Rotman[v=]

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Re: Rotman[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 28.12.11 11:16

http://www.libertatea.ro/detalii/articol/leon-rotman-dublu-campion-olimpic-canoe-romania-lovit-topor-371703.html
Leon Rotman (77 de ani), primul dublu campion olimpic al României la
canoe, medalii obținute în 1956 la JO de la Melbourne, vorbește cu
înflăcărare, atunci când deschide “cartea” amitirilor. Fostul sportiv
a avut o viață de roman, din care nu au lipsit momentele tensionate,
de pe vremea în care a lucrat în miliție.



“Lumea m-a uitat. Acum sunt doar un pensionar care-și îngrijește soția
suferindă. În casă sunt omul bun la toate”, și-a început povestirea
Leon Rotman, care a fost prezent în studiourile Televiziunii Române,
pentru a participa la emisiunea “TVR 55”. Amintirile Olimpiadei de la
Melbourne din 1956 se rostogolesc asemenea unui bulgăre imens de zăpad

A ieșit la pensie cu gradul de maior
Întrebat câți bani a câștigat pentru cele două medalii, Rotman
răspunde cu amărăciune: “Înainte de a pleca în Australia, conducerea
comunistă de atunci ne-a promis câte 25.000 de lei pentru fiecare
medalie de aur. Povești. În realitate am primit 6.000 de lei pentru
«un aur» la care s-au adăugat 3.000, pentru titlul de maestru emerit
al sportului. Din banii ăștia mi-am luat o motocicletă Iawa. Era la
modă atunci”.

În 1972, avea să treacă una dintre cele mai mari cumpene ale vieții.
“Trecusem în profesional, eram ofițer judiciarist în miliție. Într-o
zi, a fost anunțat un scandal pe strada Smârdan. Doi milițieni
fuseseră bătuți. Când am ajuns acolo cu un coleg, le-am cerut
scandalagiilor să se legitimeze, iar ei au ripostat violent. Au
început să dea în noi cu ce aveau la îndemână. Am fost lovit o dată cu
toporul în cap și de cinci ori în spate. Am avut noroc că nu au dat cu
tăișul. Altfel eram mort. Am ieșit la pensie doar cu gradul de maior,
fiind mai mereu prigonit de comuniști din cauza originii mele
evreiești”, a mai precizat Rotm

Are trei medalii la JO
Născut în 1934, la București, Leon Rotman a obținut aurul olimpic în
1956, la Melbourne (Australia), în probele de canoe 1.000 de metri,
respectiv canoe 10.000 de metri. Dupå patru ani, la JO de la Roma,
Rotman a cucerit medalia de bronz în proba de canoe 1.000 de met

Uitat de cei de la Federație
Niciodată de când a renunțat la sportul de mare performanță, Leon
Rotman nu a fost solicitat să lucreze în domeniul căruia i-a dat
strălucire. “Parcă am fost o ciumă pentru Federația de Caiac-Canoe. Nu
m-au chemat niciodată să-mi ceară părerea. Probabil că pentru ei nici
nu mai exist. Și pe Ivan Patzaichin l-au mazilit. Se dovedește că un
om e băgat în seamă doar când lumea se poate folosi de el. După aia nu
mai contează”, a mai precizat Rotman.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

O minoritate activa

Mesaj Scris de Admin la data de 29.07.11 4:00

O minoritate activa

Comunistii evrei si rolul lor in istoria PCR


Interlocutorul nostru este Liviu Rotman (nascut in 1947, Bucuresti), absolvent si doctor in istorie (1983) al Universitatii Bucuresti, unde actualmente preda ca profesor-invitat. Totodata este sef de proiect la Universitatea din Tel Aviv si profesor universitar la Scoala de Studii Politice si Administrative din Bucuresti.



Tema interviului acordat de prof. univ. Liviu Rotman Jurnalului National a fost locul si rolul evreilor in structurile Partidului Comunist Roman. In opinia sa, orientarea evreilor catre stanga politica s-a datorat pericolului prezentat de dreapta antisemita.
LAVINIA BETEA




PRIGOANA. Holocaustul nu a tinut cont de spatiu, de timp, de valorile sau suferintele umane. Imaginile victimelor provocate de acesta au marcat pentru totdeauna istoria omenirii
Jurnalul National: As vrea sa explicati prezenta evreilor printre fondatorii comunismului romanesc…
Liviu Rotman: Stiti bine ca n-au fost doar evrei. Au fost maghiari, au fost romani… Dar prezenta evreilor se explica intr-adevar prin aceasta calitate specifica a lor de minoritari marginalizati pe care au incercat sa o depaseasca. In plan romanesc, in plan european, evreii au fost legati de stanga, deoarece dreapta a asigurat, in general, structura antisemita. Percepand ca pericolul vine dinspre dreapta, evreii s-au orientat spre stanga. In Romania au primit emanciparea in 1923. Romania a fost ultima tara din Europa care le-a dat-o. Foarte devreme au inceput insa sa li se reduca aici drepturile. In universitati s-a cerut un anumit "numerus clausus", s-au dat numeroase legi care le limitau participarea la anumite activitati. Ca o minoritate nemultumita ce era, orientarea spre stanga a fost fireasca.


In Rusia tarista, interdictiile impuse evreilor au fost si mai dure…
In Rusia tarista, evreii aveau o mie de interdictii. Trebuiau sa traiasca - intr-o asa-zisa autonomie - intr-un adevarat ghetou, in fapt, in nordul Ucrainei. Puteau iesi de acolo, dar nu puteau sa se stabileasca in alta parte decat in mod exceptional. Firesc, au devenit legati de miscarile contestatare. Cei mai multi evrei n-au fost insa la bolsevici, ci la social-democrati. In miscarea eserilor, reprimata ulterior foarte dur de bolsevici, au fost numerosi evrei. Si in Romania, in vechea miscare socialista a fost o serie de personalitati proeminente de origine evreiasca: Max Vexler, Leon Ghelerter, Ilie Moscovici.




Origini si motivatii




Categoriile etnice sunt percepute, in general, ca grupuri compacte. In fapt, diferentierile sunt la fel de pronuntate ca in comunitatea majoritara. Evreii care adera la partidul comunist ce particularitati prezinta?
Cei mai multi dintre ei provin din familii foarte religioase. Din familii unde a existat influenta hasidica. Printr-o asemenea orientare religioasa li se transmisese din prima copilarie deprinderea de a asculta fara cracnire de un sef. Comunismul are o structura mentala asemanatoare, in care supunerea fata de "numarul 1" este decisiva.


Ana Pauker e reprezentativa…
Reprezentativ e, in primul rand, Mihai Roller. Cel care a introdus in Romania jdanovismul si a fost "tarul" istoriografiei comuniste romanesti…


Fara a fi a avut o pregatire de istoric…
N-a avut nici un fel de specializare oficiala. Era un autodidact. Provine dintr-o familie foarte respectata de rabini invatati. Walter Roman, la fel, provine dintr-o asemenea familie oradeana. Ana Pauker vine dintr-o familie foarte religioasa, dar de oameni simpli, saraci. Aceasta este o categorie. Educata de familie pe principiul "asculta sau crede si nu cerceta". Principiul acesta pe care se bazeaza disciplina partidului comunist, putem spune ca ei il aveau in sange.


Face parte din primele achizitii culturale ale copilului care sunt, de fapt, cele mai durabile pe parcursul intregii sale vieti…
La comunism au aderat si evrei din extremitatea sociala opusa. Printre activistii comunisti au fost si urmasii unor familii evreiesti asimilate, cu studii inalte. Cazul lui Marcel Pauker, al lui Emil Calmanovici, Matei Socor sau Alexandru Graur. Calmanovici a fost unul dintre marii antreprenori constructori ai Romaniei. Familiile Pauker, Socor, Graur erau proprietari ai concernului de presa Adevarul - Dimineata. Pictorul Maxy… Membrii acestor familii vorbeau perfect romaneste, se simteau romani. In contact cu ideile comuniste au venit in timpul studiilor in strainatate.




Vremea Holocaustului




Este - sa nu uitam - timpul ascensiunii nazismului, al legislatiei antievreiesti…
Timpul lagarelor, al Holocaustului… Evreii au fost deportati in lagare indiferent de orientarea lor politica, pentru simplul fapt ca erau evrei. Putinii supravietuitori au fost eliberati din acest spatiu al mortii de Armata Rosie. Am in minte cazul unui fost coleg, din pacate disparut prea devreme, fost cercetator la institutul din Tel Aviv, unde lucrez. Venea si el din Romania, se numea Moshe Moldavi, un nume care-i arata originea. In anumite dispute ideologice cu el apelam pana si la argumentele lui Lenin - ca doar il studiasem bine aici! Dar el - finul specialist in istoria Italia! - devenea impenetrabil la orice argument defavorabil marxismului. "Liviu - mi-a spus odata - eu n-am citit o pagina din Marx si Engels! Dar ei m-au eliberat!" El reprezinta acea categorie a evreilor pentru care argumentul afectiv anihileaza rationalul. Oameni care au trait Holocaustul si au pastrat groaza lui in amintire, recunoscatori celor care ii scapase de moarte - Armatei Rosii si marelui ei generalissim. Ramasesera ca si colegul meu Moshe Moldavi: cand ajungeau la analiza comunismului se blocau afectiv…


Despre evreii din structurile PCR in anii puterii comuniste in Romania ati facut o pertinenta analiza in cartea dvs. N-as vrea sa stricam cititorilor nostri placerea lecturarii ei prin schematizarile firesti impuse de pagina unui ziar. Va multumesc!





TEORII DESPRE SPATIUL MINORITAR
In cartea lui Liviu Rotman despre locul evreilor in structurile PCR in anii comunismului abordeaza o tema care in psihosociologie a fost pusa in circulatie de un alt etnic roman, Serge Moscovici. Este teoria minoritatii active. Conform ei, minoritatile, care sunt categorii marginale si indeobste lipsite de putere (nu neaparat etnice cum e cazul evreilor), devin o sursa de conflict. Si, implicit, o sursa de schimbare sociala. Celebru e cazul reprezentat de minoritatea primilor crestini.

Iata ce declara autorul despre lucrarea sa: "Tema generala a cartii mele am circumscris-o unei teorii. Eu i-as zice, ca istoric, teoria spatiului paralel. Spatiul minoritar, in speta cel evreiesc despre care vorbim, se dezvolta in paralel cu un spatiu al puterii autoritare. Autocratismul tarist, dictatura lui Antonescu ori totalitarismul lui Stalin sau Ceausescu. Sa va dau un exemplu. In anii in care s-a instaurat puterea comunista in Romania, asupra comunitatii evreiesti s-au incercat mijloacele obisnuite de subordonare a ei. Oameni fideli puterii, numiti in conducere, informatori, presiunile stiute. Cu toate acestea, peste ordinea de zi a intrunirii reprezentantilor comunitatii evreilor, aprobata de partid, oamenii vorbeau de problemele lor specifice. In sinagoga, cand se transmitea un mesaj politic - ca in toate celelalte institutii religioase din tarile comuniste - , dintr-o data, credinciosii incepeau sa tuseasca."




VA RECOMANDAM SPRE LECTURA
Liviu Rotman, "Evreii din perioada comunista: 1944-1965" Editura Polirom, Iasi, 2004, 200 de pagini

Liviu Rotman s-a nascut la 11 aprilie 1947 in Bucuresti. Activitatea sa stiintifica si de cercetare, desfasurata in cadrul centrelor universitare din Bucuresti, Cluj-Napoca si Tel Aviv, il recomanda pe profesorul Rotman ca pe unul dintre reputatii istorici ai comunitatii evreiesti din Romania.

Lucrarea pe care v-o semnalam este o istorie a evreilor din Romania, a carei evolutie este analizata pe perioada cuprinsa intre momentul instaurarii comunismului in Romania si venirea la putere a lui Nicolae Ceausescu. Pentru prima data, intre 1944 si 1965, populatia evreiasca, aproape in totalitatea ei, hotaraste sa paraseasca tara adoptiva intr-un timp foarte scurt. Documentarea minutioasa realizata pentru scrierea cartii a avut la baza datele din arhivele Fondului CC al PCR, ale SRI, ale arhivei diplomatice ale Ministerului de Externe si cele apartinand Federatiei Comunitatilor Evreiesti. Nu au fost ocolite nici lucrarile de specialitate sau memoriile.

Avand ca punct de pornire propria experienta, Liviu Rotman ajunge sa identifice in cercetarea intreprinsa punctele cardinale ale dinamicii intregii societati evreiesti in perioada comunista: tragedia populatiei in perioada fascista, proclamarea statului Israel si schimbarile sociale din Romania intervenite in anul 1944.
http://www.jurnalul.ro/articol_29116/o_minoritate_activa.html
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

"E meritul unor istorici romani de a recunoaste

Mesaj Scris de Admin la data de 28.07.11 22:41

"E meritul unor istorici romani de a recunoaste
in lucrarile lor tragedia populatiei evreiesti"



Interviu acordat de istoricul Liviu Rotman, Doctor in
istorie, conferentiar la Universitatea Tel Aviv, profesor-asociat
al Universitatii Bucuresti, ziaristei Silvia Constantinescu,
redactor sef al revistei "Curierul Romanesc" din Stockholm,


Silvia Constantinescu: Doresc sa continui cu dumneavoastra discutia inceputa in numarul trecut al CURIERULUI ROMANESC despre situatia evreilor in Romania. Va rog insa sa aveti amabilitatea sa va prezentati cititorilor mei.

Liviu Rotman: Pentru ca mi-ati cerut sa ma prezint: Liviu Rotman, doctor in istorie, conferentiar la Universitatea Tel Aviv, profesor-asociat al Universitatii Bucuresti, membru in consiliul academic al Institutului de Ebraistica al Universitatii din Bucuresti. Nascut in 1947 la Bucuresti, absolvent si bacalaureat la liceului "Mihai Viteazu" (seria 1964), absolvent si doctor al Universitatii Bucuresti, facultatea de istorie.

S.C.: Doresc sa discutam despre o problema "sensibila" din istoria Romaniei: despre situatia populatiei evreiesti. Am expus mai sus motivul acestei mici cercetari, de aceea voi trece direct la intrebari. Au existat pogromuri in general si "traditionale" in special in Romania contra evreilor? Daca da, in ce perioada si unde?

L.R.: Tacerea programata si impusa de regimul comunist asupra istoriei evreilor, inclusiv asupra tragediei din timpul celui de-al doilea razboi mondial, a dat posibilitatea ca tot felul de clisee sa poata sa circule si sa inlocuiasca adevarul istoric. Mai mult decit atit, timp de decenii a fost impiedicat accesul cercetarii stiintifice la fondurile arhivistice la o serie de subiecte "fierbinti", aceasta fiind privilegiul unor oameni "verificati" de Putere. Astfel, generataia ce si-a facut instructia scolara si universitara in deceniile 6-8 nu au putut lua cunostiinta de acest subiect dureros, de care va interesati, ca si de alte subiecte, care nu se potriveau cu schemele pregatite de ideologii Partidului. In legatura cu afirmatiile doamnei Ana Maria Narti. In Romania a existat o puternica traditie antisemita. Citeva exemple: in 1866, prima Constitutie a Romaniei refuza acordarea de drepturi politice evreilor, acestea vor fi primite abia dupa 1918 - in acest sens Romania fiind ultima tara europeana ce a acordat drepturi civile evreilor. Mai mult decit atit, intre 1866 si 1912, in Romania au fost emise 187 de prevederi legislative (legi, modificari de legi, decrete), ce excludeau sau limitau prezenta evreilor in diverse ramuri (invatamint, sistem medical, diverse meserii, etc). O alta realitate este persistenta unor clisee antisemite, intretinuta de o serie de ziare, formatiuni politice, personalitati. Nu e lipsit de importanta ca elita spirituala romaneasca: de la Eminescu la Iorga, de la Vasile Alecsandi, Bogdan Petriceicu Hasdeu la A. D. Xenopol, de la Cezar Bolliac la N. Istrati sau Vasile Conta - acesta din urma profesind un antisemitism cu nuante rasiste, deci "crème de la crème" al societatii romanesti. Sub influenta acestei ideologii se dezvolta o serie de clisee ce sint raspindite in rindul poporului. Masele manipulate trec uneori la progromuri, e adevarat ca rareori si nu de intensitate (in 1866 este darimata cladirea Templului Coral din Bucuresti, sistematic sint sparte geamurile magazinelor evreiesti, etc.), tendinta care va creste in perioada interbelica, datorita ascensiunii extremismului de tip fascist, si cind se poate vorbi si de victime (impuscarea studentului Falic la Piatra Neamt de un anume Totu, achitat apoi de justitie, etc.). In general se poate vorbi cred, pina la perioada celui de-al doilea razboi mondial, de o ATMOSFERA PROGROMISTA, si mai putin de progromuri. Saltul se face in perioada guvernarii legionare si a lui Antonescu, cind se poate vorbi de cateva progromuri grave: in ianuarie 1941, la Bucuresti, progromul executat de legionari, cu 120 de victime, la Iasi, in iulie 1941, un progrom de mari proportii, ce a durat trei zile, in care isi pierd viata peste 10.000 evrei (exista o polemica asupra numarului de victime de la Iasi), apoi un sir de progromuri la Dorohoi, Noua Sulita, etc. {i nu poate fi omis, chiar daca nu e pe teritoriul Romaniei, dar e efectuat in teritoriul ocupat de armata romana, de catre aceasta, masacrul de la Odesa cu 30.000 de victime, in rindul populatiei evreiesti, la care se adauga 65.000 de deportati (numai din Odesa!).

S.C.: Au existat lagare de exterminare in Romania? Daca da, au existat lagare de exterminare pentru toti cei care erau socotiti ”pericol pentru securitatea tarii”, aici fiind inclusi romani, evrei si alte minoritati, sau au existat lagare de exterminare numai pentru evrei? Au existat lagare de munca fortata in Romania? Daca da, au fost lagare de munca fortata pentru toti cei care erau socotiti ”pericol pentru securitatea tarii”, aici fiind inclusi romani, evrei si alte minoritati, sau au fost lagare de munca fortata numai pentru evrei?

L.R.: Daca au fost lagare de munca? Fireste ca au fost. E vorba de reteaua de lagare din Transnistria, unde au fost internati numai evrei, la care s-au adaugat apoi si tigani. A existat si un proiect de deportare a evreilor din Romania in lagarele mortii din Polonia, proiect la care dictatorul Antonescu a renuntat dintr-o serie de motive de ordin pragmatic (grija de a nu compromite total relatiile cu Statele Unite si Anglia, ca si alte motive, din care nu sint de neglijat protestele impotriva unei asemenea masuri din partea anturajului regelui, in special a reginei-mama Elena, a unor prelati romani si a unor oameni politici, in special a lui Iuliu Maniu). Trebuie aratat ca in timpul regimului Antonescu populatia evreiasca a fost degradata civic (exclusa complet din invatamintul de toate gradele, din toate formele de activitate culturala (teatru!, etc.) din foarte multe locuri de munca, i s-a interzis sa aiba aparate de radio, medicii au fost obligati sa-si adauge pe firma mentiunea: medic evreu, avocatii dati afara din barou, inginerii din corpul inginerilor (printre ei si parintele meu Marcu Rotman, inginer constructor ce a trebuit sa se intretina ca tehnician), etc. De asemenea prin masurile de "romanizare" s-au confiscat propietatile evreiesti. Trebuie aratat ca e meritul unor istorici romani de a recunoaste in lucrarile lor realitatea tragediei populatiei evreiesti. As aminti in primul rind pe Dinu Giurescu, membru corespondent al Academiei Romane, Florin Constantiniu si I. Constantinescu din Iasi. Eu inteleg "bariera psihica" pentru cei mai multi romani de a accepta aceste realitati. Dar asumarea istoriei si delimitarea de orisice totalitarim si de dictatori, indiferent daca s-au numit ei Antonescu, Dej sau Ceausescu, este o conditie a accedarii spre o societate democratica. Din discutiile cu studenti sau tineri cercetatori din Romania inteleg ca exista o asemenea tendinta si aceasta, cred, ca un lucru pozitiv. Cu simpatie si apreciere pentru demersul dumneavoasta istoric, care nu e lipsit de curaj civic, Liviu Rotman.

www.isro-press.net/Interviuri/Liviu.Rotman.htm
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Istorie, morala si justitie (LIVIU ROTMAN)

Mesaj Scris de Admin la data de 23.07.11 11:21

Istorie, morala si justitie (LIVIU ROTMAN)

In decembrie 2006, intr-un moment in care interesul so­cietatii romanesti era absorbit de aderarea la Uniunea Europeana, se petrecea un fapt straniu, pe care il vedem contrar spiritului european. Curtea de Apel Bu­cu­resti decide reabilitarea juridica partiala a lui Ion Antonescu, cat si a unui grup extrem de reprezentativ de lideri ai regimului fascist roman, din prima jumatate a anilor ’40. Printre ei, Horia Sima, seful miscarii legionare, cel vinovat direct de asasinarea lui Nicolae Iorga si Vir­gil Madgearu, cat si a celor 122 de evrei ucisi in pogromul de la Bucuresti, din ianuarie 1941, ca si George Alexianu, profesor de drept constitutional, care in calitate de guvernator al Transnistriei a condus varianta ro­ma­neasca a "solutiei finale": sistemul de lagare, in care au pierit sute de mii de evrei si mii de romi.

Acestia si altii sunt scutiti de o parte din acuzatiile care au dus in 1946 la condamnarea la moarte.

Decizia este motivata de informatiile obtinute prin de­se­cretizrea protocolului aditional al Pactului Molotov-Ribbentrop - din august 1939 - prin care cele doua parti - URSS si Germania hitlerista - aprobau anexarea, de catre prima, a Basarabiei si Bucovinei de Nord. Pornind de la aceasta "noutate" care in fapt era cunoscuta, in­stan­ta a decis asupra caracterului drept al razboiului dus de Antonescu, alaturi de Germania hitlerista. Ceea ce, fireste, nu poate decat sa ridice o suma de intrebari si nelamuriri.

In primul rand se ridica o problema de principiu: poate o instanta juridica sa se pronunte asupra unei comple­xe probleme de istorie, si anume o decizie politica? Deci­zie cu consecinte deosebit de grave pentru destinul sta­tului roman si soarta cetatenilor sai.

Oare poate fi justificata o alianta politica si militara cu cei ce duceau un razboi de agresiune, nu numai impotri­va Rusiei sovietice, dar si impotriva puterilor occidentale, implicit izolandu-se astfel Romania de lumea demo­crata si de aliatii sai traditionali, garanti ai integritatii sale teritoriale?

Decizie care a costat viata a peste un sfert de milion de ostasi romani in stepele Rusiei, care a dus la importan­te pierderi materiale si umane.

Decizie care, prin incapatanarea - denumita "loialita­te" - unui general, autointitulat "maresal" si "conducator", a pus in pericol insasi existenta Romaniei ca stat.

O alta intrebare fireasca este daca se poate disocia gu­vernarea lui Ion Antonescu - si a principalilor sai cola­bo­ratori - de politica de genocid impotriva evreilor, romi­lor si a altor minoritati religioase sau nationale (ucraineni, neoprotestanti etc).

O alta problema ce se impune este cea a respon­sa­bi­litatii morale a Curtii de Apel, implicit lipsa de sensibi­li­tate la efectele deciziei. Caci receptarea in societate a sentintei tribunalului bucurestean este clara: a fost reabilitat Ion Antonescu si regimul sau. Faptul ca o parte a ca­petelor de acuzare au fost mentionate este un "ama­nunt" neglijat sau ocolit. O dovada sunt diversele comentarii aparute in mass-media. Orice instanta juridica trebuie sa fie insensibila la incarcatura morala a actelor sale, la efectele educative, de lunga durata.

Ne punem intrebarea de ce se resimte in Romania cea noua, in Romania democrata, nevoia reluarii cultului unui dictator. Invocarea si eroizarea "cruciadei antibol­se­vice" a autointitulatului maresal este mai mult decat problematica. Formula simplista a idealizarii unui Antonescu ca adversar al comunismului, pe care il con­dam­nam azi, este infantila si nu poate fi acceptata. Caci, in viata so­ciala, aplicarea formulei din algebra "minus cu mi­nus da plus" este semnul neintelegerii complexitatii fe­nomenu­lui social.

Deocamdata, s-a inregistrat un protest ferm al co­mu­ni­tatii evreiesti. E legitim si firesc. Populatia evreiasca din Romania, urmasi ai celor ce au trecut experienta Ho­lo­caustului - in Transnistria, in lagarele mortii din centrul Europei sau "asteptand" tragedia ce se putea de­clan­sa in orice clipa - nu poate trece cu vederea aceasta de­cizie stranie. Istoria vitrega, traumatizanta i-a daruit pe evrei cu o sensibilitae speciala. Sensibilitate ce func­tio­neaza ca un detector fin al unor virusi nocivi.

Virusi ce nu sunt periculosi numai pentru ei, si nu in primul rand pentru ei. Spre deosebire de "acei ani", evreii au o patrie gata sa-i primeasca. Pericolul grav este pentru poporul roman, pentru autenticitatea de­mo­cra­tiei romanesti, pe care spiritul unor "sentinte stranii" ale unei justitii inca bolnave o falsifica.

De aceea, este de asteptat ca, la protestul comunitatii evreiesti impotriva reabilitarii notabilitatilor antonesciene, sa se adauge si cel al societatii civile romanesti. Caci problema dialogului cu istoria este o importanta pro­blema romaneasca.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

“Se fură copii” – zvonuri prevestitoare de pogrom? de Liviu

Mesaj Scris de Admin la data de 17.07.11 13:52

“Se fură copii” – zvonuri prevestitoare de pogrom? de Liviu Rotman
In multitudinea de stiri explozive-mariri de preturi, cresterea rapida a cotei de inflatie, declaratii prezidentiale “ciudate”, criza bacalaureatului, coruptie, in diverse domenii etc. si multe altele explodeaza brusc o stire noua: Bucurestiul este bintuit de zvonuri insistente: se fura copii! Conform acestor zvonuri, acestia sunt furati de pe strada, urcati in masinile-ambulanta ale Serviciului de Salvare, unde sunt ucisi, pentru a li se preleva diverse organe, destinate vinzarii (!!). Zvonurile sunt insistente si se raspindesc repede, avind suportul retelelor de comunicare rapida prin internet: posta electronica, facebook, etc.
Si cum subiectele legate de copii sunt cele mai sensibile, si este firesc sa fie asa in oras s-a stirnit o isterie colectiva impotriva unui adversar inedit: Salvarile. Masinile, care alearga de peste un secol prin oras, pentru a salva vieti si in fata carora , orisice cetatean cu minimum de responsabilitate se apleaca cu respect, sunt noul adversar. In plin centru al capitalei _calea Mosilor, bulevardul Dacia-sau in artere circulate ca Pantelimon sau Titan, masinile Salvarii sunt agresate(8 masini in trei zile), soferi au fost raniti. Grupuri de cetateni, ce s-au autoinvestit cu functii de control, au legitimat paramedici si soferi, i-au injurat-pomenirea mamei este o traditie intr-un anume “civism” dimbovitean- se pare ca unii au fost loviti, masinile au fost perchezitionate si mai presus de toate i-au intirziat in munca lor, in care secundele pot fi frontiera dintre viata si moarte.
In acest timp, Politia Romana, cu o promptitudine laudabila, a dat repetate communicate , in care infirma zvonurile: nu s-au gasit cadavre, saci cu organe, etc. dar avertismentele nu si-au produs efectul. Zvonurile iresponsabile sunt mai puternice! Agitatia continua: Explicatii ca “lumea a vazut’, ‘ni s-a spus’, etc. par mai credibile, decit declaratiile oficiale.
Cine este sensibil la memoria istorica nu poate sn nu fie alertat. Zvonurile despre rapiri si ucidere de copii vin de departe, din Evul Mediu, cind diverse interese lansau astfel de zvonuri, care erau apoi urmate de “expeditii punitive” impotriva celor pretins vinovati. Atunci exista un ‘vinovat de serviciu”, evreul. Sterotipul de infanticid ritual este cel mai puternic din multele stereotipuri si clisee ale antisemitismului. O excelenta analiza a cestui stereotip, a difuzarii sale, in diverse arii culturale, este facuta de Andrei Oisteanu, in lucrarea, devenita clasica Imaginea evreului in cultura romana (Humanitas, 2001).
Stereotipul a rezistat timpului si a fost folosit, atunci, cind lideri de opinie l-au considerat necesar. Un asemenea criteriu a provocat marele pogrom antisemit de la Chisinau (1903), cel ce deschide spirala singeroasa a antisemitismul secolului 20. In acest caz cel ce manipula era regimul tarist, dar un A. C. Cuza, omul unei puternice si singure obsesii: antisemitismul, participa prin conferinte la pregatirea atmosferei pogromiste.
Si exemplele continua, ele sunt prezente si in perioada comunista –in 1965, in zona Brasov, la Rasnov si in zona inconjuratoare, aparuse un zvon despre o masina Wartburg “cu niste evrei , care omoara copii’. Fara doar si poate zvonurile acelei vremuri, veneau din laboratoarele de dezinformare ale Securitatii.
Actualele zvonuri nu au (inca!!) in obiectiv vinovatul traditional. Dar aceasta este numai o chestiune de timp.
Ceece nu inseamna ca zvonurile si isteria provocata de acestea nu sunt periculoase.
Criza economica prelungita, cu efecte dureroase pentru majoritatea paturilor sociale este un cadru ideal pentru zvonuri destabilizatoare. Dar criza politica este insotita de o criza politica, ce a dus la concentrarea tuturor fortelor politice, indifferent de culoare, la conflictul intre cei pro si contra guvernarii. Dar mai exista si alte pericole, care sunt complet neglijate. Ma gindesc la forte extremiste, care stiu sa se foloseasca de divizarea societatii si isi aduc obolul la slabirea statului de drept. In fond acesta este, in primul rind, in pericol. Despre pericolul extremist se vorbeste putin, reprezentanti ai acestor forte sunt invitati la diverse posturi televiziune, care cu iresponsabilitate le ofera o anume respectabilitate. In aceste conditii atmosfera sociala devine deschisa oricaror zvonuri. Ce poate fi un atac mai periculos la democratie si la statul de drept, decit grupurile de “militieni-voluntari” care isi permit sa opreasca ambulante sis a legitimize cadre medicale. Este un semn ca pericolul exista!
Iar istoria prin invataturile ei poate ajuta. Poate este necesara o mobilizare a societatii civile si in aceasta problema. Cici altfel…statul de drept este in pericol, si o data cu el, insasi liberatea de miscare a acestei societati civile.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Rotman[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 07.07.11 19:54

Liviu ROTMAN - Un contramodel de abordare a Holocaustului Istoriografia capitolului românesc al Holocaustului a apărut cu o anume întîrziere. Acest fapt s-a produs din varii motive, atît de ordin conceptual – în primul rînd, al refuzului prelungit al asumării istoriei recente, inclusiv din partea unui număr important de cercetători –, dar și de ordin metodologic, și anume al dificultății de a ajunge la surse arhivistice: deschiderea totală a arhivelor românești a fost tîrzie și în etape.

Cu toate acestea, în două decenii, această literatură s-a îmbogățit cu importante lucrări, pentru a-i aminti în primul rînd pe Jean Ancel, Lya Benjamin sau Radu Ioanid. Un moment important a fost apariția Raportului final al Comisiei Internaționale de studiere a Holocaustului (Polirom, 2004), ce a influentat decisiv atît cercetarea subiectului, cît și asumarea memoriei Holocaustului în societatea românească.În cadrul istoriografiei Holocaustului, o zonă aparte și mai puțin abordată o constituie cea a analizei establishment-ului evreiesc din România în acea perioadă, a felului în care a acționat acesta în acel moment-limită al istoriei sale. Este un unghi important atît pentru istoria evreilor, de a analiza dacă și cum liderii săi au trecut testul momentului istoric, dar în același timp este și o perspectivă relevantă pentru întregul tablou istoric al epocii, inclusiv al complexei relații români-evrei.

Din acest punct de vedere, orice contribuție nouă este benefică, cu atît mai mult dacă este solid documentată și dacă sursele sînt folosite cu obiectivitate. Din păcate, nu acesta este cazul ultimei cărți a lui Carol Iancu, apărută la Editura Hasefer, la finele anului 2010:Alexandru Șafran și Shoahul neterminat. Culegere de documente (1940-1944). Voi încerca să sistematizez criticile pe care le aduc acestei cărți.

Despre titlu



Să începem cu titlul: ce înțelege autorul prin Shoah-ul neterminat? Greu de înțeles și ciudat. Nu intru în argumentația – falsă, după părerea mea, și superfluă – a folosirii exclusiv a termenului „Shoah“ și în respingerea celui de „Holocaust“, consacrat în majoritatea ariilor culturale, inclusiv în România.

Problema gravă este cea a celui de-al doilea termen al bizarului concept pe care încearcă să-l lanseze Carol Iancu și anume adjectivul „neterminat“. Sfidînd tot ce s-a scris în cadrul cercetării academice a fenomenului, autorul ne sugerează imaginea unui fenomen parțial, neîncheiat, scoțîndu-l din perspectiva generală a Holocaustului în Europa. Dar să urmărim cum explică autorul, în Argumentul ce stă în fruntea cărții, titlul ales: „În România a existat un Shoah neterminat care a fost în același timp un Shoah fără camere de gazare (sublinerea lui C.I.)“. Deci, după autor, prezența sau absența camerelor de gazare sînt definitorii pentru fenomenul Holocaustului. Politica de discriminare, prin care evreii nu mai beneficiau de protecția – chiar minimă – a statului, confiscarea oricărui tip de proprietate, exterminarea prin glonț, foame sau prin lipsa oricărei asistențe medicale, în Transnistria sau în pogromuri comandate de guvern și executate de instituții ale Statului, nu sînt, se vede, după universitarul din Montpellier, argumente ale existenței în România a unui proiect politic numit Holocaust. Prin această argumentare, Carol Iancu vine în întîmpinarea unei literaturi negaționiste care, în formule asemănătoare, a susținut în repetate rînduri că lipsa camerelor de gazare indică absența Holocaustului din România. Aș adăuga și o observație de ordin filologic: cuvîntul ebraic „Shoah“ folosit în limba română – sau în alte limbi –, nu poate fi articulat sau declinat. Deci forma „Shoah-ul“ este un barbarism. Este doar un amănunt, dar care nu poate fi trecut cu vederea. Încă o problemă tehnică: această carte este – și așa apare în titlu – Culegere de documente. Ne întrebăm de ce Carol Iancu se intitulează, contrar cutumei în scrierile academice, autor și nu editor (sau „îngrijitor de ediție“)?
Observații metodologice



Trec la problemele de conținut ale cărții. Este frapant cum un autor cu experiență în cercetare încalcă reguli de bază ale metodologiei oricărei publicații științifice. Astfel, Carol Iancu se bazează pe o serie de surse pe care le prezintă ca fiind inedite, citînd fonduri de arhivă, deși aceste surse sînt edite – publicate de mulți ani și folosite ca atare de cercetători. Astfel, Iancu citează numeroase documente din monumentala colecție publicată de Jean Ancel (J. Ancel (ed.) – Documents concerning the Fate of Romanian Jewry during the Holocaust, 12 vol., Ierusalim, 1985-1986, The Beate Klarsfeld Foundation), dînd ca sursă… Arhiva Yad Vashem (!!!). Deci se creează impresia falsă că documentul este preluat direct din arhivă și nu prin intermediul corpului de documente publicate cu două decenii în urmă de Jean Ancel. Aceeași metodă este folosită în privința documentelor din volumul editat de Lya Benjamin, despre legislația antisemită a perioadei Antonescu (Legislația antievreiască, Hasefer, 1993). Autorul indică direct sursa primară. El omite, sistematic, citarea celui care a publicat primul documentul. Un asemenea procedeu este inacceptabil atît științific, cît și moral.

Pentru a rămîne la observațiile metodologice, dorim să menționăm că un sistem predilect al autorului este manipularea cititorului prin felul de formulare a rezumatului de document. Fie că se inversează voit – întotdeauna, în același sens – menționarea celor amintiți de documente, fie că schimbă sensul documentului pe care îl publică. Deci, cititorul care citește doar rezumatul – și există un public larg, care procedează astfel – primește o imagine incorectă.

O serie de documente sînt redate trunchiat, editorul/autorul găsește de cuviință să elimine pasaje, pe care le consideră jenante. Astfel, Iancu citează, în special la începutul cărții, un număr important de documente care sînt legate strict de cariera rabinului Alexandru Șafran și care nu au nici o legătură cu subiectul anunțat de titlu. Sînt selectate articole elogioase la adresa rabinului, în special cele legate de studiile sale de tinerețe și de alegerea sa ca rabin-șef. Ne întrebăm care este rațiunea publicării acestor documente.
Fondul problemei: despre trunchierea documentelor



Atunci cînd se apropie de fondul problemei, autorul, prin formule gratuite, încearcă falsificarea realității. Astfel, în documente citate, se vorbește de un grup de lideri evrei: primul este amintit, în cvasitotalitatea acestora – dr. Wilhelm Fielderman. În rezumat, Iancu îl amintește în primul rînd pe Șafran sau numai pe acesta. De multe ori comentariul lui Iancu este contrazis de textul documentului pe care el îl publică (!).

Trunchierea nejustificată a documentelor este un alt sistem folosit. Sînt citate exclusiv fragmente de document care slujesc teza autorului/editorului privind centralitatea absolută a șef-rabinului Alexandru Șafran. Astfel, la aceeași pagină, este citată o mărturie parțială a lui Filderman – într-o scrisoare din 1949 către o personalitate evreiască a epocii (M. Shertok), și asta pentru că în acel fragment este amintită prezența lui Șafran la un organism ilegal evreiesc –, dar nu este redat întreg documentul, publicat de Jean Ancel, pentru că, în final, Filderman își exprimă clar nemulțumirea față de unele atitudini ale rabinului Șafran.Citarea – prin eliminare – a unor documente este de asemenea edificatoare. Un exemplu: la pagina 280, Carol Iancu sublinia memoriul lui Șafran către Antonescu, pe care îl numește „celebrul“ (nu este clar de ce este folosit acest adjectiv), deși aceeași problemă – deportarea evreilor în Transnistria – a fost subiectul a trei (!!!) memorii ale lui Filderman, dintre care primul era anterior celui al rabinului. Rămînînd în același context, autorul ignoră o importantă mărturie a epocii – pe care o citează, dar trunchiat – din care reiese că memoriul rabinului a fost scris la cererea lui Wilhelm Fielderman. Carol Iancu publică acest document la pagina 280, dar consideră că este util să modifice textul, mai precis să taie o frază excesiv de obedientă la adresa dictatorului Antonescu, ce este gratulat ca „glorios Conducător și bun părinte al tuturor copiilor țării“. Sigur, se poate justifica formula prin situația-limită, dar editorul elimină formula (fără a se folosi nici măcar de puncte de suspensie). Dar Carol Iancu uită de această masacrare a documentului și îl publică integral, în alt loc al cărții (vezi pagina 446).
Documentele oglindesc un fapt real, pe care nimeni nu îl contestă: atenția șef-rabinului Șafran pentru probleme specific religioase, pentru încercarea păstrării, în momente-limită, a unui minimum de viață religioasă (cashrut, probleme ale învățămîntului religios etc.), dar aceste direcții sînt puncte normale în agenda unui șef al cultului mozaic și nu schimbă nimic din ecuația cunoscută a vieții evreiești din România în acea epocă.


Dorim să subliniem că niciodată, în istoria modernă a evreilor din România, conducătorul religios nu a avut primat în viața comunitară. Deși avea întotdeauna un loc de cinste, el era subordonatul conducătorului secular. Dacă rabinul Moses Rosen a avut conducerea absolută a vieții evreiești în perioada comunistă, aceasta s-a întîmplat după începutul anilor ’60, cînd este învestit de către Putere, pe lîngă funcția de șef-rabin, cu cea de președinte al Federației Comunităților Evreiești din România. Nu căutăm să negăm participarea rabinului Alexandru Șafran la o serie de acțiuni importante organizate de conducerea – formală și informală – a vieții evreiești, dar ne deranjează încercarea de a fi prezentat ca un erou solitar, de tipul Sfîntului Gheorghe în luptă cu balaurul.

Carol Iancu dă dovadă de lipsă de respect față de cei care au scris înaintea lui. Fie nu îi citează – nu îl citează pe Jean Ancel decît accidental, deși se folosește repetat de documente publicate de acesta, în timp ce citează autori minori –, fie încearcă să-i minimalizeze pe alții. Astfel este ignorat aproape în întregime Raportul final al Comisiei Wiesel (care cuprinde truda cercetării a aproape 30 de cercetători din 5 țări). Raportul este amintit doar pentru a fi criticat pentru omisiunea unor mărturii, a căror relevanță este discutabilă. Nu este prima oară cînd profesorul Iancu încearcă să discrediteze lucrările Comisiei Wiesel.
Imagini distorsionate



Carol Iancu ne oferă o imagine distorsionată a realității evreiești din perioada Holocaustului. În încercarea sa de a-l „scoate în față“ pe rabinul-șef Șafran, cititorului i se refuză accesul la imaginea integratoare a momentului. Dinamica vieții evreiești și a leadership-ului său este un fenomen complex și de mare importanță. Este vorba de un fenomen politic, în care se întîlnesc și se însumează atît factori interni (existența – de la un anume moment, nu de la început – a unei opoziții interne: cercurile Palatului, oameni politici, generali, înalta birocrație administrativă), cît și externi (schimbarea situației de pe front – oprirea ofensivei Germaniei hitleriste –, tensiuni româno-maghiare etc.). Descifrarea acestui fenomen complex , în care se integrează – și au o pondere importantă – și acțiuni ale conducerii evreiești merită să fie studiat. Dar Carol Iancu nu face acest lucru, dovedind o totală opacitate în fața politicului în istorie, încercînd să explice totul prin scene emoționale, care nu pot descifra corect momentul istoric și marile sale probleme. Urmărindu-l strict pe rabinul Șafran, Carol Iancu ignoră sinteza istorică a momentului, relevată de zeci de documente trecute cu vederea. El nu înțelege – sau nu vrea să înțeleagă – că dinamica istorică este un fenomen complex, în care diversele evoluții sînt date de o sumă de factori, și nu o poveste emoțională, de tip telenovelă. Lacrimi, rugăminți în genunchi (ale rabinului Șafran!) nu pot fi explicații serioase în schimbarea unor decizii. Cu atît mai mult într-un regim totalitarist, precum cel al lui Ion Antonescu și pe fundalul isteriei antisemite a epocii.
Împotriva mitizării



Strădania autorului, care nu începe cu această carte, ci se manifestă obsesiv, de cîțiva ani, este de a da o imagine proprie acestei perioade, în care rabinul Alexandru Șafran ar fi jucat un rol decisiv în viața evreiască. Mai mult decît atît, ni se transmite ideea că acesta, prin acțiunile sale, a micșorat sau (în anumite momente) chiar a oprit opresiunea violentă a dictaturii antonesciene. Este o imagine falsă, care, pe de o parte, marginalizează o serie de lideri evrei ai epocii, în primul rînd pe Wilhelm Filderman. Dar, pe de altă parte, mai mult decît atît, este pus într-o lumină falsă regimul Antonescu, care ar părea că poate fi influențat de rugămințile unui rabin, cu tot talentul și cu toate calitățile persuasive ale acestuia.

În acest articol, ne-am concentrat asupra cărții publicate în toamna lui 2010, dar nu putem să nu observăm consecvența cu care Carol Iancu a căutat – și în mare parte a reușit – să construiască un mit în istoria evreo-română, pe cel al rabinului Alexandru Șafran. Pornind de la o salutară îndreptare a unei nedreptăți – faptul că foarte mulți ani nu s-a vorbit de acesta – se ajunge la o „sanctificare“ a acestei personalități. Poate ar fi momentul unei dezbateri speciale a acestei „mitizări“ în care să încercăm să vedem ce a dus la consolidarea mitului Șafran, perceput de unii, atît din viața culturală și științifică românească, precum și din direcția spațiului evreo-român, ca o „linie obligatorie“, a cărei contestare este o blasfemie. Cred că avem de-a face cu un fenomen complex, cu o însumare de cauze. Forța mitului și o bună mediatizare a sa – și a istoricului Carol Iancu, care s-a identificat cu mitul – au determinat o anume reținere în abordarea critică a subiectului, inclusiv în publicații serioase și în general deschise dezbaterii. Acest caz (ce pare a fi totuși o excepție) îmi amintește, neplăcut, de vremuri în care se trasa o linie ideologică pro sau contra unei anumite poziții. Cred că nimic nu este mai nesănătos decît cultivarea și închinarea la un mit, oricare ar fi el.
Din păcate, o anume „presiune a mediului“ – sau o „modă“ – a dus la publicarea de recenzii laudative, grăbite, una dintre ele apărută în Observator cultural (O monografie bine documentată, nr. 300/558, 13-19 ianuarie 2011), semnată de un istoric serios, Lucian Năstasă, de care mă leagă o veche relație de apreciere profesională. Sper că dezbaterea autentică va înlocui consemnările politicoase, din obligație sau din dorința alinierii la o anume „modă“ culturală. Unii dintre autorii acestor consemnări au avut intenții bune, izvorîte dintr-un laudabil civism, prin aprecierea unei noi lucrări despre cea mai gravă tragedie a istoriei, care a fost Holocaustul. Dar nimic pozitiv nu se poate clădi pe un fals istoric, pe distorsionarea surselor și pe neînțelegerea mecanismului istoric. Cu atît mai mult această gravă lecție a istoriei merită respect și prin înlăturarea oricăror interese de grup sau personale.


Revenind la volumul analizat, conchidem că acesta, prin încercarea de a lansa un concept bizar (Shoah neterminat), prin folosirea unor metode de valorificare a documentelor, contrare oricărei etici academice, este un contramodel de optică hagiografică și, deci, străină cercetării istorice de tip academic. Deplîngem, de asemenea, faptul că Editura Hasefer, care în ultimii ani și-a cîștigat un binemeritat prestigiu, prin publicații valoroase, s-a grăbit, fără a face verificările uzuale ale unei apariții editoriale, să publice o lucrare ce face un deserviciu cercetării autentice a Holocaustului.



Carol Iancu Alexandru Șafran și Shoahul neterminat. Culegere de documente (1940-1944)
Editura Hasefer, București, 2010, 576 p.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Rotman[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 22.03.11 19:36

Liviu ROTMAN - În așteptarea unei dezbateri autentice

Profesorul Carol Iancu mă onorează, în Observator cultural (nr. 564, 24 februarie-2 martie 2011), cu un răspuns etalat pe nu mai puțin de două pagini de revistă, pe care le începe, după expresia domniei sale, cu „alegații“ (ceea ce, în bună limbă română, s-ar putea traduce ca: acuzații neprobate). Neprobate fiindcă nu văd nici un interes în a „discredita rolul istoric jucat“ de Alexandru Șafran sau de a „afecta reputația de istoric“, și încă printr-o „voință tenace de denigrare“, a profesorului de la Montpellier. Cu atît mai mult cu cît – îi dau toată dreptatea – domeniile noastre de cercetare profesională nu se întîlnesc pe perioada anilor 1940-1944, insinuarea vreunei competiții între noi fiind absurdă ab initio.

Recenzia mea se referea strict la o metodologie contestabilă de cercetare utilizată în structurarea volumului domniei sale (Alexandru Șafran și Șoahul neterminat în România. Culegere de documente. 1940-1944, Editura Hasefer, 2010) și la o serie de omisiuni inacceptabile din partea unui cercetător universitar presupus a forma generații noi de istorici. Menirea unei recenzii este, între altele, de a evidenția elementele originale ale unei lucrări, de a stîrni o dezbatere în jurul unor aprecieri sau mărturii controversate, de a corecta, eventual, anumite erori.
Poate fi o catastrofă neterminată?

Este ceea ce am și făcut, semnalînd că mărturiile scrise de rabinul Șafran la distanță de mai bine de patru decenii după Holocaust au fost de la bun început controversate, că însuși editorul lor, cercetătorul Jean Ancel („uitat“ de profesorul de la Montpellier, care își amintește totuși, pro domo, doar că istoricul de la Ierusalim a editat memoriile lui Wilhelm Filderman), a dus cercetarea mai departe, ajungînd la concluzii diametral opuse despre rolul jucat de Șafran în anii Holocaustului din România. Pînă una-alta, același Jean Ancel este autorul celei mai importante colecții de documente din perioada discutată, însumînd 13 volume, suplimentate de o inegalată sinteză a informațiilor istorice disponibile pînă la data apariției ei, publicată în limba ebraică și, cu omisiuni și „corecțiuni“, și în limba română. La acestea se adaugă colecția Transnistria (Tel Aviv, 2003), ce conține 1.100 documente, total inedite, deschise de o densă introducere. Ca să nu mai vorbim de monografiile sale fundamentale pentru cercetarea Holocaustului în România.


Pe scurt, a-l cita pe Ancel, eventual doar o dată, a-i prelua sursele, republicîndu-le „în transcriere“, și a-i omite contribuția atunci cînd redactezi o colecție de documente ține mai curînd de impostură decît de etica unei cercetări profesioniste! Cum nu este nici profesionist, nici util pentru studenți și viitori cercetători să decretezi că o colecție de documente publicată la sfîrșitul războiului, cea a lui Matatias Carp, rămîne „pînă astăzi cea mai importantă“.



La acest gen de observații – de ce le-o considera Carol Iancu „insultătoare“? – așteptam un răspuns. Or, el nu vine. Mi se explică, în schimb, pe larg de ce ar fi vorba de un „neterminat Shoah“, după ce Ion Antonescu a renunțat să-i mai deporteze pe evreii „nevinovați“ (expresia rabinului Șafran, pe care Iancu o acceptă!!!) – ca și cum ar fi existat și unii „vinovați“ – și după ce, la ordinul său, fuseseră exterminați circa 350.000 dintre ei. „Curat neterminat!“, ar spune Caragiale, deși nici el nu cred că și-ar permite utilizarea termenului în contextul Holocaustului „made in Romania“. Aș adăuga că nici Adolf Hitler și mașinăria celui de-al III-lea Reich nu au reușit să-și desăvîrșească planul distrugerii totale a poporului evreu. S-a gîndit cineva că avem de-a face cu un Holocaust neterminat, în Europa controlată de naziști? Și apoi, nu crede Carol Iancu că este în fața unei contradicții logice? Shoah – termen agreat de C.I. și de mine, de altfel, dar nu în dauna celui de Holocaust – înseamnă catastrofă. Poate fi o catastrofă neterminată?

În treacăt fie spus, profesorul de la Montpellier primește sprijinul unui distins – se pare – inginer, Emil Simiu, care-și arogă cunoștințe de lingvist și de istoric amator, amestecînd borcane, fapte, oameni, cifre, într-o alchimie dubioasă și păguboasă. Cum nu de alchimiști are nevoie cercetarea istorică românească astăzi, este inutil a-i răspunde.


Domnul Iancu îmi explică – asta face tot timpul, explică „de sus“ – că el nu leagă Holocaustul de camerele de gazare. Din păcate, afirmația rămîne scrisă de domnia sa, negru pe alb, în pagina 16 a cărții sale. În continuare, domnia sa dezvoltă teza că „un miracol“ a oprit deportarea evreilor din România la Belzec, în septembrie 1942. „Miracolul“ nu este un concept admis de cercetarea științifică în istorie. Chiar nu înțelege venerabilul universitar că dinamica fenomenului istoric are complexe cauzalități? Inclusiv „schimbarea“ deciziei din septembrie 1942 este rezultatul însumării diverselor evenimente ce țineau de schimbarea atmosferei de pe frontul sovieto-german, după respingerea blocadei asupra Moscovei, de probleme legate de complexa ecuație a contenciosului relațiilor româno-maghiare și de poziția Germaniei față de acest contencios, de diversele frustrări ale lui Ion Antonescu, de începerea – nu fără legătură cu schimbările de pe front – a unei opoziții surde față de Ion Antonescu, din partea unei societăți civile românești fragile, dar care începea să-și manifeste existența. La acestea se adăugau și eforturile conducerii evreiești informale din epocă.


Așa cum arătam în recenzie, Carol Iancu are un sistem ciudat de citare a surselor, prin ocolirea colecției/ colecțiilor de documente, în care acestea au fost publicate, și citează numai sursa primară. Iancu îmi răspunde senin că aceste colecții – unele, de referință în istoriografie – „nu au transcris corect documentele“. Fără exemple, fără precizari. Iar la remarca legată de procedeul rezumatelor „cosmeticizate“, Carol Iancu răspunde cu o sentință, ce este și o autoelogiere: „…prezentarea documentelor a fost făcută cu rigoare și spirit critic“. Nici aici nu se simte nevoia explicațiilor.



Carol Iancu ne atrage atenția asupra diverselor mărturii în care este apreciat rabinul Alexandru Șafran și asupra diverselor sale acțiuni. Mă întreb de ce nu s-a simțit nevoia de a fi publicate și unele mărturii critice la adresa rabinului Alexandru Șafran. Printre acestea, și-ar fi găsit locul și cele aparținînd unor intelectuali de marcă precum Mihail Sebastian (Jurnal 1933-1944, Humanitas, Bucuresti, 1996) sau Emil Dorian (Jurnal din vremuri de prigoană, Hasefer, 1996). Cred că menționarea lor ar fi fost obligatorie, chiar dacă și-ar fi exprimat rezervele față de acestea.

Într-o listă exhaustivă de referințe, ar fi meritat să fie menționată prima recenzie critică la adresa Memoriilor lui Alexandru Șafran, publicată de istoricul Victor Eskenasy în prestigioasa publicație Soviet Jewish Affairs (vol. 18, nr. 2, 1988). Intitulată „A Disappointment for the Historian“, nota sesizează unele distorsionări din textul memoriilor. Printre altele, în această recenzie, Victor Eskenasy atrăgea atenția, încă din 1988, asupra sărăciei unor informații – și se oprește la episodul septembrie 1942, cît și la perioada 1944-1945.

În carte, dar și în răspunsul său la recenzia mea, Carol Iancu face apel la propria lucrare – Shoah în România. Evreii în timpul regimului Antonescu (1940-1944). Documente diplomatice franceze inedite –, publicată la Polirom, în 2001. Cartea publică o serie de rapoarte ale diplomatilor francezi – majoritatea, cele ale ministrului francez la București, Jaques Truelle – ce conțin informații interesante. Un fapt aș dori să menționez: aceste documente publicate de Carol Iancu – pe care domnia sa nu le poate bănui de a fi „cenzurate“ – nu cuprind nici o referire la activitatea rabinului-șef Alexandru Șafran. În schimb, conțin multe mențiuni despre Wilhelm Fielderman. Nu este și acest fapt un indicator al raporturilor din conducerea neformală a vieții evreiești a epocii? De altfel, și în studiul introductiv al cărții, Carol Iancu, cel din 2001, are o poziție mult mai echilibrată decît… Carol Iancu din 2010 (!!!).
Formule bune pour l’Orient?

Fără să aibă legătură cu subiectul lucrării sale – sau al recenziei pe care încearcă s-o combată –, Carol Iancu își încheie replica cu prezentarea circumstanțelor în care și-a încheiat activitatea, în România, rabinul-șef Alexandru Șafran. El arată că acesta a fost înlăturat din înaltul său post „în mod brutal de puterea comunistă“. Aș dori să-i atrag atenția lui Carol Iancu că pentru această aserțiune, foarte fermă, nu are decît o singură mărturie, pe cea a lui Șafran însuși, în amintitele Memorii. Deci: folosește o sursă subiectivă. Carol Iancu face abstracție de o sursă care pledează pentru decizia rabinului de a se stabili la Geneva. Este vorba de o scrisoare din aprilie 1947 – deci, cu nouă luni înainte de părăsirea României –, adresată președintelui Comunității Evreilor din Geneva, din epocă, prin care se autopropunea pentru o poziție rabinică în acea comunitate.

Nu aveam de gînd să comentez acum, acest episod – eu chiar cred că decizia rabinului a fost corectă! –, care trebuie analizat într-un context istoric general. Dar dacă C.I. a ținut să facă această evocare, mă simt obligat sa includ precizarea făcută și să-l îndemn pe acesta la prudență. Mai ales cînd aruncă formule de tip sentință.


Și, în final, cîteva cuvinte despre felul în care un cercetător cu experiență, universitar, găsește de cuviință să poarte o discuție profesională. Formulele ca „mincinos“ sau „falsificator“, cu care Iancu își „împănează“ textul, sînt un indicator al concepției sale despre dialogul științific. Oare amintitele calificative sînt proprii mediului universitar din Montpellier? M-aș îndoi că domnia sa își permite asta în multicentenara universitate din sudul Franței. Sau sînt formule bune pour l’Orient?



Ca să nu mai amintesc de tonul arogant, în care dă lecții, sentințe sau cu care face procese de intenție.

Oare domnul Iancu, care își prezintă, nu o dată, atașamentul față de valorile iudaismului, nu înțelege importanța conceptului ebraic de pilpul, adică dezbaterea de idei, polemica, care, oricît de dură ar fi, presupune respectul preopinentului. Aș mai aminti profesorului Carol Iancu, dar și altora, care au fost alertați și enervați de demersul meu, că tradiția iudaică nu are sfinți și nici papă.

Încă mai sper că și domnul Carol Iancu va adera la principiul necesității unor dezbateri serioase, profesionale, despre modul de abordare istoriografică a celei mai dramatice perioade din istoria omenirii.
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Rotman[v=]

Mesaj Scris de Admin la data de 22.03.11 18:58

LiviuLeon


Ultima editare efectuata de catre Admin in 28.12.11 11:27, editata de 3 ori
avatar
Admin
Admin

Numarul mesajelor : 135929
Data de inscriere : 15/12/2005

Vezi profilul utilizatorului http://talusa1946.forumculture.net

Sus In jos

Re: Rotman[v=]

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum