Rusia/Tarile Baltice

Pagina 2 din 4 Înapoi  1, 2, 3, 4  Urmatorul

In jos

Rusia/Tarile Baltice

Mesaj Scris de Admin la data de 15.02.06 23:29

Rezumarea primului mesaj :

Antisemitismul in Ucraina

Gruparile de extrema dreapta si factiunea IuscenkoViktor
Iuscenko a devenit noul presedinte al Ucrainei, dupa o lupta electorala
care ameninta sa degenereze in razboi civil. O lupta care a imbracat si
forma manifestatiilor de strada, dar care s-a purtat mai ales in
culise. O batalie intre servicii secrete, centre de putere si grupuri
de interese globale. Din care nu au lipsit loviturile de teatru si
rasturnarile de situatie.
In
acest "razboi al civilizatiilor", care a ajuns acum in Ucraina, unul
dintre marile semne de intrebare apare legat de acceptarea de catre
Occident a gruparilor de extrema dreapta - care fac parte din factiunea
Iuscenko-Timosenko - si a campaniilor antisemite, care au dat nastere
in Ucraina la mari scandaluri de presa, soldate cu procese. In timp ce
in alte tari est-europene se pune problema Holocaustului, in Ucraina
lucrurile evolueaza cu totul altfel: Iuscenko si Timosenko -
intruchiparea democratiei de tip occidental in mass-media
internationala - sunt binecunoscuti in Ucraina drept nationalisti cu
vederi antisemite. De ce, oare, Occidentul tace?
Miza ucraineanaCunoscutul
editorialist (neoconservator) Charles Krauthammer nota, pe marginea
evenimentelor din Ucraina: "In cursul unei singure generatii, rusii au
pierdut unul din cele mai mari imperii din intreaga istorie: au
pierdut, mai intai, imperiul sovietic din Lumea a Treia, coloniile din
Nicaragua si Angola, pana in Indochina; apoi au pierdut controlul
asupra imperiului din Europa de Est, acum total integrat in NATO si UE;
a urmat imperiul din cadrul URSS. Republicile sovietice musulmane au
iesit de sub controlul Moscovei una cate una. Republicile baltice sunt
deja, si ele, in NATO. Regiunea atat de importanta a Transcaucazului a
devenit extrem de instabila si plina de conflicte militare. Tot ce a
mai ramas Rusiei din fostul URSS sunt doar republicile slave. Belarus
este, efectiv, o colonie a Rusiei. Dar marele premiu a fost, pana de
curand, Ucraina. Din motive strategice (Peninsula Crimeea), istorice
(Kievul este considerat de rusi leaganul civilizatiei slave) si de
identitate (partea de est a Ucrainei este vorbitoare de limba rusa si
ortodoxa)." In continuare, Charles Krauthammer observa in privinta
"revolutiei portocalii" din Ucraina: "Acum, rusii nu mai au puterea sa
le faca ucrainenilor ceea ce predecesorii lor sovietici au facut
Ungariei (1956) si Cehoslovaciei (1968) in cursul razboiului rece. Asa
incat "razboiul civilizatiilor" (al lui Sam Huntington - n.n.) s-a
mutat in Ucraina, chiar la granita Rusiei". Anne Applebaum numeste
aceste evenimente "Cortina de fier II" sau "Noul razboi rece", si
noteaza ca in 2004 "Cortina de fier" cade peste Ucraina, la granita
rasariteana a Poloniei: "In 1946, Winston Churchill a tinut celebrul
sau discurs, in care a sustinut ca o "cortina de fier" a cazut peste
Europa Centrala, declansand razboiul rece. Anul 2004 este cel in care
asistam la caderea unei noi "cortine de fier", care nu mai trece prin
centrul Germaniei, ci se intinde la granita de est a Poloniei".
"Revolutia
portocalie" a Opozitiei din Ucraina - condusa de Viktor Iuscenko si de
"printesa gazelor naturale", magnata Iulia Timosenko (fost vicepremier
sub regimul Leonid Kucima) - a ajuns la granitele Rusiei. In "Ukrainska
Pravda" (cotidian pro-Iuscenko), Iulia Timosenko (aceasta Robespierre
cu fusta) ameninta Rusia in numele Noii Ordini Mondiale: "Indata ce vom
finaliza revolutia portocalie in Ucraina, o vom transfera urgent in
Rusia". Timosenko sustine ca automobile cu panglici portocalii se pot
vedea inca de pe acum la Moscova.
Susan
Eisenhower sustine ca Putin se teme de o noua extindere a Noii Ordini
Mondiale prin NATO si UE, deoarece are viu in minte ceea ce a patit
Mihail Gorbaciov, care a dat prea multa crezare "asigurarilor"
Occidentului, privind extinderea NATO in estul Europei: "Daca o
Germanie unificata va deveni membru NATO, i-a spus secretarul de stat
James Baker lui Gorbaciov in februarie 1991, jurisdictia si fortele
NATO nu se vor mai extinde catre Europa de Est". Aparent, Gorbaciov a
parut receptiv la asigurarea lui Baker, dar a tinut sa precizeze ca
"nici o extindere spre est a zonei NATO nu este acceptabila". Pe buna
dreptate, Charles Krauthammer noteaza: "Occidentul doreste acum sa
termine inaintarea inceputa in 1989, prin caderea Zidului Berlinului,
si continuata cu marsul NATO spre estul Europei".
Articolul "Evreii in Ucraina de azi" a provocat la Kiev un proces de presaLa
28 ianuarie 2004, judecatoarea Irina Saprachina - de la tribunalul
raionului Sevcenko - a hotarat, in prima instanta, inchiderea
principalului cotidian al "opozitiei portocalii" (Iuscenko-Timosenko)
"Silski Visti" ("Stirile Orasului"), pentru publicarea unui articol
care "alimenteaza conflictul etnic". Articolul, scris de Vasil
Iaremenko, se intituleaza "Evreii in Ucraina de azi: realitatea dincolo
de mituri". Autorul este profesor la Academia Inter-regionala pentru
Managementul de Personal.
Hotararea
tribunalului din Kiev a provocat indignarea "opozitiei portocalii",
care se baza in campania electorala pe cotidianul "Silski Visti", cu un
tiraj de 520.000 de exemplare. Liderii Opozitiei - Viktor Iuscenko
(blocul "Ucraina Noastra"), Iulia Timosenko (blocul "Patria Mama") si
Aleksandr Moroz (Partidul Socialist) - au semnat imediat un
articol-manifest, intitulat "Jos mainile de pe Silski Visti",
argumentand ca inchiderea unui cotidian al opozitiei, inaintea
campaniei electorale, indiferent sub ce motiv, este un afront si o
incalcare evidenta a libertatii presei, facute de guvernul
contracandidatului oficial, primul ministru Viktor Ianukovici. Totusi,
unii analisti au observat ca decizia tribunalului de la Kiev nu era una
definitiva. Nu era executorie. Ea putea fi atacata in Justitie, asa
incat inchiderea lui "Silski Visti" ar fi putut deveni efectiva abia
peste un an sau doi, daca ziarul nu cumva castiga in instanta suprema a
Ucrainei.
Articolul lui
Iaremenko - publicat pe 30 noiembrie 2003 - cuprinde multe din tezele
pe care autorul le publicase anterior tot in "Silski Visti", la 15
noiembrie 2002, in articolul intitulat "Mitul antisemitismului
ucrainean". Teza fundamentala a articolelor lui Iaremenko este ca
evreii ar reprezenta in Ucraina de azi o minoritate nationala
privilegiata ("discriminata pozitiv"), care controleaza finantele,
sectoarele-cheie din economie si cea mai mare parte din mass-media.
Opozitia fata de acesti oligarhi este imediat catalogata drept
antisemitism sau iudeofobie, si sanctionata. Ucrainenii, argumenteaza
Vasil Iaremenko, sunt obligati sa se hraneasca doar cu "produsele
informationale si spirituale ale acestei bucatarii evreiesti".
Iaremenko sustine ca toate canalele de televiziune din Ucraina ar fi in
mana acestor oligarhi, in timp ce finantele si economia ar fi acaparate
de Vadim Rabinovici, Viktor Pinciuk (ginerele presedintelui Kucima),
Iuhim Zviahilski, Hrihor Surkis, Viktor Medvedciuk etc. Potrivit lui
Iaremenko, o treime din membrii Radei (Parlamentul Ucrainei) ar fi
minoritari evrei. Iaremenko satirizeaza in articolul incriminat
Parlamentul Ucrainei care, dupa parerea lui, s-ar fi transformat
intr-un Knesset ucrainean sau in sinagoga centrala a Ucrainei.
Aceste
afirmatii - pe care multi le considera fie exagerate, fie nefondate -
palesc insa in fata trimiterilor cu caracter istoric pe care le face
Iaremenko. Potrivit lui Iaremenko, evreii de la Moscova ar fi organizat
foametea tragica din anii 1932-1933 din Ucraina - soldata cu milioane
de morti - pentru a se razbuna pe antibolsevismul ucrainenilor.
Iaremenko afirma ca, in anii 1937-1938 (perioada de varf a proceselor
staliniste din URSS), milioane de ucraineni care se opuneau politicii
lui Iosif Vissarionovici Stalin (despre care Iaremenko sustine ca se
numea, in realitate, Iosif Davidovici Djugasvili) au fost exterminati
de NKVD, care era condus de evrei (Ghenrik Iagoda, apoi Aleksandr Ejov,
supranumit "piticul sangeros") si format, sustine Iaremenko, in
proportie de 99% de evrei.
In
al doilea razboi mondial, Ucraina ar fi fost invadata, in conceptia lui
Iaremenko, de Germania nazista alaturi de care luptau zeci de mii de
evrei, incadrati in Waffen SS, pe baza unei intelegeri secrete.
La
sfarsitul lui 2003, Alexksandr Slaiev - presedintele Comitetului
Anti-Fascist-Ucrainean - a actionat in instanta cotidianul "Silski
Visti" pentru publicarea articolului lui Vasil Iaremenko, care, in
opinia lui Slaiev, alimenta discordia interetnica din Ucraina. O tara
acuzata de masacrul evreilor de la Babi Yar.
Asasinarea lui Aleksandr Slaiev, presedintele Comitetului Anti-Fascist-UcraineanUn
lucru ciudat s-a petrecut ulterior. Pe 28 ianuarie 2004 - cum am vazut
- tribunalul din Kiev s-a pronuntat in favoarea actiunii introduse de
Aleksandr Slaiev. In august 2004 Slaiev murea subit, asupra decesului
sau plutind multe semne de intrebare.
Intr-un
interviu acordat agentiei JTA ("Jewish Telegraphic Agency") editorul
lui "Silski Visti" - Vasili Gruzin - sublinia ca articolul lui
Iaremenko a fost publicat ca "publicitate platita", mai exact ca anunt
publicitar al cartii lui Iaremenko, si nu exprima convingerile
redactiei. Gruzin a adaugat: "Personal, eu n-am nimic cu evreii. Ci
doar cu un mic grup de oligarhi evrei, care controleaza Ucraina
economic si politic".
Judecatoarea
Saprachina a declarat insa in "Zerkalo nedeli" ("Oglinda saptamanii")
ca articolul lui Iaremenko din 30 noiembrie 2003, publicat de "Silski
Visti", nu avea nici o mentiune ca ar fi "publicitate platita".
Saprachina a adaugat ca, si in acest caz, legile Ucrainei sunt foarte
clare, condamnand cu suspendarea pe diferite termene publicatiile care
gazduiesc publicitatea atunci cand aceasta alimenteaza conflicte
etnice, rasiale sau religioase.
Presa israeliana a semnalat faptul ca Iuscenko utilizeaza antisemitismul in campania electorala

http://www.ziua.net/display.php?id=166580&data=2005-01-08&ziua=d1c49d434b79fa80db564842735b2f00


Ultima editare efectuata de catre Admin in 29.07.11 12:09, editata de 4 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos


Re: Rusia/Tarile Baltice

Mesaj Scris de Admin la data de 15.12.13 15:07

http://acum.tv/articol/69294/

Despre autor: Mark Semionovici Solonin (n. 1958) este istoric și scriitor din Rusia, autor a numeroase cărți și articole privitoare în special la începutul războiului germano-sovietic (iunie 1941). ACUM a mai vorbit despre acest autor (v. articolul acesta) și despre afirmația acestuia că Armata Roșie a fost spulberată în primele luni de război deoarece pur și simplu a refuzat să lupte, deși era mult superioară celei germane atât numeric cât și ca armament. În limba română a apărut cartea sa “Butoiul si cercurile: 22 iunie 1941 sau cind a inceput Marele Razboi pentru Apararea Patriei”
Eu nu-l iubesc pe Stalin. Și nu este nimic deosebit în această afirmație – toate sondajele arată că fiecare al treilea (dacă nu cumva fiecare al doilea) locuitor al Rusiei încearcă aceleași sentiment. Prin natura ocupațiilor mele am expus de nenumărate ori și în mod public atitudinea mea față de Stalin și stalinism, dar nici acest fapt nu este unic. O oarecare specificitate a situației mele personale constă în altceva – practic în fiecare zi mi se amintește (fie prin scrisorile primite prin site-ul meu personal, fie în cursul discutării cărților mele pe forumurile din internet) că sunt pur și simplu obligat, dacă nu chiar să-l iubesc pe Stalin, atunci cel puțin să dau dovadă de respect pentru Comandantul Suprem, căci sub conducerea acestuia Armata Roșie “i-a salvat pe evrei de la arderea în cuptoarele din Auschwitz”
Trebuie să recunosc că părerea criticilor mei coincide cu poziția “întregii omeniri progresiste”. Când, în urmă cu cinci ani, ONU trebuia să hotărască la ce dată să fie fixată Ziua Comemorării Holocaustului, din toate variantele posibile a fost aleasă ziua de 27 ianuarie, ziua eliberării Auschwitz-ului (O¶wiêcim, Polonia,1945) de către Armata Roșie. În Israel de pildă, această zi este asociată cu aniversarea declanșării Răscoalei din ghetoul de la Varșovia, o hotărâre identică a fost adoptată și de SUA, Canada și Polonia; în Austria s-a adoptat ziua de 5 mai, când armatele Aliaților au eliberat lagărul de concentrare de la Mauthausen din Austria (1945).
De altfel, de ziua de 27 ianuarie, dar a anului 2005, se leagă încă o întâmplare, deja practic uitată. Cu câteva zile înainte de această dată comemorativă, toate principalele mijloace de informare rusești au raportat știrea că președintelui Rusiei i se va acordă medalia “Pentru Salvare” cu numărul 1, că această medalie a fost instituită de guvernul Israelului și că îi va fi înmânată lui Vladimir Putin în cursul unei ceremonii solemne de la Auschwitz de către însuși Președintele Israelului, Mosche Katzav. Despre acest eveniment a trâmbițat ubi et orbi rabinul-șef al Rusiei, Berel Lazar, care a explicat că: „rolul principal în eliberarea deținuților din Auschwitz l-au jucat tocmai soldații sovietici. Vom ține minte de-a pururi felul cum i-au salvat pe frații noștri”. Nu a mai urmat nicio continuare. Încet, încet s-a aflat că în Israel nu știe nimeni nimic despre această “medalie” și că de fapt ea a fost instituită de Federația Comunităților Evreiești din Rusia, foarte atașată Kremlinului. Înmânarea a făcut-o însuși Berel Lazar, care a fost nevoit să înmâneze și o medalie cu numărul 2, și anume președintelui Poloniei, Aleksander Kwa¶niewski, deoarece acesta era de față. Probabil pentru contribuția Poloniei la salvarea evreilor…
La drept vorbind, asemenea gafe supărătoare nu s-au mai repetat. Evreii „utili” frecventează cu regularitate activitățile utile și politic corecte, de genul Conferinței internaționale din Berlin pe tema “Învățămintele celui de al 2-lea Război Mondial și Holocaustul” din 15-17 decembrie 2009, în cursul căreia “învățământul” principal a fost înfierarea Estoniei, Ucrainei, a lui Miheil Saakașvili [președintele Gruziei] personal, precum și a altor “ticăloși” nenominalizați care încearcă să „rescrie istoria celui de al 2-lea Război Mondial” [1]. Înțelegerea reciprocă a ajuns până într-acolo încât în cursul conferinței de la Institutul de Stat pentru Relații Internatioanale din Moscova, conducătorul Departamentului de istorie și documentare al Ministerului de Externe al Federației Ruse, Constantin Provalov, a putut declara, de-a dreptul, că „aliatul cel mai important și consecvent al Rusiei în lupta contra falsificării istoriei este Israelul“ [2].
Din păcate, sunt nevoit să nu fiu de acord cu o asemenea părere reprezentativă. În ceea ce privește Auschwitz-ul, problema este extrem de simplă : la momentul eliberării lagărului de concentrare, practic acolo nu au mai rămas evrei vii. La dată de 28 Ianuarie 1945, șeful departamentului politic al Armatei a 60-a, general-maiorul Grișaev, a raportat șefului direcției politice a frontului 1 Ucrainean, general-maiorului Iașecikin, că la Auschwitz și în filialele acestuia au fost găsiți câteva mii de deținuți. “Toți sunt extrem de epuizați, plâng, mulțumesc Armatei Roșii. Oamenii erau de multe naționalități, dar nu am întâlnit evrei. Deținuții declara că toți aceștia au fost lichidați”.
Un raport mai amănunțit, datat 30 ianuarie 1945, cu subtitlul “Despre lagărul de concentrare de la Auschwitz”, se termină cu o concluzie asemănătoare : “Din lagărul de la Auschwitz au fost eliberati 2.000 de deținuți, din Birkenau (Bűezinka) – 2.500, din altele câte 500-800 de oameni. Evreii fuseseră lichidați în totalitate“.
Se înțelege că rapoartele făcute într-o perioada febrilă a unei înaintării grandioase nu puteau fi de o precizie exhaustivă. În plus, în starea în care erau deținuții din Auschwitz, era foarte dificil să distingi între un schelet viu învelit doar în pielea sa, și un cadavru, darămite să distingi un evreu de un polonez. Este foarte posibil ca printre cei eliberați să fi fost câteva zeci de evrei, dar luând în considerație că după cele mai precise și conservative calcule, la Auschwitz au pierit circa 800-900 de mii de evrei, nu putem vorbi de vreo “salvare”.
Doamne ferește să vedeți în aceste cuvinte chiar și cel mai mic reproș la adresa soldaților și comandanților Armatei Roșii. Soldații execută ordinele. Așa cum a stabilit istoricul rus P. Polian care a studiat aprofundat această problemă, nimeni – începând cu comandanții diviziilor nr. 100 și 107 de pușcași care au ocupat Aushwitzul și împrejurimile sale, și până la comandantul de Frontului, mareșalul Konev – nu au primit de la Cartierul General al Forțelor Armate (condus de I. V. Stalin) nicio indicație, nicio directivă pe tema “lagărului morții”; Auschwitz-ul era pentru ei doar un punct oarecare de pe harta operațiunii strategice de cucerire a regiunii industriale a Sileziei Superioare. Despre faptul că în comunicatul oficial al Comisiei Extraordinare de Stat [3] cuvântul “evreu” nu a fost pomenit sub nici o formă și că Auschwitz-ul a fost calificat drept „un lagăr uriaș creat de guvernul german pentru lichidarea prizonierilor sovietici”, nici nu mai este cazul să amintim.
Terminând cu problema mai simplă, să încercăm măcar să conturăm (cadrul unui articol de ziar nu permite mai mult) problemele incomparabil mai complexe.
Cum a putut să apară pe pământ polonez un „lagăr al morții” creat de naziști? Cine le-a dat drumul să intre acolo? Oare nu cumva cineva l-a ajutat pe Hitler să zdrobească Polonia, și nu cumva cineva i-a împiedicat pe refugiații evrei să părăsească teritoriul ocupat de nemți? Iar după ce au împărțit între ei Europa Orientală într-o atmosfera de deplină înțelegere, a pus Stalin, ridicând paharul de șampanie în sănătatea lui Hitler (“eu știu cât de mult își iubește conducătorul națiunea germană, și de aceea vreau să beau în cinstea lui”), ceva condiții referitoare la soarta milioanelor de evrei polonezi?
În împrejurările reale din toamna anului1939, Hitler era dispus să-i dea stăpânului de la Kremlin și ultima sa cămașă brună, și întrucât Stalin nu avea nevoie de acea cămașă nici pe degeaba, Hitler a fost nevoit să-i răsplătească pe Stalin pentru “prietenia” sa cu multe mii de utilaje industriale și tehnologice, unicate, și să-i remită lui Stalin prototipurile celor mai noi avioane, tancuri, tunuri terestre, marine și antiaeriene, echipamente optice, de vizare și hidroacustice. În acel moment Stalin era în situația de a putea dicta condiții, dar despre genocidul iminent nici nu și-a amintit. Este de presupus că dorința de a-i “salva pe evrei “ nu l-a chinuit prea tare.
De altfel, aliatul era dispus să-i dea pe evrei lui Stalin și fără niciun fel de “condiții” sau concesii. La începutul lui februarie 1940 nimeni altul decât Adolf Eichmann a adresat o scrisoare Direcției de Strămutare de pe lângă Consiliul Comisarilor Poporului, prin care propunea organizarea strămutării în Uniunea Sovietică a evreilor de pe teritoriile controlate de Germania. Pe data de 9 februarie scrisoarea a fost prezentată șeful guvernului sovietic, Viaceslav Molotov, și cu asta totul s-a terminat, deși s-ar fi putut crede că în nesfârșitele întinderi ale Uniunii Sovietice putea să fie loc pentru toată lumea. Deși, în acea iarnă, „strămutarea”, mai precis deportarea administrativă, a evreilor se efectua deja în ritm foarte susținut… [4]
Teritoriile Poloniei Orientale anexate de Uniunea Sovietică au fost, de-a lungul multor secole, printre principalele regiuni locuite de evreimea europeană. În anul 1939 erau acolo 1.270 de mii de evrei; în voievodatele Liov (Lvov, Lwów), Belostok (Białystok), Vilnius (Wilno), Volîn (wołyński), evreii reprezentau între 35 și 59% din populația urbană. După începutul războiului cu Germania și în ciuda împotrivirii din partea Puterii Sovietice, s-au mai strămutat spre răsăritul (fostei) Polonii încă circa 300 de mii de refugiați evrei. Contrar unui foarte popular mit, procentul evreilor din aparatul administrativ sovietic pe „teritoriile eliberate” era mult mai mic decât ponderea lor în populația totală, în schimb arestați erau mult mai des.
Astfel, printre cei 55 de deputați “aleși” în martie 1940 din zona Ucrainei de Vest și a Bielorusiei de Vest în Sovietul Suprem al URSS nu a existat nici un singur evreu, în schimb printre cei arestați de organele NKVD în perioada dintre septembrie 1939 până în februarie 1941, circa 23.000 erau de evrei, ocupând locul doi după polonezi și depășind semnificativ numărul de arestați ucraineni și bieloruși, deși aceștia erau mult mai numeroși ca proporție de populație. Procentul de evrei din totalul deportaților din Ucraina de Vest era în jur de 30%. Numai acești oameni – acești deportați, precum și acea parte din arestați pe care NKVD-ul nu a apucat să-i execute în operațiunea de „evacuare a închisorilor” – pot cu adevărat fi numiți “evreii salvați de Stalin”. Da, fără nicio intenție umanistă, da, împotriva propriei voințe, dar i-a salvat ! Toți ceilalți au pierit.
În iunie 1941 Armata Roșie, în retragere precipitată, a abandonat teritoriul Bielorusiei de Vest în decursul primelor 4-5 zile ale războiului, iar Ucraina de Vest – în decurs de circa o săptămână. Desigur, nu a existat nici un fel de evacuare organizată a populației evreiești. Autoritățile nu s-au obosit nici măcar să-i avertizeze de pericol. Până în prezent nu s-a găsit nici un document, nici o mărturie că guvernul sovietic ar fi încercat să caute căi de a salva pe acei cetățeni ai săi pe care, în condițiile ocupației germane, nu-i aștepta doar o viață amară, de foamete, ci o moarte crudă și inevitabilă. Mai mult, în primele zile de război, zile care erau decisive pentru soarta populației evreiești din regiunile apusene, la așa numita “graniță veche” (granița sovieto-poloneză din 1939) continuau să funcționeze pichetele de grăniceri care-i rețineau pe toți cei care nu aveau un permis special de trecere spre Est!
Rezultatul a fost unul perfect previzibil. Înainte de război, în orașul de graniță Brest locuiau 25 de mii de evrei. Până la eliberare (iulie 1944) au supraviețuit doar 19 (nouăsprezec!) oameni. O situație asemănătoare s-a creat pe întregul teritoriul Bielorusiei și al Ucrainei de Vest. Mai târziu, deja după război, istoricii sovietici au recurs la un truc simplu, incluzându-i pe evreii uciși acolo în rândul victimelor genocidului din… Polonia.
Ceva mai bună a fost soarta populației evreiești din regiunile de est ale Ucrainei: nemții au ajuns acolo ceva mai târziu, astfel încât multe familii au avut o șansă să se salveze prin fugă spre răsărit. Totuși, nici în acest caz nu a avut loc o evacuare organizată de autorități, salvarea celor amenințați de moarte neintrând pe lista de preocupări ale statului sovietic. Ca rezultat final, în teritoriile ocupate de inamic au rămas circa 3 milioane de evrei (300 de mii în zona Baltică, 250 de mii în Moldova, 800 de mii în Belorusia, și 1,5milioane în Ucraina).
Au pierit aproape toți. Faptul că nu au pierit chiar toți nu se datorează acțiunilor partizanilor sovietici (până în ziua de azi nu s-a găsit niciun document prin care Cartierul General al Mișcării de Partizani să fi dat vreo indicație privitoare la protejarea evreilor), ci doar relațiilor complicate dintre cei doi ocupanți – Germania și România. Regiunile întinse ale Ucrainei dintre Nistru și Bugul de Sud (așa numită Transnistrie) a fost făcută cadou de către Hitler aliatului său. În anii 1943-44 guvernul român, pregătindu-se să „întoarcă armele”, a pus capăt uciderilor în masă și chiar a permis livrarea în ghetoul transnistrean a ajutoarelor în alimente trimise de organizațiile umanitare internaționale.
Când, în iarna 1943-44, Armata Roșie și-a început marșul de eliberare de la Volga până la Bug, nu mai exista nimeni de salvat. În zona germană de ocupație au pierit practic toți evreii. Cazuri singulare de oameni salvați (în total se adună câteva mii) se datorează curajului fără seamăn al unor locuitori din acele zone; câteva zeci de mii au reușit să fugă în păduri, la detașamentele de partizani (astfel, în regiunea Baranovici din Bielorusia, evreii reprezentau 12% dintre partizani, în zona de partizani din Lida/Lyda – 25%). Nu puțini evrei au luptat în rândul Armatei Poloneze din Interior (Armia Krajova, AK). Chiar și în detașamentele Armatei Insurecționale Ucrainene (naționaliste) a lui Stepan Bandera existau evrei.
Dar ce merit are Stalin în toate aceste portițe de scăpare?
Cea mai binevoitoare caracterizare ce se poate da acestei atitudini este că guvernul sovietic și personal „Tătucul popoarelor” au avut față de moartea milioanelor de evrei o aceeași indiferență rece cu care întreagă “lume civilizată“ a privit la această tragedie fără seamăn. Care este diferența? Diferenșa constă într-un singur aspect, și anume că popoarele și țările civilizate nu se bat cu pumnul în piept și nu cer să fie recunoscute ca “salvatori“; din contra, ele construiesc muzee ale Holocaustului, ridică monumente pe locurile execuțiilor în masă și îi urmăresc prin tribunale pe difuzorii de maculatură antisemită. Deci iată un exemplu bun de urmat.
Note:
[1] Aluzie la politica oficială actuală de „standardizare” a manualelor de istorie a Rusiei și defăimarea istoricilor care, ca M. Solonin, V. Suvorov și alții combat varianta propagandistică sovietică a istoriei URSS (v. pe ACUM, aici și aici) (aici și mai jos – n.tr.).
[2] Este vorba în principal de istoricul israelian Gabriel Gorodetsky, un fel de papă al istoricilor din Israel. Acesta susține energic tezele oficiale rusești, fapt pentru care este răsplătit cu drept de acces la unele arhive sovietice închise celorlalți cercetători. De asemenea, Gabriel Gorodetsky blochează sistematic publicarea în limba ebraică a cărților lui Suvorov și a simpatizanților acestuia.
[3] Titlul oficial: Comisia Extraordinară de Stat pentru stabilirea și investigarea crimelor comise de invadatorii fasciști și de complicii lor, și a daunelor produse de aceștia cetățenilor, gospodăriilor colective, organizațiilor sociale, întreprinderilor și instituțiilor de stat ale URSS. A fost instituită în noiembrie 1942 pentru a culege informațiile relevante care vor fi prezentate ulterior Tribunalului de la Nüremberg.
[4] Ca și în toate teritoriile alipite URSS în 1939-40 conform protocolului secret la pactul Ribbentrop-Molotov din august 1939 (Țările Baltice, Basarabia și Bucovina de Nord), și în Polonia de Est serviciile sovietice de securitate au deportat imediat, într-un prim val, „elementele social-dușmănoase”. Al doilea val de deportări a avut loc în mai-iunie 1941 și a urmărit curățirea de elemente nefiabile a regiunilor de graniță în preajma atacului planificat asupra Germaniei ( v. detalii în acest articol). Ambele valuri includeau persoane aparținând claselor mijlocii și înstărite, deci și foarte numeroși evrei.
Publicat cu permisiunea autorului; originalul în limba rusă a apărut în cotidianul „Nezavisimaia gazeta” pe 2 februarie 2010 (v. aici).
Traducere: P. Sfartz și A. Leibovici
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Rusia/Tarile Baltice

Mesaj Scris de Admin la data de 30.04.13 18:29

Dispariția unui popor de Pincu Sfartz

Tema prezentului articol este de fapt inspirată de un articol al lui Grigorii Nikiforóvici, doctor în științe biofizice din Saint Louis, SUA, emigrat din Rusia, articol apărut în revista “Seminar Științific Electronic”. Articolul este despre evreii din Rusia și are titlul “A existat așa un popor; cum a dispărut un popor care s-a autointitulat ‘Evreii Sovietici’” (20 aprilie 2013).

Articolul începe cu relatarea faptului că în Spania zilelor noastre, descendenții maranilor (evrei convertiți voluntar-obligatoriu la creștinism de către Inchiziție), sunt curtați de spanioli, care vor să se intre în pătura socială aristocratică prin căsătorie cu urmașii foștilor evrei din secolul XV, deci cu rădăcini creștine având o vechime de câteva secole. Autorul consideră că va veni poate vremea când același fenomen se va repeta în Rusia, cu înnobilarea unor ruși prin alianța cu descendenții casatorilor mixte ale evreilor sovietici, evrei sovietici care în prezent nu mai există!

In esență, autorul analizează doua atitudini ale rușilor față de evrei, atitudini contradictorii, dar unite prin elemente comune de esență antisemită.

Prima atitudine este exprimata de celebrul scriitor Alexandr Soljenițîn și este cuprinsă în cartea acestuia “Două secole împreună (1795-1995)”, apărută în doua volume (editate în 2001 și 2002), din care cel de-al doilea este dedicat în întregime rolului evreilor în timpul Revoluției și al comunismului.

Este știut că Soljenițîn a fost un naționalist neînduplecat, convins că în cei două sute de ani de conviețuire evreii nu au fost pătrunși de soarta rușilor și nu sau preocupat de aceasta. Din contră, evreii au susținut și chiar au condus revoluția bolșevică, că prin aceasta au dăunat în mod ireparabil poporului rus, și prin urmare ar trebui acum să se căiască pentru vechile păcate, dar refuză s-o facă.

La apariția acestei cărți a lui Soljenițîn s-a iscat o furtuna de reacții, pro și contra, și desigur nimeni nu a convins pe nimeni! Cu timpul, cererea lui Soljenițîn ca evreii sovietici să ceara iertare rușilor pentru revoluție și pentru bolșevism s-a atenuat, deja datorită simplului fapt că în momentul de față nu mai exista în Rusia nici “evrei sovietici” și nici “bolșevici”.

Totuși, problema evreilor sovietici a reapărut, și anume după publicarea de către un anume Zahar Prilepin, în iulie 2012, a unei “Scrisori către tovarășul Stalin” pe sit-ul “Presa libera”. Prilepin este un naționalist rus care, spre deosebire de Soljenițîn, crede că evreii sunt nu creatorii bolșevismului, ci dimpotrivă, că evreii au fost principalii distrugători ai Uniunii Sovietice, și anume în scopul de a pune mâna pe bogățiile acestei tari, bogății, spune el, adunate cu multa truda de marele Stalin. Prilepin mai deplânge faptul că evreii mai și îndrăznesc sa-l calomnieze pe cel care i-a salvat de pericolul hitlerist cu prețul vieții unui număr imens de ruși. Aceasta este deci cea de-a doua atitudine.

Un laitmotiv al antisemitismului, despre care știu că este răspândit printre ruși și nu numai, cum că evreii sovietici nu au luptat în Marele Război pentru Apărarea Patriei ci s-au ascuns în locuri călduțe, este obiectul demonstrației din articolul lui Grigorii Nikiforovici, demonstrație făcută pe baza datelor statistice oficiale. Vom prezenta succint aceste date.

Din cei 19,65 milioane de ruși mobilizați în timpul războiului în Armata Roșie, pierderile irecuperabile (morți, prizonieri dispăruți definitiv, invalizi) au fost de 5,75 milioane de suflete, adică 29%. Dintre cei 434 mii de evreii mobilizați, nu s-au mai întors 140.000, adică 32% , deci pierderile evreilor au fost proporțional mai mari decât ale rușilor.

Daca însă raportăm numărul de victime la totalul populației etnic ruse și evreiești, rezulta că rușii au pierdut (am făcut calculul în mii de persoane și conform datelor din recensăminte, v. Wiki):

5.750/145.000=3,96% din populația lor, luând în considerație toata populația Federației Ruse, sau, 5.750/117.278=4,9%, luând în considerație numai pe etnicii ruși.

Pe de altă parte, evreii sovietici au pierdut pe front 140/2.268=6,17% din populația lor, fără a include și evreii sovietici morți în Holocaust.

Și atunci se pune întrebarea: cine s-a ascuns de fapt în locurile “călduțe” din spatele frontului? Este evident că nu evreii sovietici sunt aceia!

În motivarea psihologica a participării la luptele cu fascismul german cotropitor, rușii, ucrainenii și belorușii au avut ca principal motiv nu lupta pentru apărarea puterii sovietice a lui Stalin, ci lupta pentru apărarea pământului natal. Evreii nu aveau nici un teritoriu propriu de aparat, ei au luptat doar pentru Puterea sovietica care, de bine, de rău, i-a protejat, în orice caz până în acel moment…

La scară mondială, conform datelor secretariatului ONU publicate în 1965, în coaliția antihitleristă au luptat 2 milioane de evrei, adică 12,5% din totalul mondial al acestei populații, fata de media de 7-8% de participare a altor națiuni.

De asemenea și contribuția evreilor sovietici în industria de apărare a URSS, și deci la asigurarea victoriei asupra fascismului, este enormă. Numărul de cadre de conducere evrei în aceste industrii a fost în timpul războiului de 37,5% în metalurgie, de 25% în industria de tancuri, de 24% în industria constructoare de mașini. Participarea cadrelor tehnice inginerești de origine evreiasca în industriile cheie de apărare a fost de 25% in aviație, de 33% în industria de tancuri și artilerie, de 20% în metalurgie și de 22% în industria constructoare de mașini.

Aceasta participare masiva a evreilor sovietici este și mai evidenta daca ținem seama că populația evreiasca din URSS era de cel mult 2,8% din populația tarii, conform cu datele unor recensăminte mai vechi. (Am folosit termenul de “cel mult” din cauza lipsei de date exacte privind populația URSS-ului în preajma războiului, pentru că rezultatele recensământul din 1937, ultimul anterior războiului, a fost declarate secrete, iar principalii “vinovații” pentru rezultatele “necorespunzătoare” ale recensământului au fost împușcați, conform cu buna tradiție a comunismului sovietic).

Ce să mai spună detractorii antisemiți, în minciunile lor sfruntate, de existența pe fronturile sovietice a unui număr de 276 de generali și amirali de origine evreiasca, în toate genurile de arme sovietice (din cartea lui I.I. Kremenetskii: “Evreii din societatea bolșevica”, Mineapolis, 2000).

Trăsătura specifica a poporului evreu este învățătura. Iar în URSS-ul de dinainte de război acest specific evreiesc s-a manifestat din plin, și anume prin faptul că 30% din întreaga populație evreiasca avea studii superioare, adică în jur de 50% din populația ei adultă, o situație total diferită de oricare alte grupe de populații (datele provin din cartea lui A. Voroneli, “Taina asasinilor”).

In anii 90 a avut loc al doilea exod al evreilor din URSS. În jur de 2 milioane de evrei au plecat în Israel, Statele Unite, Canada și Australia; foarte mulți din aceștia făceau parte din elita tehnico-științifica a Rusiei.

Succesele obținute de URSS în perioadele anterioare, succese la care au avut o contribuție mjoră evreii sovietici, au fost înlocuite de o prăbușire economica și de destrămarea sistemului sovietic. Și foarte mulți dintre acei evrei care erau cândva o elită veritabilă a Rusiei au plecat, iar acum li se recunosc meritele chiar la nivelul conducerii Rusiei, dovada fiind faptul că azi, în Rusia, se fac eforturi active ca să fie aduși înapoi acești evrei; este însă puțin probabil că o eventuală reîntoarcere ar fi la fel de masiva ca plecările din timpul acelui exod.

Primul exod a avut loc în anii premergători Primului Război Mondial, când aproape un milion de evrei din Rusia au emigrat în Statele Unite. Mai exact 938 mii de evrei, conform statisticii din anul 1917 a Societatii Statistice Evreiești. Aceasta cifra reprezenta 24% din numărul total al evreilor, conform recensământului din 1897 din Rusia. În conformitate cu datele Enciclopediei Electronice Evreiești, în perioada 1881-1914 emigrația din Imperiu Rus, incluzând și Polonia țaristă, a cuprins 1.980.000 de evrei, un adevărat EXOD, din care 80% au plecat în Statele Unite. Daca nu intervenea războiul ruso-german din 1914, Rusia ar fi rămas fără evrei încă din anii 20 ai secolului XX. Este la fel de adevărat că în fata acestui val de emigranți, Congresul SUA a introdus legile anti-emigrație deja în 1924. Emigrarea liberă din Rusia Sovietică a fost oprită încă din anul 1922.

Remarcabil este faptul că emigranții din Rusia erau extrem de săraci, doar 4-6% dintre ei aveau o suma de peste 35 de dolari, suficienta doar pentru o supraviețuire pe o perioada de una-doua săptămâni, deși această sumă reprezenta pentru mulți economiile de o viață întreagă. Noii sosiți au trebuit să se apuce imediat de lucru; astfel, 63% dintre ei s-au angajat în industrie, fata de numai 38% câți lucraseră în industrie în Rusia. Priceperea în ale comerțului, câștigată în timpul vieții așezate a orășelelor (Steitl) din Rusia, nu a folosit decât unui număr de 0,9% din emigranți, fata de 38% din ei care au practicat arta comerțului în Rusia (v. aici).

Exista și un aspect psihologic al acestor exoduri. Nu oricine se hotărăște să părăsească un loc în care, de bine, de rău, s-a obișnuit să trăiască. Numai cei mai curajoși, mai pricepuți, și care sunt capabili să vadă în perspectivă, au plecat în primul exod. Și evreii din al doilea exod din URSS au prezentat aceste caracteristici.

După Soljenițîn, care merită tot respectul pentru curajul său și pentru talentul său de scriitor, evreii nu trebuiau să părăsească Rusia care le-a oferit o patrie, ei trebuiau să fie recunoscători rușilor chiar în ciuda unor prigoniri care, spune Soljenițîn, nu erau mai mari decât a rușilor fata de iobagii săi…

Cum este posibil ca un scriitor de frunte, iubitor de adevăr ca Soljenițîn, să se prefacă că nu știe de crimele în masă comise prin pogromurile neîncetate, atât pe timpul țarismului, în anii 80 ai secolului XIX, cat și în anii 1903-1905 ai secolului XX, dar în special în perioada războiului civil dintre albi și roșii, când în aceste pogromuri săvârșite de albi (și de roșii, dar mult mai puțin), au fost omorâți peste 200.000 de evrei?

Războiul civil din Rusia a fost precursorul Holocaustului evreimii din Ucraina, Rusia de sud, și Bielorusia. Conform datelor istoricului O.V. Budnitskii prezentate în cartea sa “Evreii ruși, între albi și roșii”, unde este bine argumentată această situație, între anii 1918 și 1921, pe lângă cei 200.000 de evrei uciși, au fost răniți, violați, batjocoriți și prădați alți 200.000 de evrei, mai mulți decât numărul evreilor care au suferit de pe urma lui Bogdan Hmelnițkii în secolul XVII.

Și bandele de diverși “luptători pentru libertate”, și unități ale armatei regulate, și Garzile Albe ale lui Petliura și Denikn, au participat din plin la aceste acțiuni antisemite, sub titlul “omorâți-i pe jidani, salvați Rusia”. În vorbe, generalii Denikin și Petliura luau apararea evreilor, dar în fapt se făceau că nu vad masacrele la care se dădeau subordonații lor. Conducatorii de bande Tutuniuc, Grigoriev și Struk actionau deschis, singurul care a luat masuri de protecție a evreilor împotriva propriei sale armate a fost atamanul “Tătuca Mahno”.

Generalul Denikin a luat măsuri severe doar după ce a fost fugărit de Armata Roșie pana la Novorosiisk, emițând un ordin sever care amenința cu pedeapsa cu moartea pentru acte contra populației evreiești (cf. Budnitskii, pg. 338).

Nu trebuie uitat că evreii nu au venit în Rusia de bună voie (spre deosebire de nemți, de exemplu). Ei au ajuns în Imperiul Rus ca o pradă nedorită, odată cu ocuparea de câtre ruși a Poloniei.

Este greu de presupus că un întreg popor, cu stilul său specific de viață, cu propria religie, cu propria sa limbă (idiș), cu dreptul de autoconducere pe care îl avusese, nimerind prin voia soartei sub călcâiul altui popor, al rușilor în cazul de față, ar fi trebuit să dea dovada în mod automat de patriotism față de aceștia, așa cum pretinde Soljenițîn în cartea sa “Două secole împreună”.

Și nu exista nici o garanție că în țările de unde evreii au fost alungați, vânduți sau au plecat benevol din cauza antisemitismului, chiar daca în aceste tari a rămas un număr insignificant de evrei, sau chiar daca n-o să mai rămână nici un singur evreu, vor înceta să existe manifestări antisemite, pentru simplul motiv că este comod să ai un “țap ispășitor” pentru greșelile proprii.

Dispariția “evreilor sovietici” din Rusia justifică afirmația de mai sus de “antisemitism fără evrei”, prin vigoarea organizațiilor de tipul “Pamiati” (Memoria) și a multor altor curente antisemite și naționaliste de extremă dreapta, și de stânga.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Rusia/Tarile Baltice

Mesaj Scris de Admin la data de 26.11.12 19:48

Evreii din Ucraina intocmesc o LISTA NEAGRA cu “antisemitii” din tara


O “listă neagră” a antisemitiștilor ucrainieni a fost realizată și câteva nume vor fi date pubilicității, a anunțat noul președinte ales al Comunității Evreiești Unite din Ucraina, Igor Kolomoysky.

“Am făcut progrese mari în realizarea așa-zisei liste negre a antisemitiștilor. Sunt de părere că, în curând, vom putea face publice numele unor persoane din această listă”, a spus Kolomoysky, un prosper om de afaceri, pentru ziarul Kommersant.

Kolomoysky a mai atras atenția și asupra succesului electoral fără precedent al naționaliștilor din Partidul Libertății (Svoboda) de la alegerile parlamentare de duminică. Formațiunea condusă de Oleg Tyagnobok a adunat 10 la sută din voturile exprimate, fapt ce îi permite să acceadă pentru prima oară în viitorul Legislativ de la Kiev.

Liderul evreilor i-a reamintit lui Tyagnobok că la alegerile din 2004, atunci când a folosit “un discurs antisemit” promițând că va salva Ucraina de “mafia ruso-eveiască”, nu a avut succesul scontat și a obținut un sprijin infim din partea votanților. Președintele Svoboda a negat însă acuzațiile că ar fi “antisemit”.

Partidul Svoboda a fost fondat în 1991 iar denumirea actuală datează din 2004, când s-a renunțat la titulatura de Partidul Social-Național al Ucrainei. În urma alegerilor regionale din 2009 și 2010 partidul a devenit o forță politică de luat seamă, mai ales pe plan local. În 2011 formațiunea a organizat un protest de stradă împotriva pelerinajului anual al evreilor ultra-religioși din orașul Uman.

În Ucraina trăiesc în prezent peste 71.000 de evrei dintr-un total de aproape 46 de milioane de locuitori. Sursa:

O “listă neagră” a antisemitiștilor ucrainieni a fost realizată și câteva nume vor fi date pubilicității, a anunțat noul președinte ales al Comunității Evreiești Unite din Ucraina, Igor Kolomoysky.

“Am făcut progrese mari în realizarea așa-zisei liste negre a antisemitiștilor. Sunt de părere că, în curând, vom putea face publice numele unor persoane din această listă”, a spus Kolomoysky, un prosper om de afaceri, pentru ziarul Kommersant.

Kolomoysky a mai atras atenția și asupra succesului electoral fără precedent al naționaliștilor din Partidul Libertății (Svoboda) de la alegerile parlamentare de duminică. Formațiunea condusă de Oleg Tyagnobok a adunat 10 la sută din voturile exprimate, fapt ce îi permite să acceadă pentru prima oară în viitorul Legislativ de la Kiev.

Liderul evreilor i-a reamintit lui Tyagnobok că la alegerile din 2004, atunci când a folosit “un discurs antisemit” promițând că va salva Ucraina de “mafia ruso-eveiască”, nu a avut succesul scontat și a obținut un sprijin infim din partea votanților. Președintele Svoboda a negat însă acuzațiile că ar fi “antisemit”.

Partidul Svoboda a fost fondat în 1991 iar denumirea actuală datează din 2004, când s-a renunțat la titulatura de Partidul Social-Național al Ucrainei. În urma alegerilor regionale din 2009 și 2010 partidul a devenit o forță politică de luat seamă, mai ales pe plan local. În 2011 formațiunea a organizat un protest de stradă împotriva pelerinajului anual al evreilor ultra-religioși din orașul Uman.

În Ucraina trăiesc în prezent peste 71.000 de evrei dintr-un total de aproape 46 de milioane de locuitori. Sursa: FrontPress.ro
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Rusia/Tarile Baltice

Mesaj Scris de Admin la data de 19.05.12 11:32

Românii îi salvează de teroarea bolșevică pe evreii din Rusia

O problemă complexă cu care s-a confruntat Europa după Primul Război
Mondial a fost cea a refugiaților. În fapt, partea de vest a
continentului a fost invadată de valuri succesive de fugari – la
nivelul anului 1926, de exemplu, numărul lor era de aproximativ 9,5
milioane. Potrivit unor evaluări parțiale, numărul refugiaților din
fostul imperiu țarist se cifra la 1,5 milioane[1]. Pe măsura
consolidării Sovietelor, a escaladării procesului de eliminare fizică
a elementelor antisovietice („dușmănoase” și „dăunătoare”), cifrele
respective s-au modificat considerabil. Poartă de intrare în „lumea
civilizată” a nefericiților care abandonau tânărul imperiu din cauza
„marii revoluții socialiste”, a războiului civil, a foametei în masă,
a represiunilor generalizate au fost, în primul rând, statele din
vecinătatea occidentală a tânărului imperiu – Finlanda, Țările
Baltice, Polonia și România. Cu perioade de remisie și acutizare,
frontiera sovieto-română, una dintre cele mai întinse, nerecunoscută
de Moscova, era practic asaltată de grupuri disperate care încercau să
se salveze de teroare.

Statul Român, a cărui supremație regională, în opinia Consiliului
Comisarilor Poporului, se întemeia pe „sărăcie, exploatarea nemiloasă,
sângele muncitorilor și țăranilor”, se confrunta însă nu doar cu un
dosar umanitar. În contextul lipsei relațiilor diplomatice cu Rusia
sovietică, problema refugiaților de peste Nistru avea profunde
dimensiuni politice, completând lista subiectelor contondente de pe
agenda bilaterală, în fruntea cărora figurau problema basarabeană și
cea a tezaurului confiscat de bolșevici[2]. În tentativele eșuate de
bolșevizare a Basarabiei, prin propagandă comunistă și atacuri
teroriste organizate de Kremlin, în anii ’20-începutul anilor ’30[3],
refugiații erau frecvent utilizați în acțiuni subversive, ce aveau ca
scop subminarea autorității de stat în provincia românească. Deși au
existat refugiați de diverse etnii, din perspectivă cronologică,
socială, etnică sau militară, populația care a reușit să treacă în
România poate fi împărțită în patru grupuri mari: evreiască,
ucraineană, rusă și românească. Documentele din arhivele de la
București din perioada menționată acoperă toate aceste categorii.

România – „pământ al făgăduinței”

În baza datelor din Arhivele Diplomatice și din Arhivele Naționale[4],
ne propunem să reconstituim, în câteva episoade, soarta celor pentru
care România, țară de destinație sau de tranzit, a reprezentat, dacă
nu un adevărat „pământ al făgăduinței” – cum erau calificare România
și Polonia, în luna martie 1930, de către atașatul militar polon la
Moscova – cel puțin, un colac de salvare. Materialele relevă situația
dramatică a refugiaților din URSS, cauzele fenomenului, mijloacele
frauduloase de trecere a frontierei, modul în care au fost primiți de
autorități, demersurile Bucureștiului în plan intern și internațional.
Un subiect aparte îl constituie masacrele comise pe malul sovietic al
Nistrului. În condițiile unui blocaj informațional întreținut activ de
regimul bolșevic nu doar pentru a ascunde realități interne greu de
imaginat și crimele în masă comise asupra populației supuse unui
proces brutal de sovietizare, creșterea masivă a numărului de
refugiați a alimentat și o creștere a nivelului de informare a opiniei
publice internaționale.

Pe lângă importanța știrilor de la fața locului pe care le furnizau
refugiații – la mijlocul anilor ’20 ai secolului trecut, ziarele
sovietice ajungeau în Centrala Ministerului Afacerilor Străine prin
intermediul legației de la Varșovia cu o întârziere de 2 săptămâni –
dimensiunea umanitară se impune cu precădere în acest dosar. În pofida
incidentelor cu caracter local și nu generalizat, cum au fost
prezentate de propaganda sovietică, România a acceptat un număr
important de refugiați din URSS, asumându-și deteriorarea relațiilor
cu gigantul de la răsărit. Zeci de mii de persoane – iar potrivit unor
surse, în total, peste 100.000 de refugiați sovietici – au tranzitat
ori s-au stabilit în România în primele două decenii după Primul
Război Mondial. Pe de altă parte, izvoare primare scot în evidență și
elemente care au complicat problema refugiaților transnistreni,
indiferent de etnie. Autoritățile române au fost obligate să calibreze
spiritul umanitar cu necesitatea asigurării pazei frontierei de stat,
a protecției pieței interne a forței de muncă, dar mai ales cu
interese de ordine publică și siguranță națională. În cazul evreilor,
solidaritatea populației autohtone, rolul liderilor comunităților în
ceea ce privește legătura și sensibilizarea factorilor de decizie au
fost decisive în salvarea multor vieți.

Evreii, din „iadul bolșevic” în Vechiul Regat

Memoriul Marelui Rabin din Chișinău către prim-ministrul Al. Averescu,
din 7 septembrie 1921, confirmă „purtarea ospitalieră” a României față
de „nenorociții refugiați din Ucraina”, orientată de deciziile
generalului și ale ministrului de Război din perioada noiembrie
1920-ianuarie 1921.

La ordinul autorităților centrale, autoritățile locale au fost
obligate să elibereze „pașapoarte de emigrare” acelor refugiați care
aveau actele necesare pentru plecare și „bilete de liberă petrecere”
celor care se stabileau temporar în Basarabia, până la obținerea
actelor necesare emigrării. Potrivit memoriului, rolul cel mai
important în salvarea refugiaților îl avea posibilitatea ca aceștia,
în timpul șederii în Basarabia, să corespondeze cu rudele, cu
cunoscuții și cu comitete de ajutorare din străinătate, să obțină
actele necesare pentru vizarea pașapoartelor și bani pentru
cheltuielile de drum. De asemenea, prin ordinele ministrului de Război
emise în luna februarie 1921 au fost suspendate arestările și
internările în curs și s-a dispus eliberarea celor deja arestați.

Cu toate acestea, Marele Rabin își exprimă îngrijorarea față de unele
intenții ale autorităților militare, „în urma cărora acești nenorociți
vor fi internați în lagăre speciale, unde sunt amenințați să piară, cu
femeile și copiii lor, de foame și de relele condiții de trai, cu care
ei nu sunt deprinși, căci mulți dintre refugiați au fost oameni cu
stare și au posedat o oarecare cultură”. În opinia sa, bănuielile
politice sunt nefondate, „căci refugiații, din care cea mai mare parte
sunt evrei, nu numai că nu sunt un element dăunător Statului Român și
poporului român, dar din contra este folositor acestora. Despuiați de
tot avutul lor, ai căror fii și frați au căzut jertfe ale bestiei
sălbatice din Ucraina, ar fi o imposibilitate psihologică ca tocmai
ei, care au suferit atât de mult de pe urma grozăviilor bolșevice, să
joace la noi în țară rolul de rusificatori, din contra, ei păstrează
un adânc sentiment de recunoștință față de România Mare, ce le-a
îngăduit un adăpost. Și aceștia, care au trăit în iadul bolșevic și au
văzut perindându-se moartea lor, grozăviile fără seamă, propagandează,
fiecare cât poate, contra acestui regim, masa prin povestirile ei, iar
pătura cultă scriind prin ziare. Acei ucraineni ce au convingerea
bolșevică nici nu încearcă să pătrundă la noi în țară, căci ce ar
putea să-i silească să părăsească «paradisul lor de demoralizare și
anarhie» pentru a rătăci prin țări străine? Dacă totuși, unii dintre
ei pătrund în Basarabia pentru propagandă, ei nu vin ca refugiați
săraci și lipsiți de mijloace, ci vin cu acte în regulă și trăiesc în
voie, ca cetățeni români, mulțumită enormelor lor sume de bani”.

Rezoluția primului ministru, general Al. Averescu, din 10 septembrie
1921, trasează liniile de acțiune la nivelul autorităților de la
București cât îi privește pe „israeliții refugiați”: „1) vor fi
obligați, acei contra cărora nu sunt luate măsuri judiciare pentru
delicte ordinare, a veni în Vechiul Regat, la Vest de linia
Galați-Nămoloasa-Focșani, putându-se stabili, provizoriu, unde ar voi,
prin excluderea însă a capitalei București; 2) populația israelită va
fi ajutată de comitetele israelite ce se vor institui și în Vechiul
Regat, pe baza Statutului aprobat pentru Basarabia; 3) fiecare
refugiat va putea obține, pe garanția Comitetului Central din
Chișinău, prezidat de Marele Rabin, bilet de liberă petrecere, cu
obligațiile ce comportă obținerea acestor bilete; 4) autoritățile vor
putea elibera «pașapoarte de emigrare» pentru țările unde asemenea
pașapoarte ar putea fi valabile. Consulul rus din București eliberează
asemenea pașapoarte pentru toate țările”.

În aceeași zi, Al. Averescu este informat de Legația României la
Varșovia cu privire la comunicatul dat ziarelor polone de către Biroul
Ucrainean Sovietic al Afacerilor Evreiești, potrivit căruia, de la 1
iulie 1921, au intrat în Polonia 200.000 evrei, iar în România –
50.000. Considerând informațiile respective „de natură a deștepta cele
mai mari griji, dacă le punem în legătură cu cele ce plănuiesc
Sovietele față de România”, misiunea menționează că „pentru această
pătrundere în masă a atâtor evrei și fugari ruși, nu va putea
niciodată fi trasă la răspundere legația noastră, care în eliberarea
vizelor este de o strășnicie deosebită. Nu mă îndoiesc că și celelalte
legații vor fi arătat aceeași strășnicie față de acei dintre evrei și
ruși care caută să ocolească severitatea oficiului nostru de
pașapoarte și vize, adresându-se lor”. În contextul politicii
restrictive de acordare a vizelor de intrare în țară a cetățenilor din
Rusia sovietică, autorul raportului conchide că „n-ar rămâne de
învinuit decât insuficiența profesională și morală a autorităților
noastre de la fruntarie, care nu-și dau îndestul seama de pericolul
care amenință țara lor”.

„Pe spezele și răspunderea” comunităților evreiești

La 13 septembrie 1921, Consiliul de Miniștri al României a decis
obligarea refugiaților din URSS de a se stabili provizoriu într-o zonă
ce urma să fie stabilită de Ministerul de Interne. În prealabil,
printr-un memorandum adresat președintelui Consiliului de Miniștri,
Uniunea Evreilor Pământeni și Uniunea Comunităților Evreiești au luat
act „cu adâncă mulțumire” de proiectul de decizie privitor la fixarea
provizorie a evreilor refugiați din Ucraina într-o zonă din Vechiul
Regat. Cele două organizații își luau angajamentul de a organiza, „pe
spezele și răspunderea” lor, următoarele acțiuni: „a) primirea și
instalarea refugiaților, b) întreținerea lor, fie prin muncă, fie prin
asistență, c) buna stare sanitară, d) supunerea la dispozițiile luate
de administrațiile administrative și polițienești, e) păstrarea bunei
atitudini loiale față de România, f) procurarea actelor necesare
pentru obținerea paspoartelor și a drepturilor de a intra în țările
unde voiesc să emigreze și restituirea biletelor de liberă petrecere a
acelor care părăsesc țara”.

Foto: Document al Siguranței din Basarabia, cât privește împușcarea
unui refugiat și situația din Transnistria (Arhivele Naționale ale
României)

Având în vedere hotărârea ca persoanele refugiate în România să fie
obligate să-și aleagă domiciliul provizoriu într-o localitate din
Vechiul Regat, situată la Vest de linia Focșani-Nămoloasa-Galați,
Consiliul de Miniștri a stabilit, la 17 septembrie 1921, printre
altele, drepturile și obligațiile celor care au obținut „bilete
speciale de liberă petrecere”: „1) să se fixeze provizoriu într-una
dintre localitățile de pe teritoriul Vechiului Regat, situate la Vest
de linia Focșani-Nămoloasa-Focșani, în afară de capitala București.
Până la organizarea de transporturi, se permite locuirea în
localitatea unde se găsește refugiatul, cu condiția să satisfacă
obligațiile impuse refugiaților în următoarele alineate: 2) să se
anunțe sau chiar să se prezinte personal autorităților din localitate,
în conformitate cu dispozițiile Ministerului; 3) să nu părăsească
localitatea de reședință fără încuviințarea autorității; 4) să se
supună tuturor măsurilor sanitare ce se vor lua; 5) să restituie
biletul de liberă petrecere înainte de părăsi țara”.

Pe lângă activitatea specifică a autorităților administrative și
polițienești, decizia semnată de generalul Al. Averescu reglementează
funcționarea unor comitete particulare de asistență. La Chișinău, sub
președinția sau garanția Marelui Rabin, urma să funcționeze un Comitet
Central de Ajutorare a Refugiaților din Rusia, cu câte o sucursală în
fiecare județ, având ca scop:„1) a da garanții scrise pentru liberarea
biletelor speciale de liberă petrecere, 2) a procura, fie prin
asistență, fie prin muncă, întreținerea refugiaților până la plecarea
lor din localitate, 3) a aranja distribuirea refugiaților în zona de
reședință provizorie pe localități și transportul lor în legătură cu
comitetele de întreținere a refugiaților instituite în Vechiul Regat,
4) în general, orice lucrare pentru ajutorarea refugiaților”. Potrivit
documentului, Uniunea Evreilor Pământeni, Uniunea Comunităților
Evreiești, precum și comitetele acestora din județele din Vechiul
Regat, situate la Vest de linia Focșani-Galați, trebuiau să
organizeze, pe cheltuiala lor, activitatea de asistență, potrivit
angajamentelor asumate în fața Consiliului de Miniștri. Dispozițiile
finale stipulează un tratament juridic analog „refugiaților creștini”,
pe măsură ce se vor organiza comitete pentru garantarea și ajutorarea
lor.

Din Ordinul circular nr. 61290 din 4 octombrie 1921 al ministrului de
Interne, adresat prefecturilor de județe și poliției din Basarabia, în
executarea deciziilor ministeriale referitoare la refugiați, rezultă
că data de 14 octombrie 1921 fusese fixată ca termen pentru „grabnica
transportare” a acestora din Basarabia în zona determinată la Vest de
linia Focșani-Nămoloasa-Galați. Transportarea refugiaților urma să se
facă „prin îngrijirea și pe spezele” Comitetului Central Evreiesc, a
comitetelor județene sau locale, pe grupe. Fiecărui transport urma să
i se fixeze, înainte de plecare, orașul de destinație din zonă și să
fie condus până acolo de un reprezentant al comitetului, care va fi
obligat să aibă asupra sa un tablou nominal asupra refugiaților
transportați, cu indicarea numărului autorizației provizorii de
ședere, precum și corespondența comitetelor din Basarabia către
comitetele instituite în orașele de destinație. Un agent din Brigada
de Siguranță urma să supravegheze fiecare transport până la orașul de
destinație, chestiunea „interesând de aproape siguranța statului”. Se
solicita concursul comitetelor de ajutorare din țară.

Dincolo de linia Focșani-Nămoloasa-Galați

Potrivit procesului-verbal al Ședinței Comisiei pentru luarea
măsurilor necesare în vederea transportării refugiaților evrei din
Basarabia în Vechiul Regat, din 24 octombrie 1921, cifra generală a
acestor refugiați se ridica la 22.000, nefiind exclusă posibilitatea
ca aceasta să fie mai mare. S-a convenit în cele din urmă ca data
începerii transportului să fie 20 noiembrie.

Ulterior, la cererea Uniunii Evreilor Pământeni, acțiunea a fost
amânată pentru data de 27 noiembrie. Și după ce, la 11 noiembrie 1921,
Ministrul de Stat pentru Basarabia îl informa pe ministrul de Interne
cu privire la demararea acțiunii de evacuare, considerând că aceia
care au un serviciu sau rude ar putea fi lăsați să locuiască în
Basarabia, la 13 noiembrie, Marele Rabin de la Chișinău, transmitea
aceluiași ministru motivele pentru care, în mod verbal, a solicitat ca
evacuarea să nu fie executată sau să fie amânată până în primăvara
anului 1922. Considerentele solicitării oferă detalii importante
asupra condiției refugiaților evrei din URSS:

„1. Refugiații se găsesc în Basarabia în număr mai apreciabil cam de
vreun an de zile. Înainte vreme se găseau refugiați în diferite orașe
ale Basarabiei, încă în număr foarte redus. Prin faptul că refugiații
vin dintr-un ținut locuit de evrei cu care aveau toate legăturile de
rudenie și de cultură, ei sunt mai aproape de noi, evreii basarabeni,
decât de evreii din Vechiul Regat. În același timp, noi cerem ca
refugiații evrei să rămană aici, aceasta fiind cererea colectivă a
tuturor comunităților evreiești din Basarabia. Comunitățile evreiești
din Basarabia își asumă responsabilitatea pentru acești refugiați în
ceea ce privește starea lor morală și nevoile lor materiale și
sanitare.

2. Odată cu venirea refugiaților aici, viața economică a Basarabiei
s-a resimțit în bine. Cu banii veniți în țară de la rudele lor din
străinătate s-a întărit clasa micilor producători agricoli,
industriali și a comercianților. Evacuând acum peste 20.000 [de]
oameni, expuneți la o criză acută un număr foarte apreciabil de mici
producători de la țară și de la oraș, lăsându-i și pe ei în toiul
iernii în prada foamei. Afară de aceasta, acești refugiați, ei înșiși,
conform statisticii noastre, sunt ocupați în tot felul de
întreprinderi industriale, agricole și comerciale, contribuind cu
brațele lor la îmbogățirea țării. Plecarea lor acum, în toiul
sezonului de lucru activ, ar expune multe instituții industriale să se
închidă, în lipsă de lucrători și specialiști ce s-au recrutat din
masa refugiaților. Unii refugiați au deschis chiar ei întreprinderi
industriale și comerciale utile dezvoltării economice a Basarabiei.

3. Refugiații au venit aici cu scopul de a emigra în America și
Palestina și roagă să fie lăsați aici întrucât șederea lor e
provizorie și, încet-încet, vor emigra, neuitând niciodată
ospitalitatea de care s-au bucurat în România. Țara are nevoie de
brațe de muncă și majoritatea lor lucrează până când își procură
hârtiile și banii de la rudele lor din străinătate și pleacă. În orice
caz, pentru acei care probează că-și câștigă aici existența, fiind
ocupați în întreprinderi industriale, comerciale și agricole, vă rugăm
să se aprobe rămânerea aici pentru ca să nu fie urmăriți toată viața
lor de mirajul groaznicei mizerii de care au fugit și să trăiască din
munca proprie”.

În plus, se atrage atenția ministrului de Interne că populația
evreiască din Muntenia și Oltenia e în număr foarte redus și
trimițându-se acolo contingente apreciabile de refugiați evrei, s-ar
putea produce perturbații între aceștia și creștini. Refugiații vor fi
complet izolați și incapabili de a câștiga existența, întrucât nu
cunosc nici limba locuitorilor, nici obiceiurile acestora. În ceea ce
privește ideile politice, nu s-a putut dovedi că refugiații ar fi fost
cândva amestecați în vreo organizație comunistă. Concluzia Marelui
Rabin este că „ospitalitatea de care s-a făcut România vestită în
toată lumea civilizată nu trebuie să fie acum zdruncinată prin
executarea evacuării a zeci de mii de femei, copii și bătrâni, în
toiul iernii, într-o regiune necunoscută lor, nici prin limbă și nici
prin obiceiuri. Executarea acestei măsuri ar provoca în Europa și
America proteste, care ar putea aduce prejudicii politicii României,
tocmai pentru că România a arătat multă milă acestor nenorociți și i-a
adăpostit până azi”.

La reuniunea Comisiei pentru luarea măsurilor necesare în vederea
transportării refugiaților evrei din Basarabia în Vechiul Regat, care
s-a întrunit la 18 noiembrie 1921, în urma propunerii reprezentanților
Uniunii Evreilor Pământeni, s-a dispus exceptarea de la evacuare, sub
garanția Comitetului din Basarabia, a unui număr total de 5.000 de
refugiați din următoarele categorii: a) 2.500 copii de ambele sexe
fără părinți, până la vârsta de 16 ani inclusiv, sau și cu părinți; b)
1.600 bătrâni de la 50 de ani în sus, de ambele sexe; c) 500 văduve,
indiferent de vârstă; d) 700 femei ale căror soți nu se află în
Basarabia, indiferent de vârstă; e) bolnavii, indiferent de sex și
vârstă, pentru a căror rămânere urma să se hotărască prin ordonanța
medicală a medicului oficial al garnizoanei respective.

Suspendarea evacuării „până la noi dispoziții”

Condițiile de trai din localitățile în care urmau să fie sau au fost
transportați o parte dintre refugiații evrei erau precare, populația
autohtonă nefiind în măsură să asimileze un număr semnificativ de
refugiați. În acest sens, din procesul-verbal al Comitetului Local
Câmpina pentru ajutorarea refugiaților evrei din URSS, din 27
noiembrie 1921, rezultă că „maximum-ul de sacrificiu” pe care evreii
localnici sunt în stare să-l facă constă în primirea și întreținerea
de către fiecare familie a cel mult 76 de refugiați, timp de maximum o
lună. Potrivit raportului Inspectoratului Sanitar Galați, din 8
decembrie 1921, în acel oraș au fost adăpostiți 1.700 evrei refugiați
din Ucraina sovietică. Refugiații au fost adăpostiți în sinagogi de
către populația evreiască. Inspectorul Sanitar a solicitat suspendarea
evacuării motivat de următoarea stare de fapt: „promiscuitatea în care
trăiesc și condițiile de igienă în care se află sunt mai mult decât
barbare. În paturi suprapuse și lipite unele de altele stau
îngrămădiți bărbați, femei, fete și copii de toate vârstele. Scabioșii
stau alături de favici. Puși în imposibilitate de a se spăla și de a
se primeni, apariția tifosului exantematic nu este exclusă. Dat fiind
că în orașul Galați e multă scarlatină, această populație trăind în
astfel de condiții, este amenințată să se contamineze și de
scarlatină, cu toate măsurile sanitare posibile ce le-am luat”.

Avându-se în vedere deficiențele și posibilele complicații mai sus
menționate, astfel cum rezultă dintr-un referat al Ministerului
Afacerilor Străine redactat în luna martie 1922, din transporturile
programate pentru anul 1921 s-a efectuat numai unul, la Galați.
Intervenții în sensul suspendării operațiunii de evacuare a
refugiaților din Basarabia, în acea perioadă în cea mai mare parte
evrei, s-au făcut din partea delegatului Societății Națiunilor în
România și a Comitetului Internațional al Crucii Roșii, Bacilieri, a
delegatului Comitetului Executiv al Conferinței Universale Evreiești
de Ajutoare, Herman, a Uniunii Evreilor Pământeni. Măsura evacuării
decisă a se efectua în Vechiul Regat s-a suspendat „până la noi
dispoziții”. Decizia de suspendare a fost adusă la cunoștința
Directoratului de Interne Chișinău la 5 ianuarie 1922.

Foto: Hotărârea Consiliului de Miniștri, din august 1921, privind
extinderea stării de asediu asupra Chișinăului din cauza numărului
mare de refugiați sovietici (Arhivele Naționale ale României)

În pofida dificultăților înregistrate în România, similare cu cele
înregistrate în Polonia sau în alte state europene, în această
perioadă, informatorii de peste Nistru ai Direcției Poliției și
Siguranței Generale nu anticipau o stopare a migrației. Un exemplu în
acest sens este relatarea căpitanul elen al vaporului „Macedonia”,
care a fost capturat și reținut împreună cu vaporul la Odesa, de către
bolșevici: „la Odesa este stare de disperare mare, tifosul exantematic
este într-o creștere de disperare, ori înainte de a-i da drumul s-au
semnalat 70 morți de tifos, mulți se aruncă fără să fie îngropați,
oriunde a fi. Cimitirele sunt pline și se găseau morți neîngropați și,
în special, cimitirul evreiesc este plin de morți neîngropați și
mâncați de câini. Această disperată scenă a fost văzută și de doi
marinari inteligenți americani, care, la fața locului, au fotografiat
toate acestea și le vor publica în presa americană”.

Astfel, stereotipurile care au întreținut o anumită imagine negativă a
etnicilor evrei din URSS (acuzați de prăbușirea imperiului țarist,
sovietizare, propagandă comunistă în diverse state, dezastru economic
etc.) sunt infirmate de cei care au reușit să evadeze din Rusia
sovietică. Pe lângă motivele comune tuturor categoriilor de refugiați
sovietici, de ordin politic, economic sau religios, precum foametea
artificială, lichidarea proprietății private, represiunile
generalizate sau deportările în masă, în cazul evreilor a mai existat
un motiv – pogromurile. Mijloace definitorii ale terorii, acestea
figurează în numeroase documente tematice. Problemele economice cu
care s-au confruntat în România cei care au trecut fraudulos Nistrul
au fost majore, neputând fi însă comparate cu calvarul sovietic. În
pofida dificultăților, România a rămas, timp de aproape două decenii,
unul dintre punctele de atracție pentru cei care au realizat printre
primii natura antiumană a regimului bolșevic.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Patriarhul KIRIL își reconfirmă orientarea JIDOVEASCĂ

Mesaj Scris de Admin la data de 28.07.11 16:37

Patriarhul KIRIL își reconfirmă orientarea JIDOVEASCĂ


Patriarhul Moscovei și Întregii Rusii Kiril a răspuns la adresarea principalului rabin al Rusiei Berl Lazar care este și președintele Federației Comunităților Evreiești din Rusia. Publicația virtuală „SOVA Centru” a aflat despre acest fapt pe data de 28 aprilie.
Drept motiv pentru înaintarea adresării de către principalul rabin a servit scrisoarea membrilor parohiei Acoperămîntului Maicii Domnului din Irkutsk către comunitatea evreiască locală. În decembrie 2010 ortodocșii au protestat împotriva „transformării Hanukăi evreiești într-o sărbătoare pan-rusească”.
„Sărbătorirea Hanukăi la scară largă, instalarea menorei [de fapt, a hanukiei – nota mdn.md] în capitală poartă un caracter provocator, obraznic și umilitor pentru oamenii din Rusia, majoritatea dintre care sînt ortodocși, precum și musulmani, și reprezintă, în esență, o instigare la ură religioasă”, - se spunea în adresare.
Răspunzînd la adresarea rabinului principal, patriarhul Kiril a declarat că BORu PM (Patriarhia Moscovei) „s-a pronunțat întotdeauna împotriva oricăror manifestări de vrăjmășie și ură pe bază de criteriu național, fie aceasta antisemitism, rusofobie sau înjosiri la adresa nativilor din Caucaz sau Asia mijlocie”.
Vă dau asigurări că Biserica noastră nu a avut niciodată careva obiecții față de desfășurarea în locuri publice a sărbătorilor religiilor tradiționale din Rusia [printre care se înțelege și iudaismul – nota mdn.md], în condițiile respectării tradițiilor și a modului de viață a majorității ortodoxe” – se spune în scrisoarea Patriarhului.
Anterior Patriarhul chema să se ia în considerație „cultura și religia majorității” în cazul construcției lăcașurilor neortodoxe. (www.portal-credo.ru)
Notă: Patriarhul Kiril este cunoscut ca fiind un prieten bun și chiar "frate" al rabinului Berl Lazar, pe care îl cunoaște de multă vreme. De asemenea, s-au făcut publice, în repetate rînduri, schimburi de felicitări și scrisori de susținere reciprocă între acești doi "lideri religioși".
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

In Rusia

Mesaj Scris de Admin la data de 05.04.11 20:42

Andrei MURARU - Un american despre (masacrul românesc de la) Odessa

Moartea a învins de multe ori viața la Odessa. O moarte violentă, amară, imprevizibilă, rece, neînduplecată – dacă aceste alegorice apelative nu sînt cumva ale oricărei morți în sine. Fie că a fost vorba despre epidemia de ciumă (1812-1813) din vremea contelui Mihail Voronțov, de pogromul de la începutul secolului al XIX-lea (1905) sau de exterminarea evreimii din oraș (1941-1942), comunitatea locală a experimentat în decurs de un secol și jumătate aforistica alternanță a unor morbide „furtuni“ cu farmecul vieții oferit de personaje remarcabile.

Cartea profesorului american Charles King, despre Odessa, este o epopee istorică modernă, o fabuloasă călătorie în trecutul citadelei cosmopolite. Nu e o monografie în sens strict academic, nici o sinteză panegirică, ci un volum de popularizare, atent scris și, în general, virtuos documentat. Orașul, care a fost, începînd cu fondarea sa (1794), pe rînd sub patru stăpîniri (rusă, sovietică, românească și ucraineană), a dezvoltat în timp ciudata „tentație de a cădea în prăpastia autodistrugerii“ (trad. A.M.). King are talent și inspirație de prozator întrucît cartea sa dovedește puterea de a reconstrui o istorie socială, urbană, din povești personale seducătoare sau tulburătoare, însă mereu captivante. Tînărul oraș, „chiar și după standarde americane“, a devenit un centru comercial prosper în secolul al XIX-lea, „cel mai aglomerat și mai vibrant port din Imperiul rus“. Această înflorire dinamică a generat apariția unei stări comunitare energice, în care viața culturală, religioasă, economică s-a împletit cu o dezvoltare urbanistică, cum a fost, de exemplu, în vremea lui Richelieu, cînd orașul a căpătat eleganța unui port oriental cu influențe occidentale. Spectacolul vieții urbane a avut și efecte amare (crime sinistre, tîlhării homicide, afaceri abstruse) în pestrițele cartiere, precum Moldavanka (numele provine, se pare, de la comunitatea de moldoveni stabiliți aici). „Morbul“ Odessei a explodat practic către finalul secolului al XIX-lea, cînd „judecătorii ruși vor ordona mai multe spînzurări decît în orice alt oraș“, motiv pentru autor de a recompune cîteva dintre poveștile mahalalelor.


Ocupația românească

În umbra unei istorii urbane semiorientale, King a reconstituit pasionant istoria evreilor din Odessa. Revine ori de cîte ori tumultuoasa viață a citadelei se intersectează cu o comunitate care a găsit aici libertăți și oportunități pentru o dezvoltare socială aparte (de pildă, în Odessa nu a existat, contrar numeroaselor exemple urbane din epocă, un cartier evreiesc, tradiție curmată de înființarea ghetoului în vremea ocupației românești). Pînă la începutul secolului al XX-lea, care avea, de altfel, să-i aducă și violentul apus, comunitatea evreiască de aici a reprezentat motorul vieții economice. A fost, notează profesorul american, „cel mai important port al lumii vorbitoare de idiș“, dar sentimentele antisemite au izbucnit periodic în secolul al XIX-lea, cu intensitate variată, într-un vîrtej al violențelor de la periferia imperiului rus. Pogromul din 1905, în care au căzut sute de victime, a fost, subliniază autorul, „restilizat“ mai tîrziu de cinematografia sovietică sub forma unei revolte antițariste, în filmul Crucișătorul Potemkin (1925).


Lui King nu îi este străină o înclinație aproape naturală pentru restituiri biografice. O face uneori implicat și sentimental, alteori cu detașare rece, dar mereu cu o anumită apetență pentru detaliul pitoresc și evocator al personajelor care și-au legat destinele de Odessa: Grigori Potemkin, Alexandr Pușkin, Isac Babel (romancierul asasinat de NKVD), Vladimir Jabotinsky (liderul sionist cunoscut pentru opiniile sale extreme), Gherman Pîntea (primarul basarabean din vremea ocupației românești) și mulți alții.



Ocupația românească a Odessei este, cred eu, punctul culminant al cărții. A fost, observă istoricul, singurul mare oraș sovietic administrat de o putere aliată Berlinului. Vreme de 907 zile, citadela a fost administrată de România, care a pus în practică un amplu plan de purificare etnică. Ocupația românească a început cu un atentat împotriva trupelor noastre, în care au murit aproape 90 de militari, după care mareșalul Ion Antonescu (1941-1944) a declanșat largi și sîngeroase represalii împotriva civililor evrei (se estimează că aproximativ 40% din populația evreiască din regiunea Odessei a fost exterminată, procentul fiind mai mare în oraș). Cel mai probabil, făptașii nu s-au aflat printre cei masacrați, ci s-au retras odată cu autoritățile sovietice. Armata română a participat masiv la crimele odioase care au dus la moartea prin împușcare, spînzurare sau ardere a peste 22.000 de suflete, începînd cu seara de 22 octombrie 1941. Străluciți ofițeri români, unii decorați pentru faptele de arme din Primul Război Mondial, au condus masacrul. Totuși, trebuie adăugat că la crimele produse pe teritoriul Odessei au participat, fiind încă neclar rolul jucat de acestea, și unități speciale germane1. Teroarea a continuat în lunile următoare. Un „areopag“ românesc, avîndu-l în frunte pe un reputat profesor de drept administrativ, guvernatorul Gheorghe Alexianu, a decis soarta evreilor din Odessa: i-a triat și i-a deportat, pe jos sau în trenuri de vite, în nordul și centrul Transnistriei. Aici, la Bogdanovca, Dumanovca sau Acmecetca, înghesuiți uneori în cocini de porci ale unor foste ferme sovietice, evreii Odessei au fost lăsați să moară de foame, de frig, de tifos sau au fost asasinați. De exemplu, la Bogdanovca, în iarna 1941-1942, jandarmii români care coordonau masacrul, ajutați de colaboratori ucraineni, au ucis cu sînge rece peste 40.000 de evrei români sau localnici. I-au împușcat și apoi i-au ars și îngropat. Măcelul a luat însă o pauză pentru ca gradații români să poată sărbători în tihnă Crăciunul. Dacă citești astăzi mărturiile supraviețuitorilor, îți spui că e ultima haltă a umanității. Probabil, și-au spus locuitorii lucizi ai orașului-port, nu va exista clipă mai tragică decît căderea citadelei în mîinile fanatismului bolșevic (1920). Numărul morților, în ultimii ani ai ocupației sovietice dinainte de război, este însă de zece ori mai mic decît cel al evreilor uciși de Armata noastră în cîteva zile de ocupație românească. Nu au lipsit colaboratorii locali. Delațiunea nu a fost nici ea o noutate stridentă pentru statul român. Ba dimpotrivă, a fost utilizată din plin la Odessa, unde vecinii familiilor de evrei i-au denunțat cu năduf pe aceștia, poveste demnă de Jan T. Gross.

Nu poți să nu fii empatic citind pagini răscolitoare din istoria Odessei. Insomniac al memoriei, King încă mai caută finalul unui episod trist: el, sergent român, ea, evreică prigonită, își trăiesc în vremea ocupației o adolescentină poveste de dragoste. Vertijul terorii îi urmărește însă îndeaproape și speranța că ar putea părăsi citadela sulfuroasă se sfîrșește dramatic pe peronul gării, în așteptarea, cu acte false, a unui tren de Buzău care nu a mai venit niciodată. Vera Sepel a luat, probabil, drumul lagărelor din nord și s-a stins de tifos sau cu un glonț în ceafă. Nicolae Tănase a fost judecat de Curtea Marțială și a primit ani grei de pușcărie. Tipul acesta de reconstrucție microistorică ar putea aduce, cred eu, Holocaustul mai aproape de un nivel adecvat de înțelegere și de receptare.
Sursele există și așteaptă să fie decriptate



Pentru specialiștii în genocidul evreiesc, cartea își arată totuși limitele. Informația istorică referitoare la masacru este pe alocuri banală, fără intervenții de substanță, fără pretenția de a ordona în vreun fel variatele surse. Pentru publicul larg este însă, așa cum arătam la început, o analiză izbutită a unui capitol al Holocaustului românesc. Unui alt american – de această dată, prin adopție –, profesorul Alexandr Dallin, fiul unui lider menșevic al revoluției ruse, refugiat în Germania2, îi datorăm o complexă lucrare despre Odessa în timpul celui de-al doilea Război Mondial3. Alți specialiști și-au spus deja cuvîntul: Jean Ancel a înfățișat lumii pentru prima dată documentarul campaniei românești de exterminare4, Radu Ioanid a reconstituit fidel ce s-a întîmplat cu evreii din Odessa în octombrie 19415, iar Dennis Deletant a publicat o fascinantă analiză, tradusă și la noi, a regimului antonescian, în care a discutat pe larg despre anihilarea evreilor din Transnistria6.

Anul acesta, în octombrie, se împlinesc 70 de ani de la represaliile românești de la Odessa. Am citit cu interes știrea potrivit căreia regizorul Florin Iepan a realizat un documentar despre masacrul românesc. Nu sînt în țară, așa că nu am putut fi prezent la prezentarea proiectului regizorului timișorean în cadrul Festivalului Internațional de Film One World. Dacă este să dau crezare presei, discutarea proiectului lui Iepan a fost mai degrabă un „reality-show“ care a intrigat și a cutremurat publicul din sală. Nu cred că modul acesta de a investiga trecutul, cu un artist îmbrăcat în robă de judecător, este foarte util și asimilabil. Ar fi mai înțelept să cunoaștem întîi ce s-a petrecut în istoria noastră recentă. Peste două milioane de pagini despre Holocaustul românesc din Transnistria se găsesc astăzi la Memorialul Holocaustului de la Washington; arhiva este accesibilă de cîțiva ani și la Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“. Mărturii orale sînt, de asemenea, stocate în diferite arhive din lume. Așadar, sursele există și așteaptă să fie decriptate, contextualizate și interpretate. Revenind, cartea lui Charles King ridică vălul greu al uitării unei crime odioase din timpul războiului. Astfel de eforturi temerare și simpatetice rămîn însă singulare dacă statul nu se implică pentru a comemora un moment dureros al trecutului nostru.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Efectele Holocaustului sunt resimțite și acum puternic de Ru

Mesaj Scris de Admin la data de 16.11.10 9:28

Efectele Holocaustului sunt resimțite și acum puternic de Rusia

În perioada 1941-1944 peste 100.000 de evrei din sudul și vestul Rusiei aflate sub ocupație nazistă au fost omorâți. Un nou studiu citat de "The Moscow Times", sugerează că aceste acțiuni au condus în timp la o scădere economică treptată și la o politică mai reacționară în zonele unde acțiunile împotriva evreilor au fost intense.

În opinia economiștilor Daron Acemoglu de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts, Tarek Hassan de la Universitatea din Chicago și James Robinson de la Universitatea Harvard, orașele și regiunile cuprinse în harta de desfășurare a Holocaustului s-au dezvoltat mai puțin, au un PIB scăzut pe cap de locuitor, dar și un salariu mediu mai redus. Totodată, în aceste regiuni s-a observat, după căderea URSS, că acei candidați de extremă stângă, comuniști, au obținut mai multe voturi decât ceilalți.

Studiul mai arată că locuitorii din zonele aflate sub ocupație nazistă au votat în proporție majoritară cu comuniștii după 1990, având o tendință mai ridicată de sprijin pentru conservarea URSS. Regiunile care au fost timp de minimum șase luni sub ocupație nazistă au fost Belgorod, Bryansk, Karelia, Kursk, Leningrad, Novgorod, Oryol, Pskov, Rostov, Smolensk and Voronezh. Cifra evreilor uciși în Uniunea Sovietică este contestată: unii estimează că numărul lor a fost de 800.000, iar numărul minim avansat a fost de 135.000 de persoane ucise.

Autorii studiului subliniază și faptul că uciderea evreilor a afectat structura socială a regiunilor, prin faptul că au fost omorâte persoane cu deplină capacitate de muncă, dar și o parte din clasa de mijloc a societății, ca doctori, ingineri, supraveghetori, membrii ai partidelor.

Studiul limitează, în analiza sa, efectul factorilor antebelici, ca situația și caracteristicile economiei, dar și alte efecte negative ale ocupației naziste. Această cercetare este primul pas în vederea determinării impactului evenimentelor istorice în lungul proces de dezvoltare a acestor regiuni.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Evreii rusi acuza recrudescenta nazismului

Mesaj Scris de Admin la data de 14.03.10 16:10

Evreii rusi acuza recrudescenta nazismului

Federatia comunitatilor evreiesti din Rusia (FCER) a cerut responsabililor UE si ONU sa ia o pozitie fata de “reabilitarea fara precedent a nazismului si a criminalilor nazisti” in Europa, in special in Republica Moldova, Letonia, Estonia si Ucraina, scrie agentia rusa Ria Novosti. Documetul a aparut in contextul condamnarii de catre Rusia a unei rezolutii a Adunarii Parlamentare a OSCE, care a echivalat ororile regimului nazist cu cele ale stalinismului.
“Recentele evenimente din Moldova constituie un sacrilegiu cu atit mai socant cu cit s-au produs inaintea aniversarii a 65 de ani de la sfirsitul celui de Al Doilea Razboi Mondial”, se arata in declaratia organizatiei nonguvernamentale ruse, citata de Ria Novosti.
FCER denunta si decizia guvernului de la Chisinau de a acorda fostilor combatanti ai armatei romane, aliata a Germaniei naziste, aceleasi privilegii de care se bucura soldatii Armatei Rosii.
La Chisinau, pe data de 13 decembrie 2009, un grup de 100 de membri ai unei asociatii crestin-ortodoxe a doborit menora evreiasca, instalata in centrul capitalei cu ocazia
sarbatorii Hanuka. Protestatarii purtind drapelul Moldovei si pe cel al Rusiei tariste au proferat mai multe insulte antisemite, iar politia nu a intervenit. Protestul a fost condamnat de Mitropolia Moldovei si de executiv.
In Ucraina, fostul presedinte Viktor Iuscenko l-a declarat drept erou al Ucrainei pe Stepan Bandera, fost lider al Organizatiei Nationalistilor Ucraineni, un personaj controversat, considerat in vestul tarii drept un aparator al independentei tarii in fata armatei naziste si a celei sovietice, iar in estul rusofon drept un aliat al nazistilor. Gestul lui Iuscenko a fost condamnat de Centrul Simon Wiesenthal si de Parlamentul European, ceea ce a adus mai multe voturi pentru candidatul prorus Victor Ianukovici.
In ce priveste Letonia, FCER protesteaza fata de organizarea anuala a unui mars al fostilor combatanti letoni din trupele Waffen SS, “o insulta adusa memoriei nenumaratelor victime ale crimelor impotriva umanitatii comise de SS si de colaboratorii regimului nazist”.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Federația comunităților evreiești din Rusia: Chișinăul reabi

Mesaj Scris de Admin la data de 10.03.10 9:03

Federația comunităților evreiești din Rusia: Chișinăul reabilitează nazismul

Incidentul doborârii menorei la Chișinău, tratamentul egal oferit de actualii guvernanți soldaților români și celor ai Armatei Roșii, precum și conferirea titlului de erou național unui controversat lider naționalist ucrainean au iritat Federația comunităților evreiești din Rusia.



Federația comunităților evreiești din Rusia (FCER) a cerut responsabililor UE și ONU să ia o poziție față de “reabilitarea fără precedent a nazismului și a criminalilor naziști” în Europa, în special în Republica Moldova, Letonia, Estonia și Ucraina, scrie agenția rusă Ria Novosti. Documetul a apărut în contextul condamnării de către Rusia a unei rezoluții a Adunării Parlamentare a OSCE, care a echivalat ororile regimului nazist cu cele ale stalinismului.

“Recentele evenimente din Moldova constituie un sacrilegiu cu atât mai șocant cu cât s-au produs înaintea aniversării a 65 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial”, se arată în declarația organizației nonguvernamentale ruse, citată de Ria Novosti.

FCER denunță și decizia guvernului de la Chișinău de a acorda foștilor combatanți ai armatei române, aliată a Germaniei naziste, aceleași privilegii de care se bucură soldații Armatei Roșii.

La Chișinău, pe data de 13 decembrie 2009, un grup de 100 de membri ai unei asociații creștin-ortodoxe a doborât menora evreiască, instalată în centrul capitalei cu ocazia sărbătorii Hanuka. Protestatarii purtând drapelul Moldovei și pe cel al Rusiei țariste au proferat mai multe insulte antisemite, iar poliția nu a intervenit. Protestul a fost condamnat de Mitropolia Moldovei și de executiv. Partidul Comuniștilor a avut următoarea reacție, potrivit “Jurnal de Chișinău”: “Eroizarea capilor nazismului și fascismului, declarațiile deschise ale liderilor așa-numitelor partide liberale, cu jigniri la adresa reprezentanților unor naționalități aparte - de la moldoveni la ruși, de la evrei la romi, politica informațională provocatoare în mass-media electronică - toate acestea reprezintă adevărata față politică și nivelul de mentalitate al liderilor așa-numitei Alianțe pentru Integrare Europeană”.

În Ucraina, fostul președinte Viktor Iușcenko l-a declarat drept erou al Ucrainei pe Stepan Bandera, fost lider al Organizației Naționaliștilor Ucraineni, un personaj controversat, considerat în vestul țării drept un apărător al independenței țării în fața armatei naziste și a celei sovietice, iar în estul rusofon drept un aliat al naziștilor. Gestul lui Iușcenko a fost condamnat de Centrul Simon Wiesenthal și de Parlamentul European, ceea ce a adus mai multe voturi pentru candidatul prorus Victor Ianukovici. Bandera a fost asasinat de un agent KGB la Munchen, în 1959. Ianukovici a fost ales președinte și a promis să ia în considerație anularea decretului prin care Bandera a primit titlul de erou național.

În ce privește Letonia, FCER protestează față de organizarea anuală a unui marș al foștilor combatanți letoni din trupele Waffen SS, “o insultă adusă memoriei nenumăratelor victime ale crimelor împotriva umanității comise de SS și de colaboratorii regimului nazist”.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Pestera vietii

Mesaj Scris de Admin la data de 07.02.10 13:30


Pestera vietii

Ultimul razboi mondial a adus cu sine suferinte, distrugere si moarte pentru zeci de milioane de oameni de pe intreaga planeta. Indiferent de cauzele care l-au declansat, el a scos din fiinta umana tot ce era mai rau, mai had, mai oribil. Dar pe de alta parte a scos in evidenta si caractere remarcabile, oameni care si-au ajutat semenii cu pretul unor imense sacrificii, ca si uimitoare exemple de curaj si dragoste de viata. O poveste de acest gen, despre care nu s-a stiut nimic, timp de 60 de ani, a iesit la iveala de curand, gratie tenacitatii unui reporter american de la prestigioasa revista National Geographic.
Salvarea vine din adancul pamantului
In octombrie 1942, familiile evreiesti din Ucraina au inceput sa dispara, pe masura ce nazistii isi impuneau dominatia asupra acestei tari, recurgand la „solutia finala”. Zeci de mii de evrei au pierit atunci, fie executati pe loc, fie transportati in lagarele de concentrare din Polonia. Unul dintre cele mai cumplite masacre a avut loc la Babi Yar, unde aproape 34.000 evrei au fost ucisi, de-a lungul a doua zile, in septembrie 1941, fiind aruncati intr-o rapa. De-a lungul urmatoarelor luni, aceasta a devenit o groapa comuna pentru alte aproape 70.000 de persoane de religie iudaica. O mana de oameni au reusit sa supravietuiasca, gasindu-si refugiu nu pe pamant – caci nicaieri nu s-ar fi putut ascunde de teroarea hitlerista – ci in adancurile pamantului.
Ei s-au adapostit intr-o uriasa pestera, numita Grota Pustnicului, unde au stat ascunsi timp de aproape doi ani, pana ce contraofensiva sovietica din 1944 i-a alungat pe nemti. Cel mai batran supravietuitor al acestei epopei dramatice este Shulim Stermer, astazi avand varsta de 84 de ani si locuind in Montreal, Canada. „Germanii au dus jumatate din populatia orasului Korolovka intr-un lagar de concentrare, iar restul intr-un ghetou. Oriunde am fi mers, ne astepta moartea. Mama mea a decis: nu mergem nicaieri. L-a trimis pe fratele meu in padure, sa gaseasca un adapost pentru noi.
Iar el a gasit acea pestera. In noaptea aceea, luand cu noi doar strictul necesar, am fugit din oras si ne-am ascuns in Grota Pustnicului.” Aceasta pestera, numita de localnici Popova Yama, are o lungime de 124 km, fiind una dintre cele mai mari din Europa. Chris Nicola, un reporter de la National Geographic Adventure Magazine si impatimit speolog, a aflat de povestea evreilor care au supravietuit aici cu totul intamplator, in 1993, pe cand a explorat, alaturi de o echipa de sportivi americani, pestera. Curiozitatea de jurnalist l-a indemnat sa faca investigatii privitoare la soarta celor ce isi gasisera adapost in pestera in timpul razboiului si astfel a aflat ca unii dintre ei mai traiesc: a descoperit 6 membri ai familiei Stermer, care au acceptat sa-i dezvaluie uimitoarea lor poveste de supravietuire si pe inca un batran, Solomon Wexler, care traia, stranie coincidenta, la doar cativa kilometri de el, in cartierul new-yorkez Bronx.
Oamenii, intre demoni si ingeri
„Sansa ca un evreu sa supravietuiasca, in Ucraina ocupata de nazisti, era de sub 5%. Putini au scapat cu viata, in vreme ce parintii, fratii sau copiii lor au fost ucisi. Dar familia Stermer a supravietuit aproape in intregime razboiului si acest lucru face saga lor unica”, explica Nicola. In pestera, printre alte obiecte care aminteau ca acolo locuisera candva fiinte umane, exploratorul si jurnalistul american a descoperit si o borna kilometrica din piatra, pe care abia a putut-o urni din loc. Si totusi, acea piatra a fost adusa in grota de Nissel Stermer, capul familiei, care a carat-o de la sase kilometri distanta, prin padure, timp de mai multe zile.
De ea a depins practic viata lor, caci au folosit-o pe post de piua, pentru a face paine. Emblematice pentru natura umana raman atitudinile dovedite de oamenii locului, tarani ucrainieni. In vreme ce unii, cand au auzit ca in pestera se ascund mai multi evrei, au luat sape si harlete si au astupat iesirea, altii i-au ajutat pe membrii familiei Stermer, riscandu-si viata si aducandu-le grane si gaz. Un alt supravietuitor, fratele lui Shulim, Shlomo, care are 74 de ani, spune ca ziua in care a intrat in pestera a fost „cea mai neagra din viata lui”.
„Am avut impresia ca intru in mormant. Era atat de intuneric acolo incat daca tineai palma in fata ochilor, la cativa centrimetri numai, nu o puteau vedea. Abia dupa cateva zile am inceput sa ne mai obisnuim cu intunericul si am cautat sa exploram culoarele pesterii, pentru a stii pe unde am putea fugi, in caz de nevoie. Dupa doi ani, stiam toate cotloanele cu ochii inchisi.” Solomon Wexler isi aminteste ca prima data s-au adapostit intr-o parte a pesterii des vizitata de turisti dar aici au fost descoperiti de nemti. Mama lui si fratele in varsta de 9 ani al lui Solomon au fost prinsi si impuscati chiar la intrarea in pestera, in vreme ce restul evreilor au reusit sa-si gaseasca scaparea in galeriile intunecate, unde nazistii nu s-au incumetat sa patrunda. Omul care i-a ajutat cel mai mult s-a numit Munko Lubujin, un padurar ucrainian ce cunostea foarte bine locurile. El i-a sfatuit sa patrunda intr-o parte a pesterii putin explorata, pentru ca acolo vor fi mult mai in siguranta. Aici, in urma cu multe zeci de ani, fermierii locali aruncau vitele moarte.
Ingropati de vii
Ajunsi in adancurile pesterii, cei 38 de oameni n-au mai iesit la suprafata timp de 344 de zile, pana cand Armata Rosie a patruns in oras. Grota s-a dovedit un adapost de nadejde, avand izvoare cu apa curata, incaperi unde se putea gati si chiar firide de ventilatie, pe unde ieseau rotocoalele de fum – refugiatii gateau doar noaptea, pentru a nu fi observati. Cel mai mare inamic, pe langa intuneric, era frigul. In pestera, temperatura nu crestea niciodata mai mult de 10 grade si focul nu putea fi facut decat noaptea. Pentru a se incalzi, oamenii incalzeau pietre, pe langa foc si stateau apoi, peste zi, lipiti de ele.
Din cutii de conserve ei si-au creat lanterne, pentru a explora pestera dar in cea mai mare parte a timpului, stateau pe intuneric. „Oamenii acestia au dovedit ca in situatii limita, organismul uman e capabil de lucruri extraordinare. Cea mai lunga perioada petrecuta intr-o pestera este, oficial, de 205 zile – atat a stat francezul Michel Siffre intr-o pestera din Texas, in cadrul unui experiment sponsorizat de NASA, pentru a testa limitele rezistentei astronautilor, in perspectiva unor zboruri spatiale pe termen lung.
Evreii din Ucraina au stat in Grota Pustnicului mult mai multe zile, fara sa vada lumina Soarelui”, spune Nicola. Shulim Stermer spune ca obisnuiau sa doarma 15 pana la 20 de ore pe zi, pentru ca nu aveau ce face altceva si astfel mai uitau de foame. „Foarte putini oameni ne-au ajutat cu hrana. De obicei, ne aduceau cartofi si grau, pe care le economiseam cat puteam de mult. Am stat zile intregi fara sa mancam nimic. Beam doar apa si dormeam, in bezna. Lemnele le depozitam intr-o incapere speciala, care nu era expusa umezelii. Le taiam noaptea, in padure si ne era foarte frica sa nu fim auziti de cineva”, spune el. Faptul ca satenii au blocat intrarea, pentru a-i ingropa de vii, i-a salvat, poate, crede batranul.
„Nemtii nu stiau ca mai exista o firida pe unde se putea patrunde in pestera si au crezut ca am murit acolo. Prin acea firida, padurarul Lubujin ne-a aruncat, intr-o zi din vara lui 1944, o sticla in care se gasea un mesaj: „Armata Rosie inainteaza, nemtii se retrag in debandada. Sunteti salvati!” Cand am citit cuvintele acelea am fost atat de fericit incat am tipat de bucurie, fara teama ca m-ar putea auzi cineva”. Dar nimeni n-a mai patit nimic, fiindca bezna cumplitilor ani de razboi incepea deja sa se risipeasca...
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Masacre-Pete negre ale istoriei.

Mesaj Scris de Admin la data de 21.11.09 14:31

Masacre – Pete negre ale istoriei.

http://2012en.wordpress.com/2008/10/10/masacre-pete-negre-ale-istoriei/
Daca un mare scriitor rus spunea candva „omul, ce mandru suna acest cuvant”, sa ne aducem aminte ca latinii aveau o vorba la fel de adevarata: homo homini lupus. Si din pacate, mult prea adesea, in decursul secolelor, omul a fost lup pentru semenii sai, comportandu-se fata de acestia cu o cruzime demna mai curand de fiarele salbatice. Mai grav e faptul ca, pe langa violenta dovedita in razboaie, cand oamenii s-au ucis unii pe altii luptand de la egal la egal, agresivitatea umana s-a manifestat si fata de persoane lipsite de aparare. Despre cateva dintre cele mai faimoase masacre ale istoriei va invitam sa cititi in randurile ce urmeaza.
Masacrul de la Thessaloniki
Una dintre actiunile represive intreprinse de imparatul roman Teodosie I, la 390, i-a vizat pe locuitorii orasului grecesc Thessaloniki, rasculati impotriva sa. Motivul revoltei? Porunca imparatului ca un popular conducator de care, la spectacolele de circ, sa fie arestat, fiindca avusese o idila cu o slujnica de la Palat. Vizitiul a fost arestat dar „fanii” sai s-au razvratit, cerand eliberarea lui. Multi dintre rasculati au fost prinsi si adusi in hipodromul orasului unde trupele gotice din serviciul lui Teodosie i-au masacrat – numarul victimelor fiind estimat la 7000 de oameni.
Masacrul de la Granada
Pe 30 decembrie 1066, o multime furioasa de musulmani a luat cu asalt palatul regal din Granada, aflata atunci sub stapanire maura, si l-au asasinat pe vizirul evreu Iosef ibn Naghrela, declansand apoi un pogrom crancen impotriva populatiei iudaice din oras. Potrivit cronicarului arab Abu Ishaq, peste 4000 de evrei au fost ucisi intr-o singura zi.
Masacrul din ziua Sf. Bartolomeu
Apogeul conflictelor religioase dintre catolicii si protestantii (hughenoti) din Franta secolului XVI, masacrul din ziua Sf. Bartolomeu a fost, se pare, instigat de catre Caterina de Medici, mama tanarului rege Carol IX, la sase zile de la nunta sorei acestuia cu protestantul Henric de Navarra. Cu acest prilej, cei mai renumiti lideri catolici au venit la Paris, capitala catolicismului si vicleana regina-mama a vazut in acest fapt un excelent prilej pentru a lichida partida adversarilor religiosi. Dupa o tentativa de asasinare a liderului militar protestant Gaspard de Coligny, pe 24 august 1572 s-a dat semnalul inceperii masacrului. In Paris au fost ucisi peste 2000 de hughenoti, mai ales capeteniile partidei, alti 3000 de protestanti fiind omorati, in zilele ce au urmat, in intreaga Franta.
Masacrul armatei lui Elphinstone
Akbar Khan a fost unul dintre cei mai temerari luptatori afgani de gherila, in razboiul contra britanicilor, desfasurat la mjlocul secolului XIX. Dupa ce trupele britanice si indiene au cucerit capitala Afganistanului, in ianuarie 1842, o revolta a patriotilor autohtoni a alungat garnizoana lasata de englezi, constand in 4500 soldati britanici si 12.000 auxiliari indieni. Acestia au incercat sa ajunga la garnizoana britanica din Jalalabad, situata la circa 160 km distanta, dar partizanii afgani i-au hartuit neincetat, ultimele ramasite ale armatei conduse de generalul Elphinstone fiind anihilate langa Gandamak. Un singur om, chirurgul William Brydon, a reusit sa scape cu viata si sa ajunga la Jalalabad.
Masacrul de la Batak
Lupta poporului bulgar pentru eliberarea de sub jugul otoman, la sfarsitul secolului XIX, a fost eroica dar si sangeroasa. Unul dintre cele mai intunecate episoade ale sale l-a constituit masacrul de la Batak. Pe 30 aprilie 1876, 8000 de soldati turci, sub conducerea lui Ahmet Aga Barun, au inconjurat orasul, ocupat de insurgentii bulgari. Dupa primul asalt, net inferior numeric si logistic, acestia au cerut sa negocieze capitularea. Ahmet Aga a fost de acord si a jurat sa isi retraga trupele daca rasculatii vor renunta la arme. Dupa ce rebelii au fost dezarmati, perfidul comandant turc a dat ordin detasamentelor de basbuzuci sa ia cu asalt orasul. Aproape 5000 de locuitori au fost ucisi, majoritatea fiind decapitati.
Masacrul de la Katyn
La 5 martie 1940, intr-o padure situata in apropierea localitatii Katyn a fost comis un teribil genocid, circa 22.000 de oamenii fiind ucisi si aruncati in gropi comune de catre soldatii Armatei Rosii. 8000 dintre victime au fost ofiteri ai armatei poloneze luati prizonieri in timpul invadarii Poloniei de catre rusi iar restul au fost arestati sub acuzatia ca ar fi fost „membri ai agenturilor de spionaj straine, jandarmi, spioni, sabotori, mosieri, patroni, avocati sau preoti” si ca ar fi propaganda contra sovieticilor.
Masacrul de la Bai Yar
Bai Yar este o rapa situata nu departe de Kiev, capitala Ucrainei. Aici, in decurs de doar doua zile, pe 29 si 30 septembrie 1941, echipe ale SS, alaturi de colaborationisti locali si politisti ucrainieni au executat sumar 33.771 de evrei civili. Acesta este considerat unul dintre cele mai mari masacre din istoria Holocaustului.
Masacrurile comise de NKVD
In cursul retragerii rapide a Armatei Rosii din fata trupelor naziste, in vara anului 1941, membri NKVD au comis o serie intreaga de executii in masa asupra prizonierilor in Polonia, Tarile Baltice si acele regiuni din URSS pe care sovieticii le lasau in mana invadatorilor. Cifra totala a mortilor este estimata de istoricii rusi post-sovietici, potrivit datelor din arhive, la peste 100.000, dintre care 10.000 numai in partea vestica a Ucrainei.
Masacrul de la Nanjing
Cunoscut si sub denumirea de „ororile de la Nanjing”, episodul se refera la groaznicele crime de razboi comise de invadatorii japonezi dupa cucerirea orasului Nanjing, pe atunci capitala a Chinei, la 13 decembrie 1937. Intr-un interval de sase saptamani, armata imperiala nipona s-a dedat la fapte terifiante, la crime, violuri, incendieri, jafuri, asupra prizonierilor de razboi si civililor. Desi executile au debutat sub pretextul eliminarii soldatilor chinezi deghizati in civili, un mare numar de persoane nevinovate au fost intentionat ucise, multe dintre ele fiind mai intai torturate sau violate. Potrivit informatiilor adunate de Tribunalul Militar International pentru Orientul Extrem, intrunit dupa razboi, aproape 200.000 chinezi ar fi fost ucisi, fiind identificate, in gropi comune, ramasitele pamantesti a mai bine de trei sferturi dintre ei.
Masacrul de la Srebenica
Unul dintre cele mai socante episoade ale istoriei contemporane s-a produs in iulie 1995, in localitatea bosniaca Srebenica. Circa 8000 de barbati si copii musulmani au fost impuscati de catre unitati ale Armatei Republicii Srpska (VRS), sub comanda generalului Ratko Mladici, la masacru participand si membri ai unitatilor paramilitare din Serbia, cunoscute sub denumirea de „Scorpionii”. Pana acum, circa 5600 de victime ale genocidului au fost identificate, gratie analizei ADN. Inainte de declansarea acestui genocid, Natiunile Unite declarasera Srebenica „zona sigura”, protejata de ONU, dar nu a facut nimic pentru a impiedica masacrul, desi circa 400 de militari olandezi din trupele de mentinere a pacii se aflau in regiune.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Protocoalele înțelepților Sionului, un document fals fabrica

Mesaj Scris de Admin la data de 12.10.09 11:12

Protocoalele înțelepților Sionului, un document fals fabricat de securitatea țaristă Ce se știe despre Protocoalele înțelepților Sionului? Că este ca un fel de cartă propunând o adevărată colonizare a Pământului de către rasa evreiască și prezentând diferite directive, pentru a-i ajuta pe evrei să-i transforme treptat pe ceilalți locuitori ai Pământului în sclavi. Scopul era favorizarea distrugerii treptate a raselor numite „goim”, adică neevreiești, și înlocuirea lor cu o nouă stirpe principală a omenirii, formată exclusiv din descendenții lui Moise. Planul lor ar cuprinde, printre altele, următoarele:
- controlul banilor;
- controlul presei;
- extinderea puterii: crearea impresiei că sunt prietenii tuturor;
- controlul credinței: îndepărtarea adevăratei credințe, gândire materialistă;
- provocarea confuziei în mintea oamenilor;
- aspirația spre lux;
- politica folosită ca instrument;
- controlul hranei: cei care trăiesc în zona rurală constituie o problemă, deoarece pot să trăiască în autarhie (pentru a preveni acest lucru, sporirea impozitelor);
- rolul războiului;
- controlul lojilor francmasonice;
- moartea: suprimarea tuturor celor care constituie un obstacol.
Cei care cred în „cultura suspiciunii”, pentru care cei mai mari teoreticieni fanatici, Hitler și Stalin, sunt adevărate icoane, își vor însuși acest text ca să le servească interesele și să provoace astfel cea mai mare baie de sânge din istorie.
Să vedem ce se recunoaște a fi adevărata poveste a Protocoalelor înțelepților Sionului. În 1864, un avocat francez în mizerie, Maurice Joiy, scoate, în Belgia, o lucrare intitulată Dialoguri în infern între Montesquieu și Machiavelli. Este vorba de un pamflet contra regimului lui Napoleon al lll-lea, care nu va înșela cenzura, autorul ajungând la închisoare, unde stă doi ani. Această carte, lipsită de interes, ar fi putut să treacă neobservată dacă, la sfârșitul secolului al XIX-lea, unul sau mai mulți falsificatori periculoși nu ar fi pus mâna pe ea, în scopul de a fabrica un fals redutabil intitulat Protocoalele înțelepților Sionului, cu subtitlul Programul evreilor de cucerire a lumii, care va deveni una dintre cele mai josnice scrieri antisemite apărute vreodată.
În ediția originală a Dialogurilor nu este vorba, bineînțeles, de evrei. După trei ani de la primul congres sionist de la Bale, în 1900, un membru al poliției secrete a țarului — Mateus Golovinski — are ideea să plagieze structura acestui text, înlocuind doar „Napoleon al lll-lea” cu „evreii” și „Franța” cu „lumea”, și să-l facă public în Rusia țaristă, atunci în mod tradițional antisemită.
Această falsificare va provoca, în Rusia, un val fără precedent de pogromuri și de spolieri ale averilor evreilor. În esență, cartea relatează – prin intermediul a douăzeci și patru de „conferințe” – programul elaborat de un colegiu de înțelepți evrei, în scopul guvernării lumii și a aducerii creștinilor în stare de sclavie. Așadar, se prezintă ca un raport al acestor douăzeci și patru de reuniuni pretins secrete, în cursul cărora „înțeleptul Sionului” își expune planul pentru dominarea omenirii. În acest scop, trebuie să fie distruse monarhiile și civilizațiile creștine. Planul machiavelic preconizează recurgerea la violență prin anarhie și revoluție pentru distrugerea ordinii mondiale existente și, pe ruinele ei, construirea unei noi puteri evreiești.
În programul susținut de acest fals josnic găsim: folosirea violenței și a intimidării; distrugerea statelor; recurgerea la societăți secrete; instaurarea unei autocrații; încurajarea alcoolismului și a corupției; distrugerea regimurilor dinastice; dobândirea de influență asupra presei; opoziția între două partide politice; interzicerea aristocrației; protecția comuniștilor; crearea unei crize economice mondiale; protecția totală a viitorilor conducători; distrugerea credinței în Dumnezeu; încurajarea speculației financiare pentru ruinarea opozanților; mare libertate a popoarelor ca să fie mai bine controlate mai târziu; instaurarea unui guvern despotic; dezbinarea popoarelor; monopolul afacerilor în mâinile viitorilor conducători; ruinarea aristocrației prin impozite; încurajarea luxului; șomaj pentru înspăimântarea maselor; dispariția familiei; domnia mondială a unui suveran ales de viitorii conducători; organizarea unor masacre ale opozanților; abolirea libertății de instruire; dispariția libertății de gândire și mai ales distrugerea Vaticanului și a Bisericii Catolice cu instaurarea unei Biserici universale.
Dezvăluirea acestui mare complot evreiesc internațional se va răspândi cu repeziciune și va deveni un succes fără precedent imediat după primul război mondial și, în urma emigrației rușilor albi, la începutul anilor douăzeci, datorită traducerilor în engleză, franceză și mai ales în germană. Din această tragică falsificare, care va duce la uciderea a milioane de persoane în lume, va extrage Adolf Hitler materialul care îi va permite să scrie Mein Kampf și să arate cu degetul spre cel vinovat de toate relele din Germania: evreul!
Urmarea este cunoscută… Protocoalele înțelepților Sionului – cartea cea mai infamă din secolul XX, a cărei publicare și deținere este interzisă în Europa și în Statele Unite – este astăzi difuzată în unele țări arabe și e prezentă în esența discursurilor teroriștilor din organizația palestiniană Hamas.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Sacandalul Odesa sau trecutul nostru fascist in viziunea reg

Mesaj Scris de Admin la data de 07.10.09 20:25

Sacandalul Odesa sau trecutul nostru fascist in viziunea regizorului Iepan
http://www.confidentialpress.ro/stareadefapt.php?newb_id=55
Se anunta un nou scandal de pomina, in care vor fi implicati istorici si politicieni deopotriva. Dar si exponentii societatii civile ori presa. Regizorul Florin Iepan (foto) realizeaza un film despre masacrul de la Odessa. Tema e controversata si va naste polemici peste polemici. Dupa ce maresalul Antonescu a dat celebrul ordin: "Ostasi, va ordon treceti Prutul", armata romana a ajuns si la Odesa. Comandamentul a fost instalat intr-un fost sediu NKVD (serviciul secret sovietic, considerat de multi istorici organizatie criminala). In octombrie 1941, cladirea, minata de agentii sovietici, a sarit in aer. Atunci cand i s-a raportat ca in urma exploziei au murit 90 de militari romani, Antonescu ar fi ordonat ca evreii din oras sa fie luati ostateci si sa fie ucisi 200 de comunisti pentu fiecare soldat roman. Aproximativ 20.000 de evrei ar fi pierit in noua magazii incendiate de armata. Iepan sustine ca realizeaza acest film pentru ca trebuie sa “constientizam ca Romania are si un trecut fascist, ca o parte din populatia Romaniei interbelice a simpatizat cu ideile si cu liderii acestei ideologii, ca e incorect sa ne spalam pe maini spunand ca ideologia de extrema dreapta era apanajul exclusiv al miscarii legionare, din moment ce marea majoritate a crimelor comise impotriva evreilor si tiganilor apartin unor institutii ale statului roman.”
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Rusia si Israelul s-au aliat in lupta impotriva revizuirii i

Mesaj Scris de Admin la data de 05.10.09 19:38

Rusia si Israelul s-au aliat in lupta impotriva revizuirii istoriei celui de-al doilea razboi mondial
Este inadmisibila glorificarea nazismului si a persoanelor care au colaborat cu regimul fascist, a declarat marti, in fata presei, presedintele Rusiei Dmitri Medvedev, la finalul convorbirilor cu omologul sau israelian Shimon Peres, care s-au desfasurat la resedinta sa de vara de la Soci, celebra statiune de pe tarmul rusesc al Marii Negre, relateaza ITAR-TASS.

Discutiile s-au axat pe tema celui de-al doilea razboi mondial, a spus Medvedev, adaugand ca, in finalul acestora, partile au adoptat o declaratie comuna.

„Istoria celui de-al doilea razboi mondial este o tema extrem de sensibila pentru tarile noastre. Am suferit pierderi umane imense in acest conflict si, evident, sarcina noastra este astazi ca istoria reala sa nu fie denaturata in beneficiul unui sau altui scenariu politic”, a afirmat presedintele Rusiei, adaugand: „Nu putem sa privim cu calm atunci cand alte state pun sub semnul indoielii contributia decisiva a URSS la zdrobirea nazismului, precum si grozaviile Holocaustului”.

„De aceea, am abordat aceasta chestiune si am pregatit o declaratie speciala, dedicata implinirii, la 1 septembrie, a 70 de ani de la inceperea celui de-al doilea razboi mondial”, a mai spus el.

Relatiile Israelului cu Rusia sunt deosebite. Nu vom uita contributia acesteia la victoria aliatilor impotriva fascismului. Daca nu ar fi fost Rusia, este greu de crezut ca lumea ar fi biruit molima fascista si nu putem sa nu ne aducem aminte de pretul enorm pe care l-a platit poporul rus in lupta impotriva nazismului”, a afirmat, la randul sau, presedintele israelian, subliniind ca relatia Israelului cu Rusia are la baza memoria istorica a faptei de curaj a URSS.

„Noi suntem o tara mica, Rusia este un stat mare, dar suntem capabili sa contribuim la eforturile comune ca lumea sa devina mai buna”, a spus Shimon Peres.

„Aducand un omagiu victimelor celui de-al doilea razboi mondial, ne exprimam indignarea profunda in legatura cu tentativele de negare a contributiei enorme a poporului rus si a altor popoare din URSS la victoria impotriva Germaniei naziste, de negare a crimelor Holocaustului impotriva evreilor europeni si de genocid impotriva acestora, crime ce au fost stopate de Armata Rosie si trupele aliate. Tentativele de negare a Holocaustului nu sunt altceva decat o ofensa directa adusa memoriei tuturor victimelor celui de-al doilea razboi mondial si tuturor celor care au luptat impotriva fascismului”, se mentioneaza in Declaratia comuna adoptata de presedintii Dmitri Medvedev si Shimon Peres.

„Un astfel de sacrilegiu este periculos si absolut nepermis. Facem apel la totii oamenii de buna credinta sa spuna un categoric 'nu' tuturor celor care sustin, cu rea-vointa, revizuirea istoriei si denaturarea evenimentelor tragice si a rezultatelor celui de-al doilea razboi mondial. Grozaviile prin care au trecut oamenii acelor vremuri nu ar trebui sa-si gaseasca loc in secolul XXI si in genere” - se mai spune in textul citat, recunoscandu-se in mod oficial aportul comunitatii evreiesti din URSS la victoria impotriva nazismului.

„Sute de mii de evrei au luptat cot la cot cu rusii si cu reprezentantii altor popoare din Uniunea Sovietica in randurile Armatei Rosii. Aceasta din urma a eliberat lagarele de concentrare si lagarele mortii, a jucat un rol-cheie si vital in lupta impotriva Germaniei naziste”, subliniaza declaratia, in care se mai spune ca „niciun fel de tentative de revizuire a istoriei nu sunt capabile sa diminueze sau sa umbreasca faptele reale”.

Autoritatile ruse si-au intensificat „lupta impotriva denaturarii istoriei celui de-al doilea razboi mondial”, in special dupa ce Adunarea Parlamentara a Organizatiei pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE) a asimilat, intr-o rezolutie adoptata la 3 iulie a.c., stalinismul fascismului, conchide ITAR-TASS.
http://www.inforusia.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=451:rusia-si-israelul-s-au-aliat-in-lupta-impotriva-revizuirii-istoriei-celui-de-al-doilea-razboi-mondial&catid=34:politica&Itemid=54
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Evreii români și comunismul în perioada 1938-1944

Mesaj Scris de Admin la data de 05.10.09 19:26

Evreii români și comunismul în perioada 1938-1944
Un capitol din Raportul final al Comisiei Internaționale asupra Holocaustului în România: "Propaganda antisemită si retorica oficială despre primejdia iudeo-bolșevismului. Evreii români și comunismul în perioada 1938-1944."

Introducere

„Iudeobolșevismul”, una din temele centrale ale ideologiilor de tip fascist, plasează alianța dintre evrei și comuniști la originile mișcării comuniste (revoluției bolșevice), considerându-i pe evrei adevărații inspiratori și principalii responsabili ai subversiunii ordinii publice. Deși este o variantă a unei mai vechi viziuni polițiste a istoriei, complotul „iudeo-masonic” prefigurând-o, teoria complotului iudeobolșevic are o mult mai mare răspândire istorică și mai mari implicații politice. În istoria antisemitismului, tema a fost abordată din cel puțin trei unghiuri diferite și complementare : ca formula epistemologică, structura cognitivă a gândirii preștiințifice („primitive”), hiperdeterministă („cauzalitatea diabolică”, analizată de Léon Poliakov)[1] ; în istoria propriu-zis politică, de studiile privind mișcările socialiste revoluționare, poziția lor față de antisemitism și de problema emancipării evreilor ; în istoria socială a comunităților evreiești europene, privind efectele violenței fasciste și staliniste. Constanta diabolizării evreului considerat responsabil pentru orice criză socială indică forța de reproducere a unor stereotipuri arhaice care traversează epocile și limitele explicațiilor științifice neputincioase față de asemenea ficțiuni ideologice. Aceasta justifică o analiză deopotrivă istorică și transistorică, luând în considerare faptul că este vorba de avatarul unei teme mai vechi, care a cunoscut o serie de metamorfoze istorice. Ținând cont de literatura științifică existentă și de particularitățile perioadei 1938-1944 din istoria României, sunt necesare următoarele repere de studiu :

1. Din punct de vedere al istoriei politice, adeziunea unor reprezentanți ai minorității evreiești la mișcarea socialistă și muncitorească a fost una dintre modalitățile de integrare a acestei minorități în viața socială și politică a României și aspirațiilor ei de emancipare. Prin caracterul său multietnic, non-religios ateu, și internaționalist, mișcarea socialistă se situa în perioada interbelică în avangarda procesului de modernizare a României. Pe de alta parte, militanții de origine evreiască nu reprezentau din punct de vedere politic comunitatea lor de origine, organizată în alte structuri reprezentative, iar originea confesională era lipsită de semnificație într-un partid militant ateu. Suprareprezentarea minorităților etnice în rândurile partidului comunist din acei ani constituia un efect direct al conflictelor de tip naționalist din România interbelică și a politicii de discriminare a minorităților. Este de menționat de asemenea faptul că, deși în general favorabili acordării de drepturi egale evreilor, nici socialiștii, nici comuniștii nu au evitat, în unele situații, preluarea unor stereotipuri antisemite, în special prin reprezentarea caricaturală a capitalismului și a burgheziei (figura simbolică a cămătarului evreu). Critica plutocrației internaționale a putut constitui un fond cultural comun pe a cărui bază s-au apropiat pozițiile naționaliste și socialiste, constituind una din rădăcinile istorice ale fascismului, național-socialismului și, în România, a național-comunismului lui Ceaușescu.

2. Din punctul de vedere al istoriei ideilor politice, teoriile privind existența unui complot mondial evreiesc (între care se înscrie și tema „iudeobolșevismului”) sunt produsul unei reprezentări diabolice a istoriei[2], rezultatul laicizării superstițiilor religioase (Karl Popper). „Cauzalitatea diabolică” este un hiperdeterminism specific formelor de sociologie spontană, care atribuie în mod sistematic unui grup sau unor indivizi anume puterea de a provoca evenimente malefice, deoarece acestea le-ar fi profitabile. „Cauzalitatea diabolică” (Leon Poliakov), specifică „mentalității primitive” (Lévy-Bruhl), mai degrabă preștiințifică decât prelogică (Leon Brunschvicg), demonstrează perpetuarea unor forme de gândire mistică în societatea modernă, ori unele manifestări de regresiune intelectuală în societățile de tip sovietic[3]. O distincție necesară este de făcut aici între capacitatea de reproducere a unor asemenea superstiții în orice societate și instrumentalizarea politică în construcții ideologice cu efecte criminale de genul „iudeobolșevismului”.

3. Un argument major împotriva tezei complotului iudeo-bolșevic al evreilor este istoria socială profund neviolentă a comunităților evreiești europene de până la Holocaust. Contrar tezelor antisemite, atașamentul general al evreilor față de regimurile de tip democratic-burgheze se baza pe un un dublu proces istoric, de asimilare și de mobilitate socială. În relitate, adeziunea la ideologiile salvării revoluționare era în realitate statistic neglijabilă și un efect direct al ascensiunii naționalismului politic antisemit începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea[4]. Absența unei „morale a dominației”, nerecunoașterea legitimității practicilor violente, și în special a violenței fizice, caracterizau habitusul istoric al evreilor. Raportul evreilor față de violența care a dat naștere „mentalității fascist-staliniste” din anii 1930-1940 era, în Europa Centrală, unul extrem de redus în comparație cu cel al altor comunități etno-religioase. Acest fapt este demonstrat statistic de o serie de indicatori: raporturile socio-economice, pedagogice, relațiile de statut, raporturile intercomunitare, de vecinătate sau familiale, viața sexuală maritală și extramaritală, formele de sociabilitate (între care raportul față de alcool și alcoolismul), etc. Ansamblul acestor factori constituia o formă de cenzură colectivă care limita manifestările violente în rândul comuniățtii evreiești. Cultura tradițională nonviolentă a evreilor se datora de asemenea, în buna parte, excluderii lor pentru o perioadă istorică îndelungată de la instrucția militară, imposibilitatea unei cariere militare însemnând concomitent excluderea evreilor de la exercițiul ritualic al violenței familiar celorlalte grupuri etno-religioase europene.

Iată cum descrie sociologul francez Victor Karady, pe baza unei investigații aprofundate, viața evreilor din Ungaria, în prima jumatate a secolului XX, asemănătoare în multe privințe cu cea a evreilor din România. “Dacă crimele și delictele împotriva statului erau destul de rare, agresiunile împotriva persoanelor sunt încă și mai reduse în rândurile populației respective. Autorii de delicte printre evrei sunt cu atât mai puțini, cu cât violența acestor delicte are un grad mai înalt. Această cenzurare a agresivității privește deopotrivă daunele fizice (incendii) sau însușirea bunurilor prin efracție (furt, spargere) care afectează bunurile altora. Înclinația de a se abține de la violențele fizice de orice fel pare deci confirmată la modul general. Singura excepție importantă o constituie duelul, care ține de codul de onoare al elitelor, aparținând sau fiind asimilate vechii nobilimi, însă reprimat de către Codul penal. Este îndreptățit să se vadă în suprareprezentarea considerabilă a evreilor printre participanții la dueluri excepția care confirmă regula (…) Pe scurt, acțiunile violente nu reprezintă decât o cincime (20,3%) a infracțiunilor comise de evrei, față de o proporție mai mult decât dublă, depășind două cincimi (42,1%) la non-evrei. (...) Judecata aceasta se poate găsi într-o varietate de expresii în toată presa timpului. În această ordine de idei, am evocat deja morala familială (și, ca ipoteză, educația școlară), raportul față de stat, față de sexualitate, de ocupațiile din timpul liber, etc., domenii în care s-a putut vedea că iudaismul asimilat din perioada vechiului regim maghiar (de până la razboi- n.n.) dă dovadă de o mai bună stăpânire a agresivității și a pulsiunilor corelative renunțării la folosirea forței fizice”[5].

În aceste condiții, violența masivă exercitată împotriva evreilor în special în anii războiului, experiența Holocaustului au produs mutații profunde de tip identitar în rândul supraviețuitorilor. Ele au condus la ruperea unui pact moral cu vechea societate și la adoptarea de strategii radicale, în direcția dezasimilării sioniste și, într-o mai mică masură și pentru o durată mai scurtă, a asimilării politice socialiste. În România, strategia dezasimilării a fost majoritară după 1944, consecință a mutațiilor produse de Holocaust mai întâi, a politicii de asimilare forțată și a discriminărilor naționaliste ulterior.

„Iudeo-bolșevismul” în presa din timpul războiului

1.Un singur discurs. Ceea ce se impune celui ce parcurge presa românească din perioada 1 ianuarie 1938 – 23 august 1944 este, mai întâi, monotonia ideologică: ziarele și mai toate revistele acelui timp au, cel puțin atunci când abordează chestiunile politice interne și internaționale, aceeași opinie, aceeași viziune, aceleași credințe. Pluralitatea de voci, chiar dacă inegale, care caracteriza perioada anterioară se estompează o dată cu începutul anului 1938, pentru a fi curând complet înlocuită de o voce unică. Este vocea, se înțelege deja, a regimului politic: a guvernului Goga mai întâi, a regimului de dictatură regală apoi, a guvernelor Ion Antonescu în cele din urmă.

Interzicerea de către guvernul Goga-Cuza, îndată după instaurarea sa, a ziarelor democratice din Sărindar – «Adevărul», «Dimineața» și «Lupta» – anunță că de acum înainte presa are un alt regim, că ea este pusă sub controlul cenzurii. Când, mai târziu, în iunie 1940, regele Carol al II-lea transformă Frontul Renașterii Naționale în Partidul Națiunii, noua organizație politică fiind definită – cu vizibilă mândrie – „partid unic și totalitar”, un decret-lege emis cu această ocazie criminalizează explicit „faptul de a propovădui prin viu grai sau prin scris schimbarea organizării politice a Țării așa cum este ea stabilită prin Decretul Lege de înființare a «Partidului Națiunii»”[6]. Nichifor Crainic avea să „desăvârșească” ceea ce fusese început de guvernul național-creștin, cum singur o spune: „Un splendid act de dreptate românească a săvârșit Octavian Goga când, în 1938, a suprimat «Adevărul», «Dimineața» și «Lupta». Restul abia în 1940 l-am putut duce la capăt eu când, în calitate de ministru al Propagandei, am stârpit toate cotidianele și publicațiile săptămânale și lunare, evreiești din România. Dreptul sfânt de-a vorbi în numele românismului aparține exclusiv Românilor. Noi putem vorbi în numele străinilor de-aici, fiindcă suntem stăpînii acestui pămînt”[7]. Iar în 1942, Mihai Antonescu, într-un bilanț triumfalist al guvernării Ion Antonescu, consacră un capitol special „Propagandei Naționale”, prilej de a oferi date statistice privind acțiunile punitive ale regimului la adresa libertății cuvântului: „Acțiunea de românizare sănătoasă a presei a dus la suspendarea a 30 de ziare fără valoare, din care 12 cotidiane și 18 periodice; 4 străine și 26 românești; la suprimarea a 171 de mici ziare nefolositoare, suprimându-se publicațiile obscene și risipa neîngăduită a publicațiilor.”[8] În locul acestora, Ministerul Propagandei înființează propriile sale publicații – «Cuvîntul Mareșalului către săteni», «Basarabia», «Bucovina», «Transnistria», «Argeșul», «Pentru Jertfitori», «Dacia Traiană», «Soldatul», «Der Soldat», «Il Soldato» –, unde, se-nțelege, servitutea e totală.

Discursul politic unic nu se aude însă doar în aceste medii oficiale, ci și în ziarele și revistele aparent independente, în fapt oficioase, cu răspândire națională și definitorii pentru epocă: «Curentul», «Viața», «Universul», «Gândirea», «Convorbiri literare», «Vremea (Războiului)», chiar în «Revista Fundațiilor Regale», ș.a.m.d., pentru a nu le mai aminti pe cele precum «Porunca Vremii» sau «Sfarmă Piatră», ale căror vederi extremiste erau demult de notorietate. Laitmotivul acestui discurs multiplicat în toată presa românească a epocii poate fi rezumat în două cuvinte: anti-democratismul și pro-totalitarismul. Ideea care cucerea spiritele atunci era aceea – cum o formula Pamfil Șeicaru, directorul și patronul importantului ziar «Curentul» – că „democrația este lichidată (subl. aut.)”[9], că o altă ordine politică, opusă, de genul fascismului sau național-socialismului[10], îi ia locul, că această schimbare ține de sensul istoriei și că ea este, și din punct de vedere românesc, dezirabilă, chiar imperativă. Asemenea premise duceau inevitabil spre cultul figurilor europene care întruchipau, prin politica lor, „noua direcție” a istoriei: Adolf Hitler, Mussolini, Salazar, Ion Antonescu ș.a.m.d.. Presa românească a timpului este plină nu numai de ditirambi la adresa acestora[11], dar și de punctele lor de vedere, de cuvântările și articolele lor, sau ale celor care-i secondau – Goebbels, Alfred Rosenberg, von Ribbentrop, Manfred von Killinger, contele Ciano etc. etc. –, reproduse adesea integral ori generos rezumate, mereu superlativ apreciate.

2. De la „iudeo-democrație” la „iudeo-comunism/iudeo-bolșevism”. În exercițiul de demonizare a democrației, un argument deseori folosit era acela că această ordine politică înseamnă în esență „înscăunarea dominației străinilor, a jidanilor”[12], cum o spunea într-o conferință Traian Brăileanu, ministrul Educației Naționale, Cultelor și Artelor în guvernul „național-legionar”. Asortată frecvent cu teza „iudeo-masoneriei”[13] sau cu cea a „plutocrației”[14], noțiunea de democrație astfel rezultată apărea, în opinia acestor critici, ca fiind eminamente evreiască sau ca servind exclusiv evreimea. În acest mod gîndea, bunăoară, și Nichifor Crainic: „Dacă până mai ieri revendicările naționalismului românesc se lichidau în tragedie, faptul se datora puterii internaționale iudaice, grefate pe democrațiile occidentale, care exercitau o adevărată teroare asupra guvernelor țării. Eram, în chip învăluit, vasalii acestei iudeo-democrații, iar naționalismul românesc nimic nu putea realiza dincolo de voința ei”[15].

Democrațiile occidentale care supraviețuiau erau prezentate la fel, ca fiind infiltrate și controlate de elementul evreiesc. Administrația prezidențială americană era descrisă ca fiind o marionetă aflată în mâinile evreilor[16], ca și guvernul britanic condus de Winston Churchill[17].

În optica multor publicații românești, spiritul european originar al Marii Britanii fusese astfel pervertit de influența unui spirit non-european: „Războiul intercontinental de azi va avea de ales între spiritul european (întruchipat de Hitler, n.n.) și cel anglo-saxon pe care tot Europa l-a creat, dar pe care iudaismul l-a deformat. Victoria, ca în toate veacurile de altfel, nu poate fi decât de partea Europei, care reprezintă aristocrația spiritului.”[18]

Presa românească a epocii este invadată, mai ales după iunie 1941, de retorica, zgomotoasă și mașinală, a Axei ca „apărătoare a Europei”, în care se întâlnesc la tot pasul sintagme ca „războiul sfânt”, „cruciada” „biruința Crucii”, etc., acestea fiind considerate definitorii pentru „spiritul european” și pentru noțiunea de „Europa”[19]. „Rolul hotărâtor pe care îl joacă România în istoria bătrânului continent”[20] devine o temă obsedantă a ziarelor și revistelor[21]. Discursul public era puternic saturat de credințe jertfelnic-triumfaliste, eroizante, totul creionând o mitologie salvaționistă a războiului purtat de Germania și aliații săi.

Momentul încheierii alianței dintre Marea Britanie și Statele Unite, pe de o parte, și Uniunea Sovietică, pe de altă parte, este, privind retrospectiv, momentul-cheie în care „iudeo-democrația” virează brusc spre „iudeo-comunism”. Alianța militară este explicată de presa românească prin reliefarea maniacală a ceea ce au „comun” cele două lumi: elementul evreiesc. În Anglia „s-a întronat definitiv lucrarea diavolească a jidanilor introduși în cetate ca s-o năruiască. […] Patria lui Carlyle, apologetul eroismului, a devenit o junglă stăpânită total de hoardele fără suflet ale iudeo-masoneriei comuniste”[22].

Glisarea de la o atitudine la cealaltă era însă mai veche în cultura politică românească, manifestându-se frecvent în anii ’30, astfel că bascularea bruscă și cvasi-generalizată din timpul războiului avea deja terenul pregătit. Tudor Teodorescu-Braniște, un remarcabil ziarist democrat, observa, chiar în ultimul număr care a mai putut apărea al ziarului «Adevărul», această suprapunere dintre democrație și comunism cu care operau deja spiritele extremiste devenite tot mai ofensive: „Dacă o bună parte din opinia publică este azi în rătăcire și repudiază ideea de libertate, ca să îmbrățișeze principiul dictaturii, nu este vina opiniei publice, ci a celor care au contribuit la rătăcirea ei. Să nu se uite că ani de zile, democrații sinceri, moderați au fost etichetați ca «bolșevici», deși chiar și cei care le aplicau eticheta știau foarte bine că au în fața lor oameni profund atașați ideii de libertate și legalitate, în cadrul actualului regim monarhic-constituțional. În felul acesta, s-a căutat compromiterea și înăbușirea oricărei inițiative de reală și chibzuită democrație.”[23] Democrația și comunismul apăreau astfel, în viziunea multora, ca strâns înrudite, organic legate între ele: comunismul n-ar fi (fost) altceva decât ipostaza esențializată și/sau radicalizată a democrației.

Alianța militară dintre anglo-americani și sovietici a fost interpretată ca o probă irefutabilă și zdrobitoare a asemănării de fond dintre democrație și comunism. În ciuda unor neînțelegeri pasagere dintre cele două ordini politice, a deosebirilor lor de formă, recunoscute câteodată chiar de cei care subliniau similitudinile de „esență”, ambele ordini politice sunt prezentate tot mai stăruitor – o dată cu începutul anilor ’40 – ca fiind opera aceluiași autor (iudaismul) și ca având același scop (dominația iudaica), funciar ostil Europei. Punctul de vedere oficial nazist – bazat pe ceea ce Hitler numea „complotul iudeo-bolșevic” și „complotul între evrei și democrați, bolșevici și reacționari”[24] împotriva națiunii germane – găsea astfel receptivitate și susținere în publicațiile românești care mai puteau apărea.

3. Teza „iudeo-bolșevismului”. Dacă teza „iudeo-democrației” era afirmată cu oarece economie în presa românească a timpului, cea a „iudeo-comunismului” se dezvoltă cu mult mai multă vigoare și devine mult mai vizibilă, chiar dacă cele două noțiuni rămân interschimbabile în multe contexte[25].

Ultimatumul sovietic din iunie 1940, soldat cu pierderile teritoriale știute, și, un an mai târziu, intrarea României în război alături de Axă împotriva Uniunii Sovietice au fost momentele care au adus o bruscă intensificare și lățire a prezenței stereotipului „iudeo-bolșevic” în presa scrisă românească. Dacă reprezentarea evreimii ca infidelă și trădătoare în raport cu statul român avea deja vechime, măsurile punitive începute în ianuarie 1938 fiind astfel justificate, de-acum, după pierderile teritoriale din 1940, percepția mediatică – derivată din cea oficială – a minorității evreiești cunoaște o nouă simplificare: propensiunea spre comunism este considerată definitorie pentru evrei. În discursul jurnalistic este adesea insinuată o legătură irezistibilă între Uniunea Sovietică și evreii din interiorul statului român, îndeosebi cei din Moldova, în consonanță cu ceea ce credeau autoritățile românești.

Și aceasta pentru că multe cercuri mediatice considerau că regimul sovietic este o operă prin excelență evreiască. Teza potrivit căreia revoluția bolșevică din 1917 a avut la comanda sa evrei cunoaște formulări dintre cele mai tranșante: „Revoluția bolșevică a fost pregătită de Lenin și de jidanii: Trotzky, Zinoviev, Kamenev, Uritzky. (…) Toate aceste numiri rusificate ascund pe acelea de: Bronstein, Radomirsky, Apfelbaum. (…) Întrunirea clandestină din 10 octombrie 1917, cu prilejul căreia s-a hotărât revoluția armată, cuprindea șapte jidani, cinci ruși (dintre cari trei căsătoriți cu jidance) și un polonez (s.n.)”[26]; toate acestea sunt apreciate ca fiind „cea mai mare îndrăsneală judaică a tuturor timpurilor”[27]. Regimul instaurat astfel nu putea însemna decât o dominație evreiască: faptul, de exemplu că „fiorosul Stalin, avea drept sfătuitor pe evreul Kaganovici [devenea] bună chezășie pentru orientarea Kominternului”[28]. În Uniunea Sovietică – susținea însuși Mihai Antonescu, vicepreședintele Consiliul de Miniștri, în 1942 – „intelectualii sunt sclavi, țăranii sunt pietre, iar evreii stăpâni.”[29]. Nici Nichifor Crainic, al cărui cuvânt deopotrivă politic și jurnalistic atârna greu în epocă, nu se sfiia să vorbească de „iudeo-ruși” și de „Rusia iudeo-bolșevică”[30], elementul evreiesc fiind găsit vinovat de pierderea Basarabiei și a Bucovinei. Acum nu numai cotidianele invocă „iudeo-bolșevismul” atunci când se referă la Uniunea Sovietică, ci și periodice culturale cu cel mai respectabil trecut. Revista «Convorbiri literare», de pildă, se înscrie și ea în același cor general, utilizând în editorialele sale expresii precum „bolșevismul iudeo-comunist al republicilor sovietice”, sau „evreul bolșevic Bela Kun”[31]; chiar redactorul ei șef, I.E. Torouțiu, vorbește de „apocaliptica încleștare dintre supra-statul iudeo-bolșevic și popoarele civilizate ale Europei, în cruciadă”[32]. O asemenea teză, se-nțelege, nu avea cum să lipsească din periodicele tradițional extremiste, precum «Sfarmă Piatră» sau «Porunca Vremii»[33].

Pe scurt, reprezentarea mediatică, modelată mereu propagandistic, instituie frecvent un semn de egalitate între „evreu” și „comunist” sau „bolșevic”, operație pe care nimeni nu o pune în vreun fel la îndoială.

În aceste condiții, atracția evreilor români pentru statul sovietic, îndată după ce acesta se extinde până la Prut, devine un fel de laitmotiv în presa timpului. Ziarul «Curentul» găzduia în iulie 1940 „reportaje” de la noua graniță româno-sovietică în care era descris un exod necontenit de evrei români spre Basarabia tocmai devenită sovietică: „Este interesant de relevat, că cei mai mulți care pleacă dincolo de Prut sunt evrei, fără deosebire de rang social sau de vechime în țară. Am putut vedea pe str. Portului lungi coloane de căruțe pline cu geamantane de lux, cufere ticsite cu hăinărie fină, lucruri scumpe etc., iar alături sau în urma lor, grupuri de evrei ce păreau după îmbrăcăminte oameni de cultură și situație.”[34] Autorul nu utilizează termenul de „iudeo-bolșevici” sau „iudeo-comuniști” pentru a-i desemna pe pribegii în cauză, dar e animat de convingerea că ceva irezistibil îi atrage pe evrei spre lumea sovietică, ceva irațional, himeric, propriu spiritului lor.

Ideea că evreimea basarabeană și bucovineană în ansamblul ei a jubilat la anexarea de către Moscova a celor două regiuni, developându-și astfel sentimentele antiromânești și pro-sovietice, cunoaște o varietate de expresii, de la aserțiunea abruptă și nechestionabilă la prezentarea de „dovezi” considerate irefutabile. Un articol din «Viața» (director: Liviu Rebreanu) consacrat problemelor demografice ale Chișinăului, bazat chipurile pe date statistice inatacabile (furnizate însă de autoritățile române), susținea următoarele în noiembrie 1941: „Când anul trecut Rusia sovietică a cucerit Basarabia, orașul Chișinău avea 120.000 de locuitori. Cum pentru evreii din România, raiul bolșevic constituie un mare punct de atracție, foarte mulți evrei au trecut în Basarabia; așa că sub dominație bolșevică Chișinăul ajunsese să aibă aproape un milion de locuitori. După pârjolul aruncat de bolșevici în retragerea lor, asupra capitalei Basarabiei, n-au mai rămas în Chișinău decât 38.000 de locuitori. Atâția s-au găsit la numărătoarea făcută de administrația românească.”[35]

În aceeași ordine de idei, ziarul «Universul» (director și proprietar: Stelian Popescu) publică, de pildă, fotografii reprezentând persoane exprimându-și bucuria, având sub ele mențiunea: „Manifestările iudeo-comuniștilor la Chișinău pentru răpirea Basarabiei și Bucovinei de Nord de către bestiile roșii”. În comentariul care însoțește fotografiile se precizează încă o dată: „Mutrele hidoase din fotografii sunt ale evreilor din Chișinău”. Deși în imaginile respective nu apare nici un indiciu, cât de mic, care să susțină o asemenea identificare, certitudinea autorului nu cunoaște nici o fisură, finalul articolului instituindu-se într-un îndemn punitiv: „Recunoaștem munca grea a autorităților noastre la identificarea acelora care ne-au fost dușmani și asasini. Dar, odată identificați și dovediți că au participat la neîntrecutele și fioroasele orori, nici o milă.”[36]

„Nici o milă” devenise demult motoul subînțeles al singurului discurs politic și jurnalistic ce se putea auzi în spațiul românesc. Începute de guvernul Goga, legile și măsurile antievreiești se succedau de-atunci necontenit, înlăturând pe rând drepturi politice și civile elementare, presa aprobându-le de fiecare dată, când explicit, prin comentarii proprii[37], când implicit, prin popularizare[38]. Într-un asemenea climat politic și social, actele antievreiești – chiar dacă erau comise în afara legalității stabilite, căzând direct sub incidența codului penal – se bucurau de un fel de legitimitate și, pe cale de consecință, de o impunitate subînțeleasă. Pogromul săvârșit de legionari în cartierele Văcărești și Dudești din Capitală în ianuarie 1941 se prevala de acest tip de „dezlegare”. Faptul se poate constata urmărind presa acelui moment, care, abia după aproape trei săptămîni de la rebeliune, dă în sfârșit știrea că jafuri, devastări, incendieri, omoruri s-au înregistrat „atât asupra locuitorilor români nevinovați cât mai cu seamă în cartierele evreiești Dudești și Văcărești, unde s-au executat adevărate pogromuri”[39]. Un comunicat oficial dat publicității tot atunci – anunțând că s-au înregistrat 236 de morți, din care 118 evrei – se încheie cu o propoziție care sugerează o circumstanță atenuantă pentru cei ce-au comis acest act: „Mai mult de jumătate din numărul celor căzuți îl formează comuniștii recrutați dintre muncitori, meseriași, funcționari comerciali, șoferi, ucenici etc.”[40] Cu alte cuvinte, își meritau într-un fel soarta…

Reprezentarea jurnalistică a evreimii române ca aservită comunismului este ulterior, mai precis după intrarea României în război, considerabil întărită. «Curentul» din iulie și august 1941 relatează pe larg, de pildă, despre „distrugerea Chișinăului” și incendierea catedralei sale, fapte atribuite fără dubiu evreimii filo-comuniste locale: „Jidanii, marii pionieri ai comunismului, în fuga lor peste Nistru n-au uitat să dea foc celui mai scump altar, nu numai al Basarabiei ci și al României.”[41]. La fel sunt prezentate lucrurile și în Bucovina de Nord. Chiar directorul ziarului, Pamfil Șeicaru, în general reținut în textele sale față de clișeul „iudeo-bolșevismului”, marșează la un moment dat – în acord cu colaboratorii săi – la aceeași intoxicare a opiniei publice: „Un an de ocupație bolșevică a prilejuit evreilor o manifestare de ură, le-a înlesnit mărturisirea în acte de o neegalată ticăloșie, încît coabitarea evreilor cu românii în Bucovina ar egala [cu] o provocare.”[42]

Anul de ocupație sovietică a Basarabiei este prezentat peste tot ca un an de ocupație propriu-zis evreiască. «Viața», bunăoară, vorbește și ea de „domnia elementului jidovesc între Prut și Nistru”; de exemplu, în sistemul de învățământ basarabean, se susține, rolul de dascăl a fost încredințat evreilor, „indivizi în majoritate degenerați din punct de vedere moral”. Finalul articolului în chestiune formulează o concluzie-revanșă: „Din pustiu au venit (evreii, n.n.); acolo se vor întoarce, iar noi românii ne vom reface cuiburile pătate de anul ocupației iudeo-comuniste”[43].

Acest climat mediatic nu făcea decât să răspundă vederilor guvernanților. Prima măsură pe care Ion Antonescu, „Conducătorul Statului”, o ia îndată după intrarea României în război este aceea a „îndepărtării” evreilor din mediul rural al Moldovei, încredințat, desigur, că toți aceștia erau potențiali prieteni ai inamicului, iar ziarele timpului titrează cu litere mari și roșii comunicatul guvernamental[44]. Că guvernul Antonescu vedea în evreii români – și nu numai pe cei din comunele rurale – trădători siguri, se poate constata câteva zile mai târziu, când presa anunță – fără nici o tresărire de conștiință, fără să exprime vreo îndoială asupra justeții unui asemenea act – despre cei „500 de evrei comuniști executați la Iași”, consecință brutală, dar previzibilă, a maniei „iudeo-bolșevismului” ajunse la climax. Comunicatul oficial dat publicității cu acea ocazie vorbește de altfel de „populația iudeo-bolșevică”, care s-ar fi făcut vinovată de faptul că ar fi tras focuri de armă asupra soldaților germani și români, și totodată îndeamnă pe majoritari la delațiune, sub amenințarea că în caz contrar vor suferi sancțiuni identice: „Cine nu divulgă la timp pe acești turburători ai ordinii și siguranței vor fi executați, împreună cu toată familia.”[45]

E un moment în care „iudeo-comunismul” devenise o psihoză endemică, deopotrivă politică și mediatică. Măsurile represive oficiale ating un prag al abuzului și al arbitrariului înspăimântător. Un comunicat ulterior genocidului de la Iași încunoștințează opinia publică că autoritățile sunt hotărâte să meargă chiar mai departe: „Orice încercare de repetare a acestor mișelești agresiuni va fi reprimată fără cruțare. Pentru fiecare ostaș german sau român vor fi executați 50 iudeo-comuniști.”[46] Iar jurnaliștii nu fac altceva decât să salute modul decis în care autoritățile antonesciene vor să sancționeze „trădările”[47] „iudeo-comuniștilor”.

Într-un asemenea context, viața evreilor din Basarabia și Bucovina devine un infern. „Toți evreii de aici – scrie din Basarabia corespondentul de război al ziarului «Curentul» – sunt spioni, toți sunt gata să saboteze orice măsură de interes național, toți și-ar da bucuroși viața dacă ar putea să contribuie cu ceva la succesul bolșevicilor.”[48] Este motivul pentru care, relatează cotidianul mai departe, „împotriva acestora măsurile de siguranță se înăspresc zi de zi. Toate târgurile și orașele au fost evacuate de evrei între 16 și 55 de ani, cărora, [de acum] înainte, domiciliul le este lagărul.”[49] Corespondentul de război descrie apoi, cu nereținută satisfacție, tragedia evreiască pe care o vede la fața locului: „Pe drumurile Moldovei am întâlnit numeroase convoaie de căruțe și trenuri întregi de jidovi rătăcitori. […] Iar femeile și bătrânii cari au mai rămas în târguri și orașe, poartă drept semn distinctiv, o banderolă galbenă pe care se află cusută steaua jidovească. În sfârșit, le-a sunat și lor ceasul. […] Să purtăm de aceea cu vrednicie acest război sfânt, căci el ne va aduce două victorii definitive: înfrângerea bolșevismului și prăbușirea judaismului.”[50]

În Bucovina, situația era aceeași, iar presa nu ezită să popularizeze și să susțină măsurile luate de administrația românească. Alex. Rioșanu, împuternicitul lui I. Antonescu în Bucovina, dă mai multe ordonanțe menite să fixeze regimul evreilor de-acolo, vizând modul în care pot circula și se pot aproviziona, obligația de a purta la piept „steaua evreiască” etc.; una din aceste ordonanțe era popularizată prin afișe în care se spunea «Se va aduce la cunoștință întregii populații că au fost ridicați și internați un număr de 50 de fruntași evrei din Cernăuți care vor garanta cu viața lor și averea lor deplina liniște din partea populației evreiești. În caz că evreii se vor deda la cel mai mic act de violență contra armatelor române sau aliate, toți ostatecii vor fi imediat executați.»”[51]. Politicile antisemite capătă astfel toate atributele terorismului de stat, iar ziarele și revistele socotesc acest lucru justificat. Actele curente și concrete de justiție vizându-i pe evrei devin veritabile modele ale abuzului și chiar ale crimei, pe care presa le consemnează aprobativ[52].

4. Soluțiile ideologiei „iudeo-bolșevismului”. În imaginarul politic și jurnalistic schițat mai sus, „iudeo-comunismul” apare ca o teorie a răului absolut, care – pe fondul războiului aflat în desfășurare – sintetizează și potențează, într-un fel de corolar ideologic, „tarele” evreității imaginate de antisemitismul tradițional. În acest sens, punctele de vedere ale lui Goebbels, ministrul propagandei celui de-al III-lea Reich, sunt generos găzduite de presa românească a timpului: „Jidanii sunt cauza războiului. De aceea ei nu suferă o nedreptate în urma tratamentului care li se aplică din partea noastră. Ei merită acest tratament. Este treaba guvernului să termine definitiv cu ei”[53]; sau: „Acest război, evreii l-au voit. […] Aceasta ar putea duce la hotărîri cu caracter grav, dar n-are nici o importanță lucrul acesta față de mărimea primejdiei. […] Concepând împotriva poporului german un plan de distrugere totală, ei (evreii, n.n.) și-au semnat propria sentință de moarte.”[54]

Teza era larg împărtășită și de autoritățile regimului de la București. Chiar Ion Antonescu susținea – într-un răspuns către W. Filderman – că „răsboiul deslănțuit de iuda împotriva Germaniei se întoarce acum împotriva lui însuși”[55]. Presa românească, la rândul ei, contribuia cu propriile sale articole la susținerea acestui punct de vedere, vorbind de „războiul evreimii”[56], de faptul că „războiul de astăzi, cu toate nenorocirile lui, a fost pus la cale și întreținut să nu se stingă, de puterile evreimii din largul lumii”[57] etc.

În fața „primejdiei evreiești” de acest tip, care definește situația majoritarilor ca una de legitimă apărare, căutarea măsurilor radicale devine un imperativ. Citind presa timpului, constați nu o dată că „soluția finală” la „problema evreiască” era tatonată și dorită. „Numai trecând peste cadavrele judaismului și bolșevismului, omenirea își va găsi liniștea, propășirea și misiunea spirituală pe care i-a încredințat-o Providența”, scria Ilie Rădulescu, directorul de la «Porunca Vremii»[58]. A.C. Cuza, „specializat” de multe decenii în „problema evreiască”, dădea adesea interviuri sau făcea declarații în care clama imperativul unei „SOLUȚII UNITARE”[59] (s.n.), de genul colonizării evreilor într-un spațiu extra-european (Uganda, Madagascar, Rodesia, Palestina)[60]. Ziarul «Curentul» consacră frecvent articole acestei teme, uneori pledând pentru expulzarea în masă a evreilor[61], oferind sugestii – animate chipurile de umanism – asupra țării în care s-ar putea așeza (Bolivia[62]), alteori socotind – sibilinic, dar și sugestiv – că „soluția problemei evreiești va avea poate un caracter EROIC […] pentru vindecarea lor și mântuirea ordinei în lume.”[63]. Gazeta «Unirea» îmbrățișa aceeași „soluție”, formulând amenințări nevoalate în cazul în care evreii nu consimt să plece „voluntar” din România: „Nu atârnă decît de ivirea posibilităților necesare pentru ca normele de lichidare să fie puse imediat în aplicare.”[64]

Participarea evreilor la miscarea comunista intre mit si realitate

1. Apartenența, sprijinul, simpatia pentru un partid politic sau o organizație civică apropiată de un partid politic reprezintă un act individual, liber asumat. El este rezultatul combinării unor factori diverși dintre care amintim: stabilitatea economică si socială internă, specificul sistemului politic (deschiderea politică și civică), conjunctura politică internațională, apartenența familială, nivelul educațional, cariera profesională, starea de religiozitate, apartenența la structuri comunitare sau civice, vârsta, rezidențâ etc. Prin urmare, în condițiile unui regim politic nedemocratic, care încurajează politici de discriminare etnică, rasială, persoane aparținând comunităților puternic discriminate vor dovedi o mai mare disponibilitate de a participa la acțiunile acelor partide politice sau organizații civice centrate pe lupta împotriva sistemului de putere și/sau a politicilor rasiale sau etnice pe care le pune în practică regimul politic. Asemenea reacții politice individuale nu se confundau cu reacția comunității etnice.

2. Structurile civice comunitare au autonomia și identitatea lor. Ele elaborează reacții specifice, ca răspunsuri la situații istorice exceptionale, pe care membrii comunității etnice le pot urma. În contextul sistemelor politice nedemocrate, care nu recunosc un statut specific comunităților etnice sau religioase, care practică politici șovine și antisemite ce pot duce de la excluderea din drepturi civice, economice sau politice până la reprimarea prin genocid a minoritarilor, reprezentanții acestora pot avea o atitudine obedientă față de putere (liderii Centralei Evreilor) sau pot milita pentru acțiuni de eliberare sau de salvare, în numele și în folosul comunității și a membrilor săi. Un exemplu elocvent în acest sens, îl reprezintă acțiunile întreprinse de W. Filderman pentru prevenirea deportărilor sau pentru ajutorarea celor deportați în Transnistria. Astfel de atitudini sunt pe larg prezentate în capitolul Viața comunităților evreiești în timpul regimurilor politice conduse de Ion Antonescu. Răspunsul comunităților evreiești la Holocaustul din România.

3. În România, partidul comunist a avut, în perioada 1938-1944, mesaje și atitudini politice critice la adresa politicii antisemite a statului din timpul guvernărilor dictatoriale. În problema minorităților sau cea antifascistă PCR a preluat, în genere, pozițiile Internaționalei Comuniste.

Documentele PCR din perioada 1938-1944, aflate în Arhivele Naționale ale României, oferă sursa documentară pentru a prezenta câteva dintre pozițiile acestui partid față de problema evreiască. Din această perspectivă, documentele exprimă trei atitudinii ale partidului comunist: 1. o reacție directă de respingere a discriminărilor și acțiunilor politice antisemite organizate de stat; 2. o reacție implicită și 3. reacția de triviliazare a Holocaustului din România.

Se observă că, exceptând ultimul tip de reacție, practic în oricare din celelalte situații, mesajele PCR din acea epocă erau, cel puțin potențial, surse de atracție pentru evreii din Romania, care în aceea perioadă traiau un acut sentiment de insecuritate multiplă.

Câteva exemple care ilustrează atitudinile partidului comunist menționate mai sus.

Critica procesului de românizare; se respingea efectul acestui proces asupra statutului economic și social al evreilor[65]. “Guvernul Antonescu-Sima a pornit în întreaga țară pe baza legii pentru «românizarea personalului» să arunce pe drumuri zeci de mii de muncitori și funcționari evrei, maghiari și să-i înlocuiască cu partizanii lor mai cu seamă din rândurile refugiaților…La întreprinderile evreiești, maghiare și cu capital străin (afară de cele germane) au fost numiți câteva mii de comisari de românizare cu lefuri grase…Sub egida «românizării industriei și a comerțului» legionarii și partizanii lor înarmați au trecut în întreaga țară la exproprierea magazinelor mici și mari evreiești prin amenințări cu moartea…Regimul legionar în frunte cu generalul Antonescu și Horia Sima un numai a îndemnat la împărțire, dar a și împarțit prin lege sau fără lege averea populației evreiești”[66].

Reacții critice la antisemitismul violent întreținut de extremismul de dreapta; în ianuarie 1938, în urma manifestărilor antisemite din Transilvania, “Partidul comunist trebuie să explice în mod marxist maselor înțelesul pogromurilor periodice, să explice că acestea nu sunt fenomene accidentale, că sunt un produs al politicii naționale realizate de dictatura capitalului financiar”. Solidarizarea sau apărarea evreilor față de antisemitismul violent avea drept scop și atragerea evreilor de partea stângii comuniste. “Aducând la cunoștință maselor atitudinea muncitorimii revoluționare, comuniștii răspândesc în rândurile maselor minoritare simpatii pentru organizațiile muncitorești revoluționare”.

Antisemitismul era perceput de către partidul comunist prin optica luptei de clasă, a opoziției radicale dintre burghezieșsi proletariat. În acest context, ei dezavuau atitudinile politice ale liderilor comunității evreiești. “Totodată partidul comunist trebuie să demaște cu arătarea faptelor (discursurile lui Ely Bercovici, Filderman în parlament, absența completă a partidului maghiar) toată lașitatea și plecăciunea burgheziei minoritare și să înfiereze pe aceia care sunt aliații liberalilor: Uniunea Evreilor Români, partidul maghiar, care au încheiat pacturi cu călăii propriilor popoare”[67].

Documentele antifasciste sau cele împotriva regimurilor politice dictatoriale exprimau, printre altele, și poziția partidului comunist pentru drepturi egale ale minoritarilor ; “Apărarea drepturilor naționalităților și demascarea demagogiei pe care guvernul o încearcă pe acest teren”[68] sau “Contra politicii de persecuție națională, anularea decretelor de revizuire a cetățeniei și repunerea în liste a celor revizuiți și șterși din liste, anularea «legii de protecție a muncii naționale », …, pentru drepturi egale tuturor popoarelor din România”[69].

Problema evreiască a fost un subiect prezent și în corespondența comuniștilor către Internționala a III-a. Într-o scrisoare redactată după rebeliunea legionară se menționa : „Garda de fier a pierdut foarte mult din influența sa. Această rebeliune multora le-a deschis ochii. Jaful, incendierile și asasinatele despre care scriau ziarele constituie o jucărie în comparație cu ceea ce a fost. Pe 21-22 ianuarie, înainte ca Garda de Fier să înceapă atacurile serioase asupra Consiliului de Miniștri, Antonescu nu s-a amestecat. Legionarii au jefuit în voie Văcărești, Oțești și alte raioane. Pe strada (bulevd.) Domniței legionarii au organizat o orgie. În mijlocul legionarilor care dansau ca niște turbați a fost aruncat un grup de evrei și evreice și astfel «dansând» legionarii îi omorau pe acești oameni cu drugi de fier. La abator evreii au fost atârnați în cârlige în care se atârnau și tăiau vitele. Avem unele fotografii pe care vi le trimitem”[70].

PCR, în asociațiile civice pe care le controla, a permis minoritarilor evrei ca, pe lângă acțiunile organizației, să aibă posibilitatea de a milita și pentru obiective specifice; astfel în cadrul Uniunii Patrioților, PCR a susținut că “grupul evreiesc trebuie să aibă o comisie a lui, deci evrei care să se ocupe și de chestiuni pur evreiești”[71].

De asemenea, PCR a organizat rețele de ajutorare a evreilor aflați în Transnistria în lagărul de la Vapniarca, acolo unde majoritatea celor aflați in detenție erau evrei și comuniști[72]. Menționăm aici că în 1942, în timp ce comuniștii români au rămas internați în lagărul de la Târgu Jiu, comuniștii de origine etnică evreiască, peste 400, au fost deportați la Vapniarca. Pentru că au fost hrăniți cu mazăre furajeră stricată, mulți dintre ei au revenit în țară paralizați. Peste 40 de comuniști români de etnie evreiască, care aveau condamnări, au fost mutați de la Vapniarca la închisoarea Râbnița. Doar 3 dintre ei au supraviețuit.

Există însă și informații despre Holocaust care sunt fie indirecte, fie eludează voit mețtionarea “populației evreiești”, pe care o înlocuiește cu termenul de “popoare conlocuitoare”. Cu atît mai neașteptată este o asemenea situație în cazul pogromului de la Iași. Un document PCR din acea perioadă, după ce descrie cu indignare bilanțul guvernării Antonescu, „mizeria, foametea, munca forțată, robia națională, internarea cu miile în lagăre de concentrare și împușcarea în masa a evreilor, a patrioților români și războiul nimicitor în interesul fasciștilor germani”, menționează doar că ”asasinarea celor 2.000 de patrioți de la Iași și a altora din toată țara nu poate să intimideze poporul român!”[73], genocidul antisemit metamorfozîndu-se într-un asasinat în masă a unor „patrioți”.

Într-un Raport al Secretariatului CC al PCR din 20 mai 1938 se descria situația grea a evreilor în urma Legii de revizuire a cetățeniei, fără însă ca ei să fie menționați. “Dictatura regală a dezlănțuit o teroare sălbatică contra popoarelor conlocuitoare din România prin «revizuirea cetățeniilor», prin care se răpește cetățenia la zeci și sute de mii de oameni. Prin aplicarea barbara a «legii protecției muncii naționale» alte sute de mii de bărbați și femei sunt scoase din producție și date afară din slujbe. Dictatura regală duce o politica șovinistă de ațâțare a poporului român contra popoarelor conlocuitoare prin care periclitează existența țării în cazul unei agresiuni a țărilor fasciste contra României”[74].

Un document al CC al PCR de după rebeliunea legionară, minimaliza problema evreiască prin aceea că definea mișcarea legionară ca “semănarea și hrănirea șovinismului sălbatic în poporul român, ațâțarea și ura între popoare, legionarismul însemna pentru muncitori 12-16 ore de lucru pe zi, pentru salarii mizerabile, pogromuri în contra muncitorimii revoluționare și a națiunilor asuprite”[75].

4. Așa cum arăta și sociologul Andrei Roth, în perioada interbelică a existat o suprareprezentare a evreilor în Partidul Comunist din România. Aceasta înseamna că ponderea lor era mai mare decât proporția pe care o reprezenta minoritatea evreiască, ca grup demografic, în ansamblul populației. „Cu toate astea, considera A. Roth, această suprareprezentare a evreilor în mișcarea comunistă nu înseamna că majoritatea evreilor ar fi fost comuniști și nici că majoritatea comuniștilor ar fi fost evrei”. Așa de pildă, în 1933, evreii reprezentau 4% în totalul populației, în timp ce în partidul comunist, care număra 1665 membri, ei erau 18,22% (303 persoane la o comunitate care număra peste 750.000 persoane). Era practic, al treilea grup etnic, după maghiari (26,8%) și români (22,65%)[76]. Intre 1933 si 23 august 1944, numărul membrilor de partid s-a modificat. Astfel, conform unei Note a CC/PCR, în 1940 ar fi fost între 4 si 3 mii de comuniști, pentru ca în ajunul lui 23 august 1944 numărul acestora să se apropie de mie[77].

Iudeo-comunismul a fost cu precădere un mesaj de propagandă menit să dezbine oamenii. El nu s-a născut pe baza evaluarii statistice sau a forței politice a PCR în societate. Pe de o parte membri PCR între 1938-1944 erau într-un număr foarte mic (astăzi se apreciază că la 23 august 1944 existau numai 1000 membri PCR), iar împreună cu simpatizanții, cei care făceau parte din asociații civice apropiate de PCR, totalizau circa 4 mii de persoane. Pe de alta parte, după 1924 PCR a fost o formațiune politică în afara legii, cu resurse extrem de limitate pentru a influența reacțiile politice ale puterii. Relația dintre mesajul politic și realitatea istorică este cea care poate oferi o explicație plauzibilă pentru înclinația unor cetățeni minoritari de a milita în partidul comunist. Adeziunea la PCR, a maghiarilor și a evreilor, se datorează și faptului că partidul avea în epocă un pronunțat caracter antifascist și o poziție clară (ideologic și pragmatic) în chestiunea națională, așa cum de altfel o probează și documentele pe care le prezentăm. Atitudinea PCR în chestiunea minorităților era conformă cu tezele Internaționalei a III-a și prevedea, în mare, principiul autodeterminării popoarelor.

5. Populația evreiască a avut de suferit de pe urma ocupării Basarabiei și Bucovinei în vara anului 1940 de către armată și administrația sovietică. Există date statistice, tabele nominale privind deportarea cetățenilor evrei din Basarabia și Bucovina. Deportarea s-a făcut în baza criteriilor ideologiei „luptei de clasă”. În aceste condiții au fost deportați evrei înscriși în mișcarea sionistă, considerată de sovietici ca organizație politică burgheză precum și cei care aparțineau micii burghezii (comercianți) sau partidelor tradiționale din România. Cu ajutorul informațiilor statistice provenind de la Chișinău[78] s-a putut stabili următoarea pondere a populației evreiești deportate sau deținute de către autoritățile sovietice în perioada 1940-1941:



Concluzii

Aspectele analizate susțin ideea că „iudeo-bolșevismul” sau „iudeo-comunismul”, departe de a fi repere conceptuale pentru a clarifica și evalua geneza și transformările comunismului ca mișcare, partid sau putere politică în România, au reprezentat în epocă și sunt și astăzi expresii ale propagandei antisemite, totalitare și naționaliste. Cei doi termeni au ajuns instrumente banale în panoplia naționaliștilor șovini, prin care se urmărește deturnarea de la probleme reale, politice sau economice, spre un mental primitiv încorsetat de prejudecăți etnice și rasiale. Activarea facilă a unor asemenea stări de spirit prin lozinci antisemite desprinse din strategia „țapului ispășitor”, incită iraționalitatea, dezbină oamenii. Singurul temei real pentru astfel de expresii este disponibilitatea mentalului individual sau colectiv de a reacționa la ele de o manieră previzibilă: anatemizarea și pedepsirea unei colectivități umane.

Apartenența unei persoane la o mișcare sau partid politic este un act de voință individuală la care concură situația istorică națională și internațională, mediul social și familial, educația fiecăruia etc. Suprareprezentarea minoritarilor etnici în mișcările politice de stânga, în perioada interbelică, a fost influențată puternic de ascensiunea fascismului și a nazismului în Europa.

În timp ce studiile de impact și imagologie privind mitul iudeo-bolșevismului au un grad mai mare de accesibilitate, cele privind relațiile complexe dintre partide politice, instituții comunitare sau implicarea persoanelor și personalităților aparținând diferitelor comunități etnice în viața politică reprezintă un capitol puțin studiat până astăzi.
http://redpelikan.blogspot.com/2009/09/evreii-romani-si-comunismul-in-perioada.html
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Mitul iudeo-bolșevismului

Mesaj Scris de Admin la data de 05.10.09 19:24

Mitul iudeo-bolșevismului
Bolsevismul evreiesc, iudeo-bolsevismul si iudeo-comunismul sunt stereotipuri peiorative bazate pe ideea ca evreii sunt forta motrice a miscarii comuniste moderne, in special bolsevicii rusi.

Expresia a fost titlul unui pamflet, “Bolsevismul evreiesc”, si a fost folosita curent dupa Revolutia din Octombrie (1917) din Rusia, ocupand un loc important in propaganda anti-comunista a fortelor Albe din timpul razboiului civil rus. S-a raspândit la nivel mondial, in 1920, o data cu publicarea si circulatia Protocoalelor Sionului, creand o problema din originea evreiasca a unor lideri bolsevici (mai ales Leon Trotki) in timpul si dupa Revolutia din Octombrie. Daniel Pipes spune ca "in primul rând prin Protocoalele Sionului, “Albii” au raspandit aceste acuze unui public international". James Webb scrie: "este dificil sa gasesti o sursa anti-semita dupa 1917 care nu se datoreaza analizei “Albilor” asupra revolutiei".

Eticheta "iudeo-bolsevismului" a fost utilizat in Germania nazista pentru a arata echivalenta comunistilor cu evreii ceea ce presupunea ca miscarea comunista a servit interesele evreiesti si/sau ca toti evreii erau comunisti. In Polonia, inainte de Al Doilea Razboi Mondial, Żydokomuna a fost folosita in acelasi mod pentru a pretinde ca evreii au conspirat cu URSS-ul pentru a captura Polonia. Aceasta acuza este folosita chiar si in vremurile noastre in publicatiile si site-urile antisemite.

Rusia

Evreii au fost o minoritate persecutata in Imperiul Rus. Ei au indurat o forma de segregare rasiala fiind obligati să se limiteze la așa-numitul Teritoriu – Pale of the Settlement, precum si prin pogromurile sporadice. In perioada 1881 - 1920, mai mult de doua milioane de evrei au parasit Rusia.

Potrivit lui Berel Wein:

Expulzarile, deportarile, arestarile, bataile au devenit povara de zi cu zi a evreilor, nu doar pentru clasele inferioare, dar si a clasei de mijloc si a intelectualitatii evreiesti. Guvernul lui Alexandru al III-lea a dus o campanie de razboi impotriva cetatenilor sai evrei... Evreii au fost haituiti si emigrarea parea sa fie singura scapare de sub tirania teribila a Romanovilor.

In consecinta, evreii, s-au alaturat diferitelor curentele ideologice in numar relativ mare incurajand schimbari graduale sau revolutionare in cadrul Imperiului Rus. Aceste miscari au variat de la extrema stânga (anarhisti, Bundisti, bolsevici, mensevici) pâna la stânga moderata (Trudovicii) si partidele constitutionaliste (Partidul Democratilor Constitutionali).

In ajunul Revolutiei din Februarie, partidul bolsevic avea aproximativ 10.000 de membri, dintre care 364 erau de etnie evrei.


Bolsevicii evrei

Un procent ridicat de evrei, in comparatie cu procentul din totalul populatiei, a avut un rol activ in miscarea bolsevica si in conducerea revolutionara inainte de revolutie si in anii de dupa aceasta. Majoritatea acestor evrei au fost ostili fata de cultura traditionala evreiasca si fata de partidele politice evreiesti, si au fost dornici de a-si dovedi loialitatea fata de ateismul Partidului Comunist si internationalismul proletar si s-au angajat sa elimine orice semn al "particularitatii culturii evreiesti".

Din cei 21 de membri ai Comitetului Central (CC) al partidului bolsevic, in aprilie 1917, trei au fost de etnie evrei: Lev Kamenev, Grigory Zinoviev si Iakov Sverdlov. Din cei treispreceze membri ai comisiei care, in cursul reuniunii istorice din 10 octombrie 1917, au cazut de acord supra necesitatii revolutiei armate (care a dus la Revolutia din Octombrie), sase au fost evrei: Zinoviev, Kamenev, Leon Trotsky, Moisei Uritsky Sverdlov, si Grigori Sokolnikov - desi Kamenev si Zinoviev s-au opus revolutiei si Trotki s-a abtinut). Vladimir Lenin, seful comisiei si liderul Revolutiei Bolsevice, asemeni multor rusi, avea radacini etnice foarte amestecate, avand deopotriva sange rusesc, german si calmuc. Vladimir Ulianov (Lenin) a fost botezat în ritul bisericii ortodoxe ruse.

Dintre cei 25 de bolsevici care au lucrat alaturi de Lenin in calitate de membri si membri supleanti ai Biroului Politic al Comitetului Central din august 1917 pana la 5 martie 1918 (intre congresul al VI-lea si congresul al VII-lea) erau sase etnici evrei: Adolph Joffe, Kamenev, Sokolnikov, Trotki, Uritsky, si Zinoviev. Totodata, au fost unsprezece rusi (Bubnov, Buharin, Kiseleff, Krestinsky, Milyutin, Oppokov Preobrajenschi, Sergeyev, Stasova si Yakovleva), doi letoni (Berzin si Smilga), doi ucraineni (Muranov si Skrypnyk ), doi georgieni (Dzhaparidze si Stalin), un polonez (Dzerjinski), finlandeza de origine ruso-ucraineana Alexandra Kollontai si armeanul Shahumyan.

Din cei 22 de bolsevici din Biroul Politic care au lucrat alaturi de Lenin, incepând cu 8 martie 1918 pana la 17 martie 1919 (intre congresul al VII-lea si al VIII-lea) in calitate de membri sau membri supleanti au existat sapte evrei: Joffe, Mihail Lashevich, Sokolnikov, Sverdlov, Trotki, Uritsky, si Zinoviev. Totodata, au fost noua rusi (Buharin, Kiseleff, Krestinsky, Oppokov, Sergeyev, Alexander Shlyapnikov, Vasili Shmidt, Stasova si Mihail Vladimirsky), trei letoni (Berzin, Smilga, si Stuchka), un ucrainean (Petrovsky), un polonez (Dzerjinski) si un georgian (Stalin).

Decretul celui de-al Doilea Congres al Muncitorilor, Soldatilor si Deputatilor Poporului prin care s-a creat Consiliul Comisarilor Poporului, din 17 octombrie 1917, a instituit narkomatii sau Comisarii Poporului. Narkomatele au fost coordonate de catre un organism central - Consiliul Comisarilor Poporului sau efectiv cabinetul guvernului bolsevic. Pe lânga Lenin in calitate de presedinte al Consiliului si Gorbunov in calitate de secretar, acesta urma sa fie compus din paisprezece posturile ministeriale. Acestea au fost ocupate de cincisprezece functionari numiti Comisarii Poporului (sau Narkomati) - dintre care doar Trotki era evreu. (Pozitia de Comisar al Poporului pentru Probleme Militare a fost ocupata de doua persoane in acelasi timp, Vladimir Antonov An-Ovseyenko si Nikolai Krylenko, in timp ce pentru moment nu exista un Comisar al Poporului pentru Cai Ferate.)

Dupa moartea lui Lenin, titlul de presedinte al Narkomatului a trecut la Alexei Rikov, un etnic rus. Printre cei 23 de narkomati intre 1923 si 1930, au fost treisprezece rusi (inclusiv Rikov), cinci evrei, doi georgieni (Stalin si Ordzhonikidze), un polonez, un moldovean (Frunze) si un leton (Rudzutak). In anii 1930, a existat o singura persoana de origine evreiasca, in Biroul Politic: Lazar Kaganovici .

Potrivit recensamântului din cadrul partidului din 1922, erau 19564 membri evrei adica 5.21% din total. In acelasi an, raportat la cei 44148 de membri ai partidului bolsevic care s-au alaturat inainte de luna octombrie 1917 - vechea garda, asa cum ii numea Lenin, care ii includea pe cei care au aderat la Partidul Bolsevic in timpul fazei de crestere masiva intre februarie si octombrie 1917 - erau 7,1% de etnie evrei . 65% au fost etnici rusi.

Printre membri ai Comitetului Executiv Central al Uniunii Sovietice (paralel cu Comitetul Central al Partidului Comunist), in 1929, erau 402 rusi, 95 ucraineni, 55 evrei, 26 letoni, 13 polonezi si 12 germani - reprezentarea evreiasca a scazut de la 60 de membri in 1927.

Din cei 417 comunistii care au constituit cercurile conducatoare a Uniunii Sovietice, la mijlocul anilor 1920 - ca membri ai Comitetului Executiv Central, Comitetului Central al partidului, Prezidiului Executiv al Sovietelor din URSS si ai Republicii Ruse, Comisarii Poporului si presedintele Comitetului executiv - numai 27, adica 6%, au fost evrei.

Numarul evreilor in pozitii importante a continuat sa scada in anii 1930 când Stalin a ordonat ca vechii sai tovarasi Kamenev si Zinoviev sa fie executati in puscarie dupa procesul fraudat din 1936.

Zinoviev si Kamenev au fost anterior indepartati, in octombrie 1927 si respectiv decembrie 1927, de la pozitiile de vârf pe care le-au avut impreuna cu Stalin in elita conducatoare sovietica. Leon Trotki a fost expulzat in acelasi timp din Uniunea Sovietica si apoi a fost asasinat in Ciudad de México in 1940, de catre un agent sovietic - catalanul Ramon Mercader.

Prin 1940, dupa apropierea de Germania lui Hitler, Stalin a eliminat, practic, toti evreii din pozitiile guvernamentale de nivel inalt din interiorul Uniunii Sovietice.

Walter Laqueur spunea in cartea sa “Fata schimbatoare a antisemitismului: De la inceputuri si pâna in prezent” :
“In ce masura a facut ca prezenta multor evrei in rândurile conducerii comuniste sa contribuie la antisemitism? Cu siguranta, a jucat un rol important in propaganda antisemita, si este de asemenea adevarat ca, in anii 1920 evreii au fost supra-reprezentati in rândurile partidului si a functionarilor de stat. Odata cu venirea la putere a lui Stalin, evreii au fost eliminati din pozitii cheie si de foarte multe ori "lichidati." Faptul ca alte minoritati au fost, de asemenea, disproportionat de puternic reprezentate, nu a contat foarte mult - nu a existat o traditie de anti-letonism in Rusia si nici nu s-au gasit multi letoni in pozitii foarte inalte. De asemenea, nu a contat ca evreii erau la fel de puternic reprezentati si in alte partide de stanga anti-comuniste, cum ar fi mensevicii si Socialistii Revolutionari sau ca opozitia anti-stalinista a fost intr-o masura considerabila de origine evreiasca.“

In cartea sa din 1938 «Protocoalele Inteleptilor Sionului: un fals dovedit», bazata pe marturia lui la procesul de la Berna, Vladimir Burtsev a scris:

"Antisemitii ... au refuzat sa recunoasca faptul important si incontestabil ca evreii care au participat la miscarile socialiste si anarhiste din intreaga lume, inclusiv evreii rusi, au fost renegati ai natiunii evreiesti si nu au avut nici o legatura cu istoria evreilor, nici cu religia evreilor, nici cu masele de evrei, fiind mai degraba exclusiv internationalisti, promovand ideile impartasite de socialistii de alte etnii si au fost ostili poporului evreu, in general."

CEKA

Potrivit cifrelor furnizate de Serviciul Federal de Securitate al Federatiei Ruse, au existat in total de 49,991 agenti CEKA incepând cu 1 octombrie 1921: 38648 rusi, 4564 evrei, 1770 letonii, 1559 ucraineni, 886 polonezi, 315 germani, 186 lituanienii, 152 estonieni, 102 armeni, si 1808 din alte grupuri etnice. Consiliul CEKA format din treisprezece functionari a fost compus din: trei rusi (Kedrov, Ksenofontov, si Mantsev), trei evrei (Messing, Unszlicht, si Yagoda), doi letonii (Latsis si Peters), doi polonezi (Dzerjinski si Menjinski), un ucrainean (Bokiy), un bielorus (Medved) si un armean (Avanesov).

Defalcarea structurii etnice de nivel mediu si superior a oficialilor din conducerea OGPU (agentie care a succedat CEKA in anii 1920) la 15 noiembrie 1923 a fost urmatoarea: 54 rusi, 15 evrei, 12 letoni, 10 polonezi si 4 de alte etnii.

Din 2402 functionari in aparatul central al OGPU existenti la 1 mai 1924, 204 erau evrei , 1670 rusi, 208 letoni, 90 polonezi, 80 din Belarus si 80 de ucraineni, cu functionari din alte grupuri etnice in proportie de 3.5%.

Politia secreta aflata sub supravegherea lui Yagoda a trecut cu vederea executiile lui Zinoviev si Kamenev, dar a cazut victima urmatorului val de epurari lansat de Stalin. In septembrie 1936, Yagoda a fost inlocuit de Nikolai Ejov, care nu era de origine evreiasca, pâna cand Ejov, la randul sau, a fost arestat si executat in martie 1937, fiind inlocuit cu Lavrenti Pavlovici Beria, un georgian ca Josef Stalin. Nici un evreu in afara de Yagoda nu a detinut o pozite la fel de inalta in Birocratia Sovietica a organizarii securitatii de stat. Sub Ejov, numarul evreilor a scazut rapid (la doar 6 persoane), in timp ce numarul rusilor in conducerea politiei secrete NKVD a crescut la 102 de persoane (67%) - si epurarile, la indemnul lui Stalin, au intrat in perioada lor cea mai sangeroasa (1937-1938) (a se vedea Marea Epurare).

Monografia lui Vadim Abramov, "Evreii din KGB" a demonstrat ca, desi evreii beneficiau de increderea autoritatilor comuniste din primii ani ai Republicii, deoarece ca fosti surghiuniti ai regimului Tarist era de asteptat ca acestia sa nu aiba nici un fel de loialitate fata de acesta, numarul lor in cadrul serviciilor secrete nu a fost niciodata mai mare de 9% si incepand cu 1927 nu a fost mai mare de 4%.

Walter Laqueur, in “Rusia si Germania, un secol de conflict” atribuie aceasta teorie a conspiratiei ideologului nazist si german, de origine baltica, Alfred Rosenberg:

"Referiri superficiale la Rusia si comunism se gasesc la Rosenberg in mituri si in nenumarate brosuri: bolsevismului este revolta raselor evreiesti, slave si mongole impotriva germanilor (arianilor) din Rusia; este revolta din stepa, a urii nomazilor fata de orice este maret, eroic, care vindeca rasa; toate lucrurile mari in istoria Rusiei au fost realizate de germani sau de cei cu sange germanic, dar revolutia din 1917 a exterminat elementul arian… Guvernul Sovietic evreiesc nu reprezinta poporul rus. Pentru ideologii nazisti, toti conducatorii sovietici erau evrei: Lenin si Trotki, Lunacearski si Rakovsky, Kuibyshev si Krasin, Kaganovici si Manuilsky printre ei. Cine nu a fost evreu a fost chinez. Rosenberg a dezvoltat o teorie complicata asupra rolului de lider al negustorilor de matase chineze in revolutia rusa. In timp ce alti observatori ai scenei sovietice s-au lansat in speculatii politice si analiza sociala, experti nazisti in probleme ruse au fost preocupati cu un alt fel de investigatie stiintifica, care cu greu le-a lasat timp pentru altceva. Ei au urmarit numele reale (evreiesti) ale tuturor liderilor sovietici; Lunacearski, de exemplu, a devenit Mondschein - pentru ca “luna” vine din latina. Aceste aspecte au fost in general nivelul la care s-a ridicat sovietologia nazista."
-Laqueur, Ibid., Pp.. 21-22

Germania nazista

In Germania nazista, acest termen (iudeo-bolsevismul n.n.) arata perceptia comuna prin care comunismul a fost o miscare inspirata si condusa de evrei care dorea sa obtina dominatia lumii. Termenii au fost popularizati in presa scrisa de jurnalistul german Dietrich Eckhart, autorul pamfletului "Der Bolschewismus von Moise bis Lenin" ("Bolsevismul de la Moise la Lenin"), la inceputul anilor 1920, legandu-i astfel pe Moise si Lenin, fiind amandoi atât comunisti cat si evrei. In editia din 1923 a Protocoalelor, Alfred Rosenberg "a dat falsului un impuls puternic". Aceasta a fost urmata de declaratia foarte acida a lui Hitler din Mein Kampf (1924): "In bolsevismul rus trebuie sa vedem efortul evreimii din secolul al 20-lea de a-si insusi lumea".

Potrivit lui Michael Kellogg, autor al cartii “Originile Ruse ale Nazismului : Emigrantii Albi si crearea National-Socialismului, 1917-1945 »:

"In 1939 in cartea sa revolutionara, “Apocalipsa timpurilor noastre: dedesubturile propagandei germane prin documente nepublicate” (L'Apocalypse de notre temps: Les dessous de la propagande allemande d'après documente des inédits), Henri Rollin a subliniat ca "hitlerismul" a reprezentat o forma de "contrarevolutie anti-sovietica", care a folosit “mitul unui misterios complot iudeo-masonic bolsevic". Rollin a investigat convingerile National-Socialiste, care au fost luate in primul rând de la Albii emigranti, cum ca marea conspiratie iudeo-masonica a provocat primul razboi mondial, a rasturnat imperiile Rus, German si Austro-Ungar si a dezlantuit bolsevismul dupa ce a subminat ordinea prin raspândirea insidioasa de idei liberale. Fortele germane au distrus cu promptitudine lucrarile lui Rollin in 1940, dupa ce au ocupat Franta si cartea a ramas in obscuritate de atunci."

O sursa importanta din anii 1930 si 1940 pentru propaganda despre bolsevismul evreiesc a fost agentia de presa pro-nazista si virulent antisemita Welt internationale de-Dienst / World-Service / Serviciul Mondial fondata in 1933 de Ulrich Fleischhauer.
http://redpelikan.blogspot.com/2009/09/mitul-iudeo-bolsevismului.html
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Protocoalele înțelepților Sionului

Mesaj Scris de Admin la data de 05.10.09 19:22

Protocoalele înțelepților Sionului
“Protocoalele Inteleptilor Sionului” este un scurt tratat care anunta existenta unui complot masonic si evreiesc pentru dominatia lumii. Cartea pretinde ca face parte din “protocoalele” scrise de o organizatie secreta evreiasca cunoscuta sub numele de Inteleptii Sionului si prezinta 24 de protocoale care ar trebui urmate de poporul evreu. S-a dovedit ca aceste protocoale sunt falsuri literare si de asemenea - cazuri clare de plagiat.

Scurta istorie.
Sursa originala a fost identificata ca fiind o carte din 1864 scrisa de Maurice Joly si intitulata “Dialog in iad intre Machiavelli si Montesquieu”. Aceasta a fost scrisa ca o satira ce ataca ambitiile si metodele imparatului francez Napoleon al III-lea. In carte Napoleon al III-lea este reprezentat de Machiavelli si este descrisa o metoda pe care acesta intentiona sa o urmeze indeplinind o serie de etape pentru a deveni conducatorul lumii. Cartea lui Joly a fost la randul sau inspirata dintr-un roman popular la acea vreme scris de Eugene Sue si intitulat “Misterele oamenilor” in care cei care complotau sa conduca lumea erau Iezuitii. Nici cartea lui Joly si nici cartea lui Sue nu mentioneaza evrei sau masoni.

Bazate pe elemente coroborate din surse britanice, germane, ucrainiene, poloneze si ruse pe o perioada de 75 de ani, Protocoalele, departe de a fi un document “descoperit” asa cum se pretinde, au fost de fapt fabricate intre 1895 si 1902 de un jurnalist rus – Matvei Golovinski. Intr-un proces elvetian din anii 1930 legat de circulatia acestor protocoale, “doi dintre martorii rusi au depus marturie indicand implicarea lui Pyotr Ivanovich Rachkovsky in falsificarea documentelor.” Rachokovsky era director al filialei din Paris a Politiei Secrete Ruse.

Sursa materialului pentru aceste falsuri a fost o sinteza intre cartea lui Joly si un capitol dintr-o lucrare de fictiune intitulata Biarritz care a fost scrisa in 1868 de un romancier german antisemit – Hermann Goedsche si tradusa in Rusa in 1872. Pentru crearea Protocoalelor, Golovinski a luat romanul lui Joly si a schimbat autorul complotului, adica Napoleon al III-lea, cu Poporul Evreu la fel cum Joly schimbase complotul din unul Iezuit in cel al lui Napoleon al III-lea. In prezent se crede ca falsificarea a fost initiata si autorizata de factiuni ale aristocratiei ruse care se opuneau reformelor politice si sociale initiate de Tarul Alexandru al II-lea. Documentul fabricat avea drept scop convingerea tarului antisemit Nicolae al II-lea sa nu permita si alte reforme deoarece toate reformele vor fi folosite de aceste nou descoperite “conspiratii secrete evreiesti”. O data cu Revolutia Rusa din 1905 aceste falsuri a fost folosite in alt scop. Acelasi grup, acum parte din Miscarea Alba, a raspandit acest document in timpul celor 18 ani de lupta impotriva bolsevicilor in incercarea de a lega Armata Rosie – care avea cativa evrei in conducere – de falsa conspiratie.

Note literare

Flasul contine numeroase elemente tipice pentru ceea ce este cunoscut in literatura ca un “document neautentic”: un document care este scris cu scopul deliberat de a-l face pe cititor sa creada ca ceea ce citeste este adevarat si corect, chiar daca nu este. Este de asemenea unul dintre cele mai cunoscute si cele mai discutate exemple de fals literar, analiza dovezilor originilor sale frauduloase mergand inapoi pana in anul 1921. Falsul este si un exemplu timpuriu al literaturii de tipul “Teoria Conspiratiei”. Scris la prima persoana singular, textul contine generalizari, truisme, platitudini despre cum sa cuceresti lumea: sa ai controlul media si al institutiilor financiare, sa schimbi ordinea sociala traditionala etc. Nu contine informatii exacte.

Origini si continut

Cartea este structurata in 24 sau 27 de paragrafe sau sectiuni intitulate “Protocoale”. A fost publicata si distributa in multe forme: manuscris, periodic, brosura, carte si pe internet. A fost editata si transmisa publicului pentru prima oara in 1903 de Pavel Crușeveanu, instigatorul pogromului de la Chișinău. A fost apoi republicata in 1906-1907 de Uniunea Oamenilor Rusi, o parte din grupul antisemit pro-tarist “Sutele Negre” ca un pamflet intitulat “Inamicii Rasei Umane”. Pamfletul a fost publicat pentru a blama evreii pentru infrangerea jenanta a Rusiei in razboiul Ruso-Japonez. A fost folosita intr-un mod similar de opozitia fata de Revolutia Rusa din 1905, Revolutia din Octombrie (1917) si negocierile de pace pentru a incheia Primul Razboi Mondial, devenind cunoscuta la nivel mondial intre 1919-1920 cand a circulat in Occident.

In engleza a fost publicata pentru prima oara in 1919 sub forma a doua articole in ziarul Philadelphia Public Ledger de catre jurnalistul Carl W. Ackerman, dar toate referintele la evrei au fost inlocuite cu referinte la bolsevici si bolsevism. Prima sa publicare in Statele Unite in forma originala antisemita a fost in anul 1920 in "The Dearborn Independent", un ziar detinut si controlat de Henry Ford – fondatorul Ford Motor Company.

Maurice Joly

Elemente din textul Protocoalelor erau plagieri din cartea din 1864 - “Dialog in iad intre Machiavelli si Montesquieu” scrisa de satiristul frances Maurice Joly. Lucrarea lui Joly ataca ambitiile politice ale lui Napoleon al III-lea folosindu-l ca personaj pe Machiavelli drept uneltitor diabolic in iad. Chiar si Joly pare sa fi imprumutat acest material dintr-un celebru roman al lui Eugene Sue – “Misterele oamenilor” in care uneltitorii erau Iezuitii. Evreii nu apar in niciuna dintre lucrari. Deoarece era ilegal sa critici monarhia, Joly si-a publicat pamfletul in Belgia si apoi a incercat sa il aduca ilegal in Franta. Politia a confiscat toate exemplarele descoperite si apoi a l-a scos in afara legii. Dupa ce originea cartii i-a fost atribuita lui Joly, acesta a fost judecat pe 25 Aprilie 1865 si condamnat la 15 luni in inchisoare la Sainte-Pelagie. Joly s-a sinucis in 1878.

Hermann Goedsche

Romanul din 1868 a lui Hermann Goedsche's "Biarritz" a adus o alta idee care l-ar fi putut inspira pe cel care se afla in spatele Protocoalelor. In capitolul “Cimitirul Evreiesc din Praga si Consiliul Reprezentantilor celor 12 Triburi ale lui Israel”, Goedsche a vorbit despre o intalnire nocturna intre membrii misterioasei cabale rabinice, descriind cum la miezul noptii diavolul apare in fata celor care s-au adunat din partea celor 12 Triburi ale lui Israel pentru a pune la cale o “Conspiratie Evreiasca”. Descrierea lui este similara unei scene din «Joseph Balsamo» scrisa de Alexandre Dumas tatal unde Cagliostro si ai sai pun la cale afacerea colierului cu diamante. Cum "Biarritz" a aparut aproape in acelasi timp ca si “Dialog in iad intre Machiavelli si Montesquieu” este posibil ca Goedsche sa fi fost inspirat de ideile din pamfletul lui Joly, mai ales sa detalieze rezultatul intalnirii secrete.

Goedsche , un reactionar al revolutiei din 1848 si-a pierdut slujba pe care o avea la Serviciul Postal Prusac dupa ce a falsificat dovezile pentru a-l incrimina pe liderul democratic Benedict Waldeck intr-o conspiratie impotriva regelui. Dupa indepartarea sa, Goedsche si-a inceput cariera de editorialist conservator si in acelasi timp a elaborat lucrari literare sub numele de Sir John Retcliffe. S-a presupus ca Goedsche ar fi un spion pentru Politia Secreta Prusaca. In 1871, povestea a fost prezentata in Franta drept o realitate. In 1872, “Cimitirul Evreiesc din Praga”, tradus in limba rusa, a aparut in St Petersburg ca un pamflet separat cu un aer de insinuata non-fictiune . Francois Bournard , in cartea sa “Les Juifs et nos contemporains” (1896) a reprodus o parte din acel capitol ca si cum ar apartine Rabinului Sef “John Readcliff”.


Publicatii istorice, utilizare si investigatii

Aparitia in Rusia

Capitolul “Cimitirul Evreiesc din Praga” din cartea Biarritz scrisa de Goedsche, cu o tema puternic antisemita si continand un asa-zis complot rabinic impotriva civilizatiei Europene, a fost tradusa in rusa ca un pamflet separat in 1872. In 1921 printesa Catherine Radziwill a citit acest pamflet la New York. Ea sustinea ca Protocoalele sunt un fals compilat intre 1904 si 1905 de jurnalistii rusi Matvei Golovinski si Manasevich-Manuilov la comanda lui Pyotr Rachkovsky, Seful Serviciilor Secrete Ruse din Paris. Golovinski a colaborat impreuna cu Charles Joly (fiul lui Maurice Joly) la ziarul “LeFiagaro” din Paris. Aceasta intalnire contrazice totusi succesiunea cronologica a publicarii protocoalelor din moment cele ele aparusera deja in 1903 in ziarul Znamya. Catherine Radziwill a fost anterior condamnata pentru falsificarea semnaturii lui Cecil Rhodes pe o scrisoare de indatorare. Ea a fost de asemenea si autoarea a numeroase carti de propaganda si zvonuri. In 1935 Radziwil a redepus marturie ca martor la Procesul de la Berna.

In 1944 scriitorul german Konrad Heiden l-a identificat pe Golovinski ca autor al Protocoalelor. Marturia lui Radziwill a fost sustinuta si de istoricul rus Mikhail Lepekhine, care si-a publicat cercetarile in noiembrie 1999 in ziarul francez L’Express. Lepekhine considera Protocoalele parte dintr-un complot menit sa il convinga pe Tarul Nicolae al II-lea ca modernizarea Rusiei face parte din conspiratia evreilor de a cuceri lumea. Invatatul ucrainean Vadim Skuratovsky realizeaza o aprofundata analiza literara, istorica si lingvistica asupra textului original al Protocoalelor si gaseste inflente din proza lui Feodor Dostoievski (in special din Marele Inchizitor si Posedatul) in lucrarile lui Golovinski, inclusiv in Protocoale.

In cartea «Manuscris inexistent», invatatul Cesare G. De Michelis studiaza primele publicari in Rusia ale Protocoalelor. Protocoalele au fost mentionate pentru prima oara in presa rusa din aprilie 1902 de un ziar din Saint Petersburg - Novoye Vremya (Новое Время – Timpuri Noi). Acest articol a fost scris de un faimos publicist conservator Mikhail Menshikov ca o parte dintr-o serie “Scrisori catre vecini” si a fost intitulat “Complot impotriva umanitatii”. Autorul descrie intalnirea sa cu o femeie (Yuliana Glinka dupa cum s-a descoperit mai tarziu) care, dupa ce i-a povestit despre revelatiile sale mistice l-a implorat sa se familiarizeze cu documentele cunoscute mai tarziu drept Protocoalele; dupa ce a citit cateva sectiuni Menshikov a devenit sceptic in privinta originilor acestora si nu le-a publicat. De Michelis crede ca originea Protocoalelor este in Franta: “Conform opiniilor actuale, PSM (Protocols of the Sages of Zion) Protocoalele Inteleptilor din Sion este traducerea ruseasca a textului scris in franceza transmisa pe de-o parte in varianta “completa” si “corectata” din editiile publicate in 1905 de S. Nilus si pe de alta in “prescurtata” si “corupta” versiune publicata de P. Crușeveanu in 1903.

Primele tipariri si editiile Nilus.

Se pare ca Protocoalele au fost publicate, prima data intr-o serie, din 28 august pana in 7 septembrie 1903 in Znamya (Знамя - The Banner), un ziar din Sankt Petersburg de catre Pavel Crușeveanu. Pavel Crușeveanu a initiat pogromul Chișinău cu 4 luni in urma.
Dupa 1905 protocoalele s-au bucurat de un nou val de popularitate cand elementele politice progresive din Rusia au reusit sa creeze o constitutie si un parlament, Duma. Reactionara «Uniunea a oamenilor rusi», cunoscuta drept «Sutele Negre», impreuna cu Ohrana, politia secreta Tarista, au pus aceasta liberalizare pe seama conspiratiei evreiesti internationale si au inceput un program de raspandire a Protocoalelor ca mijloac de propaganda prin care sa sustina valul de pogroame care au maturat Rusia intre 1903 si 1906 si o unealta menita sa distraga atentia de la activismul social. Au fost interesante si pentru tarul Nicolae al II-lea care se temea de modernizare si dorea sa protejeze monarhia prezentand miscarea revolutionara care continua sa se raspandeasca, drept parte dintr-o conspiratie mondiala si i-a invinut pe evrei pentru problemele Rusiei.

In 1905, Serghei Nilus a publicat textul integral al Protocoalelor in Capitolul XII, ultimul capitol (paginile 305–417) din a doua editie (sau a 3-a dupa unele surse) a cartii sale «Velikoe v malom i antikhrist» care se traduce prin “Marele din Mic: Venirea Anticristului si Domnia lui Satan pe Pamant”. El a sustinut ca aceasta reprezinta lucrarile primului Congres Sionist tinut in 1897 la Basel in Elvetia. Cand a fost aratat ca primul Congres Sionist a fost deschis publicului si nu au participat numai evrei, Nilus a schimbat povestea sustinand ca Protocoalele au fost de fapt rezultatul intalniriilor Inteleptilor din 1902 – 1903 contrazicand ceea ce afirma anterior – ca el a intrat in posesia unui exemplar in 1901:

“In 1901, am reusit printr-o cunostinta de-a mea (raposatul maresal al curtii Alexei Nikolayevich Sukotin de Chernigov) sa obtin un manuscris care descria cu neobisnuita exactitate si claritate cursul si dezvoltarea conspiratiei secrete Masonice Evreiesti, care ar putea sa duca aceasta lume ciudata la sfarsitul sau inevitabil. Persoana care mi-a dat acest manuscris mi-a garantat ca este o traducere cat se poate de exacta a documentelor originale care au fost furate de o femeie de la un foarte inalt si influent lider al Francmasonilor la o intalnire undeva in Franta – leaganul conspiratiei masonice.“


Este foarte posbil ca Nilus sa fi avut si motive personale pentru a le publica. Unii au pretins ca incerca sa castige influenta din partea familiei regale. Se pare ca a fost parte dintre un conflict intre factiuni la curtea tarista mai exact intre Papus si Nizier Anthelme Philippe (intr-adevar Papus a fost acuzat in 1920 ca a falsificat Protocoalele pentru a-l discredita pe Philippe).

Investigatia lui Stolîpin, 1905

O investigatie secreta ordonata de Piotr Arkadievici Stolîpin care a fost nou numit in functia de presedinte al consiliului de ministri a ajuns la concluzia ca Protocoalele au aparut prima oara in Paris in cercurile antisemite, intre 1897 si 1898. Cand Nicolae al II-lea a aflat rezultatele acestei anchete a cerut: “Protocoale sa fie confiscate, o cauza buna nu poate fi aparata prin mijloacele rele.” In ciuda ordinului sau din respect pentru cauza “buna” sustinuta, numeroase copii au continuat sa se raspandeasca.

Revolutia Rusa si raspandirea Protocoalelor in 1920

Dupa revolutia Rusa, factiunile aliniate Miscarii Albe au folosit Protocoalele pentru a perpetua ura si violenta asupra Evreilor. Ideea ca miscarea Bolsevica a fost parte dintr-o conspiratie Evreiasca pentru cucerirea lumii precum si faptul ca unii bolsevici din conducerea miscarii – in special Leon Trotki - erau evrei, a starnit un interes global pentru Protocoale.
Protocoalele in propaganda nazista

Protocoalele au devenit parte din efortul propagandei naziste de a justifica persecutarea evreilor. A devenit obligatoriu pentru elevii germani sa le citeasca. In cartea “Holocaustul: Distrugerea Evreilor Europeni 1933-1945” Nora Levin arata ca “Hitler a folosit protocoalele ca un manual in razboiul său pentru exterminarea evreilor.“:
«In ciuda covarsitoarelor dovezi ca Protocoalele erau un fals, au avut o popularitate senzationala si s-au vandut multe exemplare intre 1920 si 1930. Au fost traduse in toate limbile din Europa si au fost vandute in Tarile Arabe, Statele Unite si Anglia. Succesul cel mai mare l-au atins in Germania dupa Primul Razboi Mondial. Acolo au fost folosite pentru a explica toate dezastrele care au lovit tara: infrangerea din razboi, foametea, inflatia distructiva.»


Hitler face referire la Protocoale in Mein Kampf:

«…Protocoalele Inteleptilor Sionului, atat de urate de evrei, ne arata pana in ce punct intreaga existenta a acestor oameni se bazeaza pe minciuna continua. Frankfurter Zeitung tipa si trambiteaza in fiecare saptamana ca se bazeaza pe falsuri: este cea mai buna dovada ca sunt autentice.[..] Cel mai important este ca ne arata cu o exactitate uluitoare care este natura si activitatile poporului Evreu si le dezvaluie caracterul si scopurile lor absolute.»


Hitler a sustinut aceste carti incepand cu discursurile sale din August 1921 si au fost studiate in salile de clasa germane dupa ce nazismul a venit la putere. In mijlocul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Ministrul Propagandei Naziste Joseph Goebbels a proclamat: “Protocoalele Sioniste sunt la zi astazi la fel cum erau atunci cand au fost publicate pentru prima oara”. Asa cum spunea si Norman Cohn , au servit pentru nazisti ca un “garant al genocidului”.

Imaginea 1: Alfred Rosenberg's 1923 commentary on the Protocols (this copy is the fourth edition) reinforced Nazi anti-Jewish ideology. Published in Munich, 1933.
Sursa imaginii: United States Holocaust Memorial Museum

Imaginea 2: Nazi Germany’s semi-official and fiercely antisemitic newspaper Der Stuermer warned of a Jewish program for world domination in this 1934 issue. The article, titled “Who is the Enemy?” blamed Jews for destroying social order and claimed that Jews wanted war, while the rest of the world wanted peace. Der Stuermer, July 1934.


http://redpelikan.blogspot.com/2009/09/protocoalele-inteleptilor-sionului.html
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Mișcarea comunistă europeană și evreii

Mesaj Scris de Admin la data de 05.10.09 19:20

Mișcarea comunistă europeană și evreii
Am analizat într-o serie de trei articole publicată sub titlul «Mișcarea comunistă europeană și evreii» principalele componente ale teoriei fasciste a complotului iudeo-masonic-bolșevic împotriva întregii «omeniri creștine». Absurditățile evidente scoase în evidență cu acest prilej nu mai lasă loc nici unei posibile contraargumentari care ar pretinde că analizează științific problema, lăsând în același timp sub semnul ridicolului teoriile fasciste, care de altfel nici nu pretind a avea dovezi atunci când se lansează într-o astfel de polemică. Comunismul este o doctrină care s-a format în mijlocul civilizației europene, având numeroase influențe în structura sa și împrumutând o parte din trăsăturile principalelor curente de gândire din epocă. Primele teorii comunist-utopice închegate apar în perioada formării capitalismului, ca o expresie a aspirațiilor maselor țărănești și ale sărăcimii orașelor către o societate echitabilă, dreaptă și lipsită de exploatare. Principalii socialiști și comuniști utopici au fost, în perioada Renașterii, Th. Morus (termenul «socialism utopic» provine de la titlul cărții Utopia, în care Th. Morus descria viitoarea societate ideală) și Campanella, în sec. 17-18, Meslier, Mably, Morelly, Babeuf în Franța, Winstanley în Anglia.

După revoluțiile burgheze, în perioada postrevoluționară, a evidențierii contradicțiilor capitalismului, s-au afirmat cei trei mari socialiști utopiști: Saint-Simon, Charles Fourier și Robert Owen, precum și Dézamy, Cabet etc. Dezvoltarea ideilor acestora a fost facută ulterior în operele a doi mari gânditori: Karl Marx și Friedrich Engels. Aceștia au mai fost influențați în teoria lor și de dialectica lui Hegel, filosofia lui Immanuel Kant, materialismul lui Ludwig Feuerbach, economia politică clasică engleză (Adam Smith și David Ricardo) dar și de evoluționismul lui Charles Darwin. O influență importantă au avut-o ideile lui Jean-Jacques Rousseau și teoriile lui Pierre-Joseph Proudhon.

Revoluționarii socialiști, social-democrați (deși social-democrații nu sunt tocmai revoluționari), comuniști și anarhiști au militat consecvent de-a lungul timpului împotriva oricăror forme de discriminare, pentru progres și pentru egalitatea oamenilor, ideile de stânga situându-se întotdeauna în avangarda procesului de modernizare au fost astfel o sursă de inspiratie pentru numeroase personalități remarcabile precum: Romain Rolland, Anatole France, Emile Zola, George Bernard Shaw, H.G. Wells, Herbert Marcuse, Jean-Paul Sartre, John Steinbeck, Pablo Neruda, Oscar Wilde, Jack London, Gabriel Garcia Marquez, Pablo Picasso, André Malraux sau Albert Einstein. Militanții de origine evreiască s-au alăturat mișcării revoluționare din rândul popoarelor în care trăiau, participând împreună cu acestea la încercările de schimbare a regimurilor politice și sociale cu speranța că un nou tip de societate și de guvernare le vor oferi o viață mai bună și mai onorabilă.

În Rusia, de exemplu, evreii au fost o minoritate persecutată. Ei au îndurat o formă de segregare rasială fiind obligați să se limiteze după 1791 la așa-numita Regiune de Colonizare Evreiască (Черта постоянной еврейской оседлости), în engleză «Pale of the Settlement», precum si prin pogromurile sporadice. În perioada 1881 - 1920, mai mult de două milioane de evrei au părăsit Rusia. La fel și în România - într-o scrisoare a PCR redactată după rebeliunea legionară către Internaționala a III-a se descriu astfel de manifestări îngrozitoare: «Legionarii au jefuit în voie Văcărești, Oțești și alte raioane. Pe strada (bulevd.) Domniței legionarii au organizat o orgie. În mijlocul legionarilor care dansau ca niște turbați a fost aruncat un grup de evrei și evreice și astfel „dansând” legionarii îi omorau pe acești oameni cu drugi de fier. La abator evreii au fost atârnați în cârlige în care se atârnau și tăiau vitele. Avem unele fotografii pe care vi le trimitem.» A.C. Cuza, de exemplu, «specializat» de multe decenii în «problema evreiască», dădea adesea interviuri sau făcea declarații în care clama imperativul unei «SOLUȚII UNITARE», de genul colonizării evreilor într-un spațiu extra-european (Uganda, Madagascar, Rodesia, Palestina).
Ca o reacție în fața acestor fenomene, dar și datorită dorinței de integrare a acestei minorități în viața socială și politică a României și aspirațiilor ei de emancipare, unii reprezentanți ai minorității evreiești s-au alaturat mișcărilor de stânga. Cu toate acestea, evreii nu au reprezentat niciodată majoritatea printre comuniști, iar in comunitatea evreiească, evreii comuniști erau o minoritate. Marea masă de evrei a fost atrasă in principal de mișcări politice mai conformiste, convenționale sau «mainstream» (liberale, conservatoare, democrate, etc.), în măsura în care acestea li s-au adresat, în mod asemănător cu majoritatea locuitorilor țărilor în care trăiau. În 1933, în România, comunitatea evreiască avea 750.000 de persoane dintre care doar 303 erau comuniști. Acești 303 reprezentau 18,22% din totalul de 1665 de membri, câți număra atunci PCR. În Rusia, în ajunul Revoluției din Februarie, partidul bolșevic avea aproximativ 10.000 de membri, dintre care doar 364 erau de etnie evrei, iar potrivit recensământului din cadrul partidului din 1922, erau 19.564 membri evrei, adică 5,21% din total. Walter Laqueur spunea în cartea sa Fața schimbătoare a antisemitismului: De la începuturi și până în prezent: «Faptul că alte minorități au fost, de asemenea, disproporționat de puternic reprezentate, nu a contat foarte mult (…). De asemenea, nu a contat că evreii erau la fel de puternic reprezentați și în alte partide de stânga anti-comuniste, cum ar fi menșevicii și Socialiștii Revoluționari, sau că opoziția anti-stalinistă a fost într-o măsură considerabilă de origine evreiască.»

Pornit ca o mișcare radicală de stânga cu țeluri generoase, comunismul a degenerat în URSS, teroarea stalinistă care a urmat acestei perioade a eliminat, practic, toți evreii din pozițiile guvernamentale de nivel înalt din interiorul Uniunii Sovietice. În anii ‘30, a existat o singură persoană de origine evreiască în Biroul Politic: Lazar Kaganovici. (S-ar mai putea menționa Oblastul Autonom Evreiesc înființat în 1934 de Stalin sub pretextul că orice grup național are dreptul la un teritoriu, dar în realitate acesta a fost înființat în estul îndepărtat al Rusiei pentru a-i menține pe evrei cât mai departe de centrele puterii.) În acest timp însă, presa fascistă de la noi și de pretutindeni tuna și fulgera cum că «pentru evreii din România, raiul bolșevic constituie un mare punct de atracție, foarte mulți evrei au trecut în Basarabia; așa că sub dominație bolșevică Chișinăul ajunsese să aibă aproape un milion de locuitori». Realitățile însă erau cu totul altele. Populația evreiască a avut de suferit de pe urma ocupării Basarabiei și Bucovinei în vara anului 1940 de către armata și administrația sovietică. Regimul opresiv stalinist a deportat un număr de 1468 de persoane, dintre care 32,62% erau evrei. (În HISTORIA nr. 93, dr. Petre Țurlea citează din arhivele Inspectoratului General al Jandarmeriei, pentru a arăta că din documentele strânse până în vara lui 1941 reiese că, în ciuda imaginii vehiculate în țară, potrivit căreia cei care i-au sprijinit pe bolșevici au fost doar evrei, un număr foarte mare de etnici români din teritoriile ocupate au intrat în această categorie, unii cu funcții importante: judecători, avocați, consilieri, un fost deputat țărănist, iar printre cei 71 de români care au comis atentate împotriva armatei române se numără un fost prefect și deputat din Socola!)

Asemenea date clare, care demonstrează fără drept de apel inexistența unui complot între evrei și regimul stalinist, nu erau însă pe placul promotorilor fascismului în România. Crimele stalinismului nu s-au extins numai asupra populației evreiești sau asupra dușmanilor politici , ci chiar și asupra comuniștilor. Un exemplu de proces instrumentat de staliniști pentru a-și consolida dominația a fost cel al lui Lucrețiu Pătrășcanu. Stalinismul a fost o doctrină criminală, care a avut foarte puține în comun cu ideile originale care au inspirat stânga politică de-a lungul timpului. Stalinismul a fost opusul libertații și al egalității pe care le promovau primii socialiști.

În cele trei articole pe care le-am prezentat sub denumirea de «Mișcarea comunistă europeană și evreii» am urmărit originile teoriei care pretinde că evreii s-ar afla în mijlocul unui complot împotriva intregii omeniri. Am dedicat așadar partea întâi Portocoalelor Înțeleptilor Sionului. Aceasta broșură, creată în laboratoarele ohranei țariste din Paris, a fost una din principalele surse de inspirație atât pentru Teroarea Albă din Rusia, cât și pentru nazism și legionarism. Un fals notoriu, Protocoalele subzistă ca o formă de cultură populară în anumite segmente ale populației, rămânând în general în afara oricarei analize critice sau logice. Asemenea profețiilor lui Nostradamus, Protocoalele nu pot să prezică nimic pentru viitor, ci se pretează numai la o reinterpretare a trecutului (o cosmetizare a istoriei cu textul protocoalelor in față). Ele sunt scrise voit într-o manieră care lasă loc pentru interpretari și sunt pline de platitudini care permit mularea pe orice evenimente istorice. Un fapt relevant este că nu conțin informatii concrete.
Originile antisemitismului merg însă mult mai departe de aici. Le găsim în scrierile «tradiționaliștilor » catolici care cred că evreii sunt «dușmanii lui Cristos» și că protestantismul a fost finanțat de evrei ca să distrugă catolicismul. Aceste teze sunt cunoscute si aprecitate si de catre ortodocșii fanatici de pe plaiurile carpato-danubiano-pontice, mari amatori de legionarism. Ei sunt cei care cred ca Protocoalele Înțelepților Sionului semnifică „dovada” majoră că există conspirații împotriva lor și condamnă și comunismul ca pe o invenție masonică. Nu este însă foarte clar care este legatura comuniștilor cu masoneria, de vreme ce aceasta este interzisă de către regimul comunist începand din 1948! Astfel de «detalii» însă nu ocupă mințile celor fanatizați fie de legionarism fie de teoriile conspiraționiste propovăduite de la amvon de popi.

În încheiere, concluzia Raportului final al Comisiei Internaționale asupra Holocaustului în România mi se pare relevantă: «Aspectele analizate susțin ideea că „iudeo-bolșevismul” sau „iudeo-comunismul”, departe de a fi repere conceptuale pentru a clarifica și evalua geneza și transformările comunismului ca mișcare, partid sau putere politică în România, au reprezentat în epocă și sunt și astăzi expresii ale propagandei antisemite, totalitare și naționaliste. Cei doi termeni au ajuns instrumente banale în panoplia naționaliștilor șovini, prin care se urmărește deturnarea de la probleme reale, politice sau economice, spre un mental primitiv încorsetat de prejudecăți etnice și rasiale.»
http://www.redpelikan.blogspot.com/2009/09/miscarea-comunista-europeana-si-evreii.html
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Locul unde nazistii au ucis 34.000 de evrei la Kiev

Mesaj Scris de Admin la data de 04.10.09 14:01

Locul unde nazistii au ucis 34.000 de evrei la Kiev
Primarul capitalei ucrainene a blocat un proiect de construire a unui hotel, pe locul unde nazistii au masacrat aproape 34.000 de evrei in 1941, si chiar linga un monument dedicat acestei tragedii, scrie presa ucraineana citata de AFP.
Proiectul, care urma sa fie construit intr-o suburbie a Kievului, a fost validitat de municipalitate impreuna cu alte constructii de hoteluri, inainte de Campionatul European de Fotbal din 2012, care va fi organizat in Polonia si Ucraina.
Planul a provocat indignare in rindul asociatiilor de evrei, care au acuzat Ucraina ca pateaza memoria victimelor ocupatiei naziste.
Primarul Kievului, Leonid Cernovetki, si-a folosit dreptul de veto pentru a bloca proiectul, „in special complexul hotelier ce urma sa fie ridicat pe strada Melnikova, la numerele 52-54”, adica exact linga monument, potrivit ziarului local Hresceatik.
Potrivit Interfax Ucraina, membrii Consiliului Local au aprobat proiectul fara sa isi dea seama unde este amplasat Monumentul de la Babi Yar este dedicat celor aproximativ 34.000 de evrei impuscati de nazisti si de colaboratorii ucraineni, in 29 si 30 septembrie 1941, si a fost construit in 1991.
In total, istoricii cred ca aproape 60.000 de alte persoane (evrei, rromi, opozanti, prizonieri de razboi sovietici) au fost ucisi la Babi Yar pina in 1943.
Ucraina este supusa unor presiuni puternice sa dovedeasca faptul ca poate gazdui Campionatul European de Fotbal, dupa ce a fost criticata dur de UEFA in ultimele luni pentru ca nu s-a pregatit suficient
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Chipurile resentimentului: Despre antisemitismul stângi

Mesaj Scris de Admin la data de 07.09.09 16:52

Chipurile resentimentului: Despre antisemitismul stângii

Vladimir Tismăneanu: "„Cea mai veche ură“, așa numește istoricul Robert Wistrich patologia resentimentară a antisemitismului."

Privit tradițional ca venind
dinspre extrema dreaptă (ultranaționalistă,
clericalistă, militaristă, xenofobă),
antisemitismul a devenit, sub
camuflajul antisionismului, apanajul
stângii. Marx însuși, îndatorat romantismului
politic anticapitalist, a scris
rânduri deplorabile marcate de ostilitatea
față de „spiritul iudaic“, confundat
cu acela al mercantilismului filistin.
Antisemitismul a continuat să se manifeste
în tabăra radicalismului de stânga.
Mă refer aici la staliniștii care au utilizat
antisemitismul ca instrument manipulativ.
Să amintim prigonirea
evreilor în URSS, mai ales după 1946,
vânătorile de vrăjitoare „anticosmopolite“,
procesul Comitetului Evreiesc
Antifascist din URSS, născocitul complot
al „halatelor albe“, șovinismul turbat
al procurorului în procesul Slansky,
procesul sioniștilor din România și câte
altele. Evident că nazismul a avut, în
chiar centrul ideologiei sale, fixația
paranoic-antisemită. Stânga comunistă
nu a a avut însă reticențe în a recurge la
proiecții exclusiviste similare. Revoluția fascistă, asemeni celei comuniste,
încearcă să anihilize orice urmă de
alteritate. În ambele proiecte totalitare,
evreul este fantasmat ca personificare a
unei neliniști pe care fanaticii vor să o
năruiască. Tocmai de aceea i-a privit
Nietzsche cu dispreț pe antisemiți, din
orice tabără ar fi făcut parte. Nimic mai
fals decât acuzația adusă filosofului că
ar fi împărtășit delirul rasist al antisemiților epocii sale. Oricine a citit
„Cazul Wagner“ știe la ce mă refer.


Chiar și după moartea lui Stalin,
antisemitismul a continuat să fie o
armă ideologică a comuniștilor. În timpul
lui Hrușciov, la începutul anului
1964, a fost publicată la Kiev infama
broșură „Iudaismul fără mască“. Mai
ales după războiul din Orientul Apropiat,
din iunie 1967, Israelul a devenit
țintă favorită a propagandei sovietice și
a blocului comunist, în genere. Ceaușescu nu s-a conformat în această privință.
Nu pentru că ar fi fost mai puțin
antisemit, ci pentru că își urmărea
scopurile personale în politica externă.
Mișcarea comunistă mondială a făcut
din demonizarea Israelului un pilon al
discursului „antiimperialist“. Retorica
era una de clasă, în fapt se reluau fobii
specifice extremei-drepte. Pe fondul
obsesiei „antisioniste“, s-a construit o
viziune conspiraționistă în care Israelul
era prezentat în culorile cele mai
sumbre.

Toate clișeele antisemitismului
clasic au renăscut în această nouă
gramatică a urii. Naționalismul socialist,
ori de-a dreptul național-socialismul
generalului Moczar în Polonia,
mustea de asemenea fixații: evreul
apatrid, lipsit de rădăcini, predispus la
trădare, cupid, venal etc. La fel, la București, în paginile publicațiilor protocroniste
„Săptămâna“ și „Luceafărul“,
proliferau similare sulfuroase insinuări
și acuzații.
Toate aceste lucruri mi-au revenit
în memorie urmărind actuala explozie
de iudeofobie din presa de orientare de
stânga din Occident și, la fel de îngrijoră
tor, din unele luări de poziție din
lumea postcomunistă, inclusiv din România.
Nu mă refer la maniacii fascistoizi,
ci la oameni care își află sursele
de inspirație în reviste și ziare ale
mainstream-ului vestic. Ca și în 1967,
se șterge linia de demarcație dintre cel
care a pornit agresiunea și cel care a
suferit-o. Riposta este prezentată drept
„suprareacție“, fără a se ține seama că o
organizație teroristă precum Hamas are
ca scop asumat explicit anihilarea statului
Israel. Nu preconizez o susținere
necondiționată a fiecărei acțiuni
israeliene, dar atrag atenția asupra
tentativelor de a delegitima Israelul
drept stat democratic și de a-l prezenta
drept o „entitate teroristă“. Mă opun
formulelor obscene gen „nazismul
sionist“. Nu Israelul, ci Hamas este un
creuzet al terorismului cel mai otrăvit și
otrăvitor. Este cât se poate de trist
faptul că pier atâția oameni, dar soluția
se află în lumea arabă, la nivelul
guvernelor și al organizațiilor politice și
religioase care trebuie să țină piept
cursului iresponsabil, în fond suicidar,
al militantismului fundamentalist.


Despre aceste lucruri scrie Bernard-Henri Levy într-o recentă carte vibrantă
și curajoasă (trad. americană, „Left in
Dark Times“, 2008). Rămânând,
paradoxal, un om al stângii, gânditorul
francez nu se ferește să-i demonteze
noile alibiuri și marote doctrinare. Între
acestea, anticapitalismul, antiliberalismul,
antiamericanismul, antieuropenismul
și antisemitismul. Cartea lui
Levy explorează resorturile „rațiunii
progresiste“ pentru care orice întreprind
Statele Unite ori Israelul este
automat catalogabil drept „reacționar“
ori chiar „criminal“. De la Hugo Chavez
la Tariq Ramadan, de la Slavoj Zizek la
Alain Badiou, neoprogresiștii pretind că
se opun rasismului, practicând în fapt
un rasism pe dos. La ora actuală, antisemitismul
a devenit o armă favorită a
unei stângi pentru care Holocaustul
poate și trebuie să fie relativizat în
numele unui pseudo-umanism care
vede în crimele naziste doar un capitol
din lanțul nesfârșit al injustițiilor
istorice. Cât despre cele comuniste, nici
nu se mai vorbește.





http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/835591/SENATUL-EVZ-Chipurile-resentimentului-Despre-antisemitismul-stangii/
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Rusia/Tarile Baltice

Mesaj Scris de Admin la data de 15.08.09 22:00

Se uita complet ca, pe langa cei
cativa magnati evrei din Ucraina, exista si magnati ucraineni
get-beget, care au acaparat pozitii-cheie in economie si finante,
grupati in factiunea Donetk, pro-rusa si ortodoxa.
Iuscenko
si "Ucraina Noastra" au decretat hotararea tribunalului din Kiev drept
"manifestare a totalitarismului politic" al regimului Kucima. Regim in
care Iuscenko a fost prim-ministru, in perioada 1999-2000. Pe 4
februarie 2004 Iulia Timosenko si blocul ei - "Patria Mama" -, impreuna
cu blocul "Ucraina Noastra", au tinut la Poltava un miting de sustinere
a editorilor de la "Silski Visti", anuntand ca vor incepe seria de acte
de nesupunere civila daca decizia tribunalului din Kiev nu va fi
inversata, iar judecatoarea sanctionata exemplar.
Surprinzator
este faptul ca "opozitia portocalie" din Ucraina este finantata masiv
de George Soros - supravietuitor al Holocaustului -, precum si de unii
dintre magnatii incriminati in "Silski Visti". Analistii politici
considera insa ca ruperea Ucrainei de Rusia, atragerea celui mai
important stat-pivot din Est in Noua Ordine Mondiala (NATO si UE),
constituie o miza atat de mare incat felul in care candidatul lor,
Iuscenko, isi aduna voturile trece pe planul doi sau trei. Astfel ca
mass-media internationale - afara de cea israeliana - prefera sa omita
scandalul de antisemitism din presa ucraineana, si felul in care acesta
este utilizat pentru a atrage cat mai multe voturi.
Academia Inter-Regionala, principalul centru de promovare a nationalismului si antisemitismului ucraineanAgitatia
antisemita a devenit evidenta in Ucraina inca din anul 2002, cu
publicarea unor articole defaimatoare in revista "Personal" de catre
Academia Inter-Regionala pentru Managementul de Personal. Academia
Inter-Regionala a devenit repede centrul de teoretizare a
nationalismului si antisemitismului din Ucraina. Ca institutie
universitara, Academia Inter-Regionala pregateste 35.000 de studenti
anual, in zece campusuri universitare din intreaga Ucraina. Pe langa
pregatirea profesionala, absolventii Academiei Inter-Regionale sunt
indoctrinati in chestiuni nationaliste si antisemite. Reamintim faptul
ca Vasili Iaremenko - autorul articolului "Evreii in Ucraina de azi"
-este profesor universitar in cadrul Academiei Inter-Regionale.
Desi
in cadrul conducerii Academiei figureaza fostul presedinte al Ucrainei,
Leonid Kravciuk, precum si fostul ministru de Externe, Boris Tarasiuk,
aceasta institutie promoveaza o linie de gandire anti-occidentala, de
relatii stranse cu Rusia si tarile islamice.
Presedintele
Academiei Inter-Regionale - Gheorghi Sciokin - a tinut de curand trei
conferinte in Arabia Saudita, iar binecunoscutul antisemit american
David Duke a sustinut conferinte la Kiev.
Academia
Inter-Regionala este principalul finantator al cotidianului "Silskie
Visti", in editura caruia apar carti de istorie si propaganda
antisemita. "Silskie Visti" a fost una din putinele publicatii care au
atacat regimul Leonid Kucima, motiv pentru care Viktor Iuscenko, Iulia
Timosenko si Aleksandr Moroz au aparat editarea in continuare a
publicatiei.
In
comunitatea evreilor din Ucraina circula teoria ca Academia
Inter-Regionala a fost infiintata, in realitate, chiar de regimul
Leonid Kucima, ca mijloc de a discredita Opozitia
(Iuscenko-Timosenko-Moroz), prezentata drept nationalista si
antisemita. Iosef Zissels, presedintele organizatiei "Va'ad" din
Ucraina - una dintre cele mai importante asociatii ale evreilor -,
sustine ca aceasta universitate a fost creata de cele mai importante
autoritati ale regimului Kucima, care acum prezinta intreaga situatie
ca fiind "opera" Opozitiei. Semion Ghuzman, care conduce Biroul
Ucraineano-American pentru Protectia Drepturilor Omului, il critica pe
Aleksandr Moroz deoarece acesta a aparat "Silskie Visti". "Eu cred ca
Academia face parte dintr-o provocare a Guvernului", a comentat
Ghuzman, adaugand: "Cred ca noi, intelectualii, suntem vinovati ca nu
protestam mai viguros".
Edward
Dolinski - director al Comunitatii Unite Evreiesti din Ucraina - acuza
atat Guvernul, cat si Opozitia pentru exagerarile din campania
antisemita. Dolinski a declarat: "Organizatia mea a apelat la
presedinte si la primul-ministru in repetate randuri, pentru a face
cunoscut, in mod clar, ca in Ucraina nu este loc pentru antisemitism,
in aceeasi maniera in care a facut-o Chirac in Franta. Dar ei nu au
facut absolut nimic".
Evgheni
Cervonenko - un membru evreu din Parlament, care il sustine pe Viktor
Iuscenko - a declarat, in schimb, ca efortul de a inchide "Silskie
Visti" reprezinta o manevra a Puterii care s-ar putea intoarce contra
comunitatii evreiesti din Ucraina. "Problemele antisemitismului nu pot
fi rezolvate prin inchiderea unui cotidian", a observat Cervonenko.
"Cred ca decizia tribunalului de a inchide "Silskie Visti" reprezinta o
oribila provocare a celor care lupta contra lui Iuscenko si a
partidului "Ucraina Noastra"," a adaugat Cervonenko.
Aleksandr
Moroz, liderul Partidului Socialist din opozitie - desemnat ca
prim-ministru, in cazul victoriei lui Viktor Iuscenko in alegerile din
26 decembrie 2004 - a comentat astfel cazul "Silskie Visti": "Am aparat
"Silski Visti" si voi continua sa o fac. Personal, cred ca argumentul
autorului articolului, Vasili Iaremenko, care citeaza 400.000 de evrei
in cadrul trupelor Waffen SS, este exagerat, dar eu nu sunt in masura
sa-l contest, ci istoricii, pentru ca eu nu cunosc aceste lucruri".
Moroz - creditat cu 10% din voturi - subliniaza ca decizia
tribunalului, de a inchide cel mai important ziar al Opozitiei -
indiferent de pretext - chiar inaintea campaniei electorale, reprezinta
un grav abuz impotriva drepturilor omului, pe care nu-l poate accepta.
Partidele de extrema dreapta din coalitia condusa de Viktor IuscenkoCoalitia
condusa de Viktor Iuscenko - care a castigat alegerile parlamentare din
2002 - include, pe langa anticomunisti, neo-liberali, crestin-democrati
si organizatia "Congresul Nationalistilor Ucraineni" (KUN), organizatie
fondata in 1992, in exil, sub titulatura "Organizatia Nationalistilor
Ucraineni-Factiunea Stepan Bandera". Urmasii lui Stepan Bandera au o
ideologie pronuntat anti-comunista, anti-rusa si anti-poloneza. Stepan
Bandera a incercat, in al doilea razboi mondial, sa obtina
recunoasterea independentei Ucrainei de la Germania nazista. Deoarece
nu a reusit a luptat cu trupele germane mai intai, iar apoi cu cele
sovietice, dupa ce Ucraina a fost reocupata de Armata Rosie. Gruparea
KUN dispune de trupe paramilitare, organizate sub numele de "Asociatia
Sportiva Patriotica Stepan Bandera".
A
doua organizatie fascista din coalitia "Ucraina Noastra" este "Partidul
Libertatii Tuturor Ucrainenilor" (pe scurt, "Svoboda"), care declara
oficial ca urmareste "curatarea Ucrainei de rusi si de evrei". Liderul
partidului "Svoboda" - Oleh Tianibok - afirma recent: "Este nevoie
urgenta ca Ucraina sa apartina ucrainenilor! Tara trebuie eliberata de
mafia evreilor de la Moscova, care au ruinat Ucraina noastra".
Si
blocul Iuliei Timosenko - "Patria Mama" - include organizatii de
extrema dreapta, foarte active in Ucraina. Astfel, Partidul Republican
Conservator Ucrainean a fost fondat in 1992, de disidentul Stepan
Khmara, ca un grup fanatic anticomunist, care lupta pentru "rasturnarea
imperiului sovietic". Acest partid din blocul Iuliei Timosenko
colaboreaza perfect cu Adunarea Nationala Ucraineana, creata in 1990,
care si-a format un grup paramilitar - UNAUNSO - un an mai tarziu
(1991), grup condus de ultranationalistul Andrei Skil. Cei 1000 de
paramilitari UNAUNSO au luptat in Cecenia (de partea cecenilor, contra
rusilor), in Iugoslavia (de partea croatilor) si in Georgia (de partea
lui Mihail Saakasvili).
Andrei
Skil editeaza revista "Nationalistul", care dezbate teoriile rasiste
ale contelui Gobineau si ale lui Walter Darre. Skil si-a folosit
pozitia de parlamentar pentru a cere reinhumarea in Ucraina a
ramasitelor lui Stepan Bandera si a celor ale lui Simion Petliura.
Ultimul, acuzat ca intre 1918 si 1919 a ucis peste 30.000 de evrei in
timpul razboiului civil cu bolsevicii. In martie 2001, Skil a fost
condamnat la 18 luni de inchisoare in urma unor incidente de strada
contra regimului Kucima. Iulia Timosenko i-a caracterizat pe cei 15
membri extremisti - condamnati intre doi si cinci ani - ca fiind "cei
mai buni si mai curati reprezentanti ai Ucrainei".
In
acest context, este interesant ca magnatul George Soros - dupa ce l-a
finantat din 1994 pe presedintele Leonid Kucima - il finanteaza din
2002 nu numai pe Viktor Iuscenko si blocul "Ucraina Noastra", dar si pe
ultranationalistul Andrei Skil si publicatiile sale.
Viaceslav
Lihacev, de la "Congresul Evreiesc Europa-America", remarca faptul ca
legatura lui Soros cu Iuscenko si Skil dateaza imediat dupa ce acestia
au castigat alegerile parlamentare din 2002. "Devenind parlamentar,
Andrei Skil beneficiaza de imunitate. Asa ca, din 2002, Skil formeaza
diverse aliante, cu cele mai radicale grupari", noteaza Lihacev.
Finantata
tot de George Soros, apare si revista lunara "Derjanist", unde se
publica articole din care rezulta ca: "Kievul este a patra Roma, si ca
la Babi Iar nu au fost masacrati mii de evrei, ci cekisti (CEKA, prima
politie secreta bolsevica - n.n.) au masacrat patrioti ucraineni".
Apare
clar ca "antisemitismul" este utilizat in Ucraina pentru a atrage
milioanele de voturi ale celor foarte saraci. Dar mai exista un pret
ascuns al antisemitismului, care va iesi la iveala abia dupa alegeri.
Se indreapta, oare, Ucraina spre un razboi civil?
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Rusia a deportat doi rabini

Mesaj Scris de Admin la data de 25.07.09 19:46

Rusia a deportat doi rabini


În ultima săptămână din Rusia au fost deportați doi rabini, care au
fost acuzați că au încălcat legislația de migrație rusească.O
mediatizare mai amplă a avut dosarul lui Israel Zilberștein, care își
propuse să renască viața spirituală a evreilor din Primorie și
Vladivostok. În luna februarie Zilberștein, soția sa și cei doi copii
au fost deportați pentru că ar fi încălcat regimul de vize. Familiei
Zilberștein li s-a interzis să revină în Rusia în decurs de cinci
ani.Puțin mai târziu, rabinul canadian Țvi Herșcovici, care păstorea o
mică comunitate evreiască din Stavropol a fost deportat pe baza
acelorași acuzații.Aceste cazuri au produs o reacție negativă în rândul
comunității evreilor din Rusia. Chiar și cel mai loial față de regimul
Putin rabinul șef al Rusiei Berl Lazăr a venit cu o declarație dură la
adresa măsurilor punitive adoptate de autoritățile ruse.Lazăr a
declarat că evreii ruși pentru “întâia dată după mulți ani au simțit
frica pentru viitorul comunității lor”.

Potrivit spuselor lui Lazăr, pe teritooriul Rusiei în acest moment
locuiesc estimativ un milion de evrei, dar datele oficiale nu pot fi
confirmate, întrucât multora le este frică să-și dezvăluie apartenența
sa națională din cauza să nu se dezvolte un eventual antisemitism în
societate.Serviciul federal de migrație a Rusiei insistă pe varianta
sa- rabinii au fost deportați pentru încălcări grave ale legislației
migraționale.
http://www.napocanews.ro/2009/03/rusia-a-deportat-doi-rabini.html
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Consulii Germaniei și Poloniei nu au fost lăsați să pa

Mesaj Scris de Admin la data de 26.06.09 16:25

Consulii Germaniei și Poloniei nu au fost lăsați să participe la un miting de comemorare a victimelor Holocaustului
Excesul de zel al inspectorilor auto din Kaliningrad (vest) a provocat un scandal diplomatic la sfârșitul săptămânii trecute între Rusia și Polonia, pe de o parte, și între Rusia și Germania, pe de alta, după ce aceștia nu le-au permis accesul la un miting dedicat victimelor Holocaustului consulilor german și polonez, relatează luni presa moscovită.

Duminică, în satul Iantarnâi din Kaliningrad, unde în ianuarie 1945 a avut loc un adevărat măcel în lagărul de concentrare Stutthof, soldat cu sute de victime din rândul evreilor, s-a desfășurat un miting comemorativ la care erau așteptați consulii Germaniei și Poloniei. Cei doi, împreună cu soțiile lor, au fost reținuți de inspectorii auto care le-au pretins un permis special de acces în zona de frontieră a regiunii Kalinigrad. Întrucât nu dispuneau de un asemenea permis, diplomații au fost întorși din drum.
După cum relatează NTV, peste 300 de oameni îi așteptau la Iantarnâi, pe țărmul Mării Baltice, pe un ger de minus 10 grade Celsius, pe cei doi consuli, pentru a începe mitingul. Într-un final, șeful comunității evreiești din Kaliningrad, Viktor Șapiro, a început acțiunea în absența celor doi.
Rabinul șef din Kaliningrad, David Șvedik, a protestat luni pe lângă administrația regională în legătură cu acest incident. El a explicat că situații de acest gen nu s-au mai întâmplat până acum, iar satul Iantarnâi nu face parte din zona securizată, unde accesul este permis doar cu o autorizație specială. Și ambasadele Germaniei și Poloniei au protestat pe lângă Ministerul de Externe de la Moscova în legătură cu incidentul de duminică. O comisie la nivel local urmează să cerceteze dacă polițiștii de la Direcția rutieră și-au depășit sau nu atribuțiile.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Istoriile Europei - Mircea VASILESCU

Mesaj Scris de Admin la data de 14.06.09 12:36

Istoriile Europei - Mircea VASILESCU
Vilnius, capitala culturală europeană din acest an, pare un oraș pustiu la acest început de mai. Probabil pentru că sezonul turistic e abia la început, probabil pentru că mulți lituanieni au plecat în Occident (aproape un milion, mi se spune, din cei 3,7 milioane de locuitori ai Lituaniei). Sau pur și simplu din cauza crizei economice – care a devenit acum o posibilă explicație pentru orice. În cele cîteva zile petrecute aici, nu m-a interesat însă să aflu mai multe despre cauze, ci m-am bucurat de efecte: plecat din isteria bucureșteană, am savurat străzile liniștite și piețele ample, amintind de grandoarea de altădată a Marelui Ducat.

La Vilnius a avut loc reuniunea revistelor culturale europene organizată de Eurozine. A 22-a ediție. Ceea ce a pornit de mult într-un cerc de prieteni a devenit astăzi cel mai solid proiect de publicistică europeană. Eurozine (www.eurozine.com) este o rețea din care fac parte peste 70 de reviste din toate țările Europei (iar de anul trecut, Dilema veche a fost invitată să se alăture rețelei), avînd drept „nod“ principal sediul de la Viena. Pe site-ul eurozine.com sînt publicate articole preluate din revistele partenere, iar acestea, la rîndul lor, pot publica textele care le interesează. Dar nu e vorba doar de un schimb de articole, ci și de proiecte editoriale comune, concepute de echipa Eurozine și realizate de intelectuali și jurnaliști din toată Europa. Așa este, de pildă, „European Histories“, un amplu dosar despre modul în care „noi, europenii“ ne vedem istoria recentă și problemele ei controversate.


Aceasta a fost și tema reuniunii de la Vilnius, deschisă de Timothy Snyder, profesor de istorie la Yale University, specialist în istoria Europei de Est. Ideea sa este că o solidaritate europeană nu este posibilă fără o „regîndire a trecutului recent al Europei“, și fără ca Occidentul „să învețe mai multe de la est-europeni“. Pentru că acestora „le va fi greu să se considere parteneri cu drepturi depline în Europa atîta timp cît experiențele lor din a doua jumătate a secolului XX nu devin o parte integrantă a istoriei europene“. Timothy Snyder și-a argumentat teza cu exemple din cele două regimuri totalitare ale secolului trecut: nazismul și comunismul. Depășind cu inteligență falsa dispută ideologică susținută de atîta vreme de intelectualii (vest)europeni referitoare la comparația dintre nazism (bazat pe o ideologie „rea“) și comunism (bazat, totuși, pe o ideologie „bună“ și pe idealuri înalte), profesorul de la Yale a identificat punctul comun al celor două regimuri în the politics of killing people. În opinia sa, și nazismul, și comunismul au conceput și aplicat politici sistematice de ucidere în masă – acesta e elementul de legătură. Iar cel mai mare număr de victime a fost, și în nazism, și în comunism, în Europa de Est.


Principalul simbol al Holocaustului în lume este Auschwitz; dar – spune profesorul Snyder, argumentînd cu date și cifre – cei mai mulți evrei au murit în țările Europei de Est (inclusiv în Uniunea Sovietică), mulți dintre ei prin împușcare sau în timp ce erau deportați. Or, dacă în Vest s-a putut vorbi despre Holocaust, în țările comuniste acest subiect a fost tabu timp de cincizeci de ani. Abia acum se poate discuta despre el, abia acum apar documente, astfel încît perspectiva asupra Holocaustului se schimbă, iar acel loc simbolic numit Auschwitz se dovedește a fi nu „centrul“, ci doar „periferia“ tragediei. La fel, represiunea comunistă a intrat în conștiința occidentală sub eticheta simbolică de „Gulag“; dar, demonstrează Timothy Snyder, lagărele din Siberia au făcut mai puține victime decît celelalte metode folosite de Stalin pentru a scăpa de „dușmanii de clasă“, la care se adaugă, desigur, victimele din celelalte țări comuniste. Istoria Europei de Est devine, astfel, un capitol central al unei posibile „istorii comune“ a Europei. Și chiar dacă unii istorici sînt sceptici cu privire la posibilitatea de a scrie efectiv o astfel de istorie, una dintre concluziile acceptate de toată lumea, la reuniunea de la Vilnius, a fost că, în orice caz, Occidentul trebuie să-și asume istoria recentă și din perspectiva Estului.

Am avut ocazia, la secțiunea la care am participat, să constat că această dorință de asumare e reală, cel puțin printre intelectualii și jurnaliștii prezenți. Am prezentat, împreună cu Martin Symeèka din Slovacia și Thorsten Schilling din fosta Germanie de Est, situația accesului la arhivele serviciilor secrete comuniste. Realitățile, după cum se știe, sînt diferite: Germania și Cehia au rezolvat mult mai repede problema, România o scaldă de atîția ani. În schimb, colegii mei au fost surprinși să afle că, în România, am avut cîteva cazuri de mărturisire a colaborării cu Securitatea (precum al mitropolitului Nicolae Corneanu și al lui Alexandru Paleologu); „în Cehia și Slovacia nu-mi amintesc să fi avut așa ceva“ – mi-a spus Martin Symeèka, fost disident și autor de literatură samizdat. Dar dincolo de experiențele diferite, problemele țărilor noastre sînt comune, iar unele au fost inteligent semnalate de colegii noștri din Vest: de exemplu, în ce măsură poți avea încredere totală în documentele create de poliția politică (eventual manipulate, mincinoase etc.) și în ce măsură acestea sînt utilizabile de către istorici. „E dramatic – a spus un participant din Vest – dar voi sînteți în situația de a citi acum «istoria» pe care v-au scris-o serviciile secrete“. Mă întreb dacă nu cumva și Vestul va avea de citit o „istorie“ asemănătoare, pe măsură ce noi documente din timpul Războiului Rece vor ieși la iveală.

P.S. Despre reuniunea de la Vilnius și despre „istoriile europene“, Dilema veche va publica un dosar în numărul din 29 mai.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Un manual de istorie arata ca sionistii sint vinovati d

Mesaj Scris de Admin la data de 31.03.09 6:02

Un manual de istorie arata ca sionistii sint vinovati de moartea lui Stalin si caderea URSS

Un nou manual de istorie destinat Academiei de Politie ruse acuza "sionistii", printre care si Mihail Gorbaciov, ca s-ar fi aflat in spatele mortii lui Stalin si al prabusirii URSS. "Sionistii sint cei care l-au eliminat fizic pe Stalin" in 1953, scrie autorul manualului, Vasili Drojin, in virsta de 80 de ani, profesor la Universitatea Ministerului de Interne de la Sankt Petersburg. Manualul, intitulat "Istoria statului si dreptului national. 1985-1991", prezinta si prabusirea URSS drept o "actiune a sionistilor", iar adevaratul nume al ultimului sau presedinte - "sionistul" Mihail Gorbaciov, arhitectul politicii perestroika - este "Garber". Manualul vizeaza "sa le explice viitorilor politisti cine este responsabil pentru toate relele din tara", comenteaza ziarul Vremia Novostei. "Cartile ultranationaliste nu sint rare, din pacate (...) Ceea ce este mai surprinzator este cum de o astfel de lucrare a putut sa apara intr-o universitate din Sankt Petersburg, care, mai mult, apartine politiei ruse", subliniaza cotidianul. Manualul a fost tiparit in 1.000 de exemplare.

In 2006, un manual de istorie contemporana scris de istoricul Aleksandr Filipov pentru elevii rusi a provocat o polemica in rindul profesorilor si istoricilor, care l-au acuzat ca a "revizuit rolul lui Stalin", a "justificat represiunile" si a laudat excesiv presedintia lui Putin. La sfirsitul anului 2003, un alt manual de istorie, scris de Igor Dolutki, in care regimul presedintelui din perioada respectiva, Vladimir Putin, era calificat drept o "dictatura autoritara", a generat de asemenea un scandal.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Rusia/Tarile Baltice

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 2 din 4 Înapoi  1, 2, 3, 4  Urmatorul

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum