pedagog. Aveam notite bune de curs. Ghidindu-ne dupa ele, am studiat intens si am reusit la examen. Ca urmare, bucurie si… prietenie.
    In ajun, i-am cumparat un buchet de flori, modelat cu bun gust la floraria Palmierul, de pe strada Lapusneanu.

    Locuiam aproape de casa ei, la nici cinci minute, mergind pe jos. Iesind pe strada, am fost surprins de animatia neobisnuita pentru o zi de duminica, cind toate magazinele erau inchise. Strada era barata de convoaie de camioane nemtesti si de carute uriase, trase de cai puternici, din Brandenburg, cu coame impresionante. M-am strecurat prin acest puhoi si am ajuns pe strada Lozonski. La ora 11 dimineata, eram categoric ridicol cu buchetul meu de flori in aceasta ambianta neobisnuita pentru Iasul traditional. Ridicol, pentru cine? Nu era nimeni pe strada.
    Acasa la Jana, toata familia ei era reunita: mamica ei, Jenny, taticul ei, inginerul Leon Brill si sora lui, doamna Handoca, sotia vice-presedintelui filialei moldovene a Bancii Nationale.

    Spre surprinderea mea, atmosfera era sumbra. Doamna Handoca auzise la radio ultima stire: „Asta-noapte, Germania a declarat razboi Uniunii Sovietice. Conducatorul statului, Ion Antonescu a ordonat trupelor romane sa treaca Prutul alaturi de nemti“. Domnul inginer Brill, diplomat al Politehnicii din Charlottenburg, combatant din primul razboi mondial, a continuat spusele surorii sale: „Va amintiti anul trecut: inconjurarea liniei Maginot, retragerea precipitata de la Dunkerque, bombardamentele Londrei. Acest razboi va fi cumplit, mult mai cumplit decit primul razboi mondial!“
    Iar Jana, plingind, nu s-a putut retine sa spuna: „Dumnezeule! Pentru ce Destinul a hotarit ca acest eveniment groaznic sa coincida cu ziua mea?“
    Cu doua saptamini mai in virsta ca mine, ea sarbatorea cei douazeci de ani ai ei.
    Desi staruitor invitat, nu am putut sa iau prinzul cu ei. Simteam un nod in git. I-am imbratisat si am plecat spre casa.
    Intrarea dinspre Lozonski spre Stefan cel Mare fusese intre timp blocata de jandarmi. Convoaie militare venind dinspre gara Nicolina se scurgeau continuu pe Stefan cel Mare, spre Cuza Voda si mai departe pe strazile Carol si Pacurari spre iesirea din oras. Strada Lozonski fiind blocata la iesire, m-am indreptat spre locuinta fratelui mare al mamei, Herman Moscovici, unchiul meu. Urcind strada pe partea ei umbrita de sirul de salcimi, de-a lungul Seminarului Veniamin Costache, zumzetul albinelor care roiau prin copaci era o melodie placuta, contrastanta cu zgomotul motoarelor de camioane nemtesti. Pe cealalta parte a strazii se gasea un grup compact de case fara etaj, cu o mare curte interioara, dominata de stilpii care serveau la intinderea fringhiei pentru uscarea lenjeriei de pat si a celei de corp. Intr-unul din apartamentele modeste locuia unchiul meu, cu sotia si cu cei doi veri ai mei, Calman, de 28 ani si Mendel, cu patru ani mai tinar. In acelasi apartament era si atelierul lor modest de giuvaergerie.

    Alaturi de ei, era o mica croitorie, cu un singur om, patron si lucrator. Proprietarul avea un nume ciudat: Tschudak, austriac de origine, catolic, bun prieten cu tatal meu. Casatorit cu o romanca, avea un baiat, Bogdan, cam de aceeasi virsta cu mine, care facuse o scoala de arte si meserii. Din copilarie eram buni prieteni.
    Nu se vedea tipenie de om in toata curtea. Toate usile erau inchise sau baricadate. Insistind destul, dupa ce m-au recunoscut, s-a deschis usa unchiului meu. Aflasera noutatea… Cu fete trase, m-au asaltat cu intrebari: ce se va intimpla? cum se pot pregati? Facind pe „desteptul“, i-am sfatuit sa-si procure cite un mic rucsac pentru fiecare, cu strictul necesar, in caz de evacuare, din cauza apropierii frontului. Nu intrevedeam nici o alta eventualitate.


    Ultima editare efectuata de catre Admin in 20.07.11 8:45, editata de 7 ori
    avatar
    Admin
    Admin

    Numarul mesajelor : 135921
    Data de inscriere : 15/12/2005

    Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

    Sus In jos

    Curajul de a-ti aduce aminte. Holocaust 1933-1945

    Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 6:52

    Curajul de a-ti aduce aminte. Holocaust 1933-1945
    Deschiderea Expozitiei "Holocaust 1933 - 1945. Curajul de a-ti aduce aminte"

    Reprezentantul Centrului Simon Wiesenthal a cerut procurorului general al Romaniei anularea reabilitarii a doi colonei implicati in evenimentele din 1941

    O expozitie despre crimele comise de nazisti si aliatii lor in timpul celui de-al doilea razboi mondial, atat in Germania cat si in Romania, "Holocaust 1933 - 1945. Curajul de a-ti aduce aminte", a fost deschisa, ieri, la Muzeul National de Istorie a Romaniei, in prezenta presedintelui Ion Iliescu, scrie ziarul Curierul National de sambata.

    Expozitia reflecta aspecte ale politicii de prigoana si discriminare rasiala promovate de nazisti si de aliatii celui de-al treilea Reich in perioada 1933 - 1945, actiuni care au culminat cu exterminarea a peste sase milioane de evrei dintre care circa un milion au fost copii. In holul central al Muzeului National de Istorie a Romaniei au fost expuse fotografii, panouri cu texte ce relateaza cele intamplate evreilor in lagarele de concentrare naziste, dar si copii ale unor documente care atesta faptul ca pe teritoriul Romaniei a avut loc o ucidere sistematica a evreilor. Expozitia a fost itinerata pana in prezent in 50 de tari de pe cinci continente.

    Documentele referitoare la uciderea evreilor in Basarabia, Bucovina, sudul Transilvaniei sau in timpul Pogromului de la Bucuresti, al celui de la Iasi, sau in sudul Transilvaniei au fost furnizate de Lya Beniamin si de Irina Cajal-Marin.

    Expozitia cuprinde si doua obiecte-simbol pentru cei care au avut de suferit in urma prigoanei naziste: o usa de tren - pentru a aduce aminte de metodele de deportare, si o caruta, dintre cele cu care gardienii umblau prin lagar pentru a aduna pe cei morti.

    Presedintele Ion Iliescu - continua ziarul - a declarat ca aceasta expozitie constituie un mijloc de a face ca astfel de evenimente sa nu se mai intample. Presedintele si-a adus aminte de faptul ca in 1941 locuia langa abatorul din Bucuresti, locul unde au fost omorati mai multi evrei si de incendierea sinagogilor, magazinelor si locuintelor locuite de acestia. "Sunt fapte ale istoriei care trebuie sa ramana mereu prezente in amintire ca sa putem curma din radacina ceea ce a generat aceste fapte antiumane si sa nu mai permitem repetarea lor", a incheiat Iliescu.

    Directorul Centrului Simon Wiesenthal, Efraim Zuroff, unul dintre organizatorii expozitiei, a subliniat ca oamenii politici trebuie sa recunoasca - atunci cand este cazul existenta Holocaustului - si ca cei care au participat activ la punerea sa in practica trebuie descoperiti si pedepsiti. "Nu trebuie sa ne amagim. Holocaustul nu s-a intamplat pe alta planeta, s-a intamplat aici, si in aceasta tara, chiar in acest oras in care ne aflam acum", a declarat Efraim Zuroff.

    Intr-o conferinta de presa desfasurata inaintea deschiderii oficiale a expozitiei, Zuroff a anuntat ca a trimis procurorului general al Romaniei o scrisoare cu numele a doi colonei, care au avut un rol activ in omorarea evreilor din Basarabia si Bucovina, in 1941. Cei doi colonei, Radu Dinulescu si George Petrescu, au fost reabilitati de statul roman, printr-o hotarare a Curtii Supreme de Justitie. Reprezentantul Centrului Simon Wiesenthal asteapta ca procurorul general al Romaniei, Ilie Botos sa anuleze aceasta reabilitare, iar cei doi sa-si ispaseasca pedeapsa. Expozitia a fost realizata in colaborare de Ministerul Culturii si Cultelor, Muzeul National de Istorie a Romaniei, Centrul Simon Wisenthal - Israel si Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania. La eveniment au mai participat ambasadorul statului Israel, Rodica Radian Gordon, ministrul Culturii si Cultelor - Razvan Theodorescu, membri ai Corpului Diplomatic acreditati in Romania. Expozitia va fi deschisa pana in luna martie a acestui an.


    http://www.curierulnational.ro/?page=articol&editie=415&art=30459
    avatar
    Admin
    Admin

    Numarul mesajelor : 135921
    Data de inscriere : 15/12/2005

    Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

    Sus In jos

    STRUMA/MEFKURE

    Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 6:47



    Ultima editare efectuata de catre Admin in 08.07.11 11:24, editata de 6 ori
    avatar
    Admin
    Admin

    Numarul mesajelor : 135921
    Data de inscriere : 15/12/2005

    Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

    Sus In jos

    Emigrarea: un reflex de pastrare a identitatii

    Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 6:40

    Emigrarea: un reflex de pastrare a identitatii

    Autoritatile comuniste din Romania au avut, cu privire la asa-zisa „problema evreiasca“, atitudini contradictorii in timp. Inca inainte de infiintarea Securitatii, o data cu instaurarea regimului asa-zis democrat-popular la 6 martie 1945, evreii s-au aflat in atentia organelor Sigurantei, agentii politiei secrete urmarind miscarile sioniste, activitatea liderilor spirituali si politici ai comunitatii evreiesti, in general infiltrarea si punerea ei sub tutela unor persoane obediente regimului. In contextul politic si psihologic postbelic, miscarea sionista, ca factor catalizator al emigratiei evreiesti in acea vreme, s-a bucurat de o atentie deosebita. Emigrarea, atit in perspectiva infiintarii unui stat evreiesc in Palestina, cit si din cauza ingradirilor legislative si a unui curent antisemit resimtit inca drept foarte puternic din partea majoritatii, din pricina asocierii pe care populatia a facut-o intre comunism si originea evreiasca a numerosi lideri din partid si administratie, devenise cuvintul de ordine in sinul comunitatii evreiesti. Aceasta trebuie sa ne impiedice sa cadem in capcana de a considera ca marea masa a populatiei evreiesti agrea noul sistem politic. Dimpotriva, riscam afirmatia ca alya reprezenta, in acele timpuri, nu numai o optiune etnica, ci si una politica. O nota a Sigurantei din 6 iunie 1945, cu privire la starea de spirit intre evreii repatriati din Basarabia si Bucovina de Nord, releva chiar ca „toti acesti evrei afirma ca regimul instaurat de autoritatile sovietice este cu mult mai aspru decit acela ordonat de vechea guvernare“1.

    Tocmai de aceea, actiunea de organizare a emigrarilor a stat din primul moment in atentia liderilor sionisti. De la bun inceput, s-a luat decizia de a utiliza pentru transportul spre Palestina vaporul „Transilvania“, din cauza imposibilitatii de a obtine viza bulgara. Oficiul de Emigrare palestinian, infiintat, potrivit unui raport informativ2 cu privire la activitatea liderului sionist Avram Leiba Zissu, din initiativa si sub presedintia acestuia, preconiza in iunie 1945 plecarea unui lot de 1028 persoane, orfani din Transnistria, refugiati unguri, cehi, polonezi si evrei eliberati din lagarul de la Auschwitz3. Se preconiza ca acest transport sa plece spre Palestina in octombrie 1945, dar deja primele scandaluri animau starea de spirit in sinul comunitatii evreiesti. Febrilitatea plecarii agita spiritele, cu atit mai mult cu cit comunitatea care suportase rigorile antisemite in tara era intr-o permanenta stare de agitatie si confuzie, si din cauza supravietuitorilor intorsi din lagarele de peste Prut si Nistru, care nu pareau, in genere, dispusi sa traiasca sub dominatia sovieto-comunista4. De pilda, o alta nota a Sigurantei, din 21 iunie 1946, arata ca „evreii din Tirgu Neamt nu s-au incadrat in noua ordine democratica a tarii. Ei manifesta diferite nemultumiri fata de guvernul actual si, in semn de protest, s-au inscris in partidele reactionare“5. Bineinteles, nu trebuie sa exageram in afirmarea acestor tendinte, dar ceea ce dorim sa scoatem in evidenta este ca, intre a emigra in Israel si a se inscrie in partid, in genere, orice evreu care nu avusese antecedente comuniste alegea prima optiune. De aceea nu trebuie sa ne mire fervoarea cu care erau cautate caile de evaziune din Romania, ca si acuzatiile de sperturi, „fapt de notorietate publica in lumea evreiasca“, care planau atit asupra liderilor sionisti, cit si asupra autoritatilor implicate, intr-un fel sau altul, in rezolvarea formalitatilor necesare emigrarii.

    Tocmai de aceea apar numeroase filiere de trecere clandestina a granitei, ca prim mijloc de realizare a emigrarii. Astfel, in 20 iunie 1946, Chestura de politie Arad semnala prinderea a trei grupuri de evrei la frontiera (circa 100 persoane), veniti la granita de nord-vest din Capitala, in speranta de a ajunge in Austria si de acolo in Italia, ca prima escala spre Palestina sau Statele Unite. In raportul Chesturii, dupa anchetarea grupurilor de fugari, se arata: „In Bucuresti, cartierele evreiesti se afla sub febra emigrarii in Palestina, fara a alege mijloacele de plecare din tara“. Aceasta miscare era pusa de fugari pe seama recrudescentei antisemitismului, resimtit de mare parte din populatia evreiasca in urma promovarii unor lideri comunisti evrei in partid si administratie, ca si a proceselor „de la Tribunalul Poporului, considerate de romani si chiar de unguri ca fiind initiate de evrei din spirit de razbunare. s…t In aceasta atmosfera, miscarile sioniste fac o intensa propaganda pentru crearea unui stat national evreiesc in Palestina“6. Mai mult, un alt raport din zona de frontiera cu Ungaria semnala ca „printre evreii care parasesc fraudulos tara se gasesc si multi romani, care se dau drept evrei pina ajung in Italia. Sint ajutati de Joint, care nu cere acte sau dovezi de nationalitate“7.

    Intr-o prima sinteza cu privire la emigrarea ilegala din Romania, alcatuita de organele Sigurantei, se arata: „Evreii, emigranti fraudulos, aleg cu predilectie pentru trecere frontiera ungara. Fata de celelalte nationalitati, evreii ofera cel mai ridicat procent de emigranti“. Intre cauze, pe primul loc in sinteza politieneasca era pusa restringerea exersarii comertului liber si a altor activitati specifice, in conditiile reglementarilor etatiste din ce in ce mai accentuate, antisemitismul pe care populatia evreiasca il considera in crestere si inca un pericol real in estul Europei si, nu in ultimul rind, in special in rindul celor mai tineri, „sprijinul pe care doresc a-l da evreilor din Palestina si deci constituirii statului evreiesc“8.
    Starea de spirit din sinul comunitatii evreiesti, din ce in ce mai favorabila emigrarii, a determinat si bizareria comportamentului autoritatilor comuniste fata de alya: mai intii, comunistii au incercat sa o controleze politic si financiar, pentru a sfirsi prin a o impiedica, atunci cind relatiile Israelului cu blocul comunist s-au racit. Inca din vremea organizarii primelor grupuri de emigranti evrei pentru Palestina, autoritatile politienesti au avut o implicare directa in aceste actiuni. Astfel, un document din arhiva Securitatii releva ca un comisar ajutor, Lefa Ion, a primit de la Avram Bunaciu, secretarul general al Ministerului Afacerilor Interne in 1946-1947, „misiunea de a organiza si de a dirija emigrarile evreilor“. Bunaciu i-a comunicat ca „ii incredinteaza o munca speciala, pe care o stia numai fostul ministru Teohari Georgescu si pe care nu trebuie sa o cunoasca decit cei cu care lucreaza, adica inspectorii regionali de politie la care se prezenta si sefii de Siguranta din regionale“. Lefa a primit o delegatie si un ordin de serviciu special, valabile pe tot cuprinsul tarii, cu urmatorul continut: „Dl comisar Lefa Ion din Bucuresti este delegat de noi cu emigrarea evreilor din RPR in drum spre Palestina. s…t Evreii vor trece pe baza de tabele, fara alte acte justificative“. Comisarul avea dreptul sa aleaga punctele de frontiera prin care se facea trecerea, iar sefii inspectoratelor trebuiau sa ii acorde sprijin. Ulterior, Lefa Ion a organizat impreuna cu tatal sau o retea de emigrare clandestina, contra cost, a evreilor care nu indeplineau conditiile de emigrare si a sfirsit prin a fi arestat9. Acesta nu este singurul ca-in care reprezentanti ai autoritatii au primit mita pentru a inlesni emigrarea evreilor.

    Trebuie spus ca practica consacrata de regimul comunist in ultimele sale decenii, prin care pur si simplu era acceptat ca politica de stat traficul de carne vie, a fost inaugurata, de fapt, inca de la instalarea regimului. Un raport de ancheta al Securitatii din 1953 arata ca „Luca, Teohari Georgescu si Ana Pauker au discutat si au stabilit – la cererea ambasadorului statului Israel, adresata lui Luca in 1949 – eliberarea a 5 elemente capitaliste, arestate pentru transferuri ilegale de valuta, in schimbul unei sume de 500.000 dolari, lucru ce s-a facut“10. Se pare insa ca practica mituirii celor ce puteau dispune eliberarea de pasapoarte pentru Israel a cunoscut o larga raspindire. In anchetele in care au fost implicati fostul ministru de interne, Teohari Georgescu, fostul ministru adjunct, Marin Jianu, si fostul sef al Directiei de Pasapoarte, colonelul Zamfir Laurian, se vorbeste de sume de bani si alte avantaje materiale primite de fostii factori de decizie din conducerea ministerului in schimbul permisiunilor de a parasi definitiv tara.
    In cazul lui Teohari Georgescu, concluzia anchetatorilor a fost ca, in problema emigrarilor in Israel, fostul ministru de interne a dus o „politica antistatala“: „In perioada anilor 1946-1948, s-au admis plecari masive de evrei, pe baza de tabele intocmite de catre Serviciul Pasapoarte, fara a se face asupra acestora o verificare temeinica, lasind in acest fel sa fuga din tara o serie de elemente ce trebuiau sa dea socoteala pentru crimele ce le-au savirsit pe teritoriul statului nostru. In afara de acest lucru, desi Teohari Georgescu stia ca prin granita de vest se faceau treceri masive ilegale in acel timp, totusi nu a luat masuri impotriva acestora. In 1948, constatindu-se ca avalansa emigrarilor creste, fapt care aducea imense pagube statului, printre care si crearea de goluri in productie, s-a dispus intocmirea unor criterii care stabileau ce persoane puteau pleca din tara“. Astfel, medicii, inginerii, tehnicienii (in general, toate persoanele cu studii superioare sau cu rol de coordonare in productie) erau exceptati de la emigrare, ceea ce a facut ca multi dintre acestia sa recurga la parasirea serviciilor si angajarea in munci necalificate, pentru a putea fi trecuti pe listele de plecare. Georgescu era acuzat ca, prin largirea constanta a criteriilor, a provocat plecarea a numerosi specialisti si implicit „pagube enorme economiei nationale“11. Pe parcursul anchetelor, fostul sau adjunct, Marin Jianu, a dat exemple concrete anchetatorilor in legatura cu astfel de favoruri acordate de ministru, numarul celor ajutati sa plece, desi nu se incadrau in criteriile stabilite pentru emigrare, ridicindu-se, dupa cum a sfirsit Teohari Georgescu prin a recunoaste, la „circa 20-30“12.

    In lista plecarilor ilegale pe care le-a facilitat, sint inclusiv persoane care, desi arestate, au fost eliberate si au primit pasaport pentru plecare definitiva in Israel: „In anul 1945, am pus in libertate un functionar de politie, vinovat de afaceri, caruia in 1949 i-am dat pasaport pentru a pleca in statul Israel, ca urmare a interventiei unei rude ale mele, Rudolf Samoila, care apoi in anul 1951 a fost arestat si l-am pus in libertate la interventia fostei mele sotii. In anul 1945 sau 1946 am pus in libertate pe un afacerist al carui nume nu-l retin, fara sa informe-in prealabil conducerea, iar in 1949 i-am dat pasaport. Am pus in libertate in anul 1950 pe Grossman Jean, la interventia sotiei. In anul 1949, am pus in libertate pe doctorul Stark, in urma interventiei cumnatei lui Ana Pauker, Titi Scharf“13. Asemenea situatii de trafic de influenta in problema emigrarilor spre Israel au fost confirmate si de declaratiile unor fosti politisti arestati pentru afaceri cu pasapoarte, ca Zamfir Laurian sau fostul sau subaltern, Octav Holban14. Marin Jianu era si el amestecat in asemenea matrapazlicuri, fiind pus sub acuzare de Securitate din cauza activitatii ostile regimului, „desfasurata in domeniul plecarilor din tara“. Se mentionau, ca exemple, acordarea de pasapoarte pentru plecare definitiva familiei industriasului Dvatman, emigrat in Italia in 1947 cu 800.000 dolari asupra sa, dupa ce intretinuse „o gasca de petreceri interminabile, la care luau parte si femei de moravuri usoare, si a familiei Weissman. Tot Jianu a eliberat pasapoarte pentru Israel, in schimbul locuintelor rechizitionate, care au fost repartizate unor persoane din conducerea MAI si rudelor Anei Pauker“, se arata intr-un referat din 17 februarie 195315.

    Pina in 1950, plecasera, conform unui referat al Securitatii, 60.000 de evrei. Din primavara acelui an, o serie de sedinte desfasurate la nivelul conducerii MAI dispun fixarea unor asa-zise restrictii, dar care nu au redus, in fond, ritmul emigrarii, ci au avut mai degraba rolul sa sporeasca coruptia la nivelul factorilor de decizie in problema emigrarilor. Astfel, pina in 1952 au mai plecat, din 1951, inca 50.000 de evrei in Israel“16, prin incalcarea constanta a criteriilor stabilite. Teohari a fost, de altfel, deseori acuzat de anchetatori ca „a sustinut emigrarea clandestina a evreilor, organizata de sionisti, neluind nici un fel de masuri“17. Aceleasi acuzatii i-au fost aduse, pe parcursul anchetarii ei, si Anei Pauker. Ofiterii de securitate sustineau ca „in scopul accelerarii emigrarii evreilor, a discutat si i-a indicat lui Teohari Georgescu sursa de a contacta vapoare straine pe care sa le puna la dispozitia emigrantilor. Tot la propunerea lui Ana Pauker, a redus timpul de calatorie al motonavei Transilvania de la 7 la 5 zile si a marit capacitatea de transport de la 1.500 la 3.000 de locuri peste limitele admise“. Teohari intarea aceste concluzii privind sprijinul acordat de Ana Pauker emigrarii evreilor, aratind ca „in urma insistentelor“ ei, „pentru a grabi emigrarile, in anul 1951 am luat masura de a se elibera pasapoarte pentru statul Israel, fara indeplinirea tuturor formelor legale“18. Tot in problema emigrarilor, Vasile Luca o incrimineaza si el pe Ana Pauker ca ar fi „cerut sa se dea drumul la evrei in mase, deoarece Ambasadorul Israelului intervenea mereu la ea, cerindu-i aceasta. Atit Teohari, cit si eu am sustinut cererea lui Ana Pauker. Sionistii au profitat de aceasta posibilitate data, facind propaganda in sinul populatiei evreiesti, pentru ca aceasta sa plece in masa“. Luca mai sustine ca in special plecau tehnicieni si functionari de stat, ducind peste granita „secrete de stat care ajungeau in mina strainilor“19.

    De fapt, lucrurile au stat altfel decit sint ele prezentate in anchetele care au urmat acuzarii celor trei lideri comunisti de „deviere de dreapta“. Masurile privind emigrarea evreilor au fost discutate deschis si aprobate intr-o sedinta a Secretariatului Comitetului Central al PMR din 12 mai 1950, la care s-a hotarit ca „sint libere de a pleca in Israel acele elemente din rindul populatiei evreiesti care isi vor exprima vointa de plecare prin completarea formularelor distribuite de MAI“. Se dispunea intensificarea propagandei prin agitatori speciali: „Se vor arata conditiunile economico-politice din ce in ce mai grele ale maselor muncitoare din Israel, somaj, lipsa de locuinte, foamete, mizerie, se va intensifica demascarea si combaterea sionismului, a continutului sau reactionar, contrarevolutionar etc.“. Singura categorie exceptata de la emigrare, potrivit hotaririi, erau „elementele urmarite de autoritati“. Se prevedeau masuri pentru prevenirea scoaterii peste granita a unor valori si se dipunea un embargo informational asupra emigrarii, dar, in mod paradoxal, la ultimul punct al hotaririi se solicita „intensificarea transporturilor celor care emigreaza“20. Anterior, la nivelul conducerii MAI, Teohari Georgescu convocase o sedinta la care au participat Marin Jianu si directorul Securitatii, Pintilie Gheorghe, pentru a mari ritmul eliberarii de certificate de calatorie pentru Israel, pina la cifra de 10-12.000 lunar. Desi aceasta cota nu a fost atinsa, este interesant ca se abroga toate restrictiile anterioare si se limiteaza la minimum documentele care trebuie prezentate (anulindu-se inclusiv adeverinta de neposedare de devize, ca si aprobarea de parasire a serviciului), stabilindu-se ca sint exceptati de la emigrare doar cei ce au avi-negativ din partea Securitatii21. Aceste dispozitii anulau explicit prevederile contrarii din 29 noiembrie 1949 si 20 februarie 1950 ale conducerii MAI, care dispuneau exceptarea unor categorii de persoane de la emigrare.

    Trebuie precizat in mod clar ca o asemenea masura radicala, de incurajare a emigrarii, nu putea fi luata la nivelul Ministerului de Interne, fara consimtamintul consilierilor sovietici, care la data respectiva avizau toate masurile mai importante privind nu doar represiunea, ci si controlul populatiei – si cu atit mai mult o problema atit de sensibila ca plecarea in masa a evreilor in Israel. De aceea sedinta ulterioara a Secretariatului CC al PMR nu a facut decit sa consfinteasca, la nivel de partid, aceasta masura. De altfel, intr-un referat al Directiei Controlul Strainilor si Pasapoarte din Directia Generala a Militiei se si elaborase, inca din 3 aprilie 1950, un plan de „descongestionare“ a aparatului birocratic, prin „usurarea formalitatilor de verificare pentru aceasta categorie de plecari“, prin completarea unei singure declaratii-tip, distribuita de circumscriptiile de militie, verificarea petitionarului in evidentele Securitatii si ale Militiei si retragerea calitatii sale de membru de partid, acolo unde era cazul22. Mai mult, chiar Securitatea usureaza plecarea evreilor, dispunindu-se printr-un ordin din 15 aprilie 1950 masuri de neconceput, cu citeva luni in urma, cu privire la cei care au depus cereri de plecare: „Nu se vor face investigatii pe teren. In ceea ce priveste avizele, ele vor fi nimic de obiectat sau negativ, fara nici o motivare. Se face mentiunea ca se vor da avize negative numai pentru indivizii ce intra in obiectivele Securitatii, fara a avea in vedere alte criterii (daca este bogat sau sarac, tinar sau batrin, daca a fost sionist etc.)23. La opt zile dupa hotarirea Secretariatului din 12 mai 1950, o noua sedinta a conducerii MAI (Georgescu, Jianu si Pintilie) analizeaza ritmul emigrarilor, aratindu-se ca „de la 1 ianuarie si pina la 15 mai 1950 au intrat in lucru pe baza vechilor forme de rezolvare un numar de 26.545 cereri, reprezentind 53.480 persoane. Dintre acestea, 7.136 persoane au parasit tara, 12.000 de persoane si-au ridicat certificatele de calatorie“. Se arata ca intirzierile s-au datorat intirzierii cu care, la rindul sau, se elibera cazierul judiciar, ceea ce determina hotarirea de a se renunta „la cazierul judiciar pentru cererile depuse, cit si pentru cele ce se vor depune in viitor“! Aceasta masura ar fi putut mari ritmul emigrarii, astfel ca „in jurul datei de 1 iunie 1950 pot pleca circa 16.000 persoane; in jurul datei de 15 iunie pot pleca circa 17.000 persoane; in jurul datei de 25 iunie pot pleca circa 13.000 persoane“24. Este evident ca aceste masuri au incurajat practic un exod de populatie. Tocmai de aceea, ele nu puteau fi intreprinse fara acord sovietic.

    In 27 iunie 1950 are loc o noua sedinta la nivelul conducerii MAI, la care participa delegati ai Comertului Exterior si ai Sovromtransport. Se stabilesc modalitatile de plata a datoriilor catre stat de catre emigranti, achitarea costurilor calatoriei si procedurile de vamuire, care se vor desfasura „numai la Bucuresti Obor“, de unde convoaiele pleaca spre Constanta. Se specifica in mod clar: „Emigrantii evrei, odata plecati din Bucuresti, nu vor avea dreptul sa aiba asupra lor nici un fel de bani“25. Aceste dispozitii fusesera discutate si analizate cu cinci zile inainte, pe 22 iunie 1950, cind s-a decis ca Legatiei Israelului sa i se ridice dreptul de a se implica in programari, care urmau sa se faca de catre MAI, prin Sovromtransport26. De asemenea, statul Israel era nevoit sa achite, prin Legatie, o subventie de 90 de dolari pentru fiecare emigrant, pentru imbarcarea pe vasul „Transilvania“, urmind ca Legatia sa-si recupereze o parte din suma de la calatori, inainte de imbarcarea acestora27. Practic, actiunea de emigrare era dublata de cea de spoliere a populatiei evreiesti, nevoita sa-si lase in Romania majoritatea bunurilor.

    Totusi, presupunem ca nu ratiunea economica a fost cea determinanta in acest caz, ci una politica, asupra careia nu putem face decit supozitii, pina la deschiderea completa a arhivelor comuniste de la Bucuresti si Moscova.
    In orice caz, alya, in forma implicarii deschise a autoritatilor romane in problema emigrarii, a fost intrerupta o data cu procesul „devierii de dreapta“. Anchetarea principalilor protagonisti ai masurilor care, pina la inceputul anului 1951, au facut ca aproximativ 110.000 de evrei sa ajunga in Israel a adus in discutie si problema emigrarii evreilor. Desi insusita ca politica oficiala a autoritatilor de la Bucuresti, sprijinirea ei a devenit, in contextul antisemitismului tot mai pronuntat al lui Stalin, o arma de care Gheorghiu-Dej nu a ezitat sa se foloseasca, desi cautionase anterior aceasta politica, daca ne gindim numai la acordul pe care si l-a dat in 1949, intr-o sedinta a Secretariatului, pentru a ceda insistentelor Israelului si a expulza 7 agenti sionisti, capturati si anchetati de Securitate. Practic, „devierea de dreapta“ a deschis calea epurarilor antisemite din partid si Securitate, care au modificat serios structura etnica la nivelul conducerii si au deschis, mai tirziu, calea national-comunismului. In acest context, problema emigrarii evreilor nu s-a mai discutat niciodata oficial.

    Cind, in 1968, Alexandru Draghici a fost chemat sa dea socoteala pentru felul in care actionase ca ministru de interne, el a facut citeva precizari incomode si in legatura cu emigrarea evreilor, devenita de asta data subiect sensibil: „La Prezidiul Permanent am aratat motivul, dar in plenara nu am vrut sa spun ca am umblat cu bani in chestiunea aceasta. In momentul cind am plecat de la Ministerul de Interne sla 24 iulie 1965, n.n.t, am predat in cont la Banca de Stat 6.250.000 dolari de la acestia care plecau afara si plateau in valuta. Am raportat treaba aceasta conducerii partidului si atunci, si dupa aceea. s…t De fapt, problema Israelului se platea. s…t Eu am raportat conducerii aceasta problema; am avut aprobare in aceasta privinta“28.
    Practic, o data cu „devierea de dreapta“ singurul mod de interventie a autoritatilor comuniste in alya a fost stabilirea pretului pe care statul Israel si cetatenii sai trebuiau sa il plateasca pentru a obtine emigrarea conationalilor din Romania. Comertul cu carne vie practicat de autoritatile de la Bucuresti este insa o alta pagina a istoriei comunismului, care si astazi este pazita cu strasnicie de orice ochi curiosi.
    (Comunicare prezentata la simpozionul organizat de Diaspora Research Institute de la Universitatea din Tel Aviv, decembrie 2001)
    http://www.observatorcultural.ro/arhivaarticol.phtml?xid=375
    avatar
    Admin
    Admin

    Numarul mesajelor : 135921
    Data de inscriere : 15/12/2005

    Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

    Sus In jos

    Holocaustul si responsabilitatea intelectuala

    Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 6:38

    Holocaustul si responsabilitatea intelectuala a politicianului

    S-au facut multe speculatii in jurul faptului ca presedintele Romaniei a dat o interpretare originala privind Holocaustul. Nu calculele electorale sau apropierea de ideile Romaniei Mari sint cele mai grave aspecte ale gindirii politice a domnului Iliescu. In fond, presedintele statului roman a exprimat o opinie similara unui segment important al populatiei atunci cind a afirmat ca „Holocaustul nu a fost doar al populatiei evreiesti. Multi altii, intre care polonezi, au murit in mod similar“. Importanta este nu doar semnalarea unor neajunsuri in cunoasterea fenomenului, cit mai ales identificarea problemei/problemelor ce deriva dintr-o interpretare politica a istoriei. Trebuie sa intelegem ca modul in care se exprima presedintele ne priveste pe toti, ca ideile domnului Iliescu sint rezultatul unei formatii de care am beneficiat majoritatea dintre noi. Iata de ce spun ca dezbatind tema Holocaustului vom invata sa responsabilizam raportarea fiecaruia dintre noi la trecut.

    Cunoasterea trecutului are, uneori, implicatii politice deosebite. Mai ales acele fapte petrecute relativ recent si despre care nici istoricii nu au fost formati sa se exprime in chip detasat. Aparuta frecvent in dezbaterile publice, tema Holocaustului – asa cum e ea inteleasa de multi concetateni – reflecta un mod original de raportare la istorie. In fapt, nici manualele alternative de istorie nu propun interpretari alternative. Cit priveste cursurile universitare, acestea arareori recupereaza segmentele neplacute ale istoriei nationale. Reforma disciplinei numita istorie lasa mult de dorit, o parte semnificativa dintre profesorii de istorie din liceu si universitati reprezentind aripa cea mai putin permeabila la limbaje, concepte si metode noi de explicare si comprehensiune a trecutului.

    Nota conservatoare (in anumite cazuri, ea poate fi definita ca extrem-conservatoare) a acestui grup este intarita de insasi orientarea corpului de istorici ai Academiei Romane ce repun in discutie trecutul romanesc (vezi Istoria romanilor) in aproape aceeasi termeni ca generatiile precedente. Sa nu uitam, insa, ca in chiar sistemul de invatamint – ce isi asteapta de un deceniu si jumatate o adevarata reforma – aflam raspunsul la discrepanta dintre stiintele sociale si istorice profesate in Romania si acelea profesate in statele europene. Felul in care se discuta despre Holocaust si evrei, despre tigani si handicapati, despre bolnavi si virstnici probeaza afirmatia de mai sus. Un invatamint care priveste nepasator la selectarea formatorilor si la schimbarile sociale si politice este unul ce se situeaza inafara practicilor si nevoilor vietii cotidiene.

    Imbinarea ideilor comuniste cu acelea fasciste – compararea victimelor comuniste ale fascismului cu acelea evreiesti ale nazismului ca in cazul interviului domnului Iliescu – arata un mod confuz in care se explica si se propaga ideile istorico-politice. Discutarea in mod speculativ de catre multi dintre liderii de opinie a oricarei teme indiferent de gravitatea ei ingreuneaza o data mai mult aparitia responsabilitatii fata de cuvintul rostit si fata de cititorul receptor. Atit la virf, cit si la nivelul marii mase a populatiei, orientarea democratica depinde enorm de felul in care fiecare cetatean al Romaniei isi asuma trecutul. Este limpede ca avem o problema care ne priveste pe toti si nu doar pe reprezentantii politici. O perceptie unilaterala a trecutului – asa cum adesea se manifesta in cultura romana – se poate explica prin teama de confruntare cu acesta.

    Cred ca dezbaterea privind Holocaustul – ca si aceea privind Gulagul, cu toate diferentele factologice si nuantele continute de termenii-cheie – se adreseaza deopotriva omului de cultura, cercetatorului, educatorului, jurnalistului, profesorului, politicianului, ca si marelui public. Confuziile in genul aceleia semnata de presedintele Romaniei nu sint singulare. Ele isi au originea in felul particular in care intelectualul roman a inteles ca trebuie sa se raporteze la istorie si, indeosebi, la istoria propriei colectivitati. Alteori, in felul particular in care acelasi om instruit a considerat ca se poate referi – distanta ori apropia – la fiinta denumita generic minoritar. Daca am in vedere semnificatiile ambigue atribuite termenului de roman (de exemplu, identificarea lui cu acela de neam, de popor si/sau de natiune) voi spune ca limbajul politic si juridic continua sa fie unul imprecis.

    In acest caz, observam ca denaturarea faptelor si a semnificatiilor lor nu numai ca este posibila, dar ea devine instrumentul principal al unui discurs ininteligibil.
    Nu e lipsit de interes sa exemplific observatia de mai sus, comparind modul de a pune problema al unui intelectual reprezentativ cu acela al presedintelui statului. Daca domnul Liiceanu s-a considerat frate „intru“ suferinta cu Sebastian, de ce sa nu admitem ca domnul Iliescu descopera similaritati intre conditia evreului in timpul razboiului si aceea a parintelui Domniei Sale? Vedem ca, in fapt, confuziile ideologice se inrudesc si ele apar in sfera politicului de indata ce nu sint clarificate in sfera stiintei si culturii. Amalgamarea propriei suferinte cu aceea a unei intregi comunitati in cel dintii caz sau suprapunerea conditiei de comunist prigonit ori ucis pe motive ideologice cu aceea de evreu discriminat pentru o presupusa ori reala apartenenta religioasa dobindita in familie in cel de-al doilea caz arata cit de necesare sint clarificarile conceptuale, analizele si interpretarile rational-critice asupra trecutului imediat.

    In sfirsit, pentru o reforma romaneasca a culturii si a invatamintului care sa contribuie la constientizarea dramelor trecutului voi spune ca Holocaustul nu a insemnat doar camerele de gazare de la Auschwitz, ci si rezervatiile pregatite de Hitler si aliatii sai pentru alte modalitati de exterminare. Transnistria se numara intre aceste rezervatii. Cele 102 colonii infiintate in amintita regiune de catre administratia romaneasca in timpul regimului Antonescu probeaza participarea guvernului roman la actul de exterminare in masa. Numarul celor disparuti acolo in conditii extrem de umilitoare nu poate fi trecut sub tacere. In sala rememorarii din Muzeul Holocaustului din Washington, D.C., numele Transnistria este asezat alaturi de acelea ale lagarelor de trista celebritate de la Auschwitz, Majdanek, Belzec, Bergen-Belsen, Dachau, Babi Yar. Chiar daca metoda de eliminare practicata de dictatorul roman nu este comparabila cu aceea a nazistilor, practicile antonesciene au generat omucideri in masa in temeiul principiilor rasiste citate. Transnistria este numele care defineste atat intentionalitatea regimului fascist din Romania, cat si problema mortii
    propriu-zise decretate de el.

    Potrivit lui Karl Popper „ideologia nazista n-ar fi fost posibila daca filozofii germani (este vorba despre clasicii filozofiei germane, n.m.,V.N.) ar fi stiut ce este aceea responsabilitatea intelectuala. Insa pentru ei aceasta era ceva complet necunoscut. Sarcina lor era aceea de a vorbi ininteligibil si de a face impresie. Asa au fost educati si, in consecinta, aceasta este sarcina pe care au indeplinit-o“. O asemenea observatie a socat opinia publica germana. Ea a fost menita sa puna pe ginduri pe toti aceia (ea se adresa universitarilor, dar poate fi extinsa la toate categoriile de oamneni instruiti) obisnuiti sa speculeze la infinit in limbaje doar de ei intelese. E acesta un argument temeinic spre a conchide ca a face politica presupune, in primul rind, responsabilitate intelectuala.

    http://www.observatorcultural.ro/informatiiarticol.phtml?xid=9033
    avatar
    Admin
    Admin

    Numarul mesajelor : 135921
    Data de inscriere : 15/12/2005

    Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

    Sus In jos

    Replica. Exil, neghina si naratiuni SF

    Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 6:37

    Replica. Exil, neghina si naratiuni SF

    Am citit si recitit cu multa atentie articolul prietenului meu Adrian Niculescu, personalitate a exilului romanesc in deceniul noua al secolului XX, publicat in Observator cultural Nr. 133 din 10.09.2002.
    Desigur, articolul este o meritorie trecere in revista a exilului romanesc, de-a lungul a 50 de ani, asa cum apare el in conceptia dlui Adrian Niculescu. Nu stiu daca propria mea conceptie asupra exilului corespunde adevarului istoric, dar articolul merita o serie de observatii asupra unor personagii si activitati ale acestora, indiferent de originea lor etnica.
    Dupa parerea mea, greseala fundamentala a articolului consta in aceea ca el nu face o distinctie clara intre dreptul fundamental al fiecarui om la libera circulatie si dreptul la exil. Este necesar de facut mentiunea ca dreptul la exil se stabileste de noua patrie a celui exilat.

    Mai mult, dl Niculescu trebuie sa cunoasca faptul ca exilatul intra sub controlul organelor de politie politica pentru a nu periclita interesele fundamentale ale noii patrii.
    La inceputul articolului sau, dl Niculescu ne avertizeaza ca „in acceptiunea noastra, exilul reprezinta, deci, comunitatea acelor persoane originare din Romania care, aflindu-se in lumea libera intre anii 1945/1948 si 1989, au desfasurat activitate politica publica, democratica, anticomunista“1. Definitia este oarecum fortata, caci nu vad cum Virgil Tanase sa fi colaborat in cadrul aceleiasi comunitati cu Petru Dumitriu sau cu rabinul Halevy de la Bruxelles. Si exemplele pot curge cu sutele. Daca dl Niculescu ar fi utilizat pluralul, m-as fi abtinut de la orice comentariu.
    Si pentru ca uitarea parca s-a asternut complet pe inceputurile exilului militant romanesc, mentionam ca el era mai mult decit profitabil pentru protagonisti. Imi cer scuze fata de cititori, dar pentru multi, exilul era un fel de vaca mulsa tot timpul, cum ne-ar explica Mircea Dinescu la Realitatea TV. Dar dl Niculescu nu ne spune nimic despre Comitetul National Roman, cu personagii de trista memorie, al caror scop suprem nu era decit o imbogatire rapida in cadrul societatii de consum americane, indiferent daca la Bucuresti steagul rosu trebuia schimbat cu steagul verde2.

    Ii reamintim pe unii dintre cei care se certau toata ziua pentru bani. Destinul tarii si al oamenilor ei nu conta pentru acesti batrini dornici de putere si bani (Puterea n-au stiut sa o pastreze, caci alaturi de grandomanie, ii domina frica de comunisti). Iata componenta macar partiala a unui Comitet National care nu avea nimic comun cu natiunea romana: generalul Radescu, Grigore Gafencu, Constantin Visoianu, Viorel Tilea, Brutus Coste, Nicolae Malaxa, Alexandru Cretianu si Barbu Niculescu. Conducatorul efectiv al acestui comitet al rusinii (nenumarate procese pentru bani) a fost Nicolae Malaxa, dupa parerea noastra agent dublu. El manevra milioane de dolari proveniti atit de la autoritatile americane (CIA, FBI), cit si de la Bucuresti, dar si din asa-zisele profituri ale unei firme numite „Corporatia economica romano-americana“, care avea ca scop spalarea banilor. Multe din reuniunile acestor „patrioti“ se tineau la locuinta locotenent-colonelului David Scott Crist din armata SUA, 2501 Que Street N.W., Washington, D.C.3.
    La 17 octombrie 1952, dl Celter acuza Comitetul National Roman de colaborare cu comunistii.4

    La Hoover Institution se gaseste o declaratie a lui Alexandru Cretianu din care reiese ca, in perioada 1946-1948, Nicolae Malaxa a primit de la guvernul comunist de la Bucuresti 2.460.000 USD. Declaratia lui Alexandru Cretianu este insotita de hotarirea comunistilor de la Bucuresti de a dona acesti bani catre CNR si poarta semnaturile lui Gheorghiu-Dej si Petre Groza. In deceniul sapte, Nicolae Ceausescu, la cererea lui George Macovescu, repeta donatii de milioane de dolari catre dr. Palade, ginerele lui Malaxa.
    Dl Niculescu ar fi trebuit sa le spuna participantilor la Colocviul de la Tel-Aviv ce le oferea Comitetul National Roman in schimbul milioanelor de dolari pentru care protagonistii s-au injurat in presa si pe salile tribunalelor din New York, Berna sau Paris, terfelind demnitatea romanilor. Generalul Radescu le oferea oficialilor americani mii de legionari din Germania si Austria, spre a lupta contra Romaniei. Nu era in stare sa recruteze nici un roman din Romania. Imi voi permite sa o citez pe doamna Laura Cosoveanu, care a cercetat la Hoover Institution5 aceasta pagina alba, de fapt aceasta pagina a rusinii, care reflecta tripla alianta dintre pogromistii legionari, politicienii romani venali care nu mai reprezentau nimic in 1940, si serviciile de politie politica din SUA.

    Este vorba de un citat dintr-o scrisoare a aceluiasi general de tragi-comedie Nicolae Radescu: „Recenta propunere a senatorului Henri Cabot Lodge din Massachusetts privind acordarea permisiunii pentru 50.000 de tineri europeni de a se alatura armatei Statelor Unite a fost primita cu interes de liderii politici romani din exil. sRusinea acopera memoria lui Constantin Visoianu, fostul secretar al lui Nicolae Titulescu – n.a.t Cu speranta ca o asemenea masura va fi adoptata in viitor de guvernul Statelor Unite, supunem atentiei faptul ca peste 20.000 refugiati romani de virsta militara se afla in prezent in zonele occidentale ale Germaniei, Austriei, Italiei si Frantei. sEste de fapt vorba de romani din divizia Waffen SS si de cei pentru care Antonescu a cerut in mod expres internarea la Dachau – n.a.t Indiferent cum se va finaliza propunerea senatorului Cabot Lodge, liderii romanilor din exil cred ca, in actualul context international amenintator, zecile de mii de romani care se afla in zonele americane, britanice si franceze din Austria si Germania nu trebuie abandonati soartei lor. Ei constituie un potential uman din partea democratiei sGarda si Capitanul = democratie in conceptia generalului Radescu care, in anii razboiului, a refuzat sa plece pe front, fiind judecator la Curtea Martiala Bucuresti – n.a.t si de aceea – stiind ca ar putea cadea in miinile sovieticilor –, ar trebui cel putin sa li se permita sa lupte pentru vietile lor si astfel sa ajute puterile occidentale. In consecinta, sugeram ca pina la noi evenimente, refugiatii romani de virsta militara, aflati in prezent in zonele occidentale ale Austriei si Germaniei, sa fie adunati in mai multe tabere, organizati in batalioane de auxiliari si de munca. Intre avantajele unei asemenea actiuni s-ar numara si usurarea recrutarii de voluntari pentru miscarea de rezistenta, care dupa un antrenament adecvat, ar fi trimisi in Romania. Ar fi un foarte potrivit prim pas pe calea reabilitarii fizice si morale a acestor victime ale comunismului“.

    Opresc aici citatul, nu fara a apela la ambasadorul SUA, dl Michael Guest. Cea mai puternica democratie din lume trebuie sa aiba puterea sa condamne greselile inaintasilor. Este o datorie de onoare fata de evreii ucisi de legionari. I-am scris si dlui Elie Wiesel in acest sens.
    Nicolae Radescu a obtinut nu numai sprijinul senatorului Cabot Lodge, dar si al serviciilor CIA, al generalului Clay, al generalului de trista memorie Ghelen si sute de legionari au fost parasutati in Romania sub comanda „camaradului“ Viorel Tanase. Inspirindu-se din experienta ruseasca de formare si utilizare a diviziei Tudor Vladimirescu, care a contribuit la bolsevizarea Romaniei, generalul Nicolae Radescu pregatea o Romanie legionara. De ce nu le-ati spus aceste lucruri participantilor la Colocviul de la Tel-Aviv?

    Un lucru foarte grav mi se pare faptul ca o recenta carte, de o valoare documentara inestimabila, Banalitatea raului. O istorie a Securitatii in documente, autor Marius Oprea, atunci cind vorbeste de ciocniri intre grupuri organizate si unitati ale Securitatii, foloseste cuvintul „bande“ si nu ne spune daca unele sau toate provin din cele organizate la propunerea generalului Radescu. Este o scapare care ne face sa plutim intre adevar si neadevar. Sau, dupa 50 de ani, din cauza fragilei democratii postdecembriste, ne este frica de adevar?
    Spatiul nu-mi permite sa analizez toate personagiile citate de dl Adrian Niculescu drept exilati. Dar nu impartasesc multe, foarte multe din concluziile autorului.
    In ce-l priveste pe George Enescu in exil, simpla sa prezenta la Paris a reprezentat un simbol al opozitiei sale fata de comunisti. Nu cred ca dl Niculescu are pretentia ca George Enescu, aceasta constiinta vie a romanilor, paralizat fiind, sa fi mers in carucior la slujbele preotului legionar Boldeanu. Cred ca este o blasfemie adusa acestui mare roman care a intruchipat tot ce au mai valoros romanii: creativitate, gindire eroica si neinfricata, dragoste fara margini fata de poporul sau, nostalgie pentru Moldova care i-a inspirat creativitatea.

    Consider ca o jignire adusa post mortem lui Enescu ideea ca ar fi fost o creatie a Casei Regale. Geniul lui Enescu a fost innascut si consolidat prin munca de fiecare zi. Ca muritori de rind, nici dl Niculescu si nici subsemnatul nu avem dreptul de a-i judeca geniul si dragostea de tara. O singura simfonie a lui Enescu executata in acele vremuri la Paris valora mai mult decit o suta de comentarii ale unor ziaristi aciuiti la unul sau altul din posturile de radio din vest.
    Ca unul care l-am cunoscut personal pe George Enescu, ma simt obligat sa relatez conditiile in care marele geniu al romanilor a ales libertatea. In toamna anului 1946, in urma apelurilor disperate ale dr. Filderman catre marile organizatii evreiesti din SUA de a ajuta poporul roman lovit de foamete si seceta, Enescu si rabinul Safran pleaca in America sa colecteze fonduri cu care sa cumpere griu si porumb. Li se alatura ambasadorul Ralea. Se string fonduri pentru cumpararea a 10.000 de vagoane de cereale. In urma unei convorbiri telefonice Truman-Filderman, presedintele Statelor Unite dispune ca cerealele sa se distribuie printr-un pod aerian alimentat din rezervele armatei americane din Europa.

    George Enescu ramine la Paris, intr-o locuinta modesta si ducind un trai modest. Dl Niculescu ar fi dorit ca, din veniturile lui modeste, sa fi facut daruri puternicei organizatii americane care este Radio Europa Libera. Cred ca lucrurile trebuiau sa se intimple invers si ca, din multele cheltuieli guvernamentale uneori inutile, ar fi putut fi ajutat Enescu, dar fara surle si trimbite. Ajutorarea lui Enescu era mai importanta decit a zecilor de ziaristi, spioni dubli.
    Stan Golestan si prietenii sai ii cumpara un pian pe care, de saracie, il va vinde inainte sa moara.
    In 1950, o delegatie guvernamentala condusa de Petru Groza il viziteaza pe Enescu la Paris, adresindu-i invitatia de a reveni in tara, promitindu-i onoruri si recompense materiale. Enescu a refuzat. Enescu refuza convorbirile solicitate de ambasadorii Balanescu si Dumitriu. Sint gesturi de demnitate umana si romaneasca. Trebuie sa va intreb din nou, dle Niculescu, l-ati fi vrut poate in carucior la biserica romana unde un pogromist, parintele Boldeanu, era paroh?

    In ce-l priveste pe rabinul Alexandru Safran, el a fost si a ramas unul din marii eruditi ai civilizatiei umane. La 29 de ani era rabin-sef si senator in parlament. Dar, precum spunea Corneille in Cidul, „Cit de mari ar fi oamenii, ei sint supusi pacatelor omenesti“. Alexandru Safran a cochetat in anii 1945-1947 cu Comitetul Democrat Evreiesc (cititi sectia evreiasca a PCR). Cind amenintarea comunista a devenit o realitate, Alexandru Safran a preluat postul de rabin al Genevei. Era dreptul sau sa faca asta. Dar acelasi Alexandru Safran nu are dreptul sa ne spuna ca a fost expulzat din cauza rivalului sau Moses Rosen. Am citit in ASRI mii de pagini despre cei doi. Nu am gasit nici o referire la o eventuala expulzare a dr. Safran. Nu stiu ce s-ar fi intimplat daca Safran nu ar fi plecat. Poate ar fi avut soarta ierarhilor bisericii unite. Dar pina una, alta, expulzarea rabinului Safran ramine o naratiune repetata de mai bine de 50 de ani.

    In ce priveste relatiile dintre fosta familie regala si rabinul Safran, relatarea dlui Niculescu este meritorie. Dar cred ca mai meritorie este comportarea lui Mihai de Romania in a evita contactul cu Consiliul National Roman si cu miscarea legionara. In modestia sa, regele se manifesta de doua ori pe an, la 23 august si 31 decembrie. E bine de luat aminte.
    Referitor la celalalt rabin, David Safran, decedat intre timp, el a candidat in 1948 la postul de rabin-sef, dar sfatul rabinic nu l-a ales. Consider neoportuna ideea dlui Niculescu de a-l cita pe David Safran, care-l caracterizeaza pe rabinul Moses Rosen drept politruc. Un razboi verbal trebuie dus de protagonisti cu inteligenta, dar mai ales cu bun-simt. David Safran era un om iute la minie si cu judecati pripite. L-am cunoscut foarte bine, fiindu-mi profesor de Bar-Mitzva (Bar Mitzva, majoratul baietilor evrei). In plus, am fost unul din putinii cercetatori care au avut acces la arhiva Rosen, iar caracterizarea lui David Safran intrece produsul unei minti halucinante.
    Poate ca personagiul cel mai controversat din articolul dlui Niculescu a fost pastorul luteran Richard Wurmbrand.

    Marturisesc sub juramint ca, daca ar exista un tribunal care sa judece inculpatii post mortem, m-as adresa acestui tribunal spre a-l judeca pe Richard Wurmbrand. Iata citeva date biografice ale acestui aventurier: in 1921 este membru fondator al PCR, judecat in procesul din Dealul Spirii si eliberat datorita convertirii sale ca rabin; se leapada de religia mozaica si devine pastor luteran. Pina aici, oportunism 100%. Urmeaza activitatea criminala. In toamna anului 1943, Ion Antonescu permite ca 1884 de copii evrei orfani sa se intoarca in vechiul regat. Wurmbrand ii scrie lui Ion Antonescu cerindu-i ca numai copiii trecuti la luteranism sa fie eliberati. Ma mir cum aceasta javra (da, javra) nu a aparut in fata unui tribunal din vreo tara europeana. Dupa 1990, impreuna cu un ziarist obscur, dupa chipul si asemanarea sa – Liviu Valenas –, Richard Wurmbrand a detinut o prospera afacere de prozelitism in Germania. Pina si religia a devenit un SRL pentru escroci ca Wurmbrand si Valenas.
    Dl Niculescu reproduce in articolul sau o gluma de prost gust a unui oarecare domn Hari Kuler. Daca o publica Ion Pribeagu in Israel, intr-o revista de satira si umor, mai treaca-mearga.
    Si inca un adevar istoric deformat: in Romania interbelica existau 765.000 de evrei, nu 900.000.

    Referitor la elogiile aduse dlui Ion Varlam, sa-mi fie cu iertare, dar l-am auzit de doua ori la Casa Scriitorilor si aveam impresia ca aud un mesaj legionar. Intregul sau vocabular este plin de ura fata de evrei.
    Nici prezentarea facuta lui Wilhelm Filderman nu corespunde realitatii. Filderman stia deja, la plecarea din Romania, ca echipa generalului Radescu practica un antisemitism militant si pregatea parasutarea pogromistilor legionari. Filderman nu putea colabora cu CNR. In intreaga sa activitate din Franta sau SUA, a pregatit planuri de integrare a evreilor in viata israeliana.
    Nu cred ca avem calitatea morala, nici dl Niculescu si nici subsemnatul, de a o judeca pe Martha Bibescu – membra a istoricei galerii care a faurit si aparat Romania Mare. Martha Bibescu si-a ingrijit sotul pe patul mortii, in timp ce legionarii ii devastau casa. Ea ramine un simbol. Sau ar fi fost de dorit sa tina discursuri inflacarate pentru cei din Comitetul National Roman sau, poate, sa-i tina cadelnita preotului legionar Boldeanu de la biserica romana din Paris, ocupata cu forta de legionari?
    Este criticata Margareta Pislaru ca nu a devenit un activist politic al exilului romanesc.
    Ar fi bine sa se stie ca socrul sau, Alexandru Sencovici, chiar daca a fost comunist, a fost ostatecul regimului. Si atunci?!
    Este criticat Constantin Silvestri pentru aceeasi crima. Dar cunoaste dl Niculescu ca fiul din prima casatorie a dnei Silvestri, Sergiu Comisiona, era ostatecul regimului comunist?
    Dupa plecarea din tara a scriitorului Petru Dumitriu, prietenii lui cei mai apropiati, Yvonne Stahl si Isac Wechsler, au fost arestati, torturati si trimisi in fata tribunalelor administrate de MAI, ispasindu-si pedepsele la Mislea si Dumbraveni.

    Au fost si oameni care au plecat fara motive politice. Am intilnit-o in casa parintilor mei pe Ileana Cotrubas. Marturisea ca va ramine in vest, caci, la fiecare contract, functionara de la ARIA ii cerea mita o bratara de aur sau un inel cu pietre pretioase. Ce doreati, dle Niculescu? Ce sa fi facut Ileana Cotrubas? Sa-i fi donat o bratara generalului Radescu?
    In ce-i priveste pe gazetarii romani sau evrei care au lucrat la Europa Libera, la posturile occidentale sau la diverse ziare in Europa sau Israel, nota 10 pe care o primesc nu este total justificata. Emigrind in vest, ei nu au stiut sa faca altceva decit sa scrie, asa cum au invatat la AGERPRES, Scinteia, Romania libera. Nu vad, atunci, de ce in articolul sau dl Niculescu ii transforma in eroi. Nu au fost decit oameni care si-au practicat meseria spre a putea trai. As putea cita nume celebre ale exilului romanesc care nu si-au gasit loc in Observator cultural, Nr. 133/2002: Radu Theodorescu, profesor de teoria probabilitatilor la Quebec, dr. Nicolae Popa, unul din cei mai mari ginecologi din Germania, dr. Armand Stephanescu, seful grupului de corectori de la NASA, Ticu Esanu, ajuns director general al Societatii chimice Saint Gobain din Franta, dr. Lucian Regenbogen, profesor la Tel-Aviv si unul din cei mai mari oculisti ai lumii, celebrul doctor ORL-ist Cadariu, stabilit la Roma, marele regizor Radu Penciulescu. Nu s-au batut cu pumnul in piept ca sint „romani verzi“, dar numele lor au innobilat tara in care s-au nascut si s-au format ca profesionisti de calitate. Nu intotdeauna politica militanta este un titlu de glorie pentru popoare. Miile de tineri care lucreaza dupa 1990 in companii multinationale aduc gloria tarii si nu mafiotii de politicieni de la extrema dreapta la falsa stinga romaneasca.
    Exilul romanesc a binemeritat de la tara. Oamenii exilului romanesc il citau pe Stefan cel Mare si Sfint in viziunea lui B. St.-Delavrancea: „Moldova nu ne apartine, ea e a urmasilor urmasilor nostri“.

    http://www.observatorcultural.ro/informatiiarticol.phtml?xid=5335
    avatar
    Admin
    Admin

    Numarul mesajelor : 135921
    Data de inscriere : 15/12/2005

    Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

    Sus In jos

    Mistificari si falsificari

    Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 6:29

    Mistificari si falsificari

    Textul de fata face parte dintr-un studiu, in curs de finalizare, dedicat extremismului de dreapta si revizionismului din Romania postcomunista. Alte fragmente au aparut in Observator cultural Nr. 74-77/2001 (Antonescu sacrificat pe altarul diplomatiei) si Nr. 115/2002 (O noua dimensiune a revizionismului din Romania), precum si in ultimele trei numere ale revistei bi-anuale germane Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik.


    „In Romania nu a avut loc Holocaust“

    Publicarea Ordonantei de urgenta (Nr. 31/20021) privind „interzicerea organizatiilor si simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si a promovarii cultului persoanelor vinovate de savirsirea unor infractiuni contra pacii si omenirii“ a fost primita cu o destul de mare retinere, mai ales de catre anumite persoane care, in trecut, nu si-au ascuns simpatiile fata de Antonescu. Daca printre contestatarii Ordonantei s-au aflat, la inceput, nationalisti cunoscuti pentru sentimentele lor nostalgice legate de regimul antonescian, ca Adrian Paunescu (PSD), Mircea Ionescu Quintus (PNL) sau Corneliu Vadim Tudor (PRM)2, dezbaterea publica ce a urmat s-a deplasat oarecum spre spectrul politic national radical, care a lansat cu acest prilej atacuri furibunde impotriva guvernului. Reprezentantii Partidului Liberal si Social-Democrat s-au supus, in ultima instanta, disciplinei de partid, retragindu-si criticile3 in urma unor presiuni facute in numele unor rationamente pragmatice si de imagine. Aceste rationamente au la baza vointa si ambitia Guvernului de a facilita intrarea Romaniei in NATO. Pentru a convinge opinia publica de necesitatea politica a aplicarii Ordonantei, s-a invocat faptul ca Romania nu va putea adera la NATO „cu Antonescu pe steag“, fiindca acesta este vinovat de crime impotriva umanitatii, de deportarea si distrugerea evreilor romani, de participarea alaturi de Hitler la razboiul impotriva Uniunii Sovietice si, implicit, impotriva puterilor aliate.

    In primele saptamini dupa publicarea Ordonantei au fost indepartate busturile lui Antonescu ridicate la Piatra Neamt4, Letcani5 si Slobozia6, de pilda, pe cind cel din Bucuresti fusese doar acoperit cu o pinza. Celor mai multe strazi care primisera numele lui Antonescu nu li s-au schimbat, insa, denumirea. Astfel, la Oradea, Consiliul municipal s-a pronuntat la inceputul lui iunie impotriva schimbarii numelui de Bulevard Maresal Antonescu7, iar la Timisoara, inscriptiile strazii care poarta numele fostului dictator nu au fost indepartate nici la 4 luni dupa emiterea Ordonantei.
    Intr-o cuvintare rostita de ambasadorul american la Bucuresti, acesta a subliniat, intr-o forma cit se poate de limpede, ca aderarea Romaniei la NATO va fi posibila numai daca, in ceea ce priveste rezolvarea problemei neofascismului si a cultului lui Antonescu, autoritatile vor adopta o linie politica in conformitate cu principiile si valorile occidentale.
    Ideea a fost subliniata si la reuniunea tarilor rasaritene candidate, care s-a desfasurat in iulie 2002 la Riga, unde s-a precizat ca numai o reconsiderare reala a trecutului fascist reprezinta o premiza pentru primirea unor tari ca Slovacia, Lituania, Letonia si Romania8.

    Cu prilejul deschiderii cursului de Istorie a Holocaustului – organizat de Colegiul National de Aparare, tinut de Radu Ioanid de la Muzeul Holocaustului din Washington – ambasadorul a spus ca „nu doar Maresalul Antonescu, prin deciziile sale, sau Garda de Fier, prin actiunile sale, sint responsabili de ce s-a intimplat, ci si cetatenii care au sprijinit acele evenimente, in mod deschis sau prin tacerea lor, in timp ce altii au spus nu acestei uri, cu riscul de a-si pierde viata. Daca greselile din trecut vor fi intelese, Romania si SUA pot lua impreuna decizii corecte pentru un viitor mai bun“9. Potrivit lui Ioanid, cursul are o valoare simbolica si cognitiva, existind implicatii istorice si contemporane, desi, in ceea ce priveste relatiile interetnice, in Romania mai exista, inca, multe probleme – ceea ce se desprinde si dintr-un sondaj realizat in anul 2001. Din acest sondaj rezulta ca 20% dintre romani nu ar dori sa aiba un vecin evreu, iar 63% nu ar dori vecini tigani. Totodata, sondajul atesta existenta unor sentimente ostile fata de homosexuali, ca si tendinta de instigare la extremism si ura interetnica10.

    Cea mai buna dovada a veridicitatii acestui sondaj o constituie citeva incidente rasiste petrecute la Bucuresti in timpul unor meciuri de fotbal. Astfel, la un meci al echipei Dinamo, suporterii au strigat lozinci („Fugiti, ca vine Antonescu!“) indreptate impotriva rapidistilor (considerati rromi) si au desfasurat un imens portret al lui Antonescu11. Incidentul a fost minimalizat de catre inalti reprezentanti ai Ministerului de Interne12, desi nu era unul izolat – suporterii dinamovisti arborasera deja la un meci, in 1999, o pancarta pe care se putea citi sloganul: „Un milion de ciori – o singura solutie – Antonescu“13. Intr-un incident similar a fost implicat si un grup format din aproximativ 200 de suporteri ai echipei de fotbal Steaua; acestia au scandat de asemenea lozinci rasiste („Afara cu tiganii din Romania! Ciorile, Ciorile!“) si au agresat mai multi membri ai etniei rromilor, pe strada Buzesti din Capitala, in fata sediului Centrului Romani Criss14.

    La acestea se adauga si profanarile unor sinagogi sau cimitire evreiesti, de pilda la Timisoara15 sau Falticeni (unde necunoscuti au scris pe pereti, cu vopsea neagra, mesaje antisemite de tipul „Heil Führer, Moarte si Gazare Evreilor, Heil Hitler“ si au inscriptionat semnul zvasticii, precum si semnatura FLAS – Frontul de lupta antisemita)16. Lozinci similare se pot vedea in numeroase alte orase romanesti, iar autoritatile dau dovada de pasivitate, nu iau masurile necesare nici pentru a identifica faptasii, nici pentru a indeparta urmele inscriptiilor fasciste. Pe zidurile unei cladiri de pe Calea Mosilor din Bucuresti, necunoscuti au desenat zvastici si steaua lui David si au scris, in limba germana, lozinca „Juden raus!“ („Evreii afara!“), imitind pina si grafia folosita cindva de nazisti. La aceasta se adauga citeva sloganuri de proslavire a lui Antonescu si defaimari la adresa rromilor. Zvastici si lozinci rasiste se pot intilni si pe diversele cladiri din Timisoara, inclusiv pe zidurile universitatii. In octombrie 2002, Liga Pro Europa si-a exprimat deschis „indignarea si ingrijorarea“ fata de astfel de manifestari, dupa ce pe fatada Teatrului Evreiesc din Bucuresti si pe mai multe case din Cluj „au aparut sloganuri naziste de o virulenta extrema“. „Aceste incidente constituie un ultim avertisment pentru autoritati sa ia in serios si sa aplice legile de combatere a extremismului in toate formele sale, intreprinzind masurile necesare pentru ca institutiile infiintate in acest scop sa functioneze in mod real. Dezavuam atitudinea demnitarilor care practica strategia duplicitatii, avind doua discursuri paralele, unul bun pentru export, altul pentru uz intern, tolerant cu intoleranta“, se afirma textual in declaratia Ligii care a fost, pur si simplu, ignorat de aproape intreaga mass-media din Romania.

    Dezbaterea declansata de Ordonanta Guvernului s-a axat, in primul rind, pe negarea faptului ca in Romania ar fi existat Holocaust. Incercind sa atenueze discursul ambasadorului american, prim-ministrul Nastase si presedintele Iliescu au sustinut ca nu se poate vorbi despre o culpabilizare colectiva a poporului roman. „Exista unii care incearca sa stabileasca culpabilizarea poporului roman, insa, daca au existat responsabilitati, acestea trebuie fixate clar pentru unele dintre actiunile din perioada celui de-al doilea razboi, si atunci ele trebuie puse pe seama conducatorilor si guvernelor din acea vreme“. „In istorie au existat situatii de acest fel mult mai grave“, a continuat Nastase. „Nimeni nu a incercat vreodata sa culpabilizeze pentru astfel de situatii poporul german, poporul rus, american sau orice alt popor“17. Sustinind ideea ca „romanii nu au fost si nu sint antisemiti“ 18, Ion Iliescu si-a exprimat parerea ca Antonescu a facut „si lucruri pozitive“, dar este responsabil pentru lupta alaturi de Germania19.

    Declaratiile critice la adresa regimului Antonescu reflecta, pe de alta parte, si tendinta simplificarii istoriei prin concesii facute celor care impulsioneaza cultul ex-dictatorului, recunoscind ca fostul aliat al lui Hitler a facut si lucruri bune. O idee similara a fost emisa deseori si in Germania, cind anumite cercuri si-au exprimat, de pilda, admiratia pentru autostrazile construite in timpul dictaturii naziste sau pentru lichidarea somajului, care in perioada 1918-1933 a paralizat tinara democratie a Republicii de la Weimar. Pretul acestor „realizari“ (care pot fi infaptuite, se intelege, doar intr-un sistem dictatorial!) este trecut, insa, sub tacere. Recunoasterea unor realitati amare ca adevar este, pentru multi politicieni romani, un exercitiu de gimnastica mentala indreptat exclusiv in directia intereselor de stat, mai exact in directia perspectivelor de integrare atlantica.
    In opinia ministrului Culturii si al Cultelor, Antonescu „a fost un personaj tragic al istoriei romanesti, a fost, fara indoiala, un om care, ca militar, facuse planuri, isi va fi avut meritele sale, dar a fost aliatul lui Hitler, a fost, pina la urma, dupa legislatia internationala, si subliniez acest lucru, a fost un criminal de razboi.“ „In Romania nu a avut loc Holocaust, insa Romania a participat la Holocaust prin guvernarea Antonescu, in spatiile acelea care erau in administratie temporar romaneasca“, a mai adaugat ministrul20.

    Pentru mai multi publicisti ale caror opinii national-conservatoare sint de notorietate, emiterea Ordonantei a fost un pretext binevenit pentru a reincalzi dezbaterea, niciodata incheiata, privitoare la echivalenta holocaust-Gulag. Astfel, ziarul Romania libera califica Ordonanta drept un „puseu prodemocratic, aparent laudabil“, adaugind insinuanta intrebare obsesiva („naturala“): „Cum ramine cu extremismul de stinga? Oare comunismul e mai putin culpabil in fata istoriei decit fascismul ori nazismul? Oare a facut mai putine victime?“.
    Ziarul reia cam toate argumentele vehiculate dupa aparitia Cartii negre a comunismului21, sustinind ca prin aceasta Ordonanta s-ar intentiona sanctionarea exclusiv a unei jumatati de nedreptate, savirsind astfel „o alta nedreptate“, prin incurajarea si „continuarea faradelegii pe care o tolerezi“. „Cu atit mai grava e imprejurarea la care ne referim cu cit, in timp ce amintirea extremei drepte incepe sa se piarda la orizontul trecutului, regimul comunist se afla in imediata noastra apropiere, peste gardul istoriei cum ar veni, un gard subred care nu-l desparte de perioada „democratica“ decit in chip „foarte aproximativ.“ Ignorind faptul ca spatiul public romanesc nu este impinzit de simboluri comuniste, ci de emblemele unor simpatizanti ai unor grupari extremiste de dreapta, ziarul mai sustine ca „interdictia zvasticii nici nu e o noutate, ci doar un oportunist recurs la un laitmotiv comunist, cu scopul de a impopotona actuala guvernare cu o trasatura «pozitiva», doar-doar vor fi mai usor sedusi oficialii NATO si UE“22.

    Intr-un mod aproape similar se exprima si autorul Actului de protest publicat in gazeta electronica Pagina Romaniei Nationaliste: „Aceasta Ordonanta denota, totodata, incapacitatea guvernantilor de a se debarasa de conceptiile comuniste si de psihoza antifascista, ca si cum Romania ar fi asaltata de fascisti si nu ar fi trait, jumatate de veac, sub un regim comunist opresiv. Astfel, guvernul vine astazi si interzice arborarea zvasticii, dar nu si a secerei si ciocanului, sub dictatura carora Romania a patimit zeci de ani si care condamna si astazi romanismul in teritoriile de peste Prut“23.
    Intr-un comunicat al Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania (AFDPR), se formuleaza aceeasi idee, tributara logicii echivalentelor: „Consiliul National Director isi exprima profunda nemultumire ca, in timp ce s-au elaborat ordonante si legi prin care sint pedepsite negarea Holocaustului nazist, folosirea inscriptiilor de tip fascist etc., groaznicul genocid comunist nici macar nu este recunoscut ca atare. Astfel, este gratiat comunismul, sistemul care a provocat in Romania sute de mii de crime si de pe urma caruia au suferit milioane de oameni. De aceea, noi consideram ca este de neconceput, ca este nedrept si imoral ca intre fascism si comunism sa nu se puna un semn de egalitate, iar cei care neaga genocidul comunist sa nu fie pedepsiti ca si cei care neaga Holocaustul nazist“24.


    „Inalta Poarta“ si Holocaustul

    Indispozitia nedisimulata a multor comentatori fata de Ordonanta, perceputa ca rezultat al unor presiuni occidentale asupra Romaniei, este articulata in fel si chip. Astfel, vechea prejudecata – ca Romania a fost si este o victima a puterilor straine, iar corupta clasa politica se ploconeste in fata strainatatii numai pentru a obtine anumite avantaje – domina discursul national-conservator si neofascist. In acest discurs se reiau unele metafore istorice cu o rezonanta neplacuta si se apeleaza la temerile si resentimentele unui public derutat, care inca nu s-a debarasat de mitologia protocronismului interiorizat. Prin sugerarea unor analogii istorice, se trezesc amintirile legate de statutul de vasalitate al principatelor romane in raport cu Imperiul Otoman si de pericolul venit din partea imperiului rus, respectiv sovietic. Recurgind la o actualizare fortata, la mijlocul anilor ’90, un fost bard al cultului personalitatii articula deja, intr-o poezie patriotic-agitatoare, aceasta indispozitie fata de o pretinsa colonizare a Romaniei de catre un Occident ingrat, acuzat de a fi transformat Europa rasariteana „intr-un teritoriu de cobai“: „Cineva mereu ne cearta/ Si ne pune bete-n roti/ E mereu o-nalta poarta/ Unde merg fanarioti.// Voi, ce tot stirniti incoace/ Iritarea tuturor,/ Mai lasati-ne in pace/ Sintem totusi un popor“25.

    Din comparatia sumara a mai multor declaratii si a mai multor texte semnate, in ultimii ani, de autori care apartin unor tabere politice adverse, se desprind aceleasi reflexe verbale, in spatele carora se ascund, deseori, tendinte similare. Astfel, Cotidianul, ziar cu o orientare declarat democratica, a publicat in anul 2002 mai multe editoriale in care se observa folosirea pina si a unor sintagme identice cu cele din gazeta neofascista Romania Mare. Intr-un editorial publicat in Cotidianul se vorbeste despre „Complexul Inaltei Porti“ si despre faptul ca „azi, stam cu frica in sin ca Occidentul ne-ar putea intoarce spatele. Inalta Poarta mondiala de la Washington si cea europeana, de la Bruxelles, nu trimit purtatori de naframa neagra.“ „In consecinta, nu le-as reprosa oficialilor nostri starea de vasalitate mentala, vizibila mai ales cind incearca s-o ascunda. Moravurile se schimba mai greu decit moda.“ „NATO si Uniunea Europeana au ajuns, in Romania, ce erau rusii in timpul regimului comunist. Atunci, se zicea: Fiti cuminti ca vin rusii. Acum, se zice: Ciocu’ mic, ca nu mai vedem nici NATO, nici UE“26.
    Intr-un alt editorial, ideea este reluata si ilustrata cu aceleasi argumente emotionale, imprumutate din fisierul ideologic al istoriei; textul e presarat cu accente critice fata de globalism, perceput ca un atentat asupra identitatii nationale romanesti: „De doisprezece ani, politicienii nostri se straduiesc sa indispuna Moscova, fara sa cistige nimic sigur in Vest, desi nu-ti trebuie prea multa minte pentru a pricepe ca in «satul mondial» de azi, in care aranjamentele de la Yalta continua, intr-o alta forma, intre cei mari, avem nevoie de relatii relaxate cu fosta Inalta Poarta ca sa fim primiti in salon de noua Inalta Poarta. Altfel spus: diplomatia noastra seamana cu o pantomima comica. Pe un covoras, diletantii nostri se roaga cu fata spre Washington (ca spre Mecca), in vreme ce Bush se uita peste capetele lor, spre Moscova, sa observe daca nu cumva Putin are vreo grimasa.“ „Toata tranzitia noastra a fost cladita pe o prejudecata: ca tot ce se afla in Vest e bun si tot ce se afla la Est e rau“27.

    Sintagma „Inalta Poarta“ devine, in consecinta, metafora istorica preferata a celor care se straduiesc sa convinga publicul de amenintarile straine la care este expusa Romania, cit si de riscurile pierderii suveranitatii si independentei, a identitatii si a traditiilor nationale.
    Vorbind despre „tradarea“ fostului general de Securitate Pacepa, revista Romania Mare aminteste de „drumurile unora dintre domnitorii nostri la Inalta Poarta – unde se asigurau de investitura, dar de unde veneau si imbrohorii cu naframele lor negre aducatoare de nenorociri“28. In stilul sau populist inconfundabil, liderul PRM Corneliu Vadim Tudor afirma taios, intr-un comunicat dat publicitatii pe data de 28 septembrie 2001, la Conferinta de presa a partidului: „Pe ce fel de miini a incaput tara asta, oameni buni? Numai smecheri, numai aranjori, numai trisori, toti «baieti de baieti» si «malagambisti de cartier», care sting lumina cind vor ei, mai ofera o masa si un cadou la cite un komisar strain, caruia ii sugereaza ce sa spuna pe la Inalta Poarta, si asa isi mai cumpara, pentru o perioada, linistea de a-si bate joc de poporul asta“29.

    Exprimindu-si deschis admiratia fata de politicienii dreptei populiste europene (precum Jörg Haider din Austria30, Jean Marie Le Pen din Franta31 sau Pim Fortuyn din Olanda32), Romania Mare isi descopera anumite afinitati politice si cu actiunile primului ministru italian Silvio Berlusconi, pe care-l ridica in slavi pentru faptul ca se opune imbratisarilor sufocante ale fortelor care reprezinta, chipurile, interesele egoiste si cinice ale aceleiasi Inalte Porti: „E ceva cu totul diferit de ceea ce ne predica minoritarii guvernanti (mincatori de nationalisti) de la Bucuresti, care, nefiind ai tarii, se fac pres in fata Occidentului. Si se mai si umfla in pene pentru asta. Iubitii nostri cirmuitori postdecembristi (n-am mai avea parte de ei!) se pun singuri, de bunavoie, in postura jenanta de scolari care-si fac disciplinat temele date de niste profesori/komisari de prin Vestul Europei. Parc-ar fi niste neofanarioti care, in loc de Stambul, si-au descoperit o noua Inalta Poarta pe la Bruxelles sau Washington. In primavara acestui an, primul-ministru al Italiei va face o vizita in Romania. Cum se va intelege nationalistul Berlusconi cu globalistul Nastase? Pe cind, la Bucuresti, un guvern care sa trateze cu Uniunea Europeana precum Berlusconi?“33.

    Elogiind asa-numita declaratie de independenta fata de Uniunea Sovietica lansata in anul 1964 de regimul lui Gheorghiu-Dej, istoricul Florin Constantiniu a afirmat, cu prilejul lansarii unei carti de memorii semnate de un fost inalt activist al PCR, „Romania nu mai e azi independenta, si-a pierdut independenta“. „Daca e sa fac o urare cu prilejul lansarii acestei carti“, a mai spus Constantiniu, „este de a se da o noua Declaratie de independenta, care sa ne elibereze de tutela americana, asa cum Declaratia de independenta din aprilie 1964 ne-a eliberat de sub tutela sovietica“34.
    Revenind la reactiile fata de Ordonanta, se poate remarca folosirea aceluiasi limbaj al urii, impregnat de stereotipuri nationaliste adaptate la aceasta tema. Pentru a conferi o mai mare plauzibilitate argumentelor folosite, contestatarii Ordonantei recurg la o serie de lamentatii repetate si cu alte ocazii. Transformindu-se in cutia de rezonanta a unor organizatii revizioniste si nationaliste inrudite, daca nu chiar satelite, cum ar fi Asociatia fostilor veterani de razboi, de pilda, Romania Mare sustine ca Ordonanta nu este altceva decit o „indicatie“ venita „de la nu se mai stie care noua Sublima Poarta“, care urmareste o a doua ucidere a lui Antonescu si o reducere la tacere a veteranilor de razboi, care, dupa 1989, si-au dedicat intreaga activitate mentinerii vie a memoriei „fostului lor comandant“35.


    Frontul negationistilor

    Proteste impotriva Odonantei au dat publicitatii si alte reviste si organizatii nationaliste, prolegionare, ortodox-fundamentaliste si revizioniste. Aproape toate aceste proteste fusesera publicate si in Romania Mare, deoarece presa romaneasca s-a conformat „Ordonantei Antonescu“ (precum a fost numita, la scurta vreme dupa aparitie), care interzice propaganda in favoarea unor personalitati considerate fascisti sau criminali de razboi. La 27 martie 2002, revista de oceanografie ortodoxa Scara si Asociatia Romana pentru Cultura si Ortodoxie dau publicitatii un protest (postat si pe Internet) redactat tot in conformitate cu logica echivalentelor, punind semnul egalitatii intre Holocaust si Gulag, pentru a evidentia ceea ce autorii numesc „principiul conform caruia suferintele unui popor sint mai importante decit suferintele altor popoare“. Asemenea Romaniei libere sau Comunicatului AFDPR (citate mai sus), si Protestul din Scara se refera la faptul ca „in Romania nu a fost dat nici un act normativ care sa traga la raspundere pe cei vinovati de genocid impotriva poporului roman in perioada bolsevic comunista, sau care sa se refere la interzicerea organizatiilor si simbolurilor cu caracter comunist si bolsevic din Romania postdecembrista“. In acelasi document, interdictia este calificata drept o incercare de reducere „a oricarei activitati spirituale la un numitor comun stigmatizant si anacronic – fascism, xenofobie“, „fara nici o relevanta in spatiul romanesc, acum ca si in trecut“, amintind ca „toate reactiile de aparare anticomuniste si antibolsevice au fost catalogate, in perioada bolsevic comunista, ca «fasciste»“. Vorbind in numele societatii civile romanesti si negind trecutul istoric, Scara califica notiunea de fascism drept un „termen arbitrar“, „fara substanta si acoperire in realitatea romaneasca“. Totodata, se afirma ca Ordonanta ar fi o incercare de reintroducere a cenzurii „sub pretextul aderarii Romaniei la organizatii internationale“.

    Ceea ce Scara califica drept o intentie a Guvernului Romaniei „de a impune prin lege un anumit punct de vedere asupra istoriei romanesti si universale“, istoricul-apologet al lui Antonescu, Gh. Buzatu, compara cu reintroducerea „principiului stalinist in scrierea Istoriei“36. Intr-un Comunicat rostit la Conferinta de presa a PRM (10 mai 2002), Buzatu face o lunga trecere in revista a evenimentelor ultimului razboi mondial, descriindu-i pe I.V. Stalin, W. Churchill si H. Truman ca tradatorii Romaniei si – prin folosirea unui cliseu antisemit – ca „adevarati camatari“. Desi Buzatu nu uita sa atraga atentia asupra faptului ca PRM „actioneaza pentru aderarea Romaniei la NATO si UE“, el critica opinia publica democratica internationala pentru „ampla campanie angajata pe multiple planuri, dar mai cu seama in mass media, impotriva partidelor si gruparilor nationale din toate tarile Europei, calificate, separat sau in bloc, ilogic, ca forte de… dreapta, extremiste, xenofobe, antisemite si chiar fasciste“. Criticind aspru inceperea actiunii de demolare a busturilor maresalului, el spune ca „in Romania n-a bintuit“ Holocaustul, iar regimul antonescian nici „n-a participat la aplicarea lui“. Acelasi Buzatu mai afirma, in conformitate cu ceilalti contestatari ai Ordonantei (calificata drept „rod al insistentelor unor «specialisti» de aiurea“), ca „simbolurile si organizatiile bolsevice“ „sint complet ignorate de legiuitor“, ajungind la concluzia, vehiculata si de revizionisti si negationisti, ca guvernul „se razboieste nu cu comunismul, ci cu succesorul si creatia lui directa, fascismul“.

    Teza privind fascismul ca o contrareactie la comunism apartine, de fapt, istoricului german Ernst Nolte – pe care revista ultraconservatoare de dreapta Junge Freiheit (03/09.01.98) il elogiaza drept „cel mai competent istoriograf al istoriei miscarilor fasciste si al istoriei universale a secolului XX“ si „poate cel mai de seama istoric al ideilor secolului nostru“. Nolte sustinea in cartea sa din 1963, Fascismul in epoca sa (Der Faschismus in seiner Epoche), ca fascismul este, in primul rind, antimarxism. In Frankfurter Allgemeine Zeitung (din 6 iunie 1986) el a publicat un eseu intitulat Trecutul care nu vrea sa treaca (Vergangenheit, die nicht vergehen will), in care postuleaza ideea ca Auschwitz-ul ar fi fost o reactie de frica exagerata fata de crimele sovietice. In acelasi timp, istoricul mai afirma ca existenta Gulag-ul sovietic i-ar fi inspirat pe nazisti pentru crearea lagarelor de concentrare. Hitler s-a facut vinovat de o actiune „asiatica“ numai din teama de a nu deveni el insusi o victima a unei actiuni „asiatice“ reale sau potentiale. (Ziarul Romania libera, care in ultimii ani a raspindit uneori si tezele unor negationisti si revizionisti straini si autohtoni, a lansat – in suplimentul Aldine, Nr. 232/2000 – ideea invitarii lui Ernst Nolte in Romania, invocind argumentul c istoricul german ar fi „demonstrat ca nazismul a fost o contra-revolutie la adresa bolsevismului din Rusia“.)

    Vehicularea acestei teze speculative ofera negationistilor un argument pentru relativizarea singularitatii crimelor fasciste, planificate industrial, si pentru contabilizari macabre ale victimelor Gulagului si ale universului concentrationar fascist. Pentru disculparea lui Antonescu, revizionistii romani ingroasa tabloul crimelor comise de Hitler si Stalin. Reliefind, in spiritul ecuatiei Holocaust=Gulag, patriotismul conducatorului roman, care ar fi dat dovada de omenie fata de evrei sau rromi, ei neaga implicarea acestuia in nimicirea fizica a membrilor celor doua etnii. „Hitler si Stalin, cu lagarele lor de exterminare in masa, n-au mai lucrat in dantele“, scrie Romania Mare, „acolo, moartea era industrializata, ca la abatoarele contemporane, unde se sacrifica pe banda rulanta vitele producatoare de fleici si de momite la gratar…“37
    Pentru disculparea guvernarii antonesciene, Buzatu sustine si teza, articulata deseori in dezbaterea privitoare la caracterul politic al regimului, potrivit careia „Romania n-a «beneficiat» realmente nicicind (decit in viziunea documentelor kominterniste lansate de Kremlin) de vreun regim fascist“38. Intr-o scrisoare deschisa adresata lui Hillary Clinton, organizatia ultranationalista „Vatra Romaneasca“ merge si mai departe, sustinind ca „Ion Antonescu a fost un om corect, obsedat de principialitate, cinste si onoare“, un „personaj istoric inzestrat cu un simt al cavalerismului“, iar „regimul instalat de Ion Antonescu nu a fost un regim fascist sau nazist, ci un regim patriotic si, de aceea, anticomunist!“39

    Seful Miscarii Legionare, Serban Suru (contestat de celelalte grupuri ale Garzii de Fier, inclusiv de urmasul lui Horia Sima, Mircea Dimitriu, care traieste la Stuttgart, in Germania), publica tot in Romania Mare o Scrisoare deschisa40 in care se mentioneaza ca „Miscarea Legionara nu intra sub incidenta acestei Ordonante“ pentru ca „ideologia ei nu este nici fascista, nici nazista, nici xenofoba sau rasista“. „Ca o dovada ca Miscarea Legionara nu este o organizatie fascista“, scrie Suru, „mentionam ca in anul 1994, cind inca era in vigoare interzicerea propagandei fasciste, Miscarea Legionara infiinta o biblioteca si un «cuib» legionar, iar in 1995 organiza prima tabara legionara de dupa cel de-al doilea razboi mondial.“ Negind genocidul organizat de regimul militaro-fascist, seful neolegionarilor romani il omagiaza pe fostul dictator pentru „lupta sa de eliberare a Basarabiei si de izgonire a sovieticilor“, adaugind ca exista dovezi documentare care aduc o confirmare stiintifica pentru „inexistenta Holocaustului“.

    Nici din aceasta Scrisoare deschisa nu lipsesc explicatiile bazate pe argumente antisemite, tributare scenariilor conspirationiste, atunci cind Ordonanta este descrisa ca rezultat al unor presiuni venite din partea organizatiei B’nai B’rith, caracterizata drept o „loja masonica pur evreiasca“41. In opinia lui Suru, Ordonanta mai este si „o insulta si un atac direct la adresa crestinismului“, pentru ca „evreii religiosi combat Invierea Mintuitorului, iar Talmudul este plin de insulte la adresa Lui! Poti sa nu crezi in Christos, dar esti fortat sa crezi in Holocaust! Miliarde de oameni cred in Dumnezeu! Cite miliarde cred in Holocaust? Sau poate asta se urmareste… Ordonanta stabileste practic ca Holocaustul este o dogma capitala, adevar imuabil, mai presus de Dumnezeu si de tot ce este in tara asta! Totul poate fi contrazis la noi, limba, cultura, istorie, religie, numai Holocaustul nu!“.
    Daca Suru este de parere ca guvernul care a emis Ordonanta slujeste „intereselor oligarhiei evreiesti“, presedintele Ligii pentru Combaterea Anti-Romanismului – LICAR – si ideologul Uniunii „Vatra Romaneasca“, neonationalistul Ion Coja, vede in aceasta actiune legislativa „realitatea unor strategii si structuri operative antiromanesti“ si o „ofensiva de sorginte terorista, antinationala“. Revenind asupra unei idei formulate de-a lungul ultimilor ani, Coja propune „ca in Ordonanta de Urgenta nr. 31 din 2002, cuvintul «antisemitismul» (art. 2, litera a) sa fie inlocuit prin «antiromanismul» sau, inainte de cuvintul «antisemitismul» sa se introduca cuvintul «antiromanismul»“42.

    Tergiversarea aplicarii consecvente a Ordonantei nu a trecut neobservata. Dezbaterea parlamentarilor privind definitia Holocaustului43, ca „exterminare sistematica in masa a evreilor europeni in lagarele de exterminare naziste, in timpul celui de-al doilea razboi mondial“44, a reliefat existenta unui consens pagubos pentru credibilitatea politica a guvernului de la Bucuresti. Mai mult, guvernul roman a decis ca portretul lui Antonescu sa fie afisat chiar in holul Palatului Victoria45.
    Impotriva acestor ambiguitati este indreptata si declaratia de protest a Comisiei Helsinki, care cere Guvernului indepartarea portretului si a simbolurilor legate de numele lui Antonescu din locuri publice46. Intr-o prima reactie oficiala, venita din partea ministrului Culturii47, se spune ca reprosurile Comisiei Helsinki nu corespund realitatii. Pornind de la principiul ca cea mai buna aparare este contra-atacul, ministrul a evitat sa faca referinte la existenta strazilor care poarta numele maresalului, ocolind in acelasi timp si faptul ca, in ultimele saptamini, mai multi politicieni au negat public Holocaustul, desi Ordonanta penalizeaza aceasta afirmatie.

    In legatura cu portretul lui Antonescu din sediul Guvernului, Theodorescu a declarat ca „atita vreme cit intre conducatorii statului german este enumerat si Hitler, imaginea lui Ion Antonescu poate fi intilnita in carti, manuale, colectii de portrete interne, cum e si cea de la Palatul Victoria, nefiind vorba de expunere in public“. Intr-un mod similar s-a pronuntat si ministrul de Externe Mircea Geoana, aflat intr-o scurta vizita la Berlin. La intrebarea daca nu exista o contradictie intre Ordonanta si faptul ca la sediul Guvernului roman a fost expus un tablou al lui Antonescu, Geoana a recunoscut ca intelege „aceasta sensibilitate legitima a Comisiei Helsinki“. In acelasi timp, el a completat ca exista si anumite „accente critice“ ale Executivului fata de pozitia Comisiei Helsinki – dar ceea ce a declarat ministrul Culturii „reprezinta o prima reactie a Guvernului nostru“48.
    Nu numai istoricul Gheorghe Buzatu sustine ca regimul antonescian nu poate fi culpabilizat pentru participarea la Holocaust, asemenea liderului neolegionarilor, care a declarat textual (la 24 iunie 2002, cu prilejul implinirii a 75 de ani de la infiintarea organizatiei lui Codreanu): „Eu, Serban Suru, aici si acum, contest Holocaustul“49. Presedintele PUNR, controversatul ex-general Mircea Chelaru, merge si mai departe, cerind organizarea unui plebiscit referitor la Ordononata50.

    Tendinta de minimalizare si contestare indirecta a genocidului rasist indreptat impotriva evreilor, rromilor si membrilor unor secte religioase, se manifesta inclusiv in propunerea ambigua de a defini Holocaustul ca o masura aplicata exclusiv de catre nazistii lui Hitler51. La sesiunea Academiei Romane Holocaustul si implicatiile lui in Romania, Buzatu si-a putut expune nestingherit tezele revizionst-negationiste. Intr-o declaratie facuta Televiziunii Romane (28.06.2002), Buzatu afirma raspicat: „Holocaustul a fost o crima in masa, organizata de autoritatile naziste impotriva populatiei evreiesti in timpul celui de-al doilea razboi mondial, in tarile ocupate de nazisti, ceea ce nu a fost cazul Romaniei.“ Cu alte cuvinte, victimele din lagarele mortii din Transnistria, pentru Buzatu, sint o cantitate neglijabila, iar crimele impotriva umanitatii savirsite sub patronajul regimului antonescian nu au existat.
    Organizatorii sesiunii au refuzat sa supuna dezbaterii intreaga paleta a problematicii legate de Holocaust, ceea ce, potrivit Centrului rromilor „Aven Amentza“, ar fi o noua dovada in legatura cu „ambiguitatile statului roman in ceea ce priveste recunoasterea Holocaustului impotriva rromilor din timpul regimului antonescian“, cum se afirma intr-un protest al organizatiei. In acest document se mai atrage atentia si asupra faptului ca, in momentul de fata, „asistam, (...) in continuare, la dezbateri, pe cit de nationaliste, pe atit de nestiintifice, cu privire la Ordonanta 31/2002 si la intrebarea retorica daca a fost Holocaust in Romania“52.

    Atitudinea Guvernului fata de Holocaustul savirsit in perioada lui Antonescu se oglindeste intr-un sir de ambiguitati politice, in tergiversarea armonizarii legislatiei si in minimalizarea inacceptabila a manifestarilor negationiste – inclusiv in Parlament, unde pe 3 iunie 2000 senatorul Buzatu l-a elogiat pe criminalul de razboi Antonescu, drept un politican „demn“, „hotarit“, „providential“ si „inegalabil“.53
    Citind cuvintele „Vae victis!“ rostite de regele galilor dupa victoria asupra romanilor in anul 300 i.Hr., revista neofascista Romania Mare concluzioneaza: „Cine nu crede in crestinism nu e inculpat, asa ca, dupa dogma pagina comunista, Holocaustul a devenit religia de Stat a Romaniei. Cei ce nu se inchinau lui Marx si Lenin si azi nu cred in Holocaustul lui Antonescu sint pasibili de ani grei de temnita. Dictatura comunista au implementat-o sovieticii si evreii romani. Sacralizarea Holocaustului o fac romanii la presiunea evreilor din SUA. Romania a fost invinsa, in 1945 si in 1989, dupa care Antonescu si Ceausescu au fost impuscati. Cu invinsii se poate face orice – Vae victis!“54.

    Pentru ajutorul acordat evreilor prigoniti, Israelul a acordat unor persoane titlul „Drepti ai popoarelor“. Revista 22 se intreaba de ce Romania se afla, cu doar 40 de persoane distinse cu acest titlu, in coada listei (in comparatie cu: „68 in Austria, 93 in Belgia, 135 in Italia, 145 in Ungaria, 148 in Lituania, 240 in Germania, 670 in Franta, 2.972 in Polonia, 3.265 in Olanda“), ajungind la concluzia ca in spatele acestei chestiuni se afla o strategie: „A avea multi romani care i-au salvat pe evrei de la moarte inseamna, implicit, a admite ca evreii din Romania trebuia sa fie salvati, cu alte cuvinte, ca erau in pericol de moarte. Si, daca ii elogiezi pe salvatori, trebuie sa-i acuzi pe calai“55.

    http://www.observatorcultural.ro/informatiiarticol.phtml?xid=7489&xrubrica=STUDII%20CULTURALE&print=&return=arhiva&xnrrevista=152
    avatar
    Admin
    Admin

    Numarul mesajelor : 135921
    Data de inscriere : 15/12/2005

    Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

    Sus In jos

    Ciuma bruna in Romania

    Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 6:22

    Ciuma bruna in Romania

    Cu cat un eveniment istoric este de mai mare amploare, cu atat suscita mai numeroase interpretari si controverse. La peste o jumatate de secol distanta, tema celui de-al doilea razboi mondial este inca teren de infruntare pentru opinii divergente, al



    /* (c)AdOcean 2003-2009, internetcorp_test_ro.9AM.Altele.Linktext */
    ado.slave('adoceanicorprokmjqfvjnkk', {myMaster: '5OHrvc0DiMByojgWSjodrIHxwGjf1CNKoTkD_i2FCK..M7'});


    if(typeof adoceanicorprokmjqfvjnkk=='function'){adoceanicorprokmjqfvjnkk();}


    Cu cat un eveniment istoric este de mai mare amploare, cu atat suscita mai numeroase interpretari si controverse. La peste o jumatate de secol distanta, tema celui de-al doilea razboi mondial este inca teren de infruntare pentru opinii divergente, alimentate si de ""gaurile negre"" din istoria scrisa precum deportarile in Transnistria din anii 1941-1943.


    Prima intalnire a lui Michelle Kelso cu istoria romanilor si cu reprezentarea unora dintre evenimentele sale in memoria colectiva a oamenilor de astazi a avut loc in 1994. Venise cu o bursa Fullbright si a inceput prin a se documenta despre viata rromilor. Observatia facuta la ""fata locului"" ca multi dintre copiii internati in orfelinate apartin acestei etnii a determinat-o sa sondeze cauzele tristei realitati. Asa a inceput sa intervieveze femei tinere din colectivitatile de rromi. ""Invidioase"" oarecum pe succesul si interesul starnite de nurori si fiice, mai varstnicele au incercat si ele sa intre in conul de atentie al tinerei americance. ""Noi va putem povesti lucruri si mai interesante"", au ispitit ele. Asa a aparut in calea cercetatoarei tema ""deportarilor in Transnistria"".

    POLITICA STRUTULUI. Odata incheiata cercetarea pentru care venise in Romania, a incercat sa se documenteze in bibliotecile americane despre deportarea evreilor si rromilor din 1941-1943 in Transnistria. Nu a gasit insa nimic. ""Nu gaseam, in general, in cartile de referinta consultate, prea multe informatii despre istoria Romaniei, povesteste ea despre acel inceput. Faptul ca despre deportarile in Transnistria n-am gasit nimic, era insa semnul bun al identificarii unei teme noi de explorat. Devenise, astfel, un subiect foarte important pentru mine. Revenita in Romania, am inceput sa caut bibliografie. Desigur ca m-am adresat, pentru inceput, mediilor universitare. Au fost insa profesori universitari, care, atunci cand i-am intrebat de cartile pe aceasta tema, mi-au spus ca fusesem mintita de interlocutorii mei. Deportarile n-au existat, sustineau ei. Le spuneam: mi-au vorbit despre aceasta fosti deportati din Iasi, din Galati, din Bucurestia€¦ Toti mint, reiesea din replicile lor. Mi s-a parut ceva de neimaginat! Iata, mi-am spus, o istorie necunoscuta de urmasi si negata in chiar corpul universitar.""

    ROMANII DE AZI. Surpriza ca oameni apartinand elitei intelectuale romanesti, slujitori ai stiintei si implicit ai adevarului neaga evidenta istorica face insa parte dintr-un lung sir de intamplari, mirari si lucruri neasteptate parcurse de cercetatoare. ""Dupa ce-am citit documentele vremii si am stat de vorba cu supravietuitori ai deportarii - declara Michelle Kelso, care a reusit pana in prezent peste o suta de interviuri - , am impresia ca rromii aveau atunci o imagine mai buna in randul populatiei majoritare. Sigur ca acum sunt cerinte si eforturi mai mari pentru etnia rromilor in privinta integrarii prin comportamente de munca si educatie, decat in urma cu o jumatate de secol. Mi se intampla insa sa merg cu cate un taximetrist care, suparat pe alt coleg de-al sau din trafic sau pe anumiti pietoni, il invoca pe maresalul Antonescu. Ce pacat ca nu reusise sa starpeasca toti tiganii ori ca nu mai exista si azi un Antonescu!""
    In Romania ""s-a auzit"" doar despre deportari, dar oamenii nu au imagini adecvate despre fapte, pentru ca in istoria predata in scoala deportarile in Transnistria n-au existat. Astfel ca, in memoria colectiva a romanilor, masura este motivata in sensul ca Antonescu a vrut sa faca ordine. ""Asa spunea Antonescu si asa s-a pastrat in amintire, explica Michelle Kelso. In corespondenta cu seful comunitatii evreiesti, Antonescu ii acuza pe evrei ca au fost rai cu romanii, astfel ca el face un act de dreptate, de justitie sociala. Se prezinta ca un luptator-erou impotriva «iudeo-bolsevismului». Iar pe rromi ii desemneaza ca autori ai tuturor dezordinilor si faptelor antisociale din tara. In consecinta, «trebuie facut curatenie»"".
    Puterea acestor ""justificari"" este atat de mare, pe de o parte pentru ca in epoca n-au existat stiri si comentarii alternative. Pe de alta parte, dupa instalarea regimului comunist, despre masurile naziste copiate in Romania nu s-a vorbit aproape deloc.

    DACA AR STIa€¦ ""Din pacate, opineaza cercetatoarea, tragedia deportarilor in Transnistria exista aproape exclusiv in memoria supravietuitorilor. Daca si ceilalti ar sti ce s-a intamplat cu adevarat acolo, sunt convinsa ca nu ar mai vorbi cu regret despre «curatenia neterminata» a generalului Antonescu. Istoria victimelor «vinovate» prin apartenenta la o etnie nu a difuzat in memoria colectiva a marii comunitati. Generatiile tinere n-au invatat despre aceasta. M-am convins cand am prezentat filmul meu documentar despre deportati unor studenti si in cateva licee romanesti. Comentariile spectatorilor au fost surprinzatoare. De ce nu am stiut nimic despre aceasta? - ma intrebau ei pe mine. De ce trebuie sa vina un american pentru ca sa aflam lucruri noi despre istoria tarii noastre?""

    ""Deportarile evreilor si rromilor in Transnistria, ordonate de Antonescu in 1941-1943, sunt pe linia politicii lui Hitler in Germania nazista. Datorita consecintelor acestei politici, Antonescu poate fi socotit criminal de razboi"" -
    Michelle Kelso

    http://www.google.com/url?sa=t&source=web&cd=1&ved=0CBUQFjAA&url=http%3A%2F%2Fwww.9am.ro%2Fstiri-revista-presei%2F2005-11-18%2Fciuma-bruna-in-romania.html&ei=TgIyTqi3L4n0sgaJusTpBg&usg=AFQjCNGB2gbJ0-6vkTmb6meyOcdKLyJP9w
    http://www.jurnalul.ro/articol_40838/ciuma_bruna_in_romania.html
    avatar
    Admin
    Admin

    Numarul mesajelor : 135921
    Data de inscriere : 15/12/2005

    Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

    Sus In jos

    Romania si problema evreiasca intre 1938, exterminarea

    Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 6:03

    Romania si problema evreiasca intre 1938, exterminarea uciderea asasinare evreilor poporului evreu



    Romania si problema evreiasca intre 1938-1944

    Trei regimuri politice pot fi caracterizate drept totalitare in perioada interbelica:regimul sovietic,regimul fascist al lui B. Mussolini,in Italia si regimul national-socialist condus de Adolf Hitler,in Germania.In toate aceste regimuri totalitare s-a practicat teroarea.

    In fiecare dintre ele a existat o politie politica,institutie care a fost din plin folosita pentru inlaturarea adversarilor politici si pentru a institui partidul unic P.C.U.S. Partidul National Fascist in Italia si Partidul National Socialist in Germania.

    Proportii impresionante a luat represiunea in Germania nationa-socialista.Prima rafuiala cu opozitia a avut loc in iunie 1934(noaptea cutitelor lungi). 11391czo24hqx9t

    Amplificarea violentei fata de fiinta umana in numele clasei (Uniunea sovietica), al statului (in Italia) si al rasei (in Germania national-socialista) va marca secolul al xx-lea.Aici s-a ajuns prin fanatism si intoleranta.Tintele terorii din Germania national-socialista au fost adversarii politici ai regimului,cei care incercau sa contesteze pozitia conducatorului suprem al regimului,insa existau si tinte predilecte ale terorii:”rasele inferioare” in Germania lui Hitler (de exemplu:evreii)

    Regimul nazist a asasinat peste 50 000 de germani,circa 6 milioae de evrei si un numar necunoscut de persoane apartinand diverselor etnii.

    In a doua jumatate a veacului al xx-lea a existat o condamnare cvasi-unanima a crimelor infaptuite de nazisti,fascisti si,in general,de extremistii de dreapta.

    In Romania extremistul de dreapta a fost reprezentat dupa primul razboi mondial,de oameni politici precum A.C. Cuza,care a infiintat Liga Apararii National-Crestine (L.A.N.C. 1923).Aceasta organizatie politica viza eliminarea evreilor din viata zq391c1124hqqx

    economica ,politica si sociala a Romaniei.

    Unul dintre liderii L.A.N.C. a fost Corneliu Zelea Codreanu,care nemultumit de metodele considerate prea putin energice ale lui A.C. Cuza,a infiintat in 1927 Legiunea Arhanghelului Mihail.Conducatorul sau se numea capitan,iar membrii sai legionari.Ea era organizata in unitati numite cuiburi,formate din 3-13 oameni,subordonati capitanului.

    In 1930,organizatia s-a intitulat Garda de Fier .Ea a prezentat, sub conducerea unor politicieni ca generalul G.G. Cantacuzino-Graniceru,Ion I.Mota,C. Papanace,un program cu mesaj antidemocratic si antisemit.

    Legionarii organizau tabere de munca,duceau o viata modesta,iar capitanul C.Z. Codreanu dadea dovada de energie si de mare putere de convingere asupra adeptilor.Contrastul intre atitudinea politicienilor romani,care urmareau doar propriile interese,si hotarea de care dadeau dovada legionarii in promovarea unor valori nationale,a convins o serie de intelectuali (Mircea Eliade,Nae Ionescu, Emil Cioran) sa adere la miscarea legionara.

    Datorita crizei sistemului de partide politice de care a profitat regele Carol al II-lea pentru a-si impune guvernarea autoritara (1938), si datorita evolutie situatiei internationale care a marcat asccensiunea la putere,in mai multe tari din Europa a fascismului,Garda de Fier a castigat o mai mare influenta in perioada 1934-1937.

    Guvernul Goga-Argetoianu(decembrie 1937-februarie 1938) a luat prima masura concreta impotriva evreilor prin incercarea de instaurare a „numerus clausus”=eliminarea din activitatile publice a minoritarilor din scoli si facultati,prezenta acestora fiind acceptata proportional cu ponderea acestora in populatia statului roman(exmatricularea studentilor evrei,eliminarea profesorilor evrei din invatamant).

    Neizbutind sa-si subordoneze miscarea,Carol al II-lea a intrat in conflict cu C.Z. Codreanu.Acesta a fost condamnat in 1938 la 10 ani de munca silnica.Dupa moartea lui Codreanu,capitan este ales Horia Sima.Legionarii continua seria assasinatelor,importanti oameni politici ca Armand Calinescu,Nicolae Iorga,Virgil Madgeanu si altii sunt ucisi pentru critici la adresa miscarii legionare.

    Cand ,dupa abdicarea regelui Carol al II-lea,a fost numit conducator al statului generalul Ion Antonescu,acesta i-a asociat pe legionari la guvernare (septembrie1940),iar Romania a fost proclamata „stat national-legionar”.A fost o perioada „neagra” in istoria tarii noastre,multe asasinate carora le-au cazut victima mari personalitati.

    Alianta intre Ion Antonescu si Horia Sima a luat sfarsit in ianuarie 1941,cand rebeliunea legionara a fost inabusita de armata.In aceasta perioada au fost luate masuri drastice impotriva oponentilor regimului mergand pana la pedeapsa capitala.Au aparut legi care limitau activitatea evreilor;acestia fiind eliminati din scoli si universitati,interzicandu-se practicarea unor profesii,le-au fost confiscate bunurile prin promulgarea unor legi de romanizare,nu au fost obligati sa poarte semnul dinstinctiv „steaua lui David”

    Situatia Romaniei pe plan politic,militar si sub aspectul atitudinii fata de evrei s-a schimbat apoape continuu in cursul razboiului desi conducerea tarii a ramas neschimbata in aceasta perioada.Romania a pierdut initial teritorii in favoarea URSS si a Ungariei si si-a modificat politica de aliante pentru a participa activ in cadrul Axei la ofensiva contra Uniunii Sovietice ceea ce i-a permis sa recastige Basarabia si Bucovina.In aceste provincii,armata romana s-a dedat la numeroase masacre de evrei de o asemenea salbatacie incat pana si germanii au fost socati.

    Dar un incident diplomatic-un ministru roamn prost primit la Berlin-a provocat o noua rasturnare de aliante si i-a salvat pe evreii supravietuitori,carora conducerea ungara le lua apararea,dupa ce-i macelarise:esecurile militare ale germanilor amplificau tot mai puternic teama de un deznodamant fatal.Romania a capitulat la 23 august 1944,angajandu-se in lupta de partea fortelor aliate.

    Numarul total al evreilor ucisi sub diverse forme in anii razboiului,sub administratia antonesciana in Basarabia,Bucovina si Transilvania este de 270 000.Dintre acestia,115 000 au fost evrei cetateni ai Romaniei proveniti din Basarabia si Bucovina,iar 115 000 evrei transnistrieni.Nu toti evreii aflati pe teritoriile din est au fost ucisi de armata prin impuscare sau alte forme de asasinat.Multi au pierit datorita foametei si bolilor existente in lagarele create de administratia antonesciana.

    Inaltul Decret Regal prevedea ca evreii nu mai au dreptul:”sa dobandeasca functii publice,proprietati rurale,sa participe la viata publica a tarii, sa fie militari de cariera, sa ocupe functii publice de orice fel,de a face comert cu comunele rurale,de a fi editori de carti,ziare si reviste romanesti,de a fi membrii si jucatori in asociatiile sportive,de a dobandi nume romanesti”(Monitorul Oficial al Roamaniei,numarul 183,8 august 1941)

    Regimul nazist nu a facut un secret din politica lui antisemita.Ocuparea Poloniei si a unei parti din Uniunea Sovietica a adus cea mai mare parte a evreilor din Europa sub controlul lui Hitler.El a avut posibilitatea sa elaboreze planuri de exterminare in masa a populatiei evreiesti.Rezolvarea nazista „a problemei evreiesti” si „solutia finala” au insemnat un adevarat genocid,o actiune de exterminare care a fost numit HOLOCAUST.

    „Solutia finala” a nazistilor a adus la exterminarea a circa 6 milioane de evrei(dintr-o populatie totala de 10 milioane in Europa).

    Dupa ce Romania si-a indreptat armele impotriva Germaniei la 23 august 1944 si a trecut de partea URSS-ului si-a schimbat total optiunea fata de evrei.


    http://www.referatele.com/referate/istorie/online22/Romania-si-problema-evreiasca-intre-1938--exterminarea-uciderea-asasinare-evreilor-poporului-evreu-r.php
    avatar
    Admin
    Admin

    Numarul mesajelor : 135921
    Data de inscriere : 15/12/2005

    Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

    Sus In jos

    Acuzația de omor ritual

    Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 6:02

    Acuzația de omor ritual


    De la deicid la infanticid

    În
    termenii lui Ioan Hrisostom, din cauza "odioasei ucideri a lui
    Hristos", pentru evrei "nu este posibilă nici mîntuirea, nici
    indulgența, nici iertarea". În Evul Mediu, însă, acuzația de deicid
    începuse să-și cam tocească colții. Sigur că evreul era urît în
    continuare din acest motiv, dar era vorba cumva de un evreu abstract,
    un "evreu imaginar". Creștinului medieval îi era mai dificil să-l
    urască cu patimă pe "evreul real" – contemporan și concitadin – pentru
    o execuție, fie și a lui Cristos, înfăptuită de "evreul imaginar" cu
    secole în urmă. Se pare că, după mai bine de un mileniu, chiar și
    "crima crimelor", "uciderea lui Dumnezeu", începea să se prescrie.
    Deicidul devenea istorie, dacă nu chiar legendă.


    În vederea înlocuirii sau a dublării acuzei de deicid, cea mai puternică învinuire adusă evreilor a fost cea de infanticid ritual.
    Eficiența acestui tip de inculpare este evidentă. Din abstracți, toți
    termenii ecuației devin extrem de concreți. De data aceasta, pasămite,
    victima ar fi un copil, cunoscut de toată comunitatea. Ucigașii n-ar
    mai fi niște "evrei imaginari", care ar fi ucis "nu se știe cînd" și
    "nu se știe unde", ci "evrei reali", care locuiesc "chiar în tîrgul
    nostru". În fine, ar fi vorba de o crimă, chipurile, "efectivă", și nu
    de una legendară, înfăptuită într–un timp imemorial. Totuși, acuzația
    de infanticid nu este complet autonomă. Ea se naște din acuzația de
    deicid și rămîne într-o relație ancilară față de aceasta, avînd menirea
    de-a o reactiva. Așa se explică faptul că presupusa victimă ar fi, de
    regulă, un băiat (mai rar o fată), "crima rituală" ar avea loc în
    Vinerea Mare (cînd se comemorează moartea lui Isus), iar modus operandi ar relua, pasămite, unele elemente ale torturării și crucificării lui Isus.


    Compromiterea adversarului religios

    De-a
    lungul timpului, nu numai evreii au fost acuzați că practică astfel de
    ritualuri sîngeroase. Era un mod infailibil de a compromite pe
    "celălalt", și anume un adversar religios. În secolul al II-lea, chiar
    creștinii au fost învinuiți de romani că ar practica omuciderea
    rituală. Acțiunea era motivată de faptul că pe atunci creștinismul (religio ilicita)
    era o sectă iudaică din ce în ce mai populară, deci din ce în ce mai
    periculoasă. Astfel de calomnii erau susținute cu citate din
    evanghelie: "De nu veți mînca trupul Fiului omului și nu veți bea
    sîngele lui, nu veți avea viață în voi" (Ioan, 6, 53).
    Peste doar cîteva secole, înșiși creștinii au început să folosească
    astfel de acuzații, îndreptîndu-le împotriva propriilor adversari.


    Evreii
    au fost principalele victime ale acestor calomnii. Legenda
    infanticidului practicat de evrei a fost cea mai puternică, a durat cel
    mai mult (secolele XII-XX) și a avut cele mai sîngeroase urmări.
    Poveștile cu evrei care ar fura copii creștini, i-ar ucide în mod
    barbar și le-ar folosi sîngele la prepararea azimei pascale au dat
    naștere în Europa unor adevărate psihoze colective. Psihoze care au
    ridicat nivelul antisemitismului la cote paroxistice și care au generat
    procese inchizitoriale, execuții, arderi pe rug, dar și masacrarea și
    expulzarea unor întregi comunități evreiești.


    Cea
    mai veche atestare documentară medievală de acuzare și condamnare a
    unor evrei pentru delictul de infanticid ritual și de hemofagie datează
    din 1144 (Norwich, Anglia). Acesta a fost doar fitilul bombei. Spiritul
    anti-iudaic al cruciadelor a creat atmosfera propice unei uriașe
    deflagrații în toate țările vest-europene. Procesele, expulzările și
    pogromurile avînd acest tip de motivație s-au ținut lanț pînă la
    sfîrșitul secolului al XV-lea în toată Europa de Vest. Fenomenul
    scăpase de sub control, astfel că s-au simțit obligați să intervină mai
    mulți împărați (Frederic II, de pildă) și papi (Inocențiu IV, Grigore
    X). "Este complet falsă credința unor creștini – spunea Grigore X în
    1272 – că evreii ar omorî în taină băieți creștini și ar aduce ca
    sacrificiu inima și sîngele lor. Legea evreilor le interzice în mod
    expres să aducă sacrificii și să consume sînge. Ei nici măcar nu au
    voie să consume sîngele animalelor".


    În
    secolele XII-XV s-au produs mai multe valuri succesive de expulzări și
    migrări în masă ale evreilor dinspre vestul și centrul Europei către
    est. Legenda infanticidului ritual a migrat și ea pe creasta acestor
    valuri. Inculparea evreilor pentru delictul de omor ritual s-a deplasat
    treptat spre răsărit, astfel că în secolele XV–XX manifestări de acest
    gen sînt atestate cu predilecție în centrul și apoi în estul Europei.


    "Omor ritual" în Țările Române

    Acuzațiile
    de infanticid ritual în spațiul românesc sînt înregistrate relativ
    tîrziu, dar sincron cu restul zonei est-europene: în secolele
    XVIII-XIX. Adesea, astfel de incriminări erau urmate de tulburări
    violente. În 1710, de pildă, la Tîrgu Neamț au fost linșați 5 evrei și
    puși în lanțuri alți 22, pe motiv că ar fi ucis un copil creștin: "căci
    le trebuie lor sînge de Paști". Este cea mai veche atestare documentară
    a unui astfel de caz în arealul românesc. Văzînd că violențele asupra
    lor sînt gata să ia amploare, evreii au trimis soli la Iași, la
    Dimitrie Cantemir. Domnitorul a trimis la fața locului doi oameni de
    încredere. "Oamenii veniră și cercetară și căutară bine și văzură că
    fals și neadevărat e", se consemnează într-un document din epocă. S-a
    stabilit ca "evreii să fie sloboziți", iar călugărul care a înscenat
    așa-zisul omor ritual "să fie pus în casa de nebuni în tot timpul
    vieții sale".


    În
    1726 a avut loc o inculpare similară a evreilor din tîrgul basarabean
    Onițcani (Orhei). S-a spus atunci că "bezzaconicii jidovi" ("evrei fără
    de lege", cum i-a numit Ion Neculce în Letopiseț) ar fi "furat în ziua Paștilor un copil ăcreștinî, cam de cinci ani" (Cronica Ghiculeștilor).
    "Sîngele ăbăiatuluiî l-au împărțit, punîndu-l în butoiașe, și l-au
    trimis marelui haham din Cracovia și hahamului din Dubăsari." Procesul
    înscenat celor patru evrei învinuiți a avut loc la Iași, fiind condus
    cu mare zarvă de însuși domnitorul Mihai Racoviță, care a încercat să-i
    șantajeze pe evrei și "să-i păgubească de bani", scrie cronicarul. Pînă
    la urmă, inculpații au fost achitați. "Din pricina lăcomiei sale de
    bani", se scrie în Cronica Ghiculeștilor, lui Racoviță
    Vodă "i-a sosit mazilirea" de la Istanbul, imediat după încheierea
    farsei judiciare. Întregul eveniment a avut un puternic impact asupra
    societății, astfel că povestea a fost reluată în nu mai puțin de trei
    cronici moldovenești din secolul al XVIII-lea.


    În
    vremea domniilor fanariote astfel de evenimente au avut loc mai mereu
    în Țările Române. Studiind această epocă, Pompiliu Eliade scria
    următoarele în 1898: "Lumea le pune în seamă ăevreilorî tot soiul de
    lucruri ciudate: în săptămîna Paștelui evreiesc și în săptămîna
    Paștelui creștin, oamenii își țin copiii închiși în casă, de teamă că
    evreii să nu-i fure și să le sugă sîngele, ca să-l pună în &laquo;azima&raquo; lor;
    și, dacă se întîmplă vreodată să dispară vreun copil, întreaga
    populație cere sus și tare ca toată evreimea să fie supusă la cazne".


    Masacrul din Galați

    În
    secolul al XIX-lea, în orașe din Moldova (Iași, Roman, Galați, Bacău,
    Piatra Neamț ș.a.), sînt atestate cele mai multe acuzații de acest gen,
    cu urmările cele mai grave. Tulburările violente de la Galați, care au
    avut loc de Paște în 1859, sînt simptomatice: au fost înregistrați
    morți și răniți, au fost distruse sinagogi, au fost arse sulurile
    Legii, au fost devastate casele și prădate prăvăliile, iar
    autoritățile, în loc să pedepsească pe instigatori, i‑au arestat pe
    evrei. Bancherul Rothschild însuși a intervenit pe lîngă Cuza Vodă,
    cerînd protecție pentru evreii din Galați.


    Îngrozit
    de aceste evenimente și neștiind ce să apere mai întîi, "pe hebreii
    masacrați în pămînt român sau onoarea proprie a românilor", cărturarul
    Ion Heliade-Rădulescu scria următoarele într-un articol intitulat
    "Masacru din Galați": "Populația află pretext de pradă, de ucideri și
    de cele mai neomenoase crime; mulți hebrei fură uciși și mai mulți
    vulnerați și bătuți, casele hebreilor toate violate și prădate. Două
    sinagogi sparte și despuiate, vasele cultului, Legea sau Tora călcate
    în picioare. Hebreii nu manîncă la copii în Englitera, nu în Franța, nu
    în Germania, nu pe nicăiri, pe unde oamenii începură a deveni oameni.
    Pe unde mai sînt acuzați de asemenea neomenoasă faptă? Pe acolo pe unde
    popolii mai sînt încă barbari sau demi-barbari. Hebreii, iar o zicem
    din convicția noastră cea mai intimă, nu sînt și nici n-au fost
    vreodată popolul sau nația care să manînce la oameni sau la copii de
    oricare stirpe sau credință; în religia lor nu se află asemenea precept
    inuman și barbar; stirpea lor din origine n-a fost stirpe de sălbateci
    și antropofagi. Din contra."


    "Nici
    însuși în Rusia hebreii nu mănîncă la copii", scria Ion
    Heliade-Rădulescu în 1859. Cărturarul român se înșela, pentru că în
    Rusia, în secolul al XIX-lea și chiar în primele decenii ale secolului
    XX, se credea că evreii practică infanticidul ritual. Acesta a fost, de
    altfel, motivul declanșării pogromului din 1903, de la Chișinău (pe
    atunci, în Rusia țaristă) și a procesului intentat lui Mendel Beilis,
    în 1911–1913, la Kiev.


    Pogromul de la Chișinău

    Se
    consideră că autorul moral al pogromului de la Chișinău este
    politicianul de extrema dreaptă Păvălachi A. Crușevan. Acesta era un
    moldovean rusificat, care de cîțiva ani – prin intermediul ziarului său
    Bessarabetz ("Basarabeanul") – susținea o întreagă
    campanie pentru expulzarea și extermi&shy;narea evreilor din zonă. Crușevan
    l-a invitat la Chișinău chiar și pe parlamentarul român
    ultranaționalist A.C. Cuza, profesor la Universitatea din Iași, care a
    ținut mai multe conferințe incendiare, în care și-a prezentat doctrina
    antisemită. Amîndoi au proclamat că masacrul va avea loc de sărbătoarea
    Paștelui, la 6-8 aprilie 1903. Într-adevăr, ziarul lui Crușevan a
    anunțat chiar înaintea Paștelui că în tîrgul Dubăsari, pe malul
    Nistrului, evreii ar fi comis un omor ritual asupra unui băiat creștin.
    Simptomatic este faptul că nu au reactionat masele din Dubăsari, ci
    cele din Chișinău și din împrejurimi (incitate în prealabil), care au
    năvălit înarmate în cartierele evreiești. Îngrijorat de cursul
    evenimentelor, marele rabin din Chișinău a cerut episcopului creștin să
    nege în mod public zvonul absurd. Dar "acest înalt preot – scria un
    ziarist rus – a declarat public că el însuși crede în povestea că
    evreii folosesc sînge de creștin în scopuri rituale". Episcopul a
    turnat astfel gaz peste focul pogromului. La rîndul lor, soldații nu au
    intervenit, pe motiv că guvernatorul ar fi "așteptat ordine" de la
    țarul Nicolae al II-lea și nu le-ar fi primit, iar polițiștii, în loc
    să ia măsuri de protecție a evreilor, le indicau răzvrătiților casele
    în care aceștia locuiau. Evreii s-au trezit complet abandonați în fața
    maselor isterizate. Urmările au fost pe măsură: 50 de morți, sute de
    grav răniți, 800 de case și 600 de prăvălii distruse și prădate etc.


    Mai
    mulți scriitori ruși (Lev Tolstoi, Maxim Gorki, V. Korolenko ș.a.) au
    adoptat o poziție publică vehementă împotriva celor responsabili de
    producerea pogromului. Poemul Orașul măcelului, scris
    imediat după pogrom de poetul odessan Haim Nahman Bialik, nu deplîngea
    nici violența oamenilor simpli, nici indolența autorităților, ci
    pasivitatea și resemnarea evreilor. "Ce vor aceste umbre pe zid?", se
    întreabă Dumnezeu în poemul lui Bialik. "De ce își întind mîinile către
    mine? / Nu are niciunul un pumn?" (Pun între paranteze faptul că
    scriitorul-reporter F. Brunea-Fox a preluat și el același titlu, Orașul măcelului,
    atunci cînd a scris o carte despre pogromul legionar de la București,
    din ianuarie 1941). Pogromul din 1903 de la Chișinău i-a șocat pe
    evreii din această parte a continentului, intensificînd emigrarea lor
    spre America, Europa de Vest și Palestina. "Sionismul este fiica
    antisemitismului", constata Adolphe Stern în 1910, preluînd o idee a
    lui Theodor Herzl.


    Cei
    care au rămas pe loc au înființat și organizat unități evreiești de
    autoapărare. A fost un act care a declanșat un proces istoric, de
    modificare a mentalității de veacuri a evreilor. Un episod dintr-o
    povestire autobiografică (Prima dragoste), scrisă prin
    anii ’20 de prozatorul Isaac Babel, este simptomatic în acest sens. În
    timpul pogromului din 1905, desfășurat la Nikolaev pe Bug, copilul de
    11 ani își privește cu umilință tatăl tîrîndu-se în genunchi și cerșind
    milă în noroi, la picioarele calului unui ofițer cazac. Bunicul fusese
    ucis, iar prăvălia tatălui devastată. Închizîndu-și ochii, copilul se
    imaginează făcînd parte dintr-o grupare evreiască de autoapărare,
    trăgînd cu pușca în pogromiști.


    Prin organizarea, după 1920, a forțelor de apărare din Palestina (Haganah),
    ca și prin revolta din 1943 a evreilor din ghetoul varșovian, această
    nouă mentalitate și-a dat adevărata măsură. În România, primele unități
    evreiești de autoapărare care și-au dovedit eficiența au fost cele
    organizate în cartierul evreiesc din București în timpul tulburărilor
    din noiembrie 1918.


    Supraviețuiri în spațiul politic

    După
    pogromul de la Chișinău, în spațiul românesc nu au mai fost
    înregistrate tulburări sîngeroase sau procese juridice avînd ca motiv
    acuzația de omor ritual. Totuși, mai ales în perioada interbelică,
    această legendă și-a continuat cu oarecare succes destinul în cărțile,
    articolele sau discursurile unor publiciști și politicieni români de
    extrema dreaptă. Timp de secole, stereotipul se întipărise prea
    puternic în mentalitatea populară pentru a nu fi fost speculat în
    scopuri politice.


    În 1922, ziarul Apărarea Națională
    – editat de A.C. Cuza și Nicolae Paulescu – publica în fiecare număr
    "cazuri autentice" de omor ritual practicat de evrei de-a lungul
    secolelor. Concluzia cu care s-a încheiat acest serial a fost
    următoarea: "Sînt nenumărate alte cazuri dovedite și descrise de autori
    pe baza mărturiilor contemporane. Aproape la toate se dovedește același
    lucru: omorul se săvîrșește în mod barbar, victima e chinuită, de cele
    mai multe ori imitîndu-se chinuirea lui Isus Cristos, sîngele victimei
    se scurge în vase și e întrebuințat la tot felul de rituri sălbatice.
    Aceste spicuiri din istorie le-am putea duce la infinit". Tot atunci,
    aceiași oameni au reeditat cartea Înfruntarea jidovilor
    (1803), scrisă de un pretins rabin convertit, care, chipurile,
    "demonstra" autenticitatea infanticidului practicat de evrei. Pe
    această temă, deputatul evreu Adolphe Stern a rostit în 1922 o
    interpelare în Parlamentul României. Peste zece ani (1932),
    parlamentarii evrei au protestat din nou împotriva acuzației de
    infanticid ritual, adusă evreilor de A.C. Cuza în ziarul ieșean Curentul studențesc, editat de Asociația Studenților Creștini, condusă de C.Z. Codreanu.


    Presupusele
    cazuri de "omor ritual" practicat de evrei n-au fost – pentru Nicolae
    Paulescu – numai autentice "spicuiri din istorie", dar și o metaforă a
    "sugrumării" românilor de către "o rasă infamă de răufăcători".
    Încercînd să-i convingă pe cititorii aceleiași publicații (Apărarea Națională)
    că "expulzarea jidanilor ădin Româniaî se impune în mod imperios",
    Paulescu scria în 1923 că "puii de jidani", "lipitori umflate de sînge
    românesc", vor ca "românii să moară pe tăcute (ca în omorul ritual)".
    Aceeași metaforă, centrată pe imaginea evreului ucigaș și hemofag, se
    regăsea frecvent în marșurile legionarilor români: "Priviți cum
    ghiarele lui Iuda / Adînc se-nfig în trupul meu, / Priviți cum sîngele
    meu curge, / Priviți cum jidovii mi-l beu!".


    O atitudine insolită a avut Nae Ionescu, în prefața romanului De două mii de ani…,
    al lui Mihail Sebastian, publicat în 1934. Filozoful admite că povestea
    cu "omorul ritual" practicat de evrei e doar "un basm". "Dar de ce se
    plîng evreii?", se întreabă el retoric. Oare nu au existat basme
    similare referitoare la creștini? "Și evreii nu au ei oare nici o vină,
    n-au avut ei nici un rol în răspîndirea acestor basme? Iată dară,
    istoria nu face decît să se repete". Trecînd peste faptul că nu evreii,
    ci romanii au pus pe seama primilor creștini astfel de "basme", rămîne
    cinismul de care a dat dovadă Nae Ionescu în acest paragraf și în toată
    prefața. Într-un fel, Sebastian i-a răspuns lui Nae Ionescu chiar în
    volumul pe care acesta l-a prefațat: "Ce i-aș reproșa antisemitismului,
    înainte de orice, – afirmă protagonistul romanului – ar fi lipsa lui de
    imaginație: &laquo;masonerie, cămătărie, omor ritual&raquo;. Și pe urmă? Vai cît e
    de puțin! Vai cît e de sărac!"


    În țările comuniste, după Holocaust

    Pe
    lîngă acuzația de folosire a sîngelui în scopuri rituale, o serie de
    alte aspecte (felul special în care sînt tăiate animalele la evrei, cu
    interdicții rituale în privința sîngelui, precum și alte norme legate
    de mîncarea cosher) au făcut din "evreul imaginar" o
    ființă suspectă. La acestea se adăugau legendele privind evreii care
    infestează fîntînile, doctorii evrei care-i omoară pe creștini,
    cîrciumarii evrei care otrăvesc băuturile etc. etc. Este o întreagă
    mitologie, cețoasă și confuză, creată timp de mai multe secole, care
    făcea din evreu un tip suspect, asociat cu infanticidul ritual,
    hemofagia, vampirismul, canibalismul, obiceiuri culinare stranii,
    murdăria, microbii, sînge infestat, otravă, crimă, vrăjitorie,
    ritualuri demonice etc. Cu un astfel de "portret–robot", despre evreu
    se poate spune orice și oamenii simpli vor crede. Așa se explică
    tenacitatea și vitalitatea extraordinară a legendei privind omorul
    ritual.


    Sînt
    multe stereotipuri mentale asociate portretului "evreului imaginar".
    Dar parcă nici unul nu este atît de înrădăcinat și de longeviv. Este o
    prejudecată care nu-și schimbă aproape deloc coordonatele esențiale (se
    adaptează doar), cu toate că traversează epoci și civilizații complet
    diferite: de la Anglia medievală (1144) pînă la România post-comunistă
    (1996). Și parcă nici un stereotip nu este atît de eficient, atît de
    brutal și generator de atîta ostilitate. Pentru că, una este să crezi
    și să spui despre evrei că sînt paraziți și speculanți, că sînt murdari
    și urît mirositori, că sînt aroganți și îi disprețuiesc pe creștini, că
    sînt lași și trădători de țară, că le plac banii și că încearcă să
    conducă lumea cu ajutorul lor etc. și alta este să crezi și să spui
    despre ei că fură copii creștini și îi omoară pentru a le folosi
    sîngele în scopuri rituale. Nici o superstiție legată de evrei nu este
    atît de abominabilă și, în același timp, atît de concretă. Inventatorul
    acestei "bombe emoționale" a fost un geniu al răului. Pentru că este un
    tip de acuzație care declanșează întotdeauna și instantaneu o isterie
    colectivă antisemită, o imensă cantitate de emoție ostilă evreilor,
    care în cele mai multe dintre cazuri se manifestă cu agresivitate
    maximă. Nu este de mirare faptul că de-a lungul secolelor majoritatea
    acuzațiilor de infanticid au fost urmate de sîngeroase pogromuri
    antievreiești.


    Ceea
    ce poate să ne mire însă este faptul că acest pervers mecanism social a
    funcționat anacronic, la jumătatea secolului XX, imediat după imensa
    tragedie a Holocaustului, în țări din estul Europei în
    care se constituiau regimuri politice de stînga. După ce fuseseră uciși
    milioane de evrei, este incredibil faptul că abia întorși acasă din
    lagărele naziste mulți evrei au fost linșați în urma unor acuzații de
    infanticid ritual, adesea instrumentate de activiști comuniști. În
    perioada 1945–1948, circa 2.000 de evrei au fost victime ale
    pogromurilor în țările Europei comuniste (Polonia, Ungaria, Slovacia).
    Zvonuri privind "omorul ritual" practicat, chipurile, de evrei au
    circulat și în România postbelică (la Iași, de pildă, în 1946), dar nu
    sînt atestate mișcări violente.


    Păreau
    să fie ultimele folosiri ale acestei diversiuni politice. Europa părea
    să se scuture definitiv de acest coșmar, început în vestul extrem și
    terminat în estul extrem al continentului.


    În România post-comunistă

    Și
    totuși, legenda omorului ritual a supraviețuit în diferite forme pînă
    în zilele noastre în unele țări est-central europene, precum Austria,
    Cehia, Ungaria, Polonia, România etc. Din cînd în cînd, vreun
    politician psihopat sau vreun publicist în căutare de subiecte
    senzaționale reînvie în România de azi fantoma "omorului ritual" pe
    care l-ar practica evreii. În primii ani ai epocii post-comuniste
    (1990-1992), revistele cu program ultrana&shy;ționalist și xenofob (de tip România Mare, Europa ș.a.) făceau adesea trimiteri la această legendă.
    Dar
    cazul mediatic cel mai interesant s-a produs în 1995. Mai multe
    publicații românești au susținut că o rețea de traficanți israelieni de
    carne vie ar cumpăra din București și Iași copii mici (în vîrstă de
    7-12 luni), pentru a-i scoate ilegal peste graniță. Copilul era
    cumpărat, chipurile, cu circa 1.000 de dolari și vîndut în Israel cu
    15.000 de dolari. Inițial, scopul acestui trafic n-ar fi avut un
    caracter ritual: sugarii ar fi fost folosiți pentru adopții sau pentru
    prelevare de organe vitale pentru grefe. Pe acest fundal de zvonuri
    aiuritoare, niciodată confirmate, cîțiva redactori ai revistei Baricada
    au lansat bomba: "acoperită de Mossad", "mafia evreiască de carne
    umană" trecea clandestin "micuții români" peste hotare. O dată ajunși
    în Israel, ei erau uciși "pentru sînge". Căci, după cum este "bine
    cunoscut deja, pasca evreiască cere sînge cușer, de creștin frăgezit".
    "Nici unul dintre micuți – conchidea patetic săptămînalul bucureștean –
    nu va mai putea fi adus pe pămînt românesc sau readus la viață." Abia
    declanșarea unor scandaluri diplomatice a dus la retractarea știrii și
    la demisia redactorilor implicați (v. articolul lui Michael Shafir în
    "22", nr. 3/1996). Cazul demonstrează încă o dată uriașa forță de
    supraviețuire a acestui basm de speriat și de adormit copiii.


    http://www.contrafort.md/2003/100/501_3.html


    Ultima editare efectuata de catre Admin in 27.10.09 18:11, editata de 1 ori
    avatar
    Admin
    Admin

    Numarul mesajelor : 135921
    Data de inscriere : 15/12/2005

    Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

    Sus In jos

    Barbaria cu față umană

    Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 6:01

    Barbaria cu față umană

    Masacrul din ziua de 29 iunie 1941 din Iași – continuat, în zilele care au urmat, în forma la fel de sinistră a „trenurilor morții” – a fost evenimentul cel mai tragic din istoria evreilor din România în preajma și în timpul celui de-al doilea război mondial, neegalat decît de deportarea membrilor aceleiași etnii din Basarabia și Bucovina de nord în Transnistria. Prefigurînd ceea ce s-a întîmplat în cele două provincii după iulie 1941, pogromul de la Iași a fost, ca și deportările în Transnistria, un episod ocultat în istoriografia română a ultimelor decenii și neasumat de memoria colectivă a românilor. Unul din miturile cele mai tenace create la noi în anii postbelici a fost cel al „excepționalismului” situației evreilor din România în timpul celui de-al doilea război mondial. Dintre toate țările satelite ale Axei, România ar fi fost singura care i-ar fi protejat pe evrei de masacru, singura în care „soluția finală” nu ar fi fost aplicată. Lucrurile au stat, într-adevăr așa, dar – acum o știm – numai în parte. Evenimentele care ieșeau din această schemă de interpretare, precum deportările din Basarabia și Bucovina sau pogromul de la Iași au fost fie ascunse, fie puse pe seama aliaților germani și a unor „elemente” autohtone „declasate”. Victimele, la rîndul lor, au suferit o „denominație”, menită să le facă uitată originea etnică. Memoria colectivă a românilor nu este singura care a trecut prin acest proces de cernere, cît premeditat, cît spontan, a amintirilor. O anchetă recentă, întreprinsă de István Deák, Jan T. Gross și Tony Judt, cunoscută și publicului român (Procese în Europa. Al doilea război mondial și consecințele lui. Traducere de Lucian Popescu, București, Curtea Veche, 2003) arată că înfrumusețarea trecutului a fost un procedeu curent în Europa Centrală după cel de-al doilea război mondial, raporturile cu minoritatea evreiască fiind purificate de toate episoadele neconvenabile.

    Pentru români, unul din aceste episoade a fost pogromul de la Iași, din 29 iunie 1941. Cartea lui Jean Ancel, care îi reconstituie minuțios, pînă în cele mai mărunte (și cutremurătoare) detalii pregătirea, desfășurarea și „cosmetizarea” ulterioară, îl lămurește, cred, definitiv, aducîndu-l la lumina zilei, așa cum s-a petrecut.

    Autorul era, desigur, cel mai în măsură să se ocupe de un asemenea subiect. Specialist în istoria evreilor din România în secolul XX, mai cu seamă a perioadei din preajma și din timpul celui de-al doilea război mondial, Jean Ancel a publicat, de-a lungul timpului, mai multe studii, cărți și volume de documente, al căror țel – urmărit fără preget – a fost unul singur: de a-i obliga pe români să-și privească în față trecutul și să și-l asume. În chip vădit, cartea pe care o comentez aici nu face, nici ea, excepție de la această regulă. Citind-o cu ochii de acum nu poți să nu te întrebi cum de au fost posibile orori ca cele pe care ea le povestește?

    Departe de a fi fost o izbucnire de ură oarbă, pogromul de la Iași a avut parte de o pregătire foarte atentă. El a fost, cu alte cuvinte, premeditat. Cei ce l-au pus în scenă au făcut parte din structurile militare și administrative locale (comandamentul militar al Iașilor, chestura, prefectura etc.), subordonate Secției a II-a a Marelui Cartier General și Serviciului Special de Informații (SSI), care – scrie autorul – „au pregătit terenul pentru pogrom și au furnizat pretextul pentru pedep­sirea evreilor din oraș” (p. 15). Amănuntul este important, fiindcă ceea ce ar putea fi, la prima vedere, considerat drept efectul spontan și incontrolabil al unor anumite condiții de moment (începutul campaniei în Răsărit, psihoza unor potențiale sabotaje înfăptuite de agenți comuniști în spatele frontului, indignarea generală stîrnită de raptul Basarabiei și al nordului Bucovinei din anul precedent și atribuirea, fără discernămînt, de simpatii comuniste tuturor evreilor) se dovedește, în realitate, consecința unui plan gîndit din vreme, care înlătură, fără drept de apel, orice circumstanță atenuantă. În plus, planul însuși a pornit să se înfiripe în urma unui ordin „explicit” al lui Ion Antonescu, transmis telefonic, la 27 iunie 1941, colonelului Lupu, comandantul garnizoanei din oraș, căruia i se solicitau măsuri „pentru evacuarea din Iași a populației evreiești” și reprimarea drastică a celor ce s-ar fi făcut vinovați de a fi tras împotriva armatei române (ultima precizare făcînd parte dintr-un nou ordin al Conducătorului, din noaptea de 28-29 iunie). Nu este clar – cel puțin pentru mine – dacă aceste dispoziții semnificau – cum scrie autorul – „mînă liberă” dată autorităților locale „în acțiunea de masacrare a evreilor” (p. 68) sau dacă ordinul (sau ordinele) au fost – iarăși după cuvintele lui Jean Ancel – „de fapt [o] aprobare” (tacită?; explicită?) a ducerii la îndeplinire a atrocităților care tocmai izbucniseră (autorul consideră că evacuarea din Iași a întregii populații evreiești, cerută de Antonescu, trebuie interpretată ca însemnînd acest lucru). Chestiunea responsabilității directe, deși importantă din punct de vedere juridic, are mai puțină importanță, aici, decît implicarea colectivă și consecințele sale morale. Masacrul a avut loc, iar felul în care a fost pus la cale aruncă, fără drept de apel, oprobriul asupra autorităților statului român din acea vreme.

    Precedat de mai multe semne și acțiuni rău prevestitoare, dar absolut caracteristice pentru un eveniment de acest tip (arestarea unor „suspecți” evrei, intensificarea campaniilor antisemite în presa locală, răspîndirea zvonurilor că „se pregătea ceva”, înscenarea de atacuri false asupra unor unități ale armatei române care traversau în acele zile orașul în direcția frontului, înarmarea secretă a cîtorva grupuri care au primit – de la agenții „acoperiți” ai unei unități speciale a SSI – drept consemn să provoace dezordini etc.), pogromul din Iași a făcut, în numai cîteva ore, 8000 de victime, cărora li se adaugă alte 7000, din cele două „trenuri ale morții”, care au ajuns, cu încărcătura lor umană, la Tîrgu Frumos și Podu Iloaiei.

    Detaliile acestui uriaș măcel sînt cutremurătoare, dar nu este locul să le reproduc în rîndurile de față (ele trebuie citite cu atenție, pentru că dau adevărata măsură a pogromului). Dar, ceea ce este încă și mai cutremurător și cu adevărat tragic este – în afară de soarta victimelor – faptul că printre autorii lui s-au numărat toate categoriile de civili, fără excepție. Ca toate actele de acest fel, masacrul de la Iași a dezlănțuit instin­ctele uci­gașe ale întregii populații, încu­rajată în manifestările ei de atitudinea autorităților, care au dat – cu bună știință – impresia că evreii erau scoși în afara legii și a umanității și că orice faptă comisă împotriva lor (jaf și omor) îi exonera pe autori de vinovăție. „Mulți dintre cetățenii români ai Iașiului – scrie Jean Ancel – au luat parte la arestări, la năvălirea în locuințe, depistări și denunțuri, la îndrumarea patrulelor către locuințele unde locuiau sau se ascundeau evrei, la campania de umilire a evreilor din convoaie, în drum spre Chestură... Regimul comunist a depus un efort deosebit pentru a demonstra că populația Iașiului – cu excepția unor cazuri ieșite din comun, definite «borfași» sau «legionari» – s-ar fi mobilizat pentru salvarea evreilor. Dar mărturiile supraviețuitorilor, așa cum au fost ele consemnate de instanțele judecătorești din România imediat după răsturnarea regimului antonescian, indică, dimpotrivă, «o ură colectivă, o participare masivă la jaf și o inițiativă de lichidare a evreilor»...«Micii ucigași» au fost vecini ai evreilor, simpatizanți cunoscuți și mai puțin cunoscuți ai mișcărilor antisemite, tineri (inclusiv elevi de liceu), funcționari inferi­ori..., numeroși ceferiști, meseriași frustrați de concurență, colegi de meserie, dar și oameni cu ocupații intelectuale și de birou, funcționari de stat..., ingineri, laboranți, oameni de afaceri..., pensionari, militari în retragere ș. a.”, smintiți de abolirea temporară a oricăror convenții și bariere morale (p. 79-80). Ceea ce frapează în această înșiruire este tocmai „monotonia” ei. Nimeni nu pare a fi făcut, în acele ore, excepție de la acest comportament barbar. „Este de la sine înțeles – se simte, totuși, obligat să precizeze autorul – că nu toți locuitorii au participat la pogrom și nu toți au scos evrei din casă, jefuindu-i”. Dar, adaugă el, „evreii din Iași n-au simțit deosebirea, deoarece oriunde s-au găsit destui români care să transforme ziua de 29 iunie în ziua celui mai mare dezastru al evreilor din Regat” (p. 81). Astfel stînd lucrurile, se pot înțelege mai bine complicitățile multiple care au contribuit la camuflarea evenimentului, după consumarea lui. Această operațiune a început, de fapt, imediat, în august 1941, prin falsificarea tuturor documentelor incriminatoare. Ulterior, în 1944, cînd deznodămîntul războiului devenise clar, măsluirea a continuat, prelungindu-se în timpul regimului comunist, cînd s‑a definitivat versiu­nea canonică a evenimentului: potrivit acesteia, pogromul (nenumit, bineînțeles, astfel) a fost opera armatei germane, a legionarilor și a unor elemente de la marginea societății, întreaga răspundere revenind, prin urmare, acestor categorii. Prin prisma acestei ciudate alian­țe, pusă pentru prima dată în evidență în volumul de care mă ocup, pricepem mai bine paradoxala – și tacita – reabilitare a regimului antonescian, petrecută în literatura și istoriografia română, la intervale foarte apropiate unul de celălalt, la mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut.
    Amplu documentată, cartea lui Jean Ancel reașează în lumina crudă a adevărului unul din cele mai triste evenimente din istoria contemporană românească. Ea ar trebui să fie o lectură obligatorie pentru toți cei care continuă să aibă o viziune idilică despre relațiile dintre români și evrei și să se îndoiască de existența Holocaustului în România.

    http://www.contrafort.md/2005/129-130/866_2.html


    Ultima editare efectuata de catre Admin in 17.07.11 18:41, editata de 1 ori
    avatar
    Admin
    Admin

    Numarul mesajelor : 135921
    Data de inscriere : 15/12/2005

    Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

    Sus In jos

    Cine poarta raspunderea?

    Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 5:55

    Cine poarta raspunderea?
    In acest an, în câteva numere consecutive (1-6/1998), revista noastra a publicat o suita de documente referitoare la evenimentele care au marcat atât de profund viata poporului român în vara anului 1940. Atât fragmentele din anchetarea maresalului Ion Antonescu, cât si pasajele din jurnalul inedit al profesorului Ioan Hudita, adaugându-se numeroaselor marturii si evocari publicate în Magazin istoric de-a lungul timpului, au pus în circuit public o serie de informatii inedite ce vor permite o analiza mult mai aprofundata a prabusirii frontierelor românesti ân vara si toamna lui 1940, cât si a caderii regimului de autoritate personala a regelui Carol II. Iata acum un fragment - ce priveste pierderea Basarabiei si a Bucovinei de Nord - din lucrarea academicianului Dinu C. Giurescu intitulata România în al doilea razboi mondial aflata în curs de aparitie la Editura All, lucrare ce îsi propune: 1. Sa explice evenimente si evolutii esentiale pentru fiecare etapa. Selectia opereaza, fireste, în functie de perspectiva pe care trecerea timpului o da evenimentelor, cât si de perceptiile si experientele fiecarei generatii. 2. Sa se reconstituie atitudinile, reactiile si motivarile factorilor de raspundere - guvern si opozitie - în anii razboiului; ce au gândit oamenii atunci. Gânduri redate, mai ales prin cuvintele celor implicati. 3. Sa înfatiseze, de câte ori a fost posibil, felul în care evenimentele se rânduiesc astazi în perspectiva istoriei proprii a României, dar si a celei globale. Fragmentul oferit spre publicare face parte din capitolul Aparam hotarele si distrugem statul sau cedam teritorii si îl pastram? Pierderile teritoriale impuse României în vara anului 1940.

    Basarabia si nordul Bucovinei Ultimatumul sovietic. Confruntat cu evolutia precipitata si cu totul neasteptata a operatiilor militare în vestul continentului, guvernul român semneaza la 27 mai, cu reprezentantul Reichului "Pactul Petrol-Armament". Intrat în vigoare la data semnarii, acordul cuprinde modalitati operative pentru livrari de petrol din România în schimbul armamentului din Reich. La 27 mai 1940, încercuirea de la Dunkerque era completa. In aceeasi zi, regele Leopold al Belgiei hotaraste capitularea fara conditii a armatei sale. A doua zi, marti, 28 mai, primul ministru Gheorghe Tatarescu înmâneaza o nota verbala ministrului plenipotentiar al Reichului la Bucuresti, Wilhelm Fabricius. Nota sublinia: a) "In cursul ultimilor ani, România si-a manifestat în mod evident dorinta de a avea cu Reicul german relatii amicale, animate de un spirit de întelegere reciproca si bazate pe o colaborare activa în toate domeniile". b) "...anumite masuri de mobilizare si de concentrare a trupelor la frontiera româna iau, cu fiecare zi care trece, o amploare din ce în ce mai mare. Asemenea masuri militare nu pot sa nu creeze în România o situatie de incertitudine". c) "...guvernul român tine sa-si manifeste speranta ca se va largi si mai mult cadrul colaborarii prietenesti cu guvernul Reichului". 28 mai 1940. Un consiliu restrâns - regele, primul ministru, ministrul de externe si ministrul Palatului - discuta întrebarea suveranului: "Trebuie sa mai persistam într-o neutralitate expusa atacului din toate partile sau sa facem un efort pentru a ne adapta la realitate?" Participantii sunt de acord ca principala amenintare "ce putea fimortala" venea din Est, de la U.R.S.S. "Ungaria era ostila, Bulgaria nesigura". De unde si alternativa: a rezista de unul singur - cu perspectiva împartirii României de catre U.R.S.S., Ungaria, Reich si Bulgaria - sau adaptarea rapida la noile raporturi de forta, spre Reich. A prevalat optiunea apropierii de Berlin. Grigore Gafencu îsi prezinta demisia de la conducerea Ministerului de externe. Ii urmeaza inginerul Ion Gigurtu, cunoscut în cercurile politice ale Germaniei. "Am luat cunostinta cu interes de gândurile d-lui presedinte al Consiliului privitoare la o colaborare amicala si mai intensa cu Germania si o destindere cu tarile balcanice" - raspunde Berlinul la 2 iunie, dupa care ministrul Germaniei la Bucuresti, Wilhelm Fabricius, adauga "...Imi permit natural a întreba daca si în ce masura guvernul romîn este dispus a trata privitor la o cerere de reviziune a vecinilor sai, de exemplu U.R.S.S., în chestiunea Basarabiei (subl. D.D.G.). Esentialul fusese spus. Guvernul român cauta sa câstige timp. Declara ministrului Germaniei ca va încerca sa duca tratative comerciale cu U.R.S.S.! Intre timp, Franta este scoasa din lupta. Semneaza un armistitiu la 22 iunie 1940, la R thondes. Capitularea fortelor franceze a însemnat prabusirea ultimului punct de reazim al politicii de neutralitate, urmata de cârmuirea de la Bucuresti. Scadenta a venit extrem de repede La 26 iunie orele 22, Viaceslav Molotov remite lui Gh. Davidescu, ministrul plenipotentiar al României la Moscova, ultimatumul. Guvernul sovietic "propunea" guvernului regal al României: 1. "Sa înapoieze cu orice pret Uniunii Sovietice Basarabia". 2. "Sa transmita Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei, cu frontierele, potrivit cu harta alaturata". Raspunsul de la Bucuresti era asteptat în decursul zilei de 27 iunie. Intreruperea legaturilor telefonice pâna în zorii zilei de 27 iunie a scurtat si mai mult termenul fixat prin ultimatumul sovietic. Urmarea e cunoscuta. Dupa doua Consilii de Coroana, tinute în ziua de 27 iunie, la orele 12.30 si la orele 21.00, încercarea partii române de a negocia s-a lovit de un refuz net. Al doilea ultimatum sovietic, remis în noaptea de 27 spre 28 iunie, fixa intrarea trupelor sovietice în Basarabia si nordul Bucovinei cu începere de la 28 iunie, orele 14: evacuarea armatei române urma sa fie încheiata în 4 zile. Raspunsul de la Bucuresti a fost trimis pe 28 iunie orele 11: "Guvernul român, pentru a evita gravele urmari pe care le-ar avea recurgerea la forta si deschiderea ostilitatilor în aceasta parte a Europei, se vede silit sa primeasca conditiile de evacuare specificate în raspunsul sovietic". Deveneau foarte probabile interventia Ungariei si a Bulgariei, care revendicau Transilvania si, respectiv, Dobrogea de Sud (Cadrilaterul, daca nu mai mult). Tatonarile diplomatice din 27 iunie n-au fost defel încurajatoare. Berlinul, prin Wilhelm Fabricius, a sfatuit forurile de la Bucuresti "sa se supuna cererii guvernului sovietic". Este de un "interes european esential ca România sa evite un conflict armat cu U.R.S.S., raspunde Roma. Guvernele de la Belgrad si Atena: "trebuie în prealabil sa se concerteze cu ceilalti aliati"; roaga Bucurestii sa nu tulbure, printr-o rezistenta militara, "pacea în bazinul dunarean si în Balcani". Numai Ankara a confirmat hotarârea Turciei de a-si onora obligatiile asumate prin Pactul Intelegerii Balcanice. In atare conditii, alegerea era: rezistenta armata timp de maximum câteva saptamâni, urmata de împartirea României între U.R.S.S., Ungaria, Germania si Bulgaria sau cedarea teritoriilor revendicate prin nota sovietica. A prevalat aceasta ultima solutie. Motivarea? Sa pastra astfel statul romîn cu institutiile si fortele sale armate. Retragerea armatei si autoritatilor române A urmat retragerea precipitata a unitatilor militare, a administratiei si a numerosi civili din Basarabia si nordul Bucovinei. Grupuri comuniste din evrei, rusi, ucraineni, gagauzi si chiar români au început provocarile împotriva armatei române si a civililor în retragere. Au dezarmat unele unitati; au suipat pe ofiteri; aruncau cu pitre, huiduiau. In asteptarea trupelor sovietice aceste bande au scos si au rupt tricolorul de pe institutiile publice si l-au înlocuit cu steagul rosu. Unitati sovietice au luat prizonieri militari români, ofiterii fiind arestati. Armata româna n-a reactionat Primise ordin sa nu raspunda prin foc la aceste provocari si atacuri: "nu se poate sti unde se opresc si ce consecinte pot avea" (atari reactii ale trupelor române), citim într-un ordin al comandantului Armatei 4 române, generalul Nicolae Ciuperca.


    Ultima editare efectuata de catre Admin in 17.07.11 18:47, editata de 1 ori
    avatar
    Admin
    Admin

    Numarul mesajelor : 135921
    Data de inscriere : 15/12/2005

    Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

    Sus In jos

    EVREII DIN ROMANIA (1939-1944)

    Mesaj Scris de Admin la data de 14.02.06 5:52

    EVREII DIN ROMANIA (1939-1944)
    La întoarcerea armelor, în august 1944, opinia publica din România stia prea putin - din auzite - despre deportarile si mortii din Transilvania. Tot din auzite, frânturi de informatii despre soarta evreilor din sudul Transilvaniei anexat de Ungaria prin "arbitrajul" de la Viena (30 august 1940)(1) . Aceeasi opinie publica stia, mai mult sau mai putin, care era situatia evreilor din România, în hotarele ei din septembrie 1940.
    In toamna anului 1944, presa începe sa scrie câte ceva despre executiile sumare din Basarabia, în vara anului 1941, si despre lagarele din Transilvania.
    Procesele criminalilor de razboi - între 14 mai si 14 iulie 1945 - aduc o serie de elemente în plus. Patru din cele cinci loturi judecate de "Tribunalul Poporului" îi cuprindeau pe cei ce "administrasera" lagarele dintre Nistru si Bug. Presa, strict cenzurata, a redat mai pe larg desfasurarea primului proces, cu represaliile de la Odessa, din octombrie 1941. Celelalte procese au fost redate mult mai sumar. Ulterior, au fost judecati si condamnati si autorii pogromului de la Iasi din iunie 1941.
    Informarea opiniei publice despre soarta evreimii din Basarabia si din nordul Bucovinei s-a facut cu retorica obisnuita a presei comuniste. Faptele au fost înecate într-o avalansa de vorbe si calificative; nu s-au publicat în presa documente cu numarul victimelor.
    Din proprie initiativa, Matatias Carp a tiparit la Bucuresti, în 1947, trei volume cu acte oficiale si alte marturii (dar fara trimiteri la fondurile de arhiva).
    La procesul maresalului Antonescu, al lui Mihai Antonescu si al altor membri ai guvernului sau (6-17 mai 1946), actul de acuzare - 123 de pagini tiparite - cuprinde câteva paragrafe - în total, circa 12 pagini - privind "românizarea, deportarea si uciderea evreilor din Basarabia si nordul Bucovinei". Acuzarea nu face o expunere sistematica a politicii de discriminare rasiala, de deportare, cu consecintele ei. Se dau unele cifre. Ca, de exemplu, bunurile agricole si industriale confiscate de la evrei: 486354 de hectare si 1471 de unitati industriale (mori, teascuri de ulei, fabrici de spirt etc.).
    Se precizeaza totalul deportarilor din Basarabia si Bucovina: 108000. Câte victime? Actul de acuzare spune numai: "mii de barbati, femei si copii au pierit de foame, frig si boli".
    Dupa proclamarea Republicii Populare Române, capitolul despre deportarea evreilor basarabeni si bucovineni n-a mai fost deschis timp de foarte multi ani. Nici despre situatia evreilor din România, între 1940 si 1944.
    Manualele scolare mentioneaza programul de la Iasi, "unde au fost asasinati peste 2000 de oameni, în cea mai mare parte evrei"; de asemenea, "numerosi alti cetateni, fara deosebire de nationalitate, dar în special evrei, au fost internati în tabere de munca". In rest, nimic.


    Intre ostilitate si tristete

    In 1984, la 40 de ani de la deportarea evreilor din Transilvania de Nord de catre autoritatile ungare, sub directiva celor hitleriste, a fost publicata la Bucuresti o lucrare pe aceasta tema. Anterior (1979), aparuse si un studiu despre progromul de la Iasi (iunie 1941).
    Sub regimul comunist, timp de 42 de ani, capitolul despre lagarele din Transnistria a ramas închis. Dupa decembrie 1989, a început publicarea unor documente si articole. O cercetare sistematica a arhivelor din România este în curs de efectuare.
    Prezentul comentar cuprinde datele principale asupra istoriei comunitatilor evreiesti din România, în intervalul 1939-1944, câte au fost accesibile pâna în 1996 inclusiv.
    1. Potrivit recensamântului oficial din 1930, totalul evreilor din România - dupa etnie - era de 728115.
    In urma amputarilor teritoriale din vara anului 1940, populatia evreiasca s-a împartit în felul urmator:
    - în România 312972
    - în U.R.S.S. (Basarabia si nordul Bucovinei) 275419
    - în Ungaria (Transilvania de N V) 138917
    - în Bulgaria (Dobrogea de Sud) 807
    - total 728115
    La 9 decembrie 1919, guvernul român semnase cu "Puterile aliate si asociate" Tratatul asupra minoritatilor. Prevederile au fost ulterior confirmate prin Constitutia din 29 martie 1923 si legea din 25 februarie 1924. Prin aceasta ultima legiuire, dobândeau cetatenia româna de plin drept toti locuitorii fosti cetateni ai Imperiului austro ungar sau rus care aveau domiciliul administrativ în Transilvania, Banat, Crisana si Maramures la 1 decembrie 1918, în Bucovina la 28 noiembrie 1918 si în Basarabia la 9 aprilie 1918.
    2. La 21 ianuarie 1938, guvernul prezidat de Octavian Goga publica un decret prin care toti evreii cetateni români vor trebui, în termen de 20 de zile de la afisarea listelor pe comune si orase, sa aduca actele doveditoare cerute prin legea din 25 februarie 1924.
    Motivarea? faptul ca, între 1918 si 1924, o suma de evrei din cele doua foste imperii (austro ungar si rus) s-au stabilit ilegal în România. "Motivarea" oficiala nu precizeaza numarul acestor imigranti.
    Rezultatul: a fost revizuita situatia a 617396 de evrei, dintre care 392172 (63,50%) au pastrat cetatenia româna, iar 225222 au pierdut-o (36,50%). Acestia din urma au obtinut certificate de identitate pe un an, cu drept de prelungire. Erau considerati ca straini si supusi regimului juridic al acestora.
    3. La 8 august 1940, la propunerea guvernului prezidat de ing. Ion Gigurtu, regele Carol al II lea semneaza "Decretul lege privitor la starea juridica a locuitorilor evrei din România. Textul stabileste "distinctia politica si juridica între românii de sânge si cetatenii români". Defineste ca evrei pe toti cei de religie mozaica, inclusiv cei nascuti din casatoriile mixte (evrei crestini) si "evrei atei". Decretul lege stabileste si trei categorii de evrei. Indatoririle lor militare se transforma în obligatie fiscala sau în una de munca. Li se interzice sa dobândeasca proprietati rurale sau sa poarte nume românesti. Se va opera segregarea în învatamântul de toate gradele, potrivit unor "dispozitiuni legale oficiale". In termen de 3-6 luni, toti salariatii evrei vor fi îndepartati. Incalcarea dispozitiunilor edictate la 8 august 1940 se pedepsea cu închisoare corectionala de la 1 luna la 12 ani, dupa, caz. Un al doilea decret, tot din 8 august, interzice "casatoriile între români si evreii de sânge". Sanctiunea: închisoare corectionala de la 2 la 5 ani.
    In ce împrejurari au fost edicate si puse în aplicare decretele din 8 august 1940? Fundalul îl constituie încercarea de ultima ora a regelui Carol al II lea de a se alinia la politica Reich-ului nazist. De a obtine un eventual sprijin al berlinului în viitoarele discutii cu Budapesta si Sofia, ale caror revendicari teritoriale erau explicit sustinute de cancelarul Adolf Hitler.
    Tot în fundal se afla si dreapta antisemita din românia. Cele doua partide cu program antisemit - Partidul National Crestin si Totul pentru ara -, desi rivale între ele, obtinusera, la ultimele alegeri parlamentare, din decembrie 1937, un procent de 24,73% din voturi. Partidele democratice traditionale - si ele aflate în apriga competitie - întrunisera 66,89% din total.
    Represiunea antilegionara a regimului autoritar al regelui Carol al II lea decimase si eliminase fizic multe cadre de conducere ale Legiunii (1938-1939). Dar victoria fulger a Wehrmachtului din mai-iunie 1940 deschisese si extremei drepte din românia o conjunctura deosebit de favorabila.
    S-au adaugat si împrejurarile speciale din iunie iulie 1940, determinate de ultimatumul sovietic (26 iunie) si de evacuarea precipitata a armatei si administratiei române din Basarabia si nordul Bucovinei.
    Inca din noaptea de 27 spre 28 iunie, orele 3 dimineata, trupe sovietice îsi fac intrarea prin cinci puncte în teritoriul românesc. Concomitent, încep sa actioneze comandouri specializate în a crea panica, dezorganizare si confuzie generala. Atari manifestari au loc la Chisinau, Cernauti, Soroca, Tighina, Reni. Surse sovietice consemneaza starea de spirit a populatiei basarabene, chiar din prima zi a retragerii armatei si administratiei române: "...rusii indiferenti; evreii aclama intrarea Sovietelor în Basarabia. Românii de la sate surprinsi de evenimente, nu înteleg ce se petrece".
    Stare de spirit confirmata de un raport informativ din 29 iunie 1940 adresat Marelui Stat Major Român: "...populatia oraselor si târgurilor ne este completamente ostila, spre deosebire de aceea a satelor, trista si binevoitoare".


    Medicina etnica

    Partidul Comunist din România jubila. Intr-un manifest clandestin (8 iulie), acesta saluta în cuvinte superlative "eliberarea" Basarabiei de sub jugul capitalistilor si exploatatorilor români. In alte manifeste din iulie august 1940, P.C.d.R. reclama dreptul la autodeterminare si pentru celelalte teritorii "anexate" de statul român în 1918. Era vizata întreaga transilvanie.
    Opinia publica percepea Partidul Comunist din România ca o simpla sucursala a Internationalei a III-a, alcatuit mai ales din minoritari. In momentul când o tara întreaga se simtea amenintata, P.C.d.R. cerea, direct, dezmembrarea statului. Opinia publica româneasca nu avea cum sa-si îndrepte nemultumirea fata de regimul autoritar al regelui Carol al II-lea. Nu avea mijloacele parlamentare pentru a interpela guvernul. Presa era sub cenzura. Lumea nu-si dadea înca seama ca Basarabia fusese anexata de Soviete în întelegere cu Berlinul. Nici nu anticipa "arbitrajul" ce va fi impus la Viena de ministrii de externe ai Reich-ului si Italiei.
    "Ieri seara, a cazut ca un traznet vestea ultimatumului sovietic prin care ni se cere Basarabia si Bucovina...", noteaza la 28 iunie 1940, medicul si scriitorul evreu Emil Dorian. "...Jale mare si fierbere în tot orasul... Se vorbeste de pretentii bulgare si unguresti, de o interventie militara a noastra..." Si Emil Dorian noteaza în continuare, la 30 iunie: "Ceea ce s-a asteptat s-a întâmplat întocmai: un resentiment din ce în ce mai puternic împotriva evreimii, pentru felul în care evreii din Bucovina si Basarabia ar fi întâmpinat pe rusi... Asa începe atmosfera pentru pedepsirea tapului isapasitor. A impresionat penibil faptul ca toti evreii cernauteni si basarabeni au plecat imediat acasa... Astazi, chiar, studentii medicinisti evrei si-au pierdut examenele, fiindca n-au fost lasati sa intre în facultate".
    "Românii - consemneaza, la 12 iulie 1940, un raport al Legatiei americane din Bucuresti - doresc, parca, în general, sa-si verse mânia, fie direct, fie pasiv, asupra evreilor, pentru evenimentele care au avut loc în Basarabia; îndeosebi pentru multele cazuri care, acum, încep treptat sa fie cunoscute, în care evrei, ajutati sau încurajati de comunisti si de alti localnici, s-au ridicat împotriva oficialitatilor românesti ce se retrageau la vremea intrarii rusestiì"(în Basarabia).
    Conducerea Comunitatilor evreiesti din România - presedinte dr. Wilhelm Filderman - începe, de la 4 iulie, colectarea unor ajutoare pentru refugiatii din Bucovina si Basarabia. Evreii de rit spaniol subscriu 100000 de lei; cei din Ardeal 200000; altii trimit bani direct Crucii Rosii. Gesturile ramân fara publicitate.
    Cum Marele Stat Major Român daduse ordine stricte sa nu se raspunda în nici un fel la provocari, tensiunea la unele unitati militare era în crestere. "In general, armata si populatia evacuata din Basarabia îsi manifesta revolta contra evreilor. Nu sunt excluse manifestatiuni antisemite mai grave din partea armatei". Raport contrainformativ trimis la 2 iulie de comandantul Armatei a 4-a, catre Marele Stat Major). Comandantul Grupului de Armate nr. 1 ia masuri de paza si de întarire a garzilor militare în gari; trenurile sunt însotite de patrule militare pentru a asigura securitatea calatorilor.
    In unele locuri situatia scapa de sub control. Ca la Dorohoi, la 2 iulie 1940. Militari din Regimentul 3 graniceri, abia sositi din Basarabia, "...unde au avut dificultati foarte mari cu evreii de la nord de Prut... s-au razbunat". Au fost împuscati mortal 40 de evrei si raniti 15. Printre victime si militari evrei din armata româna! Au fost devastate câteva pravalii. Ordinea a fost restabilita "cu ofiteri din trupa lui Ghiocel" (nume de cod al subunitatii militare). Dar ireparabilul se produsese.

    http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1997/current10/mi47.htm


    Ultima editare efectuata de catre Admin in 16.07.11 22:57, editata de 1 ori
    avatar
    Admin
    Admin

    Numarul mesajelor : 135921
    Data de inscriere : 15/12/2005

    Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

    Sus In jos

    Re: IN ROMANIA[1]

    Mesaj Scris de Continut sponsorizat


    Continut sponsorizat


    Sus In jos

    Pagina 39 din 41 Înapoi  1 ... 21 ... 38, 39, 40, 41  Urmatorul

    Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


     
    Permisiunile acestui forum:
    Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum