Germania/Austria/Elvetia

Pagina 3 din 10 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Germania/Austria/Elvetia

Mesaj Scris de Admin la data de 13.02.06 23:53

Rezumarea primului mesaj :

Pledoarie contra bagatelizarii Holocaustului
Pledoarie contra bagatelizarii Holocaustului
Gert Weisskirchen, in varsta de 60 de ani, este purtatorul de cuvant pentru politica externa al fractiunii parlamentare social-democrate din Bundestag-ul de la Berlin si noul responsabil pentru problema antisemitismului al Organizatiei pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE). William Totok a stat de vorba cu d-l Weisskirchen si ne-a trimis transcrierea acestui interviu ce fusese difuzat de postul de radio Deutsche Welle.
Domnule Weisskirchen, v-as ruga la inceput sa ne explicati ce inseamna functia pe care o veti ocupa in cadrul OSCE si care vor fi problemele asupra carora va veti concentra in activitatea dvs.
Presedintele OSCE, care este acum ministrul sloven de Externe, inca nu mi-a schitat terenul de activitate. Voi discuta cu el ce sarcini concrete imi revin in cadrul acestui mandat. Eu o sa-i fac o dubla propunere. Pe de o parte, o sa fiu un soi de pompier. Adica sa intervin, la nevoie, acolo unde vor avea loc actiuni antisemite, sa contribui la elucidarea incidentelor de acest fel si sa acord ajutor unor persoane de origine evreieasca. Pe de alta parte, voi propune editarea unui anuar. El va cuprinde atat intregul complex al evolutiei antisemitismului, cat si masurile de contracarare in spatiul OSCE. Anuarul va fi structurat pe cateva capitole. Un capitol va inregistra incidentele antisemite, altul va descrie contextul in care ele s-au produs si le va analiza. Cel de-al treilea capitol se va concentra asupra calificarii incidentelor si, in sfarsit, ultimul segment va fi destinat recomandarilor privitoare la combaterea politica a antisemitismului. In acest caz, imi pot imagina si un proces sustinut de monitorizare, adica a examinarii anuale a felului cum procedeaza statele pe teren legislativ, in vederea combaterii eficiente a fenomenului de antisemitism. Ma mai gandesc si la un capitol special care sa fie dedicat, in primul rand, educatiei privind Holocaustul. Tot aici ar mai intra si problema reflectarii antisemitismului de catre mass-media si in ce masura reproduce presa anumite modele tributare unor clisee antisemite. Asta se refera la intreaga gama publicistica, de la critica la adresa Israelului pana la benzile desenate, care pot transporta direct sau indirect conceptii antisemite.
Veti acorda recrudescentei nationalismului in Europa Rasariteana o atentie speciala?
In Europa Occidentala asistam in acest moment la extinderea unei forme noi a antisemitismului. Asta se explica prin faptul ca in unele tari, partial, integrarea unor emigranti cu un fundal cultural specific a esuat. Ciocnirea unor culturi diferite produce si forme diverse de antisemitism. Aceste forme ale antisemitismului nu exista in Europa Rasariteana. Acolo exista mai degraba formulele antisemitismului vechi, bazate pe conceptiile unui fundamentalism crestin sau pe niste prejudecati culturale fata de evrei. In consecinta, se poate face o deosebire dintre Europa Rasariteana si cea Occidentala. Ma tem insa ca aceste doua curente diferite, la un moment dat, se vor contopi, daca nu luam acum masurile necesare de prevenire. Adica acum, in faza aderarii unor state noi la Uniunea Europeana, trebuie semnalate momentele pericolului care ar putea duce la fuziunea antisemitismului traditional cu cel nou, ivit in urma unor conflicte sociale cu nationalitati migratoare. Daca nu se va contracara acum acest pericol, cele doua forme amintite se vor uni si se vor sprijini reciproc. Acesta este pericolul pe care-l prevad.
Cu prilejul celei de-a 60-a aniversari a eliberarii lagarului de la Auschwitz, guvernul roman a dat publicitatii o declaratie in care se afirma ca va tine cont de recomandarile cuprinse in Raportul final al Comisiei internationale pentru studierea Holocaustului in Romania. Totusi, in Romania mai exista orase, ca de pilda Cluj, in care strazile poarta numele dictatorului fascist Ion Antonescu. Ce parere aveti despre aceasta stare de fapt?
Este important ca momentele critice ale trecutului sa fie riguros elucidate. Acest demers constituie un obiectiv central educational in ceea ce priveste Holocaustul. Cu profesorii de istorie din Romania, de pilda, dar si cu cei din alte tari est-europene unde exista fenomene similare, trebuie discutat cum pot fi introduse in planurile de invatamant elementele necesare privind educatia, in vederea crearii unei constiinte de responsabilitate. In acelasi timp, bineinteles, trebuie sa existe si bunavointa guvernelor si ministerelor Educatiei si Invatamantului de a implementa acest obiectiv in realitatea scolara si universitara. Deci, avem nevoie, in primul rand, de o constiinta privind conflictele istorice. In Germania avem in vedere perioada 1933-1945, iar in Romania 1940-1944. In Romania se poate vedea o evolutie pozitiva in acest sens. Dar va fi nevoie ca aceasta evolutie pozitiva sa fie intensificata si transpusa in realitatea sociala si scolara. Deoarece OSCE are doar un mandat politic si nu juridic, noi putem doar sa lansam apeluri, de pilda, catre parlamente - in cazul acesta catre Parlamentul Roman de la Bucuresti - sa dezbata chestiunile mentionate in anuarul pe care-l vom publica. In caz de nevoie, parlamentele ar trebuie sa ia si niste decizii in vederea transformarii recomandarilor OSCE in legi. Noi nu dispunem de nici un instrument care sa ne permita mai mult decat a face propuneri, ele avand un caracter strict apelativ. Mai putem sa solicitam anual rapoarte care se vor prezenta in cadrul Adunarii Parlamentare OSCE sau in timpul intalnirilor cu reprezentantii diferitelor guverne, discutand cu reprezentantii Romaniei, de exemplu, in ce masura au fost receptate impulsurile pozitive.
In Parlamentul landului federal Saxonia din Dresda a avut loc un incident scandalos provocat de deputatii Partidului National-Democrat (NPD) - partid radical de dreapta. Reprezentantii NPD au refuzat sa pastreze un minut de reculegere pentru victimele regimului nazist, iar apoi, intr-o cuvantare, unul dintre deputati a trivializat Holocaustul prin comparatii inadecvate, folosind notiunea de "Holocaustul bombardamentelor" pentru a descrie bombardarea orasului Dresda din 13 februarie 1945 de catre puterile aliantei antihitleriste. Ce parere aveti despre bagatelizari similare care se folosesc si in Romania, unde deseori se vehiculeaza notiunea "Holocaustul rosu", atunci cand este vorba despre perioada dictaturii comuniste?
Trebuie retinut faptul ca Holocaustul este ceva singular. Asta se poate demonstra, daca se face o comparatie cu oricare alta intamplare istorica sau actuala. Holocaustul nu poate fi comparat cu nimic altceva. Singularitatea Holocaustului este incontestabila, deoarece distrugerea evreilor a avut trasaturile organizarii industrializate a politicii de nimicire. Aceasta politica s-a concentrat asupra exterminarii evreilor, urmarind eliminarea lor din aceasta lume. Adica, lichidarea lor. Toate celelalte intamplari groaznice, precum cele din centrul Africii, din Ruanda sau alte actiuni genocidare asemanatoare nu pot fi comparate cu incercarea de a-i distrugere in intregime pe evrei. Acest fapt ar trebui sa fie constientizat, indiferent de locul unde traim in Europa, in Apus sau in Rasarit. Pana-n prezent, Holocaustul a ramas un genocid incomparabil.

Berlin, 26 ianuarie 2005.

Interviu realizat de William Totok


http://www.revista22.ro/html/index.php?nr=2005-02-25&art=1530


Ultima editare efectuata de catre Admin in 17.01.17 20:58, editata de 2 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Re: Germania/Austria/Elvetia

Mesaj Scris de Admin la data de 15.10.13 15:04

http://www.observatorcultural.ro/Una-dintre-rarele-cronici-clandestine-ale-persecutiei-si-ale-exterminarii-evreilor-in-Europa*articleID_29282-articles_details.html
Doctor în filozofie, cercetătoare, Alexandra Laignel-Lavastine este considerată astăzi drept una dintre cele mai avizate specialiste în istoria gîndirii politice din Europa Centrală și de Est. Activitatea sa în acest domeniu a fost răsplătită în anul 2005 prin prestigiosul Prix „Charles Veillo“ de l’Essai européen pentru lucrarea Esprit d’Europe: autour de Czesław Miłosz, Jan Patoèka, István Bibó, publicată la Editura Calman-Lévy, în 2005, și reeditată în colecția „Folio“, la Gallimard, în 2010. Lucru și mai important, acuitatea cercetărilor sale îl face pe Jorge Semprun să o numească „o remarcabilă analistă a tradițiilor culturale și politice a celeilalte Europe“. Destinul cultural al Alexandrei Laignel- Lavastine s-a încrucișat foarte devreme și de o manieră durabilă cu cel al realității culturale românești. Încă din 1986, la vîrsta de 20 de ani, colaborează la revista La Nouvelle Alternative, publicație condusă la acea vreme de istoricul ceh exilat la Paris, Karel Bartoček, și dedicată apărării drepturilor omului și libertăților democratice în Europa de Est. Ea semnează primele sale articole despre „la Roumanie sous Conducator“, titlu al unui dosar din 1987 care contribuise la sensibilizarea opiniei franceze față de situația tragică ce domnea în țară. Începînd din ianuarie 1990, se instalează pentru un an la București, în calitate de corespondentă de presă. În timpul acestei șederi, își perfecționează limba română, fapt care-i va permite să înțeleagă gîndirea românească interbelică și pe cea din perioada comunistă. De aici se vor naște două lucrări universitare:Filozofie și naționalism: Paradoxul Noica (Humanitas, traducere de Emanoil Marcu, 1998), versiune publicată a tezei sale de doctorat susținute la Sorbona, în 1996, și Cioran Eliade, Ionesco: uitarea fascismului. Trei intelectuali români în vîltoarea secolului (Editura Est, 2004, traducere de Irina Mavrodin; PUF, 2002), o scriere de pionierat, dedicată acestui subiect, foarte bine primită în Franța și tradusă astăzi în mai multe limbi, ca și celelalte cărți ale sale, dar care va produce un adevărat șoc în România.
 
În cursul anilor 1990, va fi numită directoare de cercetare pe tema „Europe centrale et orientale“, la Institut de Relations Internationales et Stratégiques (IRIS, Paris) și conferențiară la École des Hautes Études en Sciences Sociales (EHESS), unde conduce un seminar consacrat gestiunii trecutului dureros în Europa de Est (dubla moștenire a fascismului și a comunismului), inclusiv în România. Activitatea de traducătoare din limba română constituie un alt domeniu cu totul remarcabil din cariera sa. În 1995, ea traduce și publică o carte ilustrată cu imagini de arhivă, Itinéraires d’une vie: E.M. Cioran, urmată de Les Continents de l’insomnie (Editions Michalon), apoi, în 1997, tot la Editura Michalon, publică traducerea cărții lui Gabriel Liiceanu, Despre limită, sub titlul De la limite: petit traité à l’usage des orgueuilleux.
 
Îi datorăm mai ales, în 2009, publicarea traducerii în limba franceză la Éditions Denoël a lucrăriiCartea Neagră, Le livre noir de la destruction des Juifs de Roumanie (1940-1944) de Matatias Carp, carte monumentală de peste 700 de pagini, pe care marele istoric Raoul Hilberg o considera o „capodoperă“. Această ediție care comportă un aparat critic foarte substanțial, ca o carte în carte – o lungă introducere, o prezentare, note de subsol, caiete de fotografii, hărți –, reprezintă o premieră mondială, pe cînd, în România, această ediție critică mai așteaptă și azi să fie preluată și publicată. De unde paradoxul că acest document excepțional este, cu siguranță, mai bine cunoscut astăzi de francezi decît de români! Întreprinderea a necesitat șapte ani de muncă, mai întîi pentru a aduna fondurile și mai ales pentru a realiza traducerea și aparatul critic cu totul excepțional care însoțește cartea, fiind nevoie de cîteva luni de cercetări în arhivele USHMM (Washington) și ale Yad Vashem (Ierusalim).
 
În 2011, a condus, împreună cu antropologul Florence Heymann, un număr special al publicațieiRevue d’Histoire de la Shoah, intitulatL’Horreur oubliée: la Shoah roumaine, volum colectiv pentru care au solicitat contribuția unor cercetători români și străini (707 pagini, nr. 194, ianuarie-iunie 2011). În anul 2003, Alexandra Laignel-Lavastine coordonase (împreună cu Mihai- Dinu Gheorghiu și cu Liliane Kandel) un dosar consacrat reînvierii în România a extremei drepte și a discursurilor revizioniste, inclusiv în rîndul intelectualilor, cu titlul „Les avatars du post-communisme“, publicat în Les Temps Modernes, revistă condusă de Claude Lanzmann. După ce a animat dezbaterea Écrire la Shoah, de la Salon du Livre de la Paris de anul acesta, cercetătoarea franceză a acceptat să ne vorbească mai pe larg despre legătura ei cu realitatea culturală românească și, bineînțeles, despre traducerea și publicarea Cărții negre. Este vorba despre un interviu în exclusivitate pentru cititorii revistei Observator cultural.
 
Mulți cititori români vă cunosc prin cărțile dumneavoastră, pe care le-am evocat deja în preambul. Or, interesul dumneavoastră pentru cultura română este anterior acestei activități de cercetare, l-am putea situa în perioada în care, ca tînără jurnalistă de teren, ați înfruntat riscurile de a apăra libertățile democratice, mă gîndesc în special la evenimentele de la Brașov, despre care ați relatat în calitate de corespondentă de presă.
Într-adevăr, România a început să mă intereseze mai îndeaproape către a doua jumătate a anilor ’80. Totul s-a născut printr-un concurs de împrejurări, eu neavînd nici o rădăcină românească. Cum familia mea era, în parte, originară din Rusia, aș putea spune că pasiunea mea pentru politică și pentru filozofie s-a născut într-un moment în care își făcea apariția, în rîndul intelectualilor francezi, un interes considerabil pentru mișcarea disidentă din Europa de Est. La vîrsta de 20 de ani, citeam cu pasiune eseurile lui Václav Havel, Jan Patoèka, Milan Kundera, Adam Michnik sau György Konrád. Admiram, desigur, curajul și cauza justă a luptei lor. Dar, dincolo de aceasta, mi se părea că de acolo – de la Praga, de la Budapesta sau de la Varșovia – ne parvenea o reflecție extraordinar de luminoasă și de profundă asupra orizontului etic al democrației, asupra ideii despre Europa, asupra sensului acesteia, asupra finalității sale spirituale și a valorilor care stau la temelia ei. O reflecție pe care noi, copiii răsfățați din Occident, eram incapabili să o realizăm. Așa se face că, încă din 1987, mă hotărîsem să-mi consacru teza mea de DEA de filozofie (diplomă care precede doctoratul) temei „Reinventarea ideii despre Europa în sînul opozițiilor democratice din Europa Centrală (1977-1987)“, o temă, la vremea aceea, mai puțin obișnuită pentru un memoriu de filozofie la Sorbona...
Fac parte, deci, dintr-o generație care nu a trecut prin acel gauchisme absurd al anilor ’70 (tiers-mondisme, ură față de Occident, detestare a democrației liberale) și care a atins vîrsta adultă cu imaginea a ceea ce se numea în acea perioadă „stînga antitotalitară“, desigur, foarte lucidă atunci cînd era vorba despre catastrofa reprezentată de „socialismul real“. Această mișcare antitotalitară era încarnată de intelectuali ca André Glucksmann, Pascal Bruckner sau Bernard Henri-Lévy, și-și găsea tribuna în reviste precum Esprit sau Le Débat (condusă de Pierre Nora), mai tîrziu La Nouvelle Alternative, L’Autre Europe și Le Messager européen (condusă de Alain Finkielkraut). Urmam și seminariile unor excelenți cercetători ca Pierre Hassner, Jacques Rupnik sau Pierre Kende. Cititorii români trebuie să înțeleagă faptul că, în anii ’80, numai intelectualii aparținînd stîngii antitotalitare erau preocupați cu adevărat de soarta rezervată societăților și opozanților din Est, dreapta politică arătîndu-se, în mod paradoxal, indiferentă și favorabilă unui statu-quo.
 
În ce-i privește pe intelectualii de dreapta, aceștia porneau de la principiul că „în Est“ trăia un homo sovieticus, pretutindeni același și pierdut dinainte, că sistemul comunist era veșnic și că regimul era oricum imposibil de reformat, considerații care nu-i predispuneau nicidecum să-și aplece o ureche foarte atentă la mesajul disidenților.
 
În acest context, maniera mea de a face cunoștință cu România s-a petrecut sub semnul hazardului. Și, ca să vă fac o confidență, la vremea aceea, eram îndrăgostită de un violoncelist român exilat la Paris. Prin urmare, am început să învăț limba română la Paris ca autodidact, după care, Karel Bartoček, care nu avea nici un ziarist pentru a-l trimite în România pentru La Nouvelle Alternative, m-a solicitat pe mine. La început, această inițiativă avea un caracter militant, în sensul bun al termenului, cîtă vreme trebuia să informez și să sensibilizez cititorii asupra adevăratei naturi a dictaturii lui Ceaușescu. Trebuie să recunosc că primele mele reportaje la fața locului, în 1987 și apoi în 1988, m-au cam tulburat: pentru primul dintre ele, am plecat cu un alt jurnalist, Michel Labro, să anchetăm evenimentele de la Brașov, despre care am redactat pentru prima data un material publicat în săptămînalul L’Événement du jeudi. Evident, făceam pe turiștii și trebuia să scăpăm de fiecare dată de Securitate, care considera cam „suspectă“ perechea de francezi care țineau cu price preț să meargă o săptămînă la schi la Brașov! În anul 1988, am plecat de data aceasta singură pentru a realiza o anchetă despre demolarea cu buldozerul a satelor și, cu această ocazie, țin să aduc un omagiu curajului caricaturistului Mihai Stănescu, cel care m-a luat sub aripa sa la București și m-a dus peste tot cu mașina, în ciuda supravegherii continue, al cărei obiect eram. El este singurul – absolut singurul! – care m-a ajutat, cu toate riscurile. Fără el n-aș fi putut niciodată să fac acest reportaj. 
Dincolo de mitul consolator „toți, rezistenți“
Interesul dumneavoastră s-a îndreptat și asupra operelor celor mai emblematici gînditori români, cum ar fi Noica, Eliade, Cioran și Ionesco. Reprezenta acest lucru un mijloc de a înțelege realitățile românești de după Decembrie 1989? Și, dacă da, de ce această nevoie de a vă întoarce la perioada interbelică?
Da, faptul că mi-am consacrat teza lui Constantin Noica, ideolog al Gărzii de Fier, în anii ’30, și care a devenit mai tîrziu o cauțiune savantă a național-socialismului lui Ceaușescu, prin Sentimentul românesc al ființei, își avea și scopul de a înțelege mai bine blocajele de după 1989. Polonezii l-au avut pe Miłosz și Solidarnost, cehii, Carta 77 și pe minunatul Jan Patoèka. Românii, pe Noica și Școala de la Păltiniș... E cazul să ne punem niște întrebări aici. Așa cum scria Andrei Cornea în revista 22 în momentul apariției în limba română a cărții mele despre Noica, în 1998: această carte „ne permite să înțelegem în ce domenii și din ce cauză gîndirea lui Noica, una dintre figurile emblematice ale filozofiei românești din secolul al XX-lea, a contribuit la descurajarea, sub Ceaușescu, a oricărei tentații de disidență în sînul elitei intelectuale românești“. Tot astfel, incursiunea în perioada anilor ’30 și resorturile angajamentului fascist și pronazist al marilor spirite ca Eliade și Cioran mi s-au părut indispensabile în înțelegerea specificității atît a regimului național-comunist românesc, cît și a tranziției postcomuniste. E adevărat că nu este neapărat plăcut să faci față unor astfel de adevăruri. Dar nici elitelor poloneze nu le este ușor să se confrunte cu faptul că evreii din Europa au fost exterminați în mare parte pe pămîntul lor și totuși ei fac în ziua de azi lucrul acesta cu curaj. La fel, francezii au fost obligați să se confrunte cu anii regimului de la Vichy și să depășească mitul consolator „toți, rezistenți“. Este vorba aici despre mecanisme istorice, despre memoriale lungi și dureroase. Or, trebuie să recunoaștem că intelectualii români care se încumetă la această indispensabilă muncă de memorie și de istorie nu sînt prea numeroși, cu cîteva remarcabile excepții.
 
Memoria Shoahului face parte dintre marile teme ale cercetărilor dumneavoastră și se înscrie în continuitatea lucrărilor despre Europa secolului al XX-lea. Cum v-a venit ideea de a salva de la uitare Cartea neagră a lui Matatias Carp și de a o traduce în Franța, șaizeci de ani după publicarea ei la București în trei volume, între 1946 și 1948?
Cunoșteam, bineînțeles, această extraordinară lucrare pe care mi-o procurasem în 1996, la București, unde fusese reeditată fără un aparat critic și într-o indiferență generală. Povestea ediției sale franceze a început într-o zi din anul 2002, în cartierul parizian Marais. În acest cartier locuiește nepotul lui Matatias Carp, profesorul Adrien-Gérard Saimot (fiul surorii lui Matatias, Coca), născut în Franța. Întîmplarea face că în același cartier locuiește și scriitorul Pierre Pachet, autor al unui eseu despre Malaparte și despre Pogromul de la Iași. Fost medic, aflat acum la pensie, profesorul Saimot își promisese să se ocupe de publicarea Cărții negre a unchiului său în ziua în care pacienții săi îi vor lăsa timpul necesar. Cum momentul acesta sosise, îi cere sfatul lui Pierre Pachet, care ne-a făcut legătura. L-am condus atunci pe profesorul Saimot la Isac Chiva, un mare etnolog al Franței rurale, născut în România în anul 1925, scăpat adolescent de la pogromul de la Iași, multă vreme mîna dreaptă a lui Claude Lévy-Strauss, un om pe care-l cunoșteam îndeaproape (este mort acum) și căruia munca mea de cercetare asupra istoriei antisemitismului și a fascismului românesc îi datorează mult. Ocupați fiecare cu cercetările sale – și, poate, îngroziți dinainte de amploarea acestei întreprinderi ! –, nu ne venise niciodată ideea publicării Cărții negre în Franța.
De data aceasta, ocazia se prezenta, insistența și determinarea lui Gérard Saimot reușind să învingă ultimele noastre ezitări. Rămînea să găsim o subvenție și un editor. De la primele demersuri, întotdeauna un pic cam greoaie, la care s-au adăugat cei trei ani necesari realizării traducerii și aparatului critic, s-au scurs în total șapte ani! Merita însă: cartea a fost unanim salutată de critică încă de la apariția ei în 2009, și mi-am putut da seama, cu ocazia a numeroase dezbateri desfășurate în momentul publicării ei, că publicul nu cunoștea aproape nimic despre acest capitol uitat al Shoah. Constat, de altfel, că nici Institutul Cultural Român de la Paris, nici vreun alt institut de istorie din țară nu au considerat util să organizeze nici cea mai mică discuție despre apariția cărții.
 
Cu ce alte documente ați putea compara acest „monument de istorie“ cum este numită Cartea neagră?
Prin titlul, dar și prin tema sa, Cartea neagră, avînd inițial subtitlul „Fapte și documente ale suferințelor evreilor din România (1940- 1944)“, ne face să ne gîndim mai întîi la o altă Carte neagră, devenită clasică de acum: Cartea neagră a exterminării evreilor în URSS și în Polonia (1941-1945), realizată sub direcția scriitorilor ruși Ilya Ehrenburg și Vassili Grossman. Aceste două opere capitale au fost scrise independent una de alta, chiar dacă Matatias cunoștea lucrarea lui Ehrenburg și a lui Grossman printro traducere editată în România în 1946, în URSS această carte fiind definitiv interzisă de Stalin, în 1947. Prin unele aspecte, Cartea neagră poate fi, de asemenea, comparată cu arhivele clandestine din ghetoul de la Varșovia, arhive reunite, în timp real, sub direcția lui Emanuel Ringelblum. Aceste arhive, descoperite după război în ruinele ghetoului, protejate în bidoane de lapte îngropate în pămînt, răspundeau aceleiași misiuni: să adune maximum de izvoare (scrisori, mărturii, rapoarte, documente iconografice etc.) despre mașina criminală nazistă. Cartea neagră se prezintă, la rîndul ei, ca un vast ansamblu documentar conceput ca un fel de primă arhivă a Genocidului și pe care autorul îl destina în mod explicit, încă din 1946, „celor care uită prea repede, celor care nu știu sau care nu vor să știe ce s-a întîmplat“. Cîtă dreptate avea el, din nefericire…Cartea neagră face parte, din această perspectivă, dintre rarele cronici clandestine ale persecuției și apoi ale exterminării evreilor în Europa, de o remarcabilă exactitate istorică, fiind redactată pe viu, în însăși inima dezastrului și în condiții în mod evident foarte periculoase. Elitele românești, atît de atente la „ima - ginea-României-în-străinătate“ ar trebui să înțeleagă faptul că a aduce omagiu acestei cărți universale ar putea să contribuie în mod considerabil tocmai la ameliorarea imaginilor. 
 
Stereotipul unei Românii „tărîm de pace“
Mulți români continuă astăzi să și-l închipuie pe mareșalul Antonescu ca pe un „erou“ al celui de-Al Doilea Război Mondial și ca pe un protector al evreilor. Ce rămîne astăzi, în lumina unei analize obiective a acestei perioade, din imaginea României ca „tărîm de pace“ pentru evrei, imagine care continuă să existe și în zilele noastre?
Un sondaj foarte serios, realizat în luna mai a anului 2007, arată că 49% dintre români cred că mareșalul Antonescu ar trebui reabilitat, văzînd în el un „conducător democrat“ și un salvator al evreilor. Mareșalul Antonescu nu are nimic dintr-un erou: el a făcut din România principalul aliat al lui Hitler în Estul Europei și și-a antrenat țara în cea mai mare crimă împotriva umanității cunoscută vreodată în istorie. Stereotipul unei Românii „tărîm de pace“ pentru evrei se bazează, pe de o parte, pe ignoranță și, pe de alta, pe ceea ce am putea numi paradoxul românesc. Și, dacă acest mit mai durează încă, este fiindcă el este confortabil din punct de vedere moral. Pe ce se bazează el? Pe faptul că, dacă mai mult de 350.000 de evrei au fost exterminați sub răspunderea directă a românilor care au comis aceste masacre (la Iași, în Basarabia, în Bucovina și în Transnistria), în jur de alți 350.000, care trăiau în Vechiul Regat, au scăpat, pînă la urmă, de deportarea către lagărele de la Belzec, deși acestea fuseseră programate în cele mai mici detalii, pentru luna septembrie a anului 1942. În realitate, puțin a lipsit ca și aceștia să fie uciși în totalitate, datorîndu-și scăparea, înainte de orice, șansei. Aceasta ține mai precis de mai multe motive, în special de teama că frontul se va întoarce în defavoarea Germaniei naziste, teamă întărită și de înfrîngerile suferite în Est, și de rumorile relative la o debarcare a angloamericanilor în Balcani. În acest context, oportunismul mareșalului Antonescu l-a incitat săși păstreze „evreii lui“ ca monedă de schimb în vederea negocierilor secrete cu Aliații. Alți factori au avut, de asemenea, rolul lor, precum dezacordul dintre germani și români asupra viitorului Transilvaniei de Nord, pe care românii țineau să o recupereze, lucru pentru care era greu să obțină garanții. Mai existau, de asemenea, sentimentul (justificat) că soldații români erau folosiți drept carne de tun de către ofițerii germani pe frontul de Est și refuzul Berlinului de a îmbunătăți echipamentul militar de care dispuneau unitățile, la care se mai adăugau diversele declarații considerate condescendente asupra „rasei românești“.
 
Ceea ce găsesc rușinos este maniera în care unii istorici români continuă să întrețină acest mit. Astfel, la Salon du Livre de la Paris, din martie 2013, cu ocazia mesei rotunde consacrate Shoah în România, Lucian Boia a reluat declarația scandaloasă pe care o făcuse deja înLa Roumanie: un pays à la frontière de l’Europe, publicată la Belles Lettres, în 2007. În această carte, el a putut să scrie fără să clipească faptul că „regimul Antonescu a exterminat un pic mai mult de 100.000 de evrei români [sic!] și «a salvat» în jur de 300.000. Vorbind din punct de vedere aritmetic, meritul este de trei ori mai mare decît greșeala“. Nu numai că prima cifră este falsă, dar raționamentul este în mod evident absurd: e ca și cum ne-am felicita că un criminal a asasinat o persoană, lăsîndu-l în viață pe vecinul acesteia… Din cele cîteva pagini consacrate evreilor – plasate în mod semnificativ într-un capitol intitulat „Românii și străinii“ [sic!] –, aflăm, printre altele, că Antonescu, ceea ce ar putea pleda în favoarea apărării sale, nu ar putea fi „separat de contextul tulbure al unei epoci dominate de discriminare, de ură și violență“, după care precizează mai jos că „nici Dresda, nici Hiroshima nu au fost niște acte de noblețe!“. Cum poate un istoric universitar să prezinte într-o asemenea confuzie? Cum Cartea neagră a fost între timp publicată, iar moderatoarea mesei rotunde avea destule competențe în domeniu, publicul și-a dat seama imediat de situație. Lucian Boia n-a ratat această bună ocazie să se ridiculizeze și să facă de rușine, prin acest revizionism consternant, elitele românești… Dovadă în plus a unui incredibil provincialism. Ca și cum nimeni, în Franța, nu ar fi citit La Destruction des Juifs d’Europe de Raoul Hilberg, în care acesta amintește că „nici o țară, exceptînd Germania, nu a participat atît de masiv la masacrul evreilor […]. Modul în care românii conduceau operațiile lor de ucidere comportă scene al căror echivalent nu se poate găsi nicăieri în Europa Axei“ –, fapt ce ilustrează, la fiecare pagină, cartea lui Matatias Carp, cu condiția să te ostenești să o citești.
 
Trebuie să spunem că sîntem în fața unui capitol al istoriei recente deosebit de greu de discutat, în măsura în care este vorba despre o Shoah fără germani, în care românii înșiși – adică armata, forțele de jandarmerie și de poliție, cel mai adesea ajutate de populațiile locale, fie cele din orașe, fie cele din sate – s-au ocupat singuri, între 1941 și 1944, de asasinarea, în condiții de o sălbăticie nemaiauzită, a 350.000-400.000 de evrei români și ucraineni – bărbați, femei și copii –, la care se adaugă 25.000 de romi. E adevărat că Shoah era un subiect tabu în timpul stalinismului și că regimul Ceaușescu a încurajat apoi, în anii 1970-1980, scrierile revizioniste, tinzînd a minimiza numărul victimelor și a reabilita „onoarea“ Armatei române, aruncînd răspunderea crimelor numai și numai pe germani. Dar această teză disculpatoare și falsă va avea un succes și mai mare în România de după 1989!
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Germania/Austria/Elvetia

Mesaj Scris de Admin la data de 04.09.13 10:13

30 de presupusi gardieni de la Auschwitz vor fi anchetati de justitia germana
Biroul german însărcinat cu anchetarea crimelor naziste a anunțat marți că va transfera justitiei dosare ale unui număr de 30 de presupuși gardieni de la lagărul de concentrare Auschwitz, recomandând deschiderea împotriva lor a unor proceduri judiciare, pentru complicitate la crime.
  
Biroul, care nu poate declanșa proceduri judiciare, a examinat 39 de dosare ale unor foști presupuși gardieni la Auschwitz, cel mai bătrân în vârstă de 97 de ani, a declarat procurorul special Kurt Schrimm într-o conferință de presă la Ludwigsbourg (vest).
“Dosarele vor fi trimise procurorilor însărcinați” la nivelul landurilor în care locuiesc acești presupuși criminali de război, a precizat Schrimm.
Biroul central de anchetă asupra crimelor național-socialismului, pe care îl conduce, a efectuat peste 70.000 de anchete de când a fost înființat, în 1958, dar nu are puterea să angajeze proceduri judiciare.
Procurori de la nivelul landurilor sunt cei care vor decide eventuale proceduri și dacă acuzații sunt apți să fie judecați.
Biroul a identificat inițial 49 de presupuși gardieni la Auschwitz, un lagăr construit de naziști în Polonia ocupată. Nouă au murit, iar 30 trăiesc în Germania.
Unul dintre supraviețuitori este judecat, în prezent, la Stuttgart (sud-vest).
Peste 6.000 de persoane au lucrat la Auschwitz, unde aproximativ 1,1 milioane de evrei, țigani, homosexuali sau opozanți politici au fost asasinați în camere de gazare, au murit de epuizare în urma muncii forțate sau din cauza bolii.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Germania/Austria/Elvetia

Mesaj Scris de Admin la data de 03.09.13 10:12

http://www.evz.ro/detalii/stiri/fost-ofiter-ss-judecat-pentru-o-crima-comisa-in-urma-cu-70-de-ani-1055485-1.html
Fostul ofițer SS Siert Bruins, în vârstă de 92 de ani, a apărut ieri în fața magistraților germani, fiind acuzat pentru uciderea lui Aldert Klaas Dijkema, membru al rezistenței olandeze.



Crima a avut loc în septembrie 1944, când Bruins l-a împușcat pe Aldert Klaas Dijkema. Acesta fusese capturat de trupele naziste de 4 ori înainte să fie ucis. Fostul ofițer SS ar putea fi condamnat pentru fapta sa la închisoare pe viață.

Siert Bruins este unul din ultimii ofițeri ai sistemului nazist reținuți în Germania și judecați pentru crimă. După război, Bruins a trăit în Germania, iar autoritățile au refuzat să îl extrădeze în Olanda, pentru a fi judecat pentru crimă.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Germania/Austria/Elvetia

Mesaj Scris de Admin la data de 31.05.13 11:05

Cel mai căutat criminal NAZIST, găsit în Germania. Fusese gardian în Lagărul




Un fost presupus gardian de la lagărul de exterminare Auschwitz, ce figurează pe poziția a patra în lista celor mai căutați criminali naziști, a fost găsit în sud-vestul Germaniei.



În vârstă de 93 de ani, Hans Lipschis a declarat anchetatorilor că a lucrat ca bucătar la Auschwitz, și nu ca gardian.În raportul pe 2013, Centrul Simon Wiesenthal, care urmărește foști naziști, puncta că Hans a luat parte la masacre și la persecutarea unor civili nevinovați, în special evrei, între anii 1941-1945.antena3.ro
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Germania/Austria/Elvetia

Mesaj Scris de Admin la data de 26.04.13 8:34

Autoritățile germane au identificat un presupus gardian de la Auschwitz

Germania îl anchetează pe un fost presupus gardian de la lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau, identificat de presă ca o persoană în vârstă de aproximativ 90 de ani ce figurează pe lista celor mai căutați criminali naziști a Centrului Simon Wiesenthal, relatează AFP. Hans Lipschis, născut în Lituania în urmă cu 93 de ani, trăiește la Aalen, în Baden-Württemberg (sud-vestul Germaniei), și pretinde că a lucrat la Auschwitz ca bucătar, ci nu gardian în lagărul construit de către naziști în Polonia ocupată, potrivit unei anchete recente a postului de radio-televi­ziune public regional SWR. Potrivit publicației Die Welt, Lipschis a fost naturalizat de regimul nazist. El s-a stabilit în Statele Unite în 1956 și a trăit la Chicago până când a fost expulzat în Germania, în 1983. În raportul pe 2013, Centrul Simon Wiesenthal, care urmărește foști na­ziști, îl plasa pe Lipschis în poziția a patra pe lista celor mai căutați criminali. Centrul afirmă că acesta a servit într-un bata­lion SS, în perioada 1941-1945, și „a luat parte la masacre și la persecutarea unor civili nevinovați, în special evrei“.

Fără nume

Parchetul din Stuttgart a confirmat miercuri pentru AFP că a deschis „o anchetă, în toamna lui 2012, vizând un gardian al unui lagăr de concentrare“, care lucra la Auschwitz. Parchetul a refuzat să îi dea numele și a subliniat că nu a fost formulată nicio acuzație împotriva acestei persoane. Nici Biroul central însărcinat cu elucidarea crimelor național-socialiste, cu sediul la Ludwigsburg (sud-vest), care a trimis dosarul la parchet, nu a dorit să confirme identitatea sa. Condamnarea în Germania, în mai 2011, a lui John Demjanjuk, un apatrid de origine ucraineană, la cinci ani de închisoare pentru participare la uciderea unor evrei în timp ce era de gardă într-un lagăr de concentrare, a declanșat acuzații doar pe baza unor dovezi circumstanțiale, fără probarea actului criminal. Biroul din Ludwig­sburg a anunțat, la începutul lui aprilie, că vrea să declanșeze o procedură împotriva a 50 de foști gardieni de la Auschwitz-Birkenau, toți trăind în Germania și având vârste de aproximativ 90 de ani. În perioada 1940-1945, aproximativ 1,1 milioane de bărbați, femei și copii, dintre care majoritatea evrei din diverse țări din Europa ocupată de germani, au fost uciși în lagărul Auschwitz-Birkenau. Aproape 85.000 de polonezi care nu erau evrei, 20.000 de romi, 15.000 de sovietici și 12.000 de persoane de alte naționalități au murit în acest lagăr.

Dan Marin
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Germania/Austria/Elvetia

Mesaj Scris de Admin la data de 17.04.13 18:27

Televiziunea ZDF: Germania nu e vinovată de Holocaust


Difuzarea unui documentar al ZDF, în care polonezii sunt făcuți antisemiți, a reaprins tensiunile între Varșovia și Berlin. În replică, presa poloneză o bagă pe Merkel într-un lagăr nazist

Berlinul și Varșovia se află într-un război diplomatic, după ce cancelarul Angela Merkel a fost reprezentată, pe coperta unei prestigioase reviste poloneze, în uniformă de deținut al lagărelor de concentrare naziste. În dreptul imaginii cu doamna Merkel, purtând haină dungată și număr de identificare, a fost inserat și un titlu-șocant: „Falsificarea istoriei. Cum s-au făcut germanii victime ale celui de-Al Doilea Război Mondial".

Acuzațiile de distorsionare a memoriei au pornit de la un film difuzat, la finele lunii martie, de televiziunea germană ZDF. Intitulat „Unsere Mütter, unsere Väter" („Mamele noastre, tații noștri"), miniseria germană a provocat polemici aprinse în Polonia, fiind acuzată nu doar că îi prezintă pe nemți drept victime, ci și pentru denaturarea rolului jucat de polonezi în cadrul rezistenței antinaziste. Paradoxal, susțin detractorii producției germane, polonezii sunt înfățișați chiar antisemiți.

„Unsere Mütter, unsere Väter", prezentat în trei părți, redă o poveste, din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, văzută prin ochii a cinci tineri germani, ale căror planuri de viață sunt date peste cap de izbucnirea războiului. Unul dintre cei cinci ajunge, la un moment dat, în Polonia ocupată de naziști. Autorii filmului surprind momentul revoltei de la Varșovia, din 1943.

Într-una din secvențe, unul dintre partizanii polonezi strigă în gura mare „Să-i înecăm pe evrei ca pe șobolani". Un alt moment contestat este cel în care mai mulți luptători polonezi antigermani dau ordinul ca un tren plin cu victime ale lagărelor de concentrare să își continue drumul, deși bănuiau că vagoanele erau pline cu evrei.

Polonezii i-au ajutat pe evrei

Cum era de așteptat, diplomația poloneză a reacționat. Intrigat de modul în care cei de la ZDF au falsificat evenimentele, ambasadorul Poloniei în Germania, Jerzy Marganski, a trimis o scrisoare pe adresa postului german. „Imaginea Poloniei și cea a rezistenței poloneze împotriva invadatorilor germani, așa cum au fost reflectate, sunt considerate ofensatoare și injuste. În revolta din Varșovia au pierit 200.000 de civili, iar mulți dintre ei i-au ajutat pe evrei", a spus, revoltat, diplomatul polonez. Televiziunea ZDF a încercat să-și facă mea culpa, replicând că mini-seria nu a intenționat nicio clipă să dea altă interpretare faptelor istorice și nici să minimalizeze responsabilitățile Germaniei în cel de-Al Doilea Război Mondial.


The Economist: Bun venit în al Treilea Reich

Justificarea nemților nu i-a mulțumit pe polonezi. Așa a apărut coperta revistei „Uwazam Rze", cu Angela Merkel în uniformă de deținut al lagărelor de concentrare naziste. Și cu titlul care a deranjat și mai mult Berlinul: „Falsificarea istoriei. Cum s-au făcut germanii victime ale celui de-Al Doilea Război Mondial". Revolta ziariștilor s-a tradus și prin publicarea unui editorial, semnat de Leszek Pietrzak, în care filmul ZDF, care a costat 14 milioane de euro, este văzut ca o a suta tentativă, din partea Germaniei, de a-și rescrie cele mai triste pagini ale istoriei. Pentru o mai bună edificare, ziaristul face trimitere la un articol apărut în ziarul „The Economist", intitulat „Bine ați revenit în al Treilea Reich". În care se vorbește despre succesul acestei mini-serii urmărite de 7,6 milioane de germani și în urma căreia talk-show-urile televizate din Germania au fost luate cu asalt de veterani de război, dornici să-și povestească dramele. Și cum au fost „constrânși" să ucidă evrei.


Monumentul vrajbei

Acesta este doar ultimul episod dintr-o serie mai lungă a tensiunilor germano-poloneze provocate de amintirea Holocaustului și a celui de-Al Doilea Război Mondial. În 2008, o criză majoră a izbucnit între Berlin și Varșovia, în momentul în care nemții au anunțat că vor să ridice, într-o localitate poloneză, un monument în memoria unor refugiați germani obligați să își părăsească locuințele din Europa de Est, din cauza armatei sovietice. Deranjat, guvernul de la Varșovia a calificat demersul german ca „inacceptabil".
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Germania/Austria/Elvetia

Mesaj Scris de Admin la data de 10.03.13 16:27

Ce și cât știau bancherii germani despre Holocaust?

Die Gedanken sind frei (Gândurile sunt libere) este titlul unui cântec iubit din secolul al XIX-lea. La un secol distanțã consilierul juridic Friedrich Keller din Hessen propovãduiește aceeași idee. Jurnalul pe care îl compune și publicã între 1938 și 1945, cuprinzând observații asupra vieții cotidiene și analize sociale, lanseazã o dezbatere despre cât de bine informați sunt nemții în ceea ce privește Holocaustul.

În științele istorice ar trebui sã aibã loc un schimb de generații pnetru ca subiectul sã fie bine cercetat. Pentru cã nu doar notițele lui Kellner arata cã…informația cu privire la uciderea în masã circula necontrolat în mediile sociale. Numãrul victimelor, al fãptașilor și spectatorilor, amploarea geograficã și brutalitatea genocidului erau mult prea mari. Treptat, în conformitate cu statutul lor social și al relațiilor de care beneficiau, nemții iau cunoștintã de situație. Dar și conducerea NS încearcã sã susținã parțial dezvãluirea informațiilor, pentru a câștiga complicitate, nu în ultimul rând din partea elitelor.

Din acestea fãceau parte întreprinzãtorii și bancherii. Întrucât economia se împletea cu politica mai ales începând cu rãzboiul, aceștia aveau acces la culisele puterii. Aflau despre omucideri prin corespondențã, din convorbirile private sau prin observația directã a locurilor crimelor. Erau integrați politicii revizioniste, folosindu-se de prizonieri sau muncitori silnici. Colaborarea cu regimul promitea afaceriștilor stabilitate în contextul politicii de înarmare și de expansiune, precum și o plus-valoare consistentã. Doar manageri singulari s-au angajat în acțiuni de salvare a populației evreiești, precum Oskar Schindler (Cracovia), Berthold Beitz (Boryslaw), Eduard Schulte (Breslau) oder Otto Weidt (Berlin). Dupã rãzboi și în domeniul economiei persista obiceiul negãrii oricãrei cooperãri. Bancherul din Frankfurt Hermann Josef Abs este printre puținnii care au recunoscut cã știau despre masacrele din Majdanek sau Auschwitz.

De fapt unele documente aratã clar cum erau informați bancherii despre Holocaust. Astfel Friedrich Flick și colegii sãi primesc în noiembrie 1941 o circularã de la capul afaceristilor din domeniul prelucrãrii fierului ce conține un raport de cãlãtorie din est. domnii nu numai cã aflã despre starea industriei ucrainene, ci și despre masurile împortiva prizonierilor de rãzboi și civililor: înfometarea și împușcarea sistematicã a celor prinși și genocidul populației evreiesti. Orașe precum Dnjepropetrowsk, Kiev, Kriwoi Rog sunt declarate epurate, cine nu a fugit a fost pur și simplu lichidat. Rapoarte ale muncitorilor de la der Reichsbank și de la Oswald Pohl, șeful administrației lagarelor de concentrare, transmit o scena cumplitã din anul 1942. Atunci directorul de la Reichsbank, Hermann Waldhecker, îl însoțește pe Pohl ca sã deschidã diverse cufere în care se aflã inele, ceasuri, monocluri, broșe și alte podoabe ale evreilor uciși. O parte din ele sunt date la amanet în Berlin, moment în care se aratã interesate firme precum Siemens, Wintershall, Allianz.



La Nürnberg trebuie sã dea socotealã în 1948 și Heinrich Bütefisch, membru al conducerii IG Farben și Braunkohle Benzin AG din Berlin. La ședintele conducerii a decis asupra stabilirii lagãrelor și a și vizitat douã dintre acestea. Ca patron al fabricii de sintezã din Auschwitz, Bütefisch primește rapoarte sãptãmânale de la colegii din IG. Printre acestea figureazã plângeri in legãturã cu absența echipelor SS de la lagãrele de lângã uzinele IG-Farben, starea jalnicã de sãnãtate a captivilor și productivitatea scãzutã. Momentan sunt propuse mãsuri violente împotriva ”sclavilor” sau construcția de morgi…In foarte multe întreprinderi interesul economic se armonizeazã cu convingerea politicã. C patroni de firme au știut și chiar au luat parte la selecția condamnatilor știm și din cãrțile italianului de origine evreiascã Primo Levi, supraviețuitor al Holocaustului.

În anumite întreprinderi s-a incercat și exploatarea informațiilor despre uciderile sistematice. Un litigiu macabru al Reich-ului cu Banca Dresden aratã transformarea acestor cunoștințe în logicã de acțiune. Când la începutul lui 42 vãduva evreica a unui director de bancã mort în 30 este deportatã, prezidiul financiar din Berlin dã indicații ca pensia sã fie transferatã la stat. Pânã în 1945 departamentul juridic al institutului de credit se luptã pentru drepturile sale și argumenteazã cã drepturile femeii sunt anulate: pe baza deportãrii se ia în calcul doar moartea, caz în care nu mai este nevoie de asigurare de viațã…

Politica și economia mânã-n mânã

Flick, Waldhecker, Bütefisch ca și alți doi reprezentanti de la Dresdner Bank, Emil Meyer și Karl Rasche, aparțin unei grupe speciale de lideri economici. Împreunã cu mai bine de 30 de întreprinderi și bãnci, dintre care Rudolf Bingel de la Siemens, August Rosterg de la Wintershall, Richard Kasselowsky de la Oetker și Kurt Schmitt de la Allianz – au cãutat pe o cale exclusivistã apropierea de puterea politicã: cercul de prieteni ai lui Heinrich Himmler. Din dorinta afaceriștilor mâna forte a lui Hitler fondeazã la mijlocul anilor 30 un fel de club în Berlin. În casa aviatorilor (Haus der Flieger), care poartã pecetea lui Hermann Göring (azi se aduna aici parlamentarii) se vine mai întâi sporadic, dar din 1938 lunar. Adesea întâlnirile, cu discursuri și cine, durau pâna la miezul nopții.

O dovadã de încredere îndreptațitã: deja înainte fondarea cercului afaceriștii stabilesc reuniuni și finanțãri ale SS-ului. Astfel se construiesc treptat retele productive de comunicare cu politicienii. Așa îl cunoaște Himmler pe cel care îi va închiria casa din Grünewald, Friedrich Flick, așa își gãsește SS-ul banca principalã, Dresdner Bank. Unele simpatii supraviețuiesc rãzboiului. Karl Blessing, membru în comitetul de conducere al întreprinderii care activa fraudulos în Europa de Est, Kontinentale Öl AG, este angajat ca guvernator al bãncii federale din 1958 pânã în 1969. La începutul anilor 60 îl primește la el pe însãrcinatul cu probleme economice al Führer-uluiWilhelm Keppler, ca sã-l sfãtuiascã în privinta investițiilor private. Pânã în prezent se tot încearcã purificarea acestui cerc de experți, care insistã cã mai mult s-a produs dezinformare decât informare. Dar înainte de 1945 acești membri ai comitetului lui Himmler erau priviți drept aliații cei mai loiali și sinceri…



Himmler obișnuia sã le prezinte locațiile genocidului. Astfle SS-ul se prezintã drept o organizație destul de deschisã. În februarie 1937 afaceriștii sunt invitați de Himmler și Richard Heydrich la o manifestatie de douã zile din Berlin, la care se rostesc discursuri despre evrei și francmasoni, iar mai târziu viziteazã divizia Leibstandarte din Berlin-Lichterfelde, ceea ce îi prilejuiește lui Emil Meyer de la Dresdner Bank mulțumiri profunde pentru o experiențã atât de bogatã. ”Prietenii” regimului sunt rugați de mai multe ori sã participe la întâlniri cu responsabilii genocidului. De pildã Himmler îl invitã pe unul din liderii afaceriști, reprezentantul Braunkohle Benzin AG, Fritz Kranefuß, în octombrie 1941 sã întreprindã o cãlãtorie de inspectare a Europei de Est. se viziteaza commando-urile din Ucraina de la Kiev, Kriwoi Rog und Nikolajew.

În februarie 1943 Otto Ohlendorf, fost lider de grup SS care este condamnat pentru uciderea a 90.000 de oameni, este rugat sã întocmeascã un raport cu privire la situația Crimeii. În decembrie 43 vin mai mulți experți: la o vizitã a cercului de prieteni în cadrul commando-ului secret al lui Himmler din Prusia de est, liderii SS îi invitã pe Hermann Fegelein și Erich von dem Bach-Zelewski, la fel de vinovați pentru masacre.

Nucleul grupului era conversația informalã. Trebuia sã fie produsã încredere și responsabilitate, care ar fi trebuit sã funcționeze și în afara întâlnirilor regulate. SS-ul avea nevoie de un partener cu care sã colaboreze, pentru a construi împreunã o societate puternicã, iar afaceriștii s-au arãtat foarte doritori. La un vin bun și lumina lumânãrilor se punea la cale planul de eliminare a celor care nu conveneau sistemului conceput. Heinrich Bütefisch recunoștea la Nürnberg cã pentru el a fost o mare onoare sã aibã ocazia de a face parte din cercul de prieteni. Mai mult din oportunism calculat decât din fanatism politic, aceastã colaborare intensã a condus cãtre un discurs al inumanitãții care contravine valorilor civilizatorii, discurs pe care înșiși oamenii cultivați l-au propovãduit. Carl Vincent Krogmann, din 1933 pânã în 1945 primar în Hamburg, povestește în jurnalul sãu cã a considerat mereu foarte interesant ce se discuta despre Holocaust la întâlnirile grupului…
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Germania/Austria/Elvetia

Mesaj Scris de Admin la data de 24.02.13 10:19

Conferința de la Wannsee, punctul de start al Holocaustului?

În urmă cu 70 de ani, mai mulți oficiali germani s-au întâlnit în cadrul unei întâlniri considerate punctul de început al politicii de genocid. A fost într-adevăr Conferința de la Wannsee primul pas al Holocaustului?

Pe 20 ianuarie 1942, 15 oficiali naziști s-au reunit într-o vilă elegantă din Wannsee, la vest de Berlin, pentru a discuta pe tema genocidului. N-a fost o întâlnire istovitoare, durând doar o oră și jumătate, fiind urmată de un bufet. Acest moment cheie a rămas însă în istorie ca unul din cele mai josnice momente din istoria umanității.

Inițiatorul conferinței a fost Reinhard Heydrich, adjunctul lui Himmler în SS și directorul Biroului de Securitate al Reichului. Heydrich a fost asistat de Adolf Eichmann, arhitectul soluției finale, al cărui proces din 1961 avea să o facă pe Hannah Arendt să vorbească despre ”banalitatea răului”. Heydrich a adunat circa 15 reprezentanți ai principalelor ministere și organizații ale Reich-ului, inclusiv SS-ul, Ministerul de Externe, Ministerul de Interne și Gestapoul. Nu au participat directorii cei mai importanți ai acestor instituții, ci adjuncții lor sau alți înalți funcționari; opt dintre cei prezenți aveau diplome de doctorat, cu precădere în drept.

În opinia publică, Conferința de la Wannsee e percepută ca punctul de plecare al planificării Holocaustului, unul din rarele momente în care naziștii discută deschis despre planurile privind ”soluția finală a chestiunii evreiești”, punând problema bazei logistice pe care s-a construit Holocaustul. Totuși, această interpretare este prea simplistă. La a 70-a aniversare, pare oportun să analizăm corespunzător Conferința de la Wannsee și motivele pentru care este considerată atât de importantă.

Există mai multe motive pentru care Conferința de la Wannsee e interpretată pur și simplu ca punctul de start al Holocaustului (deși acesta începuse deja la momentul ianuarie 1942). Invazia Uniunii Sovietice din vara precedentă dusese la uciderea sistematică a civililor evrei, în timp ce deportarea și executarea evreilor din interiorul Reich-ului începuse din toamna lui 1941. În plus, e dificil de văzut cum Wannsee ar fi putut servi analizei și planificării logistice a Holoacustului când niciun reprezentant al căilor ferate germane – instituția cel mai profund implicată în logistica genocidului – nu a fost prezent.

Și dacă această conferință este atât de importantă precum s-a presupus până acum, pare ciudat că ea nu a durat decât 90 de minute, beneficiind doar de prezența câtorva civili. În plus, protocolul final redactat la sfârșitul reuniunii de către Eichmann avea doar 15 pagini. O copie a acestui protocol a fost descoperit de detectivii americani în 1946; acesta este surprinzător de vag pentru un document de o asemenea importanță. Evident, cuvintele au fost atent alese la insistența lui Heydirch, dar deși vorbește clar de problemele deportării și a ”rasei mixte”, documentul nu face referire la dezvoltarea sistemului camerelor de gazare și lagărelor de concentrare ce aveau să intre în funcțiune în acel an. În schimb, face referire indirectă la ”activitățile de pregătire” și la evreii ce mor din ”cauze naturale” în urma supunerii lor la muncă forțată. Analizând documentul final al conferinței, nu se poate spune că scopul precis al Conferinței a fost furnizarea unui plan concret privind Holocaustul.

Atunci care a fost țelul reuniunii de la Wannsee? Ansamblul celor prezenți, reprezentanți ai diverselor ministere și organizații, ne oferă un indiciu: probabil că întâlnirea urmărea pur și simplu impunerea unei politici-cheie în condițiile în care administrația Reich-ului era supusă unor lupte interne, agențiile rivale fiind într-o dură competiție pentru favoruri și beneficii. Heyrdich dorea să-i facă pe potențialii săi rivali să accepte poziția sa de conducere în problema rezolvării chestiunii evreiești. El urmărea ca cei prezenți - și, prin extensie, departamentele și organizațiile pe care le conduceau – să accepte să participe la planificarea soluției finale. În viziunea lui Heydrich, scopul întâlnirii era de a stabili o poziție comună a autorităților centrale cu privire la ”soluția finală”, poziție care presupunea că toți vor lucra împreună sub conducerea sa. După cum a sugerat Eichmann mai târziu, în timpul procesului, Heydrich a încercat prin conferința de la Wannsee să-și supună întreaga administrație.

Contrar opinii generale, Wannsee nu a marcat momentul în care a fost stabilită clar politica de genocid; asta se întâmplase în urmă cu câteva săptămâni. Nici nu avea ca scop prezentarea unei noi politici, căci majoritatea celor prezenți în cameră era deja la curent cu intențiile privind ”soluția finală”. Se pare că întâlnirea din 20 ianuarie nu avea ca scop doar discutarea Holocaustului, ci și prevenirea certurilor și competițiilor din interiorul administrației Reich-ului. Heydrich încerca să-și impună controlul asupra unei politici foarte importante pentru a se asigura că toți vor acționa conform indicațiilor sale.

De ce, atunci, Conferința de la Wannsee e considerată atât de importantă? În primul rând, ea e caracteristică tradiției certurilor administrative din interiorul Reich-ului. Bineînțeles, conferința nu a rezolvat aceasă problemă definitiv, după cum avea să mărturisească Eichmann aproape 20 de ani mai târziu. S-a stabilit însă în mod clar poziția lui Heydrich ca unul dintre cei mai dinamici și radicali lideri naziști.

De asemenea, Protocolul de la Wannsee reprezintă documentul scris în care sunt menționate intențiile privind Holocaustul mai clar decât în orice alt document. Deși se vorbește destul de vag despre procedurille propriu-zise, magnitutinea planurilor germanilor e șocantă. Deși din cei 11 milioane de evrei care trăiau în Europa în 1942, jumătate se aflau în țări necontrolate de Germania, aceștia erau incluși în planul lui Heydrich. Mai mult decât atât, deși nu reprezintă decât un pas minor în evoluția politicii evreișeti a regimului nazist, momentul Wannsee reflectă totuși o schimbare de pas, de la masacrele și deportările ad-hoc din 1941 la programul clar de exterminare ce avea să urmeze. De aceea, în ciuda faptului că nu putem stabili exact țelurile precise ale reuniunii din 20 ianuarie 1942, Conferința de la Wannsee rămâne un capitol întunecat al istoriei umanității.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Germania/Austria/Elvetia

Mesaj Scris de Admin la data de 26.11.12 19:55

ISRAELUL vrea sa impiedice reeditarea libera a cartii lui Adolf Hitler in Germania


Landul Bavaria, care deține drepturile de autor asupra volumului “Mein Kampf” (Lupta Mera), a anunțat miercuri că se află în căutarea unor soluții juridice pentru a împiedica reeditarea liberă în Germania a celebrei cărți scrise de fostul cancelar Adolf Hitler, ce va intra în domeniul public la sfârșitul anului 2015, informează AFP.

Potrivit Mediafax, lansarea acestei inițiative juridice a avut loc după vizita efectuată în Israel de șeful guvernului acestui stat regional, conservatorul Horst Seehofer (CSU, Uniunea Creștin-Democrată), și de ministrul Culturii din acest land, Ludwig Spaenle.

Pe parcursul acestei vizite, interlocutorii lor israelieni s-au declarat revoltați de ideea că acest text va putea fi repus în vânzare în librăriile germane, a declarat pentru revista Cicero președinta comunității evreiești din Munchen, Charlotte Knobloch, care i-a însoțit pe cei doi politicieni germani.

Charlotte Knobloch a solicitat inițierea acestei cercetări juridice “despre posibilitatea de a împiedica publicarea textului care incită la ură rasială”. “Cu siguranță, nu voi renunța la această idee”, a avertizat ea.

Potrivit unui purtător de cuvânt al ministerului Culturii, explorarea soluțiilor pentru a interzice o ediție originală a volumului “Mein Kampf” nu împiedică tipărirea unei versiuni adnotate a cărții.

Ministerul Finanțelor din Bavaria, care deține, de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, drepturile asupra volumului, intenționează să îl republice, într-o versiune însoțită de comentarii ale unor istorici, în 2015, înainte de intrarea volumului în domeniul public, la 70 de ani de la sinuciderea lui Adolf Hitler.

O ediție în limba engleză, un eBook și un audiobook sunt avute și ele în vedere, potrivit presei germane. O ediție destinată școlilor ar putea fi ea tipărită, potrivit politicienilor bavarezi, care vor să aloce 500.000 de euro pentru acest proiect.

“Mein Kampf”, o lucrare autobiografică și de filozofie politică în același timp, a fost scrisă între 1924 și 1925 în închisoare de Adolf Hitler, în timp ce acesta își ispășea pedeapsa pentru tentativa de lovitură de stat din timpul “Puciului de la berărie” din 1923. Prima ediție a cărții, apărută în două volume, a fost publicată în 1925. După preluarea democratică a puterii în 1933, regimul național-socialist a făcut din această lucrare una din cele mai bine vândute cărți din Germania. În timpul celui de al Treilea Reich, copii gratuite erau oferite cadou de către autorități cuplurilor căsătorite sau soldaților de pe front. Chiar și după cel de al doilea război mondial cartea a fost tradusă în numeroase limbi, inclusiv în română.

În Germania este interzisă publicare ei din 1945, deși pe internet se poate găsi ușor de cumpărat versiunea în limba engleză. Fragmente mari din această carte sunt disponibile și în limba germană tot pe internet. În 2016 drepturile de autor ale cărții vor trece în domeniul public, în momentul de față fiind deținute de Ministerul de finanțe din Bavaria. Numeroși juriști, istorici, filosofi și editori solicită aplicarea unui “marcaj” cu caracter universal și lămuritor, la fel ca pentru țigări și alcool, care să însoțească difuzarea volumului “Mein Kampf” după această dată. Sursa: FrontPress.ro
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Germania/Austria/Elvetia

Mesaj Scris de Admin la data de 16.11.12 18:08

Germania majorează pensiile pentru evreii din Holocaust

Germania a decis majorarea pensiilor acordate evreilor care au supraviețuit Holocaustului, informează BBC. Totodată, condițiile de eligibilitate pentru acordarea compensațiilor vor fi extinse.

Astfel, aproximativ 80.000 de evrei din Europa de Est și din fosta URSS vor primi pentru prima dată despăgubiri din partea statului german.



Supreviețuitorilor evrei din țările ex-comuniste li se va acorda o subvenție unică de 2.556 euro. De asemenea, aproximativ 100.000 de victime ale regimului nazist din fosta URSS care primesc deja compensații lunare vor avea parte de o mărire a penisiei - de la 200 la 300 de euro.

Măsura vine după revizuirea Tratatului de la Luxemburg, din 1952, prin care Germania de Vest își asuma responsabilitatea pentru Holocaust, precizează sursa citată.

Acordul a fost semnat de ministrul german de Finanțe Wolfgang Schaeuble și de Julius Berman, președinte al Confederației privind Pretențiile Materiale ale Evreilor la adresa Germaniei, cu ocazia aniversării 60 de ani de la semnarea tratatului.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Germania/Austria/Elvetia

Mesaj Scris de Admin la data de 10.09.12 11:18

Președintele Austriei l-a acuzat de antisemitism pe liderul extremei drepte FPO,după ce acesta a publicat o caricatură pe Facebook


O caricatură publicată pe Facebook de către liderul extremei drepte austriece,Heinz-Christian Strache, șeful FPO, a stârnit un scandal imens în această țară, după ce președindele Austriei, Heinz Fischer, l-a acuzat pe autor de antisemitism, potrivit AFP.


Șeful FPO a respins acuzația de antisemitism, asigurând că imaginea nu era decât o critică la adresa sistemului bancar.

Luna trecută, Heinz-Christian Strache postase pe pagina sa Facebook o caricatură, reprezentând un bărbat corpolent, cu nas coroiat și cu butoni la manșetă cu steaua lui David, care stă la o masă opulentă în contrast cu un alt bărbat, slab, inducând ideea subnutriției.

"Când cineva aduce în discursul politic o caricatură, unde un capitalist corpolent este reprezentat cu un nas coroiat, este vorba despre o speculație liberă, cu rămășițe de antisemitism", a declarat șeful statului austriac.

Conform interpretării acestui desen, bărbatul gras simboliza sistemul bancar, în timp ce persoana slabă evoca poporul.Mulți critici au făcut comparația cu vechile caricaturi antisemite apărute în cotidianul nazist Der Sturmer în anii 1930-1940.

Prin această caricatură a fost atins "nivelul de jos al culturii politice, care nu merită decât disprețul general", a estimat Heinz Fischer într-un discurs pronunțat la inaugurarea unei festivități la Linz.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Germania/Austria/Elvetia

Mesaj Scris de Admin la data de 07.08.12 18:10

Antisemitism în comunism

Fundația „Amadeu Antonio“ în cooperare cu Oficiul Federal pentru studierea arhivelor fostei Securități est-germane, Stasi, prezintă la Berlin expoziția intitulată: „Așa ceva n-a existat la noi“. Titlul expoziției reproduce un răspuns stereotip, auzit deseori de către organizatori atunci cînd s-au adresat unor est-germani confruntați cu tematica propusă. Ca și în celelalte țări fost comuniste, anti-fascismul era un apanaj al ideologiei oficiale. Ceea ce propaganda susținea cu aplomb însă, nu corespundea neapărat realității.

Organizatorii expoziției au găsit nenumărate exemple prin care ilustrează falsitatea doctrinei oficiale, prezentînd dovezi iconografice și documentare pentru existența anti-semitismului în cadrul societății est-germane care se considera anti-fascistă.

Expoziția, care poate fi vizitată în aceste zile la Berlin, este structurată pe 6 secțiuni tematice. Prima secțiune cuprinde informații generale despre evoluția antisemitismului în perioada modernă. Aici sunt prezentate și unele deraieri de acest fel din cadrul mișcării muncitorești, axate pe un anti-capitalism belicos, bazat, deseori, pe reflexe anti-evreiești inspirate din literatura vremii. Prima secțiune mai ilustrează și anti-semitismul propagat de către mișcarea fascistă germană, care a culminat în Holocaustul inițiat de către Partidul Național-Socialist Muncitoresc German (NSDAP).

Secțiunea a doua se oprește asupra prigoanei anti-evreiești din perioada anilor 1950, inspirată din măsurile inițiate de către Stalin. Sub masca luptei contra cosmopolitismului (un termen cu conotații evident anti-semite) mulți evrei au fost excluși din partid, unii dintre ei fuseseră condamnați.

În RDG s-a promovat mitul Germaniei răsăritene anti-naziste și cel al Germaniei occidentale revanșard-pro-naziste. Literatura și producția cinematografică, arta oficială, în general, bazată pe acest mit, prezintă dictatura nazistă exclusiv din perspectiva rezistenței anti-fasciste, minimalizînd prigoana contra evreilor.

Într-un eseu publicat în catalogul expoziției, este analizată și metoda prin care propaganda de partid încerca să vehiculeze procesul intentat la Ierusalim criminalului nazist Adolf Eichmann, capturat în 1960. Corespondenții est-germani acreditați aveau sarcina să prezinte procesul în așa fel, încît cititorii să aibă impresia că la Ierusalim este condamnat și guvernul vest-german, pentru că din executivul de la Bonn făcea parte și fostul nazist Globke, unul din promotorii legislației rasiale din perioada celui de-al III-lea Reich.

În cea de-a 3-a secțiune este prezentată o cronică a unor acțiuni anti-semite, semnalate de-a lungul anilor 1946-1989: vandalizarea unor cimitire evreiești, lozinci anti-semite, inscripții rasiste.

Cea de-a 4-a secțiune a expoziției ilustrează campania anti-sionistă dusă în blocul comunist și-n RDG contra Israelului. În acest context sunt prezentate o sumedenie de caricaturi și materiale de presă care, în esență, seamănă cu documente similare cunoscute din perioada nazistă.

Secțiunea a 5-a tematizează modul unilateral al culturii memoriei: instrumentalizarea fostelor lagăre de concentrare, transformate în memoriale, în conformitate cu politica partidului conducător.

Ultima secțiune, a 6-a, se oprește asupra unor forme de anti-semitism oficial și neoficial, care s-a manifestat în ultimul deceniu al RDG-ului.
Multe din materialele prezentate provin din arhiva fostei Securități, Stasi.
Continuitatea unor reflexe rasiste, existente deja în fosta RDG, s-a putut observa după căderea zidului. Acest aspect este ilustrat, de pildă, prin cîteva fotografii din timpul violențelor xenofobe din Rostock, din 1992.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Germania/Austria/Elvetia

Mesaj Scris de Admin la data de 06.07.12 8:18

Povestea singurului evreu care a beneficiat de protecția lui Hitler


Holocaustul a lăsat în urmă aproximativ șase milioane de evrei morți. Totuși, un evreu a beneficiat de protecția și respectul Fuhrerului.

Unii evrei germani au scăpat de Holocaust fugind din țară, alții s-au ascuns. Mulți, însă, s-au zbătut să rămână în viață, după ce au fost închiși în teribilele lagăre de concentrare. Totuși, bilanțul Holocaustului este unul de-a dreptul sângeros: aproximativ șase milioane de evrei au fost uciși.

Dintre milioanele de evrei pe care Hitler și-a dorit cu ardoare să-i stârpească, doar unul a reușit să scape de acea crudă soartă. Iar acest lucru a fost posibil chiar din ordinul Fuhrer-ului.

Deși era botezat creștin protestant, judecătorul Ernst Hess era considerat "evreu pur sânge", pentru că mama lui fusese evreică.

Însă ce anume l-a făcut pe Hitler să-l salveze pe acest "evreu pur-sânge"? Pe vremea Primul Război Mondial, atunci când Adolf Hitler era un simplu caporal, Hess fusese comandatul divizei de care aparținea viitorul Fuhrer.

Fiindcă era foarte mândru și atașat de perioada în care a luptat pe frontul de vest, Hitler a cerut Gestapoului să-l lase în pace pe Hess.

Fascinanta poveste a fost relatată de fiica lui Hess, Ursula, acum în vârstă de 86 de ani. Dezvăluirile au fost făcute după ce un ziar a scos la iveală o scrisoare prin care Hitler ordona ca Hess "să nu fie persecutat sau deportat"

Un dosar păstrat de Gestapoul din Dusseldorf conține o scrisoare prin care Hitler îi cere lui Heinrich Himmler ca Hess să primească "protecție". Ordinele Fuhrerului au fost ascultate întocmai de Himmler, care a alertat toate autoritățile relevante cerându-le ca judecătorul "să nu fie deranjat în niciun fel, sub nicio formă".

Ursula a povestit că tatăl ei și camarazii lui nu prea și-l aminteau pe Hitler. Hess i-a spus fiicei sale că Hitler nu prea vorbea și avea puțini prieteni în armată, scrie Daily Mail.


Hess a fost forțat să renunțe la postul său de judecător în 1936. În același an, bărbatul a fost bătut de naziști chiar în fața propriei sale familii. Câteva luni mai târziu, Hess i-a adresat o scrisoare lui Hitler cerând clemență.

În 1937, i-a fost permis să plece cu familia sa în Italia, de unde a trebuit să se întoarcă doi ani mai târziu din cauza regimului dur al lui Mussolini.

Hess purta mereu asupra sa scrisoarea redactată de Himmler. Aceasta nu i-a mai fost de folos în 1941, atunci când ordinul de protecție i-a fost ridicat și a început să fie considerat "un evreu oarecare". Fostul judecător a fost dus într-un lagăr de concentrare de lângă Munchen. Ulterior, a fost angajat ca muncitor la construirea barăcilor.

Sora lui Hess credea că protecția oferită de Hitler fratelui său o includea și pe ea, însă s-a înșelat. Ea a fost gazată la Auschwitz.

Ernst Hess a murit în 1983, după ce s-a bucurat de o carieră de succes în Germania postbelică.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Germania/Austria/Elvetia

Mesaj Scris de Admin la data de 22.04.12 13:49

Mărturia unui supraviețuitor al masacrului din timpul Jocurilor Olimpice de la Munchen: "Mă simt vinovat. Prietenii mei au murit, eu nu"


Anul acesta se împlinesc 40 de ani de la atacul terorist din timpul Jocurilor Olimpice de la Munchen. Pe 5 septembrie 1972 atacatorii au luat ostatici 11 sportivi și oficiali israelieni, care au fost și uciși. Apartamentele 1 și 3 au fost cele lipsite de noroc. Aceasta este mărturia unui înotător israelian, locuitor al Apartamentului 2, cel care printr-o minune a fost cruțat. Avraham Melamed s-a confesat publicației USA Today.

"Nu sînt o victimă. Sînt un supraviețuitor", spune Melamed, care a reprezentat Israelul la două ediții ale Olimpiadelor. "Atunci Olimpiada era un fenomen necunoscut. Era un tărîm virgin, acum nu mai e. Acum trebuie să ne gîndim la terorism. Trebuie să planificăm totul. Și totul e foarte scump. Iar lucrul acesta minunat care odinioară oprea politică, oprea războaiele este acum contaminat. Contaminat pentru totdeauna", spune el.

Securitate sporită


Cu toate acestea, fostul înotător, acum în vîrstă de 67 de ani, spune că de-abia așteaptă Olimpiada de la Londra (27 iulie-12 august). Va vedea, probabil, și schimbările din domeniul securității. La Munchen, în 1972, au fost pe străzi 2.140 de polițiști. Jocurile Olimpice de la Londra vor dispune de 23.700 de polițiști. Bugetul rezervat măsurilor de securitate la Olimpiada de pe Tamisa se ridică la 1,3 miliarde de euro, cea mai scumpă operațiune pe timp de pace din istorie.
Melamed trăiește la New York. Înoată zilnic în piscina unui club de lîngă locuința sa și tot acolo este și antrenor. Elevii lui nu au știut cine e, pînă nu l-au căutat pe Internet. "Mă simt ciudat cînd lumea află cine sînt. Mă simt puțin vinovat. Prietenii mei au murit. Eu nu", spune Avraham Melamed.
Melamed a concurat la Jocurile Olimpice de la Tokyo (1964), Ciudad de Mexico (1968) și Munchen. Niciodată nu a fost aproape de medalii. A studiat din 1970 în SUA și a înotat. A fost de cinci ori campion național în America. În mod ironic, Israelul nu l-a selecționat ca sportiv pentru Olimpiada de la Munchen. Decizia a creat vîlvă în țara lui natală, așa că un ziar l-a trimis pe Melamed în Germania ca reporter fără acreditare. Dar pentru că era antrenorul personal al unei înotătoare israeliene a fost invitat să stea în Satul Olimpic.

Au fugit pe ieșirea de serviciu

Fostul sportiv spune că, în acea noapte, teroriștii s-au strecurat în Satul olimpic cu ușurința unui copil care a întîrziat seara acasă. Chiar înainte de venirea zorilor, Melamed a fost trezit din somn de o împușcătură și de țipete. "Se auzea de parcă în camera vecină un televizor era dat la maximum, iar lumea se uita la un western", spune Melamed.

În apartamentul de alături, antrenorul de lupte Moshe Weinberg fusese împușcat. Era un bun prieten de-al lui Melamed. După ce l-au împușcat pe Weinberg, teroriștii - membri ai grupării palestiniene Septembrie Negru - l-au obligat să-i ducă în apartamentul unor sportivi. Weinberg a ocolit Apartamentul 2, unde se aflau Melamed și alți locuitori ocazionali și i-a dus în 3, unde erau luptători și halterofili. S-a gîndit, probabil, că e vorba de oameni puternici, care îi pot contracara pe teroriști. Cei din camera 2 au reușit să fugă pe ieșirea de serviciu.

Cei 11 au fost uciși după ore întregi de negociere și după o operație militară eșuată. "Ne-au lăsat să intrăm în camera unde erau prietenii noștri. Toate lucrurile lor erau acolo, într-o baltă de sînge. Parcă era un vis pe care îl trăiam din afară. Simțeam doar furie", spune Melamed.

Viața merge mai departe



Pe Avraham Melamed l-a ajutat mult faptul că nu s-a mai întors în Israel. "M-am schimbat. Acel eveniment a fost ca o tornadă. A venit repede, dar a trecut", crede el. A terminat facultate, a devenit programator la New York. S-a însurat, a avut copii, a divorțat. Îi vine să creadă că au trecut 40 de ani de la Olimpiada aceea de la Munchen? "Nu-mi mai vine să cred nici că nu mai pot înota 200 metri fluture, dar asta e. Nu mai cred una, nu mai cred alta, dar trebuie să trăiesc mai departe".
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Germania/Austria/Elvetia

Mesaj Scris de Admin la data de 03.04.12 0:07

“Vanatoare de nazisti” in Germania


Presa germană a dezvăluit că cei mai mulți “neo-naziști” căutați de autorități pentru diverse delicte, de la acte de violență până la acuzații ridicole ce țin de afișarea de simboluri interzise sau salutul cu brațul drept ridicat în spațiul public, se ascund în vestul țării, cu toate că formațiunile naționaliste sunt mai dezvoltate în regiunile din est. Conform datelor oferite de Ministerul federal de interne, polția a arestat în primele luni ale anului acesta 46 din cei 160 de fugari.

Ministerul de interne a oferit joi parlamentarilor, la cererea partidului neo-comunist Stânga, un amplu raport referitor la această problemă. Conform datelor minsiteriale, preluate de ziarul Suddeutsche Zeitung, cei mai mulți “extremiști de dreapta” căutați de poliție se ascund în Bavaria (37), în Baden-Wurttemberg (29) și în North Rhine-Westphalia (29).

În ultimele luni s-a constatat o înmulțire a acțiunilor polițienești de intimidare a cercurilor naționaliste radicale din Germania. Au fost vizați în principal membri ai organizațiilor autonome dar și apropiați ai Partidului Național-Democrat German (NPD), înființat încă din 1964 și cu parlamentari regionali în două landuri. Sursa: FrontPress.ro
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Germania/Austria/Elvetia

Mesaj Scris de Admin la data de 18.03.12 5:47

FOTO Obiectele de artă confiscate de naziști se întorc la proprietarul evreu


Colecția de obiecte de artă aflate în prezent la Muzeul de Istorie din Berlin, care au fost confiscate de naziști, vor fi returnate celor cărora le-au aparținut, a hotărât ieri Curtea Federală de Justiție

Colecția cuprinde 38 de postere reclamă pentru produse, dar și filme, și este în prezent expusă în muzeul de istorie din Berlin, informează Reuters.

Conform judecătorilor Curții Federale de Justiție, cea mai înaltă autoritate legală, a păstra arta confiscată echivalează cu perpetuarea crimelor nazismului.

„Muzeul de Istorie Germană și fundația muzeului acceptă, bineînțeles, decizia Curții Federale de Justiție. Acum suntem siguri de ce trebuie să facem și vom iniția dialog cu domnul Sachs pentru a clarifica problematica proprietății", a declarat Rudolf Trabold, purtătorul de cuvânt al muzeului de istorie Berlin.

Obiectele de artă ce fac obiectul deciziei judecătorilor sunt de fapt postere rare ce au fost furate în 1938 de la colecționarul evreu Hans Sachs (foto). În anii '30, Sachs a strâns o impresionantă colecție de 12 mii de postere, toate găzduite într-un muzeu privat din Berlin. Până în anii '60, colecția a dispărut, iar o parte dintre ele au fost găsite în germania comunistă.

Urmașul lui Hans, Peter Sachs a cerut în instanță restituirea colecției de artă, dar muzeul a refuzat pe motiv că s-ar fi plătit proprietarului o compensație. De această dată, însă, decizia curții federale este definitivă, iar colecția se va întoarce în posesia familiei Sachs.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Germania/Austria/Elvetia

Mesaj Scris de Admin la data de 04.03.12 21:35

�Planul general Est� si genocidul nazist din Al Doilea Razboi Mondial


La 12 iunie 1942, Himmler facea public “Planul general Est”. Proiectele sale gigantice prevedeau deportarea in Siberia a 30 de milioane de slavi si colonizarea, prin 5 milioane de germani a teritoriilor ocupate din Polonia, Uniunea Sovietica, Boemia - Moravia cat si din Rutenia (Ucraina). Conducatorii nazisti, in special maresalul Goring, prevazusera inca de la 23 mai 1941 “moarte prin foame” a 20 - 30 milioane de sovietici, adica a poparelor slave considerate ca “Untermenschen”. In special, erau vizati evreii. De fapt, invazia URSS-ului a inceput la 22 iunie 1941 si sase luni mai tarziu, 2 milioane de prizioneri sovietici au fost exterminati, cat si 900.000 de evrei, fara a mai vorbi de soldatii Armatei rosii ucisi in lupta. Istoricii germani aduc noi lamuriri.

Populatiile bielorusa, ucraineana si rusa au avut de suferit din cauza represiunii miscarilor de partizani (rezistenta). Sute de sate au fost arse impreuna cu locuitorii lor. Dar “justificarile” unor asemena masacre nu erau in urma unui ordin criminal sau de rasism. Ele erau multiple - economice, politice, rasiste si au evoluat rapid in functie de evolutia razboiului.

Infrangerea Armatei rosii in 1941, a fost o surpriza neasteptata pentru conducatorii germani, insa redresarea sa ulterioara si rezistenta populara sovietica nu au fost de natura sa opreasca complet planurile naziste. Acesta este contextul in care a inceput operatia “Barbarossa” (invazia URSS) chiar inainte ca ea sa fie decisa la conferinta de la Wannsee, in ianuarie 1942, a “solutiei finale in chestiunea evreiasca”, altfel spus lichidarea a aproximativ a 11 milioane de evrei.


Acest context mai putin cunoscut, a fost explorat de tinerii istorici germani, dupa deschiderea arhivelor germane, poloneze si sovietice dupa caderea zidului Berlinului in 1989. Ei au demonstrat existenta unui genocid al populatiilor slave!

Faptul, de exemplu, ca milioane de rusi, bielorusi si ucraineni au fost exterminati ca “Untermenschen”, dintre care 3,5 milioane de prizioneri de razboi sovietici, 600.000 de victime au fost cele ale blocusului de la Leningrad (St. Petersburg), un oras careia nazistii ii doreau disparitia, fara a uita milioanele de partizani si de sateni masacrate pentru implicarile lor reale sau presupuse in rezistenta. Aceste fapte sunt uneori recunoscute ca “crime de razboi” si “crime contra umanitatii”, dar nu ca genocid.

Estimari recente, ruse si americane, ale bilantului celui de-al Doilea Razboi Mondial atesta ca peste jumatate din victime au fost sovietice: 26-27 de milioane. Dar motivele sunt multiple, si dupa 1991, istoricii si jurnalistii rusi au insistat asupra responsabilitatilor lui Stalin in 1941, uitand ca o mare parte din populatiile civile si din prizioneri a fost masacrata de nazisti. Estimarile istoricilor germani vorbesc insa despre o exterminare deliberata: “zeci de milioane de oameni vor trebui sa moara fara nicio indoiala de foame”, conform protocolului final de la 2 mai 1941.


Obiectivul de 30 milioane de morti sovietici releveaza un “genocid planificat” si o “strategie alimentara” (eliminarea gurilor inutil de hranit in profitul aprovizionarii germane), precum si considerente demografice (exces de populatie rurala) si economice pe termen lung (necesitatea de a face loc colonistilor germani si de a moderniza industriile). Simultan, o parte din populatia pe cale de a fi lichidata fizic este redusa la sclavagism pentru nevoile marii industrii germane.

Istoricii contesta ideea foarte raspandita a caracterului irational sau exclusiv antisemit al genocidului, in ceea ce priveste distrugerea evreilor, care este extremitatea absoluta. Eliminarea, in Europa centrala si orientala, de vaste populatii dezvaluie o viziune foarte elaborata, la care au participat intelectuali eminenti din mai multe discipline, printre care demografii specializati in suprapopulatie.

Rasismul si in principal ura contra evreilor, asociate comunismului, au jucat, desigur, un rol determinant in genocidul evreilor, pe care l-a grabit si radicalizat razboiul din Est. S-a observat importanta cronologiei: invazia URSS, de la 22 iunie 1941, a fost insotita de numeroase pogromuri “de evrei si de comunisti”, planificate si puse in aplicare de einzatsgruppen-urile germane cu concursul uneori “spontan” al grupurilor nationaliste locale (in special cele din tarile Baltice sau ucrainiene).


Masacrele a zeci de mii de evrei au avut loc in septembrie, in principal la Baby Yar (Kiev). In aceeasi epoca Zyklon B este folosit pentru prima oara pentru a gaza 900 de prizioneri sovietici, in noiembrie-decembrie unitatile de gazare mobile se raspandesc (inclusiv in Serbia) si camerele de gazare fixe sunt instalate in Polonia, unde prima gazare a evreilor are loc la 8 decembrie la Chelmno, in acelasi loc unde sunt gazati 5.000 de tigani la jumatatea lunii ianuarie.

Solutia finala este decisa la Wannsee la 20 ianuarie, “Planul general Est” este revelat la 12 iunie iar garzile generalizate incep la Auschwitz in iulie...

O alta data importanta: 2 februarie 1943. Este capitularea germana la Stalingrad, batalia-pivot a celui de-al Doilea Razboi Mondial si contra-ofensiva sovietica devine ireversibila. Este deja clar, in acest moment, la 7 luni dupa proclamarea sa, ca “Planul general Est” nu se va realiza, ca proiectele de colonizare cu tot ceea ce implica deportarile si exterminarea in URSS nu vor fi niciodata realizate. In schimb, s-a accelerat genocidul evreilor cu lichidarea ghetourilor evreiesti si extrema rentabilizare a camerelor de gazare.


Istoricii germani, prin noile lor cercetari, confirma rolul lor jucat, in genocid, de non-germanii din statele aliate lui Hitler (in special romanii si croatii), de legiunile SS din diverse tari din Europa, de militiile auxiliare recrutate din mediile nationaliste. “Solutia finala” din Galitia orientala (vestul Ucrainiei) a avut aportul OUN (Organizatia nationalistilor ucrainieni). “Politia auxiliara ucrainiana reprezinta jumatate din fortele de represiune din Galitia orientala, zic ei. Repartizata in tot districtul, ea isi asuma toate fazele persecutiilor antisemite de la arestari la executii, trecand prin saparea foselor”. Complicitatile in sanul elitelor germane la colaborarile politienesti si populare in numeroase tari ale Europei, reprezinta o opera colectiva si combinata de forte interesate divers de a participa la crima si dispuse la extremitati.

Shoah, adica exterminarea evreilor, a fost pregatit cu minutiozitate de oameni cu interese multiple, sadici si fara scrupule, mediocri sau intelectuali de elita, iar asta nu poate fi uitat.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Germania/Austria/Elvetia

Mesaj Scris de Admin la data de 28.01.12 18:21

http://www.gandul.info/international/bal-al-extremei-drepte-in-viena-organizat-in-ziua-care-se-comemoreaza-holocaustul-ce-a-urmat-9183358

Un bal la Viena al studenților austrieci apropiați extremei drepte, la care participă și Marine Le Pen, candidata Frontului Național în alegerile prezidențiale din Franța, a provocat vineri seara o contramanifestație, autoritățile instituind un important dispozitiv de poliție, relatează AFP.

Marine Le Pen a fost invitată de Hans-Christian Strache, liderul partidului populist austriac de extremă dreapta FPOe, sub egida Alianței Europene pentru Libertate (EAF) din care fac parte formațiuni populiste și de extremă dreapta.




[color:6579=#000]Balul a avut [color:6579=#0494e1 !important]loc la Hofburg, Palatul imperial de iarnă al Habsburgilor, organizat aici pentru ultima dată. Societatea care administrează palatul, Wiener Hofburg Kongresszentrum BetriebsGmbH, a decis să rezilieze începând din 2013 contractul care permite organizarea balului în această clădire istorică, sub presiunea unor organizații de stânga, sindicate, ecologiștilor, unor mișcări ale societății civile și Primăriei Vienei (social-democrați).

Câteva mii de manifestanți de stânga, extremă stânga, ecologiști, activiști antirasiști și din cadrul societății civile, între care și câteva sute veniți din Germania, au început să manifesteze în exteriorul palatului de la ora 17.30 GMT (19.30, ora României).

Un foarte important dispozitiv de câteva sute de polițiști interzice contramanifestanților să se apropie de Hofburg, în timp ce zona este survolată de elicoptere ale poliției.

[color:6579=#000]Organizarea celei de a 59-a ediții a balului corporațiilor studenților, Wiener Korporationsring (WKR), la care participă 3.000 de invitați, face de [color:6579=#0494e1 !important]mai mulți ani obiectul unor controverse puternice.

[color:6579=#000]În acest an, controversele s-au amplificat, după ce organizatorii - din ignoranță sau din provocare - au ales tocmai [color:6579=#0494e1 !important]ziua care marchează comemorarea Holocaustului și eliberarea lagărului nazist de exterminare de la Auschwitz.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Germania/Austria/Elvetia

Mesaj Scris de Admin la data de 28.01.12 11:41

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/conferin-wannsee-punctul-start-al-holocaustului
În urmă cu 70 de ani, mai mulți oficiali germani s-au întâlnit în
cadrul unei întâlniri considerate punctul de început al politicii de
genocid. A fost într-adevăr Conferința de la Wannsee primul pas al
Holocaustului?

Pe 20 ianuarie 1942, 15 oficiali naziști s-au reunit într-o vilă
elegantă din Wannsee, la vest de Berlin, pentru a discuta pe tema
genocidului. N-a fost o întâlnire istovitoare, durând doar o oră și
jumătate, fiind urmată de un bufet. Acest moment cheie a rămas însă în
istorie ca unul din cele mai josnice momente din istoria umanității.

Inițiatorul conferinței a fost Reinhard Heydrich, adjunctul lui
Himmler în SS și directorul Biroului de Securitate al Reichului.
Heydrich a fost asistat de Adolf Eichmann, arhitectul soluției finale,
al cărui proces din 1961 avea să o facă pe Hannah Arendt să vorbească
despre ”banalitatea răului”. Heydrich a adunat circa 15 reprezentanți
ai principalelor ministere și organizații ale Reich-ului, inclusiv
SS-ul, Ministerul de Externe, Ministerul de Interne și Gestapoul. Nu
au participat directorii cei mai importanți ai acestor instituții, ci
adjuncții lor sau alți înalți funcționari; opt dintre cei prezenți
aveau diplome de doctorat, cu precădere în drept.
În opinia publică, Conferința de la Wannsee e percepută ca punctul de
plecare al planificării Holocaustului, unul din rarele momente în care
naziștii discută deschis despre planurile privind ”soluția finală a
chestiunii evreiești”, punând problema bazei logistice pe care s-a
construit Holocaustul. Totuși, această interpretare este prea
simplistă. La a 70-a aniversare, pare oportun să analizăm
corespunzător Conferința de la Wannsee și motivele pentru care este
considerată atât de importantă.

Există mai multe motive pentru care Conferința de la Wannsee e
interpretată pur și simplu ca punctul de start al Holocaustului (deși
acesta începuse deja la momentul ianuarie 1942). Invazia Uniunii
Sovietice din vara precedentă dusese la uciderea sistematică a
civililor evrei, în timp ce deportarea și executarea evreilor din
interiorul Reich-ului începuse din toamna lui 1941. În plus, e dificil
de văzut cum Wannsee ar fi putut servi analizei și planificării
logistice a Holoacustului când niciun reprezentant al căilor ferate
germane – instituția cel mai profund implicată în logistica
genocidului – nu a fost prezent.

Și dacă această conferință este atât de importantă precum s-a presupus
până acum, pare ciudat că ea nu a durat decât 90 de minute,
beneficiind doar de prezența câtorva civili. În plus, protocolul final
redactat la sfârșitul reuniunii de către Eichmann avea doar 15 pagini.
O copie a acestui protocol a fost descoperit de detectivii americani
în 1946; acesta este surprinzător de vag pentru un document de o
asemenea importanță. Evident, cuvintele au fost atent alese la
insistența lui Heydirch, dar deși vorbește clar de problemele
deportării și a ”rasei mixte”, documentul nu face referire la
dezvoltarea sistemului camerelor de gazare și lagărelor de concentrare
ce aveau să intre în funcțiune în acel an. În schimb, face referire
indirectă la ”activitățile de pregătire” și la evreii ce mor din
”cauze naturale” în urma supunerii lor la muncă forțată. Analizând
documentul final al conferinței, nu se poate spune că scopul precis al
Conferinței a fost furnizarea unui plan concret privind Holocaustul.

Atunci care a fost țelul reuniunii de la Wannsee? Ansamblul celor
prezenți, reprezentanți ai diverselor ministere și organizații, ne
oferă un indiciu: probabil că întâlnirea urmărea pur și simplu
impunerea unei politici-cheie în condițiile în care administrația
Reich-ului era supusă unor lupte interne, agențiile rivale fiind
într-o dură competiție pentru favoruri și beneficii. Heyrdich dorea
să-i facă pe potențialii săi rivali să accepte poziția sa de conducere
în problema rezolvării chestiunii evreiești. El urmărea ca cei
prezenți - și, prin extensie, departamentele și organizațiile pe care
le conduceau – să accepte să participe la planificarea soluției
finale. În viziunea lui Heydrich, scopul întâlnirii era de a stabili o
poziție comună a autorităților centrale cu privire la ”soluția
finală”, poziție care presupunea că toți vor lucra împreună sub
conducerea sa. După cum a sugerat Eichmann mai târziu, în timpul
procesului, Heydrich a încercat prin conferința de la Wannsee să-și
supună întreaga administrație.

Contrar opinii generale, Wannsee nu a marcat momentul în care a fost
stabilită clar politica de genocid; asta se întâmplase în urmă cu
câteva săptămâni. Nici nu avea ca scop prezentarea unei noi politici,
căci majoritatea celor prezenți în cameră era deja la curent cu
intențiile privind ”soluția finală”. Se pare că întâlnirea din 20
ianuarie nu avea ca scop doar discutarea Holocaustului, ci și
prevenirea certurilor și competițiilor din interiorul administrației
Reich-ului. Heydrich încerca să-și impună controlul asupra unei
politici foarte importante pentru a se asigura că toți vor acționa
conform indicațiilor sale.

De ce, atunci, Conferința de la Wannsee e considerată atât de
importantă? În primul rând, ea e caracteristică tradiției certurilor
administrative din interiorul Reich-ului. Bineînțeles, conferința nu a
rezolvat aceasă problemă definitiv, după cum avea să mărturisească
Eichmann aproape 20 de ani mai târziu. S-a stabilit însă în mod clar
poziția lui Heydrich ca unul dintre cei mai dinamici și radicali
lideri naziști.

De asemenea, Protocolul de la Wannsee reprezintă documentul scris în
care sunt menționate intențiile privind Holocaustul mai clar decât în
orice alt document. Deși se vorbește destul de vag despre procedurille
propriu-zise, magnitutinea planurilor germanilor e șocantă. Deși din
cei 11 milioane de evrei care trăiau în Europa în 1942, jumătate se
aflau în țări necontrolate de Germania, aceștia erau incluși în planul
lui Heydrich. Mai mult decât atât, deși nu reprezintă decât un pas
minor în evoluția politicii evreișeti a regimului nazist, momentul
Wannsee reflectă totuși o schimbare de pas, de la masacrele și
deportările ad-hoc din 1941 la programul clar de exterminare ce avea
să urmeze. De aceea, în ciuda faptului că nu putem stabili exact
țelurile precise ale reuniunii din 20 ianuarie 1942, Conferința de la
Wannsee rămâne un capitol întunecat al istoriei umanității.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Nazismul, prin oamenii săi - Doisprezece naziști povestesc

Mesaj Scris de Admin la data de 10.12.11 10:10


Nazismul, prin oamenii săi - Doisprezece naziști povestesc

Istoricul spaniol Ferran Gallego a scris lucrarea Oamenii lui Hitler din convingerea că „singura modalitate de a înțelege o perioadă istorică” este „prin intermediul experienței personale a celor care au trăit-o”.


Autorul încearcă, astfel, explicarea fenomenului nazist cu ajutorul personajelor aflate în centrul său, a biografiilor și psihologiilor lor. Cei doisprezece aleși reprezintă, în opinia lui Gallego, o fațetă diferită a regimului nazist. Printre ei îi regăsim, bineînțeles, pe cei mai fideli acoliți ai lui Hitler: Joseph Goebbels, liderul propagandei naziste; Heinrich Himmler, șeful infamei SS; Hermann Göring, comandantul Luftwaffe; Albert Speer, arhitectul oficial al regimului.

În plus, Ferran Gallego se oprește și asupra unor persoane mai puțin analizate precum Anton Drexler, liderul NSDAP înaintea lui Hitler; Gregor Strasser și Ernst Röhm, doi naziști de frunte uciși în Noaptea Cuțitelor Lungi; Robert Ley, conducătorul Frontului German al Muncii; Baldur von Schirach, liderul Hitlerjugend; Alfred Rosenberg, unul din principalii teoreticieni ai ideologiei naziste și, nu în ultimul rând, Martin Bormann, liderul Cancelariei Partidului.

Ce au în comun acești indivizi cu traiectorii atât de diferite ? Reprezintă, fiecare, un destin format de catastrofa de la 1918 și de dorința redobândirii mândriei de a fi german. Și, conform autorului, toți au strălucit datorită caracterului de catalizator al Führerului.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Procesul doctorilor naziști

Mesaj Scris de Admin la data de 10.12.11 10:05

Procesul doctorilor naziști

Se împlinesc 65 de ani de la începutul ”Procesului Doctorilor”, primul dintre cele 12 procese pentru crime de război ținute la Nurnberg după sfârșitul celui de-al doilea război mondial. În timp ce primul proces organizat la Nurnberg, cel intentat principalilor lideri naziști, a fost judecat de un tribunal militar internațional, a doua serie de procese – care începe în decembrie 1946 – a fost ținută în fața curților militare americane.


Procesul s-a desfășurat între 9 decembrie 1946 și 20 august 1947. Din cei 23 de acuzați, șapte au fost achitați, iar șapte au primit pedeapsa cu moartea, restul fiind condamnați la închisoare (cu pedepse pornind de la 10 ani de închisoare până la închisoare pe viață).

20 din cei 23 de acuzați erau doctori, ceilalți trei fiind oficiali naziști; toți au fost acuzați de a fi fost implicați în experimente medicale pe oameni și crimă în masă prin eutanasiere. Cel mai cunoscut dintre doctorii naziști, Josef Mengele, nu s-a numărat printre acuzați deoarece nu fusese capturat încă (el avea să moară în libertate, în Brazilia).

Împreună, cei 23 de doctori au primit în total 4.000 de acuzații, inclusiv conspirație pentru comiterea de crime de război, crimă împotriva umanității, crime de războii, printre care cea de efectuare a experimentelor medicale pe prizonieri și populația civilă din țările ocupate; omorârea în masă a prizonierilor de război și a populației civile din țările ocupate pe motiv de bătrânețe, nebunie, boli incurabile, handicapuri fizice; participarea la programul de eutanasiere din aziluri. Programul ”Euthanasia” a fost gândit și pus în practică de un grup de doctori naziști, evident, cu implicarea factorului politic, programuul urmărind uciderea sistematică a celor considerați ”nedemni de a trăi”, adică cei bolnavi mintali sau persoanele cu diverse handicapuri fizice.

Condamnații la moarte


Viktor Brack era colonel în cadrul SS și ofițer în cadrul Cancelariei Führer-ului; Karl Brand a fost doctorul personal al lui Hitler, locotenent-general în Waffen SS și Comisar al Reich-ului pentru Sănătate. Rudolf Brandt a fost colonel în SS, secretar al lui Himmler și consilier ministerial. Karl Gebhardt, locotenent-general în SS, a fost doctorul personal al lui Himmler, chirurg-șef al Poliției și SS-ului, președinte al Crucii Roșii Germane. Waldemar Hoven a ocupat poziția de căpitan în cadrul Waffen SS, a fost doctorul-șef al lagărului de concentrare de la Buchenwald. Joachim Mrugowsky, colonel în SS, a fost igienist-șef în cadrul Poliției și SS-ului, șeful Institutului de Igieniă al Waffen SS. Wolfram Sievers, colonel în SS, a fost directorul Institutului pentru Cercetări Științifice Militare.

Cei condamnați la moarte au fost spânzurați pe 2 iunie 1948 la închisoarea bavaerză Landsberg. Pentru ceilalți, diferența dintre pedeapsa cu închisoare și condamnarea la moarte a făcut-o apartenența la SS, organizație declarată ca fiind criminală de către Tribunalul Militar Internațional. Cu toate acestea, parte din personalul medical al SS-ului a scăpat de condamnarea la moartea.

Declarația de deschidere a părții acuzării, ținută de Telford Taylor:



”Inculpații din acest caz sunt acuzați de crime, torturi și alte atrocități comise în numele științei medicale. Victimele ale acestor crime se numără cu sutele de mii. Doar câțiva mai sunt încă în viață; unii dintre supraviețuitori vor apărea în această sală. Dar majoritatea acestor victime nefericite au fost măcelărite direct sau au murit în urma torturilor la care a fost supusă.

Pentru majoritatea lumii, ei sunt morți fără nume. Pentru ucigașii lor, acești oameni nenorociți nu erau considerați indivizi. Ei veneau în loturi și erau tratați mai rău ca animalele. Ei au fost 200 de evrei în condiție fizică bună, 50 de țigani, 500 de polonezi tuberculoși sau 1000 de ruși. Victimele acestor crime se numără printre milioanele de anonimi care și-au întâlnit moartea în fața naziștilor și a căror soartă este o pată oribilă în istoria modernă. [...]”
Acuzațiile


”Acuzațiile împotriva inculpaților sunt aduse în numele Statelor Unite ale Americii. Ele sunt judecate de o curte de judecători americani. Responsabilitatea impusă astfel reprezentanților Statelor Unite, procurori și judecători, este importantă și neobișnuită. E o datorie, nu doar față de victime sau față de părinții și copiii victimelor, ca o pedeapsă justă să le fie impusă vinovaților, dar și față de inculpați, ca aceștia să primească o dreaptă audiere și decizie. [...]

Este obligația noastră solemnă față de toate popoarele lumii să arătăm de ce și cum s-au întâmplat aceste lucruri. Ne revine sarcina de a arăta clar ideile și motivele ce i-au împins pe inculpați să-și trateze semenii mai rău ca pe animale. Gândurile perverse și conceptele distorsionate care au dus la aceste sălbăticii nu au murit. Ele nu pot fi omorâte prin forța armelor. Ele nu trebuie să devină un cancer care se răspândește în sânul umanității. Ele trebuie extirpate și expuse, din motivul atât de bine definit în această sală acum un an de zile: -”Nedreptățile pe care căutăm să le condamnăm și să le pedepsim au fost atât de calculate, primejdioase și devastatoare, încât civilizația nu poate tolera ignorarea lor pentru că nu poate supraviețui dacă ele se vor repeta.”
Fragmente din mărturia preotului polonez Leo Miechalowski, prizonier la Dachau între 1940 și 1945. Doctorii l-au infectat intenționat cu malarie pentru a determina eficacitatea unor compuși anti-malarie. De asemenea, a fost forțat să îndure temperaturi foarte scăzute pentru ca doctorii să testeze efectele hipotermiei asupra corpului uman.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Germania/Austria/Elvetia

Mesaj Scris de Admin la data de 30.11.11 10:21

Descoperire macabră: Victime eutanasierilor naziste, găsite în Austria

Un capitol întunecat din istoria Europei a ieșit la iveală într-o clinică psihiatrică din vestul Austriei, unde au fost descoperite rămășițele a 220 de persoane, ucise probabil în timpul regimului nazist, relatează marți BBC.

Rămășițele trupești au fost descoperite în curtea clinicii din Hall, Tirol, în timpul unor lucrări de construcție. Primele indicii au arătat că cei îngropați ar fi putut fi persoane cu handicap, ucise de către naziștii care aplicau programul de eutanasiere.

Zeci de mii de persoane cu handicapuri fizice sau psihice au fost ucise de naziști, care considerau că aceștia nu dispuneau de abilitățile necesare pentru a supraviețui. Aproximativ 30.000 au fost uciși la clinica psihiatrică de la Schloss Hartheim, de lângă Linz, Austria Superioară.

Tilak, compania responsabilă pentru clinica din Hall, a declarat că în morminte s-au găsit rămășițele unor persoane îngropate aici între 1942 și 1945. Există 'o bănuială cum că morții ar fi fost (cel puțin o parte) victime ale programului de eutanasiere al naziștilor', au declarat responsabilii companiei.

Un purtător de cuvânt, Johannes Schwamberger, a declarat că lucrările de construcție au fost amânate pentru a derula o anchetă și a identifica morții. Clinica din Hall rămâne între timp deschisă, putând adăposti până la 500 de pacienți.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Cum se scria literatura în exil nazist

Mesaj Scris de Admin la data de 30.11.11 10:19

Cum se scria literatura în exil nazist
Imaginea supusului fațã de regim, a micului burghez cu tendințe național-socialiste, a artistului care funcționeazã ca instrument de propagandã, a individului care renunțã la valori confundând sacrificiul pentru artã cu carierismul – acesta este portretul decadenței asupra cãruia ne invitã Klaus Mann sã reflectãm într-un roman emblematic, atât din punctul de vedere al reprezentãrii totalitarismului german, cât și din cel al reinterpretãrii mitului faustic. Este vorba despre Mefisto: Romanul unei cariere.

Valorile burgheze și-au trait viața, a sosit momentul supusului, mult mai flexibil și mai capabil de compromis. Pe baza personajului autorul construiește o satirã ce are ca obiectiv demontarea artisticã a regimului. Romanul vrea sã destãinuie intenția național-socialismului fațã de culturã, al cãrei progres natural încearcã sã-l blocheze. Pactul mefistofelic încheiat cu puterea este aspru criticat, la fel și pretenția actorului oportunist care urmãrește ascensiunea profesionalã cã pactul ar fi un compromis de dragul artei. Actorul lui Mann nu mai are conștiința nãzuinței artistice, ci se identificã cu viciul carierismului, devenind astfel un suport al regimului. Rãul metafizic întruchipat în mod tradițional de Mefisto devine rãul metafizic. Romanul, o satirã la adresa arivismului, are și o cheie mai concretã întrucât personajul lui Klaus Mann corespunde unei figuri istorice, anume actorului Gustav Gründgens. Presãrat cu conotații politice, romanul prezintã categoria mefistofelicului drept încarnarea dorinței de putere naziste. Actorul care se lasã instrumentalizat eșueazã ca artist, dar câștigã în noua sa profesie de comedian. De ce comedian? Pentru cã și regimul este la fel de comedian. Autorul se concentreazã pe transformarea personajului în simbol al practicii de dominare naziste.

Noul sens al artei

Puțin dupã preluarea puterii de cãtre național-socialiști începe o reformulare a artei, pentru a servi propagandistic regimului. Se naște o artã laudativã la adresa comunitãții, rãzboiului sau eroismului, menitã sã educe noul om. În 1935 se înființeazã sub conducerea lui Hans Friendrich Blunk și Hanns Johst RSK-ul (Reischsschrifttumkammer), care are ca scop supravegherea literaturii, care trebuie sã se armonizeze cu noul model. Scriitorul are voie sã creeze doar dacã fac parte din aceastã organizație. Josef Weinheber, Kurt Eggers sau Gerhard Schumann sunt câțiva dintre scriitorii în slujba regimului care dobândesc prestigiu prin publicitatea la adresa sa. Pe 10 mai 1933 are loc o mare ardere publicã de cãrți la inițiativa oficiului principal pentru propagandã și presã, sub pretextul purificãrii spiritului german. Printre autorii demonizați se numãrã Sigmund Freud, Erich Kästner, Heinrich Mann sau Arnold Zweig. Este elaboratã și o listã neagrã de publicații a 131 de autori care trebuie sã disparã din biblioteci și librãrii. Se formeazã o grupã de scriitori distanțați de regim, dar care pubicã în Germania, fãrã însã a opune o rezistențã activã: Hans Fallanda, Ricarda Huch sau Ernst Wiechert. Alți autori pleacã în exil, pentru a dezvolta acolo literatura de rezistențã: Thomas Mann, Bertold Brecht sau Anna Seghers. Centrele literaturii de exil sunt Paris, Amsterdam, Stockhol, Praga, Moscova, ulterior și SUA, Mexic sau Argentina. Printre autorii cei mai importanți ai perioadei 1933-1945 îi amintim și pe Klaus Mann, Lion Feuchtwanger, Oskar maria Graf, Erich Maria Remarque și Franz Werfel. Aceștia se confruntã cu dificultatea obținerii pașapoartelor, permiselor de ședere sau permiselor de muncã. Greu de obținut este un loc de muncã permanent sau o cetãțenie. Nici publicarea nu este un țel ușor de atins. Multe conturi pentru emigranți sunt închise sau dizolvate, actele de identitate expirã dupã dezcetãțenire. În plus, mai existã și șocul cultural, care asociat cu lipsurile materiale, conduce la izolare și depresie.

Satira la adresa regimului

O metodã preferatã de autorii literaturii de exil este satira. Sã râdem de regim! Sub acest motto am putea sã clasificãm multe romane ale anilor ’30. Satira permite relevarea unui tablou social și istoric complex. Pentru cã este exilat, autorul criticã și avertizeazã. Protestul critic este exprimat vis-a-vis de încãlcarea crasã a drepturilor omului, iar starea de dezrãdãcinare resimțitã de exilat îi devine avantaj. Atacul nu se îndreaptã doar împotriva regimului, ci și împotriva factorilor care i-au favorizat dezvoltarea. Micul burghez arivist este îndeobște vizat. Expriența exilului, care cuprinde elemente iluministe, liberale, antitotalitare, utilizeazã stilul satiric drept criticã și autodefinire. Exemple: Walter Mehring: “Müller: Chronik einer deutschen Sippe, Irmgard Keun: “Nach Mitternacht” sau “D-Zug dritter Klasse”, Klaus Mann: “Mephisto: Roman einer Karriere”. Mann se concentreazã asupra relației dintre artã și politicã, asupra tipologiei oportunistului, dar mai puțin pe geneza dictaturii național-socialiste. Criza intelectualã deplânsã în roman, uneori foarte patetic, îi este și tãria și slãbiciunea. Dimensiunea didacticã se subordoneazã intenției literare de a prelucra artistic spiritul epocii.

Aceste romane cautã sã slãbeascã conceptele “populiste” cu care lucreazã ideologia nazistã și sã demaște teatralitatea sistemului. Sub național-socialism nu existã posiblitatea dezvoltãrii unei identitãți individuale sãnãtoase și bine definite. Micul burghez este în viziunea lui Klaus Mann o bazã a dictaturii, o imagine a culturii corupte. Nu este vorba despre conotații sociale, ci despre o personificare a naturii servile la care obligã regimul. Satira la adresa arivistului vrea sã demonteze prin râs dimensiuea totalitarã, ermeticã a regimului. Întrebarea este dacã ea poate funcționa în condițiile în care “naziștii care se folosesc de instrumente pãtrunzãtoare al convingerii și exploatãrii emoționale”. Se criticã o alegere, nu o predispoziție intelectualã. Romanele din exil nu fac o separație între regim și popor: în Germania nazistã burghezul se afirmã. Satira vrea sã împãrtãșeascã valori, nu este neapãrat apoliticã, dar neagã dogmatismele și ideologiile. Critica se adreseazã îndeosebi individului care se supune autoritãții unui regim corupt. Structurile sociale și psihologice sunt “orientate cãtre ipoteza cã convingerile politice, sociale și economice ale individului adesea construiesc un model mental cuprinzãtor și coerent, fondat pe un spirit sau o mentalitate, și cã acest model mental exprimã trãsãturi ascunse ale structurii caracteriale individuale. La mijlocul intereselor se aflã potențialul fascist, un individ cu o structurã care favorizeazã propaganda antidemocraticã”.

Literaturã în exil

Nãscut în 1906 în München, fiul lui Thomas Mann publicã în 1925 unul dintre primele romane homoerotice din literature germanã: “Der fromme Tanz”. Cãlãtorește mult alãturi de sora sa Erika, se întâlnește cu Andre Gide sau Jean Cocteau. Romanul sãu din 1932, “Treffpunkt im Unendlichen” schițeazã cele trei teme ale orizontului sãu de experimentare: dragostea, suicidal și drogurile. Dupã preluarea puterii de cãtre naziști în 1933, Klaus emigreazã la Paris, unde patroneazã centrul celor mai importanți autori exilați. La editura Querido din Amsterdam publicã revista de exil “Die Sammlung”. Klaus Mann încearcã ridicarea unui front antinazist unitar și reușește sã reuneascã personalitãți de diferite orientãri politice : Ernst Bloch, Bertolt Brecht, Albert Einstein, Lev Troțki, Ernest Hemingway, Boris Pasternak, Walter Mehring. În 1934 își pierde cetãțenia germanã. Dezvoltã un soi de umanism socialist, care ar fi trebuit sã asigure o ordine supranaționalã spre beneficiul individului. Tot acum îi apare și primul roman de exil, “Flucht in den Norden”.

“Mefisto” apare la editura Querido din dorința lui Mann de a-l demonta pe Gustav Gründgens, actor de mare success în Germania nazistã, dar pornind de la un caz particular se ajunge la o veritabilã diatribã împotriva amestecului dintre intelectualitate și regim. Dupã mai multe cure de detoxifiere, lucreazã ca reporter în timpul rãzboiului civil din Spania. In SUA scrie romanul “Der Vulkan. Roman unter Emigranten”, în care expune tabloul multifațetat al literaturii de exil și elaboreazã o utopie a socialismului. Împreunã cu sora sa compune “Escape to Life”, o carte despre reprezentanții din artã, științã și politicã a emigrației germane. Se înroleazã și în armata Americana, dar participarea efectivã la rãzboi îi este întârziatã din cauza orientãrilor sale homosexuale și comuniste. Împarte foi volante prin care îi îndeamnã pe soldații germane la dezertare. Este present ca reporter la interogarea lui Hermann Göring. Ca urmare a demiterii din armatã, a insucceselor scriitoricești și a dificultãților financiare, Klaus Mann se sinucide la Cannes, în 1946. “Mefisto” este prima datã publicat în DDR abia în 1955, dar publicãrile la diverse edituri sunt incomodate de obiecțiile familiei lui Gustav Gründgens, care vedeau în roman doar un atac personal împotriva actorului. În 1981 regizorul maghiar Istvan Szabo adapteazã cinematografic romanul, pãstrându-i integral mesajul și caracterul.

Artã și activism

Deși angajamentul politic al lui Klaus Mann pare a merge pe o linie uniformã de stânga începând cu atitudinea adoptatã în 1933, acest angajament se desfãșoarã totuși într-o manierã mult mai complicatã și contradictorie”. Activismul lui Klaus Mann se întrevede mai limpede decât arta sa. Exilul pentru el este o alegere în deplinã cunoștințã de cauzã, fiind singura cale de a lupta pentru progres, toleranțã și libertatea de gândire. Este însã dificil sã-l încadrãm într-o categorie politicã definitã, pentru cã, deși cu simpatii socialiste, Klaus Mann se ferește de dogmatism. Situația exilului pretinde capacitatea de a mixa realitãți cotidiene cu ficțiuni. Mann este povestitor, critic, eseist. Pe de-o parte încearcã sã avertizeze asupra adevãratului caracter al celui de-al treilea Reich, pe de altã parte urmãrește perpetuarea tradiției spiritului german dincolo de statul care o deformeazã. Scriitorul pãstreazã un conservatorism cultural destul de pronunțat, o esteticã sublimã moștenitã de la Novalis sau Rilke și reflectatã în stilul uneori patetic sau exaltat. Problematica politicã o integreazã relativ târziu în opera sa, atunci când intelectualul conștientizeazã democrația decadentã în care trãiește. Se orienteazã spre o formulare existențialistã a țelurilor politice, pãrãsind treptat critica culturalã conservatoare și orientându-se spre o criticã a totalitarismului.

În viziunea sa sarcina intelectualului constã tocmai în critica politicului, socialului, esteticului, dar înclinațiile personale creeazã o tensiune între artist și realitatea la care se raporteazã. În primii ani ai exilului nutrește o autenticã speranțã socialistã, socialism ce apare mai mult ca o abstracție contrapusã național-socialismului decât ca o realitate socialã concretã. Se a de el dupã pactul dintre Hitler și Stalin și dupã categorizarea homosexualitãții drept atitudine fascistã. Dilemele sale ideologice îi dovedesc implicarea socialã și autonomia reflecțiilor. “Simpatia lui Klaus Mann, fascinația sa corespund unui scepticism estetic ce nu se împiedicã de antifascismul criticii umanismului burghez”. Reproșurile lui Mann nu sunt direcționate doar împotriva practicilor burgheze, ci și împotriva celor socialiste. Atitudinea sa scepticã nu înseamnã neapãrat o atitudine concludentã fațã de lume în genere. Suportul moral îl gãsește oricum mai puțin în concepte sociale, direcții ideologice, și mai mult în intelectuali exemplari care și-au pus în practicã artistic integritatea sufleteascã, ca de pildã Andre Gide. Contraexemplul, intelectualul ipocrit, este Gustav Gründgens.

Tot Klaus Mann nu neagã niciodatã tradiția spiritualã germanã, chiar și când naziștii preiau puterea, pentru cã tot spiritul german a fost acela care a permis parțial conturarea premiselor pentru victoria dictaturii, o construcție lipsitã de fundament istoric sau idealuri. Regretã absența influenței politice a intelectualilor, dar recunoaște și culpa lor, a renunțãrii la realitãțile imediate în favoarea speculațiilor.

Mefisto: romanul unei cariere

Roman-cheie al literaturii germane de exil, Mefisto schițeazã panorama temporalã a Germaniei hitleriste, perceputã ca un teatru al burlescului, superficialului, irealului, comedianului, simbolizat de personajul Hendrik Höfgen prin parabola fausticã. Mefisto întruchipeazã maleficul secularizat al regimului totalitar, cu care actorul încheie pactul pentru a se cãpãtui profesional. Deși multe dintre personajele sale seamanã unor personalitãți ale epocii, Klaus Mann se ferește de vreo comparație directã, desenând tipologii umane, nu portrete. Tipologia surprinde problematica generalã, portretul este doar ocazia. Hendrik Höfgen îl copiazã în bunã mãsurã pe Gründgens, intendentul teatrului de stat din Berlin, al teatrului de stat prusac, director al scenei de stat din Düsseldorf, precum și cumnat al lui Mann. Prologul, o petrecere în cinstea aniversãrii zilei de naștere a premierului, ne introduce în rețeaua politicã și socialã a timpului, dar constituie și o sintezã a sistemului totalitar: pompã, zvonuri, propaganda, intrigi, elite, minciuni…și panzere din marțipan. Relația dintr artist și sistem este exprimatã univoc de la început: apreciat și lãudat pentru virtuți pe care nu le posedã, pervertit moral, Hendrik se identificã cu rolul pe care știe sã-l joace cel mai bine: Mefisto. Falsitatea o experimentãm prin fastul petrecerii înaltei societãți, plinã de strãlucire, dar lipsitã de individualitate sau integritate. Doar rolurile rãmân. Actorul care își vinde sufletul trãiește o depersonalizare în urma cãreia rolul pe care trebuie sã-l joace devine adevãrata sa fire. Propria-i înscenare se manifestã prin smoking și monoclu, prin râsul care vrea sã ascundã lipsa stimei de sine. Este cumva și o problemã a dublei orientãri de putere a protagonistului. Supus regimului cu care se identificã, el exercitã însã puterea asupra celorlalți. Se aflã undeva între o sfialã copilãreascã și o autocaracterizare de success.

Ce face Hendrik înainte sã acceadã la elita hitleristã? Joacã pe scena mai puțin faimosului teatru din hamburg, ia lecții de dans de la iubita lui de culoare Juliette, se gândește la proiectul unui teatru revoluționar comunist și o întâlnește pe Dora Martin, actrițã celebrã pe scena de la Berlin. Primul pas în carierã îl face atunci când Theophil Marder, regizorul piesei Knorke, îl remarcã. La premierã o cunoaște pe Barbara, fiica Geheimrat-ului von Bruckner, cãpãtând acces la zona mai înaltã a societãții. Obține roluri în Viena și Berlin, joacã în primul sãu film și, în ciuda lipsei vreunui talent deosebit, își face un renume prin intervențiile amicale. Când Hitler preia puterea, Hendrik se aflã în Spania și își dã seama cã pentru a putea reuși înapoi acasã, trebuie sã se supunã, cu atât mai mult cu cât iubita premierului, Lotte Lindenthal, intervine pentru el. Premiera lui Mefisto îi deschide toate porțile spre succes, atâta vreme cât îl are pe premier de partea sa. Le abandoneazã pe Juliette și pe Barbara, care publicã un ziar antinazist în Franța, dar intervine pentru prietenul sãu, Otto Ulrich, implicat în activitãți bolșevice. Foștii prieteni ai lui Hendrik sunt în exil, în vreme ce el devine intendentul teatrului din Berlin. Se cãsãtorește cu Nicoletta von Niebuhr, fosta soție a regizorului Marder și este avansat în funcția de senator pentru chestiunile culturale ale Reich-ului în urma unei acțiuni de epurare cãreia îi cade victimã și Ulrich. Rolul de Hamlet nu i se potrivește, cu toate acestea, seamanã multe laude din presã. Regretele încep când aflã de uciderea lui Ulrich.

Klaus Mann își declarã intenția: “Mã strãduiesc sã arãt de ce micul burghez devenit mefistofelic trebuie sã ajungã trãdãtor. Pentru a demonstra amploarea acestei trãdãri, a fost necesar sã prezint infernul prezentului german cu mijloace patetice sau satirice”. Personalitatea lui Höfgen susține ideea cã vechea moralã nu-și mai are locul în noul regim. “Legãtura dintre tehnologic-instrumental și social-moral” și-a pierdut valabilitatea. Höfgen procedeazã greșit, el își muleazã personalitatea în conformitate cu cerintele politice. Dar deciziile sale corespund unei logici dacã ținem cont de structura sa caracterialã. El alunecã pe panta imoralitãții, dar din perspectiva celorlalți experimenteazã o devenire eroicã în piesa de teatru a regimului. Istoria sa este istoria unei societãți. “Nu mi-am propus sã istorisesc povestea unui om când am scris Mefiso: roman al unei cariere. Intenția mea era sã înfãțișez un tip, și împreunã cu el diferitele medii, premisele sociologice și spirituale care au fãcut posibilã o asemenea ascensiune”. Ascensiunea sa este posibilã pentru cã recunoaște noile structuri de putere și aspirã sã se identifice cu ele. Își ia în serios meseria de actor, care presupune flexiblitate, camuflare și lipsã de scrupule. Abordeazã artistic interiorul unui sistem a cãrui dominare este la rândul ei o artã. Conjuncția dintre Höfgen și putere se relevã în teatralitatea de care dispun ambii pentru a manipula masele. Și la Hendrik, și în sistem existã o genezã psihologicã contextualã, dar și tendințe mefistofelice apriorice, care atunci când au un cadru propice de dezvoltare devin promotorul unei umanitãți denaturate, robotizate.

Cum se face artã în național-socialism

Hendrik Höfgen este un bun studiu de caz pentru ce înseamnã reușita artisticã în perioada totalitarã. Problema principalã asupra cãreia ne invitã Klaus Mann sã reflectãm se referã la relația dintre regim și om, repectiv artist. Cum îl judecãm pe Höfgen? Este el un colboraționist sau doar un naiv? În general opozanți regimului au douã posiblitãți pentru a nu fi lichidați. Pot sã ia calea exilului, unde sã lupte activ împotriva sistemului, dar asta presupune întâmpinarea unei serii bogate de dificultãți. Decizia este de obicei tardivã și sub presiune. Lãsarea în urmã a trecutului, lipsa de timp pentru aranjarea chestiunilor de acasã, problema adaptãrii la o culturã strãinã și a dobândirii unuei locuințe și loc de muncã, imposibilitatea întoarcerii. În roman personajul opteazã pentru alternativã. Convertirea la religia nazistã și adoptarea unui protector. Se produce o revalorizare si o schimbare de mentalitate, dar nu atât de radicalã precum pare, pentru cã el are germenele mefistofelic înrãdãcinat în psihic, așteptând o ocazie de acțiune. Principiile nu mai sunt înțelese ca ceva stabil, durabil, de neschimbat. Ele se reduc la unul singur: evitarea cãderii. Carierismul supune toate sentimentele și convingerile care ar contraveni liniei promovate de regim. Gândirea și voința nu mai au valoare intrinsecã, ci se instrumentalizeazã. Hendrik nu ține cont de nedreptãți, neînțelegeri și tulburãri interioare atâta vreme cât trebuie sã se concentreze asupra autoconservãrii. Individul este redus la instinctul de conservare.

Naiv e greu sã-l categorisim. De mai multe ori se aratã entuziasmat de noul sistem, recunoaște puterea rãului, dar dorește sã ia parte la ea. Rãul sistemic se identificã cu rãul caracterial în imoralitate și deformare umanã, opineazã Klaus Mann. Trecutul lui Hendrik îi naște însã și lui temeri, trãiește mereu sub spectrul cãderii din favoarea premierului. Se eschiveazã atunci când prietenul lui Ulrich îl amenințã, argumentându-și comportamentul prin statutul sãu de artist. Dar este arta o scuzã? Putem sã-I iertãm artistului greșelile omului?

În opinia lui Hermann Kesten Klaus Mann încearcã sã învãluie intenția politicã și figurile concrete ale lui Hitler, Göring, Goebbels prin caricaturizare și satirã. Nu este vorba despre demonizarea hitlerismului, tema ridicã întrebãri fundamentale despre condiția artistului și relația sa cu contextul istoric. Avantajul sau dezavantajul romanului, depinde de așteptarea cititorului, se vãdește în lipsa unei prezentãri coerente a realitãții istorice, pentru cã autorul doar sugereazã, nu istoricizeazã. Politicul este inevitabil legat de estetic, pentru cã actorul și rolul sãu sunt în centrul atenției. Însemnãtatea sa în mentalul colectiv captureazã și viziunea politicã, pentru cã ea sintetizeazã comedia și tragedia regimului. Evident cã alegerea artei actoricești ca paralelã la regimul NS nu este întâmplãtoare. Actorul beneficiazã de puterea mãștilor, care înlocuiesc cu succes aparența cu esența. Cam la fel face și național-socialismul: schițeazã adevãrul unei construcții artificiale, dezvoltã arta camuflãrii. În text nu se traseazã o diferențã clarã între comportamentul omului modern și cel al artistului, pentru cã amândoi par a se ghida dupã aceeași regulã: regula mãștii care înlocuiește caracterul. Imitație, maimuțãrealã, clownerie…cam asta reprezintã pentru Klaus Mann atât actorul, cât și sistemul. Discrediteazã actorul pentru cã militeazã nu pentru exil, ci mãcar pentru distanțarea de politic.

Dar arta în totalitarism se reduce la compromis și oportunism. Fausticul nu mai are nimic nobil și mãreț în el. Acest motiv a marcat decisiv spiritul german, exprimând aspirația națiunii la superioritate. Aceastã aspirație capãtã la Klaus Mann un sens carieristic cât se poate de pãmântesc, deloc metafizic, deloc intelectual. Ea este însã o alegere, Höfgen decide binele și rãul prin comportament și acțiune, dispune de conștiințã de sine și de rãspundere individualã. Mefistofelicul la el nu are conotații supranaturale și nu predispune la interpretãri literare foarte complexe, ci servește doar la satirizarea și parodierea regimului și individului care îi devine simbol. Actorul are succes pentru cã oferã o reprezentare artisticã a nazismului. Puterea iubește aceastã laturã a rãului: “Generalul însã s-a bãtut pe coapsã de bucurie: conștientizarea fulgerãtoare a rãului, mândria lui Satan de rangul sãu înfiorãtor îl amuzau teribil”. Comedianul se raporteazã mereu la putere pânã cãnd ajunge sã se identifice cu ea. Faust, figurã titanicã ce simbolizeazã nãzuința spre absolut, spre cunoașterea esențelor universale, nu se servește de închipuiri iluzorii, ci de acțiune. Cultul acțiunii devine în cariera lui Hendrik și în regim pierderea conștiinței, deoarece încãrcãtura moralã este neglijatã. Satira atrage atenția asupra instrumentalizãrii unor personaje emblematice ale culturii în așa fel încât sã corespundã idealurilor naziste. Individul trebuie sã se supunã, așa cum o face Mefisto. Este o culturã a fațadei, a mãștii lui Mefisto: “Dacã nu am avea decât sufletul faustic, unde am ajunge? Dușmanilor noștri le-ar conveni! Nu, nu, Mefisto este și el erou național. Doar cã nu trebuie sã le spunem oamenilor”. Ideologizarea materialului faustic corespunde unei împotriviri fațã de democrația vesticã și unei apologii a micii burghezii, care se demonizeazã pentru a accede la putere. În viziunea lui Mann, nu ești mefistofelic, ci devii mefistolfelic.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Ce și cât știau întreprinzãtorii și bancherii germani despre

Mesaj Scris de Admin la data de 30.11.11 10:16

Ce și cât știau întreprinzãtorii și bancherii germani despre Holocaust?
Die Gedanken sind frei (Gândurile sunt libere) este titlul unui cântec iubit din secolul al XIX-lea. La un secol distanțã consilierul juridic Friedrich Keller din Hessen propovãduiește aceeași idee. Jurnalul pe care îl compune și publicã între 1938 și 1945, cuprinzând observații asupra vieții cotidiene și analize sociale, lanseazã o dezbatere despre cât de bine informați sunt nemții în ceea ce privește Holocaustul.

În științele istorice ar trebui sã aibã loc un schimb de generații pnetru ca subiectul sã fie bine cercetat. Pentru cã nu doar notițele lui Kellner arata cã…informația cu privire la uciderea în masã circula necontrolat în mediile sociale. Numãrul victimelor, al fãptașilor și spectatorilor, amploarea geograficã și brutalitatea genocidului erau mult prea mari. Treptat, în conformitate cu statutul lor social și al relațiilor de care beneficiau, nemții iau cunoștintã de situație. Dar și conducerea NS încearcã sã susținã parțial dezvãluirea informațiilor, pentru a câștiga complicitate, nu în ultimul rând din partea elitelor.

Din acestea fãceau parte întreprinzãtorii și bancherii. Întrucât economia se împletea cu politica mai ales începând cu rãzboiul, aceștia aveau acces la culisele puterii. Aflau despre omucideri prin corespondențã, din convorbirile private sau prin observația directã a locurilor crimelor. Erau integrați politicii revizioniste, folosindu-se de prizonieri sau muncitori silnici. Colaborarea cu regimul promitea afaceriștilor stabilitate în contextul politicii de înarmare și de expansiune, precum și o plus-valoare consistentã. Doar manageri singulari s-au angajat în acțiuni de salvare a populației evreiești, precum Oskar Schindler (Cracovia), Berthold Beitz (Boryslaw), Eduard Schulte (Breslau) oder Otto Weidt (Berlin). Dupã rãzboi și în domeniul economiei persista obiceiul negãrii oricãrei cooperãri. Bancherul din Frankfurt Hermann Josef Abs este printre puținnii care au recunoscut cã știau despre masacrele din Majdanek sau Auschwitz.

De fapt unele documente aratã clar cum erau informați bancherii despre Holocaust. Astfel Friedrich Flick și colegii sãi primesc în noiembrie 1941 o circularã de la capul afaceristilor din domeniul prelucrãrii fierului ce conține un raport de cãlãtorie din est. domnii nu numai cã aflã despre starea industriei ucrainene, ci și despre masurile împortiva prizonierilor de rãzboi și civililor: înfometarea și împușcarea sistematicã a celor prinși și genocidul populației evreiesti. Orașe precum Dnjepropetrowsk, Kiev, Kriwoi Rog sunt declarate epurate, cine nu a fugit a fost pur și simplu lichidat. Rapoarte ale muncitorilor de la der Reichsbank și de la Oswald Pohl, șeful administrației lagarelor de concentrare, transmit o scena cumplitã din anul 1942. Atunci directorul de la Reichsbank, Hermann Waldhecker, îl însoțește pe Pohl ca sã deschidã diverse cufere în care se aflã inele, ceasuri, monocluri, broșe și alte podoabe ale evreilor uciși. O parte din ele sunt date la amanet în Berlin, moment în care se aratã interesate firme precum Siemens, Wintershall, Allianz.

La Nürnberg trebuie sã dea socotealã în 1948 și Heinrich Bütefisch, membru al conducerii IG Farben și Braunkohle Benzin AG din Berlin. La ședintele conducerii a decis asupra stabilirii lagãrelor și a și vizitat douã dintre acestea. Ca patron al fabricii de sintezã din Auschwitz, Bütefisch primește rapoarte sãptãmânale de la colegii din IG. Printre acestea figureazã plângeri in legãturã cu absența echipelor SS de la lagãrele de lângã uzinele IG-Farben, starea jalnicã de sãnãtate a captivilor și productivitatea scãzutã. Momentan sunt propuse mãsuri violente împotriva ”sclavilor” sau construcția de morgi…In foarte multe întreprinderi interesul economic se armonizeazã cu convingerea politicã. C patroni de firme au știut și chiar au luat parte la selecția condamnatilor știm și din cãrțile italianului de origine evreiascã Primo Levi, supraviețuitor al Holocaustului.

În anumite întreprinderi s-a incercat și exploatarea informațiilor despre uciderile sistematice. Un litigiu macabru al Reich-ului cu Banca Dresden aratã transformarea acestor cunoștințe în logicã de acțiune. Când la începutul lui 42 vãduva evreica a unui director de bancã mort în 30 este deportatã, prezidiul financiar din Berlin dã indicații ca pensia sã fie transferatã la stat. Pânã în 1945 departamentul juridic al institutului de credit se luptã pentru drepturile sale și argumenteazã cã drepturile femeii sunt anulate: pe baza deportãrii se ia în calcul doar moartea, caz în care nu mai este nevoie de asigurare de viațã…

Politica și economia mânã-n mânã

Flick, Waldhecker, Bütefisch ca și alți doi reprezentanti de la Dresdner Bank, Emil Meyer și Karl Rasche, aparțin unei grupe speciale de lideri economici. Împreunã cu mai bine de 30 de întreprinderi și bãnci, dintre care Rudolf Bingel de la Siemens, August Rosterg de la Wintershall, Richard Kasselowsky de la Oetker și Kurt Schmitt de la Allianz – au cãutat pe o cale exclusivistã apropierea de puterea politicã: cercul de prieteni ai lui Heinrich Himmler. Din dorinta afaceriștilor mâna forte a lui Hitler fondeazã la mijlocul anilor 30 un fel de club în Berlin. În casa aviatorilor (Haus der Flieger), care poartã pecetea lui Hermann Göring (azi se aduna aici parlamentarii) se vine mai întâi sporadic, dar din 1938 lunar. Adesea întâlnirile, cu discursuri și cine, durau pâna la miezul nopții.

O dovadã de încredere îndreptațitã: deja înainte fondarea cercului afaceriștii stabilesc reuniuni și finanțãri ale SS-ului. Astfel se construiesc treptat retele productive de comunicare cu politicienii. Așa îl cunoaște Himmler pe cel care îi va închiria casa din Grünewald, Friedrich Flick, așa își gãsește SS-ul banca principalã, Dresdner Bank. Unele simpatii supraviețuiesc rãzboiului. Karl Blessing, membru în comitetul de conducere al întreprinderii care activa fraudulos în Europa de Est, Kontinentale Öl AG, este angajat ca guvernator al bãncii federale din 1958 pânã în 1969. La începutul anilor 60 îl primește la el pe însãrcinatul cu probleme economice al Führer-uluiWilhelm Keppler, ca sã-l sfãtuiascã în privinta investițiilor private. Pânã în prezent se tot încearcã purificarea acestui cerc de experți, care insistã cã mai mult s-a produs dezinformare decât informare. Dar înainte de 1945 acești membri ai comitetului lui Himmler erau priviți drept aliații cei mai loiali și sinceri…

Himmler obișnuia sã le prezinte locațiile genocidului. Astfle SS-ul se prezintã drept o organizație destul de deschisã. În februarie 1937 afaceriștii sunt invitați de Himmler și Richard Heydrich la o manifestatie de douã zile din Berlin, la care se rostesc discursuri despre evrei și francmasoni, iar mai târziu viziteazã divizia Leibstandarte din Berlin-Lichterfelde, ceea ce îi prilejuiește lui Emil Meyer de la Dresdner Bank mulțumiri profunde pentru o experiențã atât de bogatã. ”Prietenii” regimului sunt rugați de mai multe ori sã participe la întâlniri cu responsabilii genocidului. De pildã Himmler îl invitã pe unul din liderii afaceriști, reprezentantul Braunkohle Benzin AG, Fritz Kranefuß, în octombrie 1941 sã întreprindã o cãlãtorie de inspectare a Europei de Est. se viziteaza commando-urile din Ucraina de la Kiev, Kriwoi Rog und Nikolajew.

În februarie 1943 Otto Ohlendorf, fost lider de grup SS care este condamnat pentru uciderea a 90.000 de oameni, este rugat sã întocmeascã un raport cu privire la situația Crimeii. În decembrie 43 vin mai mulți experți: la o vizitã a cercului de prieteni în cadrul commando-ului secret al lui Himmler din Prusia de est, liderii SS îi invitã pe Hermann Fegelein și Erich von dem Bach-Zelewski, la fel de vinovați pentru masacre.

Nucleul grupului era conversația informalã. Trebuia sã fie produsã încredere și responsabilitate, care ar fi trebuit sã funcționeze și în afara întâlnirilor regulate. SS-ul avea nevoie de un partener cu care sã colaboreze, pentru a construi împreunã o societate puternicã, iar afaceriștii s-au arãtat foarte doritori. La un vin bun și lumina lumânãrilor se punea la cale planul de eliminare a celor care nu conveneau sistemului conceput. Heinrich Bütefisch recunoștea la Nürnberg cã pentru el a fost o mare onoare sã aibã ocazia de a face parte din cercul de prieteni. Mai mult din oportunism calculat decât din fanatism politic, aceastã colaborare intensã a condus cãtre un discurs al inumanitãții care contravine valorilor civilizatorii, discurs pe care înșiși oamenii cultivați l-au propovãduit. Carl Vincent Krogmann, din 1933 pânã în 1945 primar în Hamburg, povestește în jurnalul sãu cã a considerat mereu foarte interesant ce se discuta despre Holocaust la întâlnirile grupului…
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Serviciile secrete germane, complice la crimele neonaziștilo

Mesaj Scris de Admin la data de 16.11.11 16:14

Serviciile secrete germane, complice la crimele neonaziștilor?

Explozia unei case din orașul german Zwickau a scos la iveală, în mod neașteptat, o organizație teroristă neonazistă care a reușit să opereze, timp de 11 ani, fără să trezească atenția autorităților. Există însă mai multe indicii conform cărora serviciile secrete aveau cunoștință de activitățile grupului.

Orașul saxon Zwickau a fost multă vreme cunoscut pentru fabrica de automobile Trabant, închisă în 1991. Cu o populație de aproape 100.000 de locuitori și situat în apropierea graniței cu Cehia, Zwickau s-a transformat de-a lungul anilor, dintr-o localitate minieră, într-un oraș elegant, dominat de arhitectura art-nouveau; în săptămânile trecute însă, media din întreaga Europă și-a îndreptat atenția asupra orașului liniștit dintr‑un motiv la care puțină lume s-ar fi așteptat.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135923
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Pagina 3 din 10 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum